Profesia de Arhitect

ÎNTRE GLOBALIZARE ŞI IDENTITATE LOCALĂ (DE)FORMAŢIA ARHITECTULUI (rev.

”Arhitext nr 07/2010)

Cred că toţi cei care ne găsim un rost în jurul şcolii de arhitectura o şi iubim. Prin “ne găsim un rost” înţeleg că învăţam continuu de la ea şi încercăm să le transmitem şi altora concluziile noastre. Fiecare poartă o imagine construită de sine a şcolii perfecte aşa cum fiecare suporter alcătuieşte o echipă naţională de fotbal. Iubirea presupune ataşament, şi suntem gata să apăram imaginea şcolii ideale cu pasiune sau chiar cu patimă. Lumea din jurul nostru se schimbă, noi înşine ne schimbăm şi şcoala trebuie să reevalueze în permanenţă în ce măsura ţine pasul cu ritmul lumii, dacă a rămas conservatoare şi anacronică sau aleargă după tot ce e nou şi la modă, asemeni unui adolescent entuziast.

Vreme de aproape patruzeci de ani am fost în Senatul şcolii noastre. Am intrat ca reprezentant al studenţilor, l-am părăsit ca profesor. Am avut şansa să iau parte la întâlniri ale acestei instituţii în care profesori ca Ascanio Damian, Octav Doicescu, Horia Maicu, Cezar Lăzărescu, Gheorghe Petraşcu încercau împreuna să limpezească drumul pe care ar trebui să se îndrepte şcoala pentru a se adapta momentului, atunci cerinţelor economiei planificate, fără a-şi pierde calităţile. Nu întotdeauna a fost vorba de consens şi nu întotdeauna atmosfera a fost calmă şi degajată. Exista ataşament, şi, ca în multe situaţii similare, el se manifesta pasional. Îmi amintesc că propunerile de modernizare a învăţământului iniţiate de prof.Cezar Lăzărescu – în sensul unei formaţii care să răspundă cât mai apropiat nevoilor producţiei (înlocuirea hârtiei cu calcul ca suport al redactării proiectelor, cotarea planurilor, teme apropiate de comenzile cele mai frecvente în epocă : săli de sport, locuinţe, hoteluri...etc) s-au izbit de opoziţia fermă a profesorului Gh.Petraşcu care insista asupra păstrării unei poziţii mai reţinute a şcolii, dând prioritate culturii largi şi de calitate şi detaşarea fata de practica imediată. Această confruntare a mers pînă acolo încât prof.Petraşcu a declarat că socoate ca opţiunea aleasă de noua conducere va duce la un dezastru şi că demisionează pentru a nu fi părtaş la scufundarea iminentă a navei, reprezentată de şcoală. Răspunsul a venit prompt şi ferm: „de pe o corabie care se scufundă, primii care fug sunt şobolanii”.

Am vrut doar să subliniez faptul că părerile pot fi, şi sunt diferite. Fiecare îşi apără punctul de vedere care poate deţine o parte din adevăr.

1

şi ca orice uriaş. eu le numesc „păcatele” şcolii noastre şi încerc să le sintetizez în 5 tipuri distincte : 1 . planificată. suntem Universitate. Cred că este suficient să precizăm cu mai multă claritate scopul didactic al proiectului şi tipul de comunitate căreia i se adresează. Ne găsim din nou într-un moment de schimbare. nevoi. Tocmai prin punerea în discuţie a temei trebuie să înceapă un proiect. starea ei socială. CPCP.ABANDONAREA ÎN FORMAŢIA ARHITECTULUI A ARGUMENTATIEI SOCIOLOGICE Trecerea pe plan secundar a sociologiei în formaţia arhitectului este o gravă eroare. întocmirea elementelor principale ale temei erau în apanajul organismelor de conducere ale statului (CSP. în mod prudent. avem inerţie mare.etc). Înainte de’89 în condiţiile economiei centralizate şi planificate. Şcoala noastră poartă şi acum cu ea obişnuinţe. Temele de proiect. s-a axat pe aspectele tehnico-constructive şi funcţional . la formarea unor profesionişti pentru economia de piaţă a liberei concurenţe. curăţat de toate păcatele şi aspiraţiile specifice firii omeneşti. în care ordinul dat prin temă se execută nu se discută. privind învăţămintele ce pot fi trase din drumurile parcurse pînă în prezent. Dacă azi vrem să creştem tot o generaţie de arhitecţi intelectuali cazoni. ignorarea laturii sociologice în formaţia de arhitect este fundamental greşită. socot eu sunt prea amănunţite. Vor creşte generaţii de excelenţi 2 . Aceste reflexe. Pentru a-i feri pe studenţi de pericolele la care s-ar fi expus punând în discuţie şi subiecte sensibile privind aspiraţii. Cred că tranziţia încă nu s-a încheiat. Arhitectul era educat astfel încât să rămână un abil ilustrator al temei formulate. Acum trebuie să trecem de la obişnuinţele şi reflexele căpătate anterior. Este o prelungire a punerii la colţ a acestei discipline în anii ideologiei comuniste în care omul trebuia prezentat idealizat ca „omul nou”. dar şi un dezavantaj când înnoirea este necesară. alături de arhitectură avem acum specializările surori (uneori tratate. După saltul uriaş făcut în apropierea dintre sociologie şi arhitectură (organizarea ambianţei de viaţă) de şcoala iniţiată de Dimitrie Gusti . socot că sunt dator cu formularea unui punct de vedere. opunem rezistenţă schimbării. e drept. a găsirii relaţiilor funcţionale şi spaţiale cele mai convenabile.. de sinteză personală.. pentru că sunt şi profesor nu numai practician. calitatea reală a vieţii.formale. Am devenit o şcoală mare. şcoala. cu siguranţă greşim. reflexe consolidate în perioada în care trebuia să producă arhitecţi pentru economia centralizată. ca surori vitrege).După peste patruzeci de ani de prezenţă în scoală şi în Senatul Universităţii. Aceasta este arătată şi de faptul că în prea multe din proiectele şcolii noastre tema este foarte detaliată şi este socotită „sfântă” orice abatere de la ea trebuind a fi sancţionată. Există în asta o şansă atunci când este vorba de rele.

subiect de actualitate în lumea de azi.arhitecţi executanţi. atitudine ce cu siguranţă ar trebui să conţină într-o proporţie importantă argumentul sociologic. chemaţi de noi sau trimişi de UE. a sosit.încercări puse în dificultate de energia cu care a izbucnit mişcarea modernă. Nu sunt deloc partizanul bunului plac a lui „aşa am vrut eu”. Pe de o parte are nevoie de egalizare şi uniformizare pentru a uşura libera circulaţie a specialiştilor şi mărfurilor. Născută în anii în care Romania şi-a propus în mod programatic să se modernizeze şi încerca să se lepede de emblemele orientale. preocuparea pentru identitate locală a pierdut de mult bătălia în multe ţări mândre de tradiţionalismul lor. Cred că avem profesori capabili să noteze corect şi în urma prezentării de către student a atitudinii sale în raport cu tema. Ascunderea în spatele justificării că astfel jurierea proiectelor va putea fi obiectivă este iluzorie. Cred că cei care vin din afară. ABANDONAREA ÎN FORMAȚIA STUDENTULUI ARHITECT A PREOCUPĂRILOR PENTRU IDENTITATEA LOCALĂ În disputa globalizare-identitate. pledând astfel pentru omogenizare. Cred că între tema icoană şi voluntarism îşi găseşte locul argumentarea şi metoda de investigare a realităţii şi de a da astfel un răspuns arhitectural potrivit unui context social-economic. Însăşi UE se manifestă schizoid în aceasta privinţă. pe de altă parte afirmă nevoia de identitate locală. ea se rezumă la conservarea mărturiilor istorice dar eu sper că încă se mai poate face ceva. Nu vom reuşi decât să atentăm la personalitatea şefului de atelier şi să-i derutăm pe studenţi (ceea ce a aflat la atelier că este lăudabil este calificat în altă comisie drept condamnabil). identitatea se construieşte şi se trăieşte în permanenţă. 3 . de giubea şi de işlic. şcoala noastră a trecut în mod hotărât şi cu entuziasm de partea învingătorului – globalizarea. Identitatea nu trebuie să aşteptăm sa ne-o pretindă ei. 2. Personalitatea trebuie cultivată şi nu inhibată. Cred cu tărie că identitatea locală nu este similară unei operaţiuni de îmbălsămare. Suntem datori a ne-o construi şi păzi singuri. sunt purtătorii acestui îndemn la omogenizare. Nu sunt naiv şi nici desprins de realitate (copiatorul mă întreabă „cancel ?”. şcoala de arhitectură a abandonat repede încercările de constituire a unui stil naţional în arhitectură . abili ilustratori pentru ideile altora. Globalizarea după care înainte vreme am tânjit pentru că ne-a fost interzisă şi atunci am idealizat-o. primesc revista „lighting design” şi zilele trecute am fost invitat la Balul Arhitecturii cu tema „7 deadly sins”). Este vremea să-i recunoaştem şi faţa întunecată şi să încercăm să micşorăm la limită efectele ei negative asupra identităţii.

Cred că această atitudine dacă a reprezentat cândva înainte de ‚89 o atitudine progresistă. Noi ne amăgim studenţii atunci când îi îndemnăm să o caute în mod exclusiv în imitare de modele formale. ca reflectare a unei spiritualităţi şi purtătoare de semnificaţie. au fost încurajate fiind în concordanţă cu ideologia ce susţinea abandonarea moştenirii burgheze şi nevoia construirii unei ambianţe noi .În vremea consolidării mecanismelor economiei centralizate. care îşi înving reumatismele urcând pe bolizii după care au tânjit şi de care au fost frustraţi întreaga tinereţe. ca dovadă că suntem europeni. corespunzătoare aşteptărilor omului nou. când vom fi prevenitori şi politicoşi în raport cu vecinătatea când vom face o arhitectură demnă şi reţinută. când vom da mai multă importanţă cultivării identităţii locale a ceea ce ne particularizează. suntem liberi să copiem modele şi să le arătăm cu mândrie. Snobismul care ne împinge să acceptam diplome cu subiecte de pe alte meleaguri (Italia. că suntem capabili să-i imităm ca rude provinciale (mai săraci. de rezistenţă faţă de rigorile unui stat cu ale cărui valori arhitecţii nu se identificau. cunoaşterea culturii naţionale şi dezbaterea modalităţilor de valorificare a ei este o datorie şi o obligaţie a şcolii. ci cu entuziasm. Ce ştim noi despre cultura portugheză sau a Ţării Bascilor de credem că vom putea da un răspuns cu valenţe culturale care să se integreze intim locului şi să aducă un aport de semnificaţie ? Cu siguranţă că în lipsa unei cunoaşteri profunde şi subtile a culturii locale 4 . În sfârşit. Cei mai iubiţi profesori şi teribilişti studenţi au fost atunci cei refugiaţi într-un snobism imitativ al modelelor de succes. Dacă înscrierea într-un curent arhitectural este o problemă de opţiune individuală. planificate. Aceasta istorie particulară a şcolii româneşti de arhitectură a pregătit terenul pentru ca globalizarea la nivelul produsului de arhitectură să fie întâmpinată nu cu reţinerea şi scepticismul firesc . Forma de rezistenţă şi de refuz a conformării din partea şcolii a fost aceea a promovării stilului internaţional. Portugalia. Mai de curând. a o prelungi din inerţie şi acum într-o societate a uniformizării şi standardizării planificate nu în numele unei ideologii ci în numele rentabilităţii financiare este o eroare fundamentală. de un entuziasm similar celui al sexagenarilor motociclişti de azi. cu o tehnologie uşor rămasă în urmă dar conştiincioşi) Vom fi europeni atunci când vom reuşi să-i copiem nu în forme ci în spirit. la modă în arhitectura occidentală. A fi în elita culturală a lumii presupune cu siguranţă personalitate şi identitate. mişcarea modernă şi funcţionalismul. cred. izolarea şi ruperea noastră de lume se întâmpla şi îşi cauta justificare în jurul unui discurs de factură naţionalistă. Este vorba. Norvegia) arată superficialitatea cu care este privită arhitectura. re-inventatoare ale oraşului şi inovatoare ale arhitecturii. Bosnia. nu permanent orgolioasă şi gălăgioasă.

Pentru mulţi dintre ei şarpanta rămâne o enigmă sau o impietate faţă de arhitectura contemporană. care chiar atunci când au succes. A accepta asta în continuare înseamnă îmbrâncire. spre ştergerea identităţii în marea aglomeraţie a lumii. bosniaci sau ciprioţi. Scoşi din acest univers formal. O şcoală de arhitectura care ţinteşte şi la apelativul de naţională nu poate să se bazeze pe statul la pânda. Nu scop didactic – primărie sau cazare de scurtă durată (pensiune) – acestea pot fi cel mult discuţii asupra unor tipuri de programe.etc dar niciunul al Henrietei Delavrancea.. BAGATELIZAREA ROLULUI PE CARE VECINĂTATEA. atunci un ecologist ne va spune ca practicăm monocultura în dauna diversităţii. nu l-au practicat. Faptul că preferăm să abordam teme din lumea largă în locul celor de acasă nu reflectă decât situaţia că despre cultura românească ştim tot atât de puţine şi superficiale lucruri cat şi despre basci. De când sunt în comisii de diploma am văzut numeroşi discipoli (declaraţi sau nu) ai lui Calatrava. Dacă ne vom axa şcoala în continuare pe teme confundând cunoaşterea unui program funcţional cu scopul didactic. Scopul didactic trebuie să cuteze mai sus. izvodul din care se trage şcoala noastră este acela al unei şcoli de tip beaux-arts în care latura artistică a fost încurajată în raport cu pornirile de cuminţire şi raţionalizare inginerească. de tipul celor promovate de Gehry şi Zaha Hadid. sunt total neajutoraţi. 5 . să vedem ce se mai poartă în ţările avansate din punct de vedere economic şi apoi să croim o replică aici. nu sunt de natură să întărească din punct de vedere cultural comunitatea locală.. năvală organizată spre globalizare . 3. Ciudăţenii. Libeskind. ci să confirme că locul în care şi-au pus ei amprenta face parte din marele sat care este rezultatul globalizării. Nu cunosc alt limbaj. LOCUL. Absolvenţii noştri în marea lor majoritate ştiu să producă o arhitectură modernă şi doar atât. Horia şi Ion Creangă au ştiut să facă nu numai arhitectură de stil internaţional modern ci şi case intenţionat balcanice. ÎL POATE JUCA ÎN ALCĂTUIREA CLĂDIRILOR CE LE FACEM Pornirea. cum ne înscriem într-o particularitate a locului sau într-un stil. Nu avem în programa analitică. monumentalitatea. să discute şi să pună la îndemâna studenţilor vocabularul formal necesar realizării unui tip de ambianţă – cum obţinem pitorescul. niciun proiect al cărui scop didactic declarat să fie acela al dezbaterii modalităţilor de înscriere în particularitatea locală.răspunsurile noastre se vor limita la rezolvări care să răspundă nevoii de particularizare şi identitate prin decorativism şi ingeniozitate structurală sau simbolism primar (clădiri care să mimeze corăbii sau blocuri de gheaţă dacă amplasamentul ales este în Scandinavia). pe parcursul celor 6 ani de şcoală.

diminuarea continuă a numărului acestora în societatea din care tocmai am ieşit. construind notorietăţi artificiale şi denaturând criteriile de evaluare de la temeinic către spectaculos) cultul vedetei în defavoarea construcţiei metodice mi se pare o eroare. Şcoala gustă din plin tentaţia de a deveni o pepinieră de vedete şi cine nu se înscrie în traiectoria aceasta este catalogat ca mediocru şi abandonează căutându-şi alte surse de satisfacţie decât în deprinderea temeinică a profesiei. Dificultatea în recunoaştere a valorilor autentice. izvorâte din cunoaşterea şi înţelegerea locului face ca aspiraţiile studenţilor în pregătire să fie abătute de la fundamentat şi argumentat către năstruşnic. inclusiv lansarea temei) este doar o glumă. A prelungi la nesfârşit şi acum (chiar dacă şi economia de piaţă şi globalizarea apelează frecvent la acelaşi substitut al conceptului de valoare cu cel de vedetă . a făcut ca în timp conceptul de elită să fie transferat către vedetă. Gândul că obiectul de arhitectură trebuie să aibă rădăcini adânci în locul în care este aşezat . Axarea pe invenţie şi surprinzător şi desconsiderarea încercărilor de aprofundare bazate pe metoda de analiză şi diagnostic. temele noastre sunt prea des într-un spaţiu lipsit de constrângeri sau atunci când ele există sunt preponderent ignorate. să fie întemeiat . 6 . Nici noi nu am făcut excepţie.Arhitectul a fost crescut cu conştiinţa că este un artist şi a încercat să facă cât mai mult pentru a merita acest apelativ Şi-a cultivat individualitatea şi oroarea de a fi asemeni celuilalt şi de a putea fi confundat A cautat să surprindă şi să uimească prin originalitate În mod normal. nu ar fi nimic rău în aceste trăsături dacă ele nu ar fi însoţite şi de partea lor întunecată Exacerbarea orgoliului personal şi ignorarea până la umilire a vecinătăţii Trufia că în afara voinţei şi interpretării personale nu există multe alte elemente care să influenţeze conformarea obiectului de arhitectură Pentru a îngădui un câmp cât mai larg de manifestare acestui tip de creativitate. trebuie să facă parte din reflexele dobândite în şcoală în întregul ei şi nu numai la urbanism. neostenitei inventivităţi formale. A socoti că analiza contextului este o problemă de urbanism şi trebuie practicată în proiectele de specialitate (cu durata de trei săptămâni. În demersul proiectului construirea argumentării pe baza unui comentariu complex şi metodic alcătuit este neglijată în favoarea discutării soluţiei după logica ei proprie într-un sit care este doar suportul în care aterizează farfuria zburătoare a nestăvilitei.

a preferinţei pentru alt sistem de valori decât cel oficial acceptat. Sunt foarte mulţi studenţi derutaţi care au făcut eforturi supraomeneşti pentru a intra în această şcoală şi pe care felul în care sunt orânduite lucrurile îi derutează şi dezarmează. pe măsura ce cursurile au devenit tot mai desprinse de concret. consecvenţi. FUNDAMENTĂRII FILOSOFICE Funcţionează încă mitul întâietăţii exerciţiului la planşetă în faţa celorlalte aspecte cuprinse în formaţia arhitectului. SOCOTIREA ARHITECTURII CA „MESERIE” ÎN CARE ABILITĂŢILE PRACTICE SUNT PRIORITARE ACTULUI DE CULTURĂ. Neavând o fire care să-i îndemne să fie năstruşnici. sobrietate. atenţi. Pe unii dintre ei obişnuiţi mai puţin cu salturile miraculoase şi mortale îi punem uneori cu prea multă uşurinţă la colţ. gălăgioşi. le-au socotit formale şi 7 . Avem nevoie acută nu de vedete ci de elite şi nu trebuie să uităm că un comportament care să impună respect (aristocratic) se axează nu pe excentricităţi ci pe decenţă în manifestare. Abordarea aspectelor psihologice. prin tehnologie şi materiale de construcţie. studenţii s-au înstrăinat de ele. Apoi.Şcoala nu-i un loc în care studenţii. ataşament faţă de tradiţie şi soliditate a cunoştinţelor. ciudaţi. calificându-i drept mediocri uitând să le dăm la timp cărămizile din care îşi pot construi scara ascensiunii profesionale şi umane. specifică tinerilor. 4. sau docile punerii în formă a ideologiei oficiale a statului centralizat. odată intraţi trebuie să primească confirmare de geniu sau ratat ci locul în care să-şi însuşească o metodă de abordare şi să-şi construiască o puternică cultură de specialitate pe temeiul culturii de mai largă deschidere. filosofice şi implicaţiilor sociale au fost înainte vreme evitate cu grijă la atelierul de arhitectură pentru a-i feri pe studenţi de pericolul la care s-ar fi putut expune din exprimarea deschisă şi entuziastă. civilizaţi. Şcoala se încăpăţânează încă să considere prioritară în formaţia arhitectului deprinderea abilităţilor practice şi concentrarea discuţiei şi dezbaterii de atelier asupra : Rezolvării relaţiilor funcţionale Încadrării într-un stil arhitectural Mijloace de transformare a intenţiei în realitate construită prin analizarea implicaţiilor structurale. exotici. ei sunt mai ales meticuloşi. Există o anumită trufie a „arhitectului planşetar”. S-a găsit justificarea că aprofundarea acestor aspecte este obiectivul cursurilor teoretice.

dar trebuie să mergem pe această cale a abordării în acelaşi cadru şi a problemelor de ordin filosofic. bine intenţionate. Va exista desigur şi tentaţia ignorării efortului de limpezire conceptuală şi de centrare în continuare. sunt obligatorii prelegerile teoretice la atelier. există obligativitatea ca în elaborarea diplomei să fie parcursă şi o etapă de justificare a demersului teoretic. din necesară devenită deranjantă. Cartea. pe discutarea cu prioritate a aspectelor de funcţionalitate. Acestea sunt reflexe dobândite atunci dar care sunt transmise cu perseverenţă prin contaminare până în prezent. Noi îl spargem din comoditate. la faza finală a diplomei. ale şcolii sunt în mare măsură domolite tot de şcoală prin : A. 5. Teme mult prea restrictive (după cum am menţionat şi anterior) care limitează interesul extinderii comentariului dincolo de aspectele funcţionale la cele filosofice şi de trăire. Spargerea. de imaginare (concepere) a unei ambianţe care să aibă o semnificaţie şi să genereze în cel ce o trăieşte şi emoţii intelectuale. Prezenţa la curs este în continuare o corvoadă şi aşteptarea este de a vedea cat mai multe imagini şi poze. Un act teoretic. spiritual şi al semnificaţiei. în mintea proaspătului arhitect ruptura este pe deplin înfăptuită şi are confirmarea că între cele două abordări nu este nici o legătură. În numeroase ocazii va trebui să învăţam şi noi împreună cu studenţii dar aceasta este o şcoală adevărată. Nu spun că nu este o cale dificilă.plictisitoare şi s-a instaurat mitul practicianului talentat bazat pe intuiţie şi muncă până la epuizare la planşetă. stabilitate. din comoditate. a actului unitar de creaţie care este arhitectura. În acest moment. a fost înlocuită de reviste în care imaginile trebuia să fie cât mai mari şi textul cât mai puţin astfel încât am sfârşit prin a înlocui fundamentarea culturală cu documentarea şi meditaţia asupra sensului lumii ce ne înconjoară. nu numai confort. Supra-aglomerarea studenţilor prin programele ambiţioase de atelier care acaparează întregul timp dedicat studiului individual. IGNORAREA RURALULUI 8 . ca noi. anulând intenţiile iniţiale în două. şi avem la diplome o comisie care se ocupă exclusiv de abordarea teoretică şi o cu totul altă comisie care să analizeze într-un alt loc şi la o altă dată aspectele practice. un loc al căutărilor. altfel vom produce meşteri şi nu intelectuali. Se fac eforturi de corectare. B. Aceste încercări. cu uitatul pe poze. armonie formală. Discutăm despre modalităţi de obţinere a transparenţei dar foarte rar despre cum obţinem misterul sau cum putem însufleţi o comunitate defavorizată. îndrumătorii. avem pregătite răspunsuri la toate întrebările. sunt invitaţi conferenţiari din afara şcolii.

le sunt mai familiari Tom şi Jerry şi Superman decât basmele cu zmei şi Feţi Frumoşi întorşi victorioşi de pe tărâmuri îndepărtate. colectivizare. cu consecinţele ei imediate : Materialele locale trebuiesc căutate cu lumânarea Meşterii au devenit muncitori constructori manipulând utilaje Ambianţa culturală româneasca este de mult o amintire nostalgică. Şi pentru ca agonia să nu fie prea lungă săteanul sinucigaş. de tip autarhic. obiceiurile. internet. comanditarii şi utilizatorii clădirilor au fost crescuţi în ambianţa culturală românească cu certitudine va rezulta o arhitectură cu specific local chiar dacă nu va avea forme similare arhitecturii tradiţionale. meşterii sunt locali. Economia închisă. este operat de un chirurg care nu are habar de anatomie. prin lege. copiilor. Rolul obiceiului pământului şi al lui „aşa se cuvine” a fost preluat de regulamentul local de urbanism. Lipseşte un curs de etnografie şi remarc că niciunul din proiectele de pe parcursul şcolarizării nu se adresează ruralului. Ţăranul român a fost creatorul unei civilizaţii care a atins culmi ale rafinamentului care o înscriu cu fruntea sus în rândul culturilor ţărăneşti ale lumii. Acum această civilizaţie bazată pe tradiţie orală. i-a fost atribuit arhitectului cu drept de semnătură. a modalităţilor potrivite de intervenţie pentru menţinerea ambianţei specifice satului. pe obiceiul pământului şi-n care asupra păstrării bunei cuviinţe veghea întreaga comunitate. ziare. televizor. miturile păstrate atâtea veacuri cu încăpăţânare de aceşti „analfabeţi”. prea mulţi ani.În urmă cu foarte mulţi ani pe vremea când încă ţăranii îşi concepeau şi construiau singuri casele am asistat la o discuţie în Consiliul Şcolii în care unul din profesorii de atunci afirma că preocuparea pentru specific local este nejustificată şi că atâta vreme cât materialele din care sunt făcute casele sunt din zonă. Este doar lespedea funerară care consfinţeşte deruta şi neputinţa comunităţii săteşti de a mai impune norme de comportament inclusiv în ceea ce priveşte arhitectura. din punct de vedere al identităţii . Le prezentăm câte ne pricepem despre patrimoniul material dar despre patrimoniul imaterial. radio. Lipseşte în programă un proiect care să-şi propună dezbaterea problemelor arhitecturii pentru mediul rural. Rând pe rând rădăcinile care o hrăneau au fost retezate prin alfabetizare. habar nu avem. Încă de când iau contact conştient cu lumea. De bună seamă există o doză importantă de adevăr în această teorie dar nu mai suntem de mult în această situaţie. Mulţi. 9 . Ce-i învăţăm noi pe studenţi despre ruralitate şi valorile ei? La istoria arhitecturii parcurg un capitol despre arhitectura populară şi-i ducem în vizită la Muzeul Satului. identitatea romanească s-a sprijinit pe această civilizaţie care a fost atât de puternică încât ne mai suportă şi în ziua de azi . scoatere din izolare. despre datinile. dreptul de a concepe case în oraş ca şi la ţară. a făcut loc globalizării. a murit.

cunoaşterea. să facă şi mai confuză lumea noastră. a instruirii şi resurselor diferite. Din 10 . Vor şti să exporte oraşul spre sat. rezultate în urma confruntării şi comparării directe cu ce fac alţii – eventual o serie de întâlniri consacrate acestui scop . să nu-i ajutăm pe viitorii arhitecţi să conştientizeze această diferenţă. tineri sau mai vârstnici) părerile privind ce fel de şcoală şi de arhitect ar trebui să formăm pentru anii care vin şi în felul acesta să le menţinem entuziasmul şi interesul. Trebuie să fim sensibili la sufletul acestor oameni. Încă nu ştim să adunăm de la toţi cei care ar avea un cuvânt de spus (studenţi. temerile şi nădejdile.Avem de ales: sau renunţăm la monopolul asupra construirii şi să îngăduim locuitorilor de la ţară ca atunci când îşi fac pentru ei clădiri cu suprafaţă decentă (cu materiale locale şi utilizând tehnici tradiţionale în zonă să o facă în continuare după priceperea şi sistemul lor de valori) sau dacă ne-am luat titlul de unici judecători asupra aceea ce este bine sau rău când construieşti o casă la ţară atunci să ne asumăm şi responsabilitatea de a cunoaşte profund cultura ţărănească. ÎN LOC DE CONCLUZII Sunt în şcoala noastră felurite tipuri de oameni. credinţele. Să-i ajutăm să-şi regăsească repere de echilibru şi demnitate. să-i sprijinim să nu uite. şi mai rău încă. să uniformizeze şi mai tare. Sper că nu este nimeni printre noi care să afirme ca dacă avem în programa şcolară un proiect de locuinţe individuale pe parcelă am rezolvat şi problema specificităţii rurale şi studenţii vor şti să facă o casă la ţară. Am întâlnit destui tineri a căror maturitate. discernământ şi sensibilitate sunt cu adevărat remarcabile. îndrumători. Lor trebuie să facem posibil să le fie auzită vocea. Nu trebuie să ajungă un conformist-birocrat. fiecare rezultat al experienţelor de viaţă parcurse. în loc să-i înstrăinăm. N-ar fi decât în succesiunea năucitoare a alienării după ce am şters diferenţele dintre regiuni să ştergem şi diferenţa dintre sat şi oraş sau. să le cunoaştem datinile. unii acum sunt colegii noştri. Ei sunt speranţa noastră şi lor am face bine. să le deschidem calea. Avem zeci de studenţi care merg în fiecare an la alte şcoli din lumea largă. Şcoala riscă să nu aibă un suflet al ei. Dar cred că şi noi. Irosim foarte multe resurse şi energie. un ideal cu privire la tipul de arhitect pe care să-l producă şi să-l pună în competiţie cu absolvenţii altor scoli. Trebuie să găsim o cale simplă şi directă de a le afla gândurile cu privire la bunele şi relele acestei şcoli. cei mai vechi. trebuie să afirmăm crezul nostru ca profesori-arhitecţi.

statistici şi grafice . Există de bună seamă şi tentaţia vedetismului şi a spectacolului. Trebuie să încurajăm bucuria lucrului bine făcut. dar a o transforma într-o ţintă permanentă poate să ne transforme aşezările în colecţii de curiozităţi şi nu cred că acesta poate fi ţelul unei şcoli. Constantin Enache 03. să-şi folosească şi organizeze mai bine ambianţa spaţială în care să te simţi sigur şi ocrotit. Arhitectura românească are nevoie mai ales acum de temeinicie. care să trezească interesul şi atracţia şi nu una care să apeleze la uimire. Prof.2010 11 . Nu din teama ca am putea judecaţi de studenţi pentru că nu au avut parte de o juriere obiectivă trebuie să tragem vlaga deciziilor ci dintr-o viziune cuprinzătoare asupra rostului şcolii în formarea unor arhitecţi intelectuali. mai cu seamă când este realizat cu mijloace modeste. capabili să ajute şi să orienteze comunitatea. dr. din confirmările şi deziluziile lor. deşi ele sunt necesare.06.arh. nu vom afla mare lucru ci din iscodirea aspiraţiilor studenţilor şi aşteptărilor îndrumătorilor. de demnitate.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful