Mitul dramatic eseu

[ ]

------------------------de Vartolomei Simona [simona ] 2006-06-01 | |

Ce reprezintă „mitul” ? Conform DEX acesta este o „povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari etc., prin generalizare, poveste, legendă, basm”. Din timp în timp oamenii revin la miturile primordiale. De fiecare dată când se nasc noi mituri sau sunt negate cele dintâi, omenirea îşi redefineşte poziţia spirituală faţă de mitologie. Mitul este intrat din vechime în circulaţia culturii scrise, el fiind „una dintre cele mai vechi stări culturale ale minţii.” Este, altfel spus, o primă formă de reprezentare spirituală. După etimologia greacă mitul este o poveste. Dar o definiţie exhaustivă a acestuia, nu se poate da. Privind în ansamblu, mitul poate fi „o naraţiune tradiţională, emanată de o societate primitivă imaginându-şi explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial, fie temporal, ce s-au petrecut în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în universul vizibil ori nevăzut, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, dar cărora omul le atribuie obârşii supranaturale datând din vremea creaţiei primordiale şi, ca atare , le consideră sacre şi revelate strămoşilor arhetipali ai omenirii, de fiinţe supraumane în clipele de graţie, ale începuturilor.” Dar nu putem reduce interpretarea doar la această viziune, căci miturile iau naştere continuu şi de fiecare dată adaptate epocii în care apar. Noţiunea de mit a fost atât de variată încât, între înţelesul de basm şi acela de filozofie a universului, s-au emis peste 500 de interpretări, definiţii care prezentau şi construcţii logice , dar şi unele fanteziste. Unii exegeţi au considerat mitul o invenţie epică sau alegorie( vom mai reveni asupra acestei interpretări mai pe larg, în cadrul primului capitol) sau pur şi simplu literatură; pentru alţii este doar transmiterea memorială a faptelor protoistorice păstrate în conştiinţa primară. Unii vedeau în mit elaborarea simbolică a unei morale, iar alţii doar dezlănţuirea eului amoral în forme alegorice. Nu în cele din urmă, psihanaliştii considerau că mitul este rezultatul nevrozei umane a insatisfacţiei sexuale sau , cel mult, o expresie generală a inconştientului colectiv. Fiecare dintre ei a încercat o definiţie din perspectiva domeniului din care făcea parte: literatură, psihologie(psihanaliză), filosofie, istorie, religie etc. .Un teoretician îşi redă convingerea exemplificând civilizaţia greacă.

este asociat cu religia. Dar trebuie să nu lipsească în analiza mitului două situaţii interesante: absenţa miturilor pure( sau raritatea lor) şi confuziile din limbajul curent( mai ales asupra pseudo-miturilor moderne). mimică. figurile cele mai semnificative ale mitologiei greceşti . în trei etape fundamentale: magie. filozofie. ritualul cuprinde: gestică.” El nu reprezintă o dovadă concretă. ca să «reînveţe sacralitatea modelelor». Evoluţia studierii mitului oferă o nouă modalitate de analizare a lui. „Ritul este «repetarea simbolică» a mitului de origine. Această cheie de interpretare i-a permis autorului să reînnoiască înţelegerea miturilor.„În interpretarea etico-psihologică a lui Paul Diel. în sens opus putându-se ajunge la interpretarea că mit înseamnă tot ce e potrivnic realităţii imediate. destinate iniţial să învăluie dogmele filosofiei. ştiinţă. elaborând o dramaturgie a vieţii interioare. ci să exprime adevărul anumitor percepţii.) au văzut în mituri o reprezentare a vieţii trecute a popoarelor. văd în mituri un ansamblu de simboluri foarte vechi. şi de idei morale al căror sens s-ar fi pierdut. Abordarea mitului este limitată de unghiul din care este privit. după Euhemeros(secolul IV î. naraţiunea ca gen opus disertaţiei dialectice. alţii. Bronislaw Malinowski consideră mitul „ o cartă pragmatică a înţelepciunii primitive”. Mitul „apare după ritual şi este partea vorbită a acestuia” Cu alte cuvinte. ştiinţă. acesta devine un anumit gen de adevăr sau un echivalent al adevărului. nu un rival. „Antonimul şi contrapunctul lui este logos. ci un complement al adevărului istoric sau ştiinţific. Prin rit. ci una spirituală. reprezintă fiecare câte o funcţie a psihicului şi relaţiile dintre ele exprimă viaţa psihică a oamenilor.n. în contrast cu exprimarea filosofică sistematică. Dacă în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea mitul avea o implicaţie peiorativă. alegorie. Mai ales acei teoreticieni care fac parte dintre filosofi. putem observa două ipostaze extreme ce se întâlnesc la intersecţia dintre teologia bigotă cu ateismul bigot: prima—mitul ca exprimare a revelaţiei divine şi a doua —ca inventarea operată de teologi întru menţinerea ordinii ecleziastice printre credincioşi. Alţi comentatori.” Pentru Mircea Eliade. a istoriei lor. Cu toate acestea. o atitudine şi o vestimentaţie specifică. Claude Lévi-Strauss concepe mitologia ca un cod „cu ajutorul căruia gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi” . începând de la romanticii germani. Fiecare prezintă o faţetă oglindită în propria profesie. religie.e. cu eroii săi şi faptele lor. obiecte utilizate în diferite acţiuni rituale. folclorul. adevăr. care într-un anumit sens se reia simbolic la nivelul zeilor şi al aventurilor lor: mitul ar fi o dramaturgie a vieţii sociale sau a istoriei poetizate. Mircea Eliade vede realitatea culturală foarte complexă a mitului destinat revelării modelelor riturilor. psihanaliza şi artele frumoase şi opus termenilor de istorie. în special. un spaţiu şi un timp sacru. Mitul. omul este «proiectat în mod magic» la origini. sublime sau perverse ale psihismului sunt astfel susceptibile să-şi găsească formularea figurată şi explicaţia simbolic veridică cu ajutorul simbolismului victoriei sau înfrângerii cutărui sau cutărui erou în lupta sa împotriva cutărui sau cutărui monstru cu semnificaţie determinată sau determinabilă. mitul este o . fabulaţie. Mitul reprezintă textul ce apare în cadrul ritualului. structură narativă. exprimarea iraţională sau intuitivă. Toate constelaţiile. în Poetica lui Aristotel este numit cu semnificaţia de intrigă. […] Mitul nu are pretenţie să redea adevărul ştiinţei. James George Frazer studiază mitul înăuntrul evoluţiei spirituale a omenirii.” Unii văd în mit numitorul comun al poeziei şi religiei. sfâşiată între tendinţele opuse de sublimare sau pervertire[…]. sociologia. antropologia.

” Lauri Honko enunţă o definiţie descriptivă conform unei modalităţi proprii de studiere a mitului. este totuşi nevoit să dezbată două idei esenţiale: formarea miturilor şi clasificarea lor. El nu poate avea implicaţii exclusiv profane. de fapt. creator etc. definiţii autonomiste ce ţin de enunţurile independente ale ştiinţei mitului şi a mitologiei. şi definiţii interdisciplinariste ce ţin de focalizarea interdependentă a sistemului de ştiinţe social-istorice asupra mitului. Mediul adevărat al mitului este cel care fundează riturile şi ceremonialul religios.„izbucnire” a sacrului în lume. După Eliade. dar şi alte posibile interpretări ale mitului se pot formula trei grupe distincte: „definiţii heteronomiste ce ţin de ştiinţele umaniste care au folosit mitul în scopuri auxiliare. Adevărul mitului reprezintă pentru unii cercetători ceea ce se realizează prin raporturile logice care sunt lipsite de conţinut.” De fapt miturile sunt în acest caz o parte a tradiţiei care a intrat în religie şi care formează cu aceasta un corp comun(luate ca atare de credincioşi. Primul dezbate mitul ca povestire etiologică în care sunt prezente motive ca: zeul.. topografie. calamităţi. căci sunt asemănătoare celor prezentate deja. Se poate adresa întrebarea dacă omului modern îi lipseşte mitul? Se susţine că iluminismul a distrus mitologia creştină sau a început distrugerea ei. prin logicitate şi veridicitate şi prin polivalenţă. ordinea naturală. fără a-şi pune problema compatibilităţii dogmei religioase cu mesajul mitului).” Când creatorul comunică lectorilor despre nevoia de mit. Urmărind definiţiile date mai sus. Dacă ne referim la motivele fabulaţiei şi anecdoticii mitului. El îmbină 12 teorii (de ordin istoric. cosmologie. plantele origini. cultul eroilor. înseamnă că simte dorinţa de a avea ca artist un statut recunoscut în cadrul societăţii. religia ce se organizează în jurul unei mitologii şi-l incorporează ca sistem de codificare. dar insolite. naraţiunea. elementul pragmatic şi eshatologic şi nu în ultimul rând elementul mistic. Aceste fabulaţii „ se includ într-un sistem încifrat cu valoare iniţiatică. să ateste eficacitatea ritualului cu obiectivele lui practice şi stabileşte sanctitatea cultului.” Este. Totuşi pentru el mitul „exprimă şi confirmă valorile şi normele religioase ale societăţii. Mitului i-a urmat cartea. explicări etc. „ mitul religios reprezintă fundamentarea pe scară largă a metaforei poetice […] Iar sensul şi funcţia literaturii se află în primul rând în metaforă şi mit. elementul supranatural(non-naturalist sau iraţional). elementul social. prin motivele fabulaţiei şi anecdoticii. reprezentarea simbolică sub forma unor evenimente petrecute aievea. Chiar şi aşa. scoate în relief şi codifică credinţele. Ele s-au mai numit şi miteme. . prin valoarea lui stadial-istorică. elementul arhetipic sau universal. Cel de-al doilea consideră mitul un concept în evoluţia căruia apare o istorie complexă de tatonări şi definiţii. trebuie văzute cele două lucrări teoretice ale lui Stith Thompson şi Lauri Honko. el prevede ca modelele de comportament să fie iniţiate. pe care cu vremea. acest „act de cunoaştere de ordin ezoteric […] exprimă. Prin organizarea ecleziastică apare un sistem de dogmatizare teologică a întregului corp mitologic ritual. polisemie şi poliglosie. indispensabil pentru acestea. Mitul ia naştere din fapte şi evenimente reale. Din acestea se reconstituie mitul. Despre elementele constitutive am amintit mai sus. Fiecare cercetător. Mitul se poate observa prin mai multe metode analitice: prin elementele lui constitutive.” Nu vor fi redate. creatorul. […] garantează eficacitatea ceremoniilor rituale şi oferă reguli practice ce urmează să fie folosite de om. Dintre elementele mitului fac parte: imaginea sau tabloul. cosmogonie. omul şi animalele. o „sumă a revelaţiilor primordiale”. generaţie de generaţie sporind în cadrul mistic materia naraţiunii.

Logicul apare ca instabil pentru Stephan Lupasco. De aceea mitul antic cât şi cel modern oferă o refulare şi totodată reprezintă o obsesie spirituală. Revenind la ceea ce e logic în mit. basm. pur gnoseologică de adevăr a filosofilor”. Guliano crede că „noţiunea de adevăr a mitului înseamnă pentru primitiv altceva decât noţiunea abstractă. „ ca elaborat polivalent. ci şi de a le readuce în conştiinţă pe cele uitate.psihologic. S. Gillo Dorfles „ susţine că pentru a ne da seama ce poate fi considerat adevărat şi ce poate fi considerat inventat în mit. numindu-l aberant şi nociv. Pentru Romulus Vulcănescu. Ea este o coordonată foarte importantă a culturii din care face parte. cântec bătrânesc”. legende. Astfel putem găsi în acelaşi mit „relicte mitice din substratul lui evolutiv. ale cunoaşterii şi ale activităţii umane. reminiscenţe mitice din adstratul lui evolutiv şi specii neomitice din stratul evolutiv : colinde. Polivalenţa. gradul de înstăpânire şi umanizare”. Şi nu doar atât. mai mulţi teoreticieni concep diferite idei cu privire la mit. al funcţiunii şi al contextului mitic. poezie.Tokarev consideră mitologia ca „ o religie a comunităţii primitive. condiţionat istoric care reflectă stadii şi modalităţi ale existenţei. sociologic şi structural) şi propune patru criterii gnoseologice de studiu : al formei. metaforă şi simbol). muzică. Pornind de la Karl Marx şi Friederich Engels. Şi în logicitatea şi veridicitatea mitului apar contradicţii. două curente opuse ca viziune. Despre tipologia stadial-istorică se poate preciza că a fost cercetată de o direcţie marxistă ce prezintă două curente: unul prolecultist şi altul ştiinţific. polisemia şi poliglosia mitului sunt trei caractere esenţiale ce relevă gradul de complexitate a modalităţilor de gândire mitică şi de transgresare a elementelor expresive ( alegorie. Această viziune multidimensională a mitului face parte din interpretările moderne .Funcţiunea mitului reprezintă posibilitatea lui de a oferi un număr de explicaţii asupra a ceea ce descrie. aştri)”. legendă. cât şi religia. Alexandru Tănase socoteşte atât mitologia. mitul este „un elaborat al logicităţii gândirii mitice”. deopotrivă. Mitologia înglobează religie. măsoară gradul de detaşare a omului de natură. În Germania „nu sunt mituri decât povestirile raportate la fenomene naturale (cer. Există în om o necesitate de a crea mituri. Deci mitul ar cuprinde două aspecte: unul laic şi unul religios. documentul concret şi faptul imaginar transliterat în formă fixă: mit. povestiri”. el mai dispune şi de alte funcţii specifice. Privind în acest mod. Iar relaţia dintre mit şi adevăr are strânsă legătură cu mitizarea şi demitizarea. Dar în afară de aceasta. mitul este un produs etnologic deoarece el determină anumite comportamente sau ritualuri. arte plastice. sociogenezei şi etnogenezei”. După Lucian Blaga „ metafora capătă un caracter reificator al . Dar „dreptul la istorie şi la memorie îl au.” C. polisemic şi poliglosic mitul trebuie studiat din perspectiva a trei forme de geneze: psihogenezei. El dă un răspuns la întrebările general-umane. balade. Privit stilistic. basme.I. confirmată prin poveste. ca un „ fenomen social-uman. Originea alegoriei este religioasă. Există o problemă în acest caz al diferenţierii textelor: s-a spus că legenda este o deformare a mitului. În aceste condiţii mitologia. ci doar mitul în întregimea lui”. Poezia mitică se exprimă prin figuri de stil mitopoetic (cele amintite mai sus). cât şi religia.A. tunet. trebuie să acceptăm faptul că nici un moment al mitului considerat separat nu este adevărat. iar cel ştiinţific îl vede ca pe un document istoric subiectiv şi incomplet. iar mitul este o formă de alegorie. al conţinutului. Curentul proletcultist militează împotriva mitului. Cunoaşterea se poate realiza prin mit la un nivel realist-fantastic deoarece el are un conţinut complex al realităţii.

neomituri(contaminări. Metafora se materializează prin ritual. mituri(tipizate. la rândul lui. colectivă şi individuală. conformiste. arhaice).” Ele sunt necesare pentru crearea atmosferei tipice legendei. Acesta determină uneori şi manifestări etno-culturale. . naturală. „ În substanţa lui simbolul este un fel de comparaţie între concret şi abstract în care unul din termenii comparaţiei este numai sugerat […] Simbolul transfigurează criptic realitatea concretă […] În structura lui mitică îşi schimbă forma păstrând semnificaţia sau îşi conservă forma schimbând semnificaţia”. la structura lui etnomitologică completă. Popoare ca cele asiatice dispun de o bogată vocaţie mitopeică. influenţe). cauzalitatea şi finalitatea mitică. iar a doua despre activitatea social culturală. vocaţia creatoare şi ereditatea mitopeismului. ritualuri şi spectacole. Toate fenomenele culturale care nu îşi găsesc o explicaţie în ştiinţă determină tot atâtea mituri reprezentative pentru o comunitate etnică. În afară de conceptele de mit şi mitologie . Transmiterea sistemului se realizează prin tradiţii şi obiceiuri şi se manifestă în cadrul unor sărbători sub formă de ceremonii. se cere o explicaţie şi asupra sistemului de mituri. care se găsesc în corelaţie şi interdependenţă tematică şi stilistică. El stabileşte un echilibru între noile mituri şi produsul vechi al spiritualităţii. cutremure etc. ele intrând uneori din mitologie şi în literatură şi în limbajul cotidian. în acest caz creându-se o confuzie mitică şi chiar ajungându-se la contradicţii şi la divizarea sistemului în pseudosisteme şi infrasisteme de mituri. prima reprezentând concepţia despre viaţă şi lume. indefinit şi finit. Sistemul se autoreglează permanent. variante). încât şi tradiţia şi superstiţiile lor par rigide. el este totuşi sensibil la rezidurile mitice.” Mitologia etnică are un caracter sistemic. ca procedeu al unei gândiri abisale”. „Unitatea. Dimensiunile spaţiului mitic pendulează între infinit. şi nu în ultimul rând. Patru concepte mai este necesar a fi dezbătute în acest moment: spaţiul. Capacitatea creaţiei care relevă aptitudine.” Un spaţiu mitic este considerat sacru. Selecţia miturilor se realizează spontan. este format din : arhemituri(cele primare.” Între miturile unei naţionalităţi există o legătură spirituală conform evoluţiei culturale a ei însăşi. etnocentrică şi una proteică. „Alegoria.). Prin acest termen putem înţelege „un număr definit de mituri sau de specii etnologice purtătoare de mituri. război. dar şi deliberată. Chiar dacă sistemul se autoreglează. mitologumene şi mitoide. se adaptează continuu la cerinţele evolutive. chiar şi atunci când intervin fenomene sau schimbări esenţiale în cadrul unei etnii( cataclisme.adevărului mitic. directă sau indirectă. coerenţa. Spaţiul mitic este „oecumena arhetipală […] concepută şi figurată de folclorul mitic al oricărei mitologii într-o formă restrânsă la cosmicizarea pământului autohton. organicitatea şi valabilitatea unui sistem de mituri iese în evidenţă în procesul de trecere de la structura lui aparent nedefinită mitologic. El poate fi descoperit după anumite semne marcante. timpul. Fiind un elaborat istoric acesta. Din această cauză ea se poate compara şi poate stabili relaţii cu alte mitologii etnice. Prin intermediul sistemului de mituri se propagă o imagine. Miturile abundă în simboluri. dar şi artificial. metafora şi simbolul se comportă ca modalităţi generice de relevare a conţinutului cugetării mitice şi totodată sunt stileme sau figuri de stil ale mitului. Dar numărul miturilor este nedefinit deoarece naşterea culturală este de asemenea infinită. Un sistem de mituri prezintă trei aspecte esenţiale. Fondul de mituri. iar altele sunt atât de sărace în izvorul mitic. sursele energetice ale unei mitologii etnice care diferă destul de mult între ele. dar poate fi şi consacrat. de reminescenţe mitice şi relicte mitice.

El este sacru (împărţit de români în veacuri) marcat cu rituri specifice ( rituri de trecere de la un anotimp la altul ) şi consacrat ( cu un grad mai redus de sacralitate). timpul mitic apare ca închis. Dar şi aici apar instabilităţi. Personajele pot fi şi absente şi prezente simultan. de legităţile fanteziei creatoare şi de structura etno-mitologiei. casă. Principiul mitologic este al acela al ciclului cauză—efect. Este continuu din trecut în viitor. Timpul mitic apare corelat spaţiului. el putând fi şi necurat (impur). .ca şi în România. contingente. zeii. se stabilesc relaţii continue. Acesta începe de la creaţie şi sfârşeşte apocaliptic. are o calitate de a acţiona uneori independent şi chiar în contextul timpului istoric. după R. finalitatea mitică este diferită de cea ştiinţifică. a doua o aplicaţie a principiului şi legii la realitatea concretă sau abstractă. orientat ritual spre izvoarele creaţiei spirituale. de necesităţile gândirii mitice. Alte spaţii sacre pot fi hotarele. Pe lângă retrăirea rituală a trecutului şi întoarcerea la izvoare. Terra). în timp ce efectele—indirecte. Este un timp al repetabilităţii. stâlpul. unde au loc diferita rituri. pot fi şi negative şi pozitive şi pot îmbrăca ipostaze opuse în acelaşi timp.” Din perspectivă istorică. ciclice şi aciclice. Divinul este atemporal. miraculoase. Dacă finalitatea ştiinţifică se referă la procesul de autodeterminare a fenomenelor într-un sistem complex. impur şi invers).” Altfel spus. cronocraţii trăiesc în extra-tempus. spaţiul de tip mandala. Există două tipuri de cauzalităţi: ştiinţifică şi mitologică. Prima este un principiu şi o lege. O asemănare dintre cauzalitatea mitică şi cea ştiinţifică ar fi ireversibilitatea. Relaţia dintre cauză şi efect este unică şi irepetabilă. pseudonaturale. pădure. revolut („a fost odată ca niciodată…”). deoarece legea care le guvernează este cea a imaginaţiei. satul (vatra şi moşia). ce determină „fenomene horale. au „găzduit” creatorul. Cauzalitatea mitică este. cosmos. particulare şi arborescente.” La nivel global timpul mitic aparţine personajelor şi evenimentelor mitice. Aceleaşi cauze aflate în aceleaşi condiţii psihice şi spirituale pot produce efecte diferite. şi închis (Terra. diurn şi nocturn. a fanteziei creatoare. în opoziţie cu timpul istoric. Efectele sunt infinite şi mereu altele. Cauzalitatea mitică se manifestă în funcţie de condiţiile de desfăşurare a unei acţiuni.” Spaţii sacre sunt acelea care au fost atinse. inadvertenţe. mormânt). Poate fi şi anticipativ şi creator. Romulus Vulcănescu stabileşte un gen de relaţii între cauzele şi efectele mitice: cauzele sunt principale şi efectele sunt secundare. De asemenea starea de intemporalitate. dar şi acelea unde se află arborele cosmic sau derivatele lui. total diferită de cea fizică. timpul mitic este şi prospectiv. „Cauzalitatea se transformă de cele mai multe ori în cazualitate. paratemporalitatea şi metatemporalitatea ca sapecte esenţiale ale timpului mitic. „Dimensiunile cauzalităţii pot fi reduse la cazualitate sau amplificate până la producerea extracauzalităţii. Vulcănescu. prospective şi retrospective. ţară. La fel ca şi cauzalitatea. răscrucile. mai precis având posibilitatea să îşi schimbe valenţa ( devenind din pur. comune şi ciclice. vârsta de aur şi timp al devenirii (diurn). în schimb. Mitologia „relevă pseudotemporalitatea. Locul nu poate avea exclusiv valenţe curate.” Se pot descoperi mereu cauze şi efecte noi urmărind chiar şi aceeaşi unică relaţie dintre o cauză şi un efect mitic. cauzele—directe. coloana. transcendente. Acestea aflându-se într-o stare relativă. Are valenţe atât reversibile cât şi ireversibile. comprimat sau dilatat. Spaţiul este reprezentat ca deschis (infinit. troiţa etc. În perspectivă mitologiei cauzalitatea se confundă cu contiguitatea şi aceasta cu contingenţa. reticulare. particulare. ca o incintă culturală. revelatorii. Timpul este favorabil sau defavorabil. supranaturale. munte.

se bazează pe reperele istorice pe care le deţine. antropogonice etc.” Alţi indivizi. mitologia română este una de tip creştin. Altă cronologie.finalitatea mitică se referă la „ un plan definit al evoluţiei indefinite a cosmosului în perspectiva creaţiei divine. Adstratul se întinde pe tot parcursul Evului Mediu timpuriu şi se remarcă printr-o evoluţie internă în care apar contaminări şi calchieri. una mitografică ( de organizare tematică) şi una mitologică ( de închegare într-o operă documentar-literară). al datinilor ( botanice. Apoi ele se adaptează şi readaptează. neavând o personalitate mitică pe care ori şi-au pierdut-o ori a fost ocultată sau tabuizată din cauza teoriei ce o exercitau. cea slavă de cea getmană etc. Cincizecime). Dar omul va încerca să împiedice finalitatea escatologică prin rituri specifice. ci unul determinat de exercitarea ei. Acestea sunt determinate atât social ( popoarele migratoare influenţează mitic). . cât şi religios ( creştinismul popular interferează cu cel clerical. una soteriologică. În ceea ce priveşte mitologia română folclorul religios îşi pune amprenta în forma lui de amestec omogen între religiile precreştine şi cele creştine. descântece). Orice mitologie trece prin două faze istorice ( de cunoaştere şi de redactare). Păresimi. „Fiecare experiment antropogonic. nuntă. după Candrea. Sistemul mitic românesc cuprinde „un panteon. diferită de alte culturi îndepărtate şi asemănătoare celor din aceeaşi familie cu ea. Mare parte dintre aceste divinităţi apar din influenţe şi calchieri mitice. Aceasta.” În panteon se pot observa două categorii de divinităţi: cele nominalizate şi determinate din punctul de vedere al fizionomiei. bizantin). Destinul face şi el parte din cadrul finalităţii mitice. adaosuri şi retuşări. Anul Nou şi Epifania). Privindu-le într-o viziune culturală putem observa anumite paralelisme mitologice. a lui Petru Caraman cuprinde sărbătorile hibernale (Crăciunul. Fiecare etnomitologie are o finalitate specifică. Una şi mai precisă. iar mitologii explică epistemic temele şi problematica unui sistem de mituri. o dramă mitică şi o experienţă spirituală. muncă şi moarte). Deci putem deosebi trei etape de organizare tematică: substratul. adstratul şi stratul. se referă la aproximativ o sută cincizeci şi şapte de sărbători superstiţioase clasificate în douăzeci şi şase de categorii tematice. Mitografii descriu şi sistemele de datini şi tradiţii. de salvare a cosmosului prin fiinţe şi una escatologică. păsări.” Pentru finalitatea mitică scopul este bine determinat şi fixat de una sau mai multe divinităţi. declanşează un nou ciclu palingenezic al finalităţii mitice. În cadrul mitologiei române apar trei straturi mari. Din acest punct de vedere apare şi „inteligenţa divină” în sistemul cultural. Finalitatea mitică înglobează finalităţile cosmogonice. Un tip de cronologie mitică românească este prezentată sub raport tematic. Datele folclorice se păstrează în memorie circa două sute de ani. Acestea din urmă s-au născut hibride. Astfel. Finalitatea mitică este repetabilă. revine la izvoare. la rândul ei. îşi reînnoiesc concepţiile. al caracterului şi al funcţiei lui. Prin substrat se reliefează o perioadă de formare a mitologiei dace şi romane. Iar stratul mitologic se referă la o restrângere a sferei de influenţă mitică în . Al treilea. Un prim nivel este cel al vieţii ( cu naştere. al tradiţiilor populare. şi cele anonime şi nedeterminate din perspectiva de mai sus. Astfel etnomitologia greacă are o finalitate ce se deosebeşte de cea indică. Dintre valenţele finalităţii amintim: cea ludică. Legendele istorice arată tendinţa de actualizare a unor fapte vechi sau de arhaicizare a unora recente. Şi ultimul. Al doilea nivel aparţine calendarului sărbătorilor anuale ( Cârnegi. cu alte trăsături. sfârşitul pământului şi al cosmosului. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi este foarte importantă o cronologie mitică. . Romulus Vulcănescu crede că mitologia anticipează religia. care nu are un scop imediat.

Cele două principii. profanul. Ipoteza lui Rays Carpenter dezvăluie o legătură între aceste două apelative. a vulturului prin bufniţă. dar patriarhală. putem observa şi alte tipuri duale: cabiri. Primul este încorsetat în canoane. a grâului prin neghină etc. frumosul (subiectiv). observă Romulus Vulcănescu. Pe plan antropogonic. În ceea ce . a albinei prin viespe şi muscă. chiar dacă este incert caracterul sacral al fiecăreia. Nefârtatul imită omul prin căpcăuni. mai precis dacă doar unul este zeu. Zamolxis. răuvoitoare. Cei doi sunt foarte bătrâni. Din Fârtaţi devin Nefârtaţi. Făcând paralelisme cu sud-estul Europei. iar pe plan fitogonic. adică piele în limba tracă. Treptat. Dacă privim din perspectivă dialectică.favoarea religiei şi totodată la renaşterea patrimoniului mitic daco-roman. iar celălalt. Ei duc o luptă teocratică pentru prioritate. după Lagarde. reprezentate de cei doi demiurgi. nervos. zoogonic. de la începuturi. a bradului prin plop.” El devine Lucifer. Dar ambii au iniţiativă. liniştit. iar Olxis semnifică urs. Totul este totuşi într-un perfect echilibru. iar Nefârtatul. al binelui şi al răului. călăreţi danubieni etc. ci doar descoperă şi promovează răul în lume. Reprezentarea plastică a celor doi este destul de diferită. unul având o figură severă. cel de-al doilea. zeu al pământului. dioscuri. blajinii prin urieşi. creaţia calului prin măgar. De aici putem recunoaşte ursul ca animal totemic la daci. cele două nume Zamolxis şi Gebeleizis converg într-un semantism pentru a ne arăta un cult. Primul. Satana sau Scaraoschi. Dualismul mitologiei dace se transpune în creştinism prin alte două divinităţi gemelare. iar zeii gemelari au fost preluaţi de creştinismul primar. deci tot urs. al soarelui şi al intemperiilor.. (Ge)Beleizis ar proveni de la Meleizis care înseamnă mâncător de miere. a nucului prin ghindă. Pornind de la daci şi romani se observă că zeii daci au fost preluaţi de mitologia romană. 2) Antiteu şi 3) Anticrist. Fârtatul reprezintă sacrul. În cadrul mitologiei româneşti. a rândunicii prin liliac. cripticitatea transsimbolizată la Fârtat) sau sublimitatea tragică (dacă nu tragi-comică la Nefârtat). în timp ce al doilea e liber şi foarte variat. Dacă unul creează ceva. stadiul revolutiv ( creşterea nucleelor mitice până la sistem). sunt inventivi şi luptă pentru întâietate. a câinelui prin lup. „Modelele artistice săteşti sunt concepute în literatura populară în spiritul unor categorii estetice concretizate: graţiosul (calinul). De aici putem observa un dualism complementar şi unul antitetic. Două divinităţi gemelare. grandiosul pe măsura capacităţii de recepţie umană. pe când modelele artistice ecleziastice sunt concepute în spiritul unor categorii estetice obiectivizate: sublimitatea austeră (omnipotenţa. al morţii şi învierii şi Gebeleizis. dar şi perfectează. atingând perfecţiunea. cei doi zei situându-se pe poziţii antagonice. deosebim cinci stadii de evoluţie: stadiul evolutiv lent ( acumularea treptată a mitemelor şi închegarea lor în nuclee mitice). zeu al cerului. Ele sunt legate de urs. cei doi zei formează un tot. Celălalt termen. împart lumea în jumătate. înclinat spre bunătate. Fârtatul şi Nefârtatul. „În versiunea mitologiei populare creştine medievale Nefârtatul trece prin trei faze de transformare mitică: 1)Antifărtat. celălalt copiază. Privind onomastica divină la daci. rău. Antroponimul Zamolxis provine de la zelmo. Sunt înconjuraţi de entităţi favorabile sau defavorabile creaţiei. stadiul involutiv ( destrămarea mitului în mitologumene şi a ritului în ceremonial) şi stadiul disolutiv ( destrămarea mitologumenelor în pretexte mitice populare sau culte literare).” Adică între modele s-a produs o ruptură estetică. stadiul transevolutiv ( camuflarea şi ocultarea miturilor prin rituri şi a riturilor prin mituri). măreţul. nu mai poate crea. Aceşti demiurgi au conlucrat în procesul creaţiei. iar celălalt mare preot. de la armonie se trece la adversitate. sălbatică.

Cel dintâi îşi trăieşte şi îşi împlineşte destinul chiar şi prin sacrificiu de sine pentru transmiterea unui mesaj şi împlinirea unui ideal.priveşte dualismul religios. Primul este dinamic şi ţine de forţa divină. semideologie şi eroologie. a liturghiei. prin manicheism ( de la reformatorul religios Mani). a semnului crucii. La români apare dualismul medieval popular creştin ce duce la confuzii în legătură cu cel protodac. o regenerare a fraţilor cosmocraţi. El poate fi împărţit pe două grupe: eroi mitici istoriaţi şi eroi istorici mitizaţi. În dualismul folcloric situaţiile cuprind: mitul şarlatanului (tricksterului) şi mitul caracterului femeiesc. eroiardul mitic este doar popular. „Eroul e real în basm şi legendar în istorie. prostia. Chiar dacă bogomilismul s-a răspândit. o maturitate saturată de confruntări morale. În folclorul românesc apare o teogonie repetată. Ultimul pendulează între burlesc şi grotesc. La rândul lor. a autoteogoniei în Haos a celor doi zei gemelari. cea secundară. Eroul mitic devine un regenerator permanent al culturii. mortul poate fi înfăţişat ca un semizeu călare. cu o cultură exponenţială unii sunt suverani. Dintre eroi. Pe lângă eroii umani se mai întâlnesc şi eroii animale. eroiardul combate defectele. a teogoniei genealogice a divinităţilor principale constituite într-o familie divină de făpturi androgine. Aici apare fraternitatea dintre Dumnezeu şi Diavol. zeii pot decădea din rangul lor. O definiţie recentă vede eroul ca un îndrăgostit de lume. şi cea terţiară. Dar fiecare este diferit în mod etnic datorită trăsăturilor culturale specifice fiecărei naţionalităţi. în secolul al XI-lea. pe când celălalt satirizează eroismul tragi-comic. a teogoniei divergente a divinităţilor de rang minor. reglementează norme. Deologia interpretează divinităţile de ordin superior. Aceşti eroi mitici creează datini. istoricii îl ilustrează prin: parsism sau mazdeism (de la Ahura Mazda). Toate aceste entităţi mitice sunt sacre şi posedă puteri magice. Acesta reprezintă un ecou de mai târziu al maniheismului şi al paulicianismului. tradiţii. Apare în Bulgaria. iar alţii chiar zei. Daimonologia cuprinde mituri despre divinităţi benefice sau malefice. Dar orice etnie ar transfigura. Semideologia descrie şi se ocupă de semizeităţi. sexuate. Miticul formează un sistem care poate fi împărţit în: daimonologie. prin paulicianism ( de la o sectă creştină apărută în secolul al IX-lea în Armenia şi Siria). După Romulus Vulcă-nescu teogonia se desfăşoară în trei etape: cea primară. Eroul mitic creează bunuri şi valori cultural-istorice. el nu a exercitat o influenţă globală şi profundă. cu alte cuvinte. Este o sectă dualistă ce combătea organizarea materială a bisericii şi importanţa clerului. crearea unei culturi proprii şi depăşirea celei învechite.” Eroul mitic istoriat conduce o revoluţie culturală. şi prin bogomilism. eroul prezintă o naştere miraculoasă. persiflând falsul eroism în comunitate. Înşelătorul e mai înţelept decât creatorul. lenea. Dualismul mitologic autohton e mai vechi decât dualismul bogomilic. Toţi eroii lumii sunt doar prototipuri ale acestuia. . doar moralizând. ei sunt un fel de aristocraţi spirituali. dar este impulsiv şi rău. Dacă eroul mitic se îndreaptă spre semidivinitate. o moarte aparentă prin coborârea într-o lume subterană sau urcarea într-o lume suprapământeană. Se crede că bogomililor li se datorează resemnificarea numelor în Dumnezeu şi Diavol. iar al doilea este un meta-erou. o iniţiere în afara mediului cultural propriu. a Fecioarei Maria şi a sfinţilor. La iugoslavi a pătruns puternic în tradiţie superstiţiile şi obiceiurile funerare bosniace. ce ţin de politeism. un destin cu rituri de trecere. Bogolmilismul românesc se deosebeşte profund de cel iugoslav. ca o erezie a călugărului Eremia Bogomil. o copilărie singuratică. Eroologia se referă la eroii civilizatori şi eroiarzii. dac şi daco-roman. a divinităţii lui Iisus. Josph Campbell prezintă o teorie despre un erou epic unic şi universal. prin satiră. care uneori pot fi sexuate.

cum am mai zis. eposul vânătorii rituale şi eposul feudal. abuziv. declasaţi etc. ilogic. imorali. domesticesc animale. un destin minor. instituţie. datină. fiind bătrâni şi totodată capi de familie şi de generaţii. ca erou mitonim. Deceneu. naivi.” Acest creator are puteri supranaturale. Lazăr Şăineanu observă ca numele Pepelea provine . ordinea etico-juridică. Scopul său îl reprezintă revolta împotriva legilor nedrepte sau comportamentului injust. Eroiardul deţine o biografie antitetică eroului. Aceste personaje mitice profane „fac haz de necaz”. El are o naştere obişnuită. astfel reprezintă grupul uman în care se mişcă şi activează. Ca şi sociologii. Ei inventează unelte. celălalt. Avram Iancu. Traian. Păcală şi Tândală. inadaptabil şi viclean. semnificative. de orice vârstă. cei care transmit dreptul de a moşteni un anumit spaţiu. exponenţiali sunt: Pepelea. Eroul cultural concepe idei şi valori de cultură şi chiar genuri artistice. provocată de acţiunile pe care el însuşi le desfăşoară. cucereşte sau eliberează un topos pentru o comunitate etnică. dar şi alţii pătrunşi din alte eposuri străine —Nastratin Hogea (preot musulman. de a pedepsi. Dintre animale-eroi se pot enumera ariciul şi albina. turc). El pare absurd. Pedeapsa pe care el o atribuie duce la respectarea tradiţiei şi la obiectivitate. „Eroiarzii sunt făpturi fantastice. Dintre toţi eroii. eroul eponim este socionim. După interpretarea lui Nicolae Iorga aceşti eroi sunt întemeietorii de sate. eroi civilizatori şi eroi culturali. Mitologii „interpretează pe creatorul (individual sau colectiv) de aşezare. Meşterul Manole sunt astfel de eroi. El ilustrează în acest mod caracterele semnificative comunităţii sale. Este viteaz şi maliţios. Biografia lor este sărăcită de elemente fantastice. Orfeu. cu eroul eponim. Eroul etnonim este creator de conştiinţă comunitar-etnică. care prin trăsăturile lor psihosomatice ne amintesc atât de demoni antropomorfi. După jurişti ei sunt creatori de instituţii juridice. Eroiardul tragi-comic este centrul unui cerc cultural divers: admiratori. El este un martir pentru grupul social-etnic din care provine. o copilărie în sânul familial. ei îl consideră determinat în timp şi spaţiu. se complac în simularea eroismului. El se confundă. Eroiardul mitic deţine doar parţial caracterele esenţiale unei personalităţi creatoare. creează relaţii diplomatice. cât şi de tipurile etnomorfice ale falsei prostii umane. pontifi. Unul apără ordinea social-istorică. Exemple pot fi: Decebal. Ariciul îndeosebi este un colaborator al Fârtatului la formarea pământului. Pepelea este adesea confundat cu Păcală. construiesc cetăţi. Ştefan cel Mare. Toţi aceştia sunt implicaţi în farsele tricksterului. Din această cauză şi nu numai. Iancu Jianu etc. Pentru sociologi. şi apoi Păcală cu Tândală. El poate doar conserva şi promova anumite forme de cultură deja existente. plăceri. reglementează ocupaţii.” La români. Etnologii văd eroul ca pe unul comunitar. dar şi un civilizator. reformatori sociali etc. Basarabii etc. regi). Pintea Viteazul. Modalitatea lui de acţiune poate fi violentă (haiducul) sau nonviolentă ( tricksterul). grotesc. Eroul eponim este confundat uneori cu celelalte tipuri de eroi. poate fi om sau animal (real sau fantastic). Dar despre acestea vom aprofunda într-un capitol viitor. eroul eponim este cel mai complex. Într-un cuvânt civilizează o comunitate. el având tot un rol de întemeietor. adevărat ori inventat. Hrana lui este spirituală. credinţă. Termenul de erou istoric mitizat desemnează conducători de stat (principi. de cele mai multe ori istoriate. uneori sadice. Dintre motivele istorice mitizate la români fac parte: eposul geto-dac. Ivan Turbincă (rus). Eroul salvator este acel tip de erou care se sacrifică (ajungând până şi la propria-i moarte) pentru salvarea comunităţii. Eroul civilizator descoperă.Eroii mitici istoriaţi pot fi eroi eponimi. Asemenea eroi pot fi: Vlad Ţepeş. Cele două tipuri umane întruchipate de eroiarzi sunt: luptătorul ce foloseşte forţa fizică şi luptătorul spiritual. eroi salvatori.

cadrul astral( corpurile cereşti. reacţii chimice naturale). preagrare. elementele( focul. de relaţii şi de alimentaţie). Miturile fenomenologice sunt cele de nivel cosmic. a lui Păcală. Dintre problemele gnoseologice fac parte teogonia. antropogonia( crearea omului ca pereche arhetipală). destinul( ca lege şi ca sistem de legi imlacabile. Din această cauză. fie că îi este descoperită de eroiarzii mitici sau prin intermediul oricărui alt personaj sau fapt mitic. voievod al păcălitorilor. maimuţe vorbitoare). luminători. . Miturile memoriale reprezintă acele narări ale fenomenelor ancestrale şi se presupune că „ au înregistrat fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proporţii cu caracter insolit ( ipostazele cunoaşterii focului. antropogonia. potopul şi reconstrucţia universului postdiluvian( invaziile acvatice sau solare). civilizatori sau de oricare alt fel. iar Păcală. acesta contează în stabilirea unei scheme a cunoaşterii. Victor Kernbach clasifică miturile într-un alt sistem: memoriale. dar uneori apărând şi un număr mai mare de lumi şi chiar lumi paralele). erele). cunoaşterii de sine şi cea a mediului înconjurător. cele ale animalelor fabuloase. spaţiu al zeilor sau chiar zeii înşişi). din cuvântul vechi slav. suprastructura demonologică( transferul în mitologie a credinţei animiste. repetiţia manifestărilor naturii( zilele. omul primordial( omul care este izgonit dintr-un spaţiu edenic). regnurile fabuloase( animism. Ele pot fi împărţite la rândul lor în: actul cosmogonic( facerea lumii din haosul primordial). Miturile cosmografice cuprind întreg cadrul divin: teogonia( crearea zeilor). care este: inventiv.de la pepelŭ (o fire simplă şi idioată). forme totemice de cult. cosmografice şi transcendentale. inteligent. etnogonia. adică lumea divină. având număr variabil. rafinat. mituri care oferă diferite răspunsuri la întrebările asupra existenţei omului şi a materiei. cosmogonia. hâtru. mai presus de tot). Fie că omul cunoaşte realitatea prin intermediul eroilor mitici eponimi. revoluţia agrară). la romani atingând peste 30000 de zeităţi).” Acestea sunt: interferenţa erelor( sau miturile vârstei de aur. dintre cunoaştere şi ignoranţă. etrogonia şi nomogonia ( crearea legităţii mitice în cosmos şi în societate). fenomenologice. ca şi zborul icaric). piklŭ—infern. evenimentele insolite( viziunea profetului Iezechil şi prăbuşirea fiului Phaëthon). petrecute de obicei la confluenţa existenţială a două populaţii de nivel spiritual foarte diferit. lumile coexistente( cerul. element al straturilor cereşti divine). dragoni. războaiele cereşti( conflicte între divinităţi ce reprezintă modalitatea empirică de observare a fenomenelor naturale în toată complexitatea lor şi a modificărilor astrofizice). revelaţia iniţială( descoperirile iubirii. apa. balauri. pământul şi subpământul. chiar şi absenţa timpului). invenţia uneltelor( armele şi mecanismele magice. corăbii). Miturile transcedentale prin care se elucidează contradicţiile existenţiale aparente: eroul arhetipal( modelul absolut). impactul dintre moral şi imoral. familiei. anotimpurile. fie încercarea empirică de a explica diferite fapte neobişnuite. Din cele două trăsături tipice s-a evoluat la o singură personalitate. modificările condiţiei umane( revoluţiile şi schimbarea modului de trai. viaţa şi moartea( ca modalităţi diferite ale existenţei) şi aria timpului(timpul uman şi cel divin. pământul şi chiar eterul. de la monoteism la politeism. dintre spiritul divin şi cel luciferic). nevinovat. simbolurile condiţiei umane( aspiraţia omului de a-şi depăşi starea. în duhuri şi demoni). deci om infernal. universul dual( concepţia diviziunii lumii în principii antagonice). aerul. panteonul( totalitatea zeilor. umană şi demonică. sadic. vehicule. Categoriile de mituri interferează. farsor. Aici se pot subclasifica mai multe mănunchiuri psihologice. escatologia( moartea omului şi a universului).

” Deci mitologia şi arta pot forma un tot. În procesul de contaminare a miturilor se pot observa trei modalităţi importante: sincretismul. ci cu tragedie. simbolul —cât şi prin fabulaţie şi anecdotică. după anumite ritualuri ceremoniale. fiecare fiind reversul celeilalte. Aceştia înfăţişau satirii. Mitologia română mai prezintă şi alte două mituri mai puţin dezbătute. George Călinescu urmăreşte patru mituri fundamentale ale poporului român: Traian şi Dochia (constituirea poporului). naşterea artistului şi nu în ultimul rând ca model de viaţă. Mitul poate fi privit ca un fapt de istorie literară. prietenii zeului. Kritias şi Timaios). Teoreticianul Bo Carpelan consideră că putem observa patru modalităţi de abordare a relaţiei dintre mit şi literatură. . Imnurile cântate de un cor în cinstea zeului Dionysos. al creaţiei personale. Acelaşi Aristotel prezintă în Poetica sa un spectacol ritualic ce va deveni mai târziu drama modernă. cel al lui Făt Frumos şi cel al Soarelui şi Lunii. Mahabharata. ca izvor de modele arhetipale şi de psihologie abisală. spaţiul şi timpul. Upanishadele. elementele. Stilul unei comunităţi se reflectă în etnoarte. miturile dau literaturii o anumită profunzime. prin intermediul unui destin al artei. electismul teologic. în care se narau episoade din viaţa zeului. imaginează mitic. istorice( Huainantsé. ca metodă literară. inter-relaţionând. Theogonia). „ În juxtapondere cu mitologia. Condus de un „corifeu”. Sofiştii includeau în teoriile lor mythosul. Apoi corul a fost înlocuit de două semicoruri ce cântau alternativ. Pentru filozofia greacă antică mythos-ul devine astfel un element fundamental care caracterizează epoca în care gândirea a încercat prin mijloace cantitative (…) să releveze o lume a calităţii. magice( Cartea Morţilor). Kalevala). Anton Dumitriu consideră că mitul cuprinde două semnificaţii cu privire la realitatea greacă: o „ metodă de prezentare a unei probleme şi soluţii în comunicarea unui adevăr şi o modalitate obişnuită de argumentare filozofică şi ştiinţifică. prin modificări canonice şi rescrieri. conduse de doi „corifei” care dialogau. Astfel. jertfa) şi Sburătorul (instinctul erotic).Kernbach oferă alte şase mari categorii: cosmogonia. chiar etnografice( miturile populaţiei maori) ori în fragmente de referinţă incertă( mitologia Daciei). Kojiki. Biblia. enciclopedice( Cartea munţilor şi mărilor). după caz. se cultivă de către artişti o mitologie proprie. Dar teatrul grec s-a născut nu cu dramă. corul era întrerupt la anumite intervale de timp. Majoritatea creatorilor artistici fabulează. Meşterul Manole (condiţiile creaţiei umane. Mioriţa (momentul naşterii culturii autohtone). arhetipurile. Popol Vuh). artele populare şi culte îşi precizează conţinutul şi potenţializează valenţele atât prin elementele constitutive ale mitului: alegoria. Ion Oprişan le include şi pe acestea două. de aici cuvântul „tragedie”). metafora. teologice( Enuma elish. filosofice( Vedele. destinul. Avesta). şi literaturizarea. în cadrul unor petreceri erau interpretate de cântăreţi ce purtau măşti de ţap (care în limba greacă se numesc „tragos”. Majoritatea mitologiilor au ajuns până la noi în transcripţii cu tendinţe literare( Poemul lui Ghilgamesh . prin transmiterea miturilor atât pe dimensiune temporală cât şi spaţială. folcloristice( Edda Veche. Platon recurge la mythos ca mijloc pedagogic. panteonul. Odiseea. dar specificând că ele şi-au mai pierdut din interes. Chiar şi Aristotel consideră miturile venerabile pentru vechimea lor. Creaţiile estetice şi evoluţia mitului converg spre un sistem de arte etnice. cele mediane sunt mult mai aprofundate în creaţia literară cultă şi populară. care transformă mitul într-un monument literar. Una dintre cele mai reprezentative mitologii este cea greacă.” Valorile şi nonvalorile sunt judecate şi promovate sau combătute. Dintre ele. Iliada. Ca mijloc de evadare.

3.” Dicţionarul Enciclopedic consideră drama o „Specie a genului dramatic caracteristică literaturii moderne. Dacă la început. nenorocire. mai apoi a devenit o modalitate de relaxare şi distracţie. . înglobând cu fiecare epocă semnificaţii inedite. Lope de Vega) drama se defineşte ca specie în secolul 18 ( drama burgheză –Diderot. definiţia dramei a dus la naşterea unei istorii a teatrului diferită ca domeniu de cercetare de istoria literaturii. joc. îşi pierde autonomia. de către un cor de cetăţeni atenieni şi de către doi sau trei actori. în Atena. în sanctuarul lui Dionysos. totalitate a literaturii dramatice. ca parte integrantă a cultului public. tratat poetic în genul sublim. Faptul (legat de numele poetului Thespis) s-a petrecut când Pisistrat. el nu îşi pierde semnificaţia de totalitate a pieselor de teatru. De-a lungul timpului a existat o ambiguitate de înţeles a termenului „dramă”. teatrală. Orice acţiune desfăşurată pe scenă. foarte sângeros uneori. Fiind la origine. În secolul 19 d. fig. Tragedia greacă a fost dezvoltată de către Eschil. dar ţinând seama şi de spectator. în mişcare scenică. de a le pune în scenă şi de a le interpreta” reprezintă dramaturgia. Astfel au fost păreri care optau pentru scrierea dramei exclusiv pentru reprezentaţie şi nu pentru lectură. uneori foarte deosebite de cele anterioare. Un cercetător german defineşte tragedia greacă drept „un fragment complet în sine. romanul). Din această cauză termenul devine mai sărac în valenţele sale literare (beletristice) şi se îmbogăţeşte în cele artistice: scenariu. unui scriitor sau arta de scrie piese de teatru. în conflicte puternice şi complexe. reprezentare. fabula. tipurile umane (reprezentate prin măşti).artă dramatică . Chiar dacă în prezenţa termenului „dramă” nu este reliefată ideea de teatru. o îmbinare hibridă de elemente comice şi tragice (drama satirică în teatrul grec). Începând din Antichitate drama este destinată scenei. teatrul a fost o formă de ritual religios. regie. devenind o specie proteică. înglobând o mare diversitate de forme de expresie. adesea într-un amestec de elemente tragice şi comice. Fiind atât de relativă.[…] 2. comedia şi piesele cu satiri. […]” Evoluţia dramei este complexă. Aristofan se remarcă în genul comediei. trei dintre cei mai mari dramaturgi antici. al legendei eroice. Shaskespeare.Astfel a apărut primul actor: în momentul când corifeul şi-a asumat rolul zeului. orice piesă de teatru.Hr. Din această cauză se poate confunda drama şi comedia. Totuşi chiar şi sensul fundamental cuprinde două idei diferite(prezente în Poetica lui Aristotel): imitarea unor oameni ce acţionează duce sensul spre epic şi totodată spre apariţia unor sinonimii (mythos. dialog. în care se redă imaginea vieţii reale în datele ei contradictorii. a organizat în anul 534 î. Sofocle şi Euripide. Dacă privim etimologic. Vigny ). Totuşi nici limbajul de specialitate şi nici cel colocvial nu utilizează termenul de dramă delimitânduse la sensul lui fundamental. Lessing) şi 19 ( drama romantică –Hugo. tiranul Atenei. Hr. având ca teme trecutul legendar. Deci drama se confundă cu reprezentaţia teatrală. Dumas. „ Totalitatea operelor dramatice care aparţin unui popor. cu piesa de teatru. conflict sufletesc puternic. situaţie nefericită. evoluând în epoca Renaşterii spre o formă apropiată de teatrul modern ( Marlow. unei şcoli literare. care produce cuiva mari suferinţe morale. iar „imitaţia dramatică” prezintă personajele în acţiune. destinat a fi reprezentat. drama implică acţiune.” Dar ce este drama ? Conform DEX drama este „1. întâmplare.o pisă de teatru cu caracter grav. s-au compus trei tipuri de piese: tragedia. cele dintâi spectacole teatrale. istoric. Acolo. ilustrând în construcţia caracterelor şi a conflictului. complexitatea nuanţată a vieţii reale. zguduitoare. unei epoci. indiferent de gen purta denumirea de dramă. Relaţia dintre om şi divinitate este prezentă în tot teatrul grec.

Acţiunea dramatică era în Antichitate un mit. de rit. în teatru absurd. s-a ajuns şi la un sens figurat. dialogul şi schema Antichităţii – protasis (expoziţia subiectului). Totuşi cuvântul tehnic. între tragedie şi comedie. ea posedă implicit intenţii şi finalităţi estetice. Totuşi este indicat să nu confundăm poezia dramatică şi poezia în teatru. Cea din urmă îmbinând în structura ei situaţii cotidiene şi situaţii excepţionale. de spectacol. de fapt. În epoca actuală cele trei specii dramatice – tragedia. mitică. Între dramă şi teatru există o relaţie arhaică. dramă satirică. Astfel drama se constituie într-o operă literară care poate fi receptată şi ca lectură. suferinţă etc. eroică. nu numai ca reprezentaţie scenică. se ajunge la unitatea literară primordială. Mitul dramatic s-a susţinut în decursul evoluţiei teatrului. reprezentare scenică. fără excepţie. dar şi al . pericol. După faza ritualurilor. urmează faza grecească şi apoi în secolul al XVIII – lea. anticalofilă. la oroare de convenţie.” Începând din Renaştere. dramă absurdă etc. acel tragic din spatele spectacolului. ” Uneori este dusă până la extrem. „De fapt originea literaturii dramatice se confundă cu însăşi originea literaturii ” consideră acelaşi scriitor (amintit mai sus). ce se poate traduce prin: eveniment grav. farsă. piesă de teatru. va fi esenţial realistă. de fapt acea a treia specie. altele oferă spectacole excelente cu texte ilizibile. Chiar dacă este comparată cu epicul. cumva ajungându-se tot la origini. În secolul al XVIII-lea drama devine integral „burgheză”. integral adecvată noului public. Mitul actual este liber de ceea ce reprezenta tabloul antichităţii. acţiunea. Unele piese rezistă la lectură şi cad pe scenă. drama. „ Estetica acestei drame. Tragicomedia anticipă drama. apare abia în anul 1762 în Dicţionarul Academiei Franceze. Subiectul ei ţine de funcţia primitivă a mitului. cu alte cuvinte transpune literar viaţa oamenilor. O piesă fiind scrisă. privată. un sinonim pentru tragedia modernă. Genul se dilată într-atât încât convenţiile noi duc la o antidramă. la genul unic. literatura teatrală face apel la senzaţiile directe. ci se evocă prin dramă şi conflicte sentimentale şi morale elementare. Se introduc în piese personaje din toate categoriile social-umane. la genul dramatic. o abundenţă de specii care mai de care mai pompoase sau mai „originale”. din fundal. drama constituie o formă de poezie. teribil. populară. Poezia dramatică există pentru că orice poezie intră în sfera artei prin calitatea sa estetică. tendinţa este de a-l delimita de tragedie. Dar nu doar tragedie. Drama constituie ultimul gen al literaturii. ca modalitate a artei literaturii. bucurie şi tristeţe. Oglindă a vieţii. dar cu o primă atestare în 1707. de cea a ritului. afirmă Adrian Marino. El înseamnă. Dar toate. iar de aici din nou. deşi complex. rămân — prin expresia lor scrisă şi verbală – în sfera literaturii. la teatru absurd. tragicomedie. surpriză. la antipiesă. mitul dramatic este. Este. şi nu în ultimul rând. ceremonialurilor religioase.Adresând întrebarea se poate citi teatru? Putem răspunde: „ În timp ce literatura scrisă se adresează imaginaţiei. iar purificarea. şi altă dată prin evocarea textului ce are semnificaţie estetică. Ciclul dramatic se încheie astfel . într-un fel de involuţie. Dacă în tragedia antică. O listă modernă cuprinde circa 17 tipuri de subspecii. Şi nu numai atât. „serioasă”. „genul nou”. în epoca noastră. comedia şi drama – cuprind la rândul lor o multitudine de subspecii : tragedie mitică. dezamăgiri şi împliniri. Reducând drama la câteva trăsături descriptive generale. personajele şi chiar spectatorii. De la sensul obişnuit. se pot enumera: personajele. mitul era însuşi povestea scenică. ci şi tragicul dramei actuale. cu funcţie magică. schimbându-şi temele. seriozitate şi zădărnicie. catastatis (nodul) şi catastrofa (deznodământul). o dată prin dramatizare. comedie privată.

în măsura în care tragicul este identificat cu negarea . a unor situaţii mitice şi implicit a existenţei unei lumi ce îi sau le cuprind face ca autorul dramei în care aceştia apar să reuşească în ceea ce şi-a propus – în crearea tragicului . Dar tragicul depinde şi de gradul de generalizare al mitului. folclor şi viaţă intensă. la rândul lor. tragicul este dependent de valori şi mai ales de nimicirea lor. aspiră la un destin tragic. redau în materie ritmică esenţialul vieţii. este cel care poate evidenţia valoarea şi implicit conflictul şi înfrângerea ei. ieşind din fundal. Deci veridicitatea şi puterea tragicului depind în mare măsură de capacitatea creatorului de a da naştere la mituri. Expresia tragicului apare în transcendenţă şi în cădere. Tragicul îşi are centrul în suprapunerea creării valorii cu distrugerea ei în unul şi acelaşi fapt. Sensul tragicului în epoca modernă rezidă în aspiraţiile omului de a-şi depăşi condiţia. ea înglobând aspecte spectaculoase ale vieţii. în timp ce la Blake tradiţia este doar personală sau ocultă. După Max Scheler. de operă tragică. Chiar dacă uneori demitizarea are o pondere mai mare. în transcendenţa continuă către superior. de alte mituri ce se vor naşte într-o conştiinţă viitoare. Acei scriitori care încearcă mitul dramatic sunt cei care au înclinaţii pentru basm şi legendă. ca specie dramatică. Ca şi limba. cum susţine Max Scheler. „ Tragicul. prin îmbogăţirea sensului. Concepţia lui Schopenhauer constă în ideea că esenţa tragicului se află în sentimentul de slăbiciune pe care omul îl încearcă în faţa fatalităţii ce apasă asupra destinului său. dinamica nebună a unei patimi. Tolstoi. Blake şi Rilke se apropie de îngeri. El este ireparabil şi incompensabil. mitul creştin are un izvor îndepărtat. Blaga afirma că artiştii moderni. căci miturilor antice li se suprapun miturile moderne. Semnificaţiile poetice ale miturilor ajută la închegarea unei culturi tragice prin intermediul poetului.” Forul interior. ce se dezvoltă într-un ritm extraordinar de lent. înlocuite cu „simboluri în acţiune” ce reprezintă totuşi viaţa. care proclamă supremaţia poeticului în teatru. creator de mit dramatic. Credibilitatea unor eroi legendari. fie spiritual. Îmbinarea între real şi ireal. atunci nu apare tragicul. Mitul trăieşte în creaţiile folclorice.” Personajul tragic se confruntă cu forţe mai presus de el şi pe care nu le poate înţelege şi nici domina. determină mitul dramatic să fie confundat cu însăşi existenţa. patosul unui gest şi ultima frumuseţe a energiilor despoiate de tot ce e întâmplător. Secolele XIX şi XX sunt tipice creatorului de mituri . Arhitectul îl transformă în poezie. iar alteori mitul devine idee centrală. singura pe care el o poate realiza : este necesar ca o valoare să fie distrusă pentru ca tragicul să se manifeste. „creează forme sintetice. iar acestea vor fi înlocuite. Proust sunt astfel de exemple în ceea ce priveşte timpul şi omul. valoarea fiind purtată de erou ca o necesitate căreia decizia lui îi dă o întrupare. Yeats se apleacă asupra unei mitologii gnostice şi cosmice. El se înglobează într-o realitate de secol XXI fără a rupe structura ei. istorie şi trecere în expresie poetică. fără a părea desuet sau parodic.creştinismului. Dacă acestea sunt de natură temporală sau pot fi combătute. Ghoete. Creatorul de tragic.” Personajele par uneori depersonalizate. „ Teatrul contemporan tinde spre un teatru al absurdului. apare întotdeauna în sfera mişcării valorilor. prin realizarea lui într-o formă cultă. fie el de ordin material ( politic). La Dante. Henri Gouhier consideră că „ adevărata dramă a omului este de a nu putea fi o tragedie. Tragicul acesta depăşeşte tragedia. mitul dramatic reînvie ca pasărea Pheonix. El porneşte de la interiorul uman. mitologia reprezintă o entitate vie. în mit dramatic. Dar şi în acest caz se naşte o semicompensaţie – demnitatea omului ca drept cauzat de suferinţe. de la realitatea şi sistemul conştiinţei şi transcede la sistemul valorilor universale şi la forţa ce determină tragicul. artistic sau nu.

absolută a valorii.” Dar putem preciza că mai ales tragicul se evidenţiază în acest tip de teatru. „monumentalizând” cultura folclorică în „ stilul nou ” al teatrului contemporan poate fi numit creator de tragic şi de mit dramatic. Scriitorul care include în opera lui fondul unui mit specific poporului său. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful