SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea erei noastră: au fost

găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni realizate pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre, etc. Conţinutul acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită elemente ale cadrului natural ca reţeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peşterile. Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n. Primele hărţi propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost construită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său, înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan. Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea primului glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie de către HIPARH (sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.). Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice, chiar dacă au întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană. În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate de necesităţile practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute sub numele de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări. Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate cartografică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice după hărţile lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor, utilizează proiecţia cartografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru navigaţie, care îi poartă numele, fiind folosită şi în prezent. Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile respective conţineau şi texte. Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la scări mijlocii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara 1:86400. În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o conferinţă special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine meridianul observatorului de la Greenwich. La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţi batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.

1

Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase. Opera cartografică de importanţă mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic al Lumii. După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se continuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state apărute, apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de cartografie, etc. După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi „aplicării metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiţionată de perfecţionarea rapidă a calculatoarelor. Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima dată posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Primii paşi au fost marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate şi de către alţi beneficiari. O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise), neprelucrate care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) şi dintr-un sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea şi prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât şi calitative, exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune, zonă geografică. Fiecare punct, dar şi tip de informaţie primeşte un anumit cod. Codul serveşte în actualizarea informaţiei, la cerere. Băncile de date permit înoirea informaţiei înmagazinate, respectiv aducerea la „zi”, precum şi trierea şi regăsirea rapidă a informaţiilor cerute, fie prin afişarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul operatorului uman), fie prin imprimarea informaţiei (pe imprimanta anexă computerului). Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor electronice, care pot conţine pe lângă informaţiile unei bănci de date tradiţionale, şi informaţie sub formă grafică (hărţi generale, hărţi tematice, cartograme, blocdiagrame, cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a informaţiei conţinute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic prezent la unul viitor, întrunind atributul de „operaţional” şi „funcţional”. Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator creat în 1965 cu o donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost: - SYMAP - program de cartografiere automată; - CALFORM - program de cartografiere cu pen-plotter; - SYMVU - program de cartografiere suprafaţă-perspectivă; - POLYURT - program de manipulare a bazei de date cartografice; În dezvoltarea GIS pot fi identificate cel puţin cinci etape.

2

De asemenea. 3 .I. care deşi sunt reduse ca răspândire sunt cele mai corecte. încă din anii '60. Etapa a cincea se identifică cu actualitatea sau mai precis cu ceea ce a urmat anului 1990. în timp ce la planuri nu e necesar să se ţină seama de curbură. Aceasta o deosebeşte de reprezentarea sub formă de globuri. dar şi posibilităţilor de software în engleză şi franceză deschide o nouă etapă în existenţa GIS. Etapa a patra debutează odată cu anii deceniului nouă.S. O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt reduse pe baze matematice riguros exacte. dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul noţiunii de hartă. trezesc un mare interes.I. dar şi prin metodele de analiză spaţială mai complexe. Etapa a doua începe cu anul 1970. când computerele se foloseau la realizarea hărţilor şi a altor imagini care s-ar fi putut realiza şi fără computer. ceea ce înseamnă că harta este o reprezentare convenţională. cu un profesionalism scăzut. Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. Anul 1975 marcheză începutul celei de-a treia etape.Etapa întâia debutează cu anul 1960. adică la o anumită scară. respectiv 1980-1981. Deoarece harta redă porţiuni mari din suprafaţa terestră. Tehnica G. GIS-ul interacţionează alte discipline şi profesii. Analizele GIS sunt mai sofisticate. când pentru prima dată în istoria cartografiei româneşti putem vorbi despre facilităţile oferite G. proiectele G. În primul rând. este urmată în anul 1982 de sistemul ARC/INFO al firmei Environmental Systems Research Institute din U.I. Analizele spaţiale şi statistice erau dificile. Definiţia enunţată are calitatea de a fi foarte concisă. Deceniul al nouălea se remarcă de asemenea prin progrese spectaculoase ale tehnicii de calcul.A. În schimb. Desenele respective sunt semnele convenţionale.S. Elementele suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu seamănă cu elementele din natură. Apariţia PC-urilor şi softurilor. Aceasta îi conferă precizia necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare.S. Apariţia primelor GIS operaţionale (Sistemul Informaţional Geografic Canadian şi Unitatea Experimentală de Cartografie a Marii Britanii). pe hartă se înregistrează deformările cunoscute. Noutatea adusă de GIS este dată de posibilitatea referenţierii acestor date faţă de coordonatele geografice (longitudine şi latitudine). se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre. iar prin tehnicile statistice şi cartografice noi. este concretizată în afişaje grafice diverse şi tridimensionale. Atenţia se axează pe luarea deciziilor. se constată că harta este o reprezentare în plan a suprafeţei terestre. la realizarea ei se ţine seama de curbura suprafeţei terestre. Soft-urile sunt din ce în ce mai complexe şi private. fiind finanţate de la buget. HARTA ŞI PLANUL Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare micşorată a unei porţiuni din suprafaţa terestră. iar pesimismul general era mare. în mod deosebit ingineria.S.

Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului. Clasificarea hărţilor Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosirea şi studierea materialului cartografic. însă cu mai multe detalii şi cu o mare precizie. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat: . Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritoriu). DIFERENŢIERI HARTA PLANUL Redă o suprafaţă mai mare de teren Redă o suprafaţă mai mică de teren cu detalii mai puţine în funcţie de cu multe detalii scară Scara de reprezentare este mai mică Scara de reprezentare este mare decât la plan (de la 1:25000 până la 1:20000 până la 1:50 scări foarte mici) Ţine cont de curbura suprafeţei Nu ţine cont de curbura suprafeţei terestre terestre Proiectarea punctelor de pe suprafaţa Transpunerea punctelor se face fără terestră se face cu ajutorul unei a folosi un sistem de proiecţie proiecţii cartografice. Harta este o reprezentare în plan. iar în unele apar numai un element. planisfere). convenţională şi generalizată a suprafeţei terestre. mapamonduri. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de teren. cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat. deci nu ţine cont de sfericitatea pământului. fiind numite hărţi speciale sau hărţi tematice.hărţi modiale (planigloburi. porţiunile terestre reprezentate se consideră plane. Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta. fiind numite hărţi generale. 1. ci că apar în funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate. numai elementele cele mai evidente. micşorată. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula o definiţie mai completă. care reprezintă întrega suprafaţă terestră. de-a lungul timpului au fost luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice. realizată pe principii matematice şi la o anumită scară. diferenţele constând în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren. Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală. 4 . Deci. ţinând cont de sfericitatea pământului. se poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.

hărţi policrome. În funcţie de modul de realizare: . morfologice.hărţi ale unor continente.hărţi didactice.hărţi ale unor state. economice calitative şi cantitative. 8.hărţi generale . 5. .hărţi cu regiuni dintr-un stat.hărţi tematice sau speciale: i.hărţi la scară mijlocie .hărţi analogice . etc. hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice. . adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară. climatice. 4. care constituie rezultatul direct al ridicărilor topografice.hărţi la scară mică.minutele topografice. biogeografice. 6. ale energiei reliefului. . . În funcţie de modul de prezentare: . 5 .hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe.hărţi informative. . ale căilor de comunicaţie.hărţi monocrome . 7.) În funcţie de destinaţie: . . În funcţie de conţinut: .hărţi la scară mare . . În funcţie de scară: . .2.hărţi ale grupelor de continente. Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei. . politicoadministrative.hărţi virtuale. . hidrologice. etc. .hărţi turistice.hărţi pentru navigaţie.copiile. În funcţie de originalitate .hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector). În funcţie de numărul culorilor: .derivatele. adică reproduceri după copiile topografice însă la scară diferită (mai mică).hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine. .hărţi ştiinţifice.) ii. pedologice.hărţi propriu-zise . 3. ale modului de utilizare a terenului.

Aceste elemente se pot grupa în două categorii: fizico-geografice (relief. soluri) şi socioeconomice (localităţi. respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din exteriorul cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase. Aici sunt incluse: titlul. felul hărţii.cadrul hărţii . graniţe). Sunt cuprinse în această categorie următoarele elemente: . vegetaţie. Ca element matematic.scara de proporţie . Alţi autori (Buz.ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR Ca documente cartografice cu largă utilitate. elementele hărţilor şi planurilor sunt grupate în mai multe categorii. căi de comunicaţie. Rus. SCARA HĂRŢII Definiţie: Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face cu ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie. Buz. 1 d = . materialele documentare folosite.graficul înclinării versanţilor .nomenclatura . 1984) grupează aceste elemente în trei categorii: elemente matematice. Dintre ele unele se referă la întocmirea hărţii. A. A. în general două tipuri de clasificare a cestor elemente. Considerăm că această grupare este mai utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte. se poate exprima în 3 moduri: • Numeric • Grafic • Direct Scara numerică este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea grafică (de obicei în cm).elementele de orientare . autorul. de conţinut şi de întocmire. iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren (tot în cm). I. V. V. Săndulache. 1983.baza geodezo-topografică ..canevasul. 2003). hidrografie. legenda. Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul cadrului hărţii. Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut necesare pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. unde: N D N – scara hărţii 6 .. Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. destinaţia. În literatura de specialitate se disting. detalii economice şi cultuale.

Acestea se clasifică după cum urmează: ⇒ ⇒ ⇒ ⇒ 1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise. hărţile se grupează în 3 categorii: • de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice) • între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de ansamblu) • de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi geografice).d – distanţa grafică pe hartă sau plan D – distanţa reală din teren. Talonul poate fi simplu sau exagerat. În funcţie de scara la care au fost realizate. 7 . După modul de construcţie şi precizia măsurării este de două tipuri: . Scara grafică reprezintă raportul d D exprimat grafic.scară grafică simplă . măsurând distanţa grafică dintre două paralele consecutive (d) şi cunoscând faptul că lungimea arcului de meridian de 10 este egală cu 111. În partea dreaptă a originii se notează diviziunile cu lungimile valorilor naturale corespunzătoare scării date. însă este trasată reţeaua de paralele se poate calcula scara hărţii. 1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie. de obicei în cm. Partea din stânga originii zero se numeşte talon şi este împărţit în mai multe segmente.136 Km (D). În situaţia în care pe o hartă nu este trecută scara. 1:100 până la 1:50 planuri de detaliu. hărţile murale şi cele din atlase. Acestea sunt în general. paralele. notându-se originea O. 1:1000 până la 1:500 planuri urbane. utilizate în construcţii. De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate valabilă pentru o hartă la scara 1:25000). Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică. Scara grafică compusă sau cu transversale se construieşte din două scări grafice simple. oferind astfel posibilitatea măsurării unor distanţe până la a zecea parte dintr-o diviziune din partea dreaptă a originii. Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a corespondenţei ei din teren. cu atât fracţia este mai mare şi deci scara este şi ea mai mare şi invers. Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri.scară grafică compusă sau cu transversale. Pentru construcţia scării grafice simple se divizează un segment de dreaptă în mai multe părţi. având trasate între ele nouă segmente de dreaptă paralele şi echidistante.

graficul înclinării versanţilor şi canevasul. situaţie în care se numeşte cadru geografic. sistem adoptat şi de România pentru hărţile în sistemul de proiecţie GaussKrüger. Linia care intră în contact direct cu spaţiul desenat se numeşte cadru intern. pătrat. care indică împărţirea unghiulară pe paralele şi meridiane. geodezice şi topografice. Paralel cu acesta. Cadrul poate coincide cu paralele şi meridianele. circular. puncte care stau la baza întocmirii hărţii. Ca formă.CADRUL HĂRŢII Sub numele de cadru se înteleg liniile care mărginesc suprafaţa desenată a hărţii. cadrul poate fi elipsoid. dreptunghi sau trapez. trapezoidal. 8 . Acest sistem se utilizează şi în prezent la hărţile în priecţie stereografică. în colturile sale sunt trecute cu mare precizie coordonatele geografice: NOMENCLATURA HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR Definiţie: Prin sistem de nomenclatură se înţelege sistemul de notaţie alcătuit din cifre şi litere sau numai cifre. ALTE ELEMENTE MATEMATICE După cum am văzut până în prezent. în funcţie de sistemul de proiecţie în care a fost realizată harta. Sistemul internaţional de nomenclatură se bazează pe împărţirea globului terestru în zone sferice trasate din 4º în 4º de latitudine şi fuse sferice trasate din 6º în 6º de longitudine. cadrul şi nomenclatura hărţii. Între cele două se află cadrul gradat. cu ajutorul căruia se defineşte poziţia unei foi de hartă în cuprinsul unui teritoriu sau a întregii suprafeţe terestre. Nu lipsite de importanţă sunt şi baza geodezo-topografică. elementele de orientare. Ele sunt de trei categorii: astronomice. cele mai importante elemente matematice au fost scara. dreptunghiular. motiv pentru care se mai numesc şi punctele de sprijin ale hărţii. În situaţia în care cadrul are formă de pătrat. care reprezintă de fapt elementul matematic al cadrului hărţii. la mică distanţă se află cadrul extern sau ornamental. În situaţia în care cadrul nu corespunde cu paralele şi meridianele acesta se numeşte cadru geometric. Acesta din urmă este împărţit în segmente colorate alternativ alb-negru. La Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică din anul 1924 a fost propus şi adoptat un sistem internaţional de nomenclatură pentru harta lumii la scara 1:1000000. Baza geodezo-topografică Este constituită din puncte de coordonate cunoscute cu maximum de precizie.

. care reprezintă detaliile suprafeţei terestre. Punctele geodezice sunt puncte determinate prin metode geodezice. Coordonatele lor sunt independente de forma şi dimensiunile Pământului. Pe teritoriul ţării noastre trec 3 şiruri primordiale pe meridian (dintre care unul internaţional ce leagă Capul Nord şi Capul Bunei Speranţe) şi 3 şiruri pe paralelă (între care două internaţionale: paralela de 45°N şi paralela de 47°30'N). Elementele de orientare sunt desenate pe hărţile topografice în stânga scării grafice. care sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu laturile cuprinse între 5-10 km. Aceste puncte formează aşa-numita osatură geodezică a hărţii unei ţări. 9 . Faţă de aceste puncte se determină planimetric şi altimetric poziţia elementelor fizico-geografice şi economico-geografice ale hărţii. În România. care ţin seama de forma şi dimensiunile Pământului. care sunt vărfuri ale unor triunghiuri cu laturi cuprinse între 10-25 km.puncte geodezice de ordinul II.Punctele astronomice (sau fundamentale) sunt puncte ale căror coordonate geografice au fost determinate prin metode astronomice.puncte geodezice de ordinul I . care stă la baza constituirii hărţilor. punctele geodezice se împart în trei categorii: . În general. care se întind în lungul meridianelor şi paralelelor principale ale unei ţări. Ele alcătuiesc canevasul topografic al hărţii. În funcţie de importanţa lor. care sunt vârfuri ale unor triunghiuri terestre cu laturile cuprinse între 40-50 km sau 70 km. observatoarele astonomice din fiecare ţară pot constitui puncte de bază în ridicările geodezice ulterioare. Punctele topografice se determină plecând de la punctele geodezice. Pe teren. Cele mai importante dintre ele sunt verificate şi prin metode astronomice.puncte geodezice de ordinul III. construite din lemn cu baza din beton. aceste puncte sunt marcate prin semnale speciale. Acestea alcătuiesc aşa-numitele şiruri de triangulaţie primordială. în aşa fel încât să poată fi vizibile de la mari distanţe. Lanţurile triangulaţiilor primordiale sunt legate între ele prin lanţuri de triangulaţie de ordinul I complementare. iar de pe elipsoid se proiectează pe o suprafaţă plană grafic sau prin calcul. în punctele caracteristice ale terenului. Poziţia punctelor geodezice obţinute pe suprafaţa Pământului se trece pe suprafaţa unui corp geometric imaginar (elipsoidul de referinţă). primul punct fundamental este Observatorul astronomic de lângă Bucureşti. . prin metode topografice şi sunt cuprinse în ordinele IV şi V.

declinaţia convenţională şi convergenţa meridianelor. În acest punct de intersecţie se duc tangente la meridian şi paralelă. pleacă de la canevasul geografic şi se întocmeşte plecând de la intersecţia dintre un meridian şi o paralelă. magnetic şi al caroiajului hărţii. lungimea grafică a laturii este de 4 cm şi reprezintă în teren 1 10 . celălat pentru curbele de nivel principale. care este folosită la determinarea valorilor pantelor fără calcule (în mod expeditiv). iar coordonatele rectangulare prin linii drepte orizontale şi verticale.Acestea cuprind cele trei direcţii nord: geografic. Laturile pătratelor care alcătuiesc reţeaua au valori diferite în funcţie de scara hărţii: la scara 1:25000. Unul din cele mai cunoscute procedee grafice de determinare a unghiului de pantă constă în suprapunerea distanţelor grafice dintre curbele de nivel pe un graficul înclinării versanţilor şi se citeşte de pe acesta panta terenului în zona respectivă. rezultând în acest fel o reţea de pătrate cu latura de 1 km. Canevasul geografic se obţine prin transpunerea reţelei de paralele şi meridiane de pe glob pe un plan printr-un sistem de proiecţie cartografică. reprezentând abscise şi ordonate. Canevasul rectangular. acest canevas se mai numeşte canevas kilometric. precum şi unghiurile dintre ele. Din acest motiv. iar la aceste tangente se trasează din km în km linii paralele. care sunt construite ţinând seama de echidistanţa dintre curbele de nivel: unul aferent curbelor de nivel normale. Canevasul reprezintă sistemul sau ansamblul liniilor de coordonate geografice sau coordonate plane rectangulare. respectiv declinaţia magnetică. Graficul înclinării versanţilor se prezintă sub forma unei curbe. De obicei sunt două grafice de pantă. întâlnit mai ales la hărţile topografice. Coordonatele geografice sunt reprezentate prin reţeaua de paralele şi meridiane care constituie canevasul geografic.

imaginile sunt construite din celule numite pixeli. Între cele două sisteme există diferenţe privind modul de stocare. căruia i se poate atribui în mod independent o intensitate sau o culoare. Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi cel geografic. latura de 2 cm reprezintă 2 km în teren. din puncte şi linii. Caracteristicile geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va fi un punct. lângă colţurile hărţii. fiecare punct şi extremităţile liniilor fiind definite prin perechi de coordonate (x. După experienţe îndelungate. într-un mod simplificat. Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. un râu va fi un arc. latura de 2 cm corespunde în teren la 1 km. Pixelul. la scara 1:50000. Figura 1 Reprezentarea vector şi raster a aceluiaşi areal 11 . un lac va fi un poligon dar şi o suprafaţă împădurită va fi un poligon. Diferenţa între capacitatea de memorare nu este semnificativă pentru desene mici. Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de pixeli. suprafeţe sau volume (în cazul în care se mai ataşează încă o coordonată). un drum va fi de asemenea un arc. În sistemul raster fiecare pixel din imagine trebuie codificat. În acest sistem doar coordonatele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc codificate. în mare. Fiecărui pixel i se va atribui un număr care va fi asociat cu o culoare. În figura 1 am înfăţişat.y). Am păstrat aceeaşi unitate de lungime pentru sistemul vector cu dimensiunea celulei din sistemul raster. iar la scara 1:200000. s-a convenit ca reprezentarea internă a unei hărţi să se facă în două sisteme: sistemul vector şi sistemul raster. o suprafaţă împădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor care o conţin.km. este evident că stocarea trebuie făcută sub formă de coduri numerice. SISTEME DE REPREZENTARE A DATELOR SPAŢIALE Problema care a apărut era: cum să introducem o hartă în calculator. În sistemul vector harta este construită. adică cum să fie ea reprezentată intern? Fiind vorba de un calculator numeric. sau unitatea de imagine. dar pentru cele mari ea devine foarte importantă. Principalul avantaj al sistemului vector faţă de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. Acestea pot forma arce. latura de 2 cm reprezintă 4 km în teren. un punct geodezic va fi de asemenea un punct. este cel mai mic element de pe o suprafaţă de afişare. Grafica raster se utilizează în mod normal atunci când este necesar să integrăm hărţi tematice cu date luate prin teledetecţie. cele două sisteme de reprezentare ale aceleiaşi realităţi. la scara 1:100000. Un drum va fi reprezentat de o succeiune de pixeli de o aceeaşi valoare. manipulare şi afişare a datelor. Se foloseşte de regulă în realizarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster.

fiecare punct va fi înregistrat într-un fişier sub formă de tabel care conţine două coloane. 3) NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul dintre arce). Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau imprimantă. Mai precis.I. precum şi modul de înregistrare pe suport magnetic (în 2D). iar în a doua coloană coordonatele punctului în sistemul de referinţă ales. Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Fiind vorba de un calculator numeric. Obiecte cartografice mai complexe precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor simple. deoarece el nu are nici suprafaţă nici dimensiune. În continuare vom detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată având drept scop înţelegerea lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS. 4) POLIGONUL (arie delimitată de arce). înregistrarea pe suport magnetic se va face sub formă de numere. Sistemul vectorial se bazează pe cinci primitive grafice: 1) PUNCTUL. În prima coloană va apare un număr de identificare (care este unic). Sistemul vector Sistemul vector se bazează pe primitive grafice. 2) ARCUL (sau linia ce uneşte punctele). Figura 2 Reprezentarea grafică şi tabelară a punctelor 1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică. Nu trebuie confundat cu celula din reprezentarea raster. 5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe). În figura 2 am redat modul de afişare al punctelor. se scrie un program (într-un limbaj de programare) care va conţine instrucţiuni privitoare la configurarea ecranului. El reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care reprezintă coordonatele şi în final. 12 . Primitiva grafică este cel mai mic element reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi recunoscut ca atare de sistem.

Nu discutăm acum felul în care se introduc datele în calculator. care vor conţine nodul de început şi respectiv nodul final. De cele mai multe ori joncţiunea este o dreaptă. Nodurile indică sensul de parcurgere al arcului. modul cum este organizat un produs GIS ce priveşte afişarea unui grafic. fiecare nod este un vârf al unui graf.instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire (monitor sau imprimantă). 13 . 2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Arcul este o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea nod (vezi modele topologice de reţea). iar în coloana a doua vor fi trecute toate coordonatele segmentelor care formează arcul. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi un nod destinaţie (vezi modelul topologic de reţea). În prima coloană vom avea numărul de identificare. În figura 4 am schiţat o reprezentare posibilă a unor arce în care s-au identificat nodurile. Figura 3 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor fără specificarea nodurilor 3) NODUL este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul de punct abordat mai sus. Un graf este planar nu dacă este în plan. Ca şi în cazul punctelor. În figura 3 am înfăţişat două arce cu tabelul corespunzător. O linie frântă poate aproxima suficient de bine orice curbă prin micşorarea segmentelor. în general. De exemplu o comandă pe care putem să o numim View poate realiza afişarea pe ecran. fie sub formă de icoane. iar o comandă Print va produce listarea la imprimantă sau plotter. funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv. În cadrul produselor GIS aceste programe sunt înglobate într-o structură mare (care reprezintă de fapt software GIS) şi care este apelat prin comenzi ce apar fie sub formă de meniuri. înregistrarea pe disc se va face sub formă tabelară. Astfel definit. În mod similar se efectuează şi afişarea arcelor sau a poligoanelor. În această situaţie fişierul conţine în plus două coloane. Un arc este orientat direct în sensul parcursului. Astfel. el fiind format din una sau mai multe joncţiuni. un arc este. ci dacă toate intersecţiile dintre arce formează noduri. Este vorba de o entitate dublă. în mare. ele însele reunind două puncte sau mai multe puncte. Aici nu s-au pus în evidenţă nodurile (vezi modelul spagheti). Deşi arcele 2 şi 3 formează un poligon. Aceasta este. de la punctul iniţial la cel final. aici acesta nu este recunoscut ca atare. o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parcursului.

de aceea nu le vom detalia. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un nod izolat. TIN etc (vezi Analiză Spaţială). operatorii care 14 .Figura 4 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor cu specificarea nodurilor 4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce. de a calcula şi de a reprezenta prisme sau volume simple. Modele vectoriale Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date într-un context precizat. anumite pachete de programe oferă posibilitatea de a lua în considerare. sunt tratate mai puţin de produsele soft. în care se identifică natura datelor (aici primitivele grafice). Ele aproximează cu o precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în trei dimensiuni (3D). În figura 5 am redat două poligoane cu tabelul corespunzător fără a se specifica proprietăţile lor topologice. Reprezentarea uzuală a unei suprafeţe în 3D se face prin diferite tehnici cum ar fi izoliniile. Amintim doar faptul că. numit centroid. până la limitele formate de arcele întâlnite. ele însele fiind conectate de noduri definite într-un graf planar. Figura 5 Reprezentarea grafică şi tabelară a poligoanelor II. Acest nod privilegiat permite construirea suprafeţelor în jurul lui. Combinaţii de poligoane formează suprafeţe bidimensionale sau tridimensionale (vezi DEM). ca şi primitive grafice. 5) VOLUMELE.

acţionează asupra structurilor de date. Aşa cum am precizat acest model utilizează primele două primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Uneori se foloseşte şi termenul de polilinie. Modelul topologic de volum (topologic în 3D). 3) modelul topologic de suprafaţă (topologic în două dimensiuni). mai precis el este recunoscut prin arcul închis care formează conturul său. situaţie care nu se respectă întotdeauna. Stricto senso noţiunea de arc nu poate fi utilizată în modelul spagheti. Poate că apare o anumită ambiguitate în definirea arcului. . noţiunea de arc este specifică modelelor vectoriale topologice.fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte poligoane prin arcul care îl delimitează. adică un punct de start şi un punct de sfârşit. 2) modelul topologic de reţea (topologic liniar). Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele. dintre care vom prezenta trei. actualmente în curs de dezvoltare.graful nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune). ele fiind şi cele mai importante şi cele mai reprezentative: 1) modelul spagheti. Aşa cum am mai amintit. care în mod implicit (dacă luăm definiţia din teoria grafurilor) trebuie să aibă o orientare. deci nerecunoscut ca atare. precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea corectitudinii datelor (reguli de integritate). Neajunsuri ale modelului spagheti: . care utilizează numai primitivele punct şi arc.fiecare arc este independent (pot apare linii dublate). Figura 6 Model vectorial de tip 15 spagheti . Aici arcul este de fapt o simplă linie frântă. nu va fi abordat. . Acest lucru este similar cu confuzia dintre dată şi informaţie. poligonul este un rezultat al închiderii unui arc şi nu este privit ca o primitivă grafică. Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei obiectelor. care adaugă la spagheti primitiva nod. în acest model. Este important de menţionat faptul că. care la precedentul adaugă primitiva poligon. având ca scop principal de a le desena.

Reprezintă o hartă posibilă a unei reţele de drumuri. Ele pot fi citite şi afişate de produsele GIS. Un arc are obligatoriu un nod origine şi un nod destinaţie. precum şi noduri legate. dar nu şi prelucrate. independente de reţeaua de conexiuni. Figura 7 Modelul topologic de re ţea 16 . Datele redundante (coordonatele) sunt eliminate deoarece un arc poate reprezenta o linie sau numai o parte din ea. Termenul a fost împrumutat din matematică. suprafeţele pot fi adiacente etc. În ceea ce ne priveşte. electricitate. Cu alte cuvinte topologia exprimă relaţia spaţială dintre primitivele grafice. Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii într-o reţea (cabluri telefonice. Pentru a putea fi prelucrate acestea trebuiesc supuse unor operaţii (conversii). Pe traseul unui arc pot exista mai multe noduri. putem accepta faptul că topologia studiază poziţia relativă a obiectelor independente de forma lor exactă.) În figura 7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Altfel spus este vorba de o localizare fără coordonate. de localizarea lor topografică şi de mărimea lor. Se observă că înregistrarea constă din două tabele: unul pentru codificarea topologică şi altul pentru lista coordonatelor punctelor ce formează arcele. Astfel liniile pot fi conectate. rezultatul fiind un fişier propriu al produsului GIS respectiv.În figura 6 am înfăţişat câteva situaţii posibile în cazul modelului spagheti care pot crea probleme în gestiunea datelor spaţiale. cum ar fi modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de apă/canal. gaz etc. De exemplu topologia unui arc include definirea nodului de origine şi a nodului de destinaţie (în cazul modelului topologic de reţea) şi respectiv a poligonului din stânga şi dreapta (în cazul modelului topologic de suprafaţă). În general fişierele DXF sunt de tip spagheti. Există noduri izolate. acestea însă aparţin numai la un singur arc (atunci când avem intersecţii de arce şi graful este planar). Existenţa relaţiilor topologice permite o analiză geografică mai eficientă. respectiv reţeaua. 2) Modelul topologic de reţea adaugă modelului spagheti entitatea numită nod. combinarea poligoanelor (suprafeţelor) cu caracteristici similare. Următoarele două modele se numesc modele topologice.

având o suprafaţă de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Încă o dată precizăm că este vorba de reprezentarea internă a hărţii. care poate să coincidă sau nu cu rezoluţia monitorului sau a altor echipamente (plotter. În prima sa formă. fie la dreapta unui arc sau a mai multor arce. În figura 8 avem un caz posibil de hartă vectorială în codificarea topologică de suprafaţă. deoarece nu întotdeauna pixelul este considerat ca unitatea de referinţă. pentru a satisface cerinţele de acurateţe. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile 17 . Acest lucru este relevant atunci când pe o hartă în sistem raster se face o scalare (adică se aplică un factor de multiplicare a imaginii) pe o porţiune din ea. adică mai slabă. sau model matricial. Aşa cum am văzut. Am spus de regulă. El adaugă modelului topologic de reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. Nodurile nu au fost numerotate deoarece. harta digitală raster va avea celula egală cu un pixel. În fine. ci celula convenţională. Sistemul raster Sistemul raster generează un singur model numit model raster. Imaginea va fi constituită din pătrate. iar continuitatea se pierde. un poligon este situat. În cazul în care monitorul are o rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern. acesta este compus din celule mici de formă pătrată sau dreptungiuriulară.3) Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. În plus suprafaţa este construită obligatoriu în jurul unui nod izolat. afişarea va fi la nivelul rezoluţiei interne. sau dacă vreţi în forma originală. graful acestui model este obligatoriu planar. care nu aparţine parcursului arcelor. care este formată din mai mulţi pixeli. Figura 8 Modelul topologic de suprafaţă Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un singur poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta. Invers. Invers dacă monitorul are o rezoluţie mai bună. harta vizualizată va avea acurateţea monitorului. imprimantă). în acest caz nu mai este necesar. fie la stânga.

0). Aceasta este aşa-numita reprezentare logică a hărţii. Aceasta se materializează printr-un fişier care va conţine numerele respective. aici originea este în stânga sus (0. Pentru a ilustra necesarul de suport în stocarea unei hărţi în format raster. O imagine presupune una sau mai multe celule. Deci trebuie să fim atenţi atunci când vorbim despre imagine raster să se înţeleagă exact ce reprezintă aceasta.0. Ci din această imagine.1. Reprezentarea unui număr pe un byte implică 8 biţi şi deci 256 de posibilităţi.1.2. chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile informaţii mai fine. va decide volumul ocupat pe disc. în culori. vom da câteva exemple.1. o imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă.programelor de manipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor periferice. pe 4 bytes. numere întregi sau numere reale. Aceste numere care. Este clar că în această entitate nu intră obiectele geografice.3. în cazul nostru: 0.p. Teritoriul care conţine această imagine este definit de coordonate şi de extremităţi. reprezintă.0. În figura 9 avem o hartă raster în care pixelii sunt reprezentaţi prin numere. în urma procesării ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS) va rezulta o hartă digitală. în cazul numerelor întregi avem gama -32768 până la 32767. pentru cazul real avem un domeniu vast şi anume -1038. Fiecare imagine este definită de tema sa şi de un număr de imagine.0.3. De cele mai multe ori este suficientă o reprezentare internă pe un byte (situaţie întâlnită şi la imaginile satelitare). Aceste numere pot fi reprezentate intern prin bytes. se convertesc la o afişare pe un monitor. În general sistemul raster este un mare consumator de resurse. el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană lungă de numere formată. O imagine format A4 (210x297 mm). +1038.Y minim X.3. Modelul raster este simplu. un pixel este definit de un număr de linie şi un număr de coloană. Însă anumite prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale. Numărătoarea celulelor merge de la stânga la dreapta şi de sus în jos.3. Acestea din urmă nu pot fi recunoscute decât după tema imaginii şi valoarea de atribut a fiecărei celule.1.1. Spre deosebire de modelele vector în care originea este în stânga jos. cu o rezoluţie a unei imprimante laser. Aceste caracteristici conţin şi unitatea de măsură şi atributul fiecărei celule. Atragem atenţia de pe acum că.nr linie . În figura 10 avem o matrice de celule de 8 linii x 13 coloane.Y maxim După cum aţi observat. Aşa cum am amintit mai sus.2. fiecare produs soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil.2.. Orice abateri de la aceste reguli conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor. se uzitează denumirea de imagine raster şi nu de hartă raster. aproximativ 9 milioane de celule (300 d..1. adică 65435 variante şi sunt necesari 2 bytes.1. cu o precizie de 7 cifre semnificative.0. De altfel. Poziţia ei este definită prin număr de linie şi număr de coloană într-o imagine şi numai una. în fond le corespund anumite caracteristici cantitative de pe suprafaţa Pământului. Aceasta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Numărul de bytes utilizaţi în reprezentare. În consecinţă putem rezuma: CELULA valoare . Este important de notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este valabilă pe toată suprafaţa celulei.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte/mm2 şi 144x210x297=8981280).3.nr coloană IMAGINEA temă nr imagine X.1. 18 .

3. doar că este mai complexă. o valoare de 2 etc.1. structura este similară. Mai precis. 3 de 1. Imaginea raster va fi asociată cu un tabel de pointere care localizează quadrantul din cadrul descompunerii şi un tabel de indici care arată de câte ori a fost împărţit quadrantul.. Pentru imagini cu valori diferite ale pixelilor. Principiul este următorul: imaginea este împărţită în patru. Procedeul se repetă până când se obţin quadrante cu o structură omogenă (adică au aceeaşi valoare a pixelilor). 19 . ea continuând pentru quadrantele care prezintă valori diferite ale pixelilor. rezultând patru dreptunghiuri sau pătrate mai mici (pe care le vom numi quadrante). în momentul în care un quadrant are o aceeaşi valoare pe întreaga suprafaţă descompunerea este oprită pe acestă ramură.2. aşa cum este înfăţişată în figura 12.2. fiecare quadrant se împarte din nou în patru. Această metodă de stocare este eficientă când imaginea conţine suprafeţe mari de o aceeaşi valoare. Structura arborelui este dată în figura 13.3. În acest mod avem o economie importantă dacă valorile se repetă mult în secvenţă.1. Am ales pentru exemplificare o reprezentare booleană adică 1 şi 0 (1 pentru negru şi 0 pentru fond). În orice caz procesul se opreşte la nivel de pixel (Figura 11). În consecinţă s-a adoptat un sistem de reprezentare "împachetat" de genul: 3.3.2. O altă metodă mai eficientă de stocare a datelor raster este cea bazată pe structura ierarhică cunoscută sub numele de quad-tree..1.0.2. care semnifică 3 valori de 0.1.Figura 10 Modelul raster înfăţişat ca o matrice de Figura 11 Structura quad-tree Figura 12 Împărţirea în quadrante Se observă că o succesiune de numere aşa cum am făcut mai sus este cu totul neeconomică. 0.

distanţa cea mai mică dintre două puncte care este sesizată prin sistemul de coordonate. nu înseamnă că nu este posibilă combinarea mai multor pixeli din imagini diferite. este dependent de scara hărţii. 20 . În această situaţie drumurile vor reprezenta caracteristici geografice reale (şi nu convenţionale) având definită şi lăţimea. pentru economisirea spaţiului pe disc. Mărimea acestei deformări este în funcţie de rezoluţia utilizată. ca fiind diferite.5 m. Deci nu se pot sesiza caracteristici geografice sub această dimensiune. De exemplu la o scară 1:500000 un digitizor cu un increment de 0. La scara 1:25000 un acelaşi increment de 0. Drumurile sunt reprezentate prin semne convenţionale şi deci nu reprezintă o dimensiune reală în teren la această scară.1 mm va produce o distanţă reală de 50 m. poate fi mai scurt sau mai lung. de obicei. La ora actuală. cum ar fi de exemplu reţeaua de drumuri. Formatul binar este.Figura 13 Structura arborescentă quad-tree Fişierul imagine poate fi stocat în format ASCII. Datorită simplităţii lor. Formatul binar împachetat este un format special de compresie pentru fişiere binare întregi sau byte. Combinarea straturilor face obiectul Analizei Spaţiale. Caracteristici ale hărţilor digitale Rezoluţia în sistem vector. De exemplu. referit în teren. quad-tree. reprezentările raster se pretează la anumite tipuri de analiză. binar. Aceasta depinde şi de scara la care se lucrează. binar împachetat. La o scară mică distanţei dintre două puncte îi corespunde o distanţă reală mai mare. În acest sistem liniile şi ariile poligonale nu conservă continuitatea spaţiului real. Formatul ASCII nu este cel mai economicos. Programele care compun procedurile de calcul pe imagini raster sunt mai simple decât cele corespunzătoare modelelor vectoriale. Această caracteristică depinde de echipamentul şi softul utilizat în crearea hărţii precum şi de prelucrarea şi afişarea ei pe monitor sau plotter. de unde rezultă o deformare a realităţii spaţiale. Sau altfel spus.1 mm va produce în teren o distanţă reală de 2. Dacă o celulă nu poate să aibă decât o singură valoare. cum ar fi depistarea unor arbori bolnavi. însă. dar prezintă avantajul că poate fi vizualizat şi modificat cu comenzi ale Norton Commander sau Notepad din Windows. prin suprapunere. Timpul de execuţie. funcţie de mărimea fişierului şi de performanţele procesorului. formatul standard de lucru cu fişierele imagine. Analiza la nivel de celulă permite evidenţierea unor proprietăţi importante ale terenului. altimetria şi batimetria se pretează mai bine la o astfel de reprezentare. sau într-o codificare proprie. Se utilizează. la sistemele de mare rezoluţie această deformare este acceptabilă. O mulţime de pixeli învecinaţi formează linii şi arii poligonale. reprezintă cel mai mic increment pe care îl poate detecta un digitizor. Calitatea imaginilor raster este pusă în valoare atunci când se reprezintă fenomene de mare variabilitate. Apariţia unor caracteristici care au dimensiuni sub 50 m. de regulă. este dictată de scopul pentru care a fost făcută harta. Acest increment.

De cele mai multe ori şi la această scară se folosesc tot semne convenţionale. Acurateţea este exprimată în mod obişnuit în termeni ai unui interval. Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală. Evident. GEOREFERENŢIEREA DATELOR SPAŢIALE Procesul de asociere a hărţilor digitale cu coordonate geografice reale poartă numele de georeferenţiere.5 m. În cazul hărţilor digitale situaţia este mai complexă deoarece în cadrul GIS putem avea hărţi în diferite sisteme de coordonate (în cazul vector) sau diferite rezoluţii (în cazul raster). o hartă la scara 1:10000 are o acurateţe mai bună decât una la 1:100000. Precizăm faptul că. în vederea unei analize. procesul constă în identificarea cu mare precizie a coordonatelor reale a patru puncte. În cadrul unor proiecte se utilizează combinaţii între vector ţi raster. se presupune că acestea reprezintă un acelaşi areal la aceeaşi scară. De exemplu la o hartă de 1:25000 un punct este suficient dacă este determinat un punct cu o precizie de 2.51±0.5 m.54 cm.03 cm indică faptul că valoarea adevărată se găseşte între 24.48 cm şi 24. Deoarece sistemul raster se utilizează în special pentru reprezentarea suprafeţelor continue nu se folosesc semne convenţionale pentru caracteristici geografice liniare. De exemplu. adică nu se sesizează caracteristici geografice sub rezoluţia hărţii. În măsurătorile fizice precizia reprezintă numărul de cifre semnificative exprimate într-un anumit sistem. Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie. În sistemul raster rezoluţia reprezintă dimensiunea maximă din teren care îi corespunde unui pixel (definiţia este aceeaşi cu cea a rezoluţiei unei imagini digitale). De exemplu. 24. fiind suficient un sistem local de coordonate (carteziene). Când se face asocierea unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu componentele de pe o hartă. Formulele de transformare cel mai des utilizate sunt cele ale transformării afine: Xc = A + BXd + CYd 21 . iar problema considerării lor iese din cadrul lucrării de faţă. Cu alte cuvinte. problema preciziei find transferată abilităţii operatorului. rezoluţia digitizoarelor este mult mai bună decât valoarea dată ca exemplu. cum ar fi suprapunerea unei hărţi vectoriale peste o imagine raster. determinarea cu o precizie mai bună a unui punct din teren decât rezoluţia hărţii devine un lucru util.într-o marjă de eroare de 2. În sistem vector. Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale georeferenţierii. Există şi aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate reale. precizia asocierii este la limita rezoluţiei. un pixel este asociat cu o suprafaţă de 10x10 mp. Acest proces poartă denumirea de georeferenţiere continuă. Acurateţea este strâns legată de precizie. Şi în sistem raster situaţia este similară. cu care deseori se confundă. De exemplu o rezoluţie de 10 m înseamnă că. În cartografia tradiţională acurateţea este invers proporţională cu scara. iar apoi transformarea tuturor punctelor se face pe baza formulelor de transformare.

atributul poate să fie conţinut în imagine. Geocodificarea. La sistemul vector fiecare primitivă grafică este asociată cu un tabel. Operaţiunea este diferită de la un sistem la altul. Cu cât această suprafaţă este mai mare (rezoluţia hărţii este mai mică). cu atât coordonatele vor fi mai incerte (mai inexacte). rezolvarea acestuia generând şi coordonatele geografice reale. O particularitate a sistemului raster este că. Asocierea datelor tabelare cu cele spaţiale este o operaţie mai specială şi de fapt reprezintă partea care deosebeşte un GIS de produse soft pentru cartografie digitală (care au ca scop doar crearea de hărţi digitale şi reproducerea lor pe suport de hârtie). iar procesul decurge similar. precum şi adăguarea altor tabele suplimentare la tabela de atribut la aceasta. formulele de transformare utilizate depinzând în mare măsură de acestea. Procesul de legare (asociere) a celor două categorii de date se numeşte geocodificare. transpunerea hărţii în coordonate reale se face utilizând formulele de transformare. tabela de atribut va conţine drept cod numărul asociat pixelului. care se numeşte tabel atribut şi care conţine date alfanumerice referitoare la caracteristici ale respectivei primitive grafice. În cadrul sistemului raster. Acest lucru este determinat de faptul că pixelul reprezintă o suprafaţă de teren. procedeul este asemănător. Baza de date Geografică. În sistemul raster. Ulterior se permite modificarea conţinutului câmpurilor. Trebuie remarcat faptul că.Yc = D + EXd + FYd Prin precizarea a trei puncte cu coordonate cunoscute se formează un sistem de şase ecuaţii cu şase necunoscute. de produsele CAD sau de programele de grafică cum ar fi Corel Draw sau Freehand. 22 . la crearea hărţii digitale vectoriale se creează automat şi tabela de atribut care conţine un minim de informaţie referitoare la ceea ce reprezintă primitiva grafică. doar că se identifică cu precizie coordonatele unui pixel din imagine. de un SGBD tradiţional. În această situaţie transformarea este mult mai dificilă şi experienţa utilizatorului este foarte importantă deoarece o hartă în format analogic poate suferi o serie întreagă de deformări. După identificarea a patru astfel de pixeli. ceea ce prezintă un grad de dificultate mai ridicat.

Digitizarea punctelor.Digitizarea poligoanelor (dacă este permis în acel strat).Digitizarea arcelor. Dacă eroarea este acceptată. . Modul în care se realizează scanarea este următorul: imaginea este împărţită în puncte (matrice de puncte) fiecăruia atribuindu-i-se un număr în conformitate cu nuanţa de gri sau culoarea de pe original.Tehnici de intoducere a datelor spaţiale Introducerea datelor cartografice nu este simplă. Figura 27 Digitizorul sau tableta grafică Procesul de digitizare constă în transformarea datelor grafice din format analogic în format digital.Fixarea dinensiunilor hărţii. se va trece la pasul următor. . dacă acest lucru permite şi a fost stabilit dinainte. După această operaţiune se va afişa o eroare calculată prin metoda celor mai mici pătrate (RMSE – Root Mean Square Error). Procesul este analog cu fotocopierea. Acestea se introduc de la tastatură sau cu ajutorul butoanelor de pe cursor. cum ar fi hărţi pe suport de hârtie sau fotograme ele trebuie convertite în formă digitală înainte de a fi importate în GIS. . Un scaner copiază imaginea şi 23 . sau orice altă imagine) în format digital. Dacă datele disponibile sunt în formă analogică. imagini aeriene. . Sunt două căi pentru a realiza această conversie: digitizarea şi scanarea. Un fotocopiator scanează imaginea şi apoi o reproduce imediat pe hârtie.Salvarea fişierului. . Scanarea Procesul de scanare constă în conversia datelor din format analogic (cum sunt hărţile tradiţionale pe suport de hârtie.Fixarea punctelor de control şi apoi digitizarea lor. în caz contrar procesul se reia. Această acţiune presupune existenţa unui digitizor conectat la un calculator şi prevăzut cu un soft specializat. Procesul de digitizare Procesul de digitizare propriu-zis presupune următoarele etape: . Procesul de digitizare include şi introducerea codurilor de identificare ale primitivelor grafice care permit legarea acestora cu datele atribut.

simboluri (adnotaţii sau semne convenţionale) şi zgomot se procedează la următoarele operaţiuni: . . devenind cu adevărat accesibile oricui. . Staţiile GPS sunt în prezent mai mici şi mai economice decât înainte.îndepărtarea simbolurilor (dacă este necesar). Cel mai uzual format este TIFF (Tag Image File Format). . cu mai mult sau mai puţin succes.corecţia erorilor. De-a lungul timpului. Deoarece sateliţii sunt pe o orbită foarte înaltă. De fapt. GPS (Global Positioning System) este un sistem de orientare global bazat pe 24 de sateliţi care orbitează deasupra Pământului. cu forme avansate ale GPS se pot face măsurători cu o precizie mai mare de un centimetru. Acest fişier se poate utiliza fie pentru o simplă afişare sau în combinaţie cu alte elemente ale BDS (hărţi vectoriale sau imagini). în care pe lângă staţia mobilă de la sol sunt implicaţi încă patru sateliţi.georeferenţierea. în care. Actualmente este posibil să se măsoare poziţia geodezică a unui punct de pe suprafaţa Pământului.crearea topologiei.geocodificarea. fie pentru a obţine o hartă vectorială. una a reuşit să schimbe în mod radical sistemul de poziţionare. cu o eroare de câţiva centimetri. următoarea fază este editarea. La o prelucrare şi o imprimare ulterioară acestea vor fi adăugate pe hartă conform regulilor produsului GIS folosit.îndepărtarea zgomotului. linii.vectorizarea. fără a utiliza reperele geodezice existente. după ce am determinat precis. . Staţiile GPS utilizează aceşti sateliţi pentru a calcula poziţia cu o precizie mai mare de un metru. fiind concepute în principal pentru scopuri strategice. ei evită erorile cauzate de suprafaţa terestră şi. Dintre toate acestea. mai multe tipuri de tehnologii au încercat. aplicaţiile 24 . Rezultatul va fi un fişier în sistem de reprezentare raster.apoi o stochează într-un fişier raster.A. datorită unor perturbaţii apărute în procesul de scanare. “Zgomotul” este un termen preluat din acustică. . Dezvoltat de către Departamentul Apărării al S. . Date preluate prin GPS Capacitatea de a cunoaşte poziţia exactă şi distanţa faţă de un anumit obiectiv este crucială pentru foarte multe activităţi.adăugarea de date suplimentare (dacă este necesar). Dacă fişierul raster rezultat va fi folosit doar ca o simplă imagine compilată. Sistemul are la bază procedeul numit şi triangulaţie spaţială. Datorită caracteristicilor şi accesibilităţii sale. să ajute la realizarea acestui deziderat. poligoane). După scanare. În cazul în care aceasta se doreşte a fi un strat tematic (coverage) trebuie îndepărtate şi simbolurile. doar zgomotul trebuie îndepărtat.U. cele trei categorii de date: date utile (puncte. produsele GPS au o rezistenţă mare la interferenţe de undă. . şi reprezintă date care sunt înregistrate şi nu sunt utile. care ulterior poate fi prelucrat utilizând un produs de procesare de imagini.

sistemul foloseşte ca metodă de bază triangulaţia. Pentru a face triangulaţia. o staţie GPS măsoară distanţa până la satelit. pe o lungime de undă în domeniul radio. în acelaşi moment. militari. trebuie cunoscută poziţia lor exactă. Principiile fundamentale ale GPS sunt destul de simple. 25 . calculând cât timp îi este necesar semnalului radio emis de satelit să ajungă la ea. Pentru ca aceşti sateliţi să poată fi utilizaţi ca sisteme de referinţă pentru măsurătorile de distanţă. Ulterior se primesc codurile de la satelit şi se măsoară intervalul de timp scurs până când receptorul generează acelaşi cod. pentru a afla poziţia exactă. altitudine). deoarece undele electromagnetice circulă cu viteza luminii. Pentru a determina pozitia exactă receptoarele calculează distanţele măsurate până la patru sateliţi diferiţi. Pentru a face acest lucru constructorii sistemului GPS au sincronizat satelitii şi receptoarele astfel încât ele generează acelaşi semnal radio codificat (pseudo – random code) materializat printr-o succesiune de cifre binare (0 şi 1). care au o precizie de 10-9 secunde (în cazul de staţiilor performante). Un element care dacă nu este stabilit clar poate genera erori este determinarea exactă a momentului când semnalul radio pleacă de la satelit. longitudine. În primul rând.GPS sunt aproape nelimitate: oameni de ştiinţă. Oricum. De fapt măsurătorile de la trei sateliţi sunt suficiente pentru a stabili o poziţionare tridimensională (latitudine. personalul din transporturi şi oameni din multe alte domenii utilizează GPS pentru a-şi face munca mai productivă şi mai uşoară. Aceasta se datoreşte faptului că staţiile staţiile de la sol nu folosesc un sistem precis de măsurare a timpului asemănătoare celor instalate pe sateliţi (ceasuri atomice). ci ceasuri cu cuarţ. cea de-a patra este folosită pentru a verifica semnalul şi pentru eventuale corecţii. Acest interval de timp poate fi uşor determinat.

La aceste perturbaţii se mai adaugă faptul că Departamentul Apărării al SUA. care poate deregla semnalul la trecerea prin ea. 20200 km altitudine. în scopuri strategice.H. conţine particule încărcate şi influenţează propagarea undelor electromagnetice. asigură acurateţea semnalului radio. Cu cât lungimea de undă este mai mare."Constelaţia" sateliţilor GPS (după P. cu atât semnalul este mai frânat (poate genera erori de până la 10 m). La sfârşitul măsurătorilor trebuie executate corecţii asupra uşoarelor perturbaţii ale semnalului. Troposfera poate induce erori în semnal cu circa 1 m datorită faptului că ea înregistrează modificări de temperatură. Această 26 .Dana. ionosfera. 6 planuri orbitale. În scopuri militare sunt folosite canale speciale de transmitere a datelor. presiune şi umiditate. reduce acurateţea semnalului în mod intenţionat. introducând o undă perturbatoare. dar acest fenomen este aproape imposibil de corectat. În unele cazuri chiar şi poziţionarea sateliţilor poate produce erori: cu cât sateliţii folosiţi în măsurători sunt mai apropiaţi. Un alt factor perturbator sunt vaporii de apă din atmosferă. 1994) (21 de sateliţi. perioada de rotaţie12ore) Orbitele foarte stabile şi exacte ale sateliţilor la 20000 km altitudine. După cum se ştie. O altă cauză perturbatoare poate fi prezenţa unor obstrucţii locale (clădiri înalte) pe care semnalul le întâlneşte înainte de a ajunge la staţie. cu atât rezultatul măsurătorii poate fi mai slab. Unul dintre principalii perturbatori ai semnalului este atmosfera terestră. în timp ce pentru ceilalţi utilizatori există un cod standard numit C/A code (Course/Acquisition code) numit şi cod civil. precum şi monitorizarea foarte exactă a lor. pătura înaltă a atmosferei. 55° înclinare. 3 sateliţi operaţionali de rezervă. Evident domeniul acesta este afectat de perturbaţii.

27 .acţiune poartă denumirea de disponibilitate selectivă (Selective Availability) şi poate conduce la o eroare de câteva sute de metri.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful