CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. AndreiPopovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului

Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m 2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr . 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi

cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc .) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280 .000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru . Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile ”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape.

Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din laborator. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Knehtel (entomolog), Gheorghe Brandza, Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape),

Constantin Bogoescu, E. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune, este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski, profesor la Universitatea din Varşovia, lucrare cu un profund caracter monografic, intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. În lucrare sunt analizate sistematic, cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă, cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare), la care participau cercetătorii, apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Despre caracterul formativ al instituţiei, de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare, încă de la începutul activităţii, nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi, Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti ( Simion St. Radian, Marcel Branza, Th. Solacolu, Constantin T. Popescu, Gh. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu, Otto Protescu, Miltiade Filipescu, Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare, să lucreze la staţiune: W.

XIV-éme. Acentrella sinaica n. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. totuşi. Roumanie. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din Belgrad – protistolog. Th. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. prof. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. de l’Acad. 11 lucrări ştiinţifice. „Polycladodes voinovi. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. Sc. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale.” (Bull. Într-un interval scurt de timp. n. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. 1931) autor Constantin Bogoescu. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. . în documentele existente. publicând într-un interval de timp scurt. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. De la Sec.sp. studenţii. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. pentru perioada 1927–1941. Tot în anul 1932 Mihai A. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. făceau vizite scurte. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României.Polinski şi H. Colaboratorul apropiat. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. se presupune că în perioadele de vară. Deşi. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. ca domeniu de preocupare.

iar altele pentru Bucegi. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Soc. Geburtig. Astfel Radu Codreanu. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. sau chiar de pe băncile liceului. tot în această perioadă. avea să-şi realizeze teza de doctorat. de Ion Cătuneanu. vol.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. Nicolae Cernescu (1932). Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog.„Solurile de pe Cumpătu şi Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. autor Radu Codreanu. p. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. susţinută în anul 1939 la Paris. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. XCIII. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. Bâznoşanu. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode.. t. 1925. 10. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. Alexandru V. „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre.sp. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. 1931) autor Th. R. Biologie Paris. „Nouvelles galles pour Roumanie. totuşi . fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. forme salmastre şi de apă dulce. la staţiune. 1435).

Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. S. la altitudinea de 2000 m. . Naturalistul. mai rare. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. printr-o revigorare şi o creştere a personalului.aici s-au desfăşurat încă de la început. a asociaţiilor vegetale. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. Alexandru Beldie. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. un „alpinetum”. mai ales în primul interval. Gentiana lutea etc. existent şi astăzi. de pe platou: Leontopodium alpinum. Gentiana punctata. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. O mică zonă cu jneapăn ( Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite ( Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. a pajiştilor alpine. Ei au organizat. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. fiziologie vegetală şi animală. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. Valeriu Puşcariu. petrografie etc. în special asupra protozoarelor Ciliate. 1934).

Vasile D. Astfel prof. Florica Mezincescu. realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. Face nenumărate demersuri. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. Margareta Dumitrescu. până la vremea aceea. absolvent al Universităţii din Grenoble. Dornescu. Adriana Murgoci. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. În plan ştiinţific. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. Traian Orghidan. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). Gheorghe T. datorită lipsei fondurilor. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. Constantin Motaş. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Maria Dornescu. cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. Traian Orghidan).În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. . rămase fără succes. în cele din urmă. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. Ortoptera (1942). realizează primele cercetări asupra Ord. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. Homeiu. Bujor Florescu. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi.

Ion Şerbănescu. Vasile D. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. Nicolae Sălăgeanu. reorganizatorul Institutului de Speologie. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Ştefana Roman. vol. I şi 26 articole în intervalul 1944–1948. Maria Dornescu. Doina Dinescu. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. În acest interval. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941–1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. Dornescu. Gh. Homeiu. Nicolae Botnariuc. Elena Chiriac. II). Adriana Murgoci. cum este cazul lui Traian Orghidan. Margareta Diaconescu. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. Bujor Florescu. Constantin Bogoescu. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). . Mihai A. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Ionescu. Alexandru Beldie). Mircea-Alexandru Ieniştea. Florica Mezincescu.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii ( Valeriu Puşcariu. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. vol. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. T. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii.

Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. V. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. Lupan şi V. Alexandru Beldie. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. . Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. Saghin. Eugen Şerban. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Dintre tinerele cadre numite. fiziologi. faunisticii. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. Ana Paucă. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. Sub egida Academiei Române. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. un foarte bun cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. Ştefan Negru. Creţu. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. în anul 1956. F. Traian Ştefureac.În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Nicolae Cernescu. Ion Şerbănescu. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. pentru prima dată. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. tinere. L.

lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. insecte.. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. a laboratoarelor.S. identificate de către specialiştii staţiunii. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. prevăzută în planul de învăţământ. în persoana prof. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale.În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice. Perioada 1961–1989 corespunde.C. În plan local. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă.S. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. Începând cu anul 1954. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. nevertebrate etc.C. absolut necesare unui început de muzeu. Astfel Alexandru Beldie (I. Margareta Moşneaga. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune.A. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. activitate didactică de teren a studenţilor. Adriana Murgoci. pentru documentare bibliografică. Institutul de Speologie etc. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. de la alte institute de cercetare: I. . în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Lucian Gruia. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). Institutul de Biologie. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite.A.

îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. Nicolae Botnariuc. iar la conducerea staţiunii. preuniversitar şi universitar. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. comasarea unor discipline etc. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. Vălenii de Munte etc. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. la care au participat majoritatea biologilor de la catedrele Facultăţii de Biologie. . botanică. scăderea numărului de catedre. funcţia îndeplinită de staţiune. este complet abandonată. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. După pensionarea prof. apăruse deja disciplina de ecologie. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. De numele prof. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie.. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). institute de cercetări de profil din Bucureşti. Adriana Murgoci şi de cel al dr. Cluj şi Iaşi. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. genetică. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. începând cu anii 1960. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general.Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. în anul 1972.

foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. această activitate didactică.În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. Margareta Cantoreanu. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. România”. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. coordonată de prof. trei cadre de la staţiune. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. S. în foarte multe momente. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. În anii 1984–1989. montane şi alpine. . zona Sinaia – Buşteni”. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. Lucian Gruia (care părăseşte staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. neabordat până atunci de cercetătorii români.

Începând cu anul 1970. modernizare. – crearea în staţiune. Margareta Cantoreanu şi dr. Perioada 1989–prezent. „workshop”-uri. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. consolidare. cercetare ştiinţifică. extindere etc. simpozioane. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. dr. Margareta Cantoreanu. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. Din anul 1994. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. Angheluţă Vădineanu. se reânfiinţează funcţia de director şi. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. atât din punct de vedere metodologic. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. prof. dr. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. . dar mai ales din punct de vedere conceptual. programe TEMPUS. după pensionarea dr. În anul 1994 este numit în funcţia de director.Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. Ioan Mihăilescu. sub conducerea fondatorului acestui departament. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. în reviste interne şi în străinătate. liceal şi universitar. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. În intervalul 1984–1989. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. Constantin Ciubuc. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului.

MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. cu 15 camere de locuit. dr. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. . MASIVUL BUCEGI . din diferite domenii. prof. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. La aceste module au participat specialişti. Ioan Mihăilescu. cadre didactice.În staţiune. Cele două ramuri ale arcului. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. Privit în ansamblu. din întreaga ţară şi din străinătate. Angheluţă Vădineanu şi conf. nu departe de Vf. Staţiunea Zoologică Sinaia. dr. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. dr. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. de direcţie generală N-S. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. experţi. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. Găvanele (2472 m). Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. cu deschiderea către sud. în special de către dl. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. 2. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare.

1). în primul rând. pe alocuri. despart două şiruri paralele de înălţimi. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig.Ramura dinspre răsărit. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. este denumită culmea principală a Bucegilor. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. iar cea dinspre apus culmea Strunga. . înălţată deasupra văii Prahovei. este în cea mai mare parte uşor ondulat. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. platoul Bucegilor. cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. ţancuri ascuţite. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. Valea Izvorul Dorului. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt.

Lăptici (1872 m). Blana (1875 m). iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Pietrosul (1932 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. De la Piatra Arsă în continuare însă. Nucetu (1861 m). iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. Şirul prahovean . Cocora (2182 m).Baiului (Gârbova) . ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). şirul se încovoaie puţin. Furnica (2103 m). Jepii Mici (2143 m). Jepii Mari (2071 m). Munţii Bucegi . luând direcţie NNE-SSV. 1. Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m).Fig. Piatra Arsă (2044 m). platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Caraiman (2325 m).Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi. Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Oboarele (1707 m).

iar la sud cu muntele Caraiman. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. Pe clinele nordice. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. iar versanţii exteriori au înclinări medii. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. una singură. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. Feţele sudice însă. cu buruienişuri luxuriante. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. împodobite cu nenumărate flori. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. Caraiman. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Jepii Mici. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. de care este despărţit prin Valea Albă. cel mai însemnat munte al masivului. Spre deosebire de celelalte flancuri. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. se deschid luminoase. . Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. Brânele Mici ale Caraimanului. numită şi Valea Caraimanului. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Brâna Mare a Caraimanului). care îl desparte de muntele Moraru. La nord. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici.

La ieşirea din aceste chei. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. Pe un bot al acestui plai. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. Zamora 1521 m). care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. Piscul Câinelui 1658 m).Din Vf. Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. unde străbate câteva mici chei stâncoase. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. muntele Cumpătul (Vf. Cumpătul 1651 m). al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. muntele Zamora (Vf. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. domină oraşul cu clinele sale domoale. La circa 1300 m altitudine. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. de la limita platoului. puternic frământată. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. luând naştere din platoul Pietrei Arse. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). 1). Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. la limita superioară a pădurii. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. . cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei.

Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. asupra celorlalte elemente climatice. Temperatura aerului . Astfel. influenţând în mare măsură. direct şi indirect. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. având ca efect răcirea rapidă a solului. În nopţile senine însă. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. De aceea. Omul 2507 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. afluent al Prahovei. pe culmile înalte. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. Altitudine Punctul geografic –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti 80 752 Sinaia 900 690 Cabana Babele 2200 590 Vf.

În zilele senine şi fără vânt. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. Omul – 30 C + 220C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. coloane. în special iarna. datorită cărora iarna. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. local. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. ciuperci).În mod normal. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. pe culmile Bucegilor. Se produc astfel inversiuni de temperatură. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. răscoleşte pământul moale. Astfel. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. În regimul normal. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. . la altitudini de peste 2000 m. Astfel. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). Temperatura Temperatura Staţiunea Temperatura medie anuală maximă absolută minimă absolută Sinaia + 60 C + 320C – 270C Vf. ci şi de formele de relief. iar iarna zile neobişnuit de călduroase.

aproape constantă în tot timpul anului. primăvara. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. Astfel. Ajungând la altitudini mai mari. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. apoi. pe măsură ce soarele se ridică. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. este de la V-NV către E-SE. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează . Ceaţa (negura). În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. ca urmare a inversiunilor de temperatură. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. cu toate ramurile îndreptate unilateral. Iarna. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. iar primăvara şi vara mai ridicată. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. iar în timpul iernii spulberă zăpada. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. rupe pe alocuri covorul vegetal. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. în dimineţile senine de vară. către limita superioară a pădurii. Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. spre E-SE. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. Astfel. producând acele „scurmături de vânt”.îmbibat cu apă. în continuă agitaţie. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. acestea. ceaţa care învăluie frecvent culmile. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. pe platou.

. fiind purtată de curenţi. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. Cele mai bogate precipitaţii. în medie. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. care începe să învăluie crestele. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. se realizează în luna iulie (168 l/mp). . cu descărcări electrice. 1968. Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. în medie 588 mm).sub formă de ceaţă. * Text adaptat din BELDIE AL. 3. în tot cuprinsul masivului.

polisi-metrie).simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis).monosimetria (frunză).). v .faţa ventrală. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. 5 – simetria dorsiventrală. Simetria organismelor vegetale: 1 . Acest tip de simetrie se . 4 . 2. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.faţa dorsală. 3 . 1. şi Lamium maculatum). Simetria radiară (actinomorfă. 2 .Fig. d .simetria radiară (floare de Geranium sp. Simetria.simetria zigomorfă (floare de Viola sp.

Semn convenţional: ·|·. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală).).2. Sisteme de ramificaţie. Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. Semn convenţional: +. ÷.a. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. 2. egale (dreapta – stânga. se ramifică. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. – ulm). rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. tulpini modificate. izopodială. Galium aparine – lipicioasă) ş. eutalul hepaticelor. Semn convenţional: *. unele flori (Fig. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale ( Lycopodium sp.a. (Fig. tulpina). Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. peţiol).). ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare. tulpină. Monosimetria (simetria dorsiventrală). alungite (rădăcină. 3. Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie.. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. flori (Valeriana sp. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. . 3. frunzele).: organe turtite (talul lichenilor. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. Simetria bilaterală (bisimetrie). 2. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. ex. anterior – posterior). acestea la rândul lor. majoritatea frunzelor ş. 2: 3–5).: tulpini repente. ex. perpendiculare unul pe altul. Ex.). Selaginella sp. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. monopodială).). unele flori şi fructe (Fig. – odolean) ş. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală.1.întâlneşte la organe cilindrice. Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală.a. Orientarea în spaţiu. Ex. tot din vârf. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. ramuri culcate la pământ.1. 2.

).2..ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială). Larix sp.). 3. Picea sp. În cazul rădăcinii. Pinus sp. Ramificaţia simpodială (cimoasă)..ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială). Pe picior se formează două axe inegale. simpodială). 1-5 . De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său.picior. p .ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă). Ramificaţia laterală. 4 . Ex. 3 . 3. Axele succesive pornesc subterminal. axele au o creştere determinată (definită) (Fig. 3. lateral de pe axa principală. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. 2 . Sisteme de ramificaţie: 1 . Fig.4. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ .: tulpini de conifere (Abies sp. 3.axe succesive de vârste şi ordine diferite..3.).Ramificaţia anisotomă (anizopodială. 4. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig.). rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior. Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite.

). 5. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5. subspecia). clasa etc. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. Încreng. LICHENI (Regnul Fungi. ordin. Lichenophyta) .Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. familie. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex.1. iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen.

cu diametrul de câţiva milimetri. Licheni gelatinoşi. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. Licheni tufoşi (fruticuloşi). formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. cenuşie.). Culoarea apoteciilor variază. trunchiul arborilor). verticale sau pendule cu simetrie radiară. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. galbenă. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. Culoarea talului. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. ex. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. Tal lamelar. roşie etc.: Collema sp. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. Ex. Licheni crustoşi. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. . Au aspectul unor tufe mici ± ramificate.a. albăstruie. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. verde. gelatinos în stare umedă. neagră. rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Nostoc sp. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). lignicoli (pe lemne şi putregaiuri). Talul gelatinos are aspect subţire. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. muscicoli (pe muşchi) etc. membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. Licheni frunzoşi (foliacei). brună. fixat parţial de substrat (sol. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră.

tei). lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. vor da naştere unui nou lichen. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. Ord. (Fam. Ascolichenes. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. care au o accentuată acţiune corozivă. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Prin intermediul acizilor lichenici. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. Graphidaceae). ele nu au compoziţia acizilor). alimentară. dând naştere la hife de ciupercă. Datorită sensibilităţii lor deosebite.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Licheni crustoşi Graphis sp. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. neregulat ramificate. . Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. carpen. şanţate. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. Discolichenes. Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. chimică). Observaţii. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. Ex. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică.fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează.

4. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Parmeliaceae). alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. P. Cladonia coniocraea ş.8. 4. cetrarioides ş. 4. cu contur neregulat.7. Tal mare (până la 40 cm). Lichen corticol sau tericol. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. 4.). alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. Lichen corticol.). 4. portocalii (Fig.). Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. netedă. Stictaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. gălbuie sau brună. compacte. toate în aceeaşi parte (Fig. adânc lobat. cu ramificaţiile terminale curbate în jos. pietre. 4. Lichen corticol rar saxicol. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Ramificaţii erecte. stânci.). Parmelia furfuracea (Fam. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie).). Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară.5. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. cu aspect prăfos. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. 4. Specie tericolă ce creşte în tufe dese. Lecideaceae). Parmeliaceae). 4. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave.1.3. caperata. netede. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. faţa inferioară de culoarea neagră (Fig.6. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Stictaceae). Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig.).Rhizocarpon geographicum (Fam.).).4. Teloschistaceae). Cladoniaceae). În păduri sunt frecvente de asemenea: P. lichen de munte (Fam.2. . Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. Cladonia sylvatica.a.a. Peltigera canina (Fam. iar pe cea inferioară. albe şi nude) (Fig. neted şi lucios pe faţa superioară. apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig.

Xanthoria parietina.Usnea barbata. 6 . 9 .Cetraria islandica.apotecii.Parmelia furfuracea.Lobaria pulmonaria. 4 .Rhizocarpon geographicum. . 4. 5 .Peltigera canina. ap . Licheni crustoşi (1).Thamnolia vermicularis. 2 .Cladonia rangiferina. 3 .Cladonia pixidata.Fig. 8 . 7 . foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 . 10 .

Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal. Usneaceae). Marchantiaceae). După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). La maturitate. Bryobionta. Lichen tericol.2. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). Sporofitul mic. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. Tal cilindric. Încreng. zone mlăştinoase etc. 4. Usnea barbata (asemănătoare cu prima.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. 5. Talul poartă la vârf apotecii mari.10. 5. fistulos. Hepaticae).9. situată apical.Thamnolia vermicularis (Fam. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. coada rândunicii (Ord.). Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. . Usneaceae). Fam. barba ursului (Fam.). în camere anteridiale (Fig. Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.1. de culoare verde-închis. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. Plantă dioică. Subregn. de culoare albă (alb-cenuşiu). Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. 4. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. în biotopuri foarte umede şi răcoroase.). ascuţit la capete. Lichen corticol. Mar-chantiales. Ex. Tal foliaceu. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. cu marginile ondulate (Fig. ramificat. saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). disciforme. 5. Tal filamentos. mai închise la culoare. lamelar. Usnea florida – mătreaţa bradului. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. pajişti. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig.2.). ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. frecvent întâlnit în pajiştile alpine.

sesile. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . 4 . Sporogonul de dimensiuni reduse. 3 .). 5. Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.4. 5. mici.). 5. 5. scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. 2 . cu marginea întreagă sau dinţată. Fig.1.3.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig.).). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. simplă sau ramificată.4. ascuţite sau obtuze.secţiune longitudinală prin anteri-diofor. propagulele pot genera noi indivizi. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls.a. Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. Frunzuliţele sunt simple. Metzgeria conjugata ş. tulpiniţă şi frunzuliţe.fragment de tal &cu arhegoniofori. Bryatae/Musci).sec- . 5.fragment de tal % cu un anteridiofor.

Fam. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori).picior (peduncul). Fam. Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. cilindrică.propagule. Hylocomium proliferum (Ord. Fam. Neckera crispa (Ord.1. Seta este cilindrică. Isobryales. Polytrichales. pp .stomate. Dicranaceae). Hypnobryales.rizoizi. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. st . Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. sp .ţiune longitudinală prin arhegoniofor. an .anteridie.pseudo-periant. Fam. 6: 1a).arhegon.). Ex. lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Polytrichales.pericheţiu. Eubryales. Fam. 6. Polytrichaceae). Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). 6: 2–7). 6: 1a. Mnium affine. Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. setă şi capsulă (Fig. Hypnaceae). Fam. . Rhytidiaceae) (Fig. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. Neckeraceae). Fam.lobi. 1b). Pe tulpiniţa lungă. rzi . per . Mnium punctatum (Ord. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Hypnaceae). lb . ar . Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). pc . Fam. pr . Dicranales. Hypnobryales. Polytrichum juniperinum (Ord.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Polytrichaceae). Hypnum cupressiforme (Ord. Mniaceae). Hypnobryales. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig.

partea inferioară. La Papaver sp. dispuse în alternanţă cu sepalele. ur .Fig. îngustată a petalei.. în general diferit colorate. . 6. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.scufie.Hylocomium sp. 3 . Briofite cu tal cormoid: 1 . La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. cu care aceasta se prinde de receptacul. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. 7 .opercul. 1a .Neckera crispa. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. 2 . sc .Rhytidiadelphus triquetrus.Hypnum cupressiforme. s .urna.fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. 4 . se înrădăcinează şi generează noi plante. ap . 6 .apofiza.Polytrichum commune. Sepalele pot fi persistente sau caduce. cad pe pământ. op .setă. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. 1b . Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă.Dicranum scoparium.sporogon (detaliu). 5 Mnium affine.

Solanum sp. (7) şi Trollius europaeus (8). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). (Fig. 9 . 2 .unguiculată (Cheiranthus cheiri). 59. 59: 1–5). Rubus sp.pinten nectarifer la Viola odorata.bilobată (Stellaria media). 7. bilobată (Stellaria media).oval-lanceolată (Nymphaea alba). . unguiculată (Cheiranthus cheiri). Forma petalelor poate fi: orbiculară ( Anagallis sp.tetralobată (Lychnis flos-cuculi).. ovallanceolată (Nymphaea alba). Ranunculus acris). (6). Helleborus sp. 3 . 8 . Petale transformate în organe nectarifere: 6.orbiculară (Ranunculus acris). 4 . 5 ..Fig. Forma petalelor: 1 ..cornet nectarifer la Aconitum sp. emarginată (Rosa sp.) etc.

Asteraceae ş. Orchis sp. 60. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul.alae/aripi (petale laterale).Fragaria vesca. al . ca carena (petale inferioare). – omag. Rosaceae.Veronica polita.a. cornete nectarifere (Aconitum sp. 5 . când petalele sunt libere (Ranunculaceae. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.) (Fig. când petalele sunt concrescute (Solanaceae. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Convolvulaceae.) şi gamopetală. 2 . Fabaceae. 59: 6–9). Glandele nectarifere (nectarine).Sinapis arvensis.). ..Fig. 4a . La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp..vexilum (petala superioară).floare de fabacee (Pisum sativum). toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere.corola etalată. ve . Caryophyllaceae. Trollius europaeus – bulbuci). Apiaceae ş. bazal. 3 . câte o glandă nectariferă). – spânz.Stellaria media. Viola sp. Brassicaceae. Ericaceae. La Helleborus sp. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. Helleborus sp. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 .a. Corola este dialipetală.

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă : Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia sepium); 5 - globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă : Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.); – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt

caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum. – ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5). Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3). La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.). Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64). Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 Carex sp., floare %; 2a - floare &. Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2). Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte ( Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte ( Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi ( Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct.. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.Hyacinthus sp.). 67). Lamiaceae. 66: 1–4). bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei ( Tulipa sp. 2 .a. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp..corola desfăcută. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei : 1 .) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. 66.) (Fig. Lilium sp. poacee) (Fig. . 2a . 5a .. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. Boraginaceae. Primulaceae.).Fig.floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare. Antera reprezintă partea fertilă a staminei.). Liliaceae ş.floare în secţiune longitudinală.Muscari comosum.stamine unite prin antere. Sinantere: 5 . 3 . Plantago sp. Solanaceae. Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal. 5b . 4 .Thymus serpyllum. dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale. floare întreagă.Primula veris.

Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4)...). . Trollius europaeus). Amaryllidaceae) (Fig.) ş. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului.dorsifixe la Colchicum autumnale (2). Rosa sp. Campanulaceae.. 3. 67. prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. 68). Liliaceae). Brassicaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae.. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. 2. Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).Fig. Asteraceae. Violaceae. Fabaceae. Stamine cu antere oscilante: 1 . faţă de celelalte elemente ale florii. Vaccinium sp. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. printr-o crăpătură transversală ( Mercurialis perennis). 4 .a. Violaceae. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. Lamiaceae. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă ( Solanum sp. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.bazifixe la Tulipa sylvestris. Iridaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). Linum sp.

3 .3. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 .). Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană ( Viola sp. Apiaceae. reprezentanţi ai Fam. lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae. 68. .). După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae.G semiinferior în flori perigine..). policarpelar (Fig. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. pentacarpelar (Linum sp. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. Asteraceae). 2 . bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. Tulipa sp.Fig..). Primulaceae ş. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp.a) (Fig. Rosaceae. Sedum sp. 69: 1–7). 69: 2.G supe-rior în flori hipogine. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Primula sp.. poacee).6–11). tricarpelar (Tulipa sp.G inferior în flori epigine.

ce face legătura între ovar şi stigmat. ovr .ovar.. Ex. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.4. 8 . 5 . Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. stg .floare longistilă. Stigmatul este partea terminală a stilului.G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. 70.secţiune transversală prin ovar. sti . 3 . Hetero-stilie la Primula veris: 4 . Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam.). 7 . adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Tipuri de gineceu (G): 1 .G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp. 2 .. Fragaria sp. (4) şi Primula veris (5). 70. 11 . stil şi stigmat (Fig.. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil).). 4a .stil.. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. 4.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre.. variabil ca formă. Boraginaceae) (Fig. 10.Alchemilla sp.floare brevistilă. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). 3 .Fig. 6 . 9 .G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp. .G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. sti .stigmat. Stil ginobazic: 1 . Ovarul este partea bazală. 1a . Stilul este o prelungire a ovarului.stil. 69. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.Fragaria vesca. (Fig.: Primula sp. 7a carpelă.G pentacarpelar la Linum sp. 69: 1. 2 . voluminoasă a gineceului care conţine ovulele..2).. 70: 1– 3).Symphytum officinale.G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.G monocarpelar la Pisum sativum. Fig.

8 – papilos (Festuca sp. pentafid (Geranium sp. foliaceu (Iris sp.. bifid (Arnica montana. 5 .).). 71).) etc.disciform şi stelat (Papaver sp.bifid (Arnica montana). Poaceae). 3 . 4 . 9 gol/găunos (Viola tricolor). 10 .foliaceu (Iris germanica). 2 .). papilos (Festuca sp..). disciform şi stelat (Papaver sp. Lamiaceae).). filiform şi papilos (Plantago sp.trilobat (Lilium sp.).. 6.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. (Fig. Tipuri de plante după repartiţia sexelor . Tipuri de stigmat: 1 . Crocus sp.trifid (Crocus sativus).). Primula sp. Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). Nardus stricta). Fig.Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. flori asexuate (agame) – flori sterile.). flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. gol/găunos (Viola sp. lobat (Lilium sp. fără androceu sau gineceu.). 7 .). trifid (Campanula sp.). cvadrifid (Epilobium sp.). 71.globoid (Primula sp.

plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. pe doi sau trei indivizi. 72.). .plantă andromonoică. 9 .a.plantă androdioică..plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . Urtica dioica ş.plantă monoică. plante monoice – au flori unisexuate. 6 . andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii.. 4 . Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine.).. feminine şi bisexuate (Acer sp.plantă ginomonoică.Fig. Leontopodium alpinum.).plantă dioică. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite.plantă ginandromonoică (trimonoică).plantă ginandrodioică. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). se deosebesc (Fig. 8 . Fagus sylvatica ş. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. masculine şi feminine pe acelaşi individ ( Betula sp. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. 2 . 3 .plantă ginodioică. 7 . 10 . Corylus avellana. Veratrum album). ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate ( Parietaria officinalis).plantă agamonoică.a. poligam-dioice şi poligam-trioice. Saponaria sp. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. 5 .

în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor).. Fagaceae. tetramere (Rubiaceae). polimere (Crassulaceae). diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri.). Tulipa sp. – verticilată (ciclică.. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală ( Caltha palustris.). Thymus sp. Salix sp. pentamere (Primulaceae. Liliaceae). tetraciclice (Apiaceae. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae).. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Iridaceae. Betulaceae. Fraxinus sp. Lamiaceae.). Scrophulariaceae). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi ( Dryas octopetala. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. Urticaceae). Lilium sp. Trollius europaeus). Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi.. Formule şi diagrame florale .Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. pentaciclice Primulaceae. (Aceraceae. Linaceae). dimere (Papaveraceae). trimere (Iris sp. Solanaceae. Boraginaceae. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ ( Glechoma sp. Ex.). Corylaceae.şi pentaciclice.. Pulsatilla montana). triciclice. Salvia pratensis. masculine şi feminine sau alte combinaţii. Ranunculus sp.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. hexaciclice (Brassicaceae). având flori bisexuate.

Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. A5.: G(5) G semiinferior – Ex. pe faţa externă. litere şi cifre. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Ex. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. + – simetrie bilaterală. inferior – Ex. K – caliciu. Construirea diagramei florale. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. ·|· – simetrie zigomorfă. G – gineceu.: K 5.: G (5)- . raporturile dintre ele). iar pe cercurile concentrice trasate. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. C5. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. G superior – Ex. C – corola. Ex. G(5). A(5). G5. Poziţia gineceului. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. se reprezintă axa florală şi bracteea. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. de la exterior spre . La o floare spirociclică. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). A – androceu. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie).: [C (5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. 5 – flori spirociclice. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. C(5). P – perigon. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. |.Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. } – flori bisexuate. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine.: G(5). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor.

). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra).). . receptaculul (Fragaria sp.). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe ( Fagus sylvatica). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul ( Clematis sp. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). corola. albăstrui-cenuşiu (suriu). pruinos (brumat).interior. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. caliciul. tuberculi. stigmatul (Papaver sp. olivacee (de culoare verdebruniu). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Lamium maculatum). hipsofilele (Corylus sp.). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). androceul şi gineceul. Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Fructul Fructul. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. rizomi). Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie.

dehiscenţa siliculei.păs-taie la Pisum sativum. baca şi drupa. 6 . 4 .1. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane . nuca. 5 . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 2a .. Capsula : 1 .dehiscenţa ventricidă. 7a . După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. 1a . mezocarp (zona mijlocie.silicva la Cheiranthus cheiri. 6a . Ex. Fig.folicula la Helleborus sp. 7 silicula latiseptă la Lunaria annua. 73.dehiscenţa siliculei. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. Tipuri biologice de fructe.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. 3 . 2 . Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. 5a -dehiscenţa silicvei. Capsula este un fruct cu pericarp uscat. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). 73. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.).păstaie la Vicia sp. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. dehiscent la maturitate..dehiscenţa dorsi-ventricidă.lomenta la Coronilla varia.

73. stg . bilocular. gâtuite între seminţe. Capsula: 1 . 3 . Ex.(dorsal) în două valve sau teci.pixidă (Anagallis arvensis).dehiscenţa loculicidă.denticidă (Primula veris). Fig. Ex.septifragă (Datura stramonium).). 8 . 73.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.axa florii.5. 6 . 73: 6.septifragă la Viola tricolor. Vicia sp. 73: 2. 7 . Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig.loculicidă (Tulipa sp. af .rostru. rst .: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. ca . la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. 74. 4 .).: Capsella bursapastoris (traista ciobanului). de jos în sus. 1a dehiscenţa septicidă.dehiscenţa septifragă. sm . între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.3). (măzăriche) (Fig. 4a – dehiscenţa septifragă. 3a .septicidă (Colchicum autumnale). 2 . Fructul matur se deschide în două valve. 5 . Ex.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.4.7).stigmate.carpele la maturitatea fructelor. prin 4 linii longitudinale. Ex. 2a . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.).poricidă (Papaver somniferum). . Tipuri biologice de fructe.sămânţă. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.: Pisum sativum (mazăre).

poliachenă (Ranunculus sp.).) (Fig. indehiscent la maturitate. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele ( Iris sp. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.. 75.diachenă (Carum carvi). Hyoscyamus niger. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.). Ex. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. Fig. Tipuri biologice de fructe. (Fig.8. Nuca este un fruct cu pericarp uscat.).).5.). de la vârf până la bază. 74: 1–4). Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul ( Anagallis arvensis.. Plantago sp.) (Fig. La Geranium sp.) (Fig. Nuca: 1 .). prin linii longitudinale în peretele fructului. 3 . 4 . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.achenă (Matricaria perforata). 74. Lilium sp. Tulipa sp.Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Viola sp. 74.7. 74.: Primula sp.achenă cu papus (Asteraceae). 4a - . 74.6. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. 2 . Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene ( Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).

Fig.sămânţa.). Drupa: 6 . Baca: 1 .achenă. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos)..fruct deschis. 75.).papus.peri. p .Solanum dulcamara. r .drupeolă în secţiune longitudinală.).Convallaria majalis. Lamiaceae) (Fig.). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. ep . La Fragaria sp. 8.drupeolă. 76. dr . 75. sm . em . neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct ( Corylus avellana.poliachene la Rosa sp.receptacul cărnos. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). Boraginaceae. cupuliform). 5 .12 .. 9 . 75. end . Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. s . 5a . r ..).mezocarp. 6a secţiune longitudinală prin polidrupă.şanţ. Apiaceae (Fig. Rosa sp.fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 10 . Tipuri biologice de fructe. mz . Ranunculus sp..embrion. Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă ( Polygonum sp.). 6b . 75. Aste-raceae) (Fig. .Atropa belladonna.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.tetraachenă (Symphytum sp.3.cariopsă (Triticum sp. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.12). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp ( Symphytum sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.2). Rosa sp.poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.5. 11 .rostru. 6 .4.75: 11. pp . 4 .).) (Fig.polidrupă la Rubus idaeus.disamara (Acer pseudoplatanus). 75: 1. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. 2 . 7. 3 . 5 .endocarp.epicarp.6.samara la Ulmus glabra (7).

76: 3.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.1. 6.) (Fig. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. bilateral la mesteacăn (Betula sp.4). Încreng. CORMOFITE (Regn Plantae. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.). RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă.). de multiplicare vegetativă ş. 6. Cormobionta. 75. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. Solanum dulcamara (Fig. Ex.6.) (Fig. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă.Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.5). 76: 1. . mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative.1. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei.2.).a.10. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). Ex.1. 75: 7–9).: Atropa belladonna.: Rubus idaeus (Fig. Funcţii principale: fixează planta în sol. Baca este un fruct cu epicarp subţire. Pteridophyta. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. 76. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. Convallaria majalis. Subregn.

– salcie). 1. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pteridofitele mature nu prezintă. în număr determinat sau nedeterminat. rădăcină principală.rădăcini adventive la Veronica beccabunga. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. Cardamine pratensis – stupitul cucului).). Rădăcinile obişnuite sunt adventive. A.bulb la . ramuri sau frunze dar. Tipuri de rădăcini: 1 . Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor.După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). Baza lor se racordează la baza tulpinii. B . Rădăcini adventive. 2 . 3 . Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. 2. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). Rădăcini normale. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. 7. de obicei. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. 7. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri).1.rădăcini contractile la Crocus sativus. câte două. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pe tulpină.rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix. Fig.

Viola sp. în care se acumulează substanţe de rezervă. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore.3. se încreţeşte. servesc la adâncirea în sol a plantulelor.rădăcini adventive fixatoare.rădăcini adventive. bulbilor. Rădăcini metamorfozate. spt .3.). Astfel se pot tuberiza: . Lilium martagon – crin de pădure. Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol ( Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Taraxacum officinale – păpădie). Crocus sativus – şofran. Prezintă modificări adaptative. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. Scilla bifolia – viorele) (Fig. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. morfologice şi structurale (metamorfoze). tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. ra . 3.suprafaţa solului şi retras în sol.1. – capul/potcapul călugărului. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Rădăcini contractile. Plantago media – pătlagină. Scoarţa externă.: Hedera helix – iederă (Fig. 7. Rosa sp. La plantele care se dezvoltă pe sol.rădăcini contractile. 7.2. toporaşi) ş. La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. t .a. Rădăcini fixatoare. f . rc . Crocus vernus – brânduşe de primăvară. prin formarea de ţesuturi parenchimatice.. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). exclusiv fixatoare. Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime. alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. (viorele. 3. Ex. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. 3. 3. La orhidee embrionul nu are radiculă. raf .suport.).2. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare ( Leontodon sp.tulpină. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Galium odoratum (vinariţă).frunză.

Fig.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. (4). Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). 3.rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). Rumex acetosella (măcriş mărunt). După rolul pe care îl îndeplinesc . mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. Rosa canina (măceş). radicele. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. Vaccinium myrtillus (afin) ş. Rădăcini tuberizate: 1 .radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. Taraxacum officinale (păpădie). Populus sp.rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp.Rumex acetosella. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. . Neottia nidus-avis (trânji). 2 .: Cirsium arvense (pălămidă). 8. Orchis sp.a. Rubus idaeus (zmeur). 9. 2 .plante lemnoase (arbori). 4 . Fig. 9). (plop).) (Fig. (Filipedula vulgaris – aglică). 3. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 .4. Ex. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. 8: 1–4).

10.2.Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni.1. Rădăcina principală este bine dezvoltată. Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. . drajonare.). Trifolium sp. Taraxacum sp. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. rămuroasă şi fasciculată.: Abies alba (brad). Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). având formă de pivot (ţăruş). 10. 10. Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. La reprezentanţii Fam. Ex. Pinus sp. Rădăcini fasciculate (fibroase.3.). Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Rădăcini rămuroase. Rădăcini pivotante.. Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi.). (trifoi). (pin). Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. iar acest mod de îmmulţire vegetativă. firoase). radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.

Fig. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. 3 fasciculată (Poaceae). Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori.şi intracelular (Fig. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Ciuperca furnizează plantei superioare apa. anin).). 2. Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. (arţar. (arin. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . paltin). 10. 2 . zadă). dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. Acer sp. Carpinus sp. Plante micorizice. Nodozităţile au forme. Populus sp. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Moneses uniflora (părăluţe de munte).2. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. Alnus sp. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. Orthilia secunda (perişor).3.: Abies alba (brad). Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. Rădăcini cu nodozităţi. Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. Fabaceae (Fig.1.). (larice. Larix sp. 11.).pivotantă. Fagus sylvatica (fag). Ex. Corylus avellana (alun). Pinus sylvestris (pin).).a. 1. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. 11. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele . (carpen).rămuroasă (Picea abies). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. (plop) ş. arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Micorize externe (ectotrofe). 11. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam.

3 . Melampyrum sp. Ex. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. Ericaceae. – trifoi.: Euphrasia sp. Pedicularis sp. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). Thymus sp. (ciormoiag). Pentru reprezentanţii Fam. (silur). . Nardus stricta (ţăpoşică). (brădişor. jep) ş. Ex.. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. Salvia sp. Haustori Haustorii caracterizează angiospermele parazite.micoriză endotrofă. – salvie. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe.lemnoase.: Gentiana sp. 1a nodozităţi mărite. Trifolium sp. Lycopodium sp.. Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. Fig. Aceste plante nu prezintă rădăcini. Medicago sp.micoriză ecto-trofă.rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei. 11. Rădăcini simbionte: 1 . 2 . Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. (ghinţură). – urzică). pedicuţă). – cimbrişor. Pinus mugo (jneapăn. – lucerna. Urtica sp. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi).a. (clocotici). (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. Mercurialis perennis (brei).a. Rhinanthus sp.: Cuscuta sp. Ex.

Tulpini supraterane articulate.scap (Primula veris). 2.: Jovibarba sp. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. 2 – culm (Triticum aestivum). Lamiaceae.6.calamus (Carex sp.caulis (Lamium maculatum).2.1. moale (puţin sclerificată). Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). Fig. 12. Ex. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. Asteraceae (Fig. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Brassicaceae. cărnoasă. fistuloasă sau plină. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate. flori şi ulterior fructe şi seminţe. verde. 4 . 1. Tulpini supraterane nearticulate. neramificată. Sunt caracterizate prin internoduri lungi. Ranunculaceae. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate.: caudex – tulpină scurtă. 3 . ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. Apiaceae. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. frunze. .). Ex. Ex.1.). Tulpini supraterane articulate: 1 .: majoritatea plantelor din Fam. 12.

foliară (Vicia sp. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale. Silene nutans. Galanthus nivalis (ghiocel). cu stereom ± dezvoltat. Ex. Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe . Ex.2.). Poaceae (Fig. Astfel de tulpini se numesc nutante. Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer).). tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix).4. 12. (Fig. Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi.).Culm (pai) – tulpină simplă. Galanthus nivalis. 1.). (ciuboţica cucului). neramificată. Primula sp. Plantago sp. 12. (pătlagină). de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze. ziduri etc. garduri.. Carduus nutans. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpini urcătoare (scandente). 12. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Tulpini drepte (erecte). Cyperaceae şi Juncaceae (Fig.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Taraxacum sp. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate.).3. plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.: Allium sp. îndreptat într-o parte sau în jos. Ex. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă.). peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). emergenţe (Rosa sp. caracterizează majoritatea plantelor din Fam. groasă.

). Thymus pulcherrimus (cimbrişor). 13. Ex. Ex. producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. Tulpină supraterană la început ascendentă. 13. Ex. apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. Solanum dulcamara – lăsnicior).: Lysimachia nummularia (gălbioară). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). cu vârful îndreptat în sus. Veronica serpyllifolia (şopârliţă). Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica.: Polygonum aviculare (troscot). Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism).: Stellaria nemorum (steluţă).). 2. Trifolium repens (trifoi alb târâtor). Tulpini prostrate. după care devine erectă (Fig.2. Tulpini procumbente.). Ex.: Salix reticulata (salcie pitică). fără să formeze rădăcini adventive (Fig. 13. Tulpină plagiotropă la bază. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. Ex. Tulpini decumbente (culcate).5.1. Tulpini culcate pe sol.alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ.: Convolvulus arvensis (volbură).). Tulpini ascendente.3.. cu stereom slab dezvoltat. 13.: Thymus serpyllium (cimbrişor). Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). fără a-şi ridica vârful (Fig. .4. Ex. 13. Tulpini repente (culcate). Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase.).

Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni.repentă. Tulpini geniculate. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură.6. Ex.prostrată. 7 .). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. Suprafaţa tulpinii . Consistenţa tulpinii. 4 muchii (reprezentanţii Fam. Aspectul exterior al tulpinii . 13. 5 . 13.7. – rogoz). Hieracium pilosella (vultu-rică). 13. Fragaria vesca (fragi de pădure). Glechoma hederacea (rotungioară). Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . Antennaria dioica (parpian). 14. comprimate sau prismatice (Fig. Potentilla anserina (coada racu-lui).procumbentă. Lamiaceae. 6 . 4 ascendentă. Ranunculus repens (floare de leac). 3 . Plante stolonifere.geniculată.Fig. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. Potentilla reptans (cinci degete). sclerificată). Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii.decumbentă. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). unii reprezentanţi ai Fam.: Ajuga reptans (vineţică). 2 .). Ex. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice.). Tulpini orizontale sau oblice la bază.: Alopecurus geniculatus. nesclerificată).plante stolonifere. de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig.

tulpină cilindrică. de forma literei S.). . 2 . striată. verticală (Fig. 14. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi.3. Rizomi. tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. 15. 3-7 . Tulpini metamorfozate Fig. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). (păpădie). de obicei cărnoase. 15. Equisetum arvense (coada calului). După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. bulbi. Taraxacum sp. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă.tulpini prismatice.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. Ex.poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. Apiaceae). Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene.: Primula veris (ciuboţica cucului). mărgăritar). Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi.). Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. Ex. (stânjenel). Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. Forma tulpinii: 1 .2. Sunt tulpini simple sau ramificate.: Convallaria majalis (lăcrămioare. 15.). Iris sp. Ex. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante.tulpină sulcată. când dungile sunt fine etc.1.

).).1. Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure.2.După formă rizomii pot fi: cilindrici. tuberiformi ( Iris sp. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). 16. 3 . comprimaţi. 4 . 2 . care se va transforma.4. . Oxalis acetosella.: Convallaria majalis. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială. Paris quadrifolia (dalac). 15.rizom ortotrop (Primula veris).rizom coraliform (Corallorhiza trifida). Ex. Ex. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.).rizom plagiotrop (Convallaria majalis). filiformi (Convallaria majalis). Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). odată cu formarea tulpinii florifere. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal. continuă). Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. în anul următor în tulpină floriferă (Fig. Ramificaţia simpodială. coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 15. iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. Fig.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam.). 16. Rizomi: 1 . Liliaceae şi Iridaceae. vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an.rizom şerpuitor (Polygonum bistorta).

înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). mt . Tuberculi: 1 . Bulbo-tuberi.tulpină floriferă. cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. 17).ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). fl . rz . şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. comprimată. având rolul de a îndepărta. I-V . 2 . La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ramificaţia rizomilor: 1 . 16. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi.floare. (Fig. Primăvara. Ex. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire).mugure terminal. cât mai mult. Lamiaceae. 15. Tuberculii sunt microblaste groase. Ex.2.Fig.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia). Fig. f frunză. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Forma tuberculilor variază: ovală. fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi. plantele tinere de planta mamă. ş.: Helianthus tuberosus (napi porceşti. 2 .tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. Solanum tuberosum (cartof) (Fig. Equisetum sp.: Convallaria majalis. tfl . Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. subţiri. Ex. Stoloni subterani.Helianthus tuberosus. 17. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. ra .a. în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive.Solanum tuberosum.rădăcini adven-tive.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. compacţi.).rizom. se formează tulpini supraterane florifere. Lamium album (urzică moartă). alungită. bogate în substanţe de rezervă. topinambur). Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. globuloasă. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Elymus repens (pir târâtor). Bulbo-tuberii noi se pot forma din . ci . Tuberculi. care poartă unul sau câţiva muguri.

Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă.2. Fig. m . tu . ra . 18. catafile) sunt uscate.rădăcini adventive. în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. Bulbi. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari. Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig.tunici uscate.muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig.bulbo-tuber tânăr.: Lilium candidum (crin alb). .). Pe tulpina disciformă. Hyacinthus orientalis (zambila). Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. care se acoperă parţial. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase.3.bulb solzos la Lilium candidum.mugure terminal.mugure de înlocuire. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. uscate. de culoare brună. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). Tipuri de bulbi: 1 . Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate). Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. membranoase. Liliaceae.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. Ex.bulbo-tuber la Crocus sativus. Frunzele externe (tunici. mai mici şi mai înguste. td . bt .1.). La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. puternic turtită (disciformă). 3 . 2 . ca nişte solzi.tulpină disciformă. 18. 18. cu noduri foarte apropiate. mt . 18.: Allium cepa. Muscari comosum (ceapa ciorii).). Ex.

21. 5 . 4 .6.rădăcini secundare. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . – carpen.1. ) (Fig.Abies alba. cat . cu creştere limitată. reproducere vegetativă. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii.1.nomofile. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă. nutriţie heterotrofă. ptf . Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional : 1 . Carpinus sp. Fig.rădăcina prin-cipală. 3 Acer sp.catafile. h .. se usucă şi cad. Fagus sylvatica – fag. respiraţia şi transpiraţia. înmaga-zinare de substanţe de rezervă.cotiledon. În timpul germinaţiei seminţei. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie. cot .. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. . germinative)..hipocotil. hf hipsofile.protofile. monosimetric. rp . Funcţii principale: fotosinteza. dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). Trifolium sp. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. rs . – pin. nmf .Fagus sylvatica. absorbţie.a. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. Pinus sp.Carpinus sp.). două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.3. cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad. 21. 21: 2–5). Cotiledoane (Fig. – trifoi ş.reprezentare schematică.

frunze mijlocii). Se formează imediat după cotiledoane. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. Hipsofile (frunze superioare).a.). Catafile (frunze inferioare) (Fig. 21. 21. Arum orientale ş. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului ( Fagus sylvatica).1.).).1. mai puţin lobate (Acer sp. în loc de catafile sau după acestea.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). tipice. Sunt frunze verzi. Nomofile (frunze propriu-zise. Arum maculatum (rodul pământului). Populus sp. (ghiocel). cu trei muchii şi cu marginea dinţată ( Pinus sylvestris) etc. 4. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. 3. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. Ex. 21.). Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. Potentilla sp. Poaceae). incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng.a. solitare. elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină..). bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp.1. Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă ( Trifolium sp.1. Organe reduse. complet dezvoltate.).). Pteridophyta) . (plop) ş.2. 21. Apiaceae şi Asteraceae). flori sau inflorescenţe.

dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite : 1 . Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penat-divizată) (Fig. micro-filele sunt dispuse spiralat. foarte apropiat. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls.2).Lycopodium clavatum.microfile unite. bfr . la rândul lor. rh .baza frunzei.rădăcini adventive. 2c . astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. secundar şi terţiar.sporofilă cu sporange reniform.rizom. scv . Microfilele sunt frunze mici. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) . aripi. pinna).Fig. III – segment primar. 1c .rahis. 3 macrofilă la Polypodiaceae (schemă). nedife-renţiate în peţiol şi lamină. 1b .scvame.sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. 1a .microfilă. 22. 2 Equisetum telmateia. rz .lamină (limb).spic sporifer. 22.spic sporifer (stobil). Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care. I. scvamiforme. II. 2b . dispuse la noduri. lm .). Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi. 22:1. 2a . La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. La majoritatea speciilor. tulpină asimilatoare şi sporangiferă. ra .).3.

1a . Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare. 1b . – feriguţă. Fig.). 23. 2b . La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă ( Equisetum sp. – ferigă.şi chiar de ordinul IV.induzie (detaliu).).a. La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică.sporange deschis ce eliberează sporii.1. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls.segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă.segment de ordin I cu sori. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite : 1 .Ophioglossum vulgatum. ş.lamina. penată ( Polypodium vulgare). spr . numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. Selaginella sp. 1c . vegetative).) (Fig.sporofilă cu spic sporifer.Dryopteris filix-mas (habitus).segment fertil cu sporangi (detaliu). 2 . 2e . Polypodiatae. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). 23. palmată (Pteridium sp. 23.a. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp.secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor.) etc. lm . Dryopteris sp.sporange.).) (Fig.2. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). 2d . in induzie. Botrychium lunaria – limba cucului ş.trofofilă. 2a . Nervaţiunea. 2c . .. Asplenium sp.

sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. ţepoase. rar caduce ( Larix sp. sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.4. plată. Frunzele sempervirescente. cu baza lăţită. întregi. Tipuri de frunze la pinofite. lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit).). rar verticilat. La Larix sp.Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune.). numeroase. Fig. disciformă (Fig.). La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf. sclerenchim dezvoltat etc. 24. moi. La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă.2. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. 24. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. pungente (înţepătoare). dispuse spiralat. Pinus sp. opus. Magnoliofite (Încreng.). 2 – Picea abies. 24. Frunze aciculare : 1 – Abies alba. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) . Frunzele acicu-lare lungi. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste).3.1. (larice) frunzele aciculare. lipsite de peţiol sau slab peţiolate. 24. 24. la uscare se desprind de pe ramuri. frunzele au nervaţiune uninervă.Juniperus communis. 3 Pinus sylvestris. 4 . aciculare sau solziforme. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig.) sunt izolate sau grupate în fascicul.

lanceolată. ovat-lanceolată. cu vârful în sus ( Viola odorata. eliptică. bf . asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. lb . inc .stipele.lob (segment). Plantago lanceolata. ovată. mg . 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. peţiol şi baza frunzei (Fig.incizii.O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). de forma inimii. reniformă (Asarum europaeum).sinus. Lamina Lamina partea principală a frunzei. sn . romboidală. de forma literei greceşti delta (Populus nigra). în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut.baza frunzei. st .apex. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . Plantago media). de forma unui ou inversat.baza laminei. Fig. de forma unui romb prelung alungit ( Betula pendula). Populus tremula). Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. blm . Pyrus communis). cu lăţimea maximă deasupra mijlocului ( Corylus avellana). dn . deltoidă. de forma unui ou ( Syringa vulgaris. Symphytum cordatum. triunghiulară (Atriplex patula). este foarte variabilă ca formă.peţiol. snb . 25.sinus bazal. cu aspect de lance ( Salix alba. Tilia cordata).dinţi. pl . 25). obovată. Galium odoratum). lamina de două ori mai lungă decât .margine. Forma laminei (Fig. Tussilago farfara. lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. cordată/cordiformă.

16 . falcată. plină. 18 .cilindrică. scutată. 14 . 17 .setacee.lanceolată. goală la interior (Allium cepa). cuneată/cuneiformă.forma laminei: 1 . 26.triunghiulară. 4 . 10 . Carex curvula). Tipuri morfologice de frunze . 6 . 22 . 15 . setacee. 12 .eliptică. 5 .ovat-lanceolată.deltoidă. spatulată. lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae). Salvia glutinosa). la bază cu doi lobi orientaţi lateral ( Rumex acetosella. 11 . 8 .circulară (orbiculară). . de forma unui vârf de săgeată ( Sagittaria sagittifolia). 13 scutată. Fig. 3 . ensiformă.cuneată. Baza laminei (Fig.lată (Amaranthus retroflexus).fistuloasă. Typha sp. Atriplex patula). cordată (Viola odorata). în formă de scut ( Rumex scutatus). rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. fistuloasă.liniară. Nardus stricta). 20 .ensiformă. lungă. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). Sagittaria sagittifolia). hastată. 9 .sagitată. sagitată. hastată (Rumex acetosella. Gladiolus sp. lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia).cor-dată (cordiformă)..spatulată. sagitată (Isatis tinctoria.falcată. de forma unei spatule (Bellis perennis). cilindrică şi plină (Sedum acre). lamina are forma unui vârf de lance.obovată. în formă de sabie (Iris germanica. Inula ensifolia). liniară. 2 romboidală. 21 .reniformă.. în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. 19 .ovată. 7 ..hastată.

obtuz. 10 . auriculată (Nicotiana tabacum). 2 .rotund. dilatată (Sonchus oleraceus).auriculată. spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc.). retezat sau trunchiat (Coronilla varia). 8 . ascuţit şi cu marginile concave ( Prunus padus. 9 .emarginat.retezat. 5 reniformă. acuminat – vârf lung. Fig. Vârful laminei (formă): 1 . Trifolium sp. 11 inegală (asimetrică).cuneată. 9 .acuminat.dilatată. 3 . 10 . inegală sau asimetrică (Ulmus sp. Urtica dioica). mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). 28.obcordat.rotundă.reniformă (Asarum europaeum). Viscum album). Vârful laminei (Fig. emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa.mucronat. Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. rotund (Cotinus coggygria. Colutea arborescens. atenuată (Viola persicifolia). cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). 4 . 7 . 3 . obtuz. 2 . 6 . 4 .cuspidat.).spinos. Atropa belladonna). acută sau ascuţită (Salix alba). Forma bazei laminei: 1 .sagitată. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba).acut. 27.atenuată. 6 .acută (ascuţită). neascuţit (Cruciata laevipes. 8 . obcordat (Oxalis acetosella). 7 . .hastată. Fig. 5 . Vaccinium uliginosum). cuneată (Bellis perennis.cordată.

aspră sau scabră (poacee şi ciperacee). Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată. Vaccinium vitis-idaea) etc. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. 2 .crenată. Fig. Viola sp. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). .. fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. 3 . margine dublu-serată (Betula pendula.sinuată. sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite ( Populus tremula) (Fig.).dinţată. Salvia pratensis) etc. Veronica chamaedrys). Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. 29. Salix alba. încreţită (Rumex crispus). 29.întreagă. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite ( Corylus avellana.1. Carpinus betulus).La frunzele cu marginea întreagă (Fig. Festuca sp. 5 . După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei. Tussilago farfara. 29: 2–5). ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere). serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici. Poa alpina). Petasites hybridus). revolută – răsucită spre faţa inferioară ( Primula sp. Marginea laminei: 1 .. ascuţite (Urtica dioica. involută – răsucită spre faţa superioară ( Pinguicula vulgaris.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris). crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. Urtica urens). iar segmentele proeminente formează lobi. ondulată (Reseda lutea). 4 .serată.

2 .frunză palmat-sectată. Fig. (Fig. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali.).a. 8 .frunză penat-sectată. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor. 5 . bipenatsectate. 31.frunză penatfidată.: Brassica napus.frunză penat-partită. . Frunza lirată. Anthyllis vulneraria ş.frunză palmat-fidată. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale.frunză palmatlobată. Ex. pieloasă (scorţoasă. Lamina prezintă lobi inegali.partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei. 31.frunză penat-lobată. arbuştilor şi a plantelor erbacee). partită sau sectată. tripenat-sectate etc. 6 . 7 .). care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig.frunză palmat-partită. 30). 31: 1–3). (Fig. Frunză penat-fidată. 3 . Marginea laminei cu incizii profunde: 1 . tare). Ex.4.5. cărnoasă ( Sedum sp.). Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite. Frunza runcinată. 4 . 30.: Taraxacum officinale (frunză penatfidată.

Fig. 32. .).frunză bipenat-sectată. Acer pseudo-platanus. 32: 2. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale. 32. Nervaţiune palmată (digitată). ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Frunze cu incizii profunde: 1 . Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig.frunză bipenat-partită.4..frunză tripenat-sectată. 4 . 5 .frunză lirată. 31. nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. Nervaţiune penată.). Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor ( Fagus sylvatica. Hedera helix (Fig.frunză runcinată. 3 . 2 .) (Fig.3). Populus sp. secun-dare şi de alte ordine. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Quercus sp.1. Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei. Nervaţiune paralelă.: Acer platanoides. Ex. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare.

com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula). orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. Parnassia palustris. 32. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris).6). 6 . Polygonatum sp.Fig. 2. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate ( Gentiana lutea. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis.7.pedată. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. numai spre marginea de la baza laminei. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). în formă de canal sau jgheab ( Tussilago farfara) etc. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. Maianthemum bifolium. Nervaţiune pedată.paralelă. 7 . Ex.arcuată. 3 . auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe ( Brassica napus).).: Helleborus purpurascens (Fig.palmată. Nervaţiunea: 1 . Nervurile laterale se ramifică unilateral. canaliculat – scobit longitudinal. 32. . Nervaţiune arcuată. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. 5. 4 . Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate.penată. 32: 5.) (Fig.

Cirsium sp. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. 33. Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină. 3 – frunză perfoliată. . connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş. 33. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină). pe o singură parte sau pe ambele părţi ( Symphytum officinale.frunză amplexicaulă. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee. 4 – frunză decurentă.frunză sesilă propriu-zisă. Lamium amplexicaule.5. la nivelul nodului. 33.).). 33.1.frunze concrescute (connate). Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig.2. 2 . 5 .a.). 33. Thlaspi arvense) (Fig. parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina.) (Fig.).3.) (Fig.Fig. Frunze sesile: 1 .4. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum. Bupleurum rotundifolium) (Fig. Verbascum thapsiforme.. Carduus sp.). 33.

. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată. Trifolium campestre). Trifolium medium.). Scirpus sp. 34.teaca (vagina): 1 .. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. După poziţie se deosebesc: stipele laterale. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica).lamină. 34.) (Fig. 35: 1–4).). tc .Fig. solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. stipele axilare situate între peţiol şi tulpină. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele. cu rol în apărarea mugurilor foliari. dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor.2.).teacă. stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. forma.teacă umflată (Apiaceae). La reprezentanţii Fam. dar se deosebesc de nomofile prin faptul că . 34. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei. La reprezentanţii Fam.3. 3 .frunze reduse la teacă (Juncus sp. semicordate (Crataegus sp.teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae). 35..1. lanceolate (Galium aparine).). la care stipelele concresc două câte două. de regulă perechi. 34.). 2 . Baza frunzei . concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. mai mari ca frunzele. hastate (Lathyrus sp. ohrea (ochrea).). stipele opuse peţiolului.4. Trifolium pratense). După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). 35).) (Fig.).teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). 1. de aceeaşi mărime cu frunzele ( Galium sp. 34. Prezenţa sau absenţa stipelelor. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica. natura. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). Viola sp. 4 . Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig.1. au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. lm . concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. ligula.. Stipele.). Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. reniforme (Salix caprea). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp. 35: 4–9). voluminoasă (Fig.

lm .din axila stipelelor nu se dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.stipele lanceolate (Galium aparine).urechiuşe la Hordeum vulgare. Fig. .lamina.frunză.ohrea la Fagopyrum esculentum. 4 . 35. Rosa sp. 10 . st . 2 .10.stipele reniforme (Salix caprea).ligula la Poa trivialis. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus).stipele: 1 .stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna). ur . După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu ( Fagus sylvatica. tc . Anexe foliare .stipele semicordate (Trifolium campestre). 2-3 .).teacă. Ulmus sp. 9 .stipele libere (Fagus sylvatica).stipele cordiforme. o ohrea. 5 . 36.). lig .urechiuşe. 35.). 8 stipele hastate (Lathyrus sp. 4 .ligula.. f . 3 ligula la Poa pratensis.stipele.stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes).stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp. Anexe foliare: 1 .) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele). 6 . Fig. 7 .

Polygonum sp.. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. 36. Ligula. oblongă şi uşor dinţată ( Poa trivialis). aflată la limita dintre teacă şi lamină. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii.) (Fig. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. II sau de ordin mai înalt. 37.). Sorbus aucuparia ş.3). sfârtecată/lacerată (Festuca sp. ş. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule). întreagă. 3.) (Fig. Este o formaţiune cu rol protector.. 36.2. păroasă (Eragrostis sp. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Rumex sp. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis.1. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. Polygonaceae ( Fagopyrum esculentum. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse.a. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia.. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. ligula continuă teaca. Ohrea.). Rosa sp. ciliată sau sfârtecată.) (Fig.4). ciliată (Dichanthium ischaemum). Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I. Vicia sp. 1. Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. Pisum sativum. .1. 36: 2. Ligula este caracteristică poaceelor.a. 37: 2–4).) (Fig. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis).). Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole.

).a. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae.).. Trifolium sp. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.a.) (Fig.2. (6).3. 3.6). 38. ş. (Fig. trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp.2.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia. Lysimachia vulgaris. 5. Scrophulariaceae ş.). frunze pentafoliolate (Lupinus sp. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp. (Fig. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină. frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. 38. pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme ( Galium sp. Lamiaceae. . 2. 37. Caryophyllaceae. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig. Paris quadrifolia ş. 37: 5. Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză.1. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior..).a). 38. 6 . frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Fig. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite ( Equisetum sp.). Frunze compuse: 1 .frunze palmat compuse. dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante.

Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 . Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. 2 . Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. 38. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma. 4 . în rozetă (Fig.a.frunze rozulare bazale. Variaţii privind forma. Anisofilia.4. La o serie de plante (Bellis perennis. 38. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii.dispoziţie opusă. dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime.dispoziţie alternă.Frunze rozulare bazale. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. Capsella bursa-pastoris. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. Fig. De la această regulă există şi o serie de excepţii. Taraxacum officinale ş.). 3 dispoziţie verticilată. .

39. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat.frunze tetrastihe inegale (detaliu).Selaginella helvetica. frunzele. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. La Acer pseudoplatanus. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină . Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. 39. Mozaic foliar.Atropa belladonna. eliptice. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale.). Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Variaţii privind forma. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori. 39.Fig.2. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . 2 . pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari. 1a . La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur.).1. Anisofilia: 1 . Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii.

: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale.1. întregi (Fig. Xanthium spinosum ş. Heterofilia: 2 . alungite. Variaţii privind forma. 40. Ex. Mozaic foliar: 1 .frunzele laterale (Fig. Frunze cu rol protector. Fig. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix). 40. Heterofilia.3. 3 Ranunculus cassubicus.) (Fig.). 41. 40.. Carduus nutans. Cirsium arvense. 40. Carlina vulgaris.). O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.2. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides.Hedera helix.). mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină .) ş. Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative.1. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte. Capsella sp.a.). iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă ( Geum urbanum. întreagă.a.Acer pseudoplatanus. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Geranium sp. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. .

care elaborează enzime proteolitice. pe locuri turboase (Fig. rolul asimilator fiind preluat de stipele ( Lathyrus sp. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. Ex. acoperind insecta pe care apoi o digeră.: Pinguicula sp.) (Fig. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane. Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici. frunze complet transformate în cârcei. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă). frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole ( Vicia sp.). pluricelulari. . După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari. 41. Ex. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta.). provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. 41.: peţiol transformat în cârcei ( Clematis vitalba). Frunze cu roluri nutritive speciale .Frunze cu rol de agăţare.).2.3. sesili. (foaie grasă).

Sedum vulgare). Leontodon hispidus). – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. prevăzut cu peri foarte scurţi. lânoşi. 41. Poa sp. drepţi. . – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. Papaver rhoeas). rigizi. – setiform – organ acoperit cu peri lungi.cârcei foliari la Vicia sepium. moi. rigizi. – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. drepţi şi mai rari (Betula pubescens). dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. albi. – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi ( Salvia glutinosa. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. frunze de Hyoscyamus niger). – lanat – organ acoperit cu peri deşi. Calamagrostis sp. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. Frunze metamorfozate: 1 . deşi şi ţepoşi ( Echium sp. moi. 3 . mici. subţiri.). – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi. scurţi. – scabru – organ aspru. – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. groşi şi rari.spini la Carduus nutans. creţi şi moi ( Cerastium alpinum subsp.). – hispid – organ acoperit cu peri lungi.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. rigizi. glande ( Impatiens noli-tangere. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. Pulmonaria officinalis). Knautia arvensis). În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. dispuşi neregulat ( Symphytum officinale.. lânoşi.Fig. lungi. Arabis hirsuta. deşi.. slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). moi. 2 . formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. foarte deşi şi încâlciţi. lanatum). drepţi.

la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral. barbat (peri lungi pe un organ). arahnoideu (peri ca pânza de păianjen). plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. În sporange. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere. Pinaceae ( Pinus sylvestris. 6. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. 22: 1. 23. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. se .2. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. Picea excelsa. Abies alba. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. 42: 1b). se formează spori (pteridospori). Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. Fig. sori etc.).1b). la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. monoice.2. Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. în acest scop. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta).2. dispers (peri rari pe un organ) ş. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. sunt grupate în conuri.a. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. primitiv. Pe axă sunt dispuse spiralat. Pinus mugo) florile unisexuate. (Fig. La reprezentanţii Fam. 42: 1a.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. 23).

formează microspori şi ulterior granule de polen. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă longitudinală, eliberând granulele de polen. Odată cu acest proces, conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede. Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar, solz seminal, megasporofilă). Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar, caracter ce se menţine şi la seminţe. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină, iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. 42.1: c,d,e,f,g).

Fig. 42. Organizarea florii la conifere - Pinus sylvestris: 1a - ramură cu flori %; 1b secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ); 1c - ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri); 1d - secţiune longitu-dinală prin con &; 1e - floare & văzută ven-tral; 1f - floare & văzută dorsal; 1g - con & matur; 1h - solz car-pelar cu două seminţe; 1i - sămânţă aripată; af - axa florii; a - axa inflorescenţei; br - bractee; msf - microspo-rofilă; msg - micro-sporange; ov ovul; rm - ramură; sc - solz carpelar; u - umbo. La reprezentanţii Fam. Cupressaceae (Juniperus sp.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri.

Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate, cărnoase şi parţial cărnoase. Seminţe aripate. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Pinaceae. Tegumentul seminal este dur, sclerificat. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. 42: 1h,1i). Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. Pseudobace. La Juniperus sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice, dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic, cărnos, asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobacele sferice, de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. Sămânţă protejată de aril. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară, de consistenţă cărnoasă care, după fecundaţie, se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos, iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor, florile se dezvoltă în axila unei bractei. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. Flori solitare. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Ex.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui, păştiţa albă), Anemone ranunculoides (floarea Paştelui, păştiţa galbenă), Galanthus nivalis (ghiocel), Papaver sp. (mac) (Fig. 43).

Fig. 43. Flori solitare: 1 - Anemone nemorosa; 2 - Anemone ranunculoides; 3 - Galanthus nivalis. Inflorescenţe. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor, inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală, cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare), care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu); de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. Ex.: racem, spic, ament, spadice, corimb, umbela, capitul, calatidiu. Racem – pe axa principală se dezvoltă, de la nivele diferite, axe secundare fiecare terminată cu o floare. Ex.: Convallaria majalis, Verbascum sp. (lumânărica). Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. Fabaceae ( Robinia pseudacacia, Vicia sp.) şi Brassicaceae. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară, Capsella bursa-pastoris – traista-ciobanului, Thlaspi sp. – punguliţă etc.) (Fig. 44).

Fig. 44. Inflorescenţe simple racemoase. Racem: 1 - Alyssum repens; 2 - Convallaria majalis; 3 - Vicia cracca; 4 - schema inflorescenţei. Ament – pe axa principală flexibilă, pendulă sau erectă, se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Ex.: Alnus sp. (arin), Betula sp. (mesteacăn), Carpinus betulus (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Populus sp. (plop), Salix sp. (salcie) (Fig. 45: 1,2). Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate, scurt pedicelate sau sesile. Ex.: Alopecurus pratensis (coada vulpii), Plantago sp. (pătlagina) (Fig. 45: 3–5). Inflorescenţă caracteristică Fam. Poaceae. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern, de la nivele diferite, axe florifere secun-dare care, în partea superioară, ajung la acelaşi nivel. Ex.: Spiraea sp. (cununiţă) (Fig. 46: 1,2). Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc, din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex.: Allium ursinum (leurdă, usturoiul ursului), Coronilla sp. (coronişte), Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. 46: 3,4).

Fig. 45. Inflorescenţe simple racemoase. Ament: 1 - Corylus avellana; 2 - schema inflorescenţei. Spic: 3 - Alopecurus pratensis; 4 - Plantago sp.; 5 - schema inflorescenţei; ap - axa principală; fl - flori. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată, căr-noasă, se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Ex.: Arum orientale, Arum maculatum (rodul-pământului), Typha sp. (papura) (Fig. 47). Capitul – pe axa principală scurtă, sferică sau ovoidă, compactă sau goală, se inseră flori sesile sau scurt pedicelate; întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. Ex.: Matricaria recutita (muşeţel), Trifolium sp. (trifoi). Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Asteraceae (Fig. 48: 1,2).

Fig. 46. Inflorescenţe simple racemoase. Corimb: 1 - Spiraea chamaedryfolia; 2 - schema inflo-rescenţei. Umbela: 3 - Coronilla varia; 4 - schema inflorescenţei.

48: 3–5). Hieracium villosum (vulturică).inflorescenţă cu spata îndepărtată. bracteele de la baza axei formează involucrul. se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. Nu se formează o axă comună.schema inflorescenţei. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. dihaziu şi polihaziu.flori %. flm .flori &. 2 . Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. fls . flf . care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). Taraxacum officinale (păpădie) (Fig.flori sterile. Spadice la Arum maculatum: 1 . cu creştere definită.inflorescenţă acoperită de spată. apm aparat de manifestaţiune. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite.Fig. 47. . Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. care pornesc din acelaşi loc. Inflorescenţe simple race-moase. 3 .

. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. De pe această axă. Calatidiu: 3 .Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. 1a .secţiune longitudinală prin inflorescenţă. Capitul : 1 . bostrix şi cincin.Leontodon hispidus. 48.schema inflorescenţei. 2 . 5 . Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. Inflorescenţe simple racemoase. Fig. ramificaţia continuând unilateral.schema inflorescenţei. subterminal. ripidiu.Matricaria recutita. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. 4 – Hieracium villosum.

1b . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.succesiunea florilor. Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior).2. . dar alternativ.: Hemerocallis sp. 49. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri. rezultând o inflorescenţă în formă de zigzag sau evantai. urmând o linie helicoidală. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . (crin) (Fig. Myosotis sp. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. 49. în două sensuri diferite. (stânjenel) (Fig. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Ex.ripidiu la Iris pseudacorus. – rugină) (Fig.fragment de inflorescenţă.). I-VI . 50. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. spre dreapta sau spre stânga.1. – nu-mă-uita etc. Iridaceae. 2a .2.) (Fig. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga).1.ripidiu văzut lateral (schemă).drepaniu văzut în profil (schemă). 1a .: Iris sp.Fig. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Ex.).drepaniu la Juncus bufonius. 2 . Juncaceae ( Juncus sp. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ. b1-b5 succesiunea bracteilor. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă.). 49.). 50.

Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Sedum sp. terminate fiecare cu câte o floare. Ex. 51. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal). Dihaziu (cima bipară. Caryophyllaceae. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. cima dicotomică).). ş. aproximativ egale ca lungime. Inflorescenţe compuse . 50.bostrix la Hemerocallis sp.1.2. din acelaşi loc. 1a bostrix (proiecţie). (Fig.. Chenopodiaceae. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori.cincin la Symphytum officinale. I-VI . în axila a două bractei opuse. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. se dezvoltă două axe secundare.succesiunea florilor. 51. b1-b5 . Inflorescenţă caracteristică Fam. de sub floarea terminală. Ex.succesiunea bracteilor.cincin (proiecţie). 2a .).Fig. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară.a.: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. 2 .: Butomus umbellatus (roşăţea).

I-V . . Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. 51.Fig.schema inflorescenţei. lung pedunculate. 2 .schema inflorescenţei. Triticum aestivum (grâu comun) etc.). Inflorescenţe simple cimoase: 1 . Poaceae: Elymus repens (pir târâtor). 52. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte.axe de vârste/ordine diferite. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase.polihaziu la Butomus umbellatus. Secale cereale (secara). La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. mai mult sau mai puţin răsfirat. Poaceae. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. (Fig. La noduri se inseră alternativ spice simple.dihaziu la Myosoton aquaticum.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. Ex. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase. Lolium sp. scurt pedicelate numite spiculeţe. 1a .1. 2a . (raigras/iarba de gazon).

4 .spiculeţ. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş. Nardus stricta (ţăpoşică). ps . (păducel). 3a . Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase. (păiuş). Axa principală. axele secundare se ramifică sub formă de umbelă.ovar. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. gs . 1c . stg . la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel.Arrhenatherum elatius (ovăscior).spiculeţ. asp . lo – lodi-cule. Fig. Rosaceae: Crataegus sp.glumă superioară.călcâi.axa spicului (rahis).a. 52.). gi . Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. Umbela compusă. pi .spiculeţ.a. 53.a.2. sta .: Hedera helix (iedera) (Fig. ovr . 53. (Fig.).Bromus hordeaceus.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei).glumă inferioară. aspi . Apiaceae (Umbelliferae). Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam.palee supe-rioară. (firuţa) ş.Festuca supina. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. Bromus sp.).axa spiculeţului. 52: 2–4).stamine cu antere oscilante.1. Ex. (Fig. 1a . Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. Ex. Festuca sp. Panicul: 2 .Poa annua.schema generală a unui spi-culeţ. (obsiga).palee inferioară. Poa sp.spic compus (schema inflorescenţei).stigmat plumos. (Fig. . 3 .3. cl .Elymus repens. Spic compus: 1 . Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem. 4a . 53. la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. 1b . Daucus carota (morcov) ş.

: Achillea sp.3. Ex. Ex.involucel.umbelulă.: Leontopodium alpinum (albumiţă.). (coada şoricelului) (Fig. .). 1a .2. Axa principală se ramifică sub formă de racem. Asteraceae. floare de colţ. 2a . 53.1.: Petasites albus (captalan) (Fig. 54.racem cu umbele la Hedera helix. Racem cu calatidii. Corimb cu calatidii. floarea Reginei) (Fig.Fig.schema inflorescenţei. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . in . Ex. Capitul compus. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb. axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. umb . 2 .schema inflorescenţei.umbelă compusă la Aegopodium podagraria. inv . 54. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. 54.corimb compus la Sorbus aucuparia.involucru. 3 .).

de la primul nod aflat sub floare. se formează astfel un polihaziu.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. flori scurt pedicelate. fiecare terminate cu câte o floare. 2a calatidiu. se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite. 1a . Ex. Umbelă de spiculeţe.racem cu calatidii la Petasites albus. 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă). dispuse în axila unor bractei. 2c schema inflorescenţei. 54. 2 . (laptele-cucului/ laptele câinelui).porţiune de tulpină cu calatidii. . din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu. 2b floare. Pe axele secundare formate se află.floare.: Cynodon dactylon (pir-gros). din axila mai multor bractei. Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin . Ex. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare.Fig. De pe fiecare axă a polihaziului. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. De pe această axă.: Euphorbia sp. 1b . Inflorescenţe compuse homotactice racemoase : 1 .

capitul cu cincin – Armeria sp.: 1 . 55. r .floare % (stamină). Fiecare stamină este considerată o floare masculină.floare &. 2 . spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). pt . Ultima . gln . În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât.vedere exterioară a unei „flori biologice”. 55). Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. cp .glande nectarifere.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul. bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară.cupă. care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. ca .peduncul floral. Euphorbiaceae.floare în secţiune longitudinală. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig.. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate de stamine cu filamente inegale. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. aparent. 2 . Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc.floare %. sta stamine.florile % sunt dispuse în cincin. . 56.receptacul. androceu şi gineceu (Fig. 3 . pf . Ciaţiu la Euphorbia sp. ciaţiul se aseamănă cu o floare.carpelă. flm . Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. înveliş floral.petale. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin.carpofor.. cpf . 56). sp .sepale.Fig.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Fig.ciaţiu în secţiune longitudinală . Floare completă de Ranunculus acris: 1 .floare văzută în profil. flf .

. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). cupuliform – în formă de cupă ( Rosa sp. Potentilla sp. 58: 1–7). 57. primulacee ş. atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. dimensiuni. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic ( Ranunculus sp. El se numeşte periant. când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee. culoare (flori heteroclamideice. sub formă de butelie ( Galanthus nivalis).sub formă de butelie la Galanthus nivalis. lamiacee. (Fig. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă). 57). inserate pe receptacul spre exterior.2).. disciform – ca un disc (Rubus sp. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee.cupuliform la Rosa arvensis. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). Caliciul este dialisepal. Învelişul floral Fig.sferic la Ranunculus sceleratus.a) (Fig. cilindric etc. Tipuri de receptacul floral: 1 . 4 . De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială. caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. cu înveliş floral simplu).disciform la Rubus odoratus. deobicei verzi.). cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. 3 . 2 .). 58: 1. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate.Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii.) (Fig.). Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice.

58.flori tubuloase de Arnica montana. Fig. Sepalele pot fi persistente sau caduce. 5 .caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. dispuse în alternanţă cu sepalele. campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. Tipuri de caliciu. . 4 infundibuliform la Primula veris. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. La unele flori caliciul apare sub formă de peri.inflat la Silene sp. partea inferioară. Caliciu dialisepal: 1 .Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp. inflată/umflată (Silene sp.8. infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris).tubulos la Dianthus sp. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. La Papaver sp.. 2 . Caliciu format din peri: 8 . Ex.: Arnica montana. 58. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.). 58: 3–7). Caliciu gamosepal: 3 . (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.. 7 campanulat la Gentiana acaulis. îngustată a petalei. urceolată (Hyoscyamus niger). K – caliciu. cu care aceasta se prinde de receptacul. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. în general diferit colorate.urceolat la Hyoscyamus niger. 6 . (Fig.Sinapis arvensis.).).

Veronica polita. unguiculată (Cheiranthus cheiri).unguiculată (Cheiranthus cheiri). Forma petalelor poate fi: orbiculară ( Anagallis sp. 4 . bazal. 7. 4a . câte o glandă nectariferă).orbiculară (Ranunculus acris). 59: 1–5).. 3 . Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . (6). (7) şi Trollius europaeus (8). Ranunculus acris).tetralobată (Lychnis flos-cuculi). tetralobată (Lychnis flos-cuculi).vexilum petala superioară).Fragaria vesca. . 5 . emarginată (Rosa sp. 5 . cornete nectarifere (Aconitum sp.bilobată (Stellaria media).floare de fabacee (Pisum sativum).pinten nectarifer la Viola odorata. (Fig. ve ..oval-lanceolată (Nymphaea alba). fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. 59.. – omag. 2 . 3 .Stellaria media. Fig.corola etalată.) etc. Forma petalelor: 1 . 2 . ca carena (petale inferioare). Rubus sp. ovallanceolată (Nymphaea alba).Sinapis arvensis.alae/aripi (petale laterale).cornet nectarifer la Aconitum sp. Petale transformate în organe nectarifere: 6. 9 . al . Solanum sp.Fig. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . 8 . Helleborus sp. bilobată (Stellaria media). 60. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp.

când petalele sunt concrescute (Solanaceae. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere.. 3 . 60.5. (Fam. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. Viola sp. stindard. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1.campanulată (Campanula rotundifolia). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Corola este dialipetală. Fabaceae. 2 .4. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.globuloasă (Vaccinium myrtillus). pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. Brassicaceae.) şi gamopetală. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă : Veronica sp. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă : Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. 59: 6–9).tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 6 .). Caryophyllaceae.infundibuliformă (Calystegia sepium). Orchis sp. . Brassicaceae). Ericaceae. 4 . Ex. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. Apiaceae ş. 60. Trollius europaeus – bulbuci).).: Pisum sativum (Fig. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. Scrophulariaceae) (Fig. Glandele nectarifere (nectarine). Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3). – spânz. Rosaceae). Fig.) (Fig. 5 .a. rotundă (steag.hipocrateriformă (Syringa vulgaris).Helleborus sp..a. carena). vexilum). 61. Stellaria media – rocoină (Fam.). Convolvulaceae. La Helleborus sp. Asteraceae ş. Rosaceae.

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.); – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt

caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum. – ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5). Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3). La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.). Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64). Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 Carex sp., floare %; 2a - floare &. Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2). Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte ( Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte ( Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi ( Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei : 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei ( Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Violaceae. Asteraceae.a. Vaccinium sp. Brassicaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). printr-o crăpătură transversală ( Mercurialis perennis). După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. 67. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.. Trollius europaeus).. Iridaceae. Campanulaceae. 68).Fig. Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Violaceae. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă ( Solanum sp. Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).. Rosa sp. Linum sp.) ş. Fabaceae. faţă de celelalte elemente ale florii. 2.dorsifixe la Colchicum autumnale (2).. .). Stamine cu antere oscilante: 1 . inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. 3.bazifixe la Tulipa sylvestris. semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului. Lamiaceae. Liliaceae). Amaryllidaceae) (Fig. 4 .

Fig. 69: 2.secţiune transversală prin ovar. 3 .).G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Rosaceae.). Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 ..G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.G pentacarpelar la Linum sp.G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp. 4. 1a . Sedum sp.). pentacarpelar (Linum sp. 7 . reprezentanţi ai Fam. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană ( Viola sp.G supe-rior în flori hipogine. Tipuri de gineceu (G): 1 .Fig... bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. Primulaceae ş.G semiinferior în flori perigine.G inferior în flori epigine. 69: 1–7). lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae.3. poacee).6–11). 11 .G monocarpelar la Pisum sativum. 69. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. policarpelar (Fig. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp.).. 9 . 6 . tricarpelar (Tulipa sp. Apiaceae. 68. Asteraceae)..G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. 8 . 5 . 3 . 2 .a) (Fig. Tulipa sp..G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre. 10. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. 2 . Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Primula sp. (4) şi Primula veris (5). 7a carpelă..

floare longistilă. bifid (Arnica montana. 4a .Symphytum officinale.Fragaria vesca. 70: 1– 3).ovar. Ex.: Primula sp. variabil ca formă.). Primula sp. Fragaria sp.floare brevistilă. pentafid .. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. (Fig. Ovarul este partea bazală. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Lamiaceae). Stilul este o prelungire a ovarului.4.. ovr ..).. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). sti .stil.. Boraginaceae) (Fig. Hetero-stilie la Primula veris: 4 .stil. 69: 1.. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. stil şi stigmat (Fig. ce face legătura între ovar şi stigmat.2). Crocus sp. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.). cvadrifid (Epilobium sp. 3 .). voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.Alchemilla sp. 2 . Stil ginobazic: 1 . Stigmatul este partea terminală a stilului. Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. 70. sti .). 70. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. stg .G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. trifid (Campanula sp.stigmat. Fig. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

disciform şi stelat (Papaver sp. Fig.(Geranium sp. Poaceae). Tipuri de stigmat: 1 . papilos (Festuca sp. 8 – papilos (Festuca sp. 3 .disciform şi stelat (Papaver sp.).).trifid (Crocus sativus). 2 . 71).).foliaceu (Iris germanica). 9 gol/găunos (Viola tricolor). filiform şi papilos (Plantago sp.). 5 . 71.bifid (Arnica montana). flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. 6. 10 . fără androceu sau gineceu.trilobat (Lilium sp. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.). (Fig. gol/găunos (Viola sp. Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Nardus stricta). Tipuri de plante după repartiţia sexelor . lobat (Lilium sp.) etc.globoid (Primula sp. 4 .).). flori asexuate (agame) – flori sterile..). 7 . foliaceu (Iris sp.).

).plantă ginandromonoică (trimonoică). feminine şi bisexuate (Acer sp. Corylus avellana. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 .Fig. 7 . 5 . plantele poligame pot fi: poligam-monoice.). Veratrum album). plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee).plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate ( Parietaria officinalis). masculine şi feminine sau alte combinaţii.a. se deosebesc (Fig. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ ( Glechoma sp.. pe doi sau trei indivizi. 4 .. Urtica dioica ş. plante monoice – au flori unisexuate.plantă monoică. Leontopodium alpinum.plantă ginodioică. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ.plantă andromonoică. 9 . plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. Ex. Fagus sylvatica ş. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.plantă androdioică..plantă ginandrodioică. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine.a.). 6 . Saponaria sp. având flori bisexuate. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. masculine şi feminine pe acelaşi individ ( Betula sp. poligam-dioice şi poligam-trioice. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi ( Dryas octopetala. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: . Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. 3 . Thymus sp.). Pulsatilla montana). Salvia pratensis. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe.. 8 . 2 . 72.plantă agamonoică.plantă dioică. 10 .plantă ginomonoică. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite.

Fagaceae.. Trollius europaeus). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. dimere (Papaveraceae). triciclice. trimere (Iris sp.şi pentaciclice. P – perigon. A5.– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Salix sp. Linaceae). tetraciclice (Apiaceae. 5 – flori spirociclice. Elementele florii pot fi . Fraxinus sp.). având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine.. Urticaceae). Boraginaceae. Iridaceae. A – androceu. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală ( Caltha palustris. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). litere şi cifre. |. Betulaceae. polimere (Crassulaceae).. Lamiaceae.. Tulipa sp. K – caliciu. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. } – flori bisexuate. Lilium sp. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Liliaceae). C – corola. Poziţia gineceului. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. G5. Corylaceae. Ranunculus sp. Scrophulariaceae). Ex. pentamere (Primulaceae. G – gineceu. – verticilată (ciclică. ·|· – simetrie zigomorfă. hexaciclice (Brassicaceae).: K 5. C5. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. (Aceraceae. Solanaceae.). pentaciclice Primulaceae. + – simetrie bilaterală. raporturile dintre ele). tetramere (Rubiaceae).). Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor).

Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe ( Fagus sylvatica). gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. Ex. caliciul. pruinos (brumat). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. de la exterior spre interior. Construirea diagramei florale. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. G(5). A(5). Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. iar pe cercurile concentrice trasate. C(5). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor).libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5).: [C (5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. La o floare spirociclică. se reprezintă axa florală şi bracteea. Frunze variegate – . Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. pe faţa externă. olivacee (de culoare verdebruniu). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. albăstrui-cenuşiu (suriu). o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. androceul şi gineceul. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. corola. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii.

. mezocarp (zona mijlocie. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).). sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Lamium maculatum). în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). stigmatul (Papaver sp. hipsofilele (Corylus sp.). tuberculi. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul ( Clematis sp. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.frunze care au 2–3 culori. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Fructul Fructul. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale.). Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense.). rizomi). receptaculul (Fragaria sp.

lomenta la Coronilla varia. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.: Pisum sativum (mazăre). 5 .1. 73.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. (măzăriche) (Fig. 4 . 3 . Capsula este un fruct cu pericarp uscat. nuca. 7 silicula latiseptă la Lunaria annua. Tipuri biologice de fructe.dehiscenţa dorsi-ventricidă.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 6a . se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. Vicia sp.. 6 . 5a -dehiscenţa silicvei.păs-taie la Pisum sativum. . Capsula : 1 . 2a .folicula la Helleborus sp.silicva la Cheiranthus cheiri.dehiscenţa siliculei. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.dehiscenţa ventricidă. 7a .Fig. 73. 2 .dehiscenţa siliculei.).. Ex. 1a . Ex. baca şi drupa.3). dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. 73: 2. dehiscent la maturitate.păstaie la Vicia sp.

Viola sp. 2 . Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene ( Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).denticidă (Primula veris). 7 . capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Tulipa sp. Ex.septifragă (Datura stramonium). de la vârf până la bază. 3 . 6 .septifragă la Viola tricolor.. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.carpele la maturitatea fructelor.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. bilocular. 74: 1–4).sămânţă. Ex.5. 73.poricidă (Papaver somniferum).septicidă (Colchicum autumnale). Tipuri biologice de fructe.dehiscenţa septifragă. 74. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. prin linii longitudinale în peretele fructului. 8 .stigmate. 2a . stg .).pixidă (Anagallis arvensis). ca .axa florii.). 1a dehiscenţa septicidă. rst . af . Capsula: 1 . 73. Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. de jos în sus.dehiscenţa loculicidă. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele ( Iris sp. .).loculicidă (Tulipa sp. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă..: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6.7). 4 . sm .capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. 4a – dehiscenţa septifragă.rostru.Fig. prin 4 linii longitudinale. Ex.).4. Fructul matur se deschide în două valve. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi.: Capsella bursapastoris (traista ciobanului). gâtuite între seminţe.) (Fig. 5 . 3a . Lilium sp.

capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. Plantago sp.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul ( Anagallis arvensis. 10 . 75. 3 . 11 . 5 .).). Fig.: Primula sp. 9 . (achenele sunt dispuse pe receptaculul .poliachenă (Ranunculus sp. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9).8.achenă (Matricaria perforata). În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.).poliachene la Fragaria sp. 74.diachenă (Carum carvi).). 2 . 74.disamara (Acer pseudoplatanus).) (Fig.) (Fig.achenă cu papus (Asteraceae). indehiscent la maturitate. Tipuri biologice de fructe.6. La Geranium sp. Hyoscyamus niger.7. 74. 6 .samara la Ulmus glabra (7). 4a achenă. Nuca: 1 . 7. 8.). Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp. Ex.5. 4 .tetraachenă (Symphytum sp. 74.cariopsă (Triticum sp. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.). (Fig.). Nuca este un fruct cu pericarp uscat.

fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia).Solanum dulcamara.).fruct deschis.75: 11.endocarp. 76. Baca: 1 . . 2 .poliachene la Rosa sp.. Ranunculus sp.drupeolă în secţiune longitudinală.rostru.epicarp.sămânţa.Atropa belladonna.. Fig. Tipuri biologice de fructe. 5 .papus. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. 75. sm . Lamiaceae) (Fig. 5a . (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.3.receptacul cărnos.2). pp . r . Boraginaceae. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.). mz . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă ( Polygonum sp. La Fragaria sp. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct ( Corylus avellana. 4 .). cupuliform). Drupa: 6 . p .mezocarp.peri.cărnos).12). r .embrion.).drupeolă. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.4. s . em . nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. 75. dr . Aste-raceae) (Fig. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp ( Symphytum sp. ep .Convallaria majalis. 3 . 12 .). 75. 6a secţiune longitudinală prin polidrupă.5.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. Apiaceae (Fig.) (Fig. 75. Rosa sp. 75: 1. 6b .6.polidrupă la Rubus idaeus. Rosa sp.. end .şanţ..

: Lycopodium alpinum (bradisor). bilateral la mesteacăn (Betula sp. Lycopodiales Fam. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. perene.2.). .6. 75. 76: 3. 75: 7–9).) (Fig. prinse de substrat prin radacini adventive. 77). Baca este un fruct cu epicarp subţire. Convallaria majalis. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium.3. SUBREGN. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 1. 76. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.: Rubus idaeus (Fig. Ex. sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. Tulpini repente si ascendente.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. fara noduri evidente. Ex.: Atropa belladonna. diferentiate în trofofile si sporofile.5). înguste.1. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime).4). CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . Lycopodiatae Ord. Sporangii dispusi în axila sporofilelor.3. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. Plante erbacee. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). Drupa este un fruct cu epicarp subţire.Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Solanum dulcamara (Fig. Lycopodium annotinum (cornisor). sesile.). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere.10. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial.). Lycopodium clavatum (pedicuta). CORMOBIONTA) 6.) (Fig. 6. uninerve.BAIULUI (REGN PLANTAE. fara ligula. dispuse spiralat.

dispuse opus sau altern. Frunze mici.Lycopodium clavatum. ramificate dicotomic. Ex. 2 . sesile. 4d .sporofila cu sporange. moi.sporofila cu sporange.: Selaginella helvetica. 1a . Selaginellaceae Fig. 1b microfila. Equisetatae . sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. 4a. 3b microfila. Fam. Selaginella selaginoides (Fig. Lycopodiaceae: 1 . Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. Selaginellales Fam.frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala).Lycopodium selago. 3a . Tulpini repente.Lycopodium annotinum. 4e .Selaginella helvetica. egale sau inegale. Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). 77). Cls.frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). Selaginellaceae: 4 . prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei).sporofile cu sporangi. 4b . 77. 4c microfila cu ligula. fixate de substrat prin radacini adventive. Fam. 3 .Ord. Plante erbacee de dimensiuni reduse.

ramificate (E. 3 .Equisetum palustre. verzi (asimilatoare). dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. Equisetales Fam. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. brune. tulpina sporifera. 2a . 78. .Equisetum sylvaticum. asimilatoare. E. grupate terminal sub forma de spice sporifere. Fam.Equisetum arvense. sterile.tulpina sterila. reduse la scvame (neasimilatoare). perene. hyemale. Equisetaceae Fig. E. fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi. arvense. sylvaticum). 2 . Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. tulpina fertila (de primavara). 2b . asimilatoare (de vara). fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte.Ord. palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. Equisetaceae: 1 .portiune de rizom. Sporofile de forma peltata (scut). Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). Frunze uninerve. dintate. Plante erbacee. prevazute cu noduri si internoduri distincte. 1a tulpina sterila.

2a . 79. . asimilatoare (trofofila) si o parte fertila. Filicatae Ord. întreaga sau divizata. Polypodiaceae: 2 . pipirigut de munte). Equisetum palustre (barba ursului). iarba dragostei) (Fig.Asplenium scolopendrium. Ophioglossaceae: 1 .: Botrychium lunaria (limba cucului.Botrychium lunaria. Ophioglossales Fam. Equisetum pratense. perene. Fam. 78). Equisetum hyemale (pipirig. Equisetum sylvaticum (rusinea ursului).Asplenium ruta-muraria. verde.vârful unei ramificatii cu sporangi. 3 Asplenium trichomanes. Fam. Fig. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).: Equisetum arvense. 5 . În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. 4 – Polystichum lonchitis. Equisetum telmateia. 1a . 79. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. Cls.foliola cu sori.Ex. Ex.).1.

Asplenium ruta-muraria (ruginita). Dryopteris filix-mas (feriga).Cystopteris fragilis. Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Polypodiales Fam. 80.: Asplenium ramosum (poci-toc. limba cerbului). 80). Asplenium trichomanes (strasnic). iarba dulce). lung petiolate. Asplenium scolopendrium (navalnic. Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei. alungiti. rugina). Plante perene cu rizom. liniari) prezinta sau nu induzie.Ord. Dryopteris dilatata (feriga). Polypodiaceae: 1 . rotunzi. 79: 2–5. Fig.foliola cu induzie de pe frunza sporifera.Blechnum spicant. Polystichum aculeatum (creasta cocosului). PINATAE ORD. PINALES . Athyrium filixfemina (spinarea lupului). Ex. Cystopteris montana (feriga de piatra). 3 . Sorii de forme variate (reniformi. Blechnum spicant (scarita muntelui). 1a . 2 .foliola cu sori. de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Polypodiaceae Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. frecvent variat divizate.Polypodium vulgare. Fig. Polypodium vulgare (feriguta. prezinta inel mecanic de dehiscenta. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). Fam. rar întregi. 2a . Frunze: trofosporofile. Dryopteris carthusiana (feriga). CLS.

rămurică cu flori |. 1c . 3g . 1a .con ~.solz carpelar fără seminţe. 3c . 2c .). 3d .sămânţa aripată. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere. ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule. Fam. 3a . cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp.solz carpelar cu două seminţe.solz carpelar cu bractee. Pinaceae: 1 . 1b . Seminţe aripate. sempervirescente. 1f . jep). 3e frunză în secţiune transversală. monoice cu flori grupate în conuri. Pinus mugo (jneapăn. 2a .frunza. zadă). 3b .. Conurile masculine sunt mici.: Abies alba (brad).Abies alba.). Ex.). 1e .ramură tânără cu flori |. rar caduce (Larix sp. 3f .Picea abies. 1d . Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. Fig.inflorescenţa ~ tânără (erectă). 82. Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste ( Larix sp. pungente/înţepătoare (Picea abies). Fig.frunză în secţiune transversală. scurt peţiolate. Frunze aciculare.sămânţa aripată. 3 .). 2 . Pinus sp. sunt dispuse spiralat ( Picea abies). . 2b .). Plante unisexuate. Larix decidua (larice. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial.frunză. 81.con ~ matur (pendul). Picea abies (molid). Conurile feminine sunt mari. 81. spiralat şi orientate pectinat ( Abies alba) sau altern (Larix sp.Larix decidua.ramură cu două flori ~.Fam.1.conuri ~ mature. solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.

Nu prezintă canale rezinifere. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. Frunze sempervirescente liniare. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici ( Juniperus sp.2. moi. Taxaceae: 3 .frunze în fascicul.sămânţa fără aril.frunză în secţiune transversală.3. 1b . Taxaceae Ex. Flori masculine grupate la baza frunzelor. Fig.sămânţa aripată.ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~). apoi albastru-negricioase. Arbore/arbust dioic. ramură cu flori | (planta |). verzi.). grupate câte trei într-un verticil ( Juniperus sp. 2a . 82. erect).frunză.floare |.Taxus baccata.). 1a . Fam. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid. Cupressaceae: 2 . Ex. dispuse altern. 82. Flori unisexuate grupate în conuri mici. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice. 3b . CLS.Juniperus communis. turtite dorsi-ventral. Fam.Fam. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. taxina). MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) . 3c . 3a .).pseudobacă. 3d .). 82. 3e . discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară).: Taxus baccata (tisa) (Fig. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare.Pinus mugo. Fam. Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu. Pinaceae: 1 .: Juniperus communis (ienupăr). pe ramurile terminale. Fam.

K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs.. Ranunculus repens (floare de leac). Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. 83. Aconitum toxicum (omag). Isopyrum thalictroides (găinuşi). Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. pluricarpelar. floarea Paştelui). Frunze bazale peţiolate. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). Tulpinile subterane (rizomiforme. Aquilegia sp. Ranunculus alpestris. bianuale şi anuale. lobate sau palmat-sectate. alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor.: Aconitum anthora (omag galben). Gineceu superior. Caltha palustris (calcea calului). Elementele florii sunt dispuse spiralat. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Actaea spicata (orbalţ). Aquilegia nigricans subsp. frunze superioare sesile. Rădăcina principală lipseşte. Ranunculus cassubicus. Clematis alpina (curpen de munte). Anemone narcissifolia (oiţe). Ranunculales Fam. Ranunculus carpaticus. actinomorfe şi rar zigomorfe ( Aconitum sp. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). Aconitum vulparia subsp. lasianthum (omag). Înveliş floral: perigon sau periant. elatum (nemţişor). apocarp. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. întregi. Ranunculus platanifolius. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). decozina). perene. . Pulsatilla alba (sisinei de munte. Ranunculus oreophilus.). bisexuate. hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. nigricans (căldăruşe).). bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. Fig. adonitoxina. dediţei).Subcls. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). grâuşor). 84). dispuse altern. Ranunculus ficaria (untişor. Delphinium elatum subsp. Helleborus purpurascens (spânz). rar opus ( Clematis sp.). Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). Thalictrum aquilegifolium (rutişor). Ex. Anemone nemorosa (păştiţa albă). helleborina) şi alcaloizi (aconitina. Aconitum moldavicum (omag). sălăţică. nucă (poliachene) sau bacă.

Flori actinomorfe.Caltha palustris. Plante bogate în alcaloizi (morfina. 83. nestipelate. Fam. Caliciu cu două sepale caduce. Ord. alterne. bisexuate. codeina. Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. diferit colorate. Papaverales Fam. solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. 85.nectarină. iarbă de negi. Corola alcătuită din 4 petale libere.1.: Chelidonium majus (rostopască. Ex. . 2b . 2a . tebaina.). Ranunculaceae: 1 . 3a . 3b . Fruct: capsulă (silicvă. portocaliu etc.sămânţa. negelariţă). Papaveraceae Plante erbacee.Fig. 2 . coronasancti-stephani (mac galben de munte).polifoliculă.Aconitum anthora. capsulă poricidă). papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb. Frunze simple. narcotina. Papaver alpinum ssp. Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs.polifoliculă. 3 – Isopyrum thalictroides.

Hamamelidae (Amentiferae) Ord. 1a . ~ P4G(2) Obs. 2 . Fam. pe tipul 4. Florile bisexuate. dispuse în inflorescenţe cimoase contractate.Actaea spicata. Subcls. Formula florală: | P4A4. Fam.Ranunculus montanus.achenă. 84. 85. solitare sau dispuse în glomerule. apar înainte de înfrunzire. serate. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex. Ranunculaceae: 1 . Perigon gamotepal. monoice sau dioice. Flori mici unisexuate.Pulsatilla alba.bace. Urticales Fam.Fig.2. 3a . Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple. . monoice. alterne.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig.). Ulmaceae Arbori cu frunze simple. asimetrice la bază şi stipele caduce. opuse. Fruct: nuculă aripată/samară. Fruct: achenă. cu peri urticanţi. 3 Ranunculus repens. Plante cu fibre folosite în industria textilă. 4 .

: Urtica dioica (urzica mare). Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. .1.3. formează amenţi aproape sferici. Formula florală: | P(7-4) A14-8. Arbore. în număr dublu faţă de tepale. 85. 85. cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase.fruct/silicvă. 1a . Ord. 86.Chelidonium majus. Urtica urens (urzica mică) (Fig. protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Papaveraceae: 1 . lung pedunculaţi şi penduli. 2a . O floare masculină prezintă perigon sepaloid. alterne cu stipele caduce.fructe/samare. tetramuchiată. Frunze simple. ~P(4-3) G(3-2). Fagaceae Ex. Fam. monoice. Fagales Fam.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra.). Urticaceae: 3 .Ex. .Urtica dioica. Fam. Gineceu inferior.). unisexuate. Fruct: achenă Fig. Florile masculine dispuse în dihazii. Flori actinomorfe. monospermă. 3a . 3b fructe. Fam. întregi. campanulat.floare |.

nude cu gineceu bicarpelar.conuri false uscate.ramură cu fructe (jir).Alnus alnobetula. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). 1a . 2a . Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Alnus glutinosa (arin negru). Frunze alterne.floare |. 2b . Alnus incana (arin alb).Alnus incana. 86: 2–4). Fruct: achenă.ramură cu inflorescenţe | şi ~. Formula florală: | P2+2 A2+2. Flori unisexuate. 86.Alnus glutinosa. Betulaceae: 2 . monoice. ~ P0 G(2) Ex. Betula pendula (mesteacăn) (Fig. Fagaceae: 1 . Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă. având aspectul unor conuleţe. 1c .Fig. 4 . bilocular cu două stigmate.Fagus sylvatica.nuculă. Fam.: Alnus alnobetula (arin de munte). 4.rămurică cu amenţi | şi ~. grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Fam. 1b . . Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. 2c . Fam. Flori feminine erecte. simple cu stipele caduce. 3 .

Carpinus betulus. Fruct: achenă (Corylus sp. ramură cu frunze şi fructe. monoice. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. 1d .două flori ~. Caryophyllidae Ord.).rămurică cu inflorescenţă | şi ~. Gineceu inferior. Fam. 1b .Fig. Formula florală: | P0 A4. 1a .: Corylus avellana (alun).floare |. simple cu stipele caduce. ramură cu frunze şi fructe. Florile masculine nude. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). bicarpelar. Flori unisexuate.Corylus avellana. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. 87). 1c . Frunze alterne. Corylaceae: 1 . 2a . 2 .nuculă. bilocular cu două stigmate.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~.ament ~. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. samară (Carpinus sp. Fam. Caryophyllaceae . Subcls. Carpinus betulus (carpen) (Fig.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. 87. 2b . ~ P4 G(2) Ex.

cu dehiscenţă apicală. Dianthus spiculifolius (garofiţe). 0 A5+5. Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). opuse. 10. Formula florală: K5-4. tetramere) grupate în cime dihaziale caracteristice familiei .Plante erbacee. Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). Ex. întregi. Lychnis viscaria (lipicioasă). Fruct: frecvent capsulă. Gypsophila petraea. 5-2 G(5-2) Subfam. . Silene dioica (opaiţă roşie). variat colorate. bisexuate. Tulpini articulate. 88). Silene nutans (Fig. (5-4) C5-4. îngroşate la noduri. denticulată. petale lung unguiculate. Flori actinomorfe. Saponaria officinalis (săpunariţă). unilocular. pentamere (rar unisexuate. gelidus (garofiţă pitică).: Dianthus carthusianorum (garofiţe). Frunze simple. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. Dianthus glacialis subsp. miliţea). Silene acaulis (iarbă roşioară. Gineceu cu ovar superior. Silenoideae: caliciu gamosepal. Silene heuffelii (opaiţă). între sepale şi petale).

: Arenaria biflora (studeniţă). Minuartia recurva. Caryophyllaceae: 1 . Fam.: Chenopodium album (lobodă. cu 6-9 . gerardii (mierluţă).sămânţa. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). Fam. 89. Stellaria graminea (rocoţea). albe. Stellaria media (rocoină). erecte. Minuartia verna subsp. Arenaria ciliata (studeniţă). Myosoton aquaticum (plescaiţă). petale mici. cu stipele concrescute formând ohrea. Subfam. 0 A5-1 G(5-2) Ex. Stellaria holostea (iarbă moale). grupate în spice sau cime (glomerule). Alsinoideae: caliciu dialisepal. anuale sau perene. Flori mici. cornuţ). umflate la noduri. uniovulat. 2a . Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. simple. Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. nestipelate. Cerastium arvense (struna cocoşului. lanatum.petală. Gineceu superior cu ovar uniloculat. 2c . Scleranthus perennis (sincerică). 88. lanatum (lâna caprelor). cu aspect făinos. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). 88). spanac sălbatic). Frunze alterne sau opuse. Minuartia sedoides. stile libere.floare. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig.). 2b . 4 Silene acaulis. actinomorfe. Frunze alterne. Sagina procumbens (grăşătoare). Arenaria serpyllifolia (studeniţă). Polygonales Fam. Moehringia trinervia (merinană). ovar fără ginofor. articulate. roşu) alcătuit din 3-6 tepale. Cerastium alpinum subsp. prostrate sau volubile. Chenopodiaceae Plante erbacee.Stellaria holostea. racem sau cime). Ord. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. bisexuate sau unisexuate. pentamere. 2 . 3 .porţiune de tulpină. actinomorfe. cornuţ). Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent.Fig. 5 .1. Tulpini cilindrice. Scleranthus uncinatus (studeniţă). Flori mici. Formula florală: P5-1.Dianthus carthusianorum.Stellaria media. Ex. 1a .Cerastium alpinum subsp. Polygonaceae Plante erbacee.

Fam. 3a . 4c . . Polygonum bistorta (răculeţ). tricarpelar.fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent).Rumex alpinus. 4b . 89.fruct. 89: 2–4). ştevie creaţă). Rumex acetosa (măcriş). Polygonum lapathifolium (iarbă roşie).fruct/nuculă. uniovulat cu 3 stile libere.floare. Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Ex. Rumex scutatus (Fig.Rumex acetosa. Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 Fig.floare |. uniloculat. Rumex alpinus (ştevia stânelor). Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). 4a . Polygonum mite (buruiana viermilor). ardeiul broaştei). Rumex obtusifolius (măcrişul calului). 3 . Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). 2a .stamine. Rumex crispus (dragavei. Rumex conglomeratus (măcrişul calului). Polygonum hydropiper (piperul bălţii). Polygonum persicaria (iarbă roşie.: Polygonum aviculare (troscot). Polygonum viviparum (iarba şopârlelor).Polygonum bistorta. Ovar superior. Polygonaceae: 2 .floare ~ (ovar cu stigmate). Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. 4 . Rumex acetosella (măcriş mărunt). 2b . Fam.

Fruct: capsulă (foliculă). Sepale şi petale libere. nestipelate. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. petale puţin unite la bază. frecvent grupate în cime. frecvent grupate în rozete bazale. cărnoase. Rhodiola rosea (rujă). Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. Fruct: achenă sau capsulă. Flori actinomorfe. unilocular. Frunze întregi. Fruct: polifoliculă. bisexuate. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară.). caliciu gamosepal. Gineceu superior. stamine 5 epipetale. bisexuate. Rosidae Ord. semiinferior şi inferior. 90: 2. 90.3). Plumbaginaceae Plante erbacee perene. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. Flori actinomorfe. Fam.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). rar apocarp. Subcls. frecvent oligomer şi sincarp. pe tipul 5. Sedum atratum. Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. grupate în inflorescenţe cimoase. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex. pe tipul 5 (rar 4). Sedum hispanicum (şoaldină aurie). alterne. întregi dispuse altern sau în rozetă. Sedum alpestre. ovar superior. nestipelate. Frunze simple. Flori actinomorfe. stile libere. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism.: Armeria alpina (armerie) (Fig.Ord. Frunze simple. Sedum acre (iarbă de şoaldină). persistent şi membranos. 5-3 . Saxifragaceae Plante erbacee. cu învelişuri florale libere. bisexuate. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. Saxifragales Fam. suculente ± cilindrice. Ex.1. Plumbaginales Fam. Sedum annuum. de regulă pe tipul 5. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1).

Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig.flori cu două bracteole. Parnassia palustris (şopârliţa albă). 2a .floare. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. Saxifraga moschata. .: Chrysosplenium alternifolium (splină).floare. 91).3 .Armeria alpina. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). Fam.Jovibarba heuffelii.stamină con-crescută cu o petală. Fam. 2b frunză. Ex. 1b . Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).Sedum acre. Saxifraga oppositifolia. Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă). Crassulaceae: 2 . 1c . Saxifraga androsacea. Saxifraga bryoides. 90. Fig. Plumba-ginaceae: 1 .Obs. Saxifraga demissa. 1a .

Ord. Alchemilla mollis (creţişoară).porţiune de frunză mărită. rar perigon. 3a . 4 . 4a . Subfam. 5 . arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. Rosaceae Plante lemnoase (arbori.Saxifraga pani-culata. dispuse în inflorescenţe variate. concav sau urceolat).Saxifraga aizoides.Parnassia palustris. Receptaculul (convex. Flori actinomorfe. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă. 2a . Dryas octopetala (arginţică). rar solitare.capsulă înconjurată de caliciul persistent. Saxifra-gaceae: 1 .: Alchemilla flabellata (creţişoară). Androceu cu numeroase stamine libere. Rosoideae. 3 .Fig.floare. Filipendula vulgaris (aglică). Formula florală: K5. Rosales Fam. 5+5 C5 A¥ 1 Ex. 2 . frecvent bisexuate şi pentamere. frecvent alterne şi stipelate.Chryso-splenium alternifolium. 4b . La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul.Saxifraga cuneifolia. Fam.floare. Filipendula ulmaria (creţuşcă). gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. 91. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. cu elemente libere. Frunze simple sau compuse. Fragaria vesca (fragi . nucă.

Potentilla reptans (cinci degete). Potentilla erecta (sclipeţi).Filipendula vulgaris. 93. Potentilla argentea (scrântitoare).Dryas octo-petala. 3 . Geum reptans (plăcinţele). 92. 3a fructe. 2 Crataegus monogyna. Fig. Potentilla anserina (coada racului). 94). Rubus idaeus (zmeur) (Fig. 1a. Potentilla thuringiaca. Geum montanum (mărţişor). Fig. . Rosaceae: 1 .ramură cu fructe. Geum rivale (călţunul doamnei).de pădure). 92.floare văzută din faţă şi profil. ramură cu flori. Fam. Rubus hirtus (mur păros). Potentilla ternata (scâteiuţă de munte). 4 . 1b . Fig.Alchemilla mollis. Rosa pendulina (măceş de munte). 2a . Geum urbanum (cerenţel). Rosa canina (măceş).

Fig.). 2a petală. 94).nuculă. Flori zigomorfe. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. pentamere. cu 3–5–7 foliole).: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). 10+5+5 G (5-2). Frunze frecvent compuse (penat sau palmat.Geum rivale.Potentilla anserina. Fabales Fam. Fabaceae (Leguminosae.Geum montanum. ¥. gherghinar) (Fig.fruct/nuculă. Subfam.Fig. 93. Spiraeoideae. Fam. Ord. Lathyrus sp. alterne. 2 . 1a . bisexuate. 92. 3 . Rosaceae: 1 . Maloideae (Pomoideae). Crataegus monogyna (păducel.. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. 2b . stipelate. Subfam. Rădăcini cu nodozităţi.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. 1 Ex. 4 . Ex.Potentilla erecta. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. grupate în . Formula florală: K5 C5 A10+10. 94).

Fam. 3 . alcaloizi (citisina. 2a . galegina). Genista tinctoria (drobiţă).Rubus idaeus. 2 Spiraea chamaedryfolia. 94. Rosaceae: 1 .inflorescenţe racemoase. Fig. Astragalus glycyphyllos (unghia găii). Caliciul alcătuit din 5 sepale unite.sămânţa. Gineceu superior. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. Coronilla varia (coronişte).floare.ramură cu fructe. G1 (9)+1 Obs. Hedysarum . (5+5). Formula florală: K(5) C5 A5+5. 1a . unilocular.Sorbus aucuparia.fruct/ folicule. Fruct: păstaie.Rosa pendu-lina. 2b . saponine. cu unul sau mai multe ovule. 3a . Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin. 4a . unicarpelar. păstaie indehiscentă sau lomentă.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. 4 . ramură cu flori.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr). Genistella sagittalis (grozamă). aripi şi carenă). Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. sparteina. Ex.

Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). Medicago lupulina (trifoi mărunt). dispuse altern sau opuse. axilare sau grupate în racem. Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. . Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Ononis arvensis (osul iepurelui). 95).hedysaroides (dulcişor). bisexuate. Flori actinomorfe. Oxytropis campestris (luntricică). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. Trifolium aureum (trifoi). Myrtales Fam. Trifolium arvense (papanaşi). frecvent pe tipul 4 (tetramere. Oxytropis halleri (luntricică). culbecească). Lotus corniculatus (ghizdei). Trifolium alpestre (trifoi). Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Onobrychis montana subsp. Trifolium montanum (trifoi). Melilotus albus (sulfină albă). Ord. transsilvanica (sparcetă). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). bisanuale ( Oenothera biennis) sau perene. Trifolium pannonicum. pentaciclice). Medicago falcata (lucernă galbenă. Trifolium pratense (trifoi roşu). Lathyrus pratensis (lintea pratului). Frunze simple. Vicia sepium (măzăroi sălbatec). stipelate. Vicia cracca (măzăriche).

Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana). Fruct: drupă. răscoage. 95. . liber faţă de receptaculul caduc. Fam. 3b . 3a . Frunze simple.sămânţa. Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex.Anthyllis vulneraria.2 G(4) Ex.Fig. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior. Formula florală: K4-2 C4-2. Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă).Lathyrus pratensis. Thymelaeales Fam.fructe. bisexuate pe tipul 4. 3 Lotus corniculatus. Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat.8. Flori actinomorfe. Circaea lutetiana (tilişcă). Daphne mezereum (tulichină) (Fig.0 A10. 4 .1. întregi. zburătoare).4. nestipelate. 2a .: Chamerion angustifolium (pufuliţă. 5 . 2 .floare. alterne. 97.Hedy-sarum hedysaroides. Fabaceae: 1 . Ord.: Daphne blagayana (iederă albă). 96). Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. Epilobium roseum.).Trifolium repens. Epilobium alpestre. Epilobium montanum (pufuliţă).

3a . Cornaceae Plante lemnoase. Frunze simple. 2b . Cornales Fam. 96. Ord.). Gineceu cu ovar inferior. 3b . Onagraceae: 1 . 2 .Chamerion angustifolium. bisexuate. Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex.Circaea lutetiana. 97.2. Ord.fruct. bicarpelar. dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme. Fruct: drupă. nestipelate. Sepale mici.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Flori actinomorfe.sămânţă cu peri. pe tipul 4.floare. Fam.Epilobium montanum. 2a fruct/capsulă. opuse. Celastrales . întregi. 3 .Fig. Petale valvate.

bisexuate. pe tipul 4-5 cu perigon. actinomorfe. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. La baza staminelor au disc nectarifer.). bisexuate. Santalaceae Plante erbacee.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. Ord.: Thesium alpinum (măciulie). grupate în cime dihaziale. nestipelate. Gineceu cu ovar inferior. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). Frunze simple.4. 97. monolocular. . Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase. Obs. Ex. Frunze simple. pe tipul 4–5. Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. întregi. Flori mici. alterne sau opuse. Gineceu cu ovar superior. Flori mici. Fruct: achenă. verzui. lemn râios). alterne.). Stamine în număr egal cu laciniile perigonului.3. Santalales Fam. 97.Fam. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. actinomorfe. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. Thesium kernerianum (măciulie).

0 A¥-1.ramură cu fructe/bace. ramură cu flori.fruct mărit. Fam.ramură cu fructe/capsule. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). 2a . plantă cu fructe. unisexuate. răşini ş. 3b .Cornus sanguinea. 2b . 3a . crotina. Thymelaeaceae: 1 .fruct după căderea seminţelor. actinomorfe. Flori mici. . Celastraceae: 3 . ricinina). Santalaceae: 4 . Euphorbiaceae Plante erbacee. Ord. Fam. Cornaceae: 2 . Fam. dispuse altern sau opus.ramură cu fructe/bace. Formula florală: | P5-1.floare. Euphorbiales Fam.Thesium kernerianum. 1a . ~ P5-1. 4a . glicozide cianogenice. ramură cu flori.a. 0 G(3) Obs. Fam.Evonymus verrucosus. monoice sau dioice.Daphne mezereum. 97. Frunze simple. substanţe tinctoriale. protide toxice (curcina.Fig. apetale.

98. Euphorbia helioscopia.: Euphorbia amygdaloides.). Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). trilocular. 4a .Euphorbia amygdaloides. Fig. Euphorbiaceae: 1 . Euphorbia stricta (Fig. 98.sămânţa.Euphorbia helioscopia. 3 . 2c .sămânţa. 2b – stamină.ciaţiu. Ex. 98: 1–3). 2 Euphorbia cyparissias. Frunze opuse.ciaţiu. Aceraceae . tricarpelar. Gineceu superior.4.Mercurialis perennis.floare |. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. Frunze alterne. Plantă dioică. 1b . trimer. laptele câinelui. laptele cucului). 3b . (alior. Androceu: 9–12 stamine. Euphorbia cyparissias. 3a . 4 .sămânţa. 1a .ciaţiu. Sapindales (Acerales) Fam.capsulă. 4b . Fam. 2a . Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). Ord.Plante cu latex: Euphorbia sp. Flori cu perigon sepaloid.

2). Flori actinomorfe. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. Frunze simple. uneori învelişul floral lipseşte. Fruct capsulă. Acer pseudoplatanus (paltin. lung peţiolate. Ord. caliciu persistent. pe tipul 5.). Geraniaceae . Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile.: Acer platanoides (arţar. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. stigmate globuloase. Gineceu superior. 99. paltin de munte) (Fig. 4+4. lobate. cu rizomi subţiri. nestipelate. Fam. Oxalidaceae Plante erbacee mici.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). bisexuate. Geraniales Fam.3. paltin de câmp). 99: 1. 5-4 G(2) Ex. bisexuate sau unisexuate monoice. bicarpelar. Flori actinomorfe. Fruct: disamară. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig.Plante lemnoase. pe tipul 5 (4). Frunze palmat compuse. opuse.

Fam. Fam.fruct/disamară. Fam. 2a . Plante erbacee. 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. Oxalidaceae: 3 . Geranium phaeum (pălăria cucului). Flori actinomorfe. palmat compuse. Geranium pratense (greghetin). stipelate. 2 . higro-scopic care prin răsucire contri-buie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. Formula florală: K5 C5 A5+5+5. rostrată. 5+5. Balsaminaceae . Aceraceae: 1 .Acer platanoides. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. 1a.1b . sub formă de cioc de barză.Oxalis acetosella. 100). dispuse altern sau opus.: Geranium caeruleatum. Frunze simple lobate. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. 5 G(5-3) Obs. Fruct: capsulă lungă. 99.disamară.Acer pseudoplatanus. pe tipul 5. care contribuie la formarea capsulei. geraniol). bisexuate. Ex.Fig. Ovarul superior 5-carpelar.

pentamere. Gineceu superior. Plante erbacee cu frunze simple. Fam. bisexuate. întregi. alterne. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. 5+0 G(5) Ex. 101: 2–4). cu pinten curbat.Geranium robertianum. Formula florală: K5 C5 A5+5. galbene. Ord. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. 100. Sepale şi petale libere. Fruct: capsulă. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig. Polygalaceae . 2 . dispuse în cime. Polygalales Fam. ovat-eliptice.: Linum austriacum (ineaţă).: Impatiens glandulifera. Flori zigomorfe.). bisexuate. pendule. 101. Linaceae Plante erbacee. Linum catharticum (inuţ de câmp. Linales Fam. 3 Geranium pratense. pe tipul 5. nestipelate.Ex. Geraniaceae: 1 . ineaţă). Frunze simple. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele.Geranium phaeum. Flori actinomorfe. Ord.1. dispuse altern. întregi. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. Fruct cărnos dehiscent.

nestipelate. Araliaceae Plante lemnoase. bisexuate. Fam. Ord. Corola: 3 petale unite la bază. Gineceu superior. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). verzui. actinomorfe. grupate în umbele. 1a . Fig.: Polygala amara. întregi sau palmat lobate. Fam. Fruct: bacă.fruct cărnos dehiscent. Polygala vulgaris (amăreală. cea inferioară cu un apendice fimbriat.Linum austriacum.Impatiens noli-tangere. şopârliţa) (Fig. Flori zigomorfe.sămânţa. nestipelate. 101. 1b . Apiales (Umbellales) Fam. Linaceae: 2 . Caliciu: 5 sepale libere. pe tipul 5. Fruct: capsulă. 5-locular. Frunze simple. persistente.Plante erbacee. persistente. Flori mici. 101. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. grupate în raceme.5). Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. arbuşti căţărători sau târâtori. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. 2a - . petaloide. bisexuate. alterne. Balsaminaceae: 1 . Gineceu cu ovar inferior. dispuse altern.: Hedera helix (iederă). Frunze simple.

Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. rar umbela simplă (Astrantia sp. borneol. Fig. bicarpelar. Heracleum sphondylium (brânca ursului). articulate. Ex. brioală). Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. oleorezine. se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor.1. Flori mici. 102. Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. nestipelate. carota (morcov). Seseli annuum (cosicel). bisexuate (rar unisexuate). Chaerophyllum aromaticum (antonică). bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu).sămânţa.Polygala vulgaris. pinen). Bupleurum falcatum. 103. timol. Fam.). Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). limonen.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). de regulă longitudinal costate. heterozide şi alcaloizi (coniina). Sanicula sp. Hypericaceae . săcărică). pe tipul 5. cimol. Heracleum carpaticum.Linum extraaxillare.. 3 . Polygalaceae: 5 . Astrantia major (ştevie de munte). Ligusticum mutellina (brie. Angelica archangelica (angelică). Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. Carum carvi (chimen. Theales Fam. Gineceu inferior.Linum catharticum. Frunze alterne. Daucus carota subsp. Subcls. Pastinaca sativa (păstârnac). cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Heracleum palmatum (talpa ursului. Bupleurum diversifolium. cruceapământului). 4 . Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. cu internoduri lungi. actinomorfe. Dilleniidae Ord. Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Sanicula europaea (sânişoară). Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs. Fam. Tulpini în general fistuloase. Conium maculatum (cucută). Fruct: diachenă.).

cu stipele mici.Plante erbacee în flora României. Gineceu superior cu 3–5 carpele. opuse. bisexuate. 102. Frunze simple.Astrantia major. Ex. Frunze simple. Ord. 4a . Obs. Flori actinomorfe. Androceu gamostemon. 1b . 103. pojarniţă) (Fig. întregi sau lobate. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. Malvaceae Plante erbacee în flora României. sunt actinomorfe. bisexuate. 2b . 1c . Hypericum perforatum (sunătoare. 3a . care se află şi în celelalte organe. triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare.: Hypericum hirsutum (sunătoare). pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. pe . În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. 1a .).Ligusticum mutellina. întregi. 4 – Heracleum sphondylium.Carum carvi. 2a .floare |. Fam. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. Apiaceae: 1 .fruct. alterne. 3 .diachenă. caduce.floare bisexuată.2.floare. Fruct: capsulă septicidă.fruct/diachenă. Hypericum macu-latum (sunătoare). Malvales Fam. 2 .floare bisexuată funcţional ~.

Malva pusilla (nalbă mică). petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten. Violaceae Plante erbacee. întregi sau divizate. Flori solitare.tipul 5. într-o gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. cu stigmat măciucat. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Violales (Parietales) Fam.). 103. zigomorfe. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal. Ord. caliciu intern gamosepal.: Malva neglecta (caşul popii). Fruct: capsulă loculicidă. Ex. Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Frunze simple. stil în formă de columnă (la vârful său. Androceu alcătuit din 5 stamine. pe tipul 5. . unilocular. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. astfel încât pare gamopetală. Malva sylvestris (nalbă) (Fig. alterne. Fruct mericarpic (achene). bisexuate. în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Petale libere. Sepale persistente. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul. Gineceu superior. perene. tricarpelar.3. cu stipele persistente.

Malva sylvestris. Fam. Viola reichenbachiana (colţunii popii). 104:1–3). 1a . Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex. 3d . 3b . 2a . Viola biflora (viorele galbene). Viola dacica (unghia păsării).fruct parţial.Fig.sta-mine grupate într-un mă-nunchi. 2c . 103. 1b . Cistaceae . Fam.fruct mericarpic matur.Sanicula europaea.: Viola alba (viorele albe). 3c . Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. Fam.sămânţa.floare bisexuată.fruct tânăr/ capsulă.floare |. Fam.fruct îmbră-cat în caliciul persistent. 2b .floare. 1c petală. Viola declinata (unghia păsării). Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum. Viola alpina (viorele alpine). Apiaceae: 1 . 3a . Malvaceae: 3 . Viola odorata (toporaşi).

alternează cu sepalele. bisexuate. pe tipul 5.). Capparales (Cruciferales) Fam. o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi. dispuse altern. 104. sincarp cu ovar bilocular. se află glande nectarifere. opuse. la baza celor două stamine externe. Androceu tetradinam. Androceu cu numeroase stamine. Florile nebracteate. Gineceu superior. persistente. bisexuate. uneori indehiscentă. mai scurte. Gineceu superior. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. unilocular. întregi. tricarpelar. dispuse în cime racemiforme. Ord. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Sepale libere. . nestipelate. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Frunze simple. tetracarpelar. grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice. libere.: Helianthemum alpestre (mălăioaie). Frunze întregi sau divizate. Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. Fruct: capsulă. Petale galbene.Subarbuşti pitici.4. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă. pe tipul 4. Rădăcini de regulă pivotante. uleiuri eterice cu gust picant. Flori actinomorfe.

Dentaria glandulosa (creasta cocoşului. muştar de câmp). breabăn). Cardamine impatiens (râjnică).Viola odorata. Kernera saxatilis. Ex. 106). 2b . 3 . Dentaria bulbifera (colţişor). Draba kotschyi (flămânzică). Rorippa sylvestris (boghiţă. Fam. Cistaceae: 4 .gineceu. Fig. Sinapis arvensis (muştar sălbatec.105. . 2d . bărbuşoară). Diplotaxis muralis (puturoasă).: Alliaria petiolata (usturoiţă). 2 . Arabis hirsuta (gâscariţă).Viola declinata. Biscutella laevigata (ochelariţă). Arabis alpina (gâscariţă).capsulă. Berteroa incana (ciucuşoară). Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).caliciu. 2c . gălbenea).secţiune longitudinală prin floare. Draba haynaldii (flămânzică). 104.Viola reichenbachiana. Alyssum repens (cuişoară). Hesperis oblongifolia.sămânţa. Fam. Barbarea vulgaris (cruşăţea.sămânţa. Violaceae: 1 .Fig. Cardamine pratensis (stupitul cucului). 4a . Bunias orientalis (brăbin).Helianthemum nummularium. Lunaria rediviva (lopăţea). Thalspi arvense (punguliţă). 4b . Thlaspi dacicum (Fig. 2a .

Arabis alpina. Flori nude. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. Florile feminine au gineceu superior.floare. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul. 105.sămânţă.floare. Frunze simple. stipelate. unilocular. prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat.silicvă. Brassicaceae: 1 . Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine. 2 . 3b . pluriovulat.silicvă.sămânţă. Fruct: capsulă loculicidă. Salicales Fam. cu ovar bicarpelar. 1b . 2b . arbuşti şi arbori. 1a . alterne. cu rol în diseminare. 2a . grupate în amenţi erecţi sau penduli. prevăzute cu un disc sau glande nectarifere.siliculă. Fam. întregi. Salicaceae Plante lemnoase. 4b .Fig. dioice. unisexuate. 3a . 3 . 4 Biscutella laevigata.Barbarea vulgaris. ~ P0 G(2) 30-2 .Alliaria petiolota. 4a . Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. Ord. Formula florală: | P0 A .silicvă.

Rorippa sylvestris. 4b .Ex. Brassicaceae:1 .floare.Cardamine pratensis.silicvă. Salix silesiaca (Iovă.silicvă. Fig. Salix herbacea. Salix hastata. Salix reticulata (salcie pitică). Salix fragilis (răchită). 2a . Salix triandra (Fig. 106. Salix purpurea (răchită roşie).Lunaria rediviva.: Populus tremula (plop tremurător). Salix retusa. Salix caprea (salcie căprească). 3 . 1a . 107). 4a .Dentaria glandulosa. . Salix alba (salcie).silicvă. 2 . Fam. salcie de Silezia). 4 .

3e . .sămânţa. 2b . 2e .capsulă.floare ~. 1c .ramură cu amenţi ~. 1b .floare |.floare |.Fig. 2d .floare ~. 2f .Salix purpurea.floare |.ramură cu ament |.Salix caprea. 4 Salix reticulata.floare ~. 3d . 107.capsulă. Fam.ramură cu ament |. Salicaceae: 1 .Salix alba. 2c ramură cu ament ~.ramură cu ament ~. 3a ramură cu amenţi |. 2a . 1d . 1a . 3 . 3c . 2 . 3b .

3 . 2b .ramură cu bace. Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.capsulă. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe). Fruct: capsulă (Rhododendron sp.Vaccinium vitisidaea.stamină.).Pyrola rotundifolia. ramură cu flori. 108. Ericaceae Arbuşti mici. 3a .). întregi. Pyrolaceae: 4 . bisexuate (rar unisexuate). opus sau verticilat. Ericaceae: 1 . 2a . bacă (Vaccinium sp. nestipelate.sămânţa. frecvent urceo-lată.Fig.Moneses uniflora. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5.stamină. 4a . 6 . dispuse altern. 6a . 4+4 G(5–4) . Ord. Bicornes). Rădăcini cu micorize. rar drupă. 5a . 1a . 2 Vaccinium myrtillus. Fam.stamină. de obicei semper-virescente.Bruckenthalia spiculifolia. Frunze simple. Ericales (Bicornes) Fam. pe tipul 4–5. Corolă gamopetală.floare. la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. 4–5 locular. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal.) cu 4–5 carpele unite. cu antere poricide.rămurică cu bace. Fam. 1b . 5 Orthilia secunda.

persistente. Primulaceae Plante erbacee. Orthilia secunda (perişor). opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. 108: 4–6). bujor de munte). 108: 1–3). Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. Pyrolaceae Plante erbacee. Fruct: capsulă pixidă. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Stamine în număr dublu faţă de petale. gamosepale şi gamopetale. întregi. bisexuate.Ex. Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. Ord. sunt actinomorfe. pe tipul 5. Gineceu superior. Fam. Loiseleuria procumbens (azalee de munte). Rhododendron myrtifolium (smirdar. alterne. cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute.: Bruckenthalia spiculifolia (coacăză). Frunze simple. perene. Fruct: capsulă loculicidă. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe. Gineceu superior. Florile solitare sau dispuse în racem simplu. 5-carpelar. bisexuate. unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte). Anterele poricide. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5) . alterne. Primulales Fam. nestipelate. pe tipul 5. Vaccinium myrtillus (afin negru). întregi sau lobate. nestipelate. Frunze simple. Vaccinium uliginosum (afin vânăt).

gălbioară. opuse (foarte rar alterne). Primula minima (ochiul găinii). Primula halleri (anghelină). Asteridae Ord. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2) (4-5) . gamosepale şi gamopetale. Primulaceae: 1 .capsulă. Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului). Ex. bisexuate. 109. bicarpelar. Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 5 .Primula veris. pe tipul 4–5. Corola ± tubuloasă. 109).: Androsace chamaejasme (lăptişor). 3 Primula minima. dreţe). Primula veris (ciu-boţica cucului). 4 . glabre. 2 . Fam. pluriovulat. Subcls. unilocular. 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă. Flori actinomorfe. Fruct: capsulă septicidă. frecvent cu micorize. Lysimachia nummularia (gălbăjoară. Gentianales Fam.Fig. Primula elatior (ciuboţica cucului). frecvent sesile.secţiune longitudinală prin floare brevistilă. Frunze întregi. Gentianaceae Plante erbacee. Soldanella hungarica (degetăruţ). Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei.Cortusa matthioli. 1a . 4a . nestipelate. Gineceu superior.Lysimachia nummularia.Soldanella pusilla.

nestipelate. Oleaceae Plante lemnoase (arbori. Ord. Gentiana punctata (ghinţură). caliciu gamosepal. nestipelate.). opuse (rar alterne).4. alterne. Flori actinomorfe. gineceu superior.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig.Obs. Ex. pe tipul 5. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. Fruct: capsulă. bicarpelar. Gentiana nivalis. Gentiana utriculosa (ghinţură. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. Gentianella austriaca. ochincele). Syringa vulgaris (liliac). samară (Fraxinus sp. Oleaceele conţin glicozide (siringosida. Centaurium pulchellum (frigurică). actinomorfe. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. bilocular. corola gamopetală. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. grupate în inflorescenţe terminale racemoase. bacă sau drupă. Frunze simple. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului.). Gentiana verna (ghinţură de primăvară. campanulat-infundibuliformă. întregi sau lobate.). Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. Fruct variat: capsulă (Syringa sp. Solanales Fam. pe tipul 4. Corola gamopetală. ligustrisidă). arbuşti). Oleales Fam. gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina).: Fraxinus excelsior (frasin).: Centaurium erythraea (fierea pământului). glicozide flavonice (gentizina. Gentiana acaulis (cupe). Gentiana lutea (ghinţura galbenă). Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. 110: 1–3). foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). 110. . Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă). Frunze simple. întregi sau penat-compuse. bisexuate. androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. Ex. bisexuate. Ord. ochincele).

floare. Fam. Gineceu superior cu 1–2 stile. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. nestipelate. pe tipul 5. Tulpini subţiri. Flori rar solitare. 2 . Caliciu .Cuscuta epithymum. Solanaceae Plante erbacee. Convolvulaceae: 4 . de culoare galbenă.Fam. Cuscuta europaea (torţel) (Fig. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. Frunze simple (întregi. Ex. Cuscutaceae Plante parazite lipsite de rădăcini. 5b .floare. Flori mici. grupate în glomerule. 5a . Fam.sămânţa. alterne. 4a . gamosepale şi gamopetale. bisexuate. bisexuate. Fam.Convolvulus arvensis.5. Androceu cu 5 stamine. sesile sau scurt pedicelate. Fam. 110. volubile.Gentiana utriculosa. Cuscutaceae: 5 .). pe tipul 4–5. actinomorfe. Fig.Gentiana verna. Fruct: capsulă. gamosepale şi gamopetale. Gentianaceae: 1 . 110.: Cuscuta epithymum (torţel). roşiatică sau albicioasă. 3 Gentiana asclepiadea.

Androceu: 5 stamine ± egale. bicarpelar. nebunariţă). Fam. 3a . Solanaceae: 1 . 111.: Atropa belladonna (mătrăgună). hiosciamină. multilocular.persistent. nestipelate. bilocular sau multicarpelar. Corola gamopetală. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. Gineceu superior. frecvent campanulat. rar zigomorfe (Echium sp. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină.). întregi. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. nicotină. scopolamină. Corola tubuloasă/rotată.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord.bace. frecvent acoperite cu peri aspri. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). 3b . bisexuate. Hyoscyamus niger (măselariţă. Caliciu gamosepal. păroase numite fornice. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. . solanină). Frunze simple. capsicină. Flori actinomorfe. pe tipul 5. Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). persistent. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. bicarpelar. tubuloasă. pluriovulat. Androceu: 5 stamine prinse de petale. bilocular cu stil lung. (5–4) Obs. 3 .Datura stramonium. alterne. 2 . Gineceu superior. 111). Lamiales Fam.Hyoscyamus niger. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. Ex.capsulă pixidă în caliciu persistent. Fig. Datura stramonium (ciumăfaie). 1a . 2a capsulă.Solanum dulcamara. prinse de tubul corolei.

corola văzută apical. Myosotis alpestris. Myosotis scorpioides (numă-uita). 3a . Symphytum tuberosum (Fig.1.caliciu. Pulmonaria officinalis (mierea ursului).Echium vulgare. Cerinthe minor (somnoroasă).Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). 3 Myosotis sylvatica. 2 .: Anchusa officinalis (miruţă). 112. . 112. Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). Pulmonaria rubra (mierea ursului. Fam. 2a . Boraginaceae: 1 . Symphytum officinale (tătăneasă). 3b . 4 . Fig.).Anchusa officinalis. cuscrişor). 113. Symphytum cordatum (brustur negru). Fig.Pulmonaria rubra.floare. Echium vulgare (iarba şarpelui).

bicarpelar. Androceu didinam.Galeopsis speciosa.Fig. 2a . Fructe mericarpice: tetraachene. 4 .). uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. reunite în verticile ± contractate. 3 . Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere.Acinos alpinus.) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. frecvent bilabiat. 2] G(2) Obs. Gineceu superior. Fam. persistent. 113. rar unilabiată ( Mentha sp.floare. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. borneol.floare. Frunze simple. Fam. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. opuse. Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee.Lamium galeobdolon. Caliciu gamosepal. între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. limonen. Fam. 3a . Florile zigomorfe. . tubuloasă este bilabiată. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare. Lamia-ceae: 2 . rar lemnoase. nestipelate. Boraginaceae: 1 . geraniol). Tulpini tetramuchiate.Symphytum cordatum. În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. bisexuate. pentamere. bilocular cu stigmat bifurcat. Corola gamopetală.

5d . 5 . 1a . Thymus alpestris (cimbrişor). Teucrium montanum (sugărel). silnic).frunză. 114). 3 . Stachys sylvatica (bălbişă).: Acinos alpinus subsp.Ex.Prunella vulgaris.Stachys sylvatica. izma calului).stamină. 5b . 113: 2–4. Ajuga reptans (vineţică). 3b . Salvia glutinosa (cinsteţ). Ballota nigra (cătuşe). Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). zabră). Fig. 3d . 4a . 3a. Origanum vulgare (sovârv). 5a .Salvia nemorosa.floare.detaliu tulpină. izmă proastă). Salvia verticillata (urechea porcului). Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig. 5c caliciu. Plantaginaceae .Thymus pulegioides. Lamiaceae: 1 . Lamium maculatum (urzică moartă). 2 . Ord. Galeopsis speciosa (cânepiţă. 3c .Mentha longifolia. Mentha longifolia (izmă proastă. Thymus comosus (cimbrişor).floare văzută apical.floare văzută lateral şi din faţă. Plantaginales Fam.floare.sămânţa. Glechoma hederaceum (rotungioară. Fam. Salvia nemorosa (jaleş de câmp). 4 . Fig. Prunella vulgaris (busuioc de câmp). 114. Lamium album (urzică moartă). Lamium galeobdolon (gălbiniţă). alpinus (cimbru de munte).

. Fig. .capsulă pixidă. bisexuate sau unisexuate. Rhinanthus sp. pe tipul 4. Euphrasia sp. 1b . uneori capituliform. Plantago media (pătlagină moale) (Fig.Plantago lanceolata. nestipelate. uneori semiparazite (Melampyrum sp. 3a . Inflorescenţa: spic ± alungit. Plantago major (pătlagină mare).floare. Ovar superior.sămânţa. Fruct: capsulă operculată. Flori mici.Plante erbacee scunde. Plantaginaceae: 1 . Caliciu persistent. Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor.). actinomorfe. grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. 2 Plantago media.capsulă pixidă. Frunze simple. Scrophulariaceae Plante erbacee.. 3b . Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). gamosepale şi gamopetale. 1a .: Plantago atrata (pătlagină de munte). Frunze simple. 115). 3 . Inflorescenţe axilare. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. alterne sau opuse. Ord. 115. nestipelate. Fam. Scrophulariales Fam.Plantago major.) sau parazite (Lathraea sp. 2a – să-mânţa.

infundibuliformă sau rotată. 118). 116. Euphrasia stricta (silur). Verbascum nigrum (somnoroasă). Ex. pe tipul 5. Veronica teucrium (şopârliţă). rinantosidă. Digitalis grandiflora (degeţel galben). Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). Obs. Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5.: Bartsia alpina (bursucă). Veronica bellidioides (şopârliţă). Veronica baumgartenii.). Fig. Melampyrum bihariense (ciormoiag. bicarpelar. Flori zigomorfe. Fruct: capsulă sau bacă. . Corola frecvent bilabiată. pratensis (silur). Veronica alpina (şopârliţă de munte). Verbascum thapsus (lumânărică). Veronica beccabunga (bobornic). Veronica aphylla. gamosepale şi gamopetale. Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. Lathraea squamaria (muma pădurii). Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Rhinanthus alpinus (clocotici). 117. Veronica officinalis (ventrilică. Pedicularis oederi (darie). Scrophularia nodosa (bubernic. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag).racemoase sau cimoase. sor cu frate). Fig. Androceu didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Veronica serpyllifolia (şopârliţă). Gineceu superior. Scrophularia umbrosa (iarbă neagră).4. Veronica chamaedrys (stejărel). Euphrasia officinalis subsp. strătorică). Rhinanthus angustifolius (clocotici). Linaria alpina (linariţă de munte). bisexuate. gratiolină) şi saponine. bilocular. rar pe tipul 4 ( Veronica sp. dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului.2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Linaria vulgaris (linariţă). iarbă negră). Rhinanthus minor (clocotici).

pintenată.Pedicularis oederi. 2 . Gineceu superior. Lentibulariaceae Plante erbacee. Androceu alcătuit din două stamine.floare văzută din faţă şi lateral. Frunze întregi. 2a . 4 . 3a . Flori zigomorfe. rozulare. Corolă bilabiată.floare. 3 . Scrophula-riaceae: 1 . insectivore. 5b .Fig.Pedicularis verticillata.floare. Fruct: capsulă . 4a . bicarpelar. Caliciu bilabiat. Fam. unilocular. 5a. 5 Scrophularia nodosa.Digitalis grandiflora. pe tipul 5. nestipelate.Linaria vulgaris. bisexuate.floare. 116. Fam.

Galium schultesii (sânziene de pădure). cafeină. Dipsacales Fam. Galium odoratum (vinariţă). celule taninifere.Campanula serrata. Galium anisophyllon (sânzi-ene). 121). Galium aparine (lipicioasă. Ex. Galium verum (sânziene galbene. glicozide (asperulosida. 2 . Ord. Campanulaceae: 1 .: Asperula capitata (sânziene de munte). drăgaică) (Fig. 4 . Rubiaceele au laticifere articulate. emetină). Frunze simple. Fam. tanin şi substanţe tinctoriale. Flori actinomorfe sau zigomorfe. Obs. sectate sau penate. saponine. 120. opuse. pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. Cruciata laevipes (smântânică). cumarina). bisexuate. Galium mollugo (sânziene albe). turiţă). .floare. Cruciata glabra. perene. 4a . Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină.Fig.Campanula rapunculoides. Inflorescenţe cimoase uneori contractate. cinchonină. 3 Campanula cochleariifolia.Phyteuma orbiculare.

uneori bilabiată. opuse. .. Viburnum sp. Valerianaceae Plante erbacee. 122: 1. Frunze simple sau penat-sectate.: Lonicera caerulea (caprifoi). Lonicera xylosteum (caprifoi). Fam. Fruct: drupă (Sambucus sp. Viburnum lantana (dârmoz). pe tipul 5. glicozide cianogenice (sambunigrină. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. Sambucus racemosa (soc roşu). Sambucus nigra (soc). Ex. gamosepale şi gamopetale. nestipelate.2). în general redus. Flori zigomorfe. Caprifoliaceele conţin alcaloizi. Sambucus ebulus (boz). Viburnum opulus (călin) (Fig. Caliciu variat alcătuit. cu o singură lojă fertilă. Corola gamopetală. Gineceu inferior. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). Gineceu inferior. bisexuate sau unisexuate. pentamere grupate în inflorescenţe cimoase.pe tipul 5. trilocular.). Fruct: achenă. tricarpelar. Androceu: 3 (4–1) stamine.) sau bacă (Lonicera sp.

Scabiosa columbaria (muşcata dracului. Valeriana officinalis (odolean). Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă. 3b . Frunze simple.floare. Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig. 122: 3. 121. Flori zigomorfe. alcaloizi. bicarpelar. Corola gamopetală.: Dipsacus pilosus (scăiuş). Dipsacaceae Plante erbacee. rosea (muşcata/muşcatul dracului). nestipelate. 3a .Galium verum. opuse. Formula florală: K(5). Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. unilocular şi uniovulat. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). 3 .: Valeriana montana (odolean).Fig.6).fruct/ dicariopsă. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs.Galium schultesii. întregi sau sectate. Fam. persistent (la maturitate transformat în papus).floare.Galium odoratum. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. Rubiaceae: 1 . cu 4–5 lobi. Scabiosa lucida (sipică).0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. 122: 5. 4 . Knautia arvensis subsp. pe tipul 5. Ex. acizi organici (izovalerianic) şi enzime.porţiune de tulpină. porc). Gineceu inferior. 2 . 2a .Galium aparine. cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. . Knautia longifolia. 1a . tubuloasă.dicariopsă. Androceu cu 4 stamine. Valeriana sambucifolia (odolean). 4a .dicariopsă. Valeriana tripteris (odolean) (Fig. Fruct: achenă. Fam. 4b . bisexuate.4).

În inflorescenţă pot fi prezente numai flori .Valeriana montana (detalii). Corola tubuloasă: gamopetală.Fig. 2 . 122.flori. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. Fam.floare. bisexuate.Valeriana officinalis. actinomorfă.Sambucus racemosa.nuculă. Frunze simple. Flori: mici. 3c . frecvent alcătuit din peri persistenţi. cime etc. Caprifoliaceae: 1 . 2a . cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. sesile.floare. Ord. 3b . Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. Vale-rianaceae: 3 . întregi sau sectate. corimb. 5a . prin avortare devin unisexuate sau sterile. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă.Knautia arvensis. 1a floare. spic. Fam. actinomorfe şi zigomorfe. Caliciu: redus.Scabiosa lucida. 3a. ramură cu frunză şi fructe/bace. nestipelate. 4 . alterne. Dipsacaceae: 5 . 6 . Fam.Lonicera xylosteum. Asterales Fam. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii – înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem.

Androceu: 5 stamine cu filamente libere. 1b foliolă involucrală. 123. taraxacină). Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. tuberculi).0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. rezine şi cauciuc. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină.Centaurea triumfetti. bicarpelar. uniovulat.tubuloase. Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. achilleină. Fam. Ex. bisexuate.Arctium lappa. Asteraceae. Fruct: achenă ± papus.: Arctium lappa (brusture).fruct/achenă. 4 . piretrină. 3 . Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. Gineceu cu ovar inferior.foliolă involucrală. Latexul conţine substanţe amare (absintină. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. cele ligulate fiind la exterior. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini. borneol). 2 .Homogyne alpina. 123). Formula florală: K(5). continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. Subfam. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. Subfam. achillină. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte). actinomorfe. senecionină. Carduus personatus (spin). .Carduus personatus. tulpini. Elaborează uleiuri eterice (cineol. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. cumarină). Tubuliflorae: 1 . unilocular. 1a . 4a . Fig. glicozide (lappozidă. camfor. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. formând un tub – sinantere.

: Antennaria dioica (parpian. Tussilago farfara (podbal) (Fig. Anthemis tinctoria (floare de perină). Adenostyles pyrenaica. 124). 126). 4 . Adenostyles alliariae var. Arctium tomentosum (brusture). salata câinelui). Tanacetum corymbosum (năpraznic). ligulate. Fig. zigomorfe. fertile. 4b achenă. Bellis .Subfam. Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Mycelis muralis (susai pădureţ.floare. 125. florile tubuloase sunt bisexuate. Arctium minus (brusture). Subfam. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. 2 Leontodon autumnalis.Mycelis muralis. Doronicum austriacum (iarba ciutei).Lapsana communis. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. Arnica montana (arnică).Hieracium pilosella. siminic). Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Ex. Subfam. lăptuci) (Fig. kerneri (ciucuraşi). Sonchus arvensis (susai). Asteraceae. Anthemis carpatica (romaniţă de munte). 3 . Liguliflorae: 1 . Petasites hybridus (captalan). Leontodon autumnalis (capul călugărului). Lapsana communis (zgrăbunţică. 124. Ex. Artemisia petrosa (pelin de munte). Fam. 4a . Leucanthemum vulgare (margaretă). Aster alpinus (ochiul boului). Achillea stricta. Fig. florile marginale sunt masculine sau sterile. dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central.: Hieracium pilosella (vultu-rică).

Taraxacum officinale (păpădie). Centaurea Centaurea nigrescens. Senecio papposus. Hieracium alpinum. floare de colţ.a. Centaurea kotschyana (albăstriţă). Senecio squalidus (cruciuliţă. Cirsium oleraceum (nilocea. Leucanthemum waldsteinii (margarete). Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Crepis paludosa (gălbenuş). Inula britannica (sovâvariţă). floarea Reginei). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Ligularia sibirica (gălbinele. Solidago virgaurea (splinuţă). Carlina acaulis (turtă). Carduus kerneri (spin). Taraxacum alpinum. Scorzonera rosea. (mături). părăluţe). Erigeron uniflorus (bunghişor). Leontopodium alpinum (albumiţă. Gnaphalium supinum. Senecio ovatus. Hieracium villosum (vulturică de stânci). Petasites albus (captalan). curechi de munte). Cichorium intybus (cicoare). Hieracium transsylvanicum. Hieracium bifidum. Doronicum carpaticum (cujdă). Crepis biennis (barba lupului). Doronicum columnae (cujdă). Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). pseudotaraxaci. Centaurea phrygia. Cirsium (pălămidă). spălăcioasă). . Leontodon montanus subsp. Centaurea pinnatifida arvense pseudophrygia. Cirsium erisithales (scai). Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). crăstăval). Matricaria recutita (muşeţel). Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor).perennis (bănuţei. Senecio jacobaea.

3 .Anthemis tinctoria.achenă.floare ligulată. . Subfam. 1b .Fig. Radiiflorae: 1 .floare tubuloasă.Leucanthemum vulgare.Sonchus arvensis. 1a . 4 Doronicum austriacum. 2 . 2a . Fam. Asteraceae. 125.

Frunze alterne. . Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. 126. Liliales Fam. umbeliforme. dispuse terminal sau axilar.achenă. multiovulat. Liliidae Ord.Tussilago farfara. Radiiflorae: 1 . tricarpelar. Cls. 5 .Tanacetum corymbosum. 2 . bisexuate (rar unisexuate). rar uşor zigomorfe. spiciforme sau cimoase).calatidiu.Fig. trilocular. 5a . cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. 4 . Fam. 2a . Tulpini subterane: rizomi. de obicei sesile.Antennaria dioica. 3 . Gineceu superior (rar inferior). Fruct: capsulă rar bacă. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. rar în verticile.Petasites hybridus. Flori actinomorfe. stil terminat cu 3 stigmate.Artemisia petrosa. solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. bulbi sau bulbotuberi. Asteraceae. tulpinale sau bazale. Subfam.

Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). 1a .: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă).Muscari comosum. Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). . Ex. 1b fruct/capsulă. (3+3) A3+3 G(3) Obs. unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. Fig. veratrina). Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. 4 . 127.Erythronium dens-canis. Scilla bifolia (viorele). Polygonatum latifolium (coada cocoşului). Veratrum album (ştirigoaie) (Fig.tulpină cu fruct tânăr. Biochimic. 127. glicozizi. cocoşei). Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). Muscari comosum (ceapa ciorii). saponine şi răşini. Lloydia serotina (crinişor de stâncă).gineceu. 2 . Gagea lutea (laptele păsării). 2a . Lilium martagon (crin de pădure). Ornithogalum pyrenaicum.Formula florală: P3+3.Colchicum autumnale. 3 – Lilium martagon. Fig. 128). Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Liliaceae: 1 . Polygonatum odoratum. Fam.

Inflorescenţă: cime unipare.1.). usturoiul ursului) (Fig.Fig. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. 4 . Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. alterne. Fruct: capsulă loculicidă. Tulpină scapiformă.bace. Frunze bazale liniare. Fam. Frunze bazale. pe tipul 3. întregi. 128. trilocular. Androceu cu 6 stamine. tricarpelar. Gineceu cu ovar inferior. Tulpina: scap florifer. 2 . actinomorfe. bisexuate. uneori inseraţi pe un rizom scurt.Polygonatum latifolium. Gineceu cu stil ginobazic. Liliaceae: 1 . Ex. Flori actinomorfe. 129. pe tipul 3.Ornithogalum umbellatum. Fam. 3 .Veratrum album. Obs. Allium ursinum (leurdă.Scilla bifolia. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . bisexuate. ce le conferă un miros caracteristic. Fruct capsulă.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). cu bulbi. Flori cu hipsofile la bază. Fam. grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. 3a .

Fam. brânduşe de primăvară). Iridaceae Fig. trilocular cu 3 stigmate. 3 Iris ruthenica. pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub).Allium ursinum.Ex. Fam. enziforme sau liniare. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. Iris sibirica (stânjenel) (Fig.Paris quadrifolia. Fam. Iris ruthenica (stânjenel de munte). Ord.: Crocus vernus (brânduşe de munte. spic sau cime). Iridaceae: 2 . Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). Dioscoreales . Fruct: capsulă. petaloid. Ex. Gineceu cu ovar inferior.fruct cărnos dehiscent. 4a . la Iris sp. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). Alliaceae: 1 . Androceu: 3 stamine.Gladiolus imbricatus. bisexuate. Perigon gamotepal. 129. tricarpelar. solitare sau grupate (racem. Frunze bazale sau alterne.: Galanthus nivalis (ghiocel). Fam. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. Trilliaceae: 4 .3). stigmatele sunt petaloide. 129: 2. Flori actinomorfe (rar zigomorfe).

cu rizom. Stamina este sesilă.). La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. tricarpelar. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°). alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. Orhidaceele reprezintă ca mărime.0+2. Frunze simple. Ex. Fruct cărnos. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. .: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. Ord. Orchidales Fam. grupate în raceme sau spice simple. Tulpina simplă. dehiscent. perene. perene. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. frecvent sesile. Trilliaceae Plante erbacee. rar două stamine fertile şi o staminodie). Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). Gineceu cu ovar inferior. neramificată. Formula florală: P3+3 A1+0. a doua mare familie de angiosperme. alterne (rar opuse). luând o formă caracteristică – label. În flora României există un singur gen. răsucit şi stigmat trilobat. unele saprofite (lipsite de rădăcini).5-2 G (3) Obs. rar solitare.4.Fam. întregi. 129. bisexuate. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. Înveliş floral: perigon petaloid. Orchidaceae Plante erbacee.

Neottia nidus-avis. pe tipul 3. Fam. Dactylorhiza sambucina (bozior). 2 . Ophrys insectifera. poroinic). bisexuate. 5 .Fig. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. Perigon sepaloid. Corallorhiza trifida (buzişor). . Gymnadenia conopsea (ură). Frunzele sunt glabre. liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb. 130. Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. cu teci deschise ( Juncus sp. Orchis morio (untul vacii. Pseudorchis albida. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea.floare. Platanthera bifolia (stupiniţă).). Gineceu cu ovar superior. 1a .: Anacamptis pyramidalis (bujor).floare. ± membranos. Juncales Fam. majoritatea perene. Orchis militaris. Flori actinomorfe. cuibuşor). cu teci închise ( Luzula sp. Goodyera repens. Dactylorhiza incarnata. Neottia nidus-avis (trânji. 5a .Goodyera repens. Frunze alterne. uneori reduse numai la teci. Orchis ustulata. grupate în inflorescenţe cimoase. Fruct: capsulă loculicidă.floare. Nigritella nigra.Anacamptis pyramidalis. 130). Ord. 2a . 4 . Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Nigritella rubra (sângele voinicului).Orchis morio. tricarpelar. Ex. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului).) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). Epipactis helleborine (mlăştiniţă). sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. 3 . Juncaceae Plante erbacee. uneori ciclul intern este redus la staminodii.

Formula florală: P3+3 A3+3 G(3)

Fig. 131. Fam. Juncaceae: 1 - Luzula sylvatica; 1a - capsulă cu înveliş floral; 2 - Juncus trifidus; 2a - floare; 3 - Juncus bufonius; 3a - capsulă cu înveliş floral; 4 - Juncus effusus; 4a - floare; 4b - capsulă cu înveliş floral; 4c - sămânţa văzută lateral; 5 - Luzula campestris; 5a - floare. Ex.: Juncus effusus (spetează, pipirig, rugină), Juncus bufonius (iarba bivolului, iarba broaştei), Juncus trifidus (rugină de stâncă, părul porcului), Luzula campestris (mălaiul cucului), Luzula luzuloides (horşti), Luzula multiflora (horşti, mălaiul cucului), Luzula spicata (mălaiul cucului), Luzula sylvatica (scredei, horşti) (Fig. 131). Ord. Cyperales Fam. Cyperaceae Plante erbacee, anuale şi perene cu rizomi. Tulpina frecvent trimuchiată, plină. Frunze alterne, cu teaca închisă şi limbul liniar; uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. Flori bisexuate (rar unisexuate, monoice sau dioice), gru-pate în spiculeţe, iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem, spic, panicul, cimă). Înveliş floral: sete (peri) perigoniale; perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori ( Eriophorum sp.); înveliş floral absent (Carex sp., Cyperus sp.). Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină).

Gineceu: ovar superior, tricarpelar, unilocular, uniovulat cu 3 stigmate. Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1; ~P0 G(3–2) Ex.: Blysmus compressus, Carex capillaris (rogoz), Carex curvula (rogoz, coarnă), Carex digitata (rogoz digitat), Carex fuliginosa, Carex ovalis, Carex pallescens, Carex remota, Carex rupestris, Carex sempervirens (rogoz verde), Carex sylvatica (rogoz, şovar), Eleocharis palustris (pipiriguţ), Elyna myosuroides, Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă), Scirpus

sylvaticus (ţipirig) (Fig. 132). Ord. Poales (Graminales) Fam. Poaceae (Gramineae) Plante erbacee, anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Rădăcini adventive, fasciculate. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). Frunze alterne formate din teacă cilindrică, cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Baza limbului prezintă, la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar, iar uneori este înlocuită de peri). Flori bisexuate, rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ, pe axa spiculeţului.

Fig. 132. Fam. Cyperaceae: 1 - Carex sylvatica; 1a - utriculă cu glumă; 2 - Carex sempervirens; 2a - utriculă cu glumă; 3 - Eriophorum latifolium; 4 - Carex curvula; 4a utriculă cu stigmate; 5 - Scirpus sylvaticus; 5a - floare cu bractee. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume, una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă; urmează alte două bractee numite palei, una inferioară, convexă, de obicei aris-tată, omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă, bicarenată (bimuchiată), de obicei membra-noasă şi nearistată; lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici, se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile), panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat), racem cu panicule spiciforme etc. Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una, două sau 6) cu antere dorsifixe. Gineceu: superior, bicarpelar, unilocular şi uniovulat, continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). Fruct: cariopsă.

Ex.: Agrostis capillaris (păiuş), Agrostis rupestris (iarba stâncilor), Agrostis stolonifera (iarba câmpului), Alopecurus geniculatus, Alopecurus pratensis (coada vulpii), Anthoxanthum odoratum (viţelar), Arrhenatherum elatius (ovăscior), Avenula versicolor (ovăscior),

Bellardiochloa variegata, Briza media (tremurătoare), Bromus arvensis (obsigă), Bromus erectus (obsigă), Bromus hordeaceus (obsigă), Calamagrostis arundinacea (trestioară), Cynosurus cristatus (pieptănariţă), Dactylis glomerata (golomăţ), Deschampsia caespitosa (târsă), Deschampsia flexuosa (păiuş, târsă mică), Elymus repens (pir târâtor), Festuca altissima (păiuş), Festuca amethystina, Festuca bucegiensis, Festuca carpatica (păiuş), Festuca gigantea, Festuca pratensis (păiuş de livadă), Festuca rubra (păiuş roşu), Festuca rupicola subsp. saxatilis (păiuş), Festuca supina (păruşcă), Festuca versicolor, Lolium perenne (iarbă de gazon, raigras englezesc), Nardus stricta (ţăpoşică), Phleum alpinum (timoftică), Phleum pratense (timoftică), Poa alpina (firuşca şopârlelor), Poa annua (hiruşor), Poa bulbosa (firuţă bulboasă, firicea), Poa media (firuţă), Poa nemoralis (iarbă deasă), Poa pratensis (firuţă), Secale montanum, Sesleria coerulans (mălaiul cucului), Setaria pumila (mohor), Trisetum alpestre, Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. 133; Fig. 134; Fig. 135).

Fig. 133. Fam. Poaceae: 1 - Agrostis stolonifera; 1a - floare; 1b - porţiune de frunză cu ligulă; 1c - fruct/cariopsă; 2 - Agrostis rupestris; 2a - floare; 3 - Anthoxanthum odoratum;

3a-c - spiculeţ desfăcut (3a - glume externe, 3b - glume interne, 3c - palee cu stamine şi gineceu); 3d - cariopsă; 4 - Bromus arvensis; 4a - stamină; 4b - floare.

Fig. 134. Fam. Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea; 1a - spiculeţ (cu paleele îndepărtate); 2 - Cynosurus cristatus; 2a - spiculeţ fertil şi unul steril; 3 - Dactylis glomerata; 3a - floare (paleea superioară şi inferioară); 4 - Deschampsia flexuosa; 4a - spiculeţ.

1a . Familia cuprinde un singur gen.porţiune de axă mult mărită. Frunze bazale. 3 . Typhales Fam. Fam. 136. Sparganiaceae . 5a . liniare. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. alterne. Flori mici. 3b .1. 135. 2c . Formula florală: | P0 A3.Nardus stricta. 4a .spiculeţ. unisexuate. 4 . 2b.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral). Tulpina simplă.). Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri.Fig.Festuca rubra. ~ P0 G1 Ex.Poa alpina. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. 5 . Typhaceae Plante perene cu rizomi. Gineceu superior cu ovar unilocular. 2a . cu stil lung persistent şi stigmat filiform. 3a . Ord. Fam.spiculeţ. sete sau scvame liniare. 2 .cariopsă. monoice.spiculeţ văzut dorsal şi ventral. cilindrică. Poaceae: 1 . vaginate.spiculeţ.: Typha angustifolia (papură) (Fig.Poa pratensis. erectă. Fruct: capsulă operculată. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. uniovulat. Typha cu specii semiacvatice.Phleum pratense. învelite iniţial într-o spată caducă.

Formula florală: | P6–3 A6–3. Fruct uscat. Arales . ciclice. Frunze liniare. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. Androceu: 6–3 stamine.). cu 1–3 ovule. Flori mici. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase.3.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig.Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). Subcls. cu 1–3 seminţe. actinomorfe. simple sau ramificate. indehiscent/achenă sau drupă. 136. Arecidae Ord. dispuse altern. 1 Ex. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). ~ P6–3 G(2). Plante erbacee. monoice. unisexuate. perene.

monoice.2. 136. fără perigon. Araceae: 2 . 2a .Fam. actinomorfe. unisexuate. tricarpelar. peţiolate.floare |. sunt grupate într-un spadice. Frunze bazale.Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. Formula florală: |P0 A3. Fruct: bacă. Araceae Plante erbacee. Fig. Fam.spadice cu flori fără spată. învelit parţial de spată. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE . 7. 136. Sparganiaceae: 3 . 2b . Fam. Florile mici.Typha angustifolia.floare ~. 2c fructe/ bace. simple. ~P0 G(3) Ex.: Arum orientale (Fig. pe tipul 3.tubercul globulos. Typhaceae: 1 . perene.Sparganium emersum. cu rizomi sau tuberculi. 3a . Gineceu cu ovar superior. Fam. 3b .). Androceu cu 3 stamine sau mai multe. multiovulat.

Crocus sp.. Fanerofite (Phanerophyta.3. Ranunculus repens. de zăpadă sau/şi litieră. Ex.: Trifolium repens. (Fig.. Silene acaulis) (Fig. Ex.. Hemicriptofite (Hemicryptophyta.3–2 m înălţime). Ep) – cormofite fixate pe arbori. Ex. Epifite (Epiphyta. Vaccinium sp. G) – plante de uscat. muguri radiculari. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului. în timpul sezonului nefavorabil. (Fig. Nuphar sp. (Fig.1. astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale.. Vinca sp.). 137. Ex. Camefite (Chamaephyta. Anemone sp.: Papaver sp. 137. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m). mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. 137. tuberculi. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori. Fragaria sp. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor).).. Taraxacum sp. cu organele de rezistenţă (bulbi. structurile de regenerare ale plantelor.4. Ex.). Criptofite (Cryptophyta. .: Achillea sp.Formele biologice (forme de viaţă. rădăcini tuberizate) situate în sol. 137.: Nymphaea sp.. Viscum sp.). Ex. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră..5. – Hidrofite (Hydrophyta. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. H) – specii erbacee perene. 137. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane. Lysimachia sp. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite.2. rizomi. plante-perniţe (Minuartia sedoides.).

hemicriptofite.fanerofite (Fagus sylvatica).Vinca sp. alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.Fig.Vaccinium sp.geofite. Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează.).Ranunculus repens. 2a . Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.Lysimachia sp. 2c . 3a . 4a .camefite. prezenţa unor anumite plante. 5 .Crocus sp. lumină.. 4 . 137.. . Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare. substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. 3b .Anemone sp. 4b . căldură. pe un anumit teritoriu.Taraxacum sp. 2 .terofite (Papaver sp.... 3 . reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu. Forme biologice: 1 . Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă. 2b ..

având organele de regenerare sub apă ( Nymphaea sp. Mycelis muralis. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna.: Campanula abietina. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1.: Polytrichum juniperinum (briofită). Ranunculus carpaticus. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Polystichum lonchitis. Lamium galeobdolon. Salvia glutinosa.). Phleum pratense. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Ex. Moneses uniflora. Trifolium pratense. Festuca rubra. Impatiens noli-tangere. Origanum vulgare. Bruckenthalia spiculifolia. Potentilla argentea. Leucanthemum waldsteinii. Aegopodium podagraria. Saxifraga cuneifolia. Juncus sp. Circaea lutetiana. Scrophularia nodosa. fie în sol. Lycopodium selago. Symphytum cordatum. Campanula rapunculoides. transsilvanicum. Pulmonaria rubra. Melampyrum bihariense. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Symphytum tuberosum. Galium odoratum. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. 3. Veronica chamaedrys. cu adaptări la un mediu permanent umed. Euphorbia Hieracium amygdaloides. Allium ursinum. Festuca gigantea. Lycopodium Geranium clavatum. Polygonatum verticillatum. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. fie în atmosferă (plante palustre). solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Corallorhiza trifida. Polygonatum latifolium. Mercurialis perennis. . Filipendula vulgaris. Ex.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. robertianum. Paris quadrifolia.: Carex remota. Ex.. 2. Luzula sylvatica. Dryopteris filix-mas. Dentaria bulbifera. Equisetum sylvaticum. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. 5. Stachys sylvatica. Ex. 4.: Actaea spicata. Epilobium montanum. Campanula persicifolia. Nuphar sp.

Homogyne alpina. . temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. Calamagrostis arundinacea. Vaccinium myrtillus. Ex. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C.: Genistella sagittalis. Luzula luzuloides. Deschampsia flexuosa. pentru ţara noastră. Polytrichum commune. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. Soldanella pusilla). Menţionăm că la speciile cu areal larg. chiar în condiţiile ţării noastre. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. Soldanella hungarica. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. mai multe grupe de specii. Stellaria nemorum. Alliaria petiolata. Rubus hirtus. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Ex. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă.: Dicranum scoparium. Muscari comosum. Stellaria holostea. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Petasites albus. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii ( Pinus mugo.6. Lapsana communis. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Sanicula europaea. Orthilia secunda. 7. Athyrium filix-femina. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Chrysosplenium alternifolium. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. Galium schultesii.

cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal.5°C). zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. corespunzător în mare parte subetajului fagului. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. ce corespunde etajului boreal (al molidului).5°C. Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10.5°C). cu temperaturi medii anuale negative (–2. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin.Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. 800–1300 m altitudine. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). în decursul timpului. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed.5°C. cu temperaturi medii anuale între –0. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie.5°C şi +2°C din climatul subalpin. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. aici domină climatul continental de dealuri.5–7. formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. 1300–1700 (1850) m altitudine. (1700) 1800–2200 m altitudine. rece şi umed. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). Din punct de vedere al vegetaţiei. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de .5 – 0. între izotermele anuale 4. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. răspândite între izotermele 7.5°C şi 10. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).5°C. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului.

: Athyrium filix-femina. Hedera helix. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. Heliofite (specii heliofile. . dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. de sărături). plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină. Leucanthemum waldsteinii. deşerturi. heliofobe. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Paris quadrifolia. de fapt. toate speciile au nevoie de lumină. – Specii puternic acidofile (pH = 5. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Sciadofite (specii sciadofile. Chrysosplenium alternifolium. Ex. Dentaria glandulosa. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. Calamagrostis arundinacea. Moneses uniflora. Ex.5). fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri. Pulmonaria rubra. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două.: Deschampsia caespitosa. Polystichum lonchitis. Scrophularia nodosa. Soldanella hungarica.: plante din poieni. Vaccinium myrtillus.8–6. pajişti mezofile. Homogyne alpina. Dryopteris filix-mas. de nisipuri.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). Ranunculus carpaticus.5–4. Oxalis acetosella. Petasites albus. Leucanthemum vulgare). păduri ( Fragaria vesca.0–5. Carex remota. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6.: Corallorhiza trifida. plantele din această categorie cresc în plină lumină. Polygonatum verticillatum. Symphytum cordatum.plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. Genistella sagittalis. dar toleranţa faţă de lumină este diferită.0–4. Ex.0). Luzula luzuloides. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Campanula abietina. Stellaria nemorum. – Specii moderat acidofile (pH = 6. Epilobium montanum. Ex. Ex. Ex. Orthilia secunda.0). – Specii excesiv acidofile (pH = 4. Lycopodium selago.0).: plantele din păduri ( Impatiens noli-tangere. ferigile din păduri).

Muscari comosum. Deschampsia caespitosa. fără să le fie afectată creşterea.: Campanula abietina. Vaccinium vitis-idaea. Polygonatum latifolium. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Bruckenthalia spiculifolia. Polytrichum juniperinum (briofite).8–8. Vaccinium vitis-idaea. . Dryopteris filix-mas. Ex. .: Dicranum scoparium.: Bupleurum falcatum. Moneses uniflora. Lycopodium clavatum. Paris quadrifolia. Luzula luzuloides. Lamium maculatum.: Athyrium filixfemina. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Geranium phaeum. Festuca gigantea. Equisetum sylvaticum. Valeriana officinalis. Ex. Ex. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Ex. Circaea lutetiana. .5). Genistella sagittalis.8). Stachys sylvatica. Eupatorium cannabinum. Carex remota. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri.2–6. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30).Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Deschampsia flexuosa. Mercurialis perennis. Lycopodium clavatum. Galium aparine. . Dentaria bulbifera. Homogyne alpina. Petasites albus. Alliaria petiolata. Luzula sylvatica. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite).0. Polytrichum juniperinum (briofite).: Aegopodium podagraria.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Lycopodium selago. dezvoltarea şi reproducerea.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Vaccinium myrtillus. Euphorbia amygdaloides. Ex. Solanum dulcamara.: Polytrichum commune. Bruckenthalia spiculifolia.– Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. Melampyrum bihariense. Ex. Corallorhiza trifida. Ex: Polytrichum commune. Geranium robertianum. Polystichum lonchitis. Soldanella hungarica. Deschampsia flexuosa.

calcifobe/calcifuge ( Genistella sagittalis. Valeriana officinalis. Pulmonaria rubra. În opoziţie se disting specii nitrofobe. . Hieracium transsilvanicum. Scrophularia nodosa. mediu sau puternic salinizate. Salvia glutinosa.: Alnus glutinosa. Datura stramonium. Ex. Fagus sylvatica. Muscari comosum. Ex.: Dactylis glomerata. Rubus idaeus.: Alliaria petiolata. Mercurialis perennis. Leucanthemum waldsteinii. Ex. Geranium phaeum.Polygonatum multiflorum. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. Lamium maculatum. Linaria alpina. pe care se dezvoltă luxuriant. . Solanum dulcamara. Stellaria nemorum. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . Hyoscyamus niger. Ex. Lycopodium clavatum) şi halofobe.: Eupatorium cannabinum. Urtica dioica. Leontopodium alpinum.: Campanula carpatica. Ranunculus carpaticus. Chelidonium majus. Symphytum cordatum.Specii calcifile (calcicole. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. Maianthemum bifolium. Sanicula europaea. Circaea lutetiana. Atropa belladonna. Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Eritrichium nanum. Potentilla recta.Specii halofile – preferă mediile slab. .Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. Oxalis acetosella. Poa nemoralis. Festuca gigantea. Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Ex. Polygonatum latifolium. Galium schultesii.

Lamium galeobdolon. Deschampsia caespitosa. Luzula luzuloides. Sanicula europaea. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. bazale. Polygonatum verticillatum. Salvia glutinosa.: Lysimachia nummularia. Vaccinium myrtillus. Potentilla recta. Polygonatum latifolium. Polygonatum latifolium. Polygonatum verticillatum. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Symphytum tuberosum. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. Vaccinium vitis-idaea. Ex. Muscari comosum. Geranium robertianum. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Euphorbia amygdaloides. Stellaria nemorum. Aegopodium podagraria. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale. sărace în humus. Paris quadrifolia. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. Mercurialis perennis. Pulmonaria rubra. Luzula sylvatica. Stachys sylvatica. Juncus effusus. Deschampsia flexuosa. rizomilor şi stolonilor. Carex sylvatica. Anemone nemorosa. Specii producătoare de înţelenire. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. Specii indicatoare de soluri compacte. Lamium galeobdolon. . Ex. Ranunculus carpaticus.: Actaea spicata. ale plantelor sunt întreţesute. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese.– Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Dentaria glandulosa. Paris quadrifolia. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. Specii care indică alte caractere edafice Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Symphytum cordatum. Ex. Galium odoratum. Circaea lutetiana. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Potentilla argentea.: Dentaria bulbifera.

Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). etajul subalpin. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. al pădurilor de gorun ( Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. În teritoriile deluros-muntoase. . Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. – subetajul superior. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. – subetajul inferior. 138). – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. caracteristic Europei de vest şi centrale. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. etajul alpin (Fig. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. etajul boreal.8.

Sinaia – Poiana Stânei – Poiana „Sfârşitul lumii” (cota 1400). Sinaia – Valea Rea (Mţii. oscilând între 1400–1500 m altitudine).185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. precum şi făgete pure de mare altitudine. 2. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). molid sau ambele). Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. 5. Baiului).În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). Etajul nemoral – subetajul superior . Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga.a. 3. Altitudini Etaje/subetaje de vegetaţie medii Vegetaţia Observaţii caracteristică 2500 Etajul alpin Tundră alpină (al pajiştilor alpine) Pajişti de coarnă (Carex curvula) 2400 – peste 2000 – 2200 m 2300 Limita superioară a jnepenişurilor . În această zonă se află de asemenea brădete. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. astfel încât deasupra acestei limite. 1. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. 6. al pădurilor de fag şi de amestec : 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. 4.

1200 subetajul pădurilor de fag şi de amestec 1100 600 (700) – 1350 (1450) m brădete. a fagului Limita superioară 1300 făgete pure a bradului Etajul nemoral. făgete Păduri de amestec: fag şi brad. afin. m 2000 arin de munte. tufărişuri 1700 1600 1300 (1450) – 1750 (1850) Pajişti m 1500 Păduri de amestec: 1400 fag cu molid. smirdar. brad şi molid.2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. 1900 Pajişti Molid cu Limita superioară a arborescente Etajul boreal Limita superioară Molidişuri (al pădurilor de molid) a pădurii vegetaţiei 1800 larice. 1700 (1850) – 2000 (2200) merişor. Limita superioară . (al jneapănului) 2100 ienupăr. fag.

Poa nemoralis. Lamium galeobdolon. Fragaria vesca. Athyrium filix-femina. 138. Salix silesiaca. Paris quadrifolia. Mycelis muralis. Isopyrum thalictroides. Fraxinus excelsior. Dentaria bulbifera. Spiraea chamaedryfolia ş.a. Picea abies. Evonymus verrucosus. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Pulmonaria rubra. Acer pseudoplatanus. Dentaria glandulosa. Sorbus aucuparia. Corylus avellana. Sambucus nigra. Geranium robertianum. Populus tremula. Polygonatum verticillatum. Dryopteris filix-mas. Oxalis acetosella. Arbuşti: Carpinus betulus.1000 Pajişti 900 Limita inferioară 800 a bradului 700 Făgete carpen pure sau cu 600 Fig. Galium schultesii. Chamerion angustifolium. Moehringia trinervia. Galium odoratum. Ranunculus carpaticus. Circaea lutetiana. Epilobium montanum. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi * Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. Ulmus glabra ş. Sambucus racemosa. Festuca altissima. Lonicera xylosteum. Anemone nemorosa.a. Abies alba. Hieracium transsylvanicum. Orthilia secunda. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Luzula luzuloides. Mercurialis perennis. . Pulmonaria officinalis. Calamagrostis arundinacea. Euphorbia amygdaloides. Rosa pendulina. molid sau ambele) Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica.

a Pajişti Pajiştile. Cirsium oleraceum. Cardamine impatiens.a. Impatiens noli-tangere. Alopecurus pratensis. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Crepis paludosa. pe Piatra Arsă. Lapsana communis. Salvia glutinosa.a. Lunaria rediviva. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni.a. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Symphytum cordatum. Bellis perennis. Arenaria serpyllifolia. .Rubus hirtus. Valeriana montana. Filipendula ulmaria. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. Stachys sylvatica. În drumul spre Poiana Stânei. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Acinos alpinus. Brădete În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Valeriana officinalis. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Chaerophyllum hirsutum . în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Valeriana sambucifolia ş. Veronica urticifolia ş. Petasites albus.a. Sanicula europaea.. Valeriana tripteris. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Senecio ovatus ş. Geranium phaeum. Arrhenatherum elatius. Antennaria dioica. Rumex alpestris. Scrophularia umbrosa. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Mnium sp. ş. Urtica dioica. Polystichum lonchitis. brad şi molid. Festuca gigantea. Doronicum austriacum. Equisetum sylvaticum ş. Carduus personatus. Telekia speciosa ş. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Stellaria nemorum. Achillea stricta.a. Lunaria rediviva. Arabis hirsuta. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia.

Thymus pulegioides. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor . Crocus vernus. Rhinanthus angustifolius. Veratrum album. Inula britannica. Papaver rhoeas. Deschampsia caespitosa. Verbascum nigrum ş. Origanum vulgare. Cruciata glabra.a. Cerastium arvense. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. 2. Luzula campestris. Barbarea vulgaris. Crepis biennis. Myosoton aquaticum. Dactylis glomerata. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Stellaria media. Ranunculus montanus. Campanula persicifolia. Cirsium arvense. Chaerophyllum aromaticum. Daucus carota. Campanula serrata. Campanula glomerata. Veronica serpyllifolia ş. Rhinanthus minor. Trifolium aureum. Leontodon hispidus. Veronica officinalis. Salix fragilis.Botrychium lunaria. Anchusa officinalis. Stellaria graminea. Trollius europaeus. Veronica chamaedrys. Polygala vulgaris. Festuca pratensis. Phleum pratense. Carum carvi.a. Rumex acetosa. Diplotaxis muralis. Gentiana utriculosa. Linum catharticum. Hypericum maculatum. Scorzonera rosea. Euphrasia stricta. Prunella vulgaris. Euphorbia stricta. Flora însoţitoare. Gentianella austriaca. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Hieracium pilosella. Plantago media. Pimpinella saxifraga. Cynosurus cristatus. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. Briza media. Parnassia palustris. Saponaria officinalis. Cardamine pratensis. Centaurea pseudophrygia. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Leontodon autumnalis. Campanula patula. Echium vulgare. Plantago lanceolata. Poa pratensis. Myosotis sylvatica. Salix alba. pe malul Prahovei. Linaria vulgaris. Centaurea phrygia. 2. Trisetum flavescens. Epilobium hirsutum. Carlina acaulis. Polygonum bistorta. Heracleum sphondylium. Gentiana acaulis. Pastinaca sativa. Leucanthemum vulgare. Ranunculus acris. Salix triandra. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Carex ovalis.

pe alocuri. Lonicera xylosteum ş. Festuca carpatica. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Hylocomium sp. . Heracleum palmatum ş.a.a. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). Dryopteris carthusiana. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. slab acide. carpaticus ş. Leucanthemum waldsteinii. Sorbus aucuparia. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. Deschampsia flexuosa. Doronicum columnae. mai fertile. Festuca versicolor. Euphorbia Ranunculus amygdaloides. Carduus personatus. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Sambucus racemosa. Saxifraga cuneifolia. Moneses uniflora. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Salix silesiaca.) Frecvent. Luzula sylvatica.. Spiraea chamaedryfolia. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Chaerophyllum hirsutum. pe care se formează soluri bogate în humus. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. glutinosa. Soldanella hungarica. Pulmonaria rubra. Lamium galeobdolon. Doronicum austriacum. Molidişuri În acest etaj în păduri. Polytrichum sp... arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Sedum vulgare. Stellaria nemorum. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. specia dominantă este molidul ( Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Doronicum carpaticum. Pe calcare. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice.a. Corallorhiza trifida. Polystichum lonchitis. Melampyrum sylvaticum.a. Homogyne alpina. flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium Salvia montanum. Carex sempervirens. Maianthemum bifolium. Rosa pendulina.(păduri pure de molid).

sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Vegetaţia stâncăriilor. Leontodon autumnalis. Sedum vulgare. Poa media. Lotus corniculatus. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. Pedicularis verticillata. Saxifraga cuneifolia. Dacă nu se păşunează.a. În vegetaţia naturală a etajului. Trifolium repens ş. Moehringia muscosa. Cystopteris fragilis. Poa nemoralis. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele. Ligusticum mutellina. Campanula abietina. 2. . Rumex acetosella. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. Deschampsia caespitosa. ienupăr. afin şi merişor. Campanula carpatica.Pajişti Pajiştile. Agrostis rupestris. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Prunella vulgaris. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. Luzula luzuloides. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. Anthoxanthum odoratum. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine Trasee: 1. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. Polypodium vulgare. Hieracium aurantiacum. arin de munte. Geum montanum. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium.a. Clematis alpina (liană). Potentilla ternata. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Festuca supina. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. 3.

Doronicum austriacum.). Spaţiile dintre tufe este . mai ales pe platoul Bucegilor. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Deschampsia flexuosa. Jepii Mici ş. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri.La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. se întind pe sol.) care formează pe alocuri covor continuu. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Soldanella hungarica. pe versanţii însoriţi. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m.. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. culmile interioare şi culmile nordice. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Specia apare în rariştile din etajul inferior. Gentiana punctata. Oxalis acetosella. acide. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure.a.a. al Jepilor Mari ş. Luzula sylvatica. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Homogyne alpina. pe soluri sărace. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea. Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime.a. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari.

Androsace chamaejasme. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Hedysarum hedysaroides. Alyssum repens. Festuca supina. Campanula alpina. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. . Armeria alpina. Homogyne alpina. Ligusticum mutellina. Soldanella hungarica. Oxytropis campestris. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. Luzula spicata. Polygonum viviparum. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. Silene acaulis. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. Geum montanum. văilor înguste. în lungul pâraielor. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Potentilla ternata. Juniperus sibirica.ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Trifolium repens. Helianthemum alpestre. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Juncus trifidus. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Sedum alpestre. Deschampsia flexuosa. Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Carex rupestris.a.

a. Bupleurum falcatum. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. Pedicularis verticillata.a. Valeriana sambucifolia ş.5 m înălţime). Alchemilla flabelata. Trifolium alpestre ş. Nardus stricta. Doronicum columnae. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Hieracium alpinum.Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Doronicum austriacum. Potentilla ternata. Rumex alpestris. Astrantia major. Ranunculus montanus ş. Potentilla ternata. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Adenostyles alliariae var. Digitalis grandiflora. Primula minima. Ligusticum mutellina. În locurile fostelor stâne. Luzula campestris. kerneri. Campanula alpina.a. Leucanthemum waldsteinii. Carex sempervirens. Veratrum album ş. Phleum alpinum. Campanula abietina. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Ligularia sibirica. Urtica dioica. Pajişti Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. . Trifolium repens ş. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. Carduus personatus. Poa media. Ranunculus platanifolius. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1– 1. Luzula spicata. Lotus corniculatus. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum.a. Luzula luzuloides. Geum montanum. Filipendula ulmaria. Crepis paludosa. Festuca supina. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. Centaurea kotschyana. Poa alpina. Polygonum viviparum. Hieracium aurantiacum. Heracleum palmatum. Campanula abietina.a. Deschampsia caespitosa. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. lasianthum. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Deschampsia caespitosa. Cirsium erisithales. Anthoxanthum odoratum.

Potentilla ternata. Soldanella pusilla. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. calcicole. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Thesium kernerianum. Minuartia recurva. Minuartia sedoides. Equisetum sylvaticum. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Sedum atratum. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Geum reptans. Gentiana verna. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Scorzonera rosea. Rhinanthus alpinus. Linum extraaxillare. Salix reticulata. Juncus trifidus. Pinguicula vulgaris.a. Soldanella hungarica. Erigeron uniflorus.a. pseudotaraxaci.Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă.a. Geum montanum. fotofile. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. pyrethriformis. Dianthus tenuifolius. Veronica serpyllifolia ş. Thamnolia vermicularis). Dryas octopetala. Pimpinella saxifraga. Festuca bucegiensis. Ranunculus oreophilus. Taraxacum alpinum. Silene acaulis. Dianthus glacialis subsp. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Gentiana acaulis. Festuca amethystina. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Galium anisophyllon. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Plantago atrata. Knautia longifolia. Thlaspi dacicum. Avenula versicolor. transsilvanica. În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. Anthemis carpatica subsp. Armeria alpina. Homogyne alpina. saxatilis. Saxifraga demissa. Ligusticum mutellina. Luzula campestris. gelidus. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Pedicularis oederi. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Saxifraga aizoides. ş. Phyteuma orbiculare. Iris ruthenica. Deschampsia flexuosa. Sesleria coerulans. Vaccinium uliginosum. Myosotis alpestris. Leontodon montanus subsp. Onobrychis montana subsp. Festuca amethystina. rezistente la uscăciune. Juncus effusus ş. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi . Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Veratrum album.

Minuartia verna.Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. Pedicularis oederi. Oxytropis halleri. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. Geum reptans. Cerastium transsilvanicum. Sedum hispanicum. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Trifolium montanum ş. Campanula cohlearifolia. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Trisetum alpestre. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. Geranium caerulatum. Senecio papposus. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. Vegetaţia stâncăriilor. Salix reticulata ş. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. pyrethriformis. Arabis alpina. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Carduus kerneri. Galium anisophyllon. Bupleurum diversifolium. Dryas octopetala. Draba kotschyi. Aici se află frecvent: Achillea schurii. Gymnadenia conopsea. pajiştile. Saxifraga demissa. Cerastium alpinum subsp. Draba haynaldii. Ranunculus oreophilus. 4. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. Viola alpina. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Iris ruthenica. Festuca versicolor.a. Hypochaeris uniflora. Saxifraga paniculata. Gypsophila petraea. Galium anisophyllon. corona-sancti-stephani. Ranunculus alpestris. Anthemis carpatica subsp. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. Saxifraga moschata. Lloydia serotina. Biscutella laevigata. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine . Saxifraga corymbosa. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus.a. Saxifraga androsacea. Hedysarum hedysaroides. lanatum.

Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. Cerastium alpinum subsp. Sedum alpestre. Salix herbacea. ci cresc în smocuri sau tufe izolate. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). Întinderea acestui etaj este redusă şi. Luzula spicata. Pedicularis oederi. Juncus trifidus. Primula minima. Viola alpina. în condiţii de îndelungată înzăpezire. Plantele nu formează pajişti continue. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Dryas octopetala. Festuca bucegiensis. fiind proprii rocilor silicioase. Gnaphalium supinum. plante de stâncării şi bolovănişuri. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin).Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Dianthus glacialis subsp. Silene acaulis. Pe coame. vânturi puternice şi uscăciune.a. şei. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. Festuca bucegiensis. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici). Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. pajişti. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. Saxifraga androsacea. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. lanatum. gelidus. Thamnolia vermicularis). . în ciuda condiţiilor grele de viaţă. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Soldanella pusilla ş. Phyteuma confusum. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. Armeria alpina. Primula minima. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. Campanula alpina. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme.

VULNERABILE ŞI RARE. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. 144). PLANTE OCROTITE. Fig. PLANTE PERICLITATE. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. 1967. regional şi în rezervaţii naturale : Angelica archangelica. Armeria alpina. Fig. * Adaptat după BELDIE AL. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. 146. Fig. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. Fig. Fig. 139. relativ limitat.. Fig. ENDEMITE. 142. 147). 146). 143. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. 142. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. 139. – taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. Fig. Dianthus spiculifolius.Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. Fig. 142. 140. . 144 Fig. Fig. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. O altă categorie de taxoni. 9. Fig. Fig. 141. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. Fig. Gentiana lutea. trebuiesc ocrotite. 143. 147). Daphne blagayana. Fig. 139. 140. 143. 141. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. Fig. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. Fig. Fig. în consecinţă. 140. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. Fig. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. 139. 145.

Campanula carpatica CAM R End. (Fig. Angelica archangelica API V 8. Alyssum repens BRA Nt End. Heracleum carpaticum. Achillea schurii AST R End. Rhododendron myrtifolium. Fig. Campanula transsilvanica CAM V End. Carduus kerneri AST R End. Androsace chamaejasme PRI V 7. crt. 146. 145. Aquilegia transsilvanica RAN R End. Leontopodium alpinum.* 2. Aconitum vulparia subsp. Nigritella nigra. Fig. Nigritella rubra.* 3. Nr. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării.a. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. Taxus baccata.** 12. Larix decidua. Arnica montana AST V 11.Hepatica transsilvanica. pyretriformis AST R End.*** . Saxifraga demissa.*** 4. Secale montanum.*** 5. Anthemis carpatica subsp.*** 13. Trollius europaeus ş.** 10. Anacamptis pyramidalis ORC V 6.* 9. lasianthum RAN Nt End. Aconitum toxicum RAN Nt End. 147).

Carex fuliginosa CYP R 16.* 20. Daphne blagayana THY V 25. Cerastium transsilvanicum CRY R End. Dentaria glandulosa BRA Nt End. Centaurea kotschyana AST R End.** 26. Dactylorhiza sambucina ORC R 24.14. Doronicum carpaticum AST R End. Dianthus spiculifolius CRY V End. Centaurea pinnatifida AST R End. Dactylorhiza incarnata ORC R 22. Corallorhiza trifida ORC R 21. Carex rupestris CYP R 17. Draba haynaldii BRA V End.* .* 19. Dianthus tenuifolius CRY Nt End.*** 30. gelidus CRY R End.* 28.* 29.* 27. Dactylorhiza maculata ORC R 23. Carex capillaris CYP R 15. Dianthus glacialis subsp.*** 18.

Heracleum carpaticum API V End. Gentiana acaulis GEN R 36.* 32. Geum reptans ROS R 40. Gentiana lutea GEN E 37.* .** 47.** 35. Heracleum palmatum API Nt End. Geranium caeruleatum GER R End.** 46. Eritrichium nanum BOR E End. Godyera repens ORC R 42. Hedysarum hedysaroides FAB R 45. Festuca bucegiensis POA R End. Hepatica transsilvanica RAN Nt End.* 34. Festuca carpatica POA R End. Gypsophila petraea CRY R End.*** 39. Gentiana punctata GEN R 38. Gladiolus imbricatus IRI R 41. Festuca amethystina POA R 33.31. Gymnadenia conopsea ORC R 43.*** 44.

Leucanthemum waldsteinii AST R End.* 49. Linaria alpina SCR R 55. Nigritella rubra ORC E 61.AST R End. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 53. Hieracium transsylvanicum AST Nt End. Hesperis oblongifolia BRA R End.** 54. Leontodon pseudotaraxaci montanus subsp. Neotia nidus-avis ORC R 59. Ophrys insectifera ORC E . crt.* 52. Lloydia serotina LIL R 57. Onobrychis transsilvanica montana subsp. Iris sibirica IRI R 51. Linum extraaxillare LIN Nt End. Loiseleuria procumbens ERI R 58.FAB R End. Leontopodium alpinum AST E Nr. *** 56.*** 50.* 62.48. Nigritella nigra ORC E 60.

Secale montanum POA R . Orchis ustulata ORC R 66. Saxifraga demissa SAX V End.** 76. Pinguicula alpina LEN R 70. Primula halleri PRM R 73. Papaver alpinum subsp. Phyteuma confusum CAM R 69. Oxytropis halleri FAB R 67. Pulmonaria rubra BOR Nt End. Rhododendron myrtifolium ERI V 77. Pinguicula vulgaris LEN R 71. Orchis morio ORC R 65. corona-sancti-PAP stephani V End. Ranunculus carpaticus RAN R End.*** 75. Pseudorchis albida ORC R 74.* 79.* 68. Orchis militaris ORC R 64. Salix retusa SAL R 78. Plantago atrata PTG R 72.63.

Taxus baccata TAX V/R 87. Veronica aphylla SCR R 96.** 86. Soldanella pusilla PRM R 85. dubia CRY Nt End.** 83. Thymus comosus LAM Nt End. Thlaspi dacicum BRA R End. Thesium kernerianum SAN R End. *** 81. *** 82. Symphytum cordatum BOR Nt End.* 91. Senecio papposus AST Nt End.* 88. Soldanella hungarica PRM R 84. Vaccinium uliginosum ERI R 94.* 90.*** 89. Sesleria coerulans POA Nt End. Silene nutans subsp. Veronica alpina SCR R 95. Veronica baumgartenii SCR R End. Traunsteinera globosa ORC R 92. Trollius europaeus RAN V 93.80. Thymus pulcherrimus LAM R End.** .

Dianthus glacialis subsp. 5 . 4 . Plante rare şi endemite: 1 .Papaver alpinum subsp. Corona-sancti-stephani (V/End.Dianthus tenuifolius (Nt/End.Ranunculus carpticus (R/End.). 1a . 2 . Viola alpina VIO R 98.). Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig.fruct/păstaie. 3 . .carenă. 1b . gelidus (R/End.). 139.*** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig. 140. 3a . Viola dacica VIO R End.97.capsulă.Oxytropis halleri (R).).

2 . Plante rare: 1 . 141.capsulă. 5 . 4 . 3 .faţa inferioară a frunzei.rămurică cu flori.Fig. 2a . . 3a .Viola alpina (R). 6a .Androsace chamaejasme (V).Soldanella hun-garica (R).Loiseleuria procumbens (R).Vaccinium uliginosum (R). 6 .Primula halleri (R).

). Plante rare şi endemite: 1 .Achillea schurii (R/End. 143. 2a . 7a .Veronica alpina (R). 5 Plantago atrata (R). 7 .Eritrichium nanum (E/End. 2 .).Fig.Arnica montana (V).Phyteuma confusum (R). .). 142. Fig. 3 Anthemis carpatica (R). 6 . 4 – Pingui-cula vulgaris (R). Plante rare şi endemite: 1 .fruct tânăr cu caliciu persistent. 2 .Campanula carpatica (R/End. 3 .Gentiana acaulis (R).floare în secţiune longitu-dinală.

foliole involucrale de jos. 1c . 144.Doronicum carpaticum (R/End.). 1b. Plante rare şi endemite: 1 .Centaurea kotschyana (R/End. .Fig. 1a.).Lloydia serotina (R).).fruct/achenă. 1d .Hieracium transsylvanicum (Nt/End. 2 . mijloc şi de sus de la un calatidiu. 3 . 4 .

Angelica archangelica (V). 3 . regional şi în rezervaţii naturale: 1 .Leontopodium alpinum (E). regional şi în rezervaţii naturale : 1 .Daphne blagayana (V). Plante ocrotite în toată ţara.exemplar steril.fruct. 2a . 2 . 145. 1a . 4 Nigritella rubra (E). Plante ocrotite în toată ţara. . exemplar înflorit.Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.Fig. 146.Gentiana lutea (E). 2 . Fig.).

a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. 2 . de la Sinaia până la şeaua Strunga. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. Omul.sămânţa. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. aşezate în bazinul văii Ialomiţa. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. 3a . regional şi în rezervaţii naturale : 1 Rhododendron myrtifolium (V).capsulă.Fig. 2507 m). 1b . dintre care una situată pe versanţii exteriori. . abrupţi ai masivului şi două mai mici. 3 .Trollius europaeus (V).). Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. Plante ocrotite în toată ţara.Saxifraga demissa (V/End. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. 1a . 147.polifoliculă. menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. cu numeroase rarităţi.

Ana”. situat la poalele Jepilor Mari. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. Pe alte văi (V. cât şi cele ale culmilor nordice. în apropiere de stâncile „Sf. cele din pădurea Piatra Arsă). însoriţi ai Jepilor. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. Caraimanului şi Coştilei. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni.Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). . Babei. Cerastium transsilvanicum. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). dubia. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). În zona alpină. transsilvanica. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. elemente termofile mai rare.a. Thlaspi dacicum. în suprafaţă de circa 250 ha. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). Geranium caeruleatum. pe Valea Peleşului. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. calcicole. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută . Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. Silene nutans subsp. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. Caraiman şi Coştila. Ana”. V. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. Onobrychis montana subsp. Teucrium montanum. Thymus pulcherrimus ş.a. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. Peleşului. Dianthus tenuifolius. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana). V. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. pe Jepii Mici ş.

). medicinale. tufărişuri de smirdar. frunza – sau reproducător – floarea ş. ornamentale.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. furajere. determinarea (identificarea taxonilor). herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. 1. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. În afară de rezervaţia principală. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. Se cunosc mai multe tipuri de herbare.). herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. HERBORIZAREA. care include teritorii considerabile. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. herbare cu plante tehnice etc. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. 10. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. 148): .). tipul de organ vegetativ – rădăcina. tulpina. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. Rezervaţia botanică Vf. uscarea prin presare. pajişti de brâne. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate.a. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. melifere. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor.

ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic.– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar).presă de teren. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). necesară la presarea plantelor pe teren. lemne. 3 . Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . 6 .deplantor. 148. pietre. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman.daltă. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. 5 . de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. presa este formată din două plăci de placaj sau carton.botanieră. – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite. pământ).cosor. – botanieră (cutie specială din tablă. 2 . – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. 4 lopăţică. . Fig. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea.

149). Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. expoziţie. expoziţia şi data colectării.– etichete pe care se vor nota imediat după colectare. când talurile nu se rup. separat. staţiunea. în pliculeţe numerotate. pentru lichenii gelatinoşi. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. pot fi colectaţi în tot timpul anului. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. 149). – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. – probele colectate se ambalează imediat. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. altitudine. altitudinea. cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. localitatea. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. care trebuie să însoţească eşantionul. Pentru lichenii saxicoli. . Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). pH etc. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi.). confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. – caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. tipul de sol. fiind caractere de determinare. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul.

muguri. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. – se colectează numai plante sănă-toase. flori. arbuşti. 149. iar uneori şi eşantioane de ritidom). Cormofite. tuberculi. complete. sori. fructe. – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. bulbo-tuberi sau bulbi). subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. flori). tulpină. – de la plantele lemnoase (arbori. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. conuri. . La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. cu toate organele vege-tative (rădăcină. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral.Fig.

– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. organele tuberizate (rădăcini. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. frunzelor şi florilor. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. rizomi. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. potrivinduse pe dimensiunile hârtiei. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. de regulă longitudinal. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. trebuiesc imediat presate şi uscate. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. Înainte de a fi aşezate pe coli. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. 2. în mod similar la toate grupele de plante. Cormofitele terestre transportate în laborator. . se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Florile vor fi de asemenea. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi.

încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. atlase etc. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. diagnozele. 150. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. albume. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. prin atingere cu mâna. diagnoze. 3.Plantele cu spini. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. 150). În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. . cormofite). iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. ghimpi.

de circa 2–3 mm lăţime. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. localitatea. familii. în cazul celor mai mici. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig.). muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. staţiunea. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. Talofitele (licheni. ordine. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. 149). confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. 4. 151. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. . genuri şi specii) sau în alt mod. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. clase.desene şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. După lipirea tuturor plantelor.1. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. 151: 2–4). presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. Colile de herbar sunt cartoane duplex. dacă aceasta este mare sau mai multe.

Enciclopedică. MEŞTER Lotus. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Universităţii Bucureşti. TOMA N. . UNTU Constanţa. TUDOR Constanţa. BELDIE AL. ANDREI M. I. BELDIE AL. Determinator Ferigi. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). ANGHEL I. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi .. medie (3) şi mare (4). 1967. BADEA L. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. 1997. Academiei Române. Bucureşti: Edit. BĂCĂUANU V. & POSEA GR. Ghid turistic. Flora României. În: Geografia României. Relieful. Bucureşti: Edit. 151. Bucureşti: Edit. Vol. Bucureşti: Edit.Fig. Sigma.. NĂSTĂSESCU Maria. 2000. AgroSilvică. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar : 1a. 1976. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena.. 1983. Bucureşti: Edit. 1c. Practicum de Biologie. Academiei Române. 1b. 1968. Morfologia generală a plantelor. Bucureşti: Edit. Geografia fizică.

Ed. pentru uzul studenţilor.R. CRISTUREAN I. Universităţii Bucureşti. Licheni. Didactică şi Pedagogică. Botanică sistematică. 1976. a II-a. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică . Determinator de plante inferioare. CIOCÂRLAN V. Bucureşti: Edit. 2000. CRISTUREAN I. 1965. GRINŢESCU I. Didactică şi Pedagogică. CRISTEA V. Botanica. Bucureşti: Edit. a II-a. Ştiinţifică şi Enciclopedică. COLDEA GH. 2001.Lichenophyta . Bucureşti: Edit. Ceres. 1972. Plantele din Munţii Bucegi. Bucureşti: Edit. . 1967. BELDIE AL. Botanica sistematică. Bucureşti!”. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. IVAN Doina. Flora indicatoare din pădurile noastre. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. a II-a revizuită. Botanică Sistematică. Flori din munţii noştri . a II-a revăzută şi adăugită. 1985. Cormophyta. Bucureşti: Edit. MORUZI Constanţa & TOMA N. Ed. Bucureşti: Edit. „alo. Determinator. II. 1988. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca.S. Bucureşti: Edit. Fitocenologie şi vegetaţia R. Mycophyta . BELDIE AL. & POP I.BELDIE AL. SÂRBU I. 1979. Didactică şi Pedagogică. MORARIU I. Ştiinţifică. Flora ilustrată a României . Ed. NEGREAN G. Ed. Bucureşti: Edit. 1979. Agro-Silvică. Bucureşti: Edit. & PRIDVORNIC C... 1974. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. AgroSilvică. & SÂRBU Anca. Practicum de Botanică Sistematică . Chei de determinare.Bryophyta. Academiei Române. 1971. HODIŞAN I. & LUNGU Lucia. & CHIRIŢĂ C. Pteridophyta et Spermatophyta. 1969.

S. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Note de curs. & ROMAN Ştefana. Bucureşti: Edit. SĂVULESCU T. Bucureşti: Edit. 1981.. Bucureşti: Edit. (coord. TARNAVSCHI I. 1952-1976. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona.R. POSEA GR. & MIHAI GH. (ed. . Universităţii Bucureşti. Ed. 1968. CRISTUREAN I. TODOR I. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică. Botanică sistematică. Flora României. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Mic Atlas de plante din flora R.T..1982. 1999. Biologie vegetală. a II-a. HODIŞAN I. Didactică şi Pedagogică. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. Academiei Române. MITITELU D. 1983. Bucureşti: Edit. SÂRBU Anca. POP I. Bucureşti: Edit. RĂVĂRUŢ M. Ştiinţifică şi Enciclopedică. & TURENSCHI E.PAUCĂ Ana M. Universităţii Bucureşti.). 1959.. Ştiinţifică.. 1973. Didactică şi Pedagogică. LUNGU Lucia. Enciclopedia geografică a României. Botanica.).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful