Obiectivele temei: cunoaşterea teoriilor, curentelor şi şcolilor de gândiriilor economică cele mai semnificative din perioada amintită; evidenţierea

contribuţiilor unor mari autori (mulţi dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie ) la dezvoltarea ştiinţei economice; descifrarea sensului extinderii domeniului de cercetare al ştiinţei economice; rolul teoriei economice în fundamentarea politicilor economice

11.1 Şcoala austriacă
Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a "Principiilor economiei". Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie. Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat că toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire. A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă teorie a ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politică deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută.

A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt. Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistă şi critica socialismului sub toate formele sale. Individualismul metodologic Principiul individualismului metodologic se află la baza programului austriac. El statuează că analiza economică trebuie condusă în aşa fel încât toate concluziile să poată fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altă parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economică reprezintă astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintă nu numai pilonul de bază al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei aconomice focalizată pe individ. În această ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretării economice este arbitrară, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetuează, reprezintă doar punctul de pornire în analiza economică şi nu punctul final. În viziunea austriacă analiza economică trebuie să tindă spre identificarea relaţilor de la cauză la efect, să producă o analiză genetic-cauzală (opusă analizei operaţionale, cultivată de economiştii contemporani). Analiza cauzală are ca o primă şi foarte importantă consecinţă introducerea timpului în economie ca o variabilă şi nu ca o constantă. Acţiunea umană are loc în timp, iar timpul devine rar şi capătă valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantă este şi precizarea potrivit căreia noţiunea de timp capătă proprietăţile sale temporale cunoscute numai dacă presupunem că timpul se scurge într-o singură direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă afirmăm că procesele economice sunt ireversibile. Într-o concluzie mai largă, individualismul metodologic asociază două lucruri importante: primul, oamenii acţionează, adică sunt dotaţi cu voinţă şi judecată proprie; de aici rezultă eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţă, adică pot să-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economică trebuie să ţină cont de dinamismul structurii pe care o studiază. Existenţa calculului în socialism Mises a fost primul care a arătat că în socialism este imposibil calculul economic. Atacul său pornea de la faptul că, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie să efectueze calcule economice. Or, acest lucru era imposibil

din cauză că neexistând proprietate privată, nu exista piaţă, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia să efectueze calcule, dar fără să aibă numerele pe care să le introducă în aceste calcule! Concluzia lui era clară: calculul în socialism este imposibil. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însă dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din păcate, triumful doctrinei lor. Încercările de a respinge argumentele lui Mises nu au făcut decât să confirme degringolada teoretică a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semănat niciodată cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat să furnizeze un model de sistem socialist care să evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricatură a sistemului capitalist. Lange a încercat să facă din socialism un sistem care să imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fără a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmă. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Hayek a fost cel care a mers pe idea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţă şi la perfecţionarea conceptului de de coordonare a planurilor individuale. Teoria ciclului de afaceri Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economică. La origine, ea reprezintă împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetară a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat această teorie. Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţială a ciclului se află o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestă în general printr-o creştere a preţurilor şi o scădere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Această extindere a creditului poate fi provocată atât de intervenţia Bancii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determină o îmbunătăţire iniţială a condiţiilor de afaceri. Investitorii se găsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care să le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident că o rată a dobânzii mai mică sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul că creditul suplimentar ajunge întâi la producători/investitori, aceştia pot să liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativă a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativă a preţurilor se referă la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe măsură ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde să scadă. Dacă extinderea creditului nu se accelerează, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmă preţurile bunurilor de consum, determinând scăderea drastică profitabilităţii. Criza se declanşează atunci când, la preţurile existente, producătorii nu pot să-şi vândă mărfurile. Pentru a le vinde ei trebuie să scadă preţurile, însă cu preţul unor pierderi mari. Dacă în acest moment oferta de monedă se măreşte din nou, producătorii primesc un răgaz, dar finalul este

Deşi nu aducea vreo recunoaştere oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena. seminarul a atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Mises îşi dă seama că ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. provincie a Austro-Ungariei. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia sa natală. cel mai bun tratament al crizei. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază. până la plecarea din Austria. este prevenirea ei. În concluzie teoria liberală a austriecilor era în completă contradicţie cu etatismul. un istoric al economiei. Pentru o vreme trăieşte din economii.Machlup. O. primul dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor keynesiste.von Hayek. Haberler. în Galiţia.Morgenstern. F. după 1906. spun austriecii. În 1903. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. evident. determinat de rata naturală a dobânzii. G. mare jurnalist şi economist american. unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg. Viena).Strigl. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani.A. Totuşi. şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena.U. descoperă Şcoala austriacă citind „Principiile economiei” de Carl Menger. încet teren. Izbucnirea războiului îl forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena. Astfel ajunge să-l cunoască pe Henry Hazlitt. preocupat de istoria agriculturii şi a muncii. În luna august a anului 1940 ajunge la New York. Şcoala austriacă pierduse încet. Printre participanţii la seminar s-au numărat F. Lipsa de rezistenţă a fost dată de faptul că teoria austriacă nu propune un remediu la criză.A.inevitabil. În cursul studiului său. La biroul său de la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. A fost o vreme când teoria austriacă a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar. lucrează pe lângă judecători şi devine asociat la o firmă de avocatură. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o îmbunătăţire a situaţiei . cu socialismul şi cu interveţionismul la modă în epocă. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie să se ajusteze în aşa fel încât profitabilitetea generală să ajungă la nivelul iniţial. Va obţine în 1909 cel mai important post. dar şi de marxism. Ludwig von Mises Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg.U. dar ea a fost "eliminată" de competiţia cu teoria keynesistă. cu care avea să devină celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S. R. Apoi publică diverse articole în ziarele din New York pe tot parcursul războiului.

istoria artei.sale personale. Disciplinele reprezentate erau numeroase şi variate: economia. Mulţi dintre aceştia vor deveni mai târziu celebri. Se întoarce la Viena în 1924 şi publică primele articole. În 1918 a început studiile de drept la universitatea din Viena. înainte de toate. începe cercetările asupra teoriei monetare. la 92 de ani. psihanaliza. să obţină un post universitar. teoria monetară. De aceea. va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. În această perioadă. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J. Sa născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea).M. Prin William Volker Fund. Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali. chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. Hayek apare interesat. fizica şi matematica. fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S. prin prisma experienţei sale americane. În această perioadă. unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu.va rămâne un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice.U. După 1923. A servit pentru scurtă vreme pe frontul italian în timpul războiului. el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser. În 1921. în 1949. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice. unde. istoria. ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante. Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. el decide "pe propriile cheltuieli şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii. . Până la retragerea sa din mediul universitar. În 1927. Friederich August von Hayek Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă. De fapt. Oricum. sociologia. psihologia. Aici el începe o nouă teză de doctorat pe problemele stabilizării monetare. Mises a continuat să profeseze până în 1969. reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun.Schumpeter. care are ca program de cercetare fluctuaţiile şi crizele economice. Moare în 1973. de teoria pură. obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu „dinamica” austriacă. la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.A. muzică. şi caută. Anul 1949 coincide în mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. primeşte un post de visiting professor la universitatea din New York. fără a mai apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat în 1922. Hayek a fost director al acestui institut până în 1931. dar pe care nu o va termina niciodată. unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. Mises îl ajută pe Hayek să fondeze Institutul austriac de cercetări economice. totodată. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. dar pornind de la analiza faptelor concrete. Cu toate acestea.

Hayek dobândeşte pe de-o parte notorietate mondială. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. Knight. el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti. în particular epistemologia. Polanyi. Stigler asupra . iar pe de altă parte o mulţime de duşmani. L.Keynes. şi pleacă în S. Hayek rămâne la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic. exponentul unui grup de economişti liberali de la London School of Economics. M. prima sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle".A. Cu cartea sa din 1944. dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului. Robbins şi alţii. Într-un text publicat în 1937 "Economics and Knowledge" el prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii. Friedman. tradusă apoi în engleză. pe care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Hayek critică "raţionalismul constructivist" sau "naiv" care pretindea înţelegerea totală a societăţii. O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii. în seria "economiei pure" şi anume "The Pure Theory of Capital". jurnalişti – la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia. Hayek părăseşte London School of Economics.Allais.Lange. unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice. M. începe să publice în revista Economica o serie de articole despre "Contrarevoluţia în ştiinţa". din toamna anului 1950. istorici. F. Popper. Knight. În această carte.U. Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului.Friedman.. distanţându-se astfel de teoria ortodoxă. Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a ţine o conferenţă despre rezultatele cercetărilor sale. K. susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în preţurile relative. adică despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. În 1947. La Chicago intră în contact cu cei care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. L. M. pe când Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. despre "scientism". În 1931. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membrii din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an.Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale. unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi. În atmosfera londoneză continuă seria marilor controverse. Între cei invitaţi se aflau: M. El a atras atenţia în stilul său bine cunoscut. că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea. de astă dată împotrive lui O. în diverse ţări. în acea vreme. Machlup. L. în urma primirii de către acesta a premiului Nobel. cetăţenie dobândită în 1938 şi la care nu a renunţat niciodată. În 1949. Acest grup decide să-şi continue existenţa ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele societaţii de la Mont-Pelerin. pentru a discuta principiile unei ordini liberale şi mijloacele de a o păstra. "The Road To Serfdom" (tradusă şi în româneşte). G. von Hayek. von Mises. Bernard de Jouvenel. În 1929 publică în germană. În cartea sa "Economia dirijată în regimul colectivist" formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea "socialismului de piaţă". conducând la o proastă alocare a resurselor. dar la care Hayek nu a participat.Robbins era. acceptă postul de profesor de ştiinţe sociale şi morale la universitatea din Chicago. În 1941. F.

Această carte este într-un fel. În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo. Deşi bolnav şi oarecum izolat. antipodul teoretic al lui Hayek. fondatorul şcolii Ordo.cărora va exercita o influenţă deosebită. pentru că această distincţie conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă". De fapt. În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel. legislaţie. Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă. ai cărui adepţi au creat baza teoretică a "miracolului economic german". de acum cunoscută şi recunoscută. unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. şi apoi. Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei "Drept. "The Counter-Revolution of Science"(1952). de la sfârşitul celui de al doilea război mondial. "The Political Ideal of the Rule and Low" (1955). În 1962. un alt nucleu liberal. iar în1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg. numeroşi participanţi. Germania îi oferă o catedră de economie politică. primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg. La Frieburg. el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l menţine şi a-l perpetua. succedându-l pe prietenul său Walter Eucken. adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele economiei". S. Tot în această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: "J. pe atât de caracteristică lui: "Dacă cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru economie. "The Constitution of Liberty"(1960). Hayek continuă ofensiva sa politică şi teoretică. pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie. timp de şapte ani. În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală. fiind considerată de analiştii istoriei gândirii economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek. constituie într-o mare măsură continuarea la "Drumul către servitute". continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din Frieburg. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv 1979. eu i-aş fi spus să renunţe la această idee. Mill and Harriet Taylor"(1951). adunând la seminariile sale interdisciplinare. libertate". Această ultimă carte (tradusă şi în româneşte). În 1974. premiu pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal. . La Chicago are un succes formidabil.

von Hayek. întrebări care revin ca un leit-motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa economică? După opinia lui Hayek. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. 2. care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt . Hayek se reîntoarce la Frieburg. 3. ştiinţa economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată metodologia economică. 11. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia economică îşi asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale ştiintei economice. tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism. De alfel. unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Într-adevăr. ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a monedei. Astfel. rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire intelectuală comună. Hayek îşi propusese respingerea credinţei eronate după care omul se modelează.În 1977. dintre care le reţinem pe cele mai semnificative: 1. În particular. dă dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea economice. dominantă în anii '50 în macroeconomie. deşi perfectă logic şi matematic. Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi. În această carte el reia ideile sale obsedante despre socialism. De alfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt parte integrantă a discursului său de economist. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. În 1980. dar neoperaţională în economia reală. Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". dar mereu s-a întrebat. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor. organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti. monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago. căutând totodată să atenueze formalizarea extrema. insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra problemelor morale. Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile acestei şcoli. Piaţa nu este numai ceea ce în mod obişnuit cred oamenii. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică.2 Monetarismul Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă. Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. "reţetele keynesiste" tradiţionale. de procese şi instituţii. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii. opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi. El nu a abandonat niciodată ideile de la care a plecat. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piaţă. le va amplifica şi rafina.

în consecinţă. care a şi definit în trei puncte crezul monetarist: 1. dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică.I. Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente. contribuţiile lui M. Reagan şi M. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei. precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare". ocupării şi preţurilor. Monetarismul actual. a istoriei şi teoriei monetare.între abundenţa monetară şi creşterea economică. ele se regăsesc în opera lui Friedman. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului. înlocuind keynesismul dominant până atunci. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.D. care fie critică ortodoxia monetară. Thatcher şi chiar până la experţi ai F. în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Astfel. Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner. Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe. el are o serie de ramuri. încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase. Volcker . evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare. se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. până la R.. deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. cu o arie de cuprindere mult mai largă. este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj. În acest context. simbolizând ortodoxia monetaristă.M.. P. 2. Pentru a înţelege mai bine această diversitate. Astfel. De alfel. Friedman sunt îndreptate în două direcţii: => critica keynesismului. principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice. de la preşedintele F. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. . Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor. Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului.E.Friedman. fie îi rafinează unele principii. monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă. 3. ale căror concluzii sunt uneori divergente. Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.

Hausman "Filosofia ştiinţei economice"). dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. În "Dolars and Deficits". credinţa în reglarea economiei prin piaţă. el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Tot în 1957. A Restatement". în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Venitul permanent. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. pe de altă parte. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent. împreună cu Anna Schwartz. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics"(reprodus în antologia lui D. în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă şi în româneşte) critică statul providenţă. necesitatea stabilităţii politicii monetare. Milton Friedman Teoretician. Asfel. Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie. rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei. publică o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii. element fundamental al economiei keynesiene. Dimpotrivă. când reportul dintre venitul monetar şi venitul real . respingerea politicilor conjucturale de stabilizare prin control guvernamental. evitându-se risipa. şi autor creativ. Dintre principiile friedmaniene reţinem: Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor. teoria venitului permanent. cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi.=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive. el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. M. rata şomajului natural. Apoi el atacă funcţia consumului. unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods. unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. polemist redutabil. Militant al capitalismului şi al pieţei. publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte). Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte.

cu alte cuvinte. Raţionamentul său se face în trei timpi: ƒ moneda este un bun de consum. acţiunile. pentru că agenţii economici nu sunt "miopi". după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau. cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. în particular. considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman: • să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general. politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale. ceea ce este acelaşi lucru. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung. o funcţie stabilă. funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte. cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips. Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar. când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării. • să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor. M. bunurile fizice şi capitalul uman) ƒ relaţia stabilă pentru cererea de monedă. dacă se vrea ieşirea din subocupare. consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive. ƒ cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda. sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate. moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei) Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. În concluzie. M. În consecinţă. Mai mult. În opoziţie cu analiza lui Philips. Analiza lui M. obligaţiunile. Funcţia monedei. pentru că salariaţii constată . trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În acest context. iar iluzia monetară va dispărea. arătând că pe termen lung. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. Drept urmare. politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei.

Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. M. acordând un rol efectiv deficitului bugetar. de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile. Monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. în absenţa instituţiilor internaţionale financiare. Respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor. este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă. Brunner şi H. în fond. titlurile(creditul) şi capitalul real.creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei. K. ci este este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. Drept urmare. şi anume preţul relativ al capitalului. influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur. Rate de schimb flexibile. descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. când gloria monetarismului este istorie. ca şi Keynes. J. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Astăzi. drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi. Ca şi alţi monetarişti. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active. Spre deosebire de monetarismul standard. pentru a avea o creştere sănătoasă. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflationiste. cerând salarii nominale mai mari. respingând totodată politicile de stabilizare bugetară. metaliştii susţin reglarea economiei prin piaţă. singura garanţie a legaturii dintre sfera financiară şi economia reală. Brunner şi H. iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor. autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare. Acest monetarism recunoaşte. conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale. Cu alte cuvinte. Monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Ei susţin că există trei forme de active: moneda. întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului. Băncile caută să . În opinia lor. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă.

După opinia lui Hayek. . şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului. şi o concepţie economică în termeni de circuit. F. R. acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile. pe de-o parte. F. Încă din 1961. deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă. Lucas jr. J. în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice. care refuză rolul băncii centrale. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei". creditul şi producţia. care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare. ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. care leagă investiţiile. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Austriecii cercetează astfel.menţină un raport stabil între rezerve şi depozite. care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală.. În replică. Muth şi din 1972. politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia. Monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. au fost puse în cauză anticipările adaptive. nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua.

cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Smith) 3. ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă. susţine că dezechilibrele fac parte din procesul de creştere economică şi sunt repere ale corecţiilor ulterioare şipe de altă parte. toţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie conţine. Becker şi G. supraevaluarea terenurilor agricole a căror importanţă economică se află în descreştere şi a doua. Fiecare dintre ei au abordat prioritar problemele capitalului uman. atât un filon teoreticslogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări". din perspectiva epistemologică. altfel spus. Promotorii acestei teorii sunt: Th. "Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman.3 Teoria capitalului uman Teoria capitalului uman iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago. subevaluarea capitalului uman. Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman între care le reţinem pe cele mai semnificative: 1. prin urmare o supraproducţie. Cercetările sale extrem de diverse îl conduc. . W. rolul guvernului este abordat în maniera pieţei politice: în ţările dezvoltate. concluziile sale unesc cele două arii de interes: • el insistă pe cele două elemente care ghidează dezvoltarea agriculturii: prima. • pune în cauză teoriile dezvoltării care insistau pe reformele agrare. W. G. la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau. analiza dezvoltării sub două aspecte: pe de-o parte. dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's View"(1959). Schultz. decât practic. punerea în discuţie a noţiunii de capital. Ca şi alţi autori. supralicitând totodată "revoluţia verde". se înscrie mai mult în radicalismul tematic. insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman. 2. susţine creşterea diviziunii muncii şi a specializării în dezvoltare economică(pe linia cercetărilor deschise de A.11. dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice. lobby-ul fermierilor provoacă o tendinţă de supraevaluare a produselor agricole. de exemplu. în mod similar industriaşii dominanţi în lumea a treia induc o insuficientă remunerare a agricultorilor şi deci. Stigler. Th. Evident. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare. o supraproducţie în ţările sărace. el observă că sloganul anilor '60 "mai mult verde decât roşu". Guvernele sunt parte a acestui joc.

Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare. drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare. îmbrăcăminte. Astfel. definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman. formarea profesională în timpul lucrului. şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative. practică o investiţie în capital uman. a Theoretical and Empirical Analysis". este definit capitalul uman. publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte). iar acestea sunt determinate de comparaţia între costuri şi beneficii. dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară. un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final.G. el analizează în "Human Capital. Becker. unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor. cheltuielile medicale. el publică "A Theory of Allocation of Time". Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional. ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. El arată că procesul alegerii individuale . fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman. ură. Altfel spus. care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană. conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. Becker. comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici). Teoria capitalului uman. Investiţia în capital uman este determinată de o serie de motivaţii: ¾ determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman. individul este o adevărată firmă. Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. altruism etc. cât şi valorile personale care determină comportamentul uman (iubire. adică. ci un adevărat producător. ¾ remunerarea depinde de sumele investite în capitalul uman. Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. În opinia sa. pe costul timpului etc.).). elaborată de G. căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. G. migrarea. care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă. iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). care îndeosebi prin educaţie şi formare. pe linia promotorilor capitalului uman. Becker. G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale. o lectură. În primul rând. petrecerea timpului liber etc. În 1964.

Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. În acest model. spune Becker. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie. definită de structura consumului şi de preţurile relative. G. este vorba despre costul de oportunitate al timpului. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită de meloman. G. ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate. alegerea obţinerii veniturilor imediate. pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. noua teorie a consumatorului elaborată de G. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitaţi variate. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică. G. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă. din contră. individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit un consumatorproducător. utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă. Cu alte cuvinte. căreia îi ataşază rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei.între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau. inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. care insistă pe gusturi şi preferinţe. similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent. G. muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. În fond. natalitate. iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată. bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă. G. De fapt. din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici. Logic. ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită. În acest cadru. el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor .

J. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Stigler s-a remarcat şi ca un critic vehement al . Stigler. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii. costul căutării este un cost de cumpărare.) şi invers. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii. Fiecare om . iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. În acest context. căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Pe de altă parte. Pentru Stigler. care este independentă de valoarea bunului în cauză. publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. din această perspectivă. este un precursor al economiei informaţiei. precum şi a rolului publicităţii. ea este o cheltuială. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune. pentru studiile sale în domeniul economiei industiale. şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. iar această situaţie rezultă din faptul că achiziţionarea informaţiei şi costurile tranzacţionale nu sunt nule. G. Stigler arată că există diferite preţuri de echilibru compatibile cu eficacitatea economică. trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor. are contribuţii în aplicarea la teoria economică a sociologiei gusturilor. a teoriei consumatorului. Informaţia apare ca un input. Această concepţie alături de cea a lui G. G. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii. efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali.sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj. un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. adică reducerea gradului său de ignoranţă. Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit. Dar publicitatea are o limită. condiţii de locuit mai pe gustul său etc. contribuind astfel la dezvoltare. prin cercetările sale. spune Stigler. Stigler. alte eforturi făcute etc. este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut. durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat.). iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Deci. cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe. Potrivit opiniei lui. ştie că pentru unele bunuri complexe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. O altă contribuţie a sa se referă la optimul cheltuielilor publice în domeniul securităţii sociale abordat în termeni normativi. laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1982. pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei.

îndeosebi în direcţia descoperirii modului cum apar ideile economice printre specialişti (apreciind originalitatea şi capacitatea lor de a face să pătrundă în public noile idei şi concepte). ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia. 11.. mai mult.4 Teoria economiei ofertei Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică. care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei.intervenţiei statului în economie. Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte: 1. B. G. prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. După opinia iniţiatorilor economiei ofertei. teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S. politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată. după cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci. dezvoltând concepte teoretice care pun în evidenţă ineficienţa reglementărilor. piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care corespund alocării optimale. A. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor. Celebra curbă a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal. Stigler are şi alte contribuţii importante în domenii precum economia industrială (avansează principiul supravieţuitorului). precum şi preferinţele lor. La nivel mediatic. Această situaţie coduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi investiţiilor. punerea în cauză a statului-providenţă). ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. 2. între timp liber şi muncă. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Supply-siders propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu . oligopolul. dar şi istoria gândirii economice.A. 4. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. apoi în tot Occidentul. ele modifică alegerile spontane ale indivizilor. Laffer şi G. controlul impozitelor şi cheltuielilor publice(în fond. în parte. Între 1975-1980. În acest context. firmele şi indivizii au comportamente raţionale. prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii. preţurile relative le determină alegerile lor economice. cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator.U. Gilder. iar printr-un astfel de comportament optimal este atins: 3. ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate. revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. programarea lineară. Say. Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei.

K. Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei. între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile. pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat. el respinge ideile lui J. producţia de bogăţie şi munca. Galbraith despre eficacitatea marilor firme. proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. Gilder a popularizat teoria ofertei. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului californian din Silicon Valley. cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală (r) şi încasările statului din impozite (I). Într-o analiză simplă. În consecinţă. pierd alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii). În aceeaşi serie el consideră că J. Cu alte cuvinte. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci.Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate. În aceeaşi ordine de idei. a firmelor gigant. care exprimă inovare. . accentuând idea după care într-o economie. spune el. a fost creată de statul providenţă care pretindea că o reduce. nu-i un joc de sumă nulă. Ofensiva lui G. sărăcia. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente: • -în primul rând. cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima. A. contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian. porneşte de la următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului. acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi inegalitaţii. economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia. G. politicile redistributive de după 1964. economiile.limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar. Laffer. Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive. iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital. perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta. politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării. • -în al doilea rând. G. opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. ci un joc cu sumă pozitivă.K. Modelul rezultat. ocupare şi profituri. foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. dacă există. adică ceea ce câştigă unii. poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei. oferta contează. controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului. au creat efecte perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. capitalismul crează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea. Pentru a-şi demonstra teoria.

cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim (I*). atunci încasările fiscale sunt evident nule. refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Cu cât ratele sunt mai ridicate. Deci. dacă rata de impozitare este de 0%. dar punctul A este preferabil punctului B. "impozitul mare. dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%. Astfel. Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi. Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A şi B). iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele . omoară impozitul". care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate sau. care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. ceea ce este acelaşi lucru. pentru că în acest caz. creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor. agenţii economici vor renunţa la munca oficială. o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului. ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. dar permite şi delimitarea unei părţi a "valorilor normale". După opinia lui. A. accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza. conchide Laffer. deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă. Prin urmare. şi a unei părţi a "valorilor excesive".Încasările statului (I) I* M IA = IB 0 Presiunea fiscală (r) A r1 50% Figura 11. individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir. de aceea. se verifică sloganul după care. Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în acceptarea muncii. uşurând povara fiscală.1 B r2 100% Din analiza acestei curbe rezultă că. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă.

spune Laffer. Astfel. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive. fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber. semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil. În acest context. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri. Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici diverse. operează efectul de substituţie. O creştere a impozitelor. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea fiscală. Fiscul va amputa astfel economiile. consum şi investiţii. trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului. induce o creştere a ofertei de muncă. Altfel spus. fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. agenţii economici vor creşte oferta de muncă. ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi economii. efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc. Rezultă că.două bunuri. familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să economisească mai puţin. în timp ce efectul de venit se anulează. contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Cu cât impozitul este mai ridicat. oferta de muncă se va reduce. iar amputarea beneficiului unei renunţări la consum. Totodată. pentru că o reducere a impozitelor. deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate. Prin urmare. . iar dacă presiunea fiscală creşte. dacă presiunea fiscală scade. creşterea ratelor dobânzii frânarea investiţiilor. creşte preferinţa pentru prezent. În acest caz. contribuabilul substituind munca cu timpul liber. la nivel microeconomic acţionează numai efectul de substituţie. Laffer deduce că. dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.

Neokeynesiştii. ™ pieţele se comportă ca şi când agenţii economici utilizează cel mai bine toate informaţiile de care pot să dispună. iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentară la un cost oarecare. tradiţia keynesiană presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Lucas jr. Prin extensie. Teoria anticipărilor raţionale are la bază o serie de ipoteze: ™ salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţă. când R. Thomas Sargent.11. Atitudinea lor este susţinută de scopurile tematice declarate şi anume o analiză fondată pe anticipări raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetărilor lui Milton Friedman. agenţii economici nu sunt nici orbi. Ideea integrării în calculul economic a anticipărilor agenţilor nu este nouă.. au fost antikeynesişti. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "să învăţăm din greşelile trecutului" nu oferă nici un mijloc de a exprima anticipări asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. De altfel. Altfel spus. nici miopi. iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauză orice variantă keynesistă a fost percepută drept o contrarevoluţie. ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricărei pieţe. decât pe realismul ipotezelor. Wallace. Cu alte cuvinte. Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipărilor raţionale". Anticipările raţionale susţin că agenţii economici sunt capabili să prevadă viitorul de o asemenea manieră încât să evite neplăcerile. Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacităţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului.. se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Robert Lucas jr. Autorii presupun că indivizii şi . un cunoscător foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţă în realizarea alegerilor sale. homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate. statul apare inert. victime ale iluziei monetare. această poziţie face din fiecare cetăţean un vizionar extra-lucid. al căror grad de pertinenţă ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. (laureat al Premiului Nobel în 1995) şi Th.5 Noua şcoală clasică Noua şcoală clasică şi-a facut simţită prezenţa îndeosebi după 1980. salariaţii. numit cost de adaptare. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptările întreprinzătorilor şi consumatorilor. Prescott. Potrivit teoriei. reluând ideea lui homo-economicus raţional. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate. In extremis. fără capacitate de reacţie pentru că el nu are anticiparea anticipărilor. În acest context. N. capabil de a se adapta la politica economică. oferta este întotdeauna egală cu cererea. teoria anticipărilor raţionale apare astfel fondată mai mult pe pertinenţa sa.

Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalităţii agenţilor se integrează într-o schemă de ansamblu care demonstrează inutilitatea teoriilor keynesiste. evoluţia tehnologiei. nu numai în felul cum suportă consecinţele evenimentelor economice apărute în sectorul lor sau pe propria piaţă. teoreticienii anticipărilor raţionale subliniază că nu trebuie să se considere masa monetară izolat. mişcările din comerţul internaţional şi în acelaşi timp. fluctuaţiile cererii globale apăreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate. FED reduce masa monetară. în cursul cărora producţia şi şomajul se îndepărtau de nivelul de echilibru sau natural. rata naturală a şomajului rezultă din adaptarea fricţională şi structurală intervenită la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. După cum. corelate cu presupunerea că nu există şocuri sau perturbări majore. Principala cauză a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie. fiecare întreprindere începe prin a se gândi că preţul produsului său a scăzut şi în consecinţă va reduce producţia. Dar. În măsura în care ei utilizează mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul. fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra. fluctuaţiile producţiei şi ale ocupării pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipărilor raţionale operează cu ideea potrivit căreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. întreprinderile continuă să-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Aceştia dispun de informaţii limitate. În teoria dominantă. ™ fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultă din erorile pe termen scurt ale indivizilor. dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale.întreprinderile au o cunoaştere intuitivă. În echilibru. După o schimbare generală a preţurilor şi a salariilor. Însă. ci ca rezultat al unei politici economice specifice. economia va fi eficientă. cantitatea de monedă în raport cu volumul bunurilor produse este mai mică. ratele de schimb între monedă şi bunuri se modifică. De altfel. nu înseamnă că şi ştiu ce se va petrece în realitate. La nivelul întreprinderii sau al individului. pe ansamblu. Moneda devine astfel rară. iar nivelul preţurilor scade. Dacă. În virtutea celor trei postulate. în special variaţiile masei monetare. concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. fără a realiza unde se plasează faţă de nivelul general al preţurilor. de exemplu. potrivit opiniilor susţinătorilor anticipărilor raţionale. Curba ofertei . O întreprindere constată că preţul pe care l-a obţinut la produsul său a scăzut. politica intermitentă şi imprevizibilă a statului. pe total. O creştere a masei monetare declanşează un proces invers: întreprinderile cred că preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia. în aşa fel încât producţia totală şi volumul şomajului să rămână aproape constant. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. Impactul schimbărilor politicilor economice asupra producţiei reale rămâne de altfel limitat pentru că indivizii nu întârzie să realizeze că nivelul preţurilor s-a schimbat.

dar numai temporar. Dar. În ipoteza că guvernul are posibilitatea să acţioneze de-o asemenea manieră încât. după perioade mediocre. dar niciodată nu se revine la aceiaşi termeni. O altă direcţie critică vine să conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantităţilor de muncă sau de producţie. iar salariul real se va reduce. Concluzia este clară: orice politică economică aşezată pe o regulă stabilă nu are nici o şansă de a aduce rezultatele vizate. într-un prim timp. se poate considera Yn ca o rată naturală a ofertei sau a venitului pentru economie. Astfel. şi anume că toate regulile politicii economice de adaptare sistematică drept răspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului.agregate este considerată verticală. în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mărimea acestora). Critica este susţinută de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite. teoria anticipărilor raţionale a fost pusă în cauză sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale. şomajul va reveni la poziţia iniţială şi producţia în punctul Yn. acestea au o semnificaţie uşor de înţeles. dar numai de modeste . În acest punct. În particular. numai pe motiv că adaptarea producţiei şi ocupării se face cu costuri mari nu reprezintă nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema. ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn. Opinia criticii contestă că alegerea ar putea fi blocată de insuficienţa locurilor de muncă sau de clientelă. în consecinţă. când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale. şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupării. dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial. prin acţiuni care să-i permită creşterea venitului nominal şi a cererii de monedă agregată) atunci ratele salariului nominal vor creşte. oferta să crească (de exemplu. şi dacă salariaţii consideră aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o rată naturală a şomajului şi. decât că sectorul privat va fi avertizat. Această teoremă a ineficienţei politicii economice a făcut să tresară lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive până la cele mai vehemente. costisitoare. În acest cadru se degajă ideea fundamentală a teoriei anticipărilor raţionale: politicile guvernamentale menite să schimbe nivelul cererii agregate sunt fără efect. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipărilor raţionale şi concurenţa liberă. Atunci când salariaţii realizează acest lucru. pentru că este scumpă. dacă producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescătoare. ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scădere sensibile de la o perioadă la alta. adică de la nivelul natural al ofertei pentru economie. relansarea şi reducerea şomajului. Cu alte cuvinte nu este convenabilă revenirea la normal. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipărilor raţionale. rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersectează curba ofertei la un nivel mai ridicat). astfel încât producţia nu poate devia de la Yn.

care determină oferta exogenă de monedă şi. că se servesc de aceste informaţii şi că ştiu cum fluctuaţiile variabile le afectează propriile decizii. Apărătorii anticipărilor raţionale conchid că teoriile lor nu fac decât să prelungească. pentru că statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţă de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. agenţii economici care anticipează efectele unei variaţii ale acestei oferte. practicată în anii '60-'70 şi fondată pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid. Modele cu anticipări raţionale confruntă. Cunoaşterea intuitivă pe care acesta o are despre felul cum funcţionează economia şi că îi interesează agregate economice şi parametri ca masa monetară şi deficitul bugetar.fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. pe de altă parte. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. Teoria anticipărilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care există de fapt în jurul întregii politici economice. cu atât mai mult problema se agravează. a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Dacă se ia în calcul preţul adaptării. pentru că variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupării. Argumentele criticii speculează cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare. spre deosebire de agenţii economici. În plus. cu un comportament fix. Cea mai puternică atitudine critică este legată de îndrăzneala autorilor de a critica modelul dominant. Dar dacă considerăm că statul dispune. Inegalitatea situaţiei se datorează şi faptului că agenţii economici nu pot fi surprinşi de activităţile statului. Toată politica economică va fi clar anticipată în consecinţele sale. ciclitatea exclude comportamentul raţional. iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea. în situaţia de incertitudine. dar practic nu există nici o analiză a originii lor sau a modului de eliminare. în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu. După opinia criticii teoria trebuie să explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu. Mai mult. de informaţie suplimentară (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economică devine eficace şi poate să folosească instrumentele . Singura soluţie constă în aceea ca statul să ia decizii inopinate care să surprindă agenţii economici. deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. pe de o parte autoritatea publică. Toată politica economică sistematică se vede anulată în efectele sale. ipoteza obişnuită după care oamenii acţionează potrivit propriului interes. în anumite sectoare de activitate fluctuaţia critică a preţurilor este foarte greu de prevăzut. Vechea politică a reglării conjuncturale. Adică reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie să fie foarte puternice pentru a modifica producţia. A treia direcţie critică contestă raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic. ar trebui reţinută pentru construcţia noilor politici economice hotărâte în lupta cu inflaţia. ideea potrivit căreia sectorul privat îşi modifică comportamentul în funcţie de politica monetară şi bugetară. nesiguranţa politicii economice. Anticipările raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici.

Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare specială. Tullock. Cei mai cunoscuţi autori sunt J.6 Public choice „Public choice” este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic care fixează regulile jocului şi este. ¾ deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare. Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului. în relaţiile de grup non-guvernamentale. 11. pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum este bunăstarea socială. în cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Teoria „public choice” are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa politică. Y. în relaţiile politice guvernamentale. Altfel spus. Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autorităţii publice şi al agenţilor economici. pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a statului. precum şi în alte situaţii în mod asemănător.monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru. Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze: ¾ indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi. În aceeaşi linie. . ceea ce presupune ca statul să aibă informaţii complete despre agenţii economici. şi arbitru şi jucător. a admite că piaţa este imperfectă.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt prost luate în calculul pieţei. dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. ¾ indivizii se comportă pe piaţă. Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului deciziilor indivizilor şi deciziilor colective. Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului). În jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi. în acelaşi timp.

Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi analiza economică a birocraţiei. În concluzie. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau pierderile realizate. în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului. nu sunt agenţi economici deasupra altora. G. Tullock elaborează un model aşezat pe premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul. iar cele negative să fie greu perceptibile. ci indivizi care au propriile repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub constrângeri. de număr de birouri din subordine etc. Buchanan optează pentru o democraţie temperată.În acest cadru. Buchanan respinge ideile lui Wicksell după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă regula unanimităţii. Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv este realegerea şi care. în timp ce un sistem cu trei partide cere mai . Această raţionalitate fundamentală explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor asupra altora (problema pasagerului clandestin). instituţii stabile şi cu o oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. Pe de altă parte. precum şi faptul că comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?). J. Buchanan în "The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor eficacităţii sociale. Tullock demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică. analiza democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot. G. "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Tentaţia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider). tentaţia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri. în timp ce câştigul se concentrează la un număr mic. reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). "The Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura majoritară nu este perfectă. care asigură excluziunea non-plătitorului. omul politic sau birocratul. iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective este necesară o soluţie mai precisă decât direcţiea furnizată de Wiksell. Funcţionarul. Astfel. Grupurile de presiune acţionează în aşa fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile. costul măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane. Mai târziu. Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare. de câştiguri monetare. trebuie să-şi elaboreze programe bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide tendinţa guvernării este spre centru. pentru a-şi atinge scopul. deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor statului. J.

Dar evident. Birocraţii nu caută nimic altceva decât să maximizeze utilitatea. în limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. ei caută să atingă obiectivul cel mai mare. pentru o instituţie. pentru o ţară). Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. bani. securitate. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile. birocraţii caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers. Downs. 9 birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere. dacă scad costurile. comoditate. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic. • -comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de confort pentru orice om. loialitate (pentru o idee. după cum comportamentul intern influenţează structura. adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil. Continuând raţionamentul. Teoria se bazează pe câteva ipoteze: 9 birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printrun comportament raţional. A. În acest sens. teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul în care un partid are diverse curente interne. mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public. venit. este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor scapă de sub control. Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată de Tullock şi A. efort. prestigiu. 9 funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura şi comportamentul intern. social şi politic al birocratului printre care şi comoditatea şi interesul public. Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale limitate. ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creşte.multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns. . schimbările sunt acceptate numai dacă aduc avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi comportamentele anterioare. în termeni de timp.

ci numai puncte de vedere individuale. Pentru guvern. Ca urmare. interesul personal domină în evaluarea interesului public. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor. ea poate să declare nu numai că nu se pot face economii. Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele. guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. dar aşa cum subliniază Tullock. eliminarea oricărui contract de exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu. birocraţia este singura sursă de informaţii. În acest sens. Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru derapajul excesiv al finanţelor publice. iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Tullock propune. Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. pentru creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii funcţia socială.-interesul public nu are o accepţie obiectivă. ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse). dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu. • .

Bucureşti. 3. Capitalism şi libertate. A modern guide to macroeconomics. M. Bucureşti. Calculul consensului. G. 1986 of information. 10. L. 1994.G. Fridman. Gândirea economică de după Keynes. Times Mirror/ în Readings in Mosby College 12. 4. Buchanan. Iaşi. Editura Expert. The economics Microeconomics. Calman . Editura Enciclopedică. 1994 Vane. Perspectiva economică. 1996. 13. Bucureşti. Mises. L. Inflation et systemes monetaires. 1995. Constituţia libertăţii. P. 1998. .Levuy. 1998. 6. J. Mises. 9. Editura Amerocart. M. Bucureşti. 11. 2. Stigler. Hazlitt. Publishing. Dostaler. M. Bucureşti. Human Action. G. Tullock. Eurosong& Book. 7. Editura All.REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE 1. Capitalul uman. Capitalismul şi duşmanii săi. B. Editura All. G. 8. 1966. Editura All. F. Bucureşti 2000 Snowdon. 1997. G. Beaud. Lecţia de economie. Contemporary Books. Fridman. Chicago. Edward Elgar. 1995 . Editura Nemira. 5. Institutul European. Comportamentul uman – Bucureşti. H. H. Wynarczyk. Becker. Bucureşti. 1976. 1994. I. Hayek. Kirzner. o abordare economică. Becker.