Doctrine Economice 1

1.

1 Introducere
Motivele pentru care economiştii studiază (sau predau) istoria gândirii economice (IGE) sunt multiple. Ele s-au diversificat o dată cu schimbarea viziunii economice şi a scopurilor imediate ale studentului (sau expozantului), precum şi cu progresul acestui subiect, ca disciplină. De exemplu, în secolul al XIX-lea, studenţii merituoşi la economia politică „s-au săturat” să citească despre lucrările vechilor maeşti şi câţiva dintre aceştia au început să publice comentarii asupra a ceea ce au citit. J.R. McCulloch, primul istoric englez al economiei politice, a scris numeroase articole (de exemplu, pentru ziarul Scotsman şi pentru Encyclopedia Britannica*) pe această temă, înainte de a-şi publica lucrarea sa „Historical Sketch of the Rise of the Science of Political Economy” (Schiţă istorică asupra creşterii ştiinţei economiei politice – 1826), iar în 1845 a produs prima bibliografie adnotată asupra ştiinţei economice (McCulloch). Ca unul dintre economiştii de marcă ai timpului său, McCulloch a scris cu autoritatea şi din perspectiva ortodoxiei curentului ricardian. Următorul autor, care a scris despre istoria economiei politice, pentru Encyclopedia Britannica, a fost un personaj cu totul diferit: J.K.Jurgam, reprezentant al lumii academice irlandeze, o persoană cu vaste arii de interes ştiinţific, dar de mai mică originalitate. El şi-a câştigat reputaţia de autoritate în domeniul ştiinţei economice printr-o adresă de rezonanţă trimisă la întâlnirile din 1878 a Secţiunii F a Asociaţiei Britanice pentru Dezvoltarea Ştiinţei, în care s-a referit la „poziţia prezentă şi de perspectivă a economiei politice”. El anunţa naşterea unei „noi ştiinţe economice”. A sa „Istorie a economiei politice” (trimisă prima dată Enciclopediei în 1878) nu prea era o istorie a gândirii economice, ci, mai degrabă, un manifest pentru critici istoriciste asupra economiei politice clasice engleze. Un asemenea atac viguros la adresa ortodoxiei economice, aflată deja sub focuri puternice din mai multe direcţii, a dus la creşterea interesului pentru un subiect pe care majoritatea studenţilor la economie îl considerau destul de arid. Când lucrarea sa a fost republicată sub formă de carte – întâi în Statele Unite la îndemnul lui Taussig, un distins profesor de la Universitatea Harward, şi apoi în Anglia, în 1888 – ea a devenit în scurtă vreme cel mai de succes tratat de „Istoria

*

O ediţie a acesteia din 1929 se poate consulta la cabinetul „Virgil Madgeanu”, din Academia de Studii Economice.

gândirii economice” din secolul al XIX-lea1. Odată ce universităţile cu şcoli marcante de economie politică le cereau studenţilor să aibă un minim de cunoştinţe privind scrierile pe care profesorii vremii le invocau drept suport al propriilor prelegeri, personalizarea disciplinei care lua avânt la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a generat o cerere crescândă de cărţi despre gândirea economică din trecut. Majoritatea erau persiflatoare sau scrieri care prezentau vechile teorii drept o „monumentală colecţie de erori” care se afla în contrast evident cu starea avansată a disciplinei moderne2. Puţine lucrări şi texte au contribuit la ţinerea în viaţă a subiectelor pentru studenţii interesaţi. P. A. Samuelson, de exemplu, în adresa sa prezidenţială din 1961 către Asociaţia Americană de Economie a citat: „Istoria economiei politice a lui Gide şi Rist, şi mica broşură a lui Alexander Gray, prietenul studentului ocupat” ca fiind cele două tente pe care studenţii se puteau baza în anii 1930. Într-adevăr, în afară de Gide şi Rist (1909), Gray (1931) şi „Istoria gândirii economice” a lui Roll (1938), nici un tratat general de marcă nu a fost publicat în acest domeniu până la monumentala „Istorie a analizei economice” a lui Schumpeter (1954). Adevărul este că dezvoltarea puternicei teorii economice (care a început să prindă contur la sfârşitul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30), precum şi caracterul tehnic crescând al aptitudinilor necesare unui economist de profesie a făcut din ce în ce mai dificil ca o direcţie în istoria gândirii economice să fie privită ca o parte fundamentală a pregătirii sale. Ca subiect de cercetare, el trebuia dezvoltat antinomic: în adâncime şi în lărgime (extinzând aria de cuprindere) şi mai puţin cantitativ. Deşi majoritatea studenţilor l-ar putea aprecia ca irelevent, au fost totuşi gânditori de marcă care s-au inspirat din acest subiect. În secolul al XX-lea, ca şi în secolul trecut, teoreticieni inovativi, conştienţi de deficienţele ortodoxiei economice în vigoare, s-au întors la scrierile vechilor maeştri în căutarea unor viziuni neexploatate sau uitate. În mod natural ei au tins să-i interpreteze pe clasici în termeni moderni şi, făcând aceasta, au generat dezbateri stimulative printre specialişti asupra temelor discutate. Odată ce teoreticieni de prestigiu, moderni, acordau noi roluri istoriei gândirii economice, ei au ajutat la emfatizarea acesteia pentru studenţii ambiţioşi din cercetare, care căutau un subiect incitant şi viabil pentru dizertaţii. Exemple contrastante de mari teoreticieni, ale căror incursiuni accidentale în domeniul analizat se pot considera că au avut un rol semnificativ în avansarea
1

S-a referit la câteva ediţii în engleză, incluzând una postumă din 1915 editată de către Rihard Ely, un capitol suplimentar semnat de W.A.Scott. după Koot (1987), a fost tradusă în germană, poloneză, rusă, suedeză, cehă, sârbă şi olandeză. 2 Vezi, de exemplu, prezentarea lui Boulding a cursului pe care l-a audiat ca student la Univeristatea din Edinburgh: „Studentul întâi a învăţat ce a greşit Adam Smith şi toate celelalte lucruri asupra cărora s-a înşelat, apoi a văzut cum stau lucrurile cu Ricardo şi apoi cu Marshall. Mulţi studenţi nu au învăţat niciodată ceva care să fie valabil la aceşti gânditori, iar eu am crezut în concluzia cursului că ştiinţa economică este o monumentală colecţie de erori”. (Boulding 1971: 232).

4 Eseul din 1914 a apărut. majoritatea absolvenţilor economişti puteau să-şi termine pregătirea de bază fără să acorde o importanţă prea mare teoriilor neavizate de către ortodoxia contemporană. şi reconsiderarea noţiunii marxiste de exploatare. O nouă generaţie de istorici ai gândirii economice. deja în anii ‘50 se întrevedeau zorii unei ere moderne în istoria economiei politice.2 Factorii ce au contribuit la revigorarea istoriei gândirii economice la mijlocul secolului XX Până în anii 1940. de asemenea. în 1914)4. 1. au provocat reacţii atât riguroase. într-adevăr.Stigler şi J. Oricum. G. în 1957. a cărui disecare a modelelor marxiene. şi pe Samuelson.Knight. în timp ce ambiţioşii tineri profesori şi cercetători găseau modalităţi mai promiţătoare de avansare în carieră decât prin publicarea de articole despre vechii economişti. în engleză pentru prima oară în 1954 (Schumpeter. 1990)3. Acesta a fost proiectul care a fost dezvoltat în masiva „Istorie a analizei economice”. Un exemplu mult mai recent este M. care a reinterpretat şi a extins modelele găsite de el în „Elementele” lui Walras. câţiva teoreticieni de vârf au recurs la introspcţii atât de eficiente în istoria economiei politice. pentru aproape toate noile cercetări în acest domeniu şi un tezaur de pasaje citabile şi probleme de dezbătut. 1977. Fr. La fel poate fi menţionat şi Schumpeter. o eră în care interesul general şi semnificaţia unei cercetări originale în acest domeniu s-au dezvoltat fără precedent. O probă a lărgirii 3 Ar putea fi prea devreme să evaluăm impactul recentelor incursiuni ale lui Morishima în istoria gândirii economice. încât au fost recunoscuţi ca autorităţi în domeniu. Ba mai mult. cât şi viguroase. având în vedere conţinutul ei. după moartea corifeului. ori provocând critici ştiinţifice). De fapt „istoria” lui Schumpeter a constituit o piatră de hotar în istoria gândirii economice. îi pot include pe Marshall. dar e greu de crezut că problemele istorice stabilite de el (şi de alţi economişti care rescriu pe clasici într-o variantă modernă) poate adânci în mod substanţial subiectul. Acesta nu era. cu viziuni mai largi asupra realităţii. obiectivul său.J. folosind tehnici-expert din teoria economico-matematică modernă (Morishima. a cărui „reabilitare a lui Ricardo” a dus o critică perceptivă din partea lui W. 1954a). în 1971. Se avea în vedere creşterea calităţii de universitar şi extinderea ariei de probleme propuse spre discuţie. Lucrarea se remarcă prin definirea scopurilor şi obiectivelor la care majoritatea tratatelor ulterioare s-au referit din plin. 1973.Achley.Hicks se numără printre cele mai distinse exemple. la mijlocul secolului XX.Morishima.istoriei gândirii economice (direct sau indirect. care a avut un îndelungat interes pentru istoria economiei politice şi şi-a petrecut ultimii nouă ani din viaţă revăzând şi actualizând primul său eseu legat de dezvoltarea doctrinelor economice şi a metodei (publicat original în Germania. în 1891. pentru lectorii care doresc să ţină cursuri neconvenţionale în faţa audienţei lor. un punct convenabil de plecare. „Capitalul” lui Marx şi „Principiile” lui Ricardo. pe care soţia sa a pregătit-o pentru publicare. şi-a axat cercetarea asupra a ceea ce Stigler numea „ultima zonă ignorată a economiei politice”. .

un program îngust de cercetare a vechilor teorii şi nici o întoarcere la ceea ce Coats descria drept „o înclinaţie spre proslăvirea vechilor maeştri. publicată iniţial în Suedia (1929)5. După două decenii de pregătire. de exemplu. Oricum. De exemplu. Prin anii 1980. traducerea şi publicarea unor scrieri critice la adresa prezentei ortodoxii. în trecut a fost dedicat un efort mult prea mare scrierii de istorii ale gândirii economice (Dogmengeschichte) pentru economişti şi sarcini de a identifica sursele şi depista interpretările schimbătoare ale conceptelor şi teoriilor individuale. constituind totodată un cadru analitic pentru dezbateri doctrinare şi o mare varietate de probleme intelectuale care să-i intrige pe teoreticienii economiei. ediţia în 10 volume a operelor şi corespondenţei lui Ricardo. la fel de semnificativă a fost traducerea şi publicarea în 19516 a unor selecţii din lucrarea în trei volume a lui K. Pentru început. 7 Acest pasaj citat îi aparţine lui Coats (1969: 11) într-un articol care revedea priorităţile de cercetare în istoria gândirii economice în primul număr al „Istoriei economiei politice”. Mai mult.orizonturilor în lumea vorbitorilor de engleză (englezei vorbite) a fost. metodologişti şi istoricienii ideilor economice. ea a fost publicată postum în germană între 1905 şi 1910. primele două 5 După Hicks. generând importante liste de lecturi pentru cei ce studiau teoria economică avansată. a apărut un flux semnificativ de ediţii cu caracter educativ (pedagogic) a operelor clasicilor economiei politice şi compilaţii ale unor lucrări nepublicate sau corespondenţa legată de activitatea distinşilor maeştri. în nici un caz. disciplinei studiate (IGE). care a revăzut ediţia în limba engleză în Jurnalul Economic din decembrie şi a asemuit această „importantă carte” cu „Natura şi semnificaţia ştiinţei economice” a lui Robbins (Robbins 1932). această muncă a fost frecvent subtilizată de către studenţi ce căutau un subiect sigur (convenţionalnn). de economişti consacraţi aflaţi în căutarea unui raţionament (unei motivărinn) respectabil pentru ideile lor preferate (vehiculatenn) sau de către membrii experimentaţi ai profesiei ce sperau să găsească ceva diferit în timpul lor liber de după pensionare. care constituia înainte o adevărată boală printre economişti”7. cum ar fi: „Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice”. iar altul extern. iar la Referinţe sunt date detaliile ediţiei republicate în 1969-1972. înainte de discutarea unor noi abordări ale istoriei gândirii economice (care au caracterizat perioada de după anii ‘50). volumul de cercetare a crescut. Printre cele mai pronunţate stimulente în demararea noilor cercetări şi dezbateri incitante s-a situat. 6 O traducere mai completă şi mai competentă în trei volume (publicată şi de Lawrence şi Wishart) a început să apară în 1963. Ei au ajutat la apariţia şi susţinerea unui interes mai general pentru istoria gândirii economice. spre exemplu. Separat de consecinţele cumulative şi deloc neglijabile ale unei serii de articole sau monografii de bună calitate. (Coats 1969: 12). a lui Myrdal. . Ele îi inspirau pe candidaţii ce râvneau la obţinerea titlului de doctor.Marx „Teorii asupra plusvalorii”. ar fi fost necesară referirea la anumite schimbări desfăşurate în contextul intelectual care au afectat starea problemelor aflate în această arie de investigaţii. prima revistă specializată pe acest subiect. Rezultatele obţinute constituiau un apreciabil tezaur de soluţii pentru proiectele cercetabile. Deşi de interes doar pentru specialiştii în istoria gândirii economice marxiste. Revigorarea care a început în anii ‘50 n-a fost. După cum se ştie. au existat alţi doi factori: unul intern. teza lui Myrdal a fost deosebit de influentă în versiunea în germană (vezi Hicks 1983). coordonată de Sraffa şi Dobb.

cât şi ca interes general şi calitate.Keynes. Apariţii de genul acesta au făcut accesibilă pentru nespecialişti o imensă cantitate de material primar. Ele nu au ratat obţinerea unor revizii interesante şi a unor reacţii controversate publicate în ziare de marcă. legate de interese imediate. a fost încurajată o serie de economişti. Alte întreprinderi similare au fost: ediţia scoasă de Universitatea din Toronto a „Scrierilor alese” ale lui J.Jevons îngrijită de către Black şi Konekamp (1971-1980). Volumul I conţinea prima ediţie varriorum a „Principiilor lui Ricardo”. a devenit şi mai eficientă în limitarea controverselor dintre economişti.M. iar hârtiile şi corespondenţa publicată de către O’Brien (1971) au apărut printr-o descoperire norocoasă făcută de către editor când făcea cercetări pentru monografia sa despre McCulloch (O’Brien 1970). Identificarea de către economişti a acestor noi curente intelectuale poate fi observată încă de la începutul anilor ‘60. cât şi asupra interesului nonspecialiştilor (pentru răspunsurile acestora). de intrare în dezbateri. traducerea lui Jaffe a „Elementelor” (Walras 1954) şi „Corespondenţei şi documentelor” lui Walras (Faffe 1954) şi „Scrieri timpurii ale lui Alfred Marshall” către Whitaker (Whitaker 1975). cum ar fi ediţia în trei volume a lui O’Brien sau scrisorile lui Overstone (O’Brien 1971)8. Au existat şi alte noi traduceri. . Volumul II conţinea textul de la „Principiile” lui Malthus îmbogăţit cu notele lui Ricardo asupra acestuia. care a început să apară în anii ‘60 şi ediţia bicentenară a operelor complete a lui Adam Smith furnizată de Universitatea din Glasgow. bogată în material primar şi secundar. Lordul Overstone.S. care a început să iasă de sub tipar în 1971 (fiind completată în 1989). axate pe opera marilor scriitori şi legăturile lor intelectuale sau istorice. Această comoară.Mill. note şi comentarii incluse în cercetări originale. prin reducerea semnificativă a costurilor de cercetare.volume au apărut în 1951. cu o largă arie de cititori. Jevons şi Marhsall.S. Ediţia în 29 de volume a „Scrierilor alese” ale lui J. când „Structura revoluţiilor ştiinţifice” a 8 Câteva dintre acestea au fost deja menţionate (de exemplu. Factorul extern. Altele de interes deosebit include ediţia în şapte volume a „Documente (papersnn) corespondenţa” a lui W. lansată în 1976 o dată cu noile ediţii ale „Avuţiei naţiunilor” şi „Teoriei sentimentelor morale”.l Samuel Jones Loyd. ele fiind însoţite de introduceri editoriale. Walras. de adâncime. care a avut un impact notabil în deceniile de după război. a dus la dezvoltarea cercetării şi controverselor în domeniul istoriei sociologiei şi filosofiei ştiinţelor în general. Acestea sunt doar câteva exemple excepţionale impresionante atât ca dimensiune. plus o excelentă Introducere din partea editorilor. Myrdal 1953). cum ar fi McCulloch. ca şi a unor anumiţi cercetători (cu un interes mai specializat). ediţii adnotate şi compilaţii (însă prea numeroase pentru a fi enumerate aici). atât asupra întrebărilor ridicate de istoricii gândirii economice. legate de economişti cunoscuţi. a fost făcută accesibilă tuturor prin publicarea în 1966 a unui index ce acoperea cele 10 volume. a fost importantă figură în cadrul dezbaterilor pe tema monetară din secolul XIX. Într-adevăr. Marx 1969-1972. ca aceştia să intervină şi să aibă contribuţii la istoria gândirii economice.

cealaltă pendulum-uri care-şi repetă mişcarea la infinit. de la viziune coperniciană asupra lumii. Conceptul în jurul căruia pivotează teoria lui Kuhn este noţiunea de „paradigmă”. la una newtoniană şi apoi la una einsteiniană) care. de cercetare. fizicii poate ataca problema sa imediat. Teoria lui Kuhn a ridicat probleme metodologice şi istoriografice de un cel puţin la fel de mare interes pentru ştiinţele sociale. potrivit căruia doar paşii mici. Ele stimulează un set coerent şi 9 (Lucrarea sau articolul lui) Kuhn (1970) a fost o ediţie a doua revizită a eseului original. Una conţine corpuri (fizice) care cad încet. istoria ştiinţei era văzută ca o istorie a unor programe succesive de cercetare aflate în competiţie. Poate intra instantaneu în inima problemei: adică în miezul unei structuri organizate. ca şi pentru cele naturale. Ceea ce era nou şi detaşabil era argumentul lui Kuhn. sistematic cumulativ. o colecţie de eseuri în care autorul răspundea criticilor săi. adică ideea unui cadru articulat. ideea în sine nu era nouă (vezi. cadru de presupuneri. Într-una. Este republicată împreună cu alte hârtii pe această temă în Lakatos (1978). potrivit căreia programul în cunoaşterea ştiinţifică este rezultatul unui proces obiectiv. au fost contrazişi de către implicaţia că nu există un criteriu obiectiv (separabil de vederile mondiale. în cunoaşterea ştiinţifică. soluţiile sunt compuşi (chimici). Doctrinele ştiinţifice au deja o structură: şi o dată cu aceasta o situaţie de probleme acceptate”. iar ideile conţinute de ea au fost mai departe elaborate în (lucrarea lui) Kuhn (1977).lui Kuhn devenea un best-seller9. de exemplu. istoricii analizelor economice care au călcat pe urmele lui Schumpeter au preferat să adopte o abordare alternativă dezvoltată de către Lakatos câţiva ani mai târziu12. Oamenii de ştiinţă. Kuhn – deja cunoscut ca autor a unei monografii asupra „Revoluţiei coperniciene” – şi-a expus aici teoria sa generală despre modul în care se dezvoltă.Popper)10. teorii. Fiecare se inspiră în mod original dintr-o teorie generală care este suficient de nouă şi impresionantă prin capacităţile sale de explicare. sunt salturi iraţionale11. să spunem. Paşii mari sunt întotdeauna rezultatul unei schimbări de paradigmă (de exemplu. 11 Vezi Kuhn (1950: 150): „cei ce propun paradigme diverse se găsesc în diferite lumi. . Pentru Lakatos şi cei care i-au urmat. sunt făcuţi în cadrul paradigmei care guvernează o ştiinţă sau o disciplină. Ceea ce a dat teoriei sale o semnificaţie specială a fost respingerea presupunerii (ipotezei) tradiţionale. K. de exemplu. progresează şi se schimbă în timp disciplinele ştiinţifice. cealaltă văd lucruri diferite când se uită la acelaşi punct în aceeaşi direcţie”. 12 Vezi Lakatos şi Musgrave (1970). Una este cuprinsă într-un plan. în mod esenţial. în cealaltă amestecuri. Popper (1970: 51): „Un om de ştiinţă angajat într-o anume cercetare pe domeniul. tehnici analitice şi probleme ce necesită rezolvarea şi care împreună constituie moştenirea comună a practicienilor disciplinei date. care credeau în canoane lipsite de valoare pozitivă ale progresului ştiinţific. care conţine articolul în care Lakatos şi-a expus vederile referitoare la „Falsificarea şi metodologia programelor de cercetare ştiinţifică”. în schimbare. De exemplu. 10 Vezi. Această carte a ridicat o serie de chestiuni care păreau relevante pentru ştiinţele sociale în general şi economia politică în particular. Deşi au fost multe dezbateri semantice şi filosofice în legătură cu semnificaţia precisă a termenului. ale oamenilor de ştiinţă practicieni) pe baza căruia să fie evaluată avansarea ştiinţei.

dar nici discuţiile în legătură cu filosofia ştiinţei nu au reprezentat singura sursă de noi chestiuni la care istoricii gândirii economice sunt chemaţi să răspundă. bineînţeles. de exemplu. Există. mai mult decât o abordare potenţial fructuoasă pentru analizarea evoluţiei ideilor economice. de asemenea. Aceste dezbateri asupra istoriei şi filosofiei ştiinţei au inspirat un nou val de eforturi în direcţia demarării unor noi cercetări desemnate să testeze ipotezele ce privesc esenţa şi natura schimbărilor în structura ştiinţifică a gândirii economice din ultimele perioade şi în particular. la teoria descoperirii multiplilor a lui Metron legat de. 1. chiar dacă diferiţi cercetători au în vedere diferite probleme. În principiu. deşi ei ar putea foarte bine să găsească scenariul acestuia prea simplist pentru scopurile lor. . Un alt exemplu mult citat este Hutshinson (1978).3 Abordări ale istoriei gândirii economice de la începutul anilor ‘50 Este convenabil să începi o revedere a noilor perspective deschise în era postbelică făcând referire la „Istoria analizei economice” a lui Schumpeter. în examinarea împrejurărilor în care s-a ajuns la multiple descoperiri în scopul testării actualelor ipoteze intrigante. pentru 13 O mare parte din noile cercetări stimulate de dezbaterile asupra istoriei şi filozofiei ştiinţei s-a concentrat asupra unor probleme metodologice (tratate în altă parte a acestui volum). eliminând anomaliile. Pe de altă parte. istoricii gândirii economice care sunt preocupaţi să explice credinţele şi argumentele aflate în evoluţie ale comunităţilor intelectuale identificabile au fost mai puţin deranjaţi de invocarea de către Kuhn a factorilor sociologici şi ideologici în procesul schimbării teoriei. Stigler. să exploreze caracterul şi contextul ideologic sau istoric a aşa-numitor revoluţii sau variaţii de paradigmă care se presupune în general că au avut loc13. fie degenerante (adică cele ce nu reuşesc să abordeze corespunzător problemele pe care comunitatea ştiinţifică a momentului le consideră importante). lakatosiene sau ale altora. scenariul lakatosian le-a furnizat istoricilor reguli de distingere între programele de cercetare care sunt fie progresive (adică capabile să prezică noi fapte nedeductibile de către programele de cercetare rivale). Ceea ce este interesant în contextul prezent nu sunt implicaţiile metodologice ale abordărilor kuhniene. dar noile interpretări generate pe parcursul unor astfel de introspecţii au avut o semnificaţie care a trecut de aria metodologică. „Teoria Generală” a lui Keynes.continuu de întrebări destinate testării extinderii şi articulării implicaţiilor sale. a lui Merton (1973). potrivit cărora „toate descoperirile ştiinţifice sunt în principiu multiple. şi publicată apoi în volumul ce conţinea articole prezentate la sesiunea de economie (Latsis 1976). Printre cele mai interesante asemenea munci a fost aceea discutată în 1974 în cadrul Colocviului Napflion cu tema Programe de Cercetare în Fizică şi Economie. Patinkin (1982) s-a referit. incluzând şi pe acelea care la prima vedere par singulare”14. a fost inspirat de către „Sociologia ştiinţei”. 14 Articolul lui Stiegler (inclus iniţial într-o Festschrift a lui Merton) este republicat în Stiegler (1982) sub titlul „Multiplii lui Metron negaţi şi aprobaţi”.

imaginaţia şi evaluările controversate tipic schumpeteriene. „… chiar şi cei mai reticenţi oameni de ştiinţă sunt obligaţi să-şi dezvăluie procesele mentale. producând îmbunătăţiri şi relevând structuri analitice într-un ciclu fără sfârşit”. de asemenea în fruntea economiştilor teoreticieni şi istoricilor economici. de ce nu am ajuns mai departe. Schumpeter însuşi a prezentat în a sa „Magnum opus” istoria eforturilor intelectuale făcute de om pentru a înţelege fenomenul economic sau. acesta sintetizează viziunea sa personală asupra rolului oricărei ştiinţe. cu alte cuvinte. deoarece performanţa ştiinţifică – spre deosebire de cea politică – este autorevelatoare prin natura sa”. 1954). În primul rând. cu o extraordinară reputaţie internaţională. a fost preşedintele unei bănci private vieneze de la începutul anilor 1920 până la filamentul ei în 1926 şi a fost ministru austriac de finanţe pentru câteva luni în 1919. ea reprezintă o încercare deliberată de a trata istoria economiei politice prin concentrarea asupra analizei economice. Şi mai învăţăm ce urmează. 15 Schumpeter a studiat dreptul şi economia în Viena. b) noi idei: „învăţăm să înţelegem de ce au ajuns aici şi de asemenea. care are legătură cu „procesul prin care eforturile oamenilor de a înţelege fenomenul economic. la realizările şi limitările lor teoretice. şi nu asupra laturii politice a economiei16. d) o mai bună înţelegere a evoluţiei ideilor ştiinţifice. variată. a dat economiştilor de profesie o nouă viziune asupra rolului istoriei gândirii economice în ştiinţa economică modernă. În afara erudiţiei sale comprehensive. c) introviziuni în tiparele de gândire (de raţionare). 16 Schumpeter a definit cea mai generală categorie – gândirea economică – ca „opiniile despre chestiuni economice care prevalează la orice moment sau în orice societate dată” (Schumpeter 1954b: 52). Scrisă aşa cum a fost de către un gânditor original.că aceasta. În introducerea pe care Schumpeter o face lucrării sale. sub îndrumarea conducătorilor Şcolii austriece de economie politică. el a fost. mai mult decât orice operă singulară. în ciuda dimensiunii „înspăimântătoare” şi a referinţelor enciclopedice15. Despre această sursă de câştig. În al doilea rând. academică şi pragmatică experienţă în domeniul economiei. istoria componenţei analitice sau ştiinţifice a gândirii economice. a predat ca profesor cu normă întreagă la Universitatea din Graz şi Bonn înainte de a prelua funcţia la Harvard între 1932 şi 1950. Schumpeter a spus că reprezintă principalul obiect al descrierii sale datorită ataşamentului său deosebit pentru ştiinţa economică. ea se deosebeşte de toate istoriile precedente ale gândirii economice. şi cum şi de ce”. De exemplu. cu largi aripi de interes intelectuale şi o lungă. identificând patru modalităţi prin care economistul modern poate „acumula” cunoştinţe studiind istoria disciplinei sale: a) beneficii pedagogice: de exemplu. cu greu nu ar putea atrage atenţia breslei economiştilor. starea oricărei ştiinţe la orice moment implică trecutul său istoric şi nu poate fi satisfăcător înţeleasă fără a face explicită istoria sa implicită (Schumpeter. lucrarea a fost narată în stilul. cu trimiteri la eroii din trecut. .

ci şi pentru că revizuirile sale reflectă recentele evoluţii din istoria gândirii economice. Blaug a observat „semnele unei asemenea renaşteri în valul de articole şi cărţi care au apărut în domeniul istoriei 17 18 Timpul său caracteristic (timeliness) a fost întărit de faptul că viziunea lui Schumpeter asupra stadiului actual al ştiinţei economice de care este legată incursiunea sa în istorie. era un studiu sistematic al istoriei doctrinelor. scopul istoriei gândirii este de a prezenta teoria economică contemporană (la care a adăugat. însă a inspirat (şi încă o face) o serie de continuatori remarcabili şi entuziaşti care au îmbrăţişat credinţa lui Schumpeter vizavi de importanţa pedagogică şi metodologică de a preda istoria analizei economice studenţilor axaţi pe teoria economică modernă. mai de succes cărţi pe linia schumpeteriană a fost „Teoria economică în retrospectivă” a lui Mark Blaug. în spriritul încrezător al anilor ‘60) potrivit ideii că „Teoria contemporană poartă cicatricele problemelor de ieri rezolvate azi. Ea este un exemplu interesant nu numai pentru că a fost citită de mulţi economişti. care a aprobat convingerea lui Schumpeter că Walras a fost cel mai mare dintre toţi economiştii în următorii termeni: „Astăzi pot exista puţine dubii că majoritatea teoriei economice literare şi matematice care apare în revistele noastre de profesie este mai mult progenituri ale lui Walras decât ale oricărui altuia (şi subliniez adjectivul literar)”. Aşa cum arăta Blaug în prefaţa lucrării sale originale. Vezi. (Blaug 1978: vii). Mai vezi şi Samuelson (1962). Remediul evident. de care economistul pregătit să-şi deschidă mintea către „sugestii stimulatorii şi folositoare în cazul unor idei confuze” ar putea beneficia de munca predecesorilor. Aceasta nu este chiar tipul de text pe care să-l recomanzi studenţilor. Una dintre cele mai timpurii şi pe drept. . insuccesul ortodoxiei economice a anilor 1950 şi 1960 în rezolvarea problemelor analitice a anilor ‘70 a revigorat interesul (chiar a unor economişti de marcă) pentru doctrine economice alternative şi de asemenea. operând de cealaltă parte a barierei doctrinare.Trăsăturile caracteristice ale economiei politice (pe care el a subliniat-o în acest context) nu era doar că subiectul său de discuţie era condiţionat istoric. dar şi că economiştii tind să devină „orbiţi” de către diferenţele doctrinare adânci. văzut de el pentru aceste „pete oarbe”. pe vremea când a apărut a doua revizie a cărţii sale. Pentru puţini istorici specializaţi în domeniul gândirii economice. publicată pentru prima oară în 1962 şi revizuită de două ori. Toate trei prefeţele sunt republicate: „Această carte este un studiu al coerenţei logice şi a valorii explicative a ceea ce este cnoscută ca teoria economică ortodoxă”. „Istoria” lui Schumpeter a reprezentat o avertizare necesară şi un evident progres pentru o ramură relativ neglijată a cunoaşterii economice17. Schumpeter (1954b: 242) în care i-a atribuit lui Walras descoperirea „problemei fundamentale” a ştiinţei economice şi „Magna Carta a teoriei economice”. interesul lor pentru istoria gândirii economice. În a treia prefaţă a lucrării sale. de exemplu. cei care au ales să predea şi să cerceteze o zonă mai puţin atractivă din cadrul unei ştiinţe economice aflată în dezvoltare (din ce în ce mai tehnică şi extrem de profesionalizată). a fost pe deplin în concordanţă cu aceea a teoreticienilor echilibrului general care începeau să domine frontierea ortodoxă a cercetării economice în anii 1950. Oricum. greşelile de ieri corectate azi şi nu poate fi pe deplin înţeleasă decât de o moştenire venită din trecut”18.

4 Noi dezvoltări în istoria doctrinelor Într-un fel. ca teoretician economic. Marx era categorisit de către preşedintele Asociaţiei Americane de Economie drept „un minor post-ricardian”. 20 Una din primele a fost „Eseuri asupra economiei doctrinelor marxiste” a lui Robinson (1942). de către anumiţi specialişti în istoria gândirii economice de orientare marxistă. de după război. explicând raţionamentul marxist şi demonstrând aplicabilitatea sa la economiile actuale. de asemenea. situaţi pe poziţii nondogmatice. studiul lui Meek asupra valorii-muncă (1956) îşi propunea să construiască o legătură între economiştii marxişti şi colegii lor nonmarxişti. S-a întârit convingerea de a da crezare rezultatelor cercetărilor asupra ideilor marxiste. marxistă. publicate în acest domeniu.xii) „Ce a fost revitalizat. nu unul. Noile programe de cercetare care au apărut în cadrul analizei economice şi istoriei l-au determinat pe Blaug ca în deceniul al şaptelea să-şi rescrie în întregime (este vorba de a treia ediţie) acele părţi ale textului referitoare la doctrina ricardiană. chiar dacă ele se situau pe linia lor teleologică. 1. este simptomatic faptul că Roll a inclus (pentru prima oară) o evaluare explicită a economiei politice a lui Marx în ediţia din 1953 a cunoscutei sale istorii a gândirii economice. de asemenea.gândirii economice în ultimii ani. Puţini economişti de marcă au citit atent opera lui Marx pentru a scrie o critică formală la adresa analizei sale economice20. 22 Vezi. Schimbarea sistematică de idei a fost facilitată. ulterior el este 19 Vezi. Acest lucru s-a manifestat printr-o creştere semnificativă a numărului de articole cu caracter didactic (opuse celor cu caracter polemic) şi de monografii. doctrina marxistă a fost cea care a contribuit substanţial la revigorarea cercetării în istoria doctrinelor economice. bineînţeles. Cărţile de istoria economiei politice de dinainte de război l-au tratat pe Marx şi pe continuatorii săi drept irelevanţi prin aportul lor teleologic la progresul ştiinţei economice. s-a petrecut o schimbare de profunzime. socialiste sau capitaliste22. De exemplu. 1978)19. (p. La începutul anilor 1950 s-a produs o evidentă schimbare de atitudine. ca să nu menţionăm reapariţia cursurilor de istoria gândirii economice peste tot în lume” (Blaug. Dacă în 1961. 21 Cele zece pagini de „note pentru lecturi ulterioare” pe care Blaug le-a adăugat la noul său capital despre doctrinele marxiste a furnizat o folositoare vedere de ansamblu asupra caracterului şi ariei de impact a acestei literaturi. ambele abordate tot dintr-o perspectivă marxistă. „Doctrinele fiziocratismului” (1962) şi „Economie politică şi ideologică” (1967) ale lui Meek. în evoluţie lor istorică. Prin anii 1970 era ceva obişnuit ca economiştii neoclasici de marcă să facă referire la Marx. nu este buna istorie veche a gândirii economice pe care o ştiam acum 15 sau 20 de ani”. oricum. în cadrul percepţiei economiştilor de linia întâi asupra lui Marx. ci o varietate de programe de cercetare şi de dezbateri au stimulat cu grijă evaluări ale modelelor marxiste şi au generat pentru economiştii moderni o înţelegere mai largă a semnificaţiei lor21. De exemplu. . keynesistă şi austrică. De atunci. În următoarele două decenii.

în gândirea economică a secolului al XIX-lea. Oricum. începând cu viziunea lui Smith asupra interdependenţei dintre preţurile bunurilor finale. 1978).recunoscut ca „un mare economist clasic” (vezi Samuleson. şi grupele de venituri care alcătuiesc costul producerii lor. cum ar fi Samuelson. care. este continuată de Ricardo. Mill. deoarece subţirelul volum scris de Sraffa – ce reprezenta o succintă analiză axată pe o anumită problemă teoretică – a scăpat de pe agenda de lucru a economiştilor mai bine de trei decenii. începând cu teoria costului de producţie şi a preţurilor naturale (inclusiv teoriei valorii) aparţinând lui Adam Smith. Lucrarea lui Sraffa „Producţia de mărfuri prin producţia de mărfuri: Preludiu la o critică a teoriei economice” (1960) a fost surprinzătoare scânteie ce a aprins focul dezbaterilor doctrineare. Economia politică ricardiană a lui Blaug (1958) a fost una din primele monografii care răspundea acestei provocări. ambele datând de la Adam Smith. bineînţeles. trece pe la Senior. Lucrarea lui Dobb „Teorii ale valorii şi repartiţiei de la Adam Smith încoace” (1973) a oferit o nouă direcţie teleologică pentru evoluţia ştiinţelor economice. Ideea a două tradiţii în gândirea economică era destul de familiară pentru istoriile gândirii economice de orientare neoclasică. Surprinzător. Soluţia lui Sraffa la problema care l-a derutat pe Ricardo oferea un cadrul analitic mai consistent referitor la abordarea marxistă a teoriei valorii şi repartiţiei decât abordările neoclasice. Marx şi Sraffa până la neomarxiştii şi neoricardienii de la jumătatea secolului XX. Ideea cărţii se baza pe discuţia sa asupra a „două tradiţii destul de distincte şi rivale. Maurice Dobb a fost cel care a arătat implicaţiile pentru istoria doctrinelor a „preludiului la o critică a economiei politice” (neoclasice) publicat de Sraffa. editată de către Sraffa şi Dobb (1951-1973). Aceste preţuri sunt semnificative în legătură cu . pe de altă parte. Vâlvătaia acestuia s-a răspândit prin publicaţiile cunoscute ale disciplinei istoria gândirii economice. legătura dintre doctrina ricardiană şi cea marxistă a fost subliniată puternic în scrieri ulterioare chiar de către editorii menţionaţi. 1962. insistând în special pe întrebările ridicate cu privire la validitatea anumitor interpretări generale ale lui Ricardo. O tradiţie. privind ordinea şi modul de determinare a fenomenului de schimb şi repartiţie”. Aceasta a fost o semnificativă schimbare de optică. de exemplu. 23 Vezi. Arrow şi Debreu. Aceasta din urmă începe cu publicarea operei şi corespondenţei lui Ricardo. cealaltă. autentificate de autorităţi prestigioase. Jevons. cum ar fi Knight şi Schumpeter. pe de o parte. Este vorba despre conceptualizarea unei măsuri a valorii care să fie invariabilă la schimbări. Knight (1956: 42): „Ceea ce este numită – teoria distribuţiei – are de a face cu preţuirea (evaluarednn) serviciilor productive. au găsit viziunea „corectă” prin care teoria repartiţiei era un caracter la teoria preţurilor (tuturor bunurilor şi serviciilor) în echilibru competitiv pe termen lung23. cât şi a ratei profitului. atât a ratei salariului. Marshall şi Walras până la teoreticienii moderni neoclasici ai echilibrului general. deoarece revitalizarea interesului pentru doctrina marxistă a fost îndeaproape asociată cu revigorarea contemporană a interesului pentru economia politică ricardiană. Blaug.

Încă nu este evident faptul dacă istoricii gândirii economice au ajuns la un consens mai mare în ceea ce priveşte chestiunile în cauză. de asemenea. este ideologia24. ei l-au urmat pe Marx. ca şi generale. sau care era natura moştenirii sale pentru teoria economică modernă au extins în mod apreciabil aria critică a profesiunii la adresa sistemelor alternative de politică economică. adică „Ideologie şi teorie economică”. David Ricardo (care) a tras maşina ştiinţei economice pe un drum greşit”. dar funcţia lor de bază şi fundamentală este cea duală a capacităţii productive în variate forme printre industrii şi printre unităţile financiare şi productive în cadrul industriei”. ce reprezenta o „deviaţie” de la tradiţia ortodoxă de teoretizare economică. nota de subsol). Oricum. Vezi. În aceasta. Notează subtitlul lui Dobb (1973). Ea evidenţiază teoria ricardiană marxistă a valorii care percepea repartiţia ca determinantă în conflictele de clasă şi logic prioritară faţă de preţuire. De exemplu. care l-a văzut pe Ricardo drept „ultimul dintre economiştii ştiinţifici”. termenul având astfel un înţeles aproximativ egal cu – economia politică – a profesorului Myrdal”. divizarea acestui produs. Numărul noilor întrebări ridicate de dezbateri a crescut aşa cum s-au înmulţit şi răspunsurile la unele probleme mai vechi. era prevalentă. învăţăturile ricardiene reprezintă o deviaţie şi că a încetinit evoluţia analizei”. Schumpeter (1954b: 704. la începutul anilor 1950. în care el consideră ca un dat faptul „că în materie de teorie monetară. cât şi de principiu. fiecare cu pachetul său distinctiv de presupuneri. de exemplu. ci şi cu teoria sa monetară25. variantele noii interpretări ale scrierilor lui Ricardo sau cât de mult a continuat el tradiţia. ca şi asupra sistemului propriu de idei ale lui Ricardo. Urmaşii neomarxişti şi neoricardieni (ai lui Sraffa) au recunoscut în general că Ricardo a depăşit linia tradiţiei smithiene până la ortodoxia clasică a secolului XX şi bineînţeles. În ciuda faptului că miopia ideologică a murdărit mesajul multor contribuţii ştiinţifice (aflate încă în controversă). în prefaţă la a doua ediţie a Teoriei economiei politice) la „acel om priceput. părea că doctrina ricardiană. 24 25 26 . dar cu o gândire greşită. Dobb include în cadrul – ideologiei – acele poziţii pe care le aproba. referitoare la locul lui Ricardo în planul analizelor economice de astăzi. După Dobb. Dezbaterile doctrinare dezlănţuite de către ceea ce numim uneori „revoluţia srafană” s-au referit la o mulţime de chestiuni atât de fond. există întotdeauna o a treia perspectivă. Vezi. Comparaţi cu referirea lui Jevons (1879. cât şi a unei „revoluţii marginaliste”. au văzut „revoluţia marginalistă” ca o turnură proastă a evoluţiei ştiinţei economice26. Schumpeter a insistat asupra acestui lucru obsesiv şi repetat nu numai în legătură cu teoria ricardiană a repartiţiei. factorul crucial care determină opţiunile economiştilor între aceste două perspective clasice.Monografia lui Dobb a fost prima care a pus într-o atentă comparaţie viziunile alternative asupra sistemului economic. concepte şi teorii. împotriva acestor păreri diametral opuse. cât şi de creşterea salariilor reale asociate cu o scădere a profiturilor reale. care a subliniat continuitatea fundamentală a ideilor economice şi a subclasat atât teza unei „deviaţii” ricardiene. Bronfenbrenner (1974: 482): „Spre deosebire de Karl Mars. ca pi pe cele pe care nu le aproba. valoare dependentă atât de cantitatea de muncă inclusă în producţie.

Astfel. din nou. de exemplu. 1984. de exemplu.Seria de monografii elaborate de Hollander asupra ideilor promovate de trei titani ai economiei clasice engleze – Smith. Teza ce se evidenţiază în cele trei monogarfii ale sale şi repetată într-o lucrare mai amplă asupra economiei politice clasice (1987) se referă la faptul că fiecare din aceşti gânditori era preocupat de extinderea ariei de investigaţii asupra problemei alocării resurselor. Mill – au furnizat informaţii asupra celei de-a treia viziuni. Ceea ce este semnificativ în legătură cu atacul de anvergură la adresa ortodoxiei curente. prin impunerea asupra acestora a unei grile teleologice moderne (în sensul unor standarde). el a analizat sistematic ultimele idei (ortodoxia curentă) în legătură cu ceea ce constituie esenţa sistemului de teorii economice propus de fiecare din clasicii menţionaţi. asupra teoriei capitalului. Sau. Peach (1986). în mare detaliu exegetic (Hollander 1973. Ea stă la baza analizei sale generând provocarea pe care o aduce cercetătorilor activi de astăzi în domeniul istoriei gândirii economice pentru a testa sistematic şi în detaliu concluziile sale (vezi. au ajutat mult la încurajarea cercetării sistematice în istoria gândirii economice (în deceniile de după război) s-a distins o notă de anxietate în ceea ce priveşte validitatea derivării noilor interpretări ale clasicilor. 1979. prezentată în manualele de economie politică din secolul al XIX-lea. 1954). care a insistat ca el însuşi să scrie în tradiţie ricardiană şi a obiectat la criticile pe care Jevons şi ceilalţi marginalişti le aduceau teoriilor ricardiene” (Hollander. cu siguranţă. de exemplu. Hollander (1986: 167). la care recurge pentru a-şi construi raţionamentele. Câteva conotaţii textuale nu pot stabili puncte de vedere care sunt în mod esenţial ideologice. Ricardo. Ricardo – pe de o parte – şi cel al lui Ricardo şi respectiv. 1986). când Collard (1973) s-a plâns de „istoria doctrinară stilizată” care oferea prea mult spaţiu aşanumitei „dezbateri a celor două Cambridge”. . Oricum. iar caracteristica importantă a masivelor volume ale lui Hollander nu stă nici în exegezele detaliste. Ideea era că istoricii gândirii economice au pus deseori în umbră continuitatea fundamentală a ideilor clasice şi neoclasice prin concentrarea relativ îngustă asupra unor diferenţe minore dintre sistemul de idei al lui Smith şi respectiv. în multe din intervenţiile ştiinţifice desfăşurate în planul controverselor doctrine. şi nici în reabilitarea lui Ricardo ca parte a direcţiei clasic-neoclasic. O bună parte a acestor dezbateri s-a învârtit în jurul diferenţelor de emfază inspirate ideologic. este masiva sa erudiţie. pentru un răspuns la o astfel de provocare). Această notă de anxietate s-a putu observa. care. Mill – pe de altă parte27. Peach. „reabilitându-l” pe Ricardo. Hollander a probat în mod explicit „poziţia adoptată de Alfred Marshall. 1986). Astfel. care este o problemă centrală în lucrările clasicilor. care a deplâns preocuparea istoricilor moderni ai gândirii 27 Vezi. Nici „popularul sport” de stabilire a pedigriu-urilor pentru şcolile de gândire rivale (din ziua de astăzi) nu este cel mai eficient mod de înţelegere ştiinţifică superioară a procesului prin care eforturile oamenilor de a înţelege fenomenul economic produce îmbunătăţiri şi sintetizează structuri analitice într-o secvenţă fără sfârşit” (Schumpeter.

în care. În acelaşi articol. Hollander (1973: 17): „Noi credem că este imposibil să înţelegem intenţia de bază a Avuţiei naţiunilor fără să stabilim nu numai natura economiei britanice din timpul lui Smith. şi dorinţa de a ajunge la o sumă realistă de obiective şi interpretări pentru vechile analize şi relaţiile lor cu evenimente externe sau circumstanţe socio-politice care au afectat sau care au fost afectate de ele nu ne asigură că rezultatele vor fi neambiguie din punct de vedere empiric. Mai vezi prefaţa la „Studii în istoria teoriei economice până în 1870” a lui Bowley (1973: viii). poate. dând ca motivaţie faptul că tinde să detaşeze scrierile economiştilor din trecut de contextul lor operaţional şi să distorsioneze mesajul pe care ei au încercat să-l transmită contemporanilor – lăsând într-adevăr loc pentru interpretări. Corect.5 Abordări istorice la adresa istoriei gândirii economice În mod nesurprinzător. de exemplu.economice faţă de descoperirea unor modele riguroase. Peach arăta „primejdia unei citiri selective teleologice care susţine o teză printr-un discurs selectiv”. Un punct de vedere similar a fost exprimat mai recent de către Blaug (1985) într-un discurs scris pentru o conferinţă asupra moştenirii lui Ricardo: „Este o reală diferenţă. în scrierile unor teoreticieni din trecut. Respectarea criteriului istoriografic. de asemenea. el a criticat „noua viziune asupra lui Ricardo”. 29 Vezi. de exemplu. doctrinar sau 28 Peach (1986: 124-5). Mai sunt. 1. între a descoperi ce a vrut să spună Ricardo sau ce ar fi putut spune şi înţelegerea a ceea ce ar fi trebuit să exprime. oferită într-un faimos articol de către Hicks şi Hollander (1977). mai ales) viziunea lui Smith despre aceasta”. pentru că au „reinterpretat constructiv” subiectul cercetat prin elaborarea unui model „care îl depăşeşte pe cel original în două moduri: generalizarea formelor şi interpetarea greşită”28. diferenţe remarcate de abordarea unei probleme de cercetare în istoria gândirii economice – diferenţe care se leagă de punctul de vedere potrivit căruia investigatorul porneşte totodată şi de la punctul unde se aşteaptă să ajungă. cred eu. sunt multe feluri de a descrie fondul unui scenariu care deja a fost conturat în mintea autorului. În particular. citit prima dată la întâlnirea Asociaţiei Britanice pentru Dezvoltarea Ştiinţei. Oricum. consistente. Noile orizonturi recent deschise de către cercetători a căror metodologie este bazată pe criteriul istoriografic (mai degrabă decât teleologic. dar şi (sau. dacă ar fi fost cu adevărat riguros. într-un articol dedicat tratării de către Ricardo a salariilor. scriitorii de la mijlocul secolului XX de obicei atrag atenţia că ei propun să ţină cont de contextul istoric şi intelectual în care au fost elaborate teoriile precedente înainte de a evalua importanţa lor pe termen mai lung pentru evoluţia ideilor economice29. ea a comentat franc: „Rezultatele adoptării acestei abordări m-au surprins şi sunt convinsă că neglijarea acesteia în cartea mea – Nassau Senior şi economiştii clasicie – „. judecând rigoarea după standardele economiei moderne”. a existat o reacţie crescândă printre specialiştii în istoria gândirii economice împotriva interpretării vechilor analiza economice în termenii unui cadru modern de analiză (cu sau fără nuanţe ideologice). . după ce a declarat că încercarea să „arunce o privire asupra tratării a diferite probleme de către un număr de scrieri în modul ei analitic – mai degrabă decât din punctul de vedere al teoriei economice moderne”.

ca şi de economişti teoreticieni. pune în discuţie în mod fundamental rolul pe care economiştii l-au acordat tradiţional istoriei disciplinei lor şi modul eroic în care şi-au negat (respins) foştii maeştrii. chiar dacă o scriem în atât de multe cuvinte sau nu. . care s-a decis să identifice şi să analizeze valorile cu adevărat comune ale discursului economic din secolele XVII şi XVIII. Întradevăr. deoarece nu toţi sunt economişti profesionişti. XVIII şi începutul secolului XIX. sugerează că „o cunoaştere completă a teoriei economice contemporane reprezintă un mare handicap pentru orice istoric prospectiv” al ideilor economice. potrivit căreia istoria analizei economice trebuie rescrisă de fiecare generaţie30. atât de mult asociată cu abordarea retrospectivă a vechilor idei economice. pierzând atracţia pentru politicieni. mai degrabă decât pe anumiţi clasici sau teoreticieni individuali. sunt greu de înghiţit de către economişti (membrii acestei profesii). Cea mai eretică implicaţie a acestei teze este că această „canonizare” convenţională a lui Adam Smith drept fondatorul economiei politice moderne este greşită şi că economia politică clasică (primul discurs care s-a concentrat în mod clar pe sistemul economic capitalist) nu a fiinţat înaintea celui de-al doilea deceniu al secolului XIX. încât s-a crezut (în interiorul şi în afara profesiei) că a lansat cea mai recentă şi mai radicală revoluţie în teoria economică. De fapt. potrivit căreia categoriilor economice de bază. Tribe.ideologic) au fost mai variate. El foloseşte texte din secolele XVII. abordarea arheologică (mai degrabă decât istorică) a lui Tribe se concentra pe probele unei „arhive economice”. pentru a-şi documenta ideea. Pe scurt. cum ar fi pământul şi munca. el insista asupra faptului că este anacronic să judeci vechile texte economice pe baza criteriilor formate de către discursuri mai recente. muncă şi discurs economic” din 1978 este în acelaşi timp o critică la adresa istoriilor gândirii economice existente şi o cercetare a condiţiilor intelectuale în care a apărut economia politică a secolului XIX. istoria gândirii economice este rescrisă de către fiecare generaţie”. a fost publicată într-un timp în care noua ortodoxie generată de către revoluţia keynesiană a fost pusă la întrebări de către practicieni. La cealaltă extremă faţă de abordarea deliberat austeră şi nepersonalizată a lui Tribe la adresa surselor sale textuale a first best-seller-ul lui Leijonhufvud „Economia politică keynesiană şi doctrinele lui Keynes” (1968). de exemplu. Au fost mai multe încercări cunoscute – şi deci mai influente – de a reface respectul faţă de textul original şi de a verifica alunecarea spre mit. au diferite funcţii analitice în scrierile de dinaintea secolului XIX şi de asemenea. Asemenea critici fundamentale şi pe ramură a tuturor istoriilor gândirii economice existente. Reacţionând împotriva tradiţiei. ca „economia politică” a secolului XVIII (numită astfel pentru a o diferenţia de economia politică a secolului XIX) era concentrată asupra conducerii menajelor dintr-o societate mai degrabă decât pe o economie în sensul apolitic modern. critica lui Leijonhufvud la adresa 30 Compară Blaug (1978: vii): „Există o interacţiune mutuală între gândirea economică din trecut şi cea prezentă astfel încât. oricum. A sa „Pământ. În plus. de exemplu. mulţi merg în direcţii pe care economiştii le-ar considera ciudate. Acesta s-a ocupat de istoria atât de recentă pentru ca să fie destul de acceptat într-un prezent extins prin reinterpretarea mesajului unui anumit clasic.

actualei poziţii relative la ceea ce voia keynes să transmită prin „Teoria Generală” (şi ceea ce succesorii săi au elaborat mai apoi din ea) a adus istoria gândirii într-o dispută teoretică. ci şi falsificate pozitiv de către discipolii acestuia. două decenii mai târziu. numărul de noi interpretări a continuat să crească în ultimele două decenii – parţial ca răspuns la provocarea adusă de Leijonhufvud. Miturile31 au fost acum spulberate (sau recondiţionate). . seminarii şi scrieri ale studenţilor absolvenţi dedicate reevaluării economiei politice a lui Keynes (şi relaţia ei cu una sau mai multe din variaţiile în schimbare caleidoscopică de keynesism) ar putea fi cu greu rezumată. interpretarea lui Leijonhufvud a ceea ce a vrut Keynes să spună nu a fost aşa de uşor absorbită fie de către moştenitorii revoluţiei keynesiene. Obiectivul primar recunoscut al studiului lui Leijonhufvud era să „contribuie la reevaluarea cadrului conceptual care a fost sintetizat din „Teoria Generală”. este îndoielnic dacă o asemenea rezumare ar avea vreo relevanţă pentru acest capitol. Proliferarea rezultată de cărţi. reprezintă moştenirea de bază a studiului său – ca şi absolut memorabila trăsătură a impactului imediat asupra profesiei. El a arătat că preocuparea sa exegetică faţă de ce „a spus Keynes cu adevărat” este în plan secundar faţă de scopul său principal. Oricum. dedicaţi pentru totdeauna ideii că doctrinele ricardiene sau marxiste. iar principala sa teză a fost că – teoria lui Keynes – este distinctă de teoria – keynesiană – venituri-cheltuieli”. ci şi de către unii care au trăit în timpul revoluţiei keynesiene şi aveau un bun motiv de a simţi că au fost parte din aceasta. este discutabil dacă demolarea de către Leijonhufvud a câtorva mituri acceptate referitoare la ce conţinea de fapt „Teoria Generală”. A devenit curând clar în cursul dezbaterilor rezultate că variatele interpretări alternative a mesajului central al lui Keynes şi a sensului în care reprezenta o revoluţie în teoria economică erau deja prezentate (obişnuitenn). Oricum. Pentru istoricii gândirii economice. o atare distorsiune nu reprezintă o surpriză. Oricum. sau Marx. împreună cu reinterpretarea sa atent documentată a ceea a vrut să transmită Keynes. în general. şi-a întemeiat argumentul pe ideea „capcanei lichidităţii” sau pe presupunerea că salariile sunt inflexibile într-un trend (într-o direcţie) de scădere sau că economiile şi investiţiile sunt ambele elastice la dobândă. fie de revizioniştii acesteia. Într-adevăr. iar manualele au fost amendate serios. din moment ce majoritatea este legată de dezbaterile teoretice prezente asupra actualei teorii macroeconomice sau monetare (mai degrabă decât de un program de cercetare în istoria gândirii economice). Lecţia care pare oportun a fi trasă de aici este că există un element inevitabil 31 De exemplu. A dat o ilustrare de efect a modului în care ideile unui ilustru gânditor pot fi nu numai diluate. articole. Ceea ce este surprinzător în legătură cu legendele care au apărut referitor la conţinutul „Teoriei Generale” este rapiditatea cu care acestea au fost acceptate (sau primite în mod tacit) nu numai de către manuale. dar mai mult datorită imensului volum în creştere de dovezi scrise care a devenit accesibil în cele 29 de volume „Scrieri alese” (1971-1989) ale lui Keynes. sau marshalliene nu trebuie confundate cu economia politică a lui Ricardo. sau Marshall.

termenii în care şi-au justificat prescripţiile şi gradul lor de succes în influenţarea celor ce elaborează politicile economice (policy makers) au fost acum publicate. Aceste scrieri discuta inter alia caracterul adecvat al instrumentelor profesioniste de analiză a economiştilor vizavi de problemele cu care s-au confruntat ca şi consilieri. de Egly în „Ideologia evenimentelor şi teoria economică” (1968) sau articolele şi extrasele republicate în „Economiştii clasici şi politica economică” (1971) a lui Coats ilustrează caracterul de lărgime şi sfera unor probleme care au fost considerate în condiţiile unei asemenea abordări. Foarte multe articole şi un număr deloc de neglijat de monografii care examinează – în diferite grade de generalitate şi particularitate – rolul jucat de vechii economişti de marcă care au oferit sfaturi guvernelor. despre experienţa lor în chestiunea rolului crescut al economistului în cadrul guvernului după al doilea război mondial. de exemplu. . garantat de obiectul de contribuire la înţelegerea sau soluţionarea problemelor teoretice din prezent. în cadrul cărora anumite teorii economice. Printre noile tendinţe caracteristice cercetării în istoria gândirii economice din a doua jumătate a secolului XX. dar nicicum mai puţin important. a fost un flux cumulativ substanţial de proiecte care ţintesc să aducă în vizor contextele operaţionale actuale. Eseurile culese. Există o arie în extindere de cercetare în istoria gândirii economice în care cartierul istoriografic are un precedent asupra consideraţiilor doctrinale sau ideologice şi unde obiectivul fundamental care motivează investigaţiile este mai degrabă empiric decât teoretic sau pedagogic. cât şi în dezvoltarea economiei politice ca o disciplină academică – ştiinţifică – şi ca o ştiinţă politică”. receptivitatea guvernelor sau grupurilor sociale. În 1964. de exemplu. pentru un număr de ţări dezvoltate şi subdezvoltate. Rezultatele unor asemenea cercetări tind să fie relativ mai puţin controversate decât majoritatea celor la care s-a făcut referire anterior. sau politice la argumentele. O mare parte din această muncă a reprezentat un co-produs al unor investigări mai largi efectuate de specialişti în istoria gândirii economice ori de către istorici ai economiei – ambele grupuri intelectuale au fost preocupate în mod tradiţional de procesele de răspândire. Stigler şi-a dedicat discursul prezidenţial (în calitate de preşedinte) de la întâlnirea anuală a Asociaţiei Economice Americane unei discuţii asupra rolului unor vechi economişti de marcă care au consiliat pe probleme de politică 32 O ediţie specială a „Istoriei economiei politice (Coats 1981) a fost dedicată articolelor ce vorbesc. natura şi gradul de consens al disciplinei relativ la diverse probleme şi la momente diferite în timp şi modurile în care teoriile şi sfaturile economiştilor au fost influenţate de către (sau au influenţat) curentele externe de idei şi evenimentele actuale.subiectiv sau aistoric care viciază interpretările analizelor economice din trecut. ca şi de formalizare sau de filiaţia ideilor economice. un eveniment pe care Coats (1981: 342) îl descrie ca „o explozie atât în politicile economice şi sociale oficiale. Ce a dat un impuls general şi interes pentru asemenea cercetări a fost profesionalizarea disciplinei şi dezvoltarea fără precedent – în special după al doilea război mondial – a rolului economistului de formaţie academică ca şi consilier pe probleme de politică economică32. analize şi sugestii de politică economică s-au dezvoltat şi care au interacţionat. de exemplu.

Când s-a întors la această temă în anii ‘70 – într-o vreme în care economiştii se bucurau de o mai slabă apreciere – el a insistat că „Economistul este cu adevărat şi în mod fundamental important când el sporeşte cunoaşterea realizărilor sistemelor economice”. examinând detaliat implicaţiile teoretice şi ideologice a „chestiunii maşinăriei”. această lucrare a umplut un gol în istoria economiei politice şi a politicilor economice. Berg (1980). teorii şi politici. viziunea ei asupra a la ce se referea dezbaterile secolului XIX şi a „analiza sa a multor niveluri diferite – politic. s-a concentrat asupra celor circa trei decenii ce au urmat războaielor napoleonice. cum ar fi studiul făcut de Howson şi Winch (1977) asupra practicii Consiliului Consilierilor Economici în „Gândirea economică şi India”. în principal perioada de până în 1920). Mai important. Barber (1975) a examinat eficacitatea teoriei economice aplicate de către autori care au tratat problemele economice ale Indiei în timpul existenţei Companiei India de Est. El susţinea că aceasta a reprezentat perioada critică în care contemporanii şi-au dat seama pentru prima oară de schimbările tehnologice aduse de revoluţia industrială şi în care a apărut economia politică clasică. „influenţa muncii unui economist şi stima populară (nonprofesională) care îi este acordată este foarte posibil să fie în mod negativ corelate”. dar că. de exemplu. cu referire la un timp mult mai scurt de manifestare şi la subiecte mai îngust definite. probabil. A fost urmată de către o varietate de monografii de cercetare mai specializate şi mai detaliate. fiind astfel deosebit de interesantă pentru studenţi şi nespecialişti. aşa cum a făcut-o. Tratând.guvernamentală şi a atenţionat audienţa sa că influenţa economistului „a fost de obicei mică pentru că îi lipseau cunoştinţele profesionale speciale asupra competenţei comparative a statului şi a întreprinderii private”. şi a evenimentelor din trecutul recent. decât extinderea globală a numărului de economişti angajaţi ca profesionişti cu normă întreagă în serviciul guvernului a fost creşterea proporţiei . din moment ce descoperirile lui în această arie sunt prea specializate şi tehnice pentru a fi cu adevărat inteligibile în afara turnului său de fildeş. social şi intelectual – pe care a fost creată şi articulată economia politică” a avut un efect de lărgire simţitoare a perspectivelor deschise de către cercetarea sa. Se poate spune că acestea reflectă schimbarea în rolul multor economişti profesionişti spre o participare mai directă în procesul de elaborare a politicii economice care a avut loc după al doilea război mondial. Alţi istorici ai gândirii economice au avut în vedere interacţiunile complexe dintre evenimentele economice. oricum. În ciuda problemei aparent înguste pe care a ales s-o investigheze. prima jumătate a secolului XX (şi. O deschidere a orizonturilor de cercetare pentru oamenii de ştiinţă dedicaţi unei abordări istoriografice a ideilor economice a reprezentat o trăsătură distinctivă a unei mari părţi din noile realizări în istoria gândirii economice publicate în ultimul sfert al secolului. Una din primele şi cele mai citite monografii erudite asupra temei generale a „relaţiei dintre schimburile gândirii şi interesele economiştilor şi metodele şi scopurile urmărite de către cei ce elaborează politici economice a fost „Economie politică şi politica economică” a lui Winch (1969).

Nebuni aflaţi la putere. În afară de materialul conţinut de „Scrierile alese” a lui Keynes (Keynes 1971-1989) şi de numeroase biografii. care aud voci din cer. îşi trag frenezia vreunui înţelept din urmă cu câţiva ani. întrebări de genul celor puse de Winch. care cred că sunt în afara oricăror influenţe intelectuale. au avut loc schimbări mari în percepţia economiştilor a rolului lor profesional şi a scopului. o vastă cantitate de documente guvernamentale capabile să arunce lumină directă asupra interschimbării de idei între economişti şi făuritorii de politici au devenit accesibile pentru cercetători serioşi. Într-adevăr. de exemplu. a fost refolosit în anii ‘70 – şi nu doar de către economiştii care căutau să-şi distingă aria de preocupare de tradiţia ortodoxă. care a captat tente antice (în sensul de vechi) pe la mijlocul secolului XX (fiind aproape eliminat din manuale în favoarea unor termeni. oricine era în stare să citeze faimosul testament al lui Keynes în legătură cu puterea gândirii economice de altădată: Ideile economiştilor şi a filozofilor politici. jurnale şi memorii legate de ce ar putea fi numita eră keynesiană. De fapt. la anumite momente ale carierei lor. sau ştiinţa economică sau economie politică pozitivă – positive economics -). Între timp. termenul de „economie politică”. Regula (legea) . până când au trecut 50 de ani de la data la care ultima hârtie în dosar a fost stocată. ca şi în numărul de economişti pregătiţi care acum ocupă posturi politice sau administrative. şi când greşesc. În aceste condiţii. ca şi stimulentele pentru o cercetare fructuoasă a experienţei secolului XX în ceea ce priveşte conexiunile dintre schimbările în evenimentele socio-economice şi sisteme (sistemele socioeconomice). începând cu mijlocul anilor ‚6033. materialele primare. referitor la relaţiile dintre gândirea economică şi politicile economice au atras interesul profesioniştilor care nu au dat înainte prea multă atenţie istorie disciplinei lor. O mare parte a 33 De exemplu. (Keynes 1936: 383) Când dezbaterile dintre monetarişti şi keynesişti au început să treacă din revistele de specialitate în paginile financiare ale cotidienelor. şi naturii disciplinei lor. toată lumea dorea să afle ce s-a întâmplat cu revoluţia keynesiană. s-au extins enorm în ultimele două decenii. cum ar fi analiza economică. accesul la dosarele publice ale Marii Britanii a fost negat cercetătorilor. Oamenii practici. sunt de obicei sclavii vreunui economist defunct. şi-au asumat responsabilităţi temporare sau cu jumătate de normă (part-time) ca sfătuitori economici la politicieni de prim rang (aflaţi la putere sau în opoziţie).economiştilor de marcă care. şi progresele (teoretice sau empirice) făcute în cunoaşterea economică – pe de altă parte. Când economiştii în general (şi chiar neprofesioniştii) au fost stimulaţi de către dezbaterile în legătură cu Leijonhufvud să citească „Teoria Generală” pentru ei înşişi. În mod semnificativ. şi în obiectivele şi percepţiile elaboratorilor de politici – pe de o parte. sunt mai puternice decât se obişnuieşte să se creadă. şi când au dreptate. până în 1966. lumea este condusă de puţine alte lucruri.

de exemplu. ci şi pentru economiştii moderni preocupaţi de modurile în care conceptele economice. un fenomen englez. Corry (1986) şi Rollings (1988) pentru o selecţie a contribuţiilor studenţeşti la acest program de cercetare aflat în derulare. 34 Vezi. în special cele ale lui Coats (1983). Marchi şi Lodewyks (1983). „De la noua eră la noul pact – new deal. . de exemplu. 1. sau să identifice tendinţe şi prospecte pentru viitoare cercetări în istoria gândirii economice35. neglijată pentru prima dată în 1966 pentru a deschide pentru studenţi dosarele oficiale ale perioadei primului război mondial şi după. a generat un flux larg de publicaţii ştiinţifice în acest domeniu – majoritatea de o calitate ridicată.„ a lui Barber (1985) se referea la o experienţă americană punând în discuţie teoriile de economie politică a lui Herbert Hoover şi viziunile contemporane ale economiştilor în perioada 1921-1933. Ea reprezintă viziunea selectivă a unor observatori care călătoresc de-a lungul unui peisaj variat cu spatele la locomotivă. teoriile şi analizele au fost folosite sau cenzurate de către „oameni practici” aflaţi sau nu la putere (în instituţiile de stat). care au fost publicate în acea revistă în 1983. Peden (1983). care a tratat fondul problemei printr-un flux larg de articole şi monografii ce poate (sau nu poate) fi numită keynesiană34. de exemplu.cercetării istorice actuale stimulată şi facilitată de aceste dezvoltări s-a concentrat asupra unor întrebări. Bineînţeles că programul de cercetare în economia politică nu se limitează la practica britanică. Booth (1986). ne-am limitat la a lua în considerare acele secţiuni ale acestei largi frontiere de cercetare unde ni s-a părut că au fost deschise noi perspective de către abordări contrastante care au fost în mod particular interesante nu numai pentru specialişti erudiţi în câteva arii avansate ale istoriei gândirii economice. deseori contradictorii şi deosebit de instructive nu numai pentru istorici. Prezentarea de mai sus ţinteşte să fie mai degrabă ilustrativă decât definitivă şi nu încearcă să supună unei revizii critice sistematice cele mai remarcante sau cele mai progresiste rezultate de cercetare obţinute până în prezent. 35 În legătură cu tendinţele din trecutul apropiat vezi. articolele care celebrau primul deceniu de Istorie a Economiei Politice. Ele merg. de 50 de ani. ci şi pentru economişti sau istorici în general. Rezultatele au fost cumulativ impresionante.6 Concluzie Revigorarea cercetării în istoria ştiinţei economice care a caracterizat cale de cinci decenii de după 1950. Browning. Astfel. în care sunt discutate evoluţiile literaturii de revistă în perioada începând cu 1968. cu siguranţă. cum ar fi cea dacă Keynes era sau nu revoluţionar prin teoria sa economică sau cât de mult reţelele sale economice erau răspunsuri adecvate la evenimentele curente şi cum şi când cei ce elaborau politicile economice se adresau teoriei şi argumentelor sale. Consideraţii de spaţiu au dominat chiar şi cele mai scurte observări generale a zonei de impact şi a calităţii acestor rezultate care au fost disponibile doar în engleză şi nu este. De exemplu. de la monografia asupra „Politicii monetare britanice 1934-1931” a lui Moggridge (1972). a fost înlocuită în 1967 de o regulă de 30 de ani.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful