ECOLOGIE GENERALĂ

note de curs

CE ESTE ECOLOGIA?...................................................................................................................................... 2 TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN ECOLOGIE ................................................................................................ 2 CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII ............................................................................................... 3 CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE .................................................................................................................. 4 SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ ............................................................................................................................... 7 MEDIUL DE VIAȚĂ ........................................................................................................................................ 9 TEMPERATURA ................................................................................................................................................. 10 ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP ............................................................................................. 13 LEGILE FACTORILOR ABIOTICI ........................................................................................................................... 15 POPULAȚIA ................................................................................................................................................ 17 STATICA POPULAŢIEI ......................................................................................................................................... 17 EFECTIVUL (N) ............................................................................................................................................... 17 DENSITATEA .................................................................................................................................................. 18 NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂŢII .............................................................................................................. 18 MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂŢII ....................................................................................................... 19 STRUCTURA POPULAŢIEI ................................................................................................................................... 21 STRUCTURA PE VÂRSTE ................................................................................................................................ 21 STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO) ................................................................................................................. 22 DISTRIBUȚIA SPAŢIALĂ.................................................................................................................................. 23 COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ ............................................................................... 24 HETEROGENITATEA POPULAŢIEI................................................................................................................... 25 DINAMICA POPULAȚIEI ..................................................................................................................................... 25 REGLAREA POPULAȚIONALĂ ............................................................................................................................. 30 ANALIZA FACTORILOR DE MORTALITATE...................................................................................................... 30 METAPOPULAȚIA .......................................................................................................................................... 32 MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL POPULAŢIONAL................................................................................ 33 RELAȚII INTRASPECIFICE (INTRAPOPULAȚIONALE) ...................................................................................... 34 RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE) ....................................................................................... 35 ECOSISTEMUL ............................................................................................................................................ 38 STRUCTURA SPAȚIALĂ ...................................................................................................................................... 38 STRUCTURA TROFICĂ ........................................................................................................................................ 39 CLASIFICAREA LANȚURILOR TROFICE ............................................................................................................ 40 PIRAMIDE ECOLOGICE .................................................................................................................................. 41 NIȘA ECOLOGICĂ ............................................................................................................................................... 42 FLUXUL ENERGIEI ȘI NUTRIENȚILOR.................................................................................................................. 44 DINAMICA ECOSISTEMULUI .............................................................................................................................. 45 SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE ................................................................................................................... 45 SUCCESIUNEA ............................................................................................................................................... 47 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................................... 51

Cuprins

Din punct de vedere etimologic termenul „ecologie” este format din cuvântul „oikos” care semnifică casă în limba greacă și „logos” cu sensul de cunoaștere, știință. Deci se poate intui că ecologia ar fi știința care studiază mediul înconjurător cu toate componentele sale. Termenul de „ecologie” (ecologie în forma sa originală din limba germană) a fost introdus de Ernst Haekel (1866) ca fiind știința care studiază relațiile dintre organisme și mediu. În prezent ecologia este înțeleasă din perspectiva Teoriei Generală a Sistemelor (Karl Ludwig von Bertalanffy) ca fiind știința ce studiază sistemele supraindividuale de organizare ale materiei vii (populații, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman și relațiile acestuia cu componentele ecosferei.

CE ESTE ECOLOGIA?

Înainte de a începe să discutăm despre sistemele vii trebuie să vedem cum și din ce sunt acestea alcătuite. Componentele recunoscute ale universului nostru sunt materia și energia. Modul în care materia și energia sunt distribuite în cadrul sistemelor, cantitatea, tipul și forma acestora, se numește informație. Astfel, orice sistem conține aceste trei componente: materie, energie și informație. În continuare ne vom referi la aceste trei componente și la schimburile pe care sistemele le realizează cu mediul extern. Criteriul de bază în identificarea și delimitarea sistemului îl reprezintă schimburile de materie, energie și informație pe care acesta le realizează cu mediul extern. Pe baza acestui criteriu putem descrie trei categorii de sisteme: 1.Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu realizează schimburi de materie, energie și informație cu mediul extern. 2.Sistemele închise realizează doar schimburi de energie și informație cu mediul extern, dar nu și de materie. 3.Sistemele deschise realizează schimburi de materie, energie și informație cu mediul extern. Trebuie menționat că toate sistemele vii sunt sisteme deschise. Sistemele vii diferă radical de cele nevii deoarece sunt mobile, se pot deplasa în spațiu, se reproduc, au capacitatea de a prelua și metaboliza materie și energie din mediul extern și pot menține condiții interne diferite de mediul extern. Sistemele vii se deosebesc de cele nevii si prin faptul că sunt miniaturizate. Ele pot avea configurații foarte diferite în cantități mici și comparabile de materie, spre deosebire de sistemele nevii. O bacterie, deși este de dimensiuni microscopice, are o complexitate structurală și funcțională ce nu poate fi atinsă de un sistem neviu (cum ar fi un cristal de sare) de dimensiuni comparabile, nici chiar de dimensiuni de sute și mii de ori mai mari.

TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN ECOLOGIE

2/51

Toate sistemele vii sunt organizate. Această caracteristică a sistemelor vii (organizarea) implică existența a două componente structurală și funcțională. Structura se referă la numărul și tipul elementelor componente, la distribuția spațială a acestora, la conexiunile existente între ele precum și la dinamica lor în timp. Funcțiile se referă la implicarea elementelor componente în fluxul de materie, energie și informație. O caracteristică proprie a sistemelor vii este caracterul lor antientropic. Într-un univers în plină extindere, a cărui entropie crește și implicit gradul de organizare scade, sistemele vii de pe Pământ își mențin și chiar sporesc complexitatea și gradul de organizare. Aceasta se explică prin caracterul disipativ al sistemelor vii. Acestea preiau energie, materie și informație cu entropie scăzută din mediul extern (corespunzând unui nivel de complexitate ridicat) și exportă energie, materie și informație degradată (cu entropie ridicată). În acest mod este eliminat din sistem excesul de entropie și se permite menținerea și dezvoltarea complexității structurii sistemelor vii. Entropia este o măsură a gradului de dezorganizare a unui sistem. Cu cât entropia este mai mare, cu atât sistemul are o structură mai simplă. Cu cât sistemul este mai complex și are un grad de organizare mai ridicat, cu atât entropia va fi mai scăzută. Sistemele vii realizează un export de entropie, menținând entropia proprie la valori minime. Sistemele vii sunt însă strict dependente de un flux constant de materie, energie și informație pentru a putea elimina excesul de entropie. Orice întrerupere a acestui flux duce la creșterea entropiei sistemului și implicit la dezorganizarea acestuia. La nivel planetar, principala sursă de energie este energia radiantă solară. O mică parte din aceasta este folosită în procesul de fotosinteză, proces în urma căruia energia radiantă este transformată în energia chimică conținută în materia organică care este apoi utilizată de sistemele vii. Energia radiantă solară furnizează astfel sistemelor biologice și ecologice energia necesară pentru menținerea gradului de organizare și pentru creșterea complexității. Orice organism animal este un sistem biologic, cu un grad de complexitate mai mare sau mai mic (mic în cazul unei bacterii, mare în cazul unui mamifer), clar delimitat de mediul extern. Pentru a se menține organismul trebuie să se hrănească. Hrana este alcătuită din materie, cu un anumit conținut energetic și informațional și constituie
3/51

Reprezentarea schematică a structurii ierarhice a unui sistem și a schimburilor de materie, energie și informație realizate de acesta cu mediul extern.

CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII

intrările. În același timp organismul elimină energie sub formă de căldură (energie termică) și materie degradată cu un conținut de energie și informație mai scăzut. Orice sistem viu este alcătuit din elemente componente (subsisteme) și este la rândul său un subsistem al unui sistem mai mare, integrator (suprasistem). Astfel putem delimita un ansamblu de sisteme cu grade de complexitate diferite constituite într-o structură ierarhizată de forma: Sistemele situate pe poziții diferite în această ierarhie coexistă în mod obligatoriu. Astfel, căprioarele ce trăiesc într-o pădure se hrănesc și evită prădătorii pentru a supraviețui, dar se reproduc în cadrul populației din care fac parte. Fiecare căprioară este un subsistem al populației, care devine sistemul integrator. La rândul ei, populația de căprioare este doar un subsistem în cadrul ansamblului de populații de plante, animale și microorganisme din pădurea respectivă. O consecință importantă a organizării ierarhice este că prin asamblarea sistemelor componente în cadrul sistemului funcțional integrator (suprasistemul), apar noi proprietăți (proprietăți emergente), care nu existau la nivelul sistemelor integrate, devenite subsisteme. De aceea, o proprietate emergentă care apare la nivelul unui sistem nu poate fi dedusă doar din studiul proprietăților subsistemelor componente. Apare astfel o diferență între proprietățile emergente și proprietățile sumative (rezultate prin însumarea proprietăților subsistemelor componente). Proprietățile emergente apar datorită interacțiunilor dintre componente și nu datorită unor schimbări în structura primară a componentelor. Exemplu: Proprietăți emergente apărute prin integrarea subsistemelor: a. Organismul uman este homeoterm (are temperatura constantă), dar nu și celulele și țesuturile componente. Astfel, homeotermia poate fi observată doar la nivelul suprasistemului integrator și nu la nivelul subsistemelor componente. b. Proprietățile apei, ca moleculă alcătuită din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen, nu pot fi deduse prin studiul atomilor componenți. Odată ce complexitatea sistemului crește, stabilitatea sa este sporită datorită dezvoltării unor mecanisme de reglaj (homeostaziei). De aceea, unele caracteristici devin mai puțin complexe și variabile. De exemplu, rata fotosintezei unei păduri este mai puțin variabilă decât cea a frunzelor sau plantelor individuale, deoarece atunci când unele plante au o rată mai scăzută altele au o rată mai crescută. Sistemele vii sunt extrem de complexe, dar pot fi grupate în patru mari categorii ierarhice: 1. Ierarhia somatică ce include totalitatea sistemelor ierarhizate, vii și nevii, ce intră ca elemente componente în alcătuirea sistemelor biologice. 2. Ierarhia organizatorică ce include toate nivelele de organizare ale materiei vii (numite în continuare sisteme biologice). Un nivel de organizare reprezintă o categorie de sisteme biologice, diferite din punct de vedere structural și funcțional, capabile de existență de sine stătătoare. Criteriul utilizat pentru a stabili dacă un sistem biologic
4/51

CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE

subsistem  sistem  suprasistem

este sau nu un nivel de organizare al materiei vii este universalitatea. Aceasta implică ca sistemele componente ale unui nivel din ierarhia organizatorică să cuprindă întreaga materie vie. Individul reprezintă forma elementară și universală de existență a vieții. Indivizii au o existență în timp limitată genetic și realizează un schimb permanent de materie, energie și informație cu mediul înconjurător (proces numit metabolism). Toate sistemele supraindividuale sunt forme de grupare și organizare a indivizilor. Populația este alcătuită dintr-un grup de indivizi aparținând aceleiași specii, care își desfășoară activitatea în cadrul unei biocenoze. Populația este capabilă de existență de sine stătătoare, din punct de vedere reproductiv, timp nedefinit. Specia este o comunitate reproductivă alcătuită din una sau mai multe populații. Specia este în același timp un sistem biologic (un nivel în ierarhia organizatorică) și un nivel în ierarhia taxonomică. Astfel, specia ca sistem biologic, devine veriga de legătură dintre ierarhia organizatorică și ierarhia taxonomică. Biocenoza include totalitatea indivizilor grupați în populații distincte ce ocupă un anumit biotop (spațiu sau volum fizic). Principala caracteristică a biocenozei o reprezintă relațiile dintre speciile componente (relații interspecifice). Biosfera este învelișul viu al planetei, ce include totalitatea indivizilor de pe Pământ, grupați în populații și biocenoze. Speciile sunt sisteme biologice reale, bine definite, dar în același timp au un caracter contradictoriu. Pe de o parte au un caracter conservator, necesar pentru a-și păstra integritatea în timp și reduce potențialele alterări. Pe de altă parte, indivizii componenți suferă transformări datorită mutațiilor și recombinărilor în cursul evoluției, ceea ce le anulează identitatea inițială. Mai multe mecanisme operează la diferite nivele de complexitate pentru a permite menținerea naturii duale a speciilor. La nivel molecular informația genetică este redundantă: (i) ADN-ul este alcătuit din două catene, (ii) există o garnitură dublă de cromozomi la majoritatea speciilor, iar (iii) setul complet de informații pentru întregul organism este prezent în toate celulele organismelor pluricelulare. În plus, există și o serie de mecanisme, cum sunt sistemele reparatorii ale ADN-ului, precum și mecanismele semi-conservative de replicare ce asigură transferul fără modificări al informației genetice în timp. În pofida excesului de informație genetică și a mecanismelor de protecție care ar trebui să asigure transferul fără modificări sau pierderi de informație, au loc procese opuse, cum sunt mutații și recombinări. Acestea sunt induse de o multitudine de factori, ce acționează la diferite nivele de complexitate codon, genă, cromozom și genom și asigură transformarea continuă a indivizilor componenți. La nivel populațional panmixia, respectiv posibilitatea ca toți indivizii unei populații să se reproducă unii cu alții, este diminuată de o serie de bariere reproductive sau comportamentale care îi limitează importanța. Menținerea coeziunii între populațiile componente ale speciei este de asemenea restrânsă de capacitatea de dispersie limitată a indivizilor componenți și de existența barierelor geografice între populații. Astfel, speciile se dovedesc a fi sisteme contradictorii, instabile în timp, aflate într-o transformare permanentă. 3. Ierarhia sistemelor ecologice include totalitatea sistemelor ce intră în componența ecosferei. Unitatea de bază a ecosferei este ecosistemul. Acesta este alcătuit dintr-o biocenoză împreună cu biotopul pe care aceasta îl ocupă și include inter-relațiile dintre aceste două componente. În funcție de scara spațio-temporală, ecosistemele pot fi grupate în categorii cu grad sporit de complexitate. Astfel, Marea Neagră însumează o multitudine de ecosisteme, de la cele de coastă, la cele din largul mării și la cele de
5/51

energie și informație. ierarhia taxonomică se bazează pe ordine. Delta Dunării este alcătuită dintr-un mozaic de ecosisteme acvatice (brațele Dunării. ordinea nu implică organizare. mlaștini etc. genetice etc. taxonii de rang mai mare speciei sunt simple entități aditive și nu sunt sisteme ierarhizate. În timp ce organizarea implică ordine. Spre deosebire de primele trei ierarhii pe care le-am prezentat anterior și care sunt bazate pe organizare. Astfel.adâncime. strâns conectate ceea ce ne permite să o considerăm un complex de ecosisteme.) și terestre (grinduri. canale. Spre deosebire de primele trei ierarhii pe care le-am prezentat anterior și care sunt bazate pe organizare. Astfel. biochimice. De asemenea. un gen conține un număr de specii incluse după diverse criterii taxonomice (morfologice. mergând de la specie la regn. 4. Biotopul este constituit din totalitatea factorilor abiotici (nevii) de la nivel local. ierarhia taxonomică se bazează pe ordine. păduri.). În timp ce organizarea implică ordine. un gen conține un număr de specii incluse după diverse criterii taxonomice (morfologice. morfometrice. ordinea nu implică organizare. genetice etc.).). Ierarhia taxonomică este alcătuită din categorii taxonomice (numite taxoni) de diferite ranguri. alcătuit din hidrosferă și părți ale litosferei și atmosferei. terenuri agricole etc. capabilă să asigure transferul de materie. Astfel. dar nu reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. un cristal de sare are o structură ordonată dar nu și organizată. un cristal de sare are o structură ordonată dar nu și organizată. Taxonii de rang mai mare speciei sunt simple entități aditive și nu sunt sisteme ierarhizate. mergând de la specie la regn. 6/51 . biochimice. Astfel. lacuri. Reprezintă unitatea structurală elementară a ecosferei. morfometrice. De aceea. Ierarhia taxonomică este alcătuită din categorii taxonomice (numite taxoni) de diferite ranguri. dar ea reprezintă un sistem ecologic de sine stătător. dar nu reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. cărțile dintr-o bibliotecă sunt ordonate după diverse criterii. Ecosfera integrează biosfera cu suportul ei neviu. Ecosistemul este constituit din biocenoza integrată cu biotopul ei. dar nu sunt și organizate. 4. dune de nisip.

dacă vrem să caracterizăm dinamica algelor dintr-o baltă temporară vom preleva probe de apă din baltă săptămânal. să delimităm clar domeniul de spațiu și de timp. ci doar de câteva ori pe an. Dacă ne interesează dinamica fagilor dintr-o pădure. (4) ierarhia categoriilor taxonomice (ierarhia taxonomică). aceasta nu ne va permite să caracterizăm procesele ce au loc. (3) ierarhia sistemelor ecologice (ierarhia ecologică). complexitatea lor crește odată ce urcăm în ierarhie. Dacă vom lua o singură probă. nu are sens să mergem și să facem observații săptămânal. Scara spațio-temporală este un concept esențial în ecologie și evoluționism. Se observă că există un oarecare grad de suprapunere între domenii. (2) ierarhia sistemelor biologice (ierarhia biologică). ajungând în cazul biosferei și al ecosferei la nivel planetar. mai mulți ani la rând. Identificarea domeniului spațio-temporal la care se 7/51 SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ . Astfel. Sunt prezentate cele patru ierarhii: (1) ierarhia nivelelor de integrare (ierarhia somatică). În tabelul de mai jos sunt reprezentate principalele domenii spațio-temporale importante în ecologie. deoarece nivelele sunt integrative. Sistemele vii sunt dinamice în timp și spațiu. În plus.Structura ierarhică a sistemelor vii și nevii. Este necesar ca atunci când dorim să caracterizăm un sistem biologic sau ecologic.

dacă comparăm o populație de păpădie (plantă anuală) cu una de fag (la care indivizii pot atinge vârste de sute de ani). la sute de ani pentru speciile foarte mari. Apare evident că sunt necesare abordări diferite pentru studiul populației de melci și al celei de acvile. după care modelele elaborate sunt extrapolate. iar altele se formează prin diviziune. doar pe o suprafață de câțiva metri pătrați. Un melc de câțiva mm lungime se va deplasa în cursul vieții. Percepția fenomenelor și scara noastră de valori variază în funcție de scara spațio-temporală. un extraterestru care ar studia viața la nivelul galaxiei ar avea o cu totul altă percepție. la zeci de metri pentru animalele și plantele mari. Scara spațială și temporală este relativă și depinde de organism. iar procesele dominante la scară mică nu sunt la fel de importante la scară mare. Aceasta deși în fiecare moment mii de celule din corpul peștelui mor. astfel încât peste zeci. moartea unei specii apare ca o componentă permanentă în evoluție. Situația este la fel de complicată și pentru plante. care poate fi mai scurtă de un an. Existența unui individ este efemeră. dimensiunile variază de la câțiva microni pentru microorganisme. Perpetuarea populației în timp este rezultatul natalității și al mortalității indivizilor componenți.studiază structuri sau procese este foarte importantă. Mediul este mult mai complex pentru animalele mici decât pentru cele mai mari. Extincția. dar un fiziolog care studiază metabolismul sau respirația la un pește îl consideră pe acesta un sistem stabil. au existat și dispărut pe parcursul perioadelor geologice între 96 și peste 900 de specii. asupra dispariției unei specii sau chiar a unei planete. între momentul nașterii și al morții. Un ecolog care studiază o populație de musculițe de oțet nu este interesat de individ în sine. se estimează că pentru fiecare specie care există în prezent pe Pământ. 8/51 . ceea ce ne permite să punem întrebările corecte și să limităm validitatea răspunsurilor primite la domeniul lor de aplicabilitate. Noi ca specie fie vom dispare. sute de mii sau milioane de ani descendenții noștri (dacă vor mai exista) vor fi radical diferiți de noi. ci de populație ca sistem stabil. Mergând mai departe pe scara spațio-temporală. teritoriul pe care îl străbate este de sute și mii de kilometrii pătrați. Pentru o acvilă care poate însă trăi zeci de ani. o musculiță trăind doar câteva săptămâni. Pentru a putea adresa corect problemele de mediu cu care ne confruntăm. De exemplu. De asemenea. Din păcate procesele studiate la scară spațio-temporală mică cel mai adesea nu sunt valabile la scară mai mare. Studiile și cercetările se desfășoară însă cel mai adesea pe termen scurt și pe zone restrânse. este necesar să dimensionăm corect scara spațiotemporală. fie ne vom transforma în timp. pe suprafețe mari. Ciclul de viață poate varia în timp de la câteva ore la microorganisme. deoarece probleme majore se dezvoltă la scări de zeci și sute de ani.

deci în acest sens. umiditatea aerului în anumite limite) pot fi influenţate de activitatea organismelor. temperatura şi umiditatea mediul biotic : alcătuit din totalitatea organismelor Această împărţire este arbitrară deoarece o serie de factori abiotici (temperatura aerului. umiditatea factori fiziografici şi orografici: formele de relief factori edafici: solul. ca mediu de viaţa factori biotici: organismele cu excepția celor edafice Dacă noţiunea de mediu se raportează nu numai la nivelul individului ci şi la niveluri de organizare supraorganismice. mediul este general.Viaţa tuturor organismelor este expresia mediului în care trăiesc. păianjeni. Mediul eficient este mai restrâns decât mediul general. Fiecare specie acţionează ca şi cum ar alege din mediu anumite elemente care sunt adecvate activităţii sale. liniile de forţă ale magnetismului terestru influenţează migraţia păsărilor şi este total nesemnificativă pentru viaţa furnicilor. De exemplu. Ca urmare. deoarece nu cuprinde forţele cosmice. Pentru a doua specie (Rupicapra) este nevoie de terenuri întinse. În realitate. Mediul specific este alcătuit din două component: mediul fizic abiotic : cuprinde precipitaţiile. adică acelaşi pentru toate organismele vii şi este infinit cuprinzând atât forţele terestre cât şi pe cele cosmice. unde se încălzesc. lumina selenară şi planetară) mediul geofizic – forţele fizice ale Pământului (câmpul gravitaţional şi magnetic) mediul orografic – formele de relief mediul edafic – solul. ca mediu de viaţa mediul hidrologic – hidrosfera mediul geochimic – combinaţia de substanțe chimice din învelişul superficial al planetei mediul biocenotic – biocenozele 9/51 MEDIUL DE VIAȚĂ . lumina. Tausley şi Chipp propun ca termenii de factori abiotici şi biotici să fie reuniţi sub denumirea de factori ecologici şi să fie clasificați astfel: Factori climatici: cuprind temperatura. adică acele forţe care au influenţă nemijlocită asupra anumitor specii. Ca urmare. mediul nu este acelaşi deoarece valoarea forţelor sale este relativă ceea ce înseamnă că o anumită forţă din mediu este importantă pentru anumite specii şi nesemnificativă pentru alte specii. de ascunzătorile unde se retrag în caz de pericol iar hrana lor este formata din insecte. În acelaşi mediu geografic se întâlnesc atât specii de Zootoca vivipara cât şi Rupicapra rupicapra. atunci mediul apare structurat în 8 trepte: mediul cosmic – cuprinde toate forţele extraterestre (radiaţia solară. dar mediul specific pentru Lacerta este reprezentat de locurile însorite de pe pietre. înierbate pe care să se hrănească. În cadrul mediului geografic se pot contura medii specifice. în sens larg înţelegem prin mediul înconjurător ansamblul tuturor forţelor din univers care influenţează organismul individual sau grupările de organisme. ele sunt influenţate de suprapăşunatul oilor care produc degradarea pajiştilor alpine. din mediul general se pot delimita medii eficiente şi medii specifice. radiaţia cosmică. fiind permanent influenţată şi condiţionată de o serie de factori ai acestuia.

Pentru a sublinia şi mai mult dimensiunile contribuţiei umane la formarea mediului actual şi tendinţele acestei contribuții în viitor unii autori propun utilizarea termenului de antroposfera sau noosfera sau tehnosfera. împreună cu factorii de mediu care acţionează asupra lui. determină 2 categorii de domenii termice : temperaturi capabile cu starea activă a organismelor temperaturi care determină stări latente şi fenomene de anabioza mediul biochimic – combinaţiile chimice rezultate ca urmare a metabolismului vieţuitoarelor. Temperatura condiţionează structura biocenozelor. Influenţele umane s-au amplificat în ultimul timp în aşa măsură încât să se poată afirma că nu există zona din suprafaţă terestră în care să nu se facă resimţită. Elementele componente ale biotopului provin şi aparţin atmosferei. a fost introdus termenul de ecosfera. neinfluenţate de om. apa – cu insuşirile ei fizice şi chimice. limite între care este posibilă activitatea metabolică normala. Extins în trecut la nivelul întregii planete. corelate mai mult sau mai puțin din punct de vedere ecologic şi care se poate denumi în sens larg prin noţiunea de oikumen sau în sens restrâns de sit şi desemnează un peisaj modificat de om. care în concepţia lui Botnariuc şi Vădineanu reprezintă unitatea dintre biosferă şi toposferă (substrat abiotic ce cuprinde straturi inferioare ale atmosferei. Pentru fiecare specie sau populaţie se pot delimita următoarele limite termice : 10/51 . hidrosferei. biotopul este alcătuit din substratul geologic – reprezentat de roci cu o anumită structură mineralogică şi structură chimică . sporii care trăiesc în apropierea izvoarelor termale din apele oceanice la temperaturi de peste 100C. atmosfera şi energia radiantă generată de Soare. Mediul locuit de oameni este un mozaic de medii naturale şi artificiale. În sens larg viaţa este posibilă în intervalul termic de – 200C şi +100C sub forma unor stări latente cum ar fi chiştii. Mediul natural Cuprinde fragmente ale scoarţei terestre în care fenomenele biologice specifice se desfăşoară în cadrul unor biocicluri naturale. Biotopul. amplitudinea fluctuaţiilor termice. situat între 0-50C. ca urmare. mediul înconjurător poate fi divizat în mediul natural şi mediul antropizat (artificializat). hidrosferei şi straturilor superioare ale litosferei.Asupra mediului înconjurător omul exercită o serie de acţiuni deliberate destinate modificării mediului în raport cu necesităţile umane imediate sau de perspective. În sens larg reprezintă locul de viaţă al unei biocenoze iar în sens restrâns reprezintă spaţiul în care trăieşte un individ biologic. mediul natural şi-a restrâns progresiv aria. TEMPERATURA Cel mai adesea fiinţele vii nu supravieţuiesc în stări active de viaţă decât pentru un interval termic foarte restrâns. Pentru a evita disocierea completă între mediul natural şi cel creat de om. Toate aceste componente lipsite de viaţa formează mediul abiotic. Mediul antropizat Este o porțiune din mediul natural în care omul desfăşoară activităţi specifice conform cu gradul de civilizaţie. întro oarecare măsură influenţa omului. litosferei. Ca urmare.

Organismele stenoterme Intervalul de toleranţă termică poate fi situat la valori scăzute de temperatură se numesc microterme sau oligoterme iar cele care au aceeaşi limită la temperaturi ridicate se numesc mega sau politerme. Temperatura situata deasupra zeroului ecologic se numeşte temperatură eficientă şi organismul îşi poate desfășura activitatea vitala cu eficienţa crescută.După modul în care suportă variaţiile de temperatură ale mediului extern animalele se împart în : stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură euriterme – suportă variaţii mari temperatura letală inferioară – corespunde temperaturii la care organismul moare de frig temperatura letală superioară – organismul moare datorită căldurii mari temperatura minimă – reprezintă cea mai scăzută temperatură la care un organism se menţine activ temperatura maximă – organismul se menţine activ temperatura optimă – temperatura căutată de animal la care procesele metabolice se desfăşoară cu cele mai mici pierderi energetice. Stenoterme termofile : vieţuitoarele din marile calde.temperatura la care trăieşte specia 11/51 . dezvoltarea şi reproducerea lor şi alte activități fiziologice se desfăşoară la anumite temperaturi caracteristice fiecărei specii.S – suma temperaturilor zilnice necesare pentru desfăşurarea ciclului biologic .îşi modifică temperatura în condiţii de mediu extern : amfibieni şi reptile homeoterme : îşi menţin temperatura constantă : păsări. stabileşte limite de areal. De exemplu. Microtermele se numesc stenoterme psihrofile . Macrotermele se numesc stenoterme termofile. Temperatura la care aceste activităţi încetează se numeşte temperatura zero a dezvoltării sau zero ecologic şi sub aceasta organismul nu mai este capabil să îşi reia funcţiile vitale. O specie își desfășoară dezvoltarea ontogenetică dacă în biotopul în care trăieşte se întrunește un anumit număr de zile. felinele mari. Temperatura eficientă este diferenţa dintre temperatura la care trăiește specia şi zero ecologic. lăcusta călătoare nu depăşeşte în areal limita izotermei de 20C. o oarecare suma a temperaturii zilnice: S=(T-K)*D . poichiloterme. animalele se împart în două grupe. specii nivale de artropode. ele se numesc heteroterme. Zero ecologic reprezintă ultimul reper termic la care se desfăşoară funcţiile biologice. Temperatura împreună cu alţi factori ecologici contribuie la răspândirea geografică a animalelor. Există şi specii euriterme sau termic ubicviste (broasca râioasă –Bufo bufo. După situaţia schimburilor energetice dintre organisme şi mediu. mamifere Există mamifere la care mecanismele de termoreglare sunt imperfecte. insectele ectoparazite pe păsări şi mamifere. Temperatura zero a dezvoltării şi temperatura eficientă Creşterea organismelor. ele nu-şi pot menţine temperatura corpului constantă în anotimpul rece.T. tigrul asiatic). reprezintă un factor limitativ prin valori extreme. musca ţe-ţe nu depăşeşte zona tropicală.

K – zero ecologic . datorită diferenţelor de temperatură . Adaptări la temperaturi ridicate ale animalelor Dezvoltarea sub elitre (insecte) a unei cavităţi în care aerul formează un strat izolant. Estivarea La vertebrate şi nevertebrate în verile foarte călduroase animalele se ascund în sol.radiaţia = cantitatea de căldura cedata pe suprafaţa . De exemplu.D – număr de zile 1. bot) se reduc ca dimensiuni odată cu creşterea latitudinii. Scopul este reducerea pierderii de căldură. în scopul pierderii de energie şi adaptări la temperaturi scăzute. acoperirea elitrelor cu peri. pinguinii cei mai mari sunt la latitudini mai mari iar speciile mici la zone temperate. Un animal de talie mai mare. Căi de adaptare la temperaturi extreme Mecanismele adaptative ale organismului asigură menţinerea balanței termice a individului. . volumul şi biomasa cresc proporţional cu valorile ridicate la 3 a dimensiunilor liniare pe când suprafaţa crește numai cu valorile ridicate la 2. Regula lui Allen – derivă din prima. reducerea pierderii energetice. frunzar sau în diferite adăposturi. urechi. De exemplu : fenekul sau vulpea de desert. dimensiunile apendicelor corporale (membre. Creşterea valorilor metabolice pot fi de 2 până la 4 ori pentru o creştere a temperaturii corpului de 10 ori. felinele mari (zona subtropicala) sunt mai mari decât leopardul.evaporaţia .convecţia = pierderea de căldură datorită convecțiilor de aer . Scăderea temperaturii corpului în cazul riscului supraîncălzirii se poate realiza prin următoarele mecanisme : . coloritul deschis. Excepţie : struții (zona ecuatoriala) sunt cele mai mari păsări . îşi încetează activităţile vitale se reduce foarte 12/51 . Adaptări fiziologice şi comportamentale Van’t Hoff susţine că la unele animale are loc o creştere a ratei metabolice proporţional cu creşterea temperaturii până la atingerea unor valori letale. Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme talia animalelor creşte pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator spre latitudini mai mari.evapotranspiraţia Adaptări morfologice În funcţie de mediul la care trebuie să se adapteze. 2. vulpea polară. alungirea picioarelor. De exemplu : insuficienţa hranei poate determina prelungirea duratei de dezvoltare chiar dacă temperatura este optimă.conducţia = transferul de căldură între 2 obiecte în contact. Ursul brun creste în talie de la Sud la Nord. Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii pierderii energetice la speciile care trăiesc în zonele reci. o suprafaţa relativ a corpului mai mică decât un animal de talie mică.Formula este valabilă atunci când ceilalţi parametrii ai mediului sunt în limite normale. se disting adaptări la temperaturi ridicate.

Hibernarea Hoffman defineşte hibernarea ca şi un proces periodic în care temperatura corpului se adaptează la un nivel scăzut apropiindu-se de cea a mediului. La animale cu talie relativ mică. Liliecii din zona temperată. transformându-se din specii diurne în specii nocturne. direcţia curenţilor de aer. Modificări induse : Scăderea temperaturii interne a corpului care ajunge să fie mai mare cu 0. cu o suprafaţă a corpului relativ mare în raport cu volumul şi care odată cu scăderea temperaturii mediului se retrag în adăposturi şi devin inactive. tipul de biocenoză. La crustaceele terestre. țestoase de uscat. la urs. Modificarea bioritmului circadian Unele specii pentru a evita temperaturile excesive din timpul zilei şi-au modificat bioritmul.mult metabolismul bazal şi pot să revină la starea activă atunci când temperatura revine la normal.5-5C. Mediul hidrologic reprezintă toată hidrosfera.5 pana la 3C faţă de temperatura mediului Reducerea metabolismului bazal de 10 până la 100 de ori din valorile normale Reducerea ritmului respirator de circa 10 ori faţă de normal Reducerea ritmului cardiac de 25-30 de ori faţă de normal Scăderea tensiunii arteriale şi a vitezei de circulaţie a sângelui până la de 20 de ori. Starea de amorţeală Frecventă la numeroase nevertebrate iar dintre vertebrate la poichiloterme. adică apa sub toate formele întâlnite pe Pământ. Astfel.temperate 750-1250 mm/m2/an .pădurilor ecuatoriale peste 1250 mm/m2/an 13/51 ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP . Cea mai importantă este cea lichidă care vehiculează atomii elementelor chimice dintr-un biotop în altul. În majoritatea cazurilor se declanşează la o temperatură a mediului de 1. marmota. la unele specii la 5-10C.deșertice 0-250 mm/m2/an . Fenomenul se poate produce o dată sau de mai multe ori pe sezon. ca urmare aceasta scade pana la 5-10C. Somnul de iarnă sau letargia Hibernare parţiala. în funcţie de poziţia geografică. În aceasta stare metabolismul se reduce foarte mult. relief. aricii. iar în zona tropicală uscată la temperaturi de 19-23C. clima. în zonele . Sursele de apă : în ecosistemele terestre sursele principale de apă sunt : precipitațiile care cad în cantităţi diferite pe suprafaţa plantei.de stepă 250-750 mm/m2/an . gasteropode terestre. Frecvenţa respiratorie şi cardiacă se reduce foarte mult. majoritatea rozătoarelor din zona temperată. la veveriţă. La monotreme. Creşterea bruscă a temperaturii în sezonul rece sau valorile scăzute extreme care pot periclita viaţa animalelor duc la întreruperea temporară a hibernarii. Durata este de 3-7 luni fiind influenţată de dinamica factorilor de mediu. la unele marsupiale. În sezonul cald se comportă ca homeoterme obişnuite dar în timpul iernii nu își pot menţine temperatura corpului constanta. animalele se adăpostesc şi uneori se adună în grupuri. temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambient. Caracteristică mamiferelor homeoterme.

zone cu precipitaţii sezoniere Cerinţele organismelor animale în raport cu factorul hidric În funcţie de acest factor.reducerea numărului de glande sudoripare .adaptarea comportamentală prin îngropare în nisip sau căutarea altor adăposturi. Intrările de apa în ecosistem se pot realiza de către plantele terestre care absorb apa prin rădăcină. acoperirea acesteia cu peri. Formele de adaptare la deficitul hidric Se întâlnesc la organismele terestre. se includ higrofilele şi xerofilele eurihigrice – suportă variaţii mari ale umidităţii din atmosferă. reducerea dimensiunii frunzelor şi preluarea funcţiilor de asimilaţie de tulpină . organismele sunt ameninţate cu deshidratare. de precipitaţii.eliminarea de uraţi solizi . absorbţia umezelii rezultată din ceaţă. adâncirea stomatelor în cripte. de structura solului. La plante se realizează prin următoarele modalităţi : . iar animalele fie prin consumul direct. fie pe verticală . Se poate exprima în 3 moduri : . îngroşarea cuticulei. ceară. fie prin migrarea spre zonele cu sursa de apă. acestea suportă alternanţa anotimpului secetos cu cel ploios pecii xerofile – trăiesc în medii cu deficit de apă : deşerturi.utilizarea apei de metabolism .impermeabilizarea tegumentului . de umiditatea aerului.zone cu precipitaţii uniform repartizate – zona ecuatorială şi temperată . plantele acvatice care absorb apa pe toată suprafaţa corpului. fie prin hrană.prin creşterea eficientei de utilizare a apei : prin răspândirea sistemului radicular fie pe orizontală.stimularea absorbţiei apei : prin creşterea presiunii osmotice a celulelor. animalele se clasifica astfel: specii higrofile – au cerinţe mari de apă şi trăiesc în medii umede specii mezofile – cu nevoi moderate de apă . Umiditatea atmosferică este un factor limitativ major pentru că atunci când valorile sale scad. La animale reducerea pierderii de apă se realizează prin : . răsucirea frunzelor. au scopul de a menţine echilibrul bilanţului hidric.reducerea pierderilor de apă : reducerea transpiraţiei. Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu în funcţie de zona.umiditatea absolută – se exprimă în unități de masă sau de volum . acumularea de apă se face în ţesuturile acvifere. evaporare şi excreţie.Importanţa majoră o are şi modalitatea în care precipitaţiile din decursul unui an sunt repartizate pe anotimpuri: .umiditatea relativă – reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori existenţi în aer şi cantitatea maximă posibilă la o anumită valoare de temperatură şi presiune 14/51 . stepe În funcţie de valenţa ecologică speciile se clasifica în : stenohigrice – suportă variaţii de mică amplitudine . pierderile realizându-se prin transpiraţie.

Fiecare organism viu prezintă în raport cu diferiţi factori ecologici anumite limite de toleranţă între care se situează o zonă numit optim ecologic. De exemplu : larvele de Cicindella lumulata (carambid) se dezvoltă numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii în ceea ce priveşte mediul abiotic. Clasele de toleranţă medie cuprind condiţii care asigură existenţa populaţiilor în condiţii medii. Speciile cu toleranţă mare faţă de factorii ecologici se numesc euribionte. nisipos. Legea minimului în noţiunea de factori limitanţi Factorii ecologici se comportă într-un anumit context al condiţiilor locale ca factori limitanţi.- deficitul de saturaţie – reprezintă diferenţa dintre presiunea maximă a vaporilor de apă în anumite condiţii de temperatură şi presiune reală şi atmosferică. Orice specie prezintă toleranţă cu o amplitudine caracteristică fiecărui factor ecologic în parte. două clase de toleranţă medii şi una de optim. Ulterior acestei observaţii Leibig a formulat legea minimului: “Creşterea unei plante este limitată de elementul din sol a cărui concentraţie este inferioară unei valori minime absolut necesare desfăşurării diferitelor biosinteze şi concentraţii dincolo de care plantele sunt stânjenite în creştere sau creşterea lor încetează”. cu un conţinut scăzut de humus. bine drenat şi cu o anumită temperatură şi umiditate. solul în care e depusă ponta e afânat. Legea toleranţei. După Blakman factor limitant înseamnă orice factor din mediu care printr-o concentraţie prea mare sau prea mică are efect inhibitor asupra plantelor sau animalelor. Valenţa ecologică a speciei Un factor ecologic nu acţionează limitativ în permanenţă ci numai atunci când concentraţia să depăşeşte anumite valori limită care nu mai pot fi tolerate de fiinţele vii. Valenţa ecologică Reprezintă posibilitatea unei specii de a popula medii diferite caracterizate printr-o variaţie mai mică sau mai mare în ceea ce priveşte factorii ecologici. Clasa de pesim arată limitarea existenţei individului prin valori extreme de toleranţă. Dependenţa vieţuitoarelor faţă de factorii de mediu în special de aceia care au concentraţii foarte mici a fost observat încă din secolul al XIX-lea la organismele vegetale. iar clasa de optim se mai numeşte preferendum şi reprezintă zona în care metabolismul se desfăşoară cu eficienţă maximă. Ulterior formulării legii minimului s-a constatat că efectele limitative apar şi în cazul factorilor care au concentraţii foarte ridicate în mediu depăşind maximul cerinţelor organismelor respective şi sumând aceste observaţii se constată că în cazul organismelor creşterea şi dezvoltarea indivizilor biologici e întreţinută pentru fiecare factor abiotic între o valoare minimă şi maximă. Legea toleranţei : « Succesul unei specii în biotop este maxim atunci când se realizează din punct de vedere calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care depinde reproducerea speciei ». 15/51 LEGILE FACTORILOR ABIOTICI . Această lege nu se aplică numai elementelor esenţiale vieţii sau macroelementelor ci tuturor factorilor ecologici. În intervalul amplitudinii tolerante factorii ecologici acţionează asupra indivizilor cu intensitate diferită ceea ce a determinat clasificarea de către Shelford în 5 clase de toleranţă : clasa de pesim (unde nu tolerează). iar cele cu toleranţă mică faţă de factorii ecologici se numesc stenobionte.

Valenţa ecologică a speciilor este capacitatea acestora de a tolera anumite variaţii ale factorilor de mediu şi reprezintă expresia plasticităţii genetice a speciei. Dacă ne referim numai la condiţiile abiotice vorbim despre specii euritope (în numeroase tipuri de biotopuri) şi specii stenotope (puţine tipuri de biotopuri). Toleranţa largă determină răspândirea geografică largă ce determină o diversitate biologica sporită. ubicuitare – Musca domestica). Interacţiunea a doi sau mai mulţi factori ecologici pot determina modificarea limitelor de toleranţă ale speciei faţă de respectivii factori (exemplu : complexul de factor temperatura şi umiditate – aceeaşi temperatură este suportată diferit la umidităţi diferite). acestea numindu-se specii ubicviste (cosmopolite. Există specii care sunt în același timp euriece şi euritope. Unde r reprezintă rata intrinsecă de creştere a populației 16/51 . Toleranţa speciilor faţă de concentraţiile anumitor substanţe sau factori ecologici pot varia sezonier. anual. larve stenobionte şi stenotope şi adulţii cu toleranţă mai mare – la broaşte). adult zburător.În termeni biocenotici se numesc specii euriece cele care se întâlnesc în numeroase tipuri de biocenoze şi specii stenece cele care se întâlnesc puţine tipuri de biocenoze. Există specii cu toleranţă largă faţă de un anumit factor şi cu toleranţă redusă faţă de alt factor. diurn sau în raport cu stadiul de dezvoltare ontogenetică a individului (insecte cu larve acvatice. Reprezentarea grafică a modului în care se distribuie indivizii unei populaţii în funcţie de valorile unui factor de mediu.

fie că este vorba de cele cu care stabilește relații trofice (populațiile ce reprezintă hrană și populațiile de prădători). Un alt avantaj este ca indivizii sunt eliberaţi şi se poate urmări evoluţia lor în timp. Ca subsistem al biocenozei. amfibieni se taie un deget. fapt care în majoritatea cazurilor e imposibil de numărat. Analiza unităţilor probă şi stabilirea numărului de indivizi pe unitatea de suprafaţă (la volum în cazul speciilor pelagice). de existență de sine stătătoare a speciei din punct de vedere genetic și ecologic. Avantaj: permite estimarea efectivului la anumite intervale de timp. Din această cauză parametrii statici permit compararea populaţiilor unor specii aflate pe trepte evolutive diferite (populaţia de insecte cu populaţie de pesti). . 17/51 . Reprezintă descrierea formală. Dinamica mărimii populației prin intrările de indivizi datorită natalității și imigrării și a ieșirilor din populație datorită mortalității și emigrării. Se poate determina prin recensământ sau estimare : . necesară și suficientă. populația este influențată atât de factorii abiotici cât și de alte populații din cadrul biocenozei.metoda capturării. mamifere care au tendinţa de teritorialitate şi care trăiesc în colonii). relații de competiție pentru resursa trofică și/sau habitat. prezența unor paraziții sau agenți patogeni. mamifere se utilizează emiţătoare sau chipuri sau la păsări se poate practică şi inelarea. .recensământul Reprezintă înregistrarea directă a numărului de indivizi dintr-o populaţie. şi reprezintă cantitatea totală de materie vie sub formă de indivizi existentă la un moment dat în populaţie. Prelucrarea statistică permite estimarea efectivului real. Metoda e aplicabilă doar în cazul populaţiilor cu efective reduse şi care trăiesc pe un spaţiu restrâns (păsări. marcării şi recapturării În cazul speciilor cu mobilitate mare. Se pot determina ratele de intrare în populaţie (natalitate sau imigrație) şi ratele de ieșire (mortalitate sau emigrație). marcaţi prin metode specifice (insecte se vopsesc pe elitre.metoda pătratelor Colectarea indivizilor de pe suprafeţe pătrate de mărimi diferite. bacterii. organisme unicelulare). cantitativă a unei populaţii indiferent de specia căreia ii aparţine. Prin aceasta metodă indivizii sunt capturaţi. POPULAȚIA STATICA POPULAŢIEI EFECTIVUL (N) Numărul de indivizi sau biomasa (alge. la păsări.estimarea Se colectează eşantioane din arealul populaţiilor şi datele se prelucrează statistic. . la reptilele.Populația reprezintă forma elementară.

pragul maxim dă limita suprapopulaţiei ( peste care nu se mai pot înmulţi). suprafaţa sau volum. Supraaglomerarea are ca efect epuizarea resurselor de mediu. Noţiunea de efectiv prea scăzut la nivelul populaţiei e relativă fiind dependenta de particularităţile reproductive ale speciei. Conform principiului lui Allee supravieţuirea în populaţii e defavorizată atât de suprapopulaţie cât şi de subaglomerare. intensificarea concurenţei intraspecifice. eclozare. Prin indivizi născuţi se înţelege şi în acest caz orice individ rezultat din orice tip de reproducere.absolută – reprezintă numărul de indivizi ce pot fi produşi de o populaţie în condiţii optime de existenţă .000 . Rata natalităţii e condiţionată ecologic şi genetic deoarece fiecare specie prezintă un anumit potenţial biotic. NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂŢII Natalitatea reprezintă numărul de indivizi nou apăruţi pe unitatea de timp prin diviziune. Subaglomerarea este defavorabilă deoarece poate micşora şansa de reproducere a indivizilor şi duce la o utilizare ineficientă a resurselor. În natură există o serie de factori care acţionează în mod eficient pentru a frâna creşterea excesivă a efectivului unei populaţii.. Pragul inferior de densitate este cel care asigură supravieţuirea specie în biotopul respectiv. Legat de natalitate cu influenţa asupra ei sunt fecunditatea şi fertilitatea speciei. Capacitatea de suport şi limita de toleranţă variază în maxim şi minim care are semnificaţie de punct de pessim. prădătorilor. Cauzele modificării numărului de indivizi într-o populaţie pot să fie extrinseci sau intrinseci. paraziţilor şi factorilor abiotici nefavorabili care pot determina eliminarea unui număr de indivizi din populaţie. la peşti – ha luciu de apă). Rata natalităţii reprezintă raportul dintre natalitate şi numărul total de indivizi dintr-o populaţie sau cifra etalon Rn=n/N. Densitatea optimă corespunde şansei maxime de supravieţuire a populaţiei în respectivul biotop.ecologică – reprezintă numărul efectiv de indivizi produşi de o populaţie în condiţii concrete de existenţă. Unitatea de suprafaţă diferă în funcţie de talia speciilor (mamifere – hectare. se referă la influenţa bolilor. Natalitatea poate avea valori pozitive sau nule.DENSITATEA Efectivul raportat la unitatea de spaţiu.. n/1000. n/10. De exemplu : o specie care are numai unul sau doi urmaşi sau efectivul redus e un pericol pentru existenţa populaţiei. Determinarea densităţii are importanţă ecologică deosebită deoarece exprimă gradul de încărcare al biotopului – este o măsură a capacităţii biotopului de a suporta o anumită cantitate de biomasă (resursele pe care le consumă indivizii). nevertebrate – m2. La speciile la care are multe generaţii sau au efectivul produs crescut poate fi foarte rapid eliminat. 18/51 . Factorii intrinseci sunt datoraţi populaţiei şi în general sunt sub influenţa genomului. germinaţie sau naştere. Factorii extrinseci sunt legați de factorii abiotici şi biotici. Fertilitatea e gradul în care această capacitate fizică se concretizează în indivizi viabili . Natalitatea poate fi : . Fecunditatea reprezintă performanţa potenţială sau capacitatea fizică a unei populaţii în ceea ce privește reproducerea. ceea ce duce la destabilizarea populaţiei. are o anumită capacitate de a se înmulţi şi de a supravieţui.

Înregistrările cu privire la dispariţia indivizilor prin moarte pot fi prezentate într-un tabel de mortalitate. .. Modelul este preluat din demografia umana şi permite calcularea duratei de viaţa previzibile (media de viaţa). curbă puternic concavă Mortalitatea foarte accentuată în primele vârste. aceasta reprezintă longevitatea medie realizată în condiţii concrete de existenţă. Tabela de mortalitate urmăreşte modificările datorate dispariţiei indivizilor unei cohorte începând cu naşterea acestora şi până la moartea ultimului individ. In general la speciile cu prolificitate mare şi care nu îşi îngrijesc descendenţii. În funcţie de mortalitate se stabileşte longevitatea unei specii. Rata mortalităţii e raportul dintre indivizii dispăruţi într-un interval de timp şi efectivul total al populaţiei sau o cifra etalon Rm=m/N . Pentru a evita acest fapt. fie datorită bolilor dăunătorilor. Cohorta = totalitatea indivizilor unei populaţii care trăiesc într-un interval de timp același eveniment (nașterea.. unele specii au strategii de supravieţuire care constau în apariţia urmaşilor într-un interval de timp îndelungat în mod eşalonat deşi ponta sau forma de rezistenţă a fost depusă la un moment dat. În tabela de mortalitate se trece vârsta individului. La populaţiile umane şi la unele diptere (Drossophilla) 2. La acestea se mai pot adăuga încă două variante: . numărul deceselor ( clase de vârste şi raportul dintre mortalitate şi clase de vârstă respectivă). La speciile unde nu apar aceste diferenţieri morfologice se recurge la identificarea cohortelor după curba de frecvenţă. Pentru aceasta se utilizează noţiunea de cohortă şi generație.. curbă puternic convexă La populaţiile la care mortalitatea se produce masiv la ultimele vârste indicate de longevitate. MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂŢII Reprezintă eliminarea indivizilor din populaţie fie prin moarte fiziologică.. Acesta poate fi fiziologici când exprima durata ciclului de dezvoltare a individului unei specii. prădătorilor sau altor factori. Cohorta se identifică de obicei prin caractere morfologice. Prin analiza tabelei de mortalitate se poate întocmi curba de supravieţuire a speciei care poate fi de 3 tipuri : 1. forma liniară Pierderea unui număr constant de indivizi la fiecare categorie de vârstă. Prin această strategie (strategie de evitare a riscurilor) se asigura supravieţuirea unui număr de urmaşi din totalitatea celor eclozaţi şi anume a acelora care au apărut atunci când condiţiile de existenţă au fost favorabile vieţii. m/1000 . numărul de supravieţuitori la începutul fiecărei clase de vârste. sau ecologică. 3. atingerea diferitelor stadii de dezvoltare sau moartea indivizilor). Apare la hidre. Se reprezintă grafic dimensiunea indivizilor în funcţie de proporţia claselor de dimensiuni iar maximele curbei reprezintă cohortele.forma în trepte – caracteristică organismelor cu stadii de dezvoltare cu mortalități diferite.curba ușor concavă – este caracteristică unor pești și amfibienilor 19/51 .Factorii ecologici pot limita potenţialul biotic al speciei. Foarte rar întâlnită în natură. Generaţia = o cohortă de tip special pentru care evenimentul comun îl reprezintă naşterea relativ sincronă a indivizilor. La multe specii în principalele stadii de viaţă diferă ca înfățișare a indivizilor datorită dezvoltării prin metamorfoză.

Se aplică în general în interes cinegetic sau în cazul insectelor dăunătoare pentru combatere.Ilustrarea curbelor de supraviețuire Cunoaşterea tipului de curbă de supravieţuire permite determinarea stadiilor cele mai vulnerabile din viaţa unei specii. populaţiile de carnivore mari). 4 – forma în trepte 20/51 . Comparație între parametrii populaționali ce caracterizează strategiile tip r și K. prin mărirea competitivităţii (de exemplu. Aceste strategii alcătuiesc un continuum în lumea vie. 2 – curba ușor concavă. caracterizează populaţiile ce investesc mai mult în reproducere şi mai puţin în competitivitate (de exemplu. Strategiile extreme sunt cunoscute sub denumirea de strategie r și strategie K. dintre mamifere populaţiile de rozătoare). Populaţiile cu strategii de tip K se caracterizează prin indivizi ce investesc mai puţin în reproducere şi mai mult în sporirea ratei de supravieţuire. Intervenind în aceste stadii se poate modifica natalitatea sau mortalitatea şi drept consecinţă evoluţia ulterioara a speciei. Relația dintre mortalitate și vârstă depinde de strategia de supraviețuire a speciilor. Strategiile de tip r.

După ultima reproducere până la moarte. . forme de rezistenţă) 2. indivizii sunt longevivi şi ajung la vârsta senescentă. procesele metabolice caracteristice fiecărei clase determină o sensibilitate diferită la factorii de mediu. Durata claselor de vârsta diferă în funcţie de durata ciclului de viaţa al speciei. fapt care face necesară stabilirea acestor clase de vârsta.se modifică mărimea pontei . plante în repaos (forme de seminţe.natalitatea<mortalitate – q<0 populaţie în scădere .natalitatea > mortalitatea – q>0 populaţie în creştere numerica . Indicatorii care exprimă perspectiva unei populaţii din punct de vedere demografic. . Rata (Rq) – diferenţa rata natalitate şi rata mortalitate. Există unele nevertebrate. În raport cu clasele de vârsta. iar valorile factorilor abiotici se menţin în jurul optimului. . În acest caz populaţia are o structura pe vârste care este caracterizată prin proporţiile în care sunt reprezentate diferitele perioade de dezvoltare a indivizilor în cadrul populaţiei. STRUCTURA POPULAŢIEI STRUCTURA PE VÂRSTE Se exprimă prin proportia în care sunt reprezentate diferite grupe sau clase de vârste faţă de efectivul total al populaţiei. Durează de la formarea zigotului din care se formează individul şi până la prima reproducere ( fără să o includă).vârsta reproductiva (de maturitate).vârsta prereproductiva (juvenilă). plante care germinează 21/51 .se modifică vârsta la care are loc prima reproducere . Structura pe vârste se poate determina numai pentru un moment dat. organisme unicelulare care nu prezintă aceasta etapă. sexe şi în spaţiu. Din punct de vedere fiziologic viaţa unui organism poate fi împărţită în mai multe etape sau vârste care diferă între ele prin anumite caracteristici. În aceasta condiţie rata intrinsecă de creştere a populaţiei se modifică dacă : . Exemplu: lamelibranhiate după condili sau inele de creştere. la iepure după greutatea cristalinului.se modifică numărul de reproduceri pe ciclu de dezvoltare Indivizii biologici datorită polimorfismului lor genetic determină ca populaţiile din care fac parte să fie structurate pe vârste.natalitatea = mortalitatea – q=0 populaţia în stare staţionara Rata intrinsecă a creşterii populaţiei (r) Reprezintă rata maximă de creştere a populaţiei atunci când ea îşi desfăşoară activitatea într-un mediu în care resursele se menţin la valori optime. Rata de creştere numerică Indicele (q) diferenţa natalitate şi mortalitate. Speciile concurente sau prădătoare sunt excluse. În populaţia de plante se disting 6 clase de vârste caracterizate după faza de vegetaţie şi stadiul funcţiei reproductive : 1.Indicele de creştere numerică. Din punct de vedere ecologic se iau în considerare 3 categorii de vârste : . Modalitatea de determinare a vârstei indivizilor se face de obicei prin metode indirecte specifica fiecărei specii sau grup.vârsta postreproductiva (senescentă). tulpini subterane. Dacă durata de maturitate sexuală este lungă. De la prima reproducere până când este posibilă sau nevoie de ultima. atunci generaţiile se suprapun. Durata postreproductivă e în general mai scurtă decât cea prereproductivă.

putând să varieze de la un raport dintre mascul şi femele apropiat de 1 (populaţia umana. plante imature.predominanţa sexului masculin (mai rară) . După predominanţa unuia dintre sexe : . plante reproducătoare – complet dezvoltate vegetativ şi sexual 6. Caracterizează populațiile aflate în creştere staţionară (natalitatea = mortalitatea). Din analiza structurii pe vârste la diferite specii s-au putut evidenţia 3 tipuri de piramide ale vârstelor: 1.predominanţa indivizilor de sex feminin (afidele) Predominanţa unuia sau altuia dintre sexe este un indice important pentru aprecierea perspectivelor de dezvoltare a unei populaţii. În cazul în care generațiile se suprapun şi diferenţele de vârste nu sunt decelabile morfologic. Determinarea vârstei indivizilor permite estimarea mărimii populaţiei şi a distribuirii indivizilor pe clase de vârsta în diferite momente.3. Structura pe vârste se reprezintă grafic printr-o diagramă numită piramida vârstelor. Pentru aceasta pe abscisa se înscrie numărul de indivizi iar pe ordonată vârstele corespunzătoare. STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO) Diferă mult de la o populaţie la alta. atunci indivizii se pot grupa pe clase de dimensiuni. 2. Daphnia predomina femelele). plante virginale – complet dezvoltate vegetativ dar cu organele sexuale incomplet dezvoltate 5. Caracterizează populaţiile aflate în declin numeric. piramida cu bază largă Cuprinde cel mai mare număr de indivizi în stadiu juvenil şi caracterizează populaţiile aflate în creştere rapida.distribuţia egală . 3. juvenile – incomplet dezvoltate vegetativ şi din punct de vedere al organelor sexuale 4. vrăbii) sau un raport aflat în favoarea unuia sau altuia dintre sexe (crustacee mici. piramida normală Are forma de clopot şi exprimă un raport echilibrat între diferitele grupe de vârstă. cladocere. Dominarea femelelor 22/51 Tipuri de piramide ale vârstelor . plante senescente – mai sunt capabile să vegeteze sau nu mai sunt capabile de reproducere. piramida cu baza îngustă Reflectă un număr mic de indivizi tineri şi o dominanţă a adulților.

În cazul populaţiilor animale o astfel de distribuţie se întâlneşte la speciile care au comportament de teritorialitate. Distribuţia uniformă Se caracterizează prin existenţa unor distanţe aproximativ egale între indivizi. insecte galicole. Distribuţia întâmplătoare Se caracterizează printr-o aranjare neuniforma a indivizilor unei populaţii în habitat. plante) unde nu putem vorbi de sex ratio deoarece fiecare individ al populaţiei prezintă elemente sexuale feminine cât şi masculine care funcționează alternativ de obicei sau simultan.crap. Teritoriul unui individ sau grup având o suprafaţă egală cu teritoriul altui individ din aceeaşi specie. protozoare. Această schimbare între sexe se afla sub controlul informaţiei genetice.presupune un progres numeric în timp ce dominarea masculilor presupune o dezvoltare numerică mult mai lentă.eclozarea concomitentă a indivizilor .comportamentul colectiv de căutare a hranei şi de apărare . Proporţia sexelor în momentul fecundaţiei poarta numele de sex ratio primar şi poate fi diferită de cel înregistrat la sfârșitul perioadei de îngrijire a juvenililor de către părinți şi care se numeşte sex ratio secundar. Distribuţia aglomerată (grupată.competiţia pentru asigurarea nevoilor energetice 23/51 . grupuri dispuse uniform sau la întâmplare.particularitățile de depunere a pontei .viaţa socială . Factori care determină gruparea : . Există şi populaţii hermafrodite (nevertebrate.evitarea zonelor de pessim . contagioasa) Este cea mai răspândita în natura. Se poate întâlni în acele medii care satisfac cerinţele speciilor în orice punct în aceeaşi măsură. Modul de distribuţie e în strânsă corelaţie cu limitele de toleranţă pe care le au indivizii faţă de factorii abiotici. cu interacţiunile acestora cu alte grupe de organisme şi cu comportamentul lor.transportul pasiv al ouălor. seminţelor . la unele lamelibranhiate). Indivizii sunt repartizaţi în habitat în grupuri de mărimi diferite. larvelor. Se întâlneşte rar în natură. Există populaţii în care indivizii au sexele interschimbabile (pești . DISTRIBUȚIA SPAŢIALĂ Indivizii populaţiei prezintă în habitatul lor o distribuţie caracteristică în funcţie de la o specie la alta. cunoaşterea sa fiind importantă pentru descrierea mărimii şi dinamicii populaţiei. Distribuţia spaţială influenţează densitatea populaţiei. având ca rezultat menţinerea unei distanţe egale între aceştia. indivizii fiind atraşi de acele locuri unde condiţiile de viaţă sunt optime. De exemplu: afidele (păduchi de plante) distribuţia grupată e determinată de comportamentul gregar al indivizilor care caută să trăiască în apropierea semenilor lor şi e determinată şi de variabilitatea condiţiilor de biotop. De exemplu: arborii dintr-o pădure matură se distribuie la distanţe aproximativ egale datorită comportamentului uniform faţă de factorul lumină care duce la o concurenţa între indivizi. De exemplu : păianjen. poate apărea ca rezultat al competiţiei pentru hrană şi spaţiu. La speciile care trăiesc în medii omogene dar care nu au tendinţe de teritorialitate şi nici gregare.

şi anume animalele devin familiare cu o anumită arie. deoarece cheltuiala energetică pentru dominarea teritoriului e prea mare în raport cu cantitatea de hrană care poate fi obţinută de pe acel teritoriu. Însă spaţiul pe care poate fi găsită hrana se poate apăra cu cheltuirea unor resurse energetice din partea indivizilor. De starea în care se afla ierarhia depinde frecvenţa luptelor şi gradul de antagonism dintre indivizii cu toate consecinţele care decurg din acest fapt şi anume: 24/51 Reprezentarea schematică a celor trei tipuri majore de distribuție spațială: (a) randomică sau întâmplătoare. Totalitatea acestor zone reprezintă teritoriul de cuibărit. e mai mare decât domeniul. indivizii care ocupa un anumit teritoriu vor fi avantajați în raport cu indivizii aceleiaşi specii proveniţi din alt teritoriu.domeniul – reprezintă spaţiul vizitat de un individ în mod cotidian pentru a-şi asigura hrana . Diferitele tipuri de teritorii se clasifică în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc. În unele cazuri nici spaţiul pe care există hrana nu e uşor de apărat. unde se pot adăposti în faţă prădătorilor şi unde pot fi întâlniți prădătorii. Cel mai răspândit tip de teritoriu apărat e teritoriul de hrănire de pe suprafaţa căruia indivizii speciei îşi asigura sursa de hrană.spaţiul vital – reprezintă întreg spaţiul de desfăşurare a vieții din momentul naşterii şi până la moarte . Teritoriul rezulta ca urmare a scindării spaţiului în segmente individuale mai mici datorită tendinței de izolare şi intoleranţă manifestate de indivizii unei specii. În general resursele de hrană nu pot fi apărate mai ales în cazul prădătorilor care consumă prada în momentul când o prind. Posesia unor teritorii serveşte şi altor scopuri. În acest ultim caz nu se dezvoltă instinctul de teritorialitate privind hrănirea. în special când aceasta e în cantitate mică şi are o mobilitate mare. Teritoriul cuprinde două diviziuni : . De exemplu: multe specii de păsări marine îşi apără ariile de cuibărit şi zonele adiacente acestora. Ierarhia socială Ierarhizarea indivizilor într-o populaţie poate îmbrăca forme foarte diferite. (c) grupată. ele învaţă când şi unde poate fi găsită hrana. care are rol în influenţarea atât a fiecărui individ în parte cât şi a întregii populaţii.COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ Comportamentul teritorial e specific lumii animale şi se poate manifesta permanent (exemplu: la felinele mari) sau poate fi temporar la multe specii de păsări. . Pentru ca instinctul de teritorialitate să apară şi să se manifeste e necesar ca resursele mediului să fie limitate şi să poată fi apărate. Teritoriile reprezintă segmente de spaţiu ocupate fie de un individ. Unele păsări şi mamifere îşi apăra teritoriile pe suprafaţa cărora are loc împerecherea. (b) uniformă sau regulată. suprafaţa care reprezintă teritoriul de împerechere. Ca urmare. Ca urmare a ierarhiei apare o scară de dominante a indivizilor. de o pereche sau de un grup de indivizi şi care e aparat împotriva altor indivizi din aceeaşi specie.

Diferenţierea sexelor reprezintă un alt caracter esenţial care măreşte gradul de heterogenitate. Aceste caracteristici ce menţin la un nivel optim în momentele în care ierarhia e stabila. Modificările apărute ca urmare a acomodării nu sunt de natura genetica. colorit. Populaţiile astfel diferenţiate poate numele de ecotipuri. Un model este o descriere verbală.Acomodarea. structura sau funcţiile pentru a rezista mai bine unor noi condiţii de viaţa. Structura populaţiei are o influenţă importanta asupra densităţii ei şi depinde atât de natalitate şi de probabilitatea de supravieţuire a indivizilor cât mai ales de crearea unor condiţii favorabile vieții pentru diferite categorii sau grupe de indivizi. Populaţia în ansamblu nu e amorfă ci are un pronunţat caracter heterogen. 25/51 . E capacitatea organismelor determinate genetic de a se diferenţia în forme distincte în conformitate cu condiţiile de mediu nou create. HETEROGENITATEA POPULAŢIEI Pe arealul unei specii sau în cadrul diferitelor populaţii componente indivizii nu sunt identici. Viabilitatea unei populaţii depinde de heterogenitatea şi diferenţierea caracterelor sale.cantitatea de hrană consumata. Dinamica populației reprezintă modificări ale efectivului și structurii în timp. sau la nivel morfologic şi se numeşte morfoecotip. ei diferă prin dimensiune. fiziologic şi comportamental. pictorială(grafică) sau matematică a unui fenomen. În interiorul arealului pe care îl ocupă o specie are populaţii distribuite într-un număr variabil de habitate locale condiţionate de factorii mediului înconjurător. Modelele de creștere sunt de două tipuri: DINAMICA POPULAȚIEI În general. grad de prolificitate. modul de populare a biotopului şi fecunditatea. Deosebirile de structura şi funcţie manifestate de populaţiile care trăiesc în habitate neomogene pot fi atribuite următoarelor două cauze : . Diferenţierea habitatelor reprezintă un factor important al discontinuităţii morfologice şi fiziologice care există între populaţii fiecare habitat grupând indivizii cei mai bine adaptaţi sub aspect morfologic. biomasă. iar populaţiile care prezintă astfel de modificări se numesc ecofene. Prezenţă ecotipurilor unor specii demonstrează corelaţia existentă între caracterele genetice ale unei populaţii şi condiţiile mediului de viaţa. Ea este reflectată de modelele de creștere. vârstă. care după retragerea apelor îşi încetează funcțiile şi se usucă. se numeşte fizioecotip. sau în alte cazuri diferenţierile apar progresiv de la o populaţie la alta de-a lungul unui gradient ecologic. Reprezintă proprietatea pe care o are un organism sau o specie de a-şi modifica forma. Adesea diferenţierea ecotipurilor apare fie la nivel fiziologic. Heterogenitatea e un parametru important în menținerea coeziunii unei populaţii în raport cu condiţiile concrete de existenta. creșterea efectivului populațional se datorează diferenței dintre natalitate și mortalitate. Ecotipurile unei specii pot fi net diferenţiate. dezvoltă în perioada inundaţiilor rădăcini adventive. De exemplu: sălciile care trăiesc în zona inundabila a Dunării. .Adaptarea. etc.

Inițial.Este caracteristică populației umane . efectivul crește modest .1 și 0.Apare pentru o perioadă limitată la: . fiecare având o anumită probabilitate de apariție. Stocastice (probabilistice): permit predicția unei multitudini de rezultate posibile. Creșterea exponențială la rate de creștere diferite (0.01) Creșterea populației umane pe perioade istorice 26/51 .La speciile cu viață scurtă ce utilizează rapid resursele de mediu .populații supuse unor măsuri de protecție eficiente .populații ale unor specii exotice . Deterministe: permit predicția unui anumit rezultat.În general mediul se opune creșterii exagerate.Modelele deterministe cele mai cunoscute sunt: creșterea exponențială și creșterea logistică.populații aflate în zona optimului ecologic .Urmează o creștere rapidă . Creșterea exponențială are următoarele caracteristici: .

În țările în curs de dezvoltare s-a realizat creșterea cea mai accentuată Creșterea logistică are următoarele caracteristici: .Urmează o creștere rapidă .Adesea.Creșterea populației umane în țări cu diferite grade de dezvoltare.Se atinge starea de echilibru la capacitatea de suporta mediului(K). efectivul crește modest . apar perioade de latență mai ales la speciile cu cicluri complexe de viață 27/51 Creșterea logistică . DinamicaUneleipotezepresupusedecreșterealogisticănuseverificăînnatură: .Inițial.Fiecare individ nou în populație nu determină o scădere corespunzătoare a ratei de creștere a populației .Viteza de creștere se reduce .

1. Efectul perioadei de latenţă asupra populaţiilor depind şi de timpul de reacţie populaţional care este invers proporţional ratei intrinseci de creştere (r). Deci populaţiile cu viteză mare de creştere au o reacţie rapidă 1/r. atunci creșterea populației la momentul t este controlată de efectivul acesteia la momentul anterior t–τ.Adesea.În multe populații au loc emigrări sau imigrări Dacă există o latență τ(tau) între modificarea dimensiunii populației și efectul acesteia asupra ratei de creștere a populației.368-1.368)  reacţie uniformă rτ mediu (0. Fie rata de creștere r=1. doar o parte din indivizii populației participă la realizarea reproducerii . Iar efectivul va fi 900+198=1098.57)  oscilaţie descrescătoare 28/51 . efectivul N=900. rτ mic (<0. capacitatea de suport a mediului K=1000. atunci Deci. Atunci efectivul populației va fi 900+99=990.K poate varia în funcție de climat sau sezon . . perioada de latență poate explica observațiile conform cărora efectivul populație depășește capacitatea de suport (K). Dacă există o latență a manifestării efectelor supraaglomerării în sensul că atunci când efectivul este 900 interacțiunile competitive se resimt ca și cum populația ar avea 800 de indivizi.Variațiile perioadelor de latență influențează modul și viteza cu care o populație poate atinge echilibrul. Raportul dintre latenţă şi reacţie sau rτ controlează creşterea populaţiei.

3 indivizi cu o probabilitate de 0.În cazul populaţiilor a căror generaţii nu se suprapun. se poate presupune că o femelă poate da naştere la 2 indivizi cu o probabilitate de 0. latenţa este întotdeauna 1.57)  oscilaţie stabilă simplă r mică (<2)  reacţie uniformă r mică (2-2.570)  haos Modelele stocastice au la bază teoria probabilităţilor. 29/51 .570)  oscilaţie complexă Creşterea probabilistică r mare (>2.499)  oscilaţie r medie (2.5. În loc să se considere o descendenţă de exact 2 indivizi. creşterea populaţiei este controlată exclusiv de r.25. Fiecare femelă din descendenţă va da naştere la un anumit număr de indivizi cu o anumită probabilitate. Deci.25 şi 1 individ cu o probabilitate de 0. rτ mare (>1.449-2.

de echilibru.0000169 Dacă n=0.+kn Factorul cheie este cel care are valoare k cea mai mare sau cel a cărui evoluţie în timp este cea mai puternic corelată cu evoluţia lui K... m=0.55. N0=10.45. Factorii care influenţează dinamica populaţională: Ai fluctuaţiei  schimbări temporare Ai reglării  schimbări în sensul atingerii efectivului optim Dacă n=0. p=0.75. m=0. k=logNt-logNt+1 Mortalitatea unei generaţii este suma mortalităților induse de fiecare factor de mortalitate: K=k1+k2+k3+.1344 Acest model permite estimarea şansei ca o populaţie să dispară conform relaţiei: m – rata mortalităţii n – rata natalităţii N0 – efectivul la momentul estimării REGLAREA POPULAȚIONALĂ ANALIZA FACTORILOR DE MORTALITATE Factorii care induc mortalitate în populație sunt importanți pentru reglare. Importanța fiecărui factor de mortalitate se poate calcula ca diferența dintre efectivul populației la momentul t și la momentul t+1.m probabilitatea =   n N0 Deci populaţiile mici în care diferența n-m este mică sunt mai puţin rezistente la extincţie. adică înainte și după ce a acționat factorul analizat. p=0. Cei care provoacă mortalitatea cea mai mare într-o generaţie se numesc factori cheie. 30/51 . N0=10. Reglarea populaţională reprezintă procesul de restabilire a numărului de indivizi la valori optime.25.

Imperfect dependenţi de densitate: competiţie interspecifică. Independenţi de densitate: de ex. Perfect dependenţi de densitate: competiţia intraspecifică (culoarea verde). De exemplu. canibalism. Corelația dintre K și k1. Invers proporţionali Direct proporţionali Densitatea pop.Analiza factorilor de mortalitate la molia stejarului. Astfel. factori abiotici (culoarea roșie). diapauza. la insecte au fost evidențiate următoarele mecanisme de autoreglare: scăderea natalităţii. 31/51 . Efectul factorilor asupra dimensiunii populației se poate modifica în funcție de densitatea acesteia. prădătorism. parazitism (culoarea albastră). factorii se pot clasifica în trei categorii: Efectul advers al factorilor % Ultimele două categorii pot fi la rândul lor direct proporţionali sau invers proporţionali cu densitatea populaţiei. competiţia interindividuală..

Modificarea în timp a densității unei populații gazdă (Trialeurodes) sub acțiunea unui prazit (Encarsia). Reprezintă o serie de populaţii mici care interacţionează reciproc. Prin metapopulaţii. populaţiile componente se pot menţine datorită echilibrului dintre colonizare şi extincţie. rezistente. modelul centru-satelit: existenţa depinde de o populaţie centrală.Uneori. indivizi din populaţiile alăturate. METAPOPULAȚIA Dacă o populaţie dispare. efectele factorilor pot fi întârziate cu 1-2 generații rezultând un răspuns în formă de spirală a efectivului populațional. rezistentă la exctincţie 32/51 . Există mai multe modele de metapopulații: modelul clasic: populațiile dispărute se pot reface prin migrația indivizilor din populațiile apropiate. o pot recoloniza în condiţii favorabile de mediu.

Colimitării de către resurse şi inamici naturali (combină primele două modele). De sus în jos (top-down): controlul populaţiilor este realizat inamicii naturali (ex. MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL POPULAŢIONAL Există trei modele conceptuale de control populațional: De jos în sus (bottom-up): controlul populaţiilor este realizat de resurse (ex. este caracteristic populaţiilor fragmentate aflate în declin Acestea au fost imaginate pentru a reda care categorii de factori de mortalitate sunt mai importanţi şi în ce tip de ecosisteme.modelul populaţiei dispersate: persistenţa depinde de dispersia continuă a indivizilor modelul de nonechilibru: nu există recolonizare. hrana) care acţionează de la baza lanţurilor trofice. prădători. paraziţi) care acţionează dinspre vârful lanţurilor trofice. plante plante+ ierbivore plante+ ierbivore+ carnivore plante+ ierbivore+ Carnivore+Carnivore II Plate limitate prin competiţie Biomasa Plate limitate de ierbivore Ierbivore limitate prin competiţie Plate limitate prin competiţie Ierbivore limitate de carnivore Carnivore limitate prin competiţie Productivitatea mediului 33/51 .

intimidare. nivelul herbivoriei este redus ceea ce este în acord cu ipoteza stresului ambiental. care postulează că eficacitatea factorilor de mortalitate este guvernată de stresul exercitat de factorii de mediu. 34/51 . construirea adăposturilor. nivelurile trofice superioare exercită un efect redus deoarece sunt slab reprezentate. – efect negativ. În habitatele stresante. Mlaştinile sărăturate din zonele coastier: au productivitate similară pădurilor tropicale şi recifurilor de corali. RELAȚII INTRASPECIFICE (INTRAPOPULAȚIONALE) Competiția se referă la concurența dintre indivizi pentru accesul la resursele de mediu sau pentru reproducere. Plantele sunt controlate mai ales de factorii stresanţi. apărarea împotriva inamicilor naturali. Cooperarea este reprezentată de ajutorarea indivizilor din cadrul grupurilor de indivizi și permite o hrănire mai eficientă. Cele mai importante relații intrapopulaționale sunt cele de competiție (concurență) și cele de cooperare (întrajutorare). Sunt relațiile care se stabilesc între indivizii unei populații. Modelul se pretează pentru comunităţile: Intertidale: producătorii supravieţuiesc în funcţie de abilitatea de a se fixa pe stânci iar prădătorii sunt rari. dimensiunea populației crește. fie prin stabilirea unei ierarhii în cadrul grupurilor de indivizi. îngrijirea descendenților etc. Competiția poate fi directă (presupune interacțiunea directă a indivizilor ce poate consta în luptă.Efectele indirecte în lungul lanţurilor trofice se numesc cascade trofice: Un alt model este cel al stresului exercitat de mediu. ritualuri) sau indirectă (prin utilizarea mai rapidă sau eficientă a resurselor de mediu). + efect pozitiv. Competiția poate fi atenuată fie prin dispersia uniformă a indivizilor sau grupurilor de indivizi și manifestarea unui comportament teritorial. extreme. dimensiunea populației scade. principalul stres se datorează fluxului de apă sărată.

Pentru unii paraziți interni organismul gazdă reprezentă habitatul iar aceștia reprezintă echivalentul unei populații. Parazitismul este o relație obligatorie pentru organismul parazit care beneficiază de relația lui cu organismul gazdă (efect pozitiv). paraziții interacționând la rândul lor unii cu alții. Lichenii sunt un exemplu de mutualism împins la extrem. Efectele asupra partenerilor Relația +:+ Mutualism +:0 Comensalism +:Prădătorism. Indivizii din populația prădătorului consumă membrii populației pradă ca hrană.Între populațiile ce coexistă într-o biocenoză se stabilesc conexiuni (relații interspecifice) ce determină atât structura. Dispersia semințelor realizată de unele specii de animale (zoochoria) se încadrează cel mai adesea în acest tip de relație. ceea ce antrenează și moartea lor. organismul gazdă este folosit drept adăpost sau suport de către alte specii. ambele populații profitând de pe urma conviețuirii. De exemplu. De exemplu. în timp ce organismul gazdă nu este afectat de conviețuire. când asocierea dintre ciuperci. alge și bacterii a dat naștere unor organisme (respectiv specii) noi. majoritatea speciilor conviețuind cu altele. Comensalismul este o relație obligatorie pentru comensal. deoarece parazitul de obicei nu își omoară gazda. Are un rol important în reglarea numărului de indivizi din ambele populații și stă la baza rețelei trofice din cadrul biocenozei. Prădătorismul este o relație obligatorie. Parazitism -:Competiție interspecifică -:0 Amensalism 0:0 Neutralism RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE) Mutualismul este o relație obligatorie. Acest tip de relație se deosebește de parazitism. dispariția unui prădător poate determina o explozie numerică a populației pradă ceea ce poate avea un impact negativ la nivelul biocenozei. Întrucât majoritatea speciilor au mai multe specii de paraziți vorbim de comunități de paraziți într-un organism gazdă. De exemplu. 35/51 . în timp ce organismul gazdă este influențat negativ. Cel mai adesea. Acest tip de relație este foarte răspândit în natură. dispariția populațiilor de lupi poate duce la înmulțirea necontrolată a cerbilor și căprioarelor. cât și funcțiile biocenozei ca suprasistem integrator. care pot determina distrugerea completă a plantelor prin suprapășunat. practic neexistând specie care să nu fie ori parazitată (gazdă) sau să fie parazit. benefică pentru prădător (+) și dăunătoare pentru pradă (-). majoritatea animalelor conțin în sistemul digestiv microorganisme care le permit digerarea sau asimilarea hranei. Relațiile interspecifice posibile între două specii. Conceptul de populație și biocenoză nu au relevanță întotdeauna în acest caz. Relația gazdă-parazit este universală în lumea vie.

Dn scade. 36/51 . Ex. Efectele prădătorului asupra prăzii diferă în funcție de sistemul considerat: La nivel individual sunt negative: indivizii pradă sunt omorâți de către prădători. În mediu omogen: inițial scade efectivul Pc ulterior scade şi efectivul Dn 2. Legea perturbării valorilor medii: echilibrul dintre pradă şi prădător este perturbat de intervenţia factorilor externi. Legea conservării valorilor medii: efectivele medii ale populaţiilor se menţin constante dacă ratele de creştere şi coeficientul de atac rămân constante. partenere implicate în relaţie. populaţia de Pc se reface pe baza indivizilor ascunşi printre seminţe.Interacţiuni numerice în relaţia pradă-prădător este de natură numerică şi vizează dinamica populaţiilor. În mediu heterogen cu reintroduceri periodice de prădători apar oscilaţii periodice. Rezultatul interacţiunii constă în apariția unor oscilaţii numerice (cicluri periodice) ale efectivelor populaţiilor (Voltera 1926). 3. combaterea chimică efect dublu negativ asupra prădătorilor. În mediu heterogen (în recipiente s-au adăugat seminţe de ovăz): Dn capturează paramecii accesibili din masa apei. Legea ciclului periodic: în condiţii constante efectivele populaţiilor oscilează. Efectul mediului asupra interacțiunii pradă-prădător a fost studiat în cadrul unui experiment cu protozoare: Paramecium caudatum (Pc)ca pradă și Didinium nasutum (Dn) ca prădător. perioada oscilaţiei e aceeaşi pentru ambii parteneri şi depinde de ratele de creştere populaţionale. În urma analizei acestor oscilații au fost emis următoarele legi: Oscilații ale efectivelor populațiilor pradă (iepure american) și prădătoare (râs canadian) 1.

Ambele au supravieţuit deoarece P. caudatum consuma bacterii din masa apei iar P. caudatum și P. nefavorabilă pentru una dintre ele. Consumptivă (de exploatare) se referă la exploatarea mai eficientă a resurselor de hrană Preemptivă (pt. ocuparea unui teritoriu De întâlnire – prin luptă plante . Cauza competiției este reprezentată de accesul la resursele limitate de mediu Tipuri de competiţie: Competiția a fost evidențiată și experimental. acest lucru conferindu-le un avantaj 37/51 . bursaria. Competiția se referă la interacțiunile dintre două sau mai multe organisme. fiecare având câștig de cauză în funcție de condițiile de climatice: Tribolium castaneum în condiţii de umiditate. prin umbrire Teritorială – pt. populații sau specii ce utilizează aceeași resursă (habitat sau hrană) disponibilă în cantități limitate. aurelia s-a înmulţit mai rapid exploatând mai rapid resursele de hrană 2. În al doilea experiment s-au folosit speciile P. aurelia. Deci. efectul este de asemenea benefic deoarece prădătorismul este unul din factorii ce contribuie reglarea efectivelor populațiilor gazdă.accesarea aceleaşi resurse din compartimente diferite: azotul pentru Amensalismul reprezintă o relație care nu este obligatorie dintre două specii. De exemplu unele plante elimină substanțe toxice ce inhibă creșterea altor plante (alelopatie). Rezultatul Competiției poate fi de două feluri: . T. cu ajutorul unor specii de protozoare: 1. contribuind la selecția naturală a indivizilor cu caractere valoroase. bursaria bacterii de pe fundul apei. Este un factor determinant în evoluția speciilor.Excluderea (eliminarea) competitivă .separarea temporală a utilizării resurselor: liliecii consumă insecte seara. La nivel biocenotic. ulterior Paramecium caudatum a fost eliminat deoarece P. Inițial efective celor două populații au scăzut. De asemenea. contribuie la circulația materiei și energiei în ecosistem. În primul experiment s-au pus împreună două specii Paramecium caudatum și P. .partajarea resurselor . confusum în condiţii de uscăciune. se poate realiza prin: .eficienţa utilizării în funcţie de condiţiile de mediu: două specii de gândaci se concurează reciproc.Coexistenţa – este rezultatul cel mai frecvent. cele două specii foloseau aceeași resursă de hrană dar din spații diferite. iar păsările insectivore consumă tot insecte dar în timpul zilei. spaţiu) – la plante şi animale sesile Prin creştere – la plante.La nivel populaţional sunt pozitive deoarece prădătorii înlătură indivizii mai slabi sau mai bolnavi din populația pradă.

sinuzia de guano (organisme din peșteri care trăiesc pe seama fecalelor acumulate ale liliecilor sin peșteri). se structurează în jurul unu “nucleu central” reprezentat de o populație de organisme sau un compartiment de materie organică nevie. Dintre acestea. Ecosistemul este alcătuit din 2 componente: biocenoza (comunitatea) și biotopul. are o anumită structură spațială și trofică. Aceasta poate fi urmărită orizontal și vertical. organismele marine din zona de spargere a valurilor sau intertidală (flux – reflux).bioskena (= scena vieții) reprezintă cel mai mic spațiu cu condiții de existență relativ uniforme și cu fond propriu de organisme. Ex: sinuzia macromicetelor (organismele care trăiesc pe seama corpilor de fructificare ai ciupercilor). iar cel mai bine sunt conturate în mediul acvatic. populații sau specii. Un alt termen. amfibienii. oarecum sinonim cu bioskena. Ecosistemul și implicit biocenoza integrată în acesta.consorțiu (= cu aceeași soartă) = o grupare de indivizi din populații diferite reunite în jurul unui organism “central” cu importanță topografică și fiziologică pentru celelalte organisme. cele mai importante pentru funcționalitatea ecosistemului sunt relațiile trofice. de fapt este zona în care 2 ecosisteme adiacente se suprapun. Ex: plantele de pe marginea bălților. pădurea de foioase etc. STRUCTURA SPAȚIALĂ Structura orizontală cuprinde următoarele subunități: . taigaua.competițional. Sinuziile sunt mai bine conturate în pădurile temperate decât în cele tropicale (nu există arbuști). ECOSISTEMUL Structura spațială a ecosistemului este tridimensională. De exemplu. O biocenoză reprezintă un ansamblu de populații din specii diferite între care se stabilesc diverse interacțiuni. Ex: nevertebratele de sub o piatră. În ecoton trăiesc organisme ce provin din ambele ecosisteme.). Ecosistemele caracteristice unui anumit climat formează biomuri sau complexe regionale (tundra. Ex. . 38/51 . indivizii unei populații de salamandre sau broaște dintr-o pădure de fag nu interacționează direct cu populațiile de păsări granivore (care se hrănesc cu semințe). .: un arbore cu toate viețuitoarele de pe acesta. consorțiul este o sinuzie minimală. precum și organisme specializate pentru viața în ecoton. Sinuzia este un consorțiu mare.sinuzia reunește mai multe consorții. Neutralism indică lipsa de interacțiuni directe între indivizi. . Acesta este cazul nucului ale cărui frunze căzute prin descompunere generează compuși toxici pentru alte specii de plante. este cel de biohoriu definit ca un centru de activitate sau ca un loc de concentrare al faunei în biotop.ecotonul reprezintă zona de margine a unui ecosistem. Biotopul reprezintă ansamblul factorilor abiotici care acționează asupra unei biocenoze.

Consumatorii pot fi împărțiți în funcție de materia organică consumată în consumatori biofagi (preiau substanța organică vie) și consumatori saprofagi sau detritivori (consumatori de substanță organică nevie. pot consuma și aminoacizi dizolvați în apă. Aceasta este constituită din mai multe straturi suprapuse. bacterivori sau saprofagi. categorii speciale de saprofagi sunt necrofagii și coprofagii). Nivelul trofic grupează organisme cu poziție sistematică diferită dar cu manifestări similare în planul fiziologiei nutriției. al arbuștilor (arbuști și subarbuști) și stratul arborilor reprezentat de tulpini si coronament. Cianobacteriile. între care se găsește patoma (strat taloid) ce reprezintă pelicula de viață de la interfața celor 2 etaje. cei mai mulți consumatori sunt omnivori. Fenomenul este evident la speciile cu stadii larvare: mormolocii sunt fitofagi. pădurile tropicale (aici. Structura trofică a ecosistemului este constituită din unități funcționale ale transformării și transmiterii nutrienților.Structura verticală. . Algele 39/51 . Straturile solului sunt reprezentate de orizontul mineral peste care se suprapune cel organic. Un strat reprezintă o grupare de sinuzii situate la același nivel pe axa verticală. adulții amfibienilor sunt preponderent carnivori. . bacterii) sau chemoautotrofe (bacterii). Consumatorii pot fi de ranguri diferite: . Caracteristicile unui strat sunt determinate de variația pe verticală a factorilor biotici. Descompunătorii sunt organisme care realizează mineralizarea substanțelor organice. considerate autotrofe. STRUCTURA TROFICĂ Producătorii sunt organisme autotrofe care transformă substanțele minerale în substanță organică. Acestea. Straturile supraterane sunt stratul ierburilor. De exemplu. denumite lanțuri trofice. Stratificarea este complexă și în cazul bazinelor acvatice cu adâncime relativ mare. În unele ecosisteme stratificarea este mai simplă. deci pot fi în general fitofagi. deși dezvoltarea verticală a ecosistemului este considerabilă.consumatori primari (1) trăiesc pe seama producătorilor sau detritusului. Aceste organisme pot fi fotoautotrofe (plante. Descompunerea este realizată în general de bacterii și ciuperci prin procese de fermentație și putrefacție. adică o transformă în substanțe minerale. consumatorii și descompunătorii. viața este în mare parte concentrată în coronamentul arborilor). tundra cu mesteceni. Consumatorii sunt organisme heterotrofe care preiau materia organică gata formată. Majoritatea organismelor aparțin la mai multe niveluri trofice. în pădurea de foioase se observa 2 etaje: subteran (hetrotrofic) și suprateran (eutrofic). la rândul lor sunt formate din organisme ce aparțin unui anumit nivel trofic. de exemplu în formațiunile ierbose. mai ales cei fizici.consumatorii de secundari (2) se hrănesc cu consumatori I. După natura hranei și modul de obținere al acesteia principalele niveluri trofice sunt: producătorii.consumatorii terțiari (3) se hrănesc cu consumatori II.

Lanțurile trofice pot fi considerate subsisteme ale comunităților. lanțuri trofice erbivore: plantă  fitofag  zoofag Ex: ierburi  elefant Plante  colibri  păianjeni Avicularia (nivelurile trofice superioare nu trebuie să fie însoțită și de o superioritate filogenetică) 2. nivelurile trofice sunt abstractizări simpliste ale conexiunilor trofice multilaterale ale speciilor. Din aceste considerente. Mai multe lanțuri trofice dintr-o biocenoză. Lanțurile trofice nu se pot extinde prea mult datorită intrărilor limitate de substanță și energie care sunt realizate de producători. ele devin heterotrofe. PRODUCĂTORI CONSUMATORI 1 CONSUMATORI 2 Substanţe minerale Substanţă organică nevie CONSUMATORI 3 DESCOMPUNĂTORI SAPROFAGI lanţul saprofagilor lanţul descompunatorilor Cele mai simple lanțuri trofice sunt formate din 2 verigi. producător consumator Ex: alga Fucus nematodul Holenchus fuciola (se pare că nu are prădători sau paraziți) CLASIFICAREA LANȚURILOR TROFICE Majoritatea lanțurilor trofice au 3 – 4 verigi: producător  consumator 1 consumator 2. lanțuri trofice detritivore: prima verigă este reprezentată de detritofagi Ex: detritus  enchitreide  Lithobius  Sorex 40/51 . tendința lanțurilor trofice este de scurtare. în contact cu lumina. În general. Lanțurile trofice au fost clasificate în funcție de primele verigi: 1. la suprafața solului. pot fi reunite prin veriga finală. Ex: Strix aluco reunește aproximativ 30 de lanțuri trofice. dar numărule verigilor crește în caz de supraofertă a unei resurse. sau chiar din biocenoze diferite.din sol realizează fotosinteza când se găsesc. însă în orizonturile mai profunde. în absența luminii.

longevitatea și eficiența metabolismului cresc către vârful piramidei. 41/51 PIRAMIDE ECOLOGICE .lanț parazitic detritivor: în apa mărilor detritus  bacterie  bacteriofag 5. Ex: sunt necesare numeroase grăunțe pentru hrana unui singur porumbe și în continuare mai mulți porumbei pot 3 constitui hrana pe parcursul vieții unui șoim călător. lanțuri trofice bacterivore: prima verigă este reprezentată de bacterii chemosintetizante Ex: în zonele abisale ale oceanelor în apropierea vent-urilor: Bacterii chemosintetizante  pogonofore  crustacee sau Bacterii chemosintetizante  moluște  crustacee În apa din sol: bacterii chemosintetizante  protozoare 4. raportul numeric producători / fitofagi se 2 inversează (Ex: un mesteacăn poate furniza hrană pentru Consumatori 1 680.000 insecte).000. Sensul transferului energetic este dinspre biocenoza mai tânără către cea matură.lanțuri micetofage: ciuperci  anelide 6. ale nivelurilor trofice ale unei comunități. În unele comunități terestre și acvatice cu adâncime Consumatori mică și macrofite.lanț parazitic erbivor: dud  Bombyx mori  Borellina bombycis (virus) .Detritus  copepode  salmonide 3. Reflectă relațiile numerice dintre indivizii nivelurilor trofice. lanțuri trofice parazite: sunt reprezentate de sisteme gazdă – parazit – hiperparazit Ex: grâu  Puccinia graminis  Xanthomonas uredovorus  bacteriofag .lanțuri nectarivore: nectar  albine . lanțuri trofice derivte (minore): .lanțuri granivore: semințe  păsări granivore . Lanțuri trofice bazate pe organisme cu nutriție mixtă: detritus  nematod  fungi nematofagi (Dactyella elipsospora. Rețelele trofice a 2 biocenoze adiacente pot fi legate prin așa-numitele conexiuni trofice interbiocenotice. stilizate. în timp ce numărul indivizilor și ritmul reproducerii scade în același sens. un stejar poate suporta 1. Aceste sunt realizate de speciile caracteristice zonei de ecoton care transferă energie dintr-o biocenoză în alta.lanțuri briovore: mușchi + licheni  Rangifer tarandus . Talia. piramida biomasei și piramida energiei.000 insecte fitofage. Piramidele ecologice sunt reprezentări cantitative. Producători Din aceste considerente s-a abordat reprezentarea piramidală a funcțiunilor trofice din perspectiva biomasei. Acestea pot fi de mai multe categorii: piramida numerelor. Arthrobotris oligospora) insecte  plante insectivore (Drosera rotundifolia) Unele specii pot fi comune mai multor lanțuri trofice din aceeași biocenoză și astfel aceste se interconectează formând o rețea trofică. Se mai numește și eltoniană (Elton 1927). Piramida numerelor.

Odum a urmărit fiecare puterea de reprezentare a fiecărui tip de piramidă pentru o comunitate de pe un hectar de lucernă.15 g su/m2/zi su/m2 este considerabil mai mică decât a consumatorilor Fitoplnankton Fitoplankton 0.0016 g su/m2/zi planctonice din Canalul Mânecii a relevat că Zooplankton Zooplankton 1. în timp ce larvele planctonice ale unor nevertebrate pot supraviețui câteva luni). adică fragmentul de spațiu în care un organism își găsește adăpost.4g su/m explică prin faptul că fitoplanctonul compensează biomasa mică momentană printr-o rată (viteză) de producere a biomasei (g su/m2/zi) mult mai mare decât a consumatorilor (o diatomee are o viață de câteva zile. Ulterior a fost introdusă noțiunea de nișă trofică. Această reprezentare consideră și descompunătorii care au un rol principal în reciclarea nutrienților în ecosistem. Energia care se transferă la o treaptă superioară a piramidei este de 1/10 din cea a nivelului trofic inferior. crește și eficiența utilizării energiei. Ex: nișa trofică la Microtus agrestis reprezintă ansamblul de activități realizate pentru culegerea unor părți ale plantelor bogate în energie și pentru consumarea unor nevertebrate. Piramidele energiei reflectă cel mai bine realitatea deoarece nu sunt niciodată inversate.5g biomasa (g su/m2) acestuia 0. Și în cazul piramidei biomasei s-au observat excepții în sensul că aceasta se prezenta inversată. În ecosistemele terestre. Fiecare nivel trofic este reprezentat prin producție de energie (ex: kcal/m2/an). 42/51 NIȘA ECOLOGICĂ . a relațiilor sale cu hrana și cu dușmanii săi.4 g su/m2/zi 2 acestuia. nișa era înțeleasă ca având 2 componente: nișa fenologică (perioada de vegetație) și nișa spațială (orizontul de sol explorat de rădăcini).8g su/m2 0. în timp ce adulții sunt zburători. Producția scade către vârful piramidei.Piramida biomasei. nișa ecologică reprezintă unitatea funcțională ce se circumscrie nișelor spațiale și trofice și descrie poziția unei populații în raport cu factorii ecologici cu care interacționează. Piramida energiei. trofică. Ex: studiul comunității Peşti pelagici Peşti pelagici 1. La plante aceasta poate avea cel puțin 4 componente: nișa spațială. Piramida numerelor era dezechilibrată pentru primele 2 nivele. biomasa scade spre vârful piramidei. iar cea a energiei a fost cea mai echilibrată. Inițial. Aceasta nu este un punct fizic în spațiu ci totalitatea relațiilor trofice ale unei populații. noțiunea de nișa era limita la nișa spațială. Această situație se 0. Nișa ecologică este considerată piatra unghiulară (unitatea cheie) a structurii biocenotice. consecutiv. Ca urmare energia pierdută prin cheltuieli necesare întreținerii vieții (în special respirație) crește către vârful piramidei și. La speciile cu metamorfoză apare o segregare (separare) a nișelor. fenologică și regenerativă. Din punct de vedere sintetic. hrana larvelor este reprezentată de organisme acvatice în timp ce cea a adulților de insecte zburătore. Pentru plante. cea a biomasei a fost ceva mai echilibrată. Ex: la odonate (libelule) larvele sunt acvatice.

Speciile euribionte au nișe largi. se edifică funcții ecologice identice și părți structurale similare. Aceasta este însă ipotetică. în timp ce speciile stenobionte au nișele înguste. adică de reducere sau evitare a competiției interspecifice directe. deoarece întotdeauna apar suprapuneri ale nișelor. Conform acestui principiu. Nișa optimă este dată de alăturarea domeniilor optime ale fiecărei dimensiuni și permite existența permanentă a populației. un hipervolum. în aceeași nișă nu pot exista 2 specii cu cerințe ecologice similare. conform legii toleranței. Principiul excluziunii (Gause) a fost formulat în urma experimentelor de competiție realizate cu Pramecium caudatum și P. Suprapunerea nișelor este dată de exploatarea parțială a acelorași resurse de către 2 sau mai multe specii. Mecanismele coexistenței nișelor Când resursele pot fi scindate pe mai multe specii cu cerințe similare apare discriminarea totală a nișelor. tensiunile competitive dintre cele 2 populații nu se resimt în centrul nișelor respective. Diferitele zone ale acestui hipervolum. Ca urmare se pun următoarele probleme: lărgimea nișelor. mai ales în cadrul ghildelor. Delimitarea nișelor. Spațiul nișei ecologice este o formațiune topologică n-dimensională. Nișele fundamentale nu sunt net delimitate între ele ci se prezintă parțial suprapuse. în regiuni geografice distincte. dimensiunile căruia sunt reprezentate de totalitatea resurselor și factorilor de mediu. ci se edifică prin interacțiunea dintre populație și mediu. suprapunerea generală a nișelor depinde de numărul de specii și se dispune conform legii toleranței (sub formă de clopot). În realitate. au probabilități diferite pentru supraviețuirea unei populații. suprapunerea și discriminarea lor. Conform acestuia. deci nișe similare sau echivalente. Dacă se consideră toleranța populației față de fiecare dimensiune a nișei se obține nișa fundamentală sau preinteractivă. datorită interacțiunii factorilor (dimensiunilor nișei). în condiții analoge ale mediului fizic. Biocenozele care au un număr mare de nișe echivalente se numesc izocenoze (pădurile de Fagus din Europa și cele de Notofagus din Chile au structură ecologică și 43/51 . Lărgimea nișelor reprezintă extinderea activității de exploatare a mediului. Discriminarea nișelor se realizează prin implicarea unor mecanisme de reducere a domeniilor de suprapunere. Orice nișă are un domeniu propriu și unul suprapus. Principalele mecanisme care sunt răspunzătoare de coexistența nișelor sunt exploatarea spațio-temporală diferită a resurselor și densitate redusă a indivizilor în zona de intergradare (suprapunere) a nișelor. aurelia. Aceste idei sunt redate de 2 principii.Nișa ecologică nu este o structură preexistentă a unui ecosistem. Dacă apare suprapunere între nișe. Nișele populațiilor componente ale unei biocenoze sunt integrate într-un continuu care reprezintă hiperspațiu întregului ecosistem. Principiul acțiunii (Tischler): câmpurile de acțiune ale diferitelor specii suferă restrângeri astfel încât speciile cu tendințe ecologice similare pot edifica în același biotop nișe ecologice (parțial) discriminate. În biocenoză. Importanța structurală și funcțională a nișelor în ecosisteme este surprinsă de principiul echivalenței de poziție a nișelor sau de așa-numitele nișe paralele. Acest principiu nu poate fi nici confirmat nici infirmat în totalitate. această parte a ei numindu-se nișă realizată. nișa fundamentală este doar parțial ocupată. Ea depinde de capacitatea speciilor de a explora mediul.

Eficiența consumului sau digestiei (cantitatea preluată de nivelul trofic n / producția netă a nivelului trofic n-1) la erbivore este de până la 15% (deci 85% sau mai mult este preluat de detritivori). Producția primară netă reprezintă în general cam 1% din echivalentul energetic al radiațiilor solare. Eficiența transferului de la un nivel trofic la altul (asimilarea la nivelul trofic n / asimilarea la nivelul trofic n-1) este în medie de 10% (de aceea lanțurile trofice au nu mai mult de 4 – 5 verigi) Asimilaţie En. sunt recirculați în sistem. A doua lege termodinamică susține că în orice transformare energetică. Populațiile unui ecosistem funcționează ca rezervoare de nutrienți. Cantitatea acestora este limitată și se impune recircularea acestora. În biocenoze. deci în sistem rămâne doar 10%. ci doar transformată. Dacă nutrienții liberi din sistem sunt în cantitate mare. La carnivore eficiența consumului este de 50 – 100%. fiind mai concentrați în nivelurile trofice superioare. Nutrienții. Din aceasta o parte se pierde prin respirația producătorilor fototrofi. Producția secundară este cea realizată de consumatori și detritivori (prelucrează 80 – 90% din materia organică). Echivalentul energetic fixat prin fotosinteză reprezintă producția primară brută. lanțurile trofice au un număr limitat de verigi. iar ceea ce rămâne reprezintă producția primară netă. metabolizabilă producţie creştere reproducere FLUXUL ENERGIEI ȘI NUTRIENȚILOR Respiraţie activitate Întreţinerea funcţiilor vitale Nutrienții pot limita producția primară și implicit pe cea secundară. energia potențială se reduce prin degajarea căldurii din sistem. Echivalența nu este deplină deoarece apar mici deosebiri dictate de natura biotopului (Tyto alba ocupă în Europa. Organismele de talie mică (nevertebrate. Transferul energetic de la un nivel trofic la altul presupune o pierdere de 90%. Aceasta depinde de mijloacele de apărare a producătorilor. Fluxul nutrienților se realizează de la un compartiment la altul prin mecanisme de transport meteorologice. protozoare) pot avea o eficiență de 30 – 40%. Probabil din această cauză. dar aceste diferă prin compoziția cantitativă a prăzii).ornitofaună echivalentă). geologice și biologice. Eficiența producției (producția netă/cantitate asimilată) este de 10% la ectoterme și 1 – 2% la endoterme. 44/51 . Chile și California nișe echivalente. spre deosebire de energie. Prima lege termodinamică arată că energia nu poate fi nici creată nici distrusă. fitofagii acvatici sunt mai eficienți (30 – 40%). atunci sistemul va funcționa fără să depindă de viteza de reciclare a acestora. Digerabilă Energia plantelor (Consum) defecaţie excreţie En.

În această categorie intră schimbările induse de modificarea climatului pe termen lung.). azot. iar succesiunea anotimpurilor cu condiţii climatice distincte poate determina la unele organisme alternanţa perioadelor de activitate cu cele de inactivitate. Aceste oscilaţii ale factorilor externi sunt preluate şi mai mult sau mai puţin internalizate de către organisme. Aceste cicluri ale tuturor ecosistemelor sunt interconectate. Fără acești nutrienți. calciu. Un alt tip de modificări ce pot avea loc la nivelul comunităţilor unui ecosistem sunt cele direcţionale. Acestea au în general un caracter periodic şi sunt provocate de oscilaţiile factorilor periodici ai mediului (lumina. cum s-a întâmplat cu fauna şi flora regiunilor afectate de glaciaţiuni. comunitatea. alternanţa lumină întuneric induce ritmul nictimeral sau alternanţa stării de veghe cu cea de somn. În acest stadiu compoziţia biocenozei nu se mai modifică esenţial. populaţia. De asemenea. mareea. Fluctuaţiile populaţiilor unei comunităţi care sunt determinate de factorii periodici ai mediului sunt schimbări nedirecţionale. numită şi climax. Ecosistemele cu biocenoze simple au o cantitate mare de nutrienți liberi. potasiu. ecosfera). astfel că la scară planetară se formează ciclurile biogeochimice. Schimbările pe care le suferă un ecosistem pot să nu modifice ireversibil comunitatea de organisme şi atunci se numesc schimbări nedirecţionale.circulația nutrienților în rețeaua trofică nu este uniformă ci pulsatoare deoarece organismele acumulează nutrienții. oxigen. sezoniere. fosfor. O modificare direcţională importantă este succesiunea – procesul de dezvoltare al unei comunităţi. excreție și moarte. care culminează cu o stare de stabilitate dinamică. adică cele care au în general un caracter ciclic. aceștia fiind eliberați prin defecație. la care se adaogă o serie de microelemente. ansamblurile de comunităţi. carbon. temperatura. comunitatea şi ecosistemul integrator începe un alt proces. De exemplu. Pe măsură ce biocenoza se complică nutrienții sunt încorporați la nivelul acesteia și funcționarea optimă a acesteia va depinde de eficiența recirculării acestora. Cele mai importante cicluri se referă la apă. fier. şi anume cel de evoluţie. Deci. deci rolul descompunătorilor este foarte important deoarece ei asigură închiderea ciclurilor ecosistemice. Ecosistemul şi mai ales comunitatea sau biocenoza integrată acestuia nu sunt sisteme inerte ci se află într-o permanentă schimbare. precipitaţiile. În această categorie intră modificările diurne. biosfera) sau sistemele care include sisteme biologice (ecosistemul. schimbări direcţionale sunt şi evoluţia şi extincţia speciilor. viața nu poate exista. care în esenţă se realizează în sensul perfectării funcţiilor ecosistemului (reciclarea materiei şi fluxul energetic). complexele de ecosisteme. Ritmul circadian SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE DINAMICA ECOSISTEMULUI 45/51 . sunt sisteme dinamice la fel ca toate sistemele biologice (organismul. magneziu și sulf. fluctuaţiile numerice periodice ale populaţiilor unor specii cheie etc. Odată cu atingerea acestui stadiu.

a factorilor de mediu. Clasificarea lanţurilor trofice de mai sus este simplificată pentru o mai bună înţelegere. serotinal sau de vară târzie (mijlocul lui iulie – mijlocul lui septembrie) 6. Când arborii înfrunzesc şi se formează coronamentul pădurii. Se conturează astfel lanţuri trofice care din punctul de vedere al acestui ritm pot fi de zi sau de noapte. În fotofază are loc fotosinteza – proces care asigură principala intrare de energie în cele mai multe dintre ecosistemele terestre. Împărţirea organismelor în nocturne şi diurne (la care se mai pot adăuga două categorii intermediare: aurorale sau de dimineaţă şi crepusculare sau de seară) are drept criteriu perioada de maximă activitate şi nu existenţa în sine a acestora care este continuă. vernal sau de primăvară (de mijlocul lui mai – începutul lui iunie) 4. în perioada de inactivitate. reprezintă sursă de hrană pentru zoofagi. Ambele categorii de lanţuri trofice – nocturne şi diurne – sunt în marea majoritate a cazurilor cuplate prin verigi comune reprezentate cel mai adesea de producători şi consumatorii de vârf. Acest fapt constituie un argument suplimentar în favoarea continuităţii funcţionale a comunităţii. Ca urmare. în timp ce noapte insectele nocturne servesc drept hrană liliecilor. hiemal sau de iarnă (noiembrie – martie) 2. O parte din această energie este preluată de fitofagi care. fiind urmăriţi de o întreagă suita de prădători. iar în litiera din anul precedent activitatea detritivorilor şi descompunătorilor se intensifică. estival sau de vară (mijlocul lui iunie – mijlocul lui iulie) 5. În comunităţile acestor ecosisteme se edifică câte o componentă activă şi una pasivă pentru fiecare anotimp. cu perioadă anuală. apar şi primele păsări migratoare. iluminarea de la nivelul substratului scade iar covorul ierbaceu începe să fie dominat de specii sciafile sau tolerante faţă de 46/51 . prevernal sau de primăvară timpurie (martie – aprilie) 3. iar arborii înfloresc înainte de înfrunzi. De exemplu. autumnal sau de toamnă (septembrie – sfârşitul lui octombrie) Această secvenţă este evidentă în cazul unei păduri temperate cu frunze căzătoare: Odată cu sfârşitul iernii apar platele ierbacee prevernale. fiecărui anotimp îi corespunde un anumit context de factori climatici care induc schimbări mai mult sau mai puţin ample în ecosisteme. De fapt. În funcţie de perioada de activitate a organismelor ecosistemele europene temperate pot prezenta şase configuraţii diferite sau aspecte (Tischler 1955): 1. în regiunile temperate. ziua. dacă un rozător este nocturn (adică este mai activ noaptea) nu însemnă că nu poate fi capturat de prădător diurn adaptat pentru a căuta prada în propriul adăpost. ziua plancterii fotosintetizanţi coboară la adâncime mai mare în timp ce seara se ridică către suprafaţă.Acesta are o perioadă de 24 ore (denumirea vine de la cuvintele latineşti “circa diem” care însemnă în jur de o zi) şi determină desfăşurarea activităţii anumitor populaţii în timpul zilei şi a altora în timpul nopţii. la rândul lor. Astfel. În ecosistemele acvatice alternanţa lumină – întuneric determină migraţia pe verticală a organismelor ce formează planctonul fotosintetizant – acestea migrează la adâncimi diferite unde intensitatea luminii asigură desfăşurarea optimă a fotosintezei. În această perioadă revin la activitate insectele şi o serie de vertebrate ectoterme. această dinamică temporală este continuă. Tot acum. activitatea întregii comunităţi prezintă o fază de lumină (fotofază) şi una de întuneric (scotofază). De exemplu. De exemplu. insectele fitofage sunt consumate de păsări. sau de organisme nespecializate faţă de acest ritm. Ritmul sezonier Acesta este evident în regiunile unde există o ritmicitate.

cu altele (adică prin microsuccesiuni). iar iarna coboară în regiunile temperate). iar mai târziu. Zooplanctonul prezintă aspecte corelate în bună măsură cu secvenţele fitoplanctonului. succesiunea se desfășoară printr-un mecanism de facilitare ce cuprinde 6 stadii: 1. În timpul iernii. SUCCESIUNEA Asupra desfășurării succesiunii există 2 teorii: Teoria clasică deterministă consideră succesiunea un fenomen determinist care se desfășoară legic. În cadrul bacterioplanctonul au loc schimbări ale compoziţiei şi relaţiilor interpopulaţionale în funcţie de variaţiile sezoniere ale factorilor climatici. Comunitatea de organisme face faţă cel mai bine acestor schimbări climatice atunci când se află la maturitate (în stadiul de climax). În mediul acvatic. Animalele se pregătesc pentru iernare. 47/51 . în timp. Fitoplanctonul prezintă şi el mai multe secvenţe în funcţie de ciclul de viaţă al speciilor componente. Fizionomia şi structura ecosistemelor. în timpul modificărilor nedirecţionale. sau apariția unui nou substrat. Este procesul prin care speciile unei biocenoze sunt înlocuite în conexiune de transformările condițiilor de existență. planctonului heterotrof. Din punct de vedere sistemic. În timpul verii. secvenţa sezonieră este determinată de modificarea temperaturii apei (ape puţin adânci) sau straturilor de apă de la diferite adâncimi (ape cu stratificare termică). când durata de iluminare şi intensitatea radiaţiei solare scad. Cei mai importanţi factori care influenţează planctonul fotosintetizant sunt lumina. adică în sensul domeniului de stabilitate. Aceasta asigură o funcţionare optimă a ciclurilor nutrienţilor şi fluxului energetic biocenotic. denudarea biotopului reprezintă îndepărtarea totală sau parțială a biocenozei de pe o anumită suprafață. în condiţiile climatice ale sezonului respectiv. iar stabilitatea maximă. au loc modificări ale compoziţiei planctonului fotosintetizant. urmând ca odată cu venirea toamnei. În funcţie de termica bazinului acvatic. are loc reducerea intensităţii fotosintezei. când diversitatea este optimă (relativ multe specii cu abundenţe cât mai echitabile). este ce stocastică sau probabilistică care susține că succesiunea se realizează printr-un proces continuu de imigrare a speciilor. rămân active o serie de mamifere endoterme (copitate.umbră. Cealaltă teorie. carnivore) precum şi păsările sedentare şi oaspeţi de iarnă (păsări care petrec vara la latitudini mai mari. se realizează prin înlocuirea sinuziilor prezente la un moment dat. La nivelul comunităţilor bentonice au loc schimbări sezoniere influenţate de condiţiile de mediu şi ciclurile de viaţă ale populaţiilor componente.și microelementelor. Conform teoriei clasice. temperatura şi elementele minerale. şi bentosului. activitatea în biocenoză atinge un nivel maxim. iar o parte dintre ele încep migraţiile. frunzele îngălbenesc şi cad. succesiunea reprezintă seria de stări în care sistemul crește și se dezvoltă în plan structural și funcțional în sensul maximalizării fluxului de energie și a vitezei de circulație a mcro.

Succesiunea secundară poate să decurgă din orice stadiu care succede faza de pionierat Un alt mecanism este cel de inhibiție. stabilizarea (climax) constă în definitivarea structurii și funcționalității biocenozei. Primii imigranți mai sunt numiți și pionieri. Comunitatea de climax poate fi prevăzută pentru o anumită regiune pe baza factorilor climatici și pedologici. Interacțiunile dintre imigranți sunt slabe. eceza (colonizarea) – constă în selecția naturală a imigranților. imigrarea înseamnă pătrunderea speciilor din alte ecosisteme. Reprezentarea schematică a succesiunii. acest mecanism este unul probabilistic. Aceasta persistă în continuare fără transformări esențiale. reacția biocenotică reprezintă modificarea biotopului sub acțiunea biocenozei. Deoarece compoziția comunității de climax nu poate fi prevăzută. Mecanismul facilitării este acceptat și de teoria probabilistică. iar coloniștii ulteriori se pot stabili prin competiție. selecție realizată de mediul abiotic. cu următoarea mențiune: imigrarea reprezintă un fenomen probabilistic. 4. 48/51 . unii coloniști împiedică prin diferite mijloace stabilirea imigranților. 3. iar climaxul este atins într-o manieră oarecum ordonată. 5. alcătuirea comunității de climax nu poate fi predeterminată ci este supusă hazardului. acestea populând treptat habitatele nude. Conform acestuia. concurența interspecifică are loc între coloniștii cu preferințe comune pentru anumite resurse de mediu. 6. Mecanismul toleranței susține că orice specie poate iniția succesiunea. iar succesiune poate continua doar dacă speciile inhibitoare dispar. Ca urmare apar noi resurse neexploatate ajungându-se într-o situație asemănătoare cu faza1. În esență fiecare specie facilitează pătrunderea alteia în sistem până la atingerea stadiului de climax. Ca urmare fazele 2 – 5 se reiau până când se ajunge la valorificarea cvasitotală a mediului respectiv și se ajunge în faza următoare.2. mai ales trofice. În această etapă se decide compoziția calitativă și cantitativă a comunității. Astfel.

săgeţile reprezintă “este înlocuită de”. În realitate s-a observat că toate aceste mecanisme pot fi implicate în succesiune.abiogene: provocate de factori abiotici. O comunitate ajunsă într-o fază stabilă începe să evolueze. După forța declanșatoare: . secetă etc. . se declanșează după acțiunea unei forțe perturbatoare obișnuite (incendii.Ultimul mecanism se numește mecanismul colonizării aleatoare. D reprezintă specii. Patru modele de succesiune. este rară în prezent. depozite de steril. Literele A. dar pot şi să iniţieze succesiunea în absenţa acestora.secundară: răspândită. suprafețe devastate de erupții vulcanice. Modelul colonizării aleatoare sugerează că procesele stocastice (întâmplătoare) au rolul cel mai important în procesul succesiunii. inundații. Clasificarea succesiunilor: După natura substratului: . B. . sipunculide și ciripede care facilitează instalarea în scobituri a algelor și fanerogamelor 49/51 . exploatări de suprafață. etc. C. Modelul toleranţei este reprezentat de o ierarhie competitivă în care speciile din stadiile mature ale succesiunii pot înlătura prin competiţie speciile stadiilor timpurii.primară (ecogeneza): începe într-un mediu lipsit de viață. înlocuirile se pot în ambele sensuri şi depind de ce specie ajunge prima în zonă.).biogene: provocate de factori biotici: Ex: recifii coralieri sunt sfredeliți de spongieri. suprafețe rămase în urma retragerii ghețarilor. polichete. Evoluția unui ecosistem constă în dezvoltarea trăsăturilor emergente rezultate din interacțiunile ce se stabilesc între componentele ecosistemului respectiv. bivalve. În modelul inhibiţiei. uragane. Ex: insule vulcanice noi. Modelul facilitării este modelul clasic de succesiune. Succesiunea debutează cu speciile care se întâmplă să ajungă primele și să găsească condiții favorabile.

Ex: un iaz poate deveni o pajiște Importanța cunoașterii succesiunii: Cunoașterea succesiunii are importanță în manipularea unui ecosistem.microsuccesiuni: transformări biogene.macrosuccesiuni: afectează întreaga biocenoză . dacă se urmărește obținerea unui produs agricol. Dacă acesta este neglijat. . prăbușirea unui arbore dintr-o pădure etc. După ariditatea substratului: . exploatări miniere etc.tehnogene (antropogene): Ex: terenuri agricole părăsite. Înlocuirea contă în recuperarea unei suprafeţe degradate în scopuri productive (diversitatea este redusă iar biomasa produsa este mare). bararea râurilor. Restaurarea costă în refacerea ecosistemului iniţial. După amploarea succesiunii: . Ameliorarea se referă la îmbunătăţirea ecosistemului atât din punct de vedere structural (diversitate ridicată) cât şi funcţional (biomasă mare). există posibilitatea accentuării degradării dar şi cea a refacerii lente a acestuia.hidroserie: un substrat hidrofil se transformă în unul mai arid. în sensul creșterii: .biomasei acestuia. . 50/51 .al numărului de specii..xeroserie: un substrat arid se transformă în unul mezofil. reversibile ale părților structurale ale ecosistemului ce nu cuprind întreaga biocenoză. când se obține un ecosistem stabil care sporește calitatea mediului prin ciclurile sale. Ex: un câmp poate deveni o pădure . Ex: înlocuirea sinuziilor de artropode din pălăria ciupercilor.pentru reconstrucția ecologică Biomasa ? Înlocuire Restaurare Ameliorare ? Neglijare ţă degradată Suprafa Diversitate Direcţiile pe care le poate urma un ecosistem degradat. de obicei degradat.

Stiling. Bibliografie selectivă 51/51 . I. N. (1982): Ecologie. D.xhost. D. http://biologie-oradea. Vol.pdf. (2003): Evoluția Sistemelor Biologice Supraindividuale. Ed. Cupșa.. (2000): Curs de Ecologie. Editura Academiei Române. Vădineanu. Varvara. Ministerul Educației și Cercetării Proiectul pentru Învățământul Rural. Univ. (2006): Ecologie – note de curs. ed. P. Prentice Hall. (2002): Ecology Theories and Applications. D. Botnariuc. “Al. a IV-a. București. N. M. (2007): Ecologie și Protecția Mediului. New Jersey. Cuza” – Iasi.ro/files/EcoNC. Editura didactică și pedagogică. Cogălniceanu. 1.Botnariuc. A.