FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. volitive. „mască”. fiind o specificare a individului. Stoetzel. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. nu există nici o experienţă psihologică. Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. În ambele ipostaze. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. este echivalent cu rolul social. După O. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. prin comportament. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . atât din considerente teoretice. b. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. simte şi se comportă). 1963). care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. denumită prin diferite concepte. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. există mai multe tipuri de personaje: sociale. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior.individualizează un om particular. concret). personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. biochimice. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut. a persoanei şi personalităţii. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. Klineberg. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. desemnează persoana plus o notă de valoare.

Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. R. o structură internă specifică. este inaccesibilă ştiinţei. După criteriul sferei. concret) – general (universal). T. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă.pentru a-şi justifica un statut sau altul. Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. condiţionarea personalităţii. 2. nu poate fi studiată. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. G. b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. chiar dacă există. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. interiorizată. delimităm două categorii de definiţii: 3 . După criteriul conţinutului. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. Lamiell).

Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. C. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. E. II. contradictorii. teoriilor personalităţii. asemănătoare. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). TEORII. pentru a favoriza exactitatea). teorii de compromis. Freud (psihanaliza clasică). Adler (psihologia individuală). K. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). să plece de la ipoteze verificabile empiric. teorii dinamice. teorii neconcordante. în funcţie de autorii lor: S. teorii integrative. diferite. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. logice. experimental). teorii nomotetice. b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). Horney (psihanaliza interpersonală). teorii genetice. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante. Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. teorii personaliste. Jung (psihologia analitică). opuse.G. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste).• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă. teorii dinamice. A. Din perspectivă evolutivă: teorii statice. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. Erikson 4 . e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante.. MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare.

personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. G. R. Cattell şi H. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). modelul substanţialist (teoriile tipologice. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali.(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. relaţional şi grupal. dinamică. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. G. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente.B. c. W. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii. irepetabilă şi ireductibilă. • Într-un sens larg. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret. interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. analiza separată a elementelor. în acelaşi timp. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. d. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. C. Friedman şi R. 5 . Eysenck (analiza factorială a personalităţii). unică. Teoriile personalităţii. la situaţie. Kelly (teoria constructelor personale). H. individul se comportă similar în situaţii diferite. Hampson). constantă. ca o structură globală şi unitară. Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). J. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. specific. structurală – consideră personalitatea ca întreg. b. Rotter (teoria controlului intern / extern).J. în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). Rogers (teoria centrării pe persoană). teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. totodată.H. şi anume: a. personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste.B. fundamental al acesteia. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. Dintre ele. până la elementul primar. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). factoriale. M. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului.

6 . afectivitate) şi se reflectă în comportament. gândire. a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. în orice împrejurare. hipercomplex şi probabilist. ea fiind un sistem dinamic. impulsivitatea. gradul de dezvoltare. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. fiind observabil încă din copilărie. De asemenea. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. expresivitatea psihică. integrarea. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. El se manifestă în orice situaţie. deschis. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea.• Într-un sens restrâns. o abordare din perspectiva ciberneticii. Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. Dintre proprietăţile generale ale structurilor. respectiv a personalităţii ca macrostructură. menţionăm: consistenţa. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). personalitatea conţine toate atributele sistemicului. Din perspectivă structural-sistemică. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. memorie. Ca entitate reală. mobilitatea (plasticitatea). III.

durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală.n. dar nu determină conţinutul vieţii psihice. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. alături de predispoziţii. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii.) – definit prin intensitatea.Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. structura temperamentală şi. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. determină categoria de temperament. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. şi invers. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. simpatie – antipatie). ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali). şi are rol mediator între intensitatea.s. Însă. ci reprezintă modul de a fi. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. şi nu latura de conţinut (internă). El influenţează personalitatea. determinate genetic. stilul comportamental. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. În principiu. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. temperamentul este latura de formă („stilistică”). el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). Dacă tipul de a. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. 2. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. respectiv. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere.s. Tipologii temperamentale: 7 .n. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii.

Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. echilibrat. tipul puternic. ectomorf. tipul muscular.n. echilibru. echilibrat. inert – generează temperamentul flegmatic. cerebroton. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim. generând trei temperamente – visceroton. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . tipul slab – generează temperamentul melancolic. Tipologii psihofiziologice: • I. 3. 2.s. (b) N. c) criterii psihologice. microsplahnicii. rezultă următoarele tipuri: 1. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. tipul digestiv. microsplahnicii. normosplahnicii. C. stabileşte trei biotipuri – endomorf. d) criterii psihosociologice. bimodale şi trimodale. e) criterii clinice. excitabil – generează temperamentul coleric. Lombroso. greoi) şi trei schizotimice (1. b) criterii psihofiziologice. longilin astenic. 4. G.P. 3. hipomaniac. somatoton şi respectiv. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. c. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. mezomorf şi respectiv. • Biotipologia italiană: (a). mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. sintonic. hiperestezic. 2. 4. tipul puternic. B. 2. b. tipul puternic neechilibrat. Viola. Pavlov studiind tipul de a. 3. brevilin astenic.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. d. E. fiind: unimodale. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. 3. A. 2. tipul cerebral). anestezic). mezoderm şi ectoderm. tipul respirator. brevilin stenic. 3. schizotimic. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. mobil – generează temperamentul sangvinic. 2. Biotipologia americană: Sheldon.

b) tipul afectiv. tipul limbic stâng. introtensiv şi coartat (retractat). şi anume: gândirea. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. 2. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. 4. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. identifică tipurile: extravert şi introvert. b. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. d) tipul gânditor. mental. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. 9 . senzaţiile şi intuiţia. tonusul afectiv.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). H. tipul limbic drept. • În funcţie de grupele sangvine. uretral. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. falic şi genital. rezonanţă. afectiv. special – gânditor şi intermediar. d. c. • • D. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. gânditor-introvertit. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. şi anume: gânditor-extravertit. dinamismul proceselor nervoase. stabileşte tipurile: extratensiv. tipul cortical drept. activism. afectivitatea. senzitiv-extravertit. • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). C. B. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. 3. intuitiv-introvertit. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. N. tipul cortical – stâng. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. sentimentalextravertit. Montain identifică 4 temperamente: a. perceptiv-imaginativ. Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. senzitiv-introvertit. anal. cărora le corespund 4 temperamente: 1. intuitiv-extravertit. • • sentimental-introvertit. c) tipul artistic. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate..

f.instabil. b. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. tipul sensibil. c. tipul agresiv. astenic. b. IV. d. după o schemă şi 10 . f . tipul depresiv.tipul productiv. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. E. polaritatea. abulic. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. 4. tipul exploziv. 2. interesele senzoriale.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. Schneider delimitează tipurile: a. • R. nervos. aviditatea. Kahn distinge următoarele tipuri: a. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. b. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. tipul nervos. d.tipul obsesiv. tipul hipertimic. j. tipul estetic. Allport şi Vernon: a. Horney: a. e. e. i. l. f. c. 8. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. sentimental. Le Senne. motorii şi fizice. flegmatic. g. tipul social. h. depresiv. 6. fanatic. pasionat. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. tipul acumulativ. g. Fromm: a. • K. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. tipul impulsiv. apatic. amorf. K. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. tipul bizar. tipul instabil:. D. tipul exploatator. h. tipul politic. i. j. Berger şi A. tipul religios. tipul amoral. k. e. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. isteroid (histrionic sau mitomaniac). exploziv. c. rezultând un mare număr de tipuri particulare. multidimensională. 3. tipul receptiv. tipul teoretic. b. tipul fantastic. tipul nestatornic. 5. G. b. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. apatic. d. coleric. structurate într-un mod original. tipul economic. hipertimic. 2. neliniştit.. 7. tipul detaşat. tipul complezent (dependent). c. E. sangvinic. c. d.

ştiinţifice.). Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. sfera afectiv-motivaţională. 4. Din punct de vedere evolutiv. după gradul lor de complexitate. aptitudini intelectuale. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple.formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. manageriale. c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. dinamogenă şi de autoîntărire. temperamentul). 3. executivă. 5. deprinderi şi priceperi. cunoştinţe. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. atitudinile. 11 . În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. pedagogice. aptitudini psihomotorii. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. de reglare. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. După structura lor. În structura generală a unei aptitudini. preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. elementare şi aptitudini complexe. de vârstă etc. eficienţă). de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. durata. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). originalitate. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. b) după proces (viteza. nici determinată de mediu. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. noutatea). se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. sportive. procesualoperatorie. tehnice.

logico-matematică. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. Th. Accepţiunea este însă limitată. empatică. Mayer şi P. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. H. interpersonală. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. D. Binet. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. Conceptul de inteligenţă. D. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Reprezentanţi: A. spaţială. Bar-On. ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). intrapersonală. inteligenţa socială şi capacitatea . Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. Gardner. Salovey. • • • Fr. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. Terman. Hebb şi B.P. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). inteligenţa semantică. muzicală. A. 2. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. J. Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. Wechsler. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. kinestezică. D. • J. D. J. S. Hein. V.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. practică şi socială. Simon. L. inteligenţa „subiectivă”. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. Goleman. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. 12 inteligenţa concretă.

Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. cu 3 subteorii: subteoria contextuală. Thurstone şi J. subteoria „celor două faţete”. ci necesită parcurgerea 13 . Abordarea genetică. subteoria componenţială. procesual al creativităţii. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. Piaget). Vernon. 2. 3. Spearman. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. forma cea mai înaltă a activităţii umane. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. Abordarea sistemică: R. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate. creativitatea constituie un fenomen general uman. b. VI. CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. valoarea. ca proces (vizează caracterul fazic. Burt şi Ph. calitatea rezultatului depinde de personalitate.Teoria bifactorială: C. faptul că ea nu se produce instantaneu. c.Abordarea analitică factorială. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. Teoria ierarhică: C. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. Teoria multifactorială: L. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă).P. Guilford. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă.

largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. putând stimula sau inhiba creativitatea. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). c. flexibilitate. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. aptitudinali şi temperamentali). Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. psihosociali. • lipsa de îngâmfare. b. d. încrederea în propria activitate creatoare (C. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. 2. 3. fiecare individ dispune de un potenţial creativ. se integrează organic în structura personalităţii. în grade şi proporţii diferite. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). receptivitate la orice. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. incubaţia. variabilitatea ideilor. Importantă este configuraţia factorilor. toleranţa la situaţii ambigui. G. 4. socioeducaţionali. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . iluminarea.unor etape. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. VII. • sensibilitatea pentru probleme. Factorii creativităţii: a. factorii afectiv-motivaţionali. 2. originalitate (Lowenfeld). Prin creativitate. factorii de personalitate (atitudinali. b. Taylor). socioculturali. verificarea). ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. capacitate de redefinire (Guilford). elaborare. iar la rândul ei. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. sensibilitate faţă de probleme. 3. interacţiunea lor. omul valorizându-se pe sine însuşi. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. originalitate.

afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual.Atitudinea este poziţia internă. Din punct de vedere funcţional. afective şi volitive. pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. ci doar cea esenţială. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. specifică. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. ca o structură psihică multidimensională. 15 . Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. atitudinea faţă de diferite instituţii. În funcţie de obiectul de referinţă. care include structurile: cognitive. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. conducând la diverse tipologii caracteriale. de declanşare şi ai conexiunii inverse. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. definitorie pentru om. ca notă distinctivă a personalităţii. care include operatorii de conectare. ele devin valori. astfel. se elaborează sistemul atitudini-valori. atitudinea faţă de ceilalţi). de activare. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. motivaţionale şi afective. relaţii de compensare. Atitudinea apare. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. relaţii de coordonare (de cooperare). coerentă cu toate celelalte. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. Ponderea celor trei componente (cognitivă. specifică şi unică. (b) blocul de execuţie. cu valoare morală.

Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. voliţionale. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. La rândul său. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. d) relaţii de feed-back. se organizează. se relaţionează reciproc. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. antagonice.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. Trăsături particulare (cognitive. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. afectiv-motivaţionale şi volitive. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. dimpotrivă. nu atât gradul lor de dezvoltare. ci interacţionează unele cu altele. b) relaţii de interinfluenţare. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . de dezechilibrare a acesteia. afectiv –motivaţionale. Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). laturile) personalităţii nu sunt separate. în general. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. independente unele faţă de altele. VIII. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. c) relaţii de compensare. cu efecte pozitive / negative. de avantajare sau periclitare. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. intersubiective. morale). Între subsistemele personalităţii se disting. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. caracterul influenţează (controlează. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale.

Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. inteligenţa activă (optimală). IX. 4. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. Eul este nucleul central al personalităţii. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente). Caracterul trebuie să regleze temperamentul. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. astfel. însă. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate.anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). şi alţi factori. Creativitatea presupune. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. 2. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. 3. Modificarea manifestărilor activitate. nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. în afara inteligenţei (factorul esenţial). Inteligenţa este subordonată creativităţii. influenţa este pozitivă. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. de compatibilitate. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . Important este. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. de concordanţă. atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor.

însă nu orice fel de conştiinţă. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. proprietăţile (particularităţile) Eului. În cadrul personalităţii. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. Eul social. organismul e mai larg decât personalitatea”. după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. Eul corporal (fizic). şi anume: a. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. 3. 2. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic.informaţiilor despre sine. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. ci ca un adevărat sistem de valori. generând astfel sentimentul identităţii. funcţia de mediere şi reglare. Eul este. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. un construct între conştiinţă şi personalitate. b. orientarea finalistă. exprimă personalitatea. Eul psihologic. profilul spiritual. componenţa şi structura psihică a Eului. Allport. de fapt. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. reflexivitatea. Eul conţine personalitatea şi. Din punct de vedere structural. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). G. şi anume: funcţia cognitivă. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. în acelaşi timp. gândirea. spre realizarea scopurilor. În afara elementelor menţionate. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. 18 . majoritatea lor au unele aspecte comune. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. – la câteva criterii. c. Astfel. profilul social şi profilul mixt. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. despre ceilalţi şi despre lume. funcţia motivaţională.

Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. totodată. Ulterior. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. şi anume: nivelul interpersonal. consevatorism – radicalism.X. şi nu personalitatea globală. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. Ea se relevă acestora. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. formele „B” şi „C” (de control. astfel. NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. cu orientări valorice diferite. F. În funcţie de cele 3 dimensiuni. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic). Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. comportamentul interpersonal concret. generând.afectiv. XI. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. de validare). pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează.

b. pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). Funcţiile empatiei sunt multiple: a. performanţială. permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. acţiunile. de comunicare (interpersonală). adaptarea socială a personalităţii. a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). c. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. însuşire psihică (trăsătură de personalitate. Empatia vizează două componente psihologice: a. proces psihic (desfăşurare multufazică. la un nivel superior. ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. d. de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). d. b. b.Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. e. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). nu înseamnă pierderea propriei identităţi. subiectiv). transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). predictivă. Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. empatia include mai multe ipostaze. fenomen psihic (fapt interior. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. înţelege şi evalua stările. S. Empatia nu este înnăscută. transpunerea în stările afective ale celuilalt). c. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. gândurile. deşi presupune identificarea cu celălalt. mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. gândurile şi acţiunile celuilalt). Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. produs psihic (retrăirea stărilor afective. începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). 20 . cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). şi anume: a. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. Fiind un construct multidimensional de personalitate. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic).” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -.

În acest sens. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare.devenirea conştientă de lume. uniform. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. ci şi regresiv. 21 . desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. c. continuu. domeniul medical. elaborarea. nivelul structurilor semidezvoltate. artistic şi literar. 4. coerent. 3. atitudini. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. crearea de valori sociale. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. K. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. M. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. 10. discontinuu. capacitate de adaptare redusă. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. de alţii şi de sine. ea devine. convingeri în raport cu lumea şi cu sine. 6. b. funcţionalitate ineficientă. nivelul structurilor primare (globale). scopuri. motive. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. XII. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. nobil. nivelul structurilor dezvoltate. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. 7. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. 2. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. se construieşte în cursul ontogenezei. 8. psihoterapia. didactic. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. capacitatea individului de a se pune în valoare. neuniform. cu efecte adaptative. concepţii. psihologia personalităţii. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. de a se face recunoscut de alţii. 9. începând încă din primele zile ale copilăriei. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. 5.

hiperexactă. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. 3. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. C. securitatea emoţională (autoacceptarea).unificare. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. umor). emotiv. C. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. trebuinţa spre unitate. 3. exaltat. ci şi numărul lor. G. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. Allport. trebuinţa spre flexibilitate. se situează la limita dintre normal şi patologic. nestăpânită. hiperperseverentă. Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. distimic. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. 2. cu tendinţa spre patologic. performanţă. intuiţie. 4. 5. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). anxios. predispune la manifestări patologice. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative).Maslow). La polul opus. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard. capacitate de autoreglare. Maslow.B. Personalitatea optimală (termen introdus de W. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. labil. adaptare. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. 22 . funcţionalitate eficientă. personalitatea pozitivă). exigenţa Eului. Rogers. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. autorealizare (A. percepţie realistă. şi negative. sănătate mentală. eficienţă (personalitatea optimală. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. rezultă tipurile accentuate: hipertimic. vom avea caracteristicile personalităţii imature. în condiţii defavorabile de viaţă. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor). 2. obiectivarea Eului (autocunoaştere.

se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. Mihaela. nesistematică a faţetelor). 23 . f. Fundamentele psihologiei. Editura Trei. Editura Fundaţiei România de Mâine. b. 1991. în cele 4 tipuri majore de personalitate. Bucureşti. Structura şi dezvoltarea personalităţii. şi tipuri de Eu. 4. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare.D. subordonarea sau chiar anularea celoralate). II. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. obiectivată în comportament). 5. e. 2005. 2. în mod corespunzător. tipul instabil (acţiunea independentă. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). Tipuri psihologice. 2006. prin intervenţii educative şi terapeutice. 2004. Carl Gustav. necorelată. c. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. Cunoscând tipurile de personalitate. vol. Diferenţe interindividuale. Bucureşti. personalitatea manifestată (exteriorizată. 4. vol. Gordon. celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. evita. Jung. multe alte tipologii ale personalităţii. 3. Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. Bucureşti. 2. Mihai Golu. d. Allport. personalitatea ideală (imaginea dorită). Editura Didactică şi Pedagogică. După modul de interacţiune al celor 6 faţete. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). Psihologia personalităţii. Corina Ţuţu. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). Editura Fundaţiei România de Mâine. 3. Editura Tehnică. Ann Birch. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. Bucureşti. şi anume: a. În funcţie de diverse criterii. M. Bucureşti. totodată. Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. putem forma. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Sheila Hayward. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). Opere complete. Toate aceste tipuri pot fi încadrate.6. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. 1999.

Tudora Sima. Editura Polirom. 2004. Mihaela Roco. Editura Victor. Stroe. 9. Ralph Linton. Bucureşti. 2000. Empatie şi personalitate. 10. 1997. Bucureşti.6. Fundamentele psihologiei. Mielu Zlate. Bucureşti. 7. 24 . Bucureşti. Fundamentul cultural al personalităţii. Editura Pro Humanitate. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Editura Atos. 8. Elemente de personologie. Iaşi. Editura Ştiinţifică. Marcus. 1968. 2001.

Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp. este o ştiinţă a dezvoltării. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. Ca urmare. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. drd. 1 . cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. de la naştere până la moarte. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. pe când psihologia genetică. I. la rândul ei. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor.

dimpotrivă aspectul lor evolutiv.3). p. în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. spun cercetătorii francezi citaţi. 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Psihologia dezvoltării (în engl. de asemenea. Neveanu. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. finalitate şi evoluţie (Bideaud. psihologia dezvoltării la procesele evolutive.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. Guidetti. Sillamy. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. 2002. Pedinielli. noţiunile de continuitate.plecând de la studiul copilului. 2002. p. De asemenea.P. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. Gesell în Statele Unite. psychology of life (life-span psychology). Houde. Pentru termenul de psihologia vârstelor. 1978). O accepţiune generală a termenului este 2 . Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. Psihologia genetică reprezentată de A. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. J. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. Piaget în Elveţia şi H. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. 1997). ci.

într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. explicarea. De exemplu. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. diagnoza şi consilierea. Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. 1997). Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. deşi vârsta în sine nu le explică. Cu alte cuvinte. educaţional. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. Explicaţiile 3 . Şchiopu. socio-cultural. Şchiopu. afective. cognitive. provizoriu sau definitiv. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. profesional (U. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. psihice şi sociale. ierarhizate în timp. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. în prefaţa la Psihologia vârstelor. 1997). psihice.

teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. controversate. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie. precum şi caracteristicile dominante. dezvoltarea înseamnă a creşte. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. a se maturiza şi a învăţa. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. De aceea. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. Se 4 . şi nu transformări. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale. implicând adăugiri. care se pot constitui în teme principale. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. De exemplu. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. În concluzie.

Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. sunt exemple clare de creştere. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. Zlate. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul.pot identifica creşteri ale masei somatice. De exemplu. maturare şi învăţare. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. Lefrançois. 1993). Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. 4) sau celor fiziologice (M. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. Asemenea schimbări. rezultatul maturării în final este acelaşi. p. 5 .

de regulă în plan inconştient. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. principii. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. 6 . Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. teoriile învăţării sociale. II. adânc înrădăcinate în individ. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. De aceea. Studiul teoriilor dezvoltării este important. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. cât şi pentru viitor. şi abordările psihanalitice. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. Piaget. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. dar şi predicţii pentru fenomene. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. Aceste afirmaţii. concepte. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. atât pentru timpul prezent.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. mergând până la principii şi legi. 1. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. ipoteze. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. În opoziţie cu aceştia.

cât şi în practica sa. refularea şi cenzura. Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. în consecinţă. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. Atât în teorie. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. suptul degetului. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. sublimarea. Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO).Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. simbolizarea. Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. 1975). definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient. de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. format din instanţe cu specializări funcţionale. fumatul). Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun.

Pe scurt. înghiţitul şi joaca cu buzele. pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). instinctual. etapa genitală. Ego şi SuperEgo (vezi figura). denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. 1998. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. ID-ul este dominant. 36). Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor. etapa falică. ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. trecând prin etapa anală. p. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . etapa de latenţă şi. în final.etape ale apariţiei. muşcatul. teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. precum şi reţinerea lor. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu.

el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. Lefrançois. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. respectiv. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. literatura şi arta. EGO. ID. în acelaşi timp. educaţia specială. psihologia şi consilierea confesională. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. EGO. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. * După Guy R. psihologia gestaltistă. îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii.Oedip sau Electra. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. psihologia socială. 9 . 1983 2. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. psihiatria. ID. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. dezvoltarea copilului. îngrijirea copilului. educaţia timpurie. tată. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi.

Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E.Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. De exemplu. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 . individul capătă o dimensiune a competenţei sale. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. ori un moment critic. În fiecare stadiu are loc o criză. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări.

▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. ▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. cooperarea. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. aplicat comportamentului copiilor. Watson. sexualitatea. acesta face un experiment în 1920. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. prietenia. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . de a muri 3. Impresionat de activitatea lui Pavlov. Locke asupra intelectului uman. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice.

În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. ţinuţi pe genunchi. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. 12 . sete şi sex. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. În acest moment. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. rigidă şi extremă. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate. dar blând. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. sărutaţi. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. De exemplu. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. Prima. La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. În locul căldurii şi dragostei. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare.obiect alb. În acest scop.

Freud. El a observat a atât animale. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. altele cum ar fi lauda. Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. cum este agresiunea. 4. dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. De exemplu. Ca urmare. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). După Skinner. În contrast cu acestea. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. pe lângă hrană şi băutură. zâmbetul. în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. o jucărie nouă. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului.

pedepsire. atenţiei. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. Această dorinţă de apropiere. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. 1939). în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate.detaliu. atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. aprobării părinţilor. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. Adoptând teoria lui Hull. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. Hull. Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. Hrănirea promptă. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Cu această constatare. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea.

Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. fără pedepse sau recompense directe. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. De exemplu. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv. de a reţine şi abstractiza. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. J. conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. Comportându-se ca aceste modele. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. Cu toate acestea. 5. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 .

adică de structurare prin incorporare şi. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. adaptare). inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. Acomodarea comportă. dar percepem acţiunea. de asemenea. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. Astfel. Nu percepem schema. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. prin acomodare. fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. Pe plan biologic. structuri de grup). astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. 16 . iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. O schemă se conservă. dar se poate modifica fie generalizându-se. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. obiectele suferă transformări când sunt asimilate. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa.dezvoltării sunt indisociabili. Stadiul în această perspectivă presupune: ‰ ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. acomodare. se consolidează prin exerciţiu. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. deci. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni.

Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. pentru dezvoltarea intelectuală. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ.‰ există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: ‰ hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. 17 . Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. sau a altor agenţi fizici sau chimici). emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. ‰ atât stadialitatea genetică. ‰ fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). ‰ fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. ‰ protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. Din această cauză. ‰ III. ‰ că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). ‰ Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. ‰ Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. vorbirea. ‰ Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani.

‰ Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: ‰ Să crească într-o familie unită. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). ‰ Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. Ritmul de creştere. de compoziţie şi funcţie celulară. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. de regulă. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. adaptate nevoilor copilului. ‰ factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. de către părinţi. hormonali şi de mediu. (Florin Iordăchescu. 199) 2. stimularea senzorială se va face de către specialist. conform programelor genetice.‰ prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. prin supravegherea stării de sănătate. prin imunizări etc. ‰ factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. 1998. ‰ Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului ‰ Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. ‰ factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. în special de către mamă. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia. 18 . ‰ Să i se asigure o stare de sănătate bună. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. particulare fiecărui ţesut. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. iar în cazul copiilor bolnavi. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. p.

1983). iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. greutatea medie este de 9. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. la 1an ajunge la 1. 3.‰ factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. 1975 p.5 kg. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. la 3 ani. În primul an. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. obiceiuri elementare. a cutiei craniene. sex.. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. coloanei vertebrale.100 gr. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr. 55-73). Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. ‰ factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. climatul afectiv. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor.E. dentiţiei (Ferrier P. a membrelor. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 .

Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. Aceste legi sunt: ‰ Legea dezvoltării cefalo-codale. Acum este capabil să împingă. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. reprezentarea şi limbajul. să smulgă. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. La doi ani este capabil să deschidă uşile. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . descendent de la muşchii oculari. mâncând cu linguriţa). Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană. la apucare. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. să tragă. Dezvoltarea psihomotorie. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. De aceea. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. să ridice. În acelaşi timp. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. la muşchii gâtului. redresând capul. ‰ Legea dezvoltării proximo-distale. desfacere. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. de la manevrarea imprecisă. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. să spargă. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. dulapurile. învârtire. târât. căţărat. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. De exemplu. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul.

Gângureşte când se vorbeşte 3 21 . Surâde când i se vorbeşte.S. inexpresivă.S. deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. observă examinatorul. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul. ‰ Normele dezvoltării. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară. urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. de la umeri la mână şi aşa mai departe).) Mici zgomote Figură guturale. Tonusul este legat de evoluţia posturii. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume. ‰ Evoluţia tonusului şi a posturii. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină. râde. Mimică la figura umană.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. emite vocale izolate Gângureşte. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului.

ridică mâinile după obiecte. Stă în şezut susţinut. Recunoaşte jucării. Răspunde la nume. prehensiune precară. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. Descoperă un 22 Silabe izolate. recunoaşte biberonul. încearcă cu insistenţă să apuce jucării. tata. zgârie diferite obiecte. apucă al treilea cub. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. Gângureşte. Stă în şezut. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. Ta. Pricepe „nu”. Ta. înţelege. Prinde cu amândouă mâinile. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. mângâie imaginea din oglindă. Ma. 9 10 Stă în pi- . Îşi ţine biberonul. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. priveşte al doilea. Ba. Papa. mănâncă singur un biscuit. priveşte alt obiect. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. duce obiectele la gură. încearcă să reapuce un obiect căzut. Suge jucării. mama. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. ţine un cub. prehensiune palmară. se întoarce de pe o parte pe altă. Vede imediat un obiect. prehensiune radio-palmară. imită sunete. cade în mâini. ţine un cub. culcat duce piciorul la gură. Apucă bine alimente solide. Loveşte un cub de altul.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. 6 Întoarce capul la sunet.

ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. Fraze din 3-4 cuvinte. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. aşază un cub pe o suprafaţă. tata. mama. Bea singur din ceaşcă. pricepe să dea obiecte la cerere. urcă scările ţinut de o mână. se ridică susţinut. Controlul parţial al sfincterelor. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. repetă cuvinte. Merge. Încearcă să construiască un turn din cuburi. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. imită sunete. combină spontan 3-4 cuvinte.11 12 cioare. denumeşte imagini din cărţi cu poze. controlul sfincterelor pe parcursul zilei. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. răspunde la nume Spune două cuvinte. cere când vrea să mănânce şi să bea. 20 de cuvinte. mama. limbaj sub formă de jargon. arată celor din jur ce îl interesează. 4-5 cuvinte. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. Aşază jucării pe o suprafaţă. mâzgăleşte spontan pe hârtie. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. ascultă ordine. dă cu piciorul în minge. prehensiune cu opozabilitate În picioare. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . lângă bară. se aşază singur pe un scăunel. Turn din două cuburi.

se îmbracă singur cu o jachetă. „eu” pentru a utilizează plu. Ţine corect creionul. răspunde la întrebări. Sare pe ambele picioare. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie.Utilizează mele complet. copiază cercul. ţine corect creionul. încearcă să se ţină într-un picior. riţa.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. directă. tu. merge pe bicicletă. Utilizează prepoziţii. cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. verbalizează ceea ce face. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. Ştie să-şi spună sexul. 24 . 1993). al meu. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând.se denumi ralul. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. Zlate. se îmbracă şi mănâncă singur. încearcă să se ţină într-un picior. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. Verza. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală.

Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. dacă nu mai multe dintre acestea. aude.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. Verza. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. p. După M. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. 5 luni – sunete în ritm alert. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. simte. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. 6 luni – sunete mai variate. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. 1993). Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. 7 luni – vocalizează 25 . Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. Zlate (1993. vrea. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. 2 luni – gângureşte. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. Zlate. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. 3 luni – vocale şi consoane izolate. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. la 3 ani şi jumătate. 4 luni – tendinţa de modulare. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. În România.

36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. adjective. 33 luni – poezii scurte. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. 8 luni – pronunţă silabe.silabe. receptiv la cuvinte noi.1. verbe. 3 cuvinte (substantive. 30 luni – vocabular activ bogat. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. 24 luni – propoziţii din 2. ƒ Apar reacţiile circulare terţiare ƒ În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. ƒ Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). 11 luni – cuvânt cu sens. ƒ Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. foloseşte cuvinte – propoziţii. foloseşte corect pluralul. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. sensul pluralului. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) ƒ Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. limbaj constituit gramatical. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 4. pronume). 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. verb conjugat. ƒ „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. în vocabular activ. cuvinte din mai multe silabe. 18luni – 8 până la 10 cuvinte. pronume personal. 9 luni – silabe repetate. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment.

respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. Această perioadă de după vârsta de 2 ani. ƒ Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) ƒ Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. 111). apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. p. ƒ Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. 27 . este marcată de trei mari achiziţii. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. imaginile mentale şi limbajul. 2002. Prima etapă este activă. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). apoi semiotică.2. 4. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti. În jurul vârstei de 2 ani. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. jocul simbolic. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute.

28 . El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. El se referă la „instincte sexuale”. D. 168). teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. R. Smith. E. anal. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective.C. ‰ etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. nevoia de contact social care este o nevoie primară. Un alt psihanalist. etologie şi psihologie cognitivă (R. p. anal şi debutul celui falic. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. 111).J. Atkinson. J Bowlby. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. structurală. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. 2002. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. Bem. p. Atkinson. p.E. falic. de latenţă şi genital. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. 2002. Freud propune cinci stadii: oral. Birch. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului.5. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A. 579).L. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: ‰ etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. 2000. ‰ etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident.

6. Zlate. După R. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. aceasta durează în timp şi spaţiu. Identitatea se construieşte procesual. ‰ etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. Ca urmare. M. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. 1993). Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. Zazzo şi A. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. Verza. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. 1993). Verza. În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. Odată stabilită legătura de ataşament. Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Zlate.

Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. 127 şi Golu. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). Din acest moment el surâde în oglindă. ca urmare. 1997. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). apreciază autorii. Zlate. copiind comportamentul părinţilor. Şchiopu. p. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani).imagine. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. E. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. Verza. preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . oferind în acest fel propria lor recompensă. Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. IV. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. Verza. p. aceasta fiind doar o imagine. astfel. Cercetările arată că. stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). că imaginea nu prezintă un alt copil. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi. Între 18 şi 24 de luni. 1993.

Preşcolarul mare. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). copilul trăieşte frenezia explorării mediului. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune.mare (5-6 ani). limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. sunt utilizate unele procedee de memorare. jocul este mai bazat în acţiuni. Începe pregătirea pentru şcoală. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare. atenţia voluntară devine de mai lungă durată. dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. forţa şi coordonarea mişcărilor. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. apar primele forme ale gândirii logice. care devine un proces orientat. Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. deşi activitatea de bază rămâne jocul. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. fapt ce îi dezvoltă percepţia. echilibru şi calitatea mişcărilor. În general. 2. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător.

spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). 7 ani el va reprezenta cca 1/6. p. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . 1984. cântărind cca 1. Procesul de osificare continuă. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie. Zlate. 79). cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. de asemenea. Verza. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. de la 370 g la naştere. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. dar şi o asimetrie funcţională. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie.200 gr. ceea ce permite o mai bună coordonare. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. 3. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. se măreşte volumul creierului. de exemplu. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. îşi triplează greutatea la 3 ani. 26). se constituie curburile coloanei vertebrale. Creierul are o simetrie anatomică.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. 1993. p.

Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. arată Wallon. 1964. neîngrădită.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale.Wallon. astfel încât o posibilitate mai mare. timp. Limbajul. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. fie dominante perceptive. spune că e pahar. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H. Acum. 214). 2001 p. Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. spune că e un câine mare. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. 33 . de acces la obiecte. ‰ explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. p. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. 2001. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. dacă vede la grădina zoologică un lup. ‰ saturate emoţional. manipularea. în special de către educatoare (Tinca Creţu. percepţia rămâne globală. ‰ pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. în structura imaginii se impun. Formarea reprezentărilor de mărime. este un suport necesar al reprezentărilor. Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: ‰ sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare.şi auditivă. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format.149). ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. mai ales cea a structurilor verbale. ‰ percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. compunerea şi descompunerea lor. formă. astfel. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. dar. p. dacă vede un recipient ca un cilindru. dar uneori transferurile sunt deformate. în ansamblu. ‰ percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult.

colective. gest simbolic (J. stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. pot fi caracterizate prin următoarele: ‰ nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă.Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. toate sunt puse pe acelaşi plan.H. apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. 1993. se individualizează (Golu. imagine mintală. ci şi la închegarea personalităţii sale. p. ‰ ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). Luquet (1927). El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. 45). Inhelder. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. 1976. 4. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. sunt convenţionale. clasic pentru acest tip de studiu fiind G. 34 . ƒ această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. Zlate. ƒ funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează. Piaget. p. după Tinca Creţu. B. 81). stadiul realismului fortuit de la 3 ani. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. ‰ nu respectă perspectiva. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. ‰ nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. Verza. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. Piaget. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. alimentare.

3. 9 ani). e. imitaţia amânat㠃 imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. după 7. fobii. „realismul neizbutit”. 2. 6 ani. dificile. ƒ lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. „realismul fortuit”. 8 ani apar cele cinetice. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. b. d. de aceea el este centrat pe sine însuşi. cinetice. evocarea verbală – limbajul. desenul – 1. apărarea împotriva angoasei. 35 . – statice. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. „realismul vizual” (8. 3 ani şi 5. „realismul intelectual”. ƒ imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie).. ƒ jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. Are ca şi caracteristici generale: ƒ egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. ƒ jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. la răsturnări de roluri etc. agresivitate sau identificare cu agresorii. de transformare. reproductive şi anticipative. 4. c. jocul simbolic ƒ la 2.ƒ preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora.

intuitivă şi preconceptuală. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului ƒ „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. ƒ artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 . Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. vii şi conştiente. copilul procedând de la singular la singular. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. procedând într-o manieră aparent logică. personajele fantastice pot interveni în viaţă. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). felul în care se reprezintă pe sine. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. În concluzie. ci conferă realităţii explicaţii confuze. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. Schemele verbale devin ele însele preconcepte.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic.

substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani).500 de cuvinte la 6 ani (W. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). 2. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. 47). Verza. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. discrimina şi manipula). Zlate. 2002. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. Carroll. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. p. 5. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani). p. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte. erorile fiind din ce în ce mai rare. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. p.000 de cuvinte la 4 ani. până la 2. către vârsta de 3 ani.B. 37 . 114). 87). 1979. limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. identifica. Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere. vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. 1993. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade.

au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. precum şi componente eferente motorii. Slama-Cazacu. Deşi monologul este extins în această perioadă. – relatează despre 3 imagini. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. „mâine”). „voi”). Limbajul intern este un limbaj interior. „tu”. 6. Şchiopu. kinestezice. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. în concepţia cercetătoarei. „noi”. p. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului.Sintetic spus. Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. de fixare a experienţei cognitive. ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. 1963. pentru această perioadă. p. cuprinde componente auditive şi vizuale. – recită poezii lungi cu intonaţie. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. şi de organizare a activităţii(U. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. egocentrismul. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. – recunoaşte corect 3. 266). 4 litere. motivaţiilor. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). 1966). acum are loc un progres care face ca 38 . el nu reflectă. 240). 1973. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare.

emoţiile să fie mai profunde. se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. iar treptat se constituie memoria afectivă. Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. arată psihanaliza. de exemplu. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate. când se loveşte. Şchiopu. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. p. mulţumirea. reuşeşte uneori să nu plângă. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. corecte faţă de sine însuşi. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. 1963). Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii.245). 39 . Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Tot acum. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. Şchiopu. prietenia şi dragostea). Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. 1963. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice.

Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. copilul fiind încă centrat pe sine. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor. 40 . perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. 2001. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu.177). Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. în construirea limitelor (structurarea superegoului). Complexul de ambele tipuri. în orientarea dorinţei umane. arată psihanaliza.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. 7. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. precum şi a fiziologiei actului sexual. Ca o concluzie. 2002). spune Freud. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. Copilul. Pedinielli. consistente şi de durată. contribuie în primul rând la acest proces. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Houde. Constanţa atitudinilor. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. p.

Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. ci şi la nivelul rolurilor. 1997). iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. una în care 41 . Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. la băieţi.203.). Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor. implicit forţa musculară. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu. creşte volumul masei musculare. producţia de neuroni este completă. prin poziţii incorecte. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. În perioada precedentă. V. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1. Ciofu. personajelor. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. Celulele gliale. iar la fete între 110-130 cm. Perioada este una de tranziţie şi deci. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. Continuă procesul de osificare. el caută acum aprobarea. 1998). imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii. C. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. Este o perioadă de narcisism. Ciofu. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă.5kg/an. atitudinilor. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. Coloana vertebrală devine mai puternică. Berk. p. p.13. 115-130 cm. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor.

La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . 1984). dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă. 2. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. ca şi cele secundare. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. 1978). responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. La naştere regiunile primare ale cortexului. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. Golu. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. precum şi de feedbackul necesar. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). trunchiului şi apoi ale picioarelor. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. Mai mult. pentru cei mai mulţi indivizi. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor. controlând mişcările mâinilor. De exemplu. 1993). largi. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. şcolarul mic oboseşte uşor.

Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. 1993). Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. Percepţia câştigă noi dimensiuni. Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. înapoi) şi se formează simţul orientării. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă. minute. p. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. stânga. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. p. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. cât şi conţinutul.câmpului vizual central şi periferic. înainte. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă.111. 43 . Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. mental). 2002). în imagini. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene.115. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite. Golu. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P.

acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. apoi prin reciprocitate. 44 .115. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. volum (Bideaud. relaţie şi număr. Pedinielli. în stadiul care ne interesează. 2002). Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. Houde. precum B egal cu A. p. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă. reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. ƒ Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. analiza cu sinteza. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. înmulţirea cu împărţirea. conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. 331. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. 2002). reale şi manipulabile. ƒ Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. materiei sau masei. ci doar inversarea. ƒ La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. lungime. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. în mod simultan. greutate. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs. În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p.

Dezvoltarea limbajului. culoare. ƒ potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. limitate. ƒ Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. de experienţa imediată. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. intuitive. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. seriază. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . imediate. – clasificare (grupare după criterii – formă. ƒ generalizări înguste. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. În concluzie. ƒ Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. ƒ raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. 1973). descrescător). − structuri operatorii de clase. 3. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). ƒ numărul. − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. ƒ serierea. sărace. ƒ cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: ƒ Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. ƒ Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: ƒ clasificarea.Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. mărime). naive ale etapei precedente.

dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. citirea şi scrierea. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului.000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. 46 . Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). sinteza. clasificarea şi concretizarea logică. 1984). Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. citire). ridicându-se în plan abstract. greutatea. timpul. comparaţia. Şarlău.S. volumul. scriere). activitatea verbală expresivă (vorbire. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. scriere. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. codare. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. grafic etc. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. şi de la cuvânt la idee. anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. La sfârşitul perioadei. structura semantică de profunzime. citire.500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. afective şi motorii. exprimarea. spaţiul. Se merge de la idee la cuvânt. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. categorial. enunţul verbal exterior.M. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). sonor. decodare (G. J. viteza. general umană. generalizarea. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. activitatea verbală impresivă (audiere. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. W. Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. abstractizarea. Activitatea verbală are componente cognitive. Golu. vorbire.

aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. dobândirea mecanismelor funda-mentale. Mialaret. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. p. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. 1993). Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. 25. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. p. Gândirea. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. Şerdean. dezvoltarea vorbirii. automatizarea citirii.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . citirea curentă corectă. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. citirea expresivă. motivaţia. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. 1978). citirea textelor simple.48. în principal vederea şi auzul. înţelegerea celor citite. Ray. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. 1999). iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. după care să se parcurgă drumul invers. La un alt nivel. de la sunete la silabă. Vrăsmaş. corectarea articulării şi pronunţării. Rast. deci metoda trebuie să fie fonetică. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. iar pe de altă parte. delimitarea sunetelor din cuvinte.

însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. 4. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. În privinţa deprinderii scrisului. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă.28. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. corporală şi cea grafică. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. în structuri. antrenarea simultană. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. arată A. p. Vrăsmaş. Scrierea. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. Se poate constata o schimbare a 48 . Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. desen) şi în speţă (E. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. legătura dintre expresia orală. Vrăsmaş. în învăţarea semnelor grafice. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. nivelul motor.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. semne convenţionale. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. abecedară şi postabecedară. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. controlul kinestezic şi controlul vizual. Cele două mişcări se unesc. precum şi realizarea mobilităţii acestora. 1999).

cât şi la decentrarea intelectuală. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. care va permite regruparea. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. aşezarea lor în categorii. respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. VI.intereselor. dar el rămâne deocamdată ocultat. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. cognitivă. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. Perioada este caracterizată de 49 . alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. dar şi cu cele ce vor surveni. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). pentru lumea exterioară. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Debutul stadiului este numit de către H. modificarea categoriilor anterioare prestabilite.

Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă. precum coşurile. Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă).R. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. dinţii neregulaţi. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. Lefrancois). înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. Probleme. 1950). ochelarii. Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. pielea grasă. Datorită creşterii explozive şi inegale. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. după această perioadă el este capabil să aibă copii. iar înălţimea cu 27%. Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G.

De aici. În perioada adolescenţei. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. cât şi în funcţiile diferitelor organe. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă. clitorisului şi uterului. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. dezvoltarea glandelor mamare la fete. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. în greutate 4. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. schimbarea vocii. lungime.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. mâinile şi picioarele lungi. Se produc modificări sensibile. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. Tot aşa. din punct de vedere morfologic. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. în greutate. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă.

Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse. sunt mai populari. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. cât şi la băieţi. În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii.R. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. Lefrancois).C. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii.scoarţei cerebrale. 2. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. De aceea. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. 1965). Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. 52 . Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: ‰ de adaptare la mediu. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. mai încrezători în sine. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. 3. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. atât la fete. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. sunt neliniştiţi. alţii mai puţin. Jones. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări.

de anticipare. E. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. După M.de depăşire. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. de independenţă. ‰ ‰ 53 . precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: ‰ conduita revoltei. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. spiritul critic şi autocritic. Nevoia de independenţă. capacitatea de interpretare şi evaluare. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. de definire a personalităţii. 1993. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. (P. Golu. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. 1993). Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. şi nevoia modelelor. p. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. are loc acum un proces de dezvoltare. autodepăşire. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. M. de planificare. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. Verza. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. Zlate. de predicţii. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. autoeducare în adolescenţă. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. Zlate. de apartenenţă la grup. În consecinţă. de a fi afectuos. 158). În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul.

Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. de răzvrătire. creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. ‰ ‰ 4. Creşte acuitatea vizuală. se lărgeşte câmpul vizual. 137). Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. 1969. vederea la distanţă (gradul de distanţă). p. precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. Adolescentul insistă.conduita închiderii în sine. p. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. mirosul. spune Jean Rousselet. Are loc erotizarea sensibilităţii. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. 1963. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. Ca 54 . sensibilitatea cutanată. 425). asupra studierii defectelor sale. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. capacitatea de acomodare. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Se dezvoltă gustul. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. înţelegerii nuanţelor din vorbire. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. conduita exaltării şi afirmării. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. Şchiopu. manifestări de protest.

432). Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . mai complexe şi mai variate. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. problemă. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. devin mai eficiente. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Observaţia este folosită pentru a verifica. voluntară şi perseverentă (U. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. 1963. În conformitate cu teoria lui Piaget. intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. Şchiopu. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. p. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. mai solicitată în probleme noi. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. obiectiv. Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. se determină criteriile logice ale clasificării. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. 1963). Şchiopu.

B. financiară de confort. Lefrançois). 95). varietatea şi bogăţia conceptelor individului. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. cât şi pentru adolescent. acum devine importantă şi pentru băieţi. p. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. contraargumentare. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial.R. Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. 5. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. de demonstrare. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Relaţiile între băieţi şi fete. De asemenea. Inhelder. 1979. mai ales relativ. 112). Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. Carroll. 1976. la siguranţa şi confortul oferit de familie. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. p. Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni.R. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. Piaget. elaborare de ipoteze.

R. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor).B. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. PERIOADA ADULTĂ 1. VII. Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. H. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 . ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia.apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. proces care începe de la 25 de ani. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator.

Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. Sunt de asemenea mai discrete. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. încărunţirea şi rărirea părului. La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. Volumul şi distributivitatea 58 . apariţia ridurilor. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei. cât şi sensibilitatea tactilă.şi mai departe. ele pot să le conserve încă multă vreme. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. creşte greutatea corporală.

Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. implantaţie profesională intensă. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. activitate cumulativă. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U.cresc mai mult. este caracterizată de activitate profesională intensă. Şchiopu. datorită multiplelor structuri ce se 59 . relaţii sociale şi de muncă în expansiune. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. p. Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). 2. Verza (1981. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. E. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. activă creatoare. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate.

de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. Ca o concluzie. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă. Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: ‰ gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. 3. de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. ‰ umanizarea valorilor. 60 . de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. ‰ creşterea intereselor.solidifică acum. ‰ gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: ‰ stabilirea identităţii eului. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. ‰ independenţa relaţiilor personale. C.

Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. tehnicile. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). stadiul în care se află aceste capacităţi. sesizarea mai rapidă a semnificativului. Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. U. iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. procedeele necesare domeniului. ‰ extragerea ideilor esenţiale. ‰ necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. ‰ cerinţă de aplicare şi practică. ‰ evaluarea independentă a surselor de informare. ‰ atitudine clară de refuz a neclarităţilor. dialectică şi pragmatică. dar memorarea logică este mai rezistentă. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . multiliniar (Chandler). capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. Gruber. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. Verza (1997. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: ‰ coeziune. ‰ critica pragmatică a noului. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. p. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu.‰ gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. Şchiopu şi E. Voneche). nevoia de precizie. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. prin raţionamente ipotetice deductive.

p. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. apreciază N. ‰ Explicaţii tautologice. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. ‰ Generalizarea. ci şi mijloc de învingere a alienării. N. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială.capabili de operaţii logice formale. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . Concluzionând. ‰ Interpretare antropomorfică. spune Allport (1991. este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. 4. 14). deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Vinţanu. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. ‰ Regruparea incorectă a noţiunilor. ‰ Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. p. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. 280). Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. 1998. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. prelungeşte durata participării la vârsta activă. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). extrapolarea abuzivă. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: ‰ Fixarea asupra concretului.

necesară cu vârsta cronologică (idem. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. ocupaţia favorită din timpul liber. domestic şi religios. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. iar domeniile sunt: economic. politic. 1991. politica sau aspiraţia religioasă. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. 280). Sintetizând. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. p. toleranţa la frustraţie. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: ‰ Extensiunea simţului eului. din perspectiva lui. ‰ Filosofia unificatoare a vieţii. În contrast. ‰ Raportarea caldă a eului la ceilalţi. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. plăcerea. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. ‰ Securitatea emoţională (autoacceptarea). abilităţi şi sarcini. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. ‰ Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. mândria. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . ‰ Percepţie realistă. Va vedea obiectele. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. exemplifică Allport. 287). educaţional. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. familia noastră. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. studiul nostru. compasiune. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului. sentimentul securităţii. deci. p. Autoacceptarea. recreaţional. intimitate. spune Allport.

Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. Şchiopu. adaptare restrânsă. flexibilitatea acestora. Verza (1997. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. ƒ Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. posibilităţi multiple de dezvoltare. 3. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. ƒ Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei.relevantă pentru sine. inadaptarea profesională. p. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. Atât sfera profesiunii. fără investiţii de aspiraţii. propriile calităţi şi valori. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. investiţie de aspiraţii crescătoare. legate de educaţie şi 64 . 2. împlinirii/neîmplinirii. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme. simţ al ratării latente/active. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. disconfortul „şocului realităţii”. ƒ Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. E. adaptare gradată. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă.

iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. 65 . Şchiopu. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. White R. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. p.W. creşte intimitatea. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională.instruire. interese. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: ‰ adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. psihologice şi biologice. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. White se referă la subidentitatea de carieră – profesională. Verza (1997. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. U. E. viaţa familială şi cea socială. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. libidoul foarte activ. crescător. Comportamentul de rol. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. creativitate. cea de părinte. 5. un proces de adaptare activ. cunoştinţe). Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă.

libidoul este în continuare activ. apare erodarea intimităţii. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. căsătorite sau nu. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . cuplurile. are loc fragilizarea sănătăţii mamei.‰ adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: ‰ congruenţa percepţiei rolurilor. rolurile profesionale sunt absorbante. se consolidează identitatea familiei. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. ‰ echivalenţa funcţionării rolului. legătura matrimonială devine una de securizare. ‰ reciprocitatea performanţei de rol. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. temperarea discretă a libidoului. restrângerea numărului de copii etc. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. anularea capacităţii de procreare a femeii. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. Ca urmare. ‰ adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. ‰ adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei.

Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. p. şi tatăl sportiv. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). p.şi aşteptarea celeilalte persoane. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. autoritar. Nicolae Mitrofan. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. 245). înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. 299). cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. p. 1980. calmă. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. meşter la toate. 1980. om de interior. vedetă. Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. energică. dintre copiii care au un tată autoritar. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. „mondenă”. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. 1991. 247). seducător. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. tatăl „bomboană”. de asemenea. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”.

în timp ce copilul creşte. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. p. 1972. De exemplu. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. 1972. 330). în relaţiile cu familia şi prietenii. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. 68 . asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. În contemporaneitate. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. Cristian Ciupercă 1998. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. invadatoare. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. p.ideal (Rose Vincent. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. 12). cel parental. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. p. 18). începând cu vârsta şcolară. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. VIII. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului. rolurile parentaleducaţional. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. ci dimpotrivă. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor.

De asemenea. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. se realizează fără seisme prea evidente. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. trofice. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. Acesta este unul din cele mai 69 . Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. 349). dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. metabolismul. Şchiopu. ale structurilor biologice ale organismului. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. 1992). Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. p. spre deosebire de îmbătrânirea patologică. masa musculară şi rezistenţa. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. January 22. masa osoasă. Verza. În ansamblu. Îmbătrânirea fiziologică. E. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). de consistenţă şi funcţionale. Conform Merck Manual of Geriatrics. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. 1997. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului.

1997). bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic.Verza. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. respectiv vederea devine mai slabă. E. aceasta având un conţinut ridicat de apă. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). Aparatul respirator funcţionează mai slab. E. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. Scăderea auzului este o 70 . postură. De-a lungul vieţii. şi competitiv. Scăderea apei din organism este drastică. mai lipsite de supleţe. pierderea danturii. Şchiopu. 1997). În perioadele adulte. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. excitare. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. Verza. în consecinţă. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. stocarea de informaţii şi. Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. învăţarea. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. Respiraţia este mai superficială.importante efecte ale îmbătrânirii. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă.Şchiopu. în genere. dar şi de scăderea masei musculare. Apar din ce în ce mai des insomniile. de atrofierea lor. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. teamă. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. Mişcările devin treptat mai greoaie.

Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. Vaughan. iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Norton &co. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. Skinner şi M. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . 2.E. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite.F. WW. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. 1983). Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. Se diminuează memoria de scurtă durată. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. oxigenare şi alimentare a creierului.

Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. lipsa de speranţă. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie.H Shulman şi R. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. oboseală severă. pierderea în greutate. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. reducerea încrederii în sine. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. văduvia. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. 1988). În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. constipaţia sau diareea. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. lipsa de interes. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Berman. lipsa de somn. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. mod de a vorbi şi mişcări. de ajutor în activităţile zilnice.

1988). Această reacţie este foarte frecventă.H. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. E. precum şi de condiţiile de mediu. marea bătrâneţe după 85 ani (U. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. Şchiopu. Verza. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. 4. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. în concluzie. E.asociate îmbătrânirii. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. 1997). 1997). iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. Şchiopu. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. bătrâneţea medie 75/85 ani. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. 3. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. Berman. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Verza. Pentru cei mai 73 . Shulman şi R. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. de natură fiziologică. arterioscleroza cerebrală (B. Alzheimer. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. psihologice şi sociale (U. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor.

încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului.mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă.S. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Conform aceloraşi statistici. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. Census Bureau. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. Conform U. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 . jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. 5. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. a organizării de zi cu zi a activităţilor.

iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. tinde să crească şi ea. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. ritual. privitul împreună la televizor. SIDA. cei care acordă suport. de supraveghere şi de conservare a culturii. abuzul de droguri sau medicamente.8 ani. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. fie emoţional. activităţi de învăţare. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. comparativ cu anul 1998. cei care stau de pază. banii de buzunar. 1989). cu 1. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. sfaturi. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. fiind în 1999 de 25. cât şi indirect. substitut parental. & Trygstad. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. rezervor de înţelepciune. cei care păstrează tradiţiile familiei. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. căutător de distracţie. INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici. şi bunicul distant. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor.3 ani – cf. violenţa familială. copiii născuţi de mame adolescente. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. cinci stiluri de interacţiune: distant. Weibel-Orlando au identificat. fie material (Sanders.. disciplină. fictiv. activităţi legate de religie. D. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol.. G. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. de asemenea.părinţilor. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. 75 . Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. şomajul acestora. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială.

Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. M. P. Graţiela Sion. Universitatea Bucureşti. Bucureşti. 1993. Bucureşti. 6. Zlate. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Editura Fundaţiei România de Mâine. Psihologia copilului mic. 1995 76 . 2003. Golu. Psihologia vârstelor. Psihologia copilului. Nicolae Radu. Emil Verza. Adolescenţa. Tinca Creţu. Editura Didactică şi Pedagogică.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2. 1981. Mihaela Minulescu. Editura Psyche. Verza. Schiţă de psihologie istorică. 2006. Editura Didactică şi Pedagogică. Psihologia vârstelor. 4. E. 5. Psihologia vârstelor. Bucureşti. Bucureşti. 3. 2001.

I. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. Aşadar. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. ci o sinteză a acestora. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice. aşa cum arăta Serge Moscovici. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. Exemplificări. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. Pe de o parte. care se asociază. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. la rândul ei. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. cooperează sau sunt în conflict. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. formată din indivizi care interacţionează. iar societatea – sociologiei. Societatea este.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. pact ce atribuie individul psihologiei. ca model sau ca oponent. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. că există un pact de separare. 1 . abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. Real însă. cu alţi indivizi.

Allport . Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. colectivităţi. imaginată sau implicită a altora. naţiuni. 4. II. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). Nivelul grupurilor mari. dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 .Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. Nivelul microgrupurilor. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. Nivelul persoanei. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. popoare. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. iar cea de a doua marelui personolog american G. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. căci nu există raporturi fără suporturi. 3. Nivelul relaţiilor interpersonale. 2. Însă. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. numim această lungă perioadă preistorie. În spaţiul culturii germane. mituri şi obiceiuri. Înainte de a face aceste analize. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. Pantelimon Golu): 1.

care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. La începutul sec. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. în care realizează istoria comparată a culturii. Durkheim. scrisă de americanul Edward Ross. În 1943 3 . G. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. Wundt. pe studii experimentale. în cea mai mare parte. Acelaşi mecanism. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. mecanism care asigură difuzarea noului. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. Este vorba despre un alt mare autor francez. Totuşi. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). oponent al gândirii lui Tarde. carte apărută tot în 1908. 1924). Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării. imitaţia prin contagiune. în Franţa.psihologia popoarelor. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime. Cam în aceeaşi perioadă. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. creatorul şcolii sociologice franceze. cu sens negativ însă. un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze.

a. Continuator al lui Sherif. mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. Latane şi J. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri. baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială. comportamentul prosocial (B. Tajfel). asupra agresivităţii. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. Erickson). Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S.se înfiinţează. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. Carl Hovland. contaminarea ideologică etc. Thurstine şi Rensis Lickert). Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. armatei. Pe de altă parte. propagandei. Astfel. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale.. Fritz Heider propune teoria atribuirii. sub conducerea lui Lewin. identitatea socială (H. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. critica metodelor folosite. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. dar şi a tensiunilor. Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. Walster ). identitatea personală (E. atracţia interpersonală ( E. În această perioadă. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei. Berscheid şi E. Darley). O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970. ş. în principal sub aspect metodologic. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. fluxului afacerilor. Moscovici). Studiul atitudinilor.

psihologia reclamei. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. Cărţile de călătorie. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. În această perioadă. C. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. Al . Tudoran. Sudeţianu. III. a opiniei publice. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. 3. 5 . Cantemir etc. analiza discursului. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). istorie. etică. N. psihologia umanistă. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei. corectând limitele teoriei tardiene). C. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1. G. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. etnologie. pe care o considerăm clasică. Ştefănescu-Goangă. XV – XVI. s-au accentuat unele tendinţe. După 1990 au apărut noi orientări teoretice. XVI – XVII – D. Costin. D. Bologa. Drăghicescu (viziunea dinamică. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). D. ce va fi multiplicat. A doua jumătate a sec. Printre acestea se numără construcţionismul social. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. Teodosie” 2. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. Elaborările cronicarilor români din sec. la fel ca şi pe alte meleaguri. Ureche. a conducerii. N. D.Roşca. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. beletristică. într-o serie de constatări intuitive. Cantacuzino. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială.îndoială. D. interacţionistă între individ şi societate). folclor. Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. L. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec.

− actorul ce joacă rolul. În acelaşi an. Termenul vine din latinescul persona. creativitatea individuală şi de grup. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. funcţia sa socială. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. dinamica grupurilor. intercunoaşterea. − personaj cu sens de valoare socială. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). ci aparţin unui om concret.În anul universitar 1947 – 1948 Al. În perioada modernă (1961 – 1989). 6 . Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. IV. Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic. − rolul interpretat. experimentală şi de teren. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. relaţiile în grupurile de muncă. susţinut de Pantelimon Golu. relaţiile interpersonale. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. în momentele de relaxare ideologică. cadru de referinţă. autonome.

Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. În concepţia lui J. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. în orice societate. Fiecare individ deţine. 7 . Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. De regulă însă. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. a celorlaţi membri ai societăţii. poţi fi concomitent profesor. a colegilor mei. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. a superiorilor. de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. fiu sau fiică. Astfel.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. el ocupă mai multe poziţii. respect etc.). Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. ca enorme reţele de poziţii. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. a ne solicita să le răspundem. ascultare. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. părinte. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. a ne provoca să ne obiectivăm. Astfel. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. acela de lider.

referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. 2. Conflictul de rol 8 . Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. comparativ cu perioada interbelică). a-i încuraja sau sancţiona etc. de exemplu. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. înţelegerea. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. 3. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. statutul dă definiţia socială a persoanei. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. Evident. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. După expresia lui R..Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. rolul este un concept corelat celui de statut. acceptarea şi adoptarea rolului. în mod legitim. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. de la persoana aflată în poziţia respectivă. În acest sens. Înţelegem astfel de ce. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. sau la statutul actual al cadrului didactic în România. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. Astfel.

a pune limite. în acelaşi timp. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). fie că apar între două culturi. fiică. necesitatea de a stabili reguli. a sancţiona. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. fiind vorba despre informaţiile. femeie de carieră. Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. două clase de vârstă. fie o alternanţă a rolurilor. V. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. mamă. atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. două grupuri profesionale etc. de exemplu. soţie. − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. prietenă etc. necesitatea de a fi. 9 .

Etichetări ca slab. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei. Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. abilităţile şi realizările celor din jur. Astfel. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează. având sensul de apreciere. neîndemânatic. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ).componenta stimei de sine (self – esteem).Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. ci şi a afectivităţii . Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. când vorbim despre stima de sine. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine.

Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. ca şi în ştiinţă. Astfel. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. modul în care te simţi. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. predictibilă şi prin aceasta. controlabilă. eşecul la un examen este 11 . autoblamare. o poate prezice şi stăpân” (1958). dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens.fi contestat. VI. Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. în fine. eşec. indivizii uzează de teorii. Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. Pentru Fritz Heider. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). prin reflectare. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. Psiholog de orientare gestaltistă. astfel. de ipoteze. în viaţa de toate zilele. pionierul acestui domeniu. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. 1. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. fie din mediu. efort scăzut şi anxietate înaltă. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. în cel de al doilea. pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. adică să fie percepută ca stabilă. după care întreg acest parcurs se reia. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

termenul provine din italianul gruppo. Semestrul II IX. Clasificarea grupurilor 1. Grupuri primare şi secundare. Mai mult. − respectul reciproc face ca. 18 . aflate în interacţiune . 1. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. afectiv şi funcţional. acestea să poată fi depăşite. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. nemijlocite. Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. comunicativ. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). susţinere şi apărare mutuală. alcătuind subiectul operei. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. − existenţa unei reţele de statute şi roluri. − existenţa unui scop comun.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. conflicte. dar nu condescendent. dincolo de condiţia socială sau de altă natură. desemnând o pluralitate de persoane. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. Pentru a fi numite astfel. Grupurile sociale mici Etimologic.

studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. Astăzi. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. a formaliza viaţa de grup. Ca formaţiuni vii însă. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. sentimente. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. 2. Grupuri formale şi informale. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu. 2. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. fiind membru al acestuia. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. Proprietăţile grupurilor mici 19 . factorii coeziunii şi disocierii etc. mai puţin structurată şi planificată. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. 3. mai puţin frecvente. 3. b. În fapt. mai indirecte.

În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. 3. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. gruparea în lanţ. putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. conversaţie. abilităţi. Astfel. Cercetările lui H. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. Ca efect standard al coeziunii. activitate separată. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. Coeziunea grupului. Mărimea grupului. 20 . Astfel. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. competiţie. cunoştinţe. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. proprietate cantitativă. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. 2. pe când în cazul unui leader puternic. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. în condiţiile unei conduceri minime. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate.1. Steinzor. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor. în „y” sau roată. Mărimea este o variabilă independentă. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. motive. Distribuţia spaţială a membrilor grupului.

Opus. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. nu putem eluda tema influenţei sociale.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. X. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. pe care o exercită asupra individului evenimentele. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. tind spre realizarea anumitor scopuri. 6. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. 4. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. cu predominanţă unilaterală. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. În acest context. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . fenomenele mediului. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. Confomismul reprezintă conduita de supunere. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. 1. Influenţa socială. Conformismul În grupuri. 5. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. în condiţiile învăţării colective. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică.

doar că nu este explicită şi nu este scrisă. 2. Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. ci şi convingerile. evenimentelor. 1. mimează acordul cu ceilalţi. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. are rol instrumental. Studiul lui M. rejectaţi.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. Experimente clasice în studiul conformismului. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. este doar de suprafaţă. 22 . − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. activităţii. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. în general. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. Studiul lui S. De exemplu. Ne place să ne considerăm unici. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2.

este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. d) coeziunea grupului. 2. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. făcând ceea ce fac ceilalţi. de exemplu. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. Obedienţa 23 . Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. Dacă vorbim despre influenţa normativă. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. atunci. iubim sau venerăm. scăzută stimă de sine. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. conform teoriei impactului social. percepute de public ca experţi. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. e) tipul de cultură în care ne-am format. care au continuu nevoie de validare externă. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. − o altă persoană este percepută ca expert. b) numărul membrilor grupului. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. Panica. dragostea sau respectul lor. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie.

El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. Deschamp. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. pierderea motivaţiei. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. Mugny.Millgram la Universitatea Yale (1974). Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. 4. de către Floyd Allport. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. profesor francez de inginerie agricolă. este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. G. În cadrul experimentului. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. Se pare că în aceste condiţii. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. duce la creşterea productivităţii individuale. ordinul venit de la autoritate. 3. J. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. Doise. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. C. 24 .Este conduita de supunere. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii).

Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. pe ansamblu. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. de previziune şi control. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . mai ales. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup. de participare. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. integrator. c) punctul de vedere psihosocial. de organizare. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. făcând ca. de decizie. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. Funcţiile conducerii sunt: de informare. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. psihologice şi culturale. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. la modul ideal. XI. Esenţa poziţiei de lider. poziţionale. fixată în organigrama grupului. Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite.

Real. structurare. chiar dacă mai puţin activi. specialistul în probleme socioafective. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. pentru menţinerea coeziunii grupului. sensibilitate. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. organizarea grupului. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei. detensionează situaţia. Bales.E. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. în grup. În ciuda aparentei lor eterogenităţi.situaţii. sunt mai simpatizaţi. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. Astfel. b. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. structurarea. iar cel informal. experimentează pornind de la ipoteza că. specialistul tehnic al sarcinii. de obicei. Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. exigenţă. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. R. XII.

dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. favorabil sau nefavorabil situaţia. Există şi o rută periferică. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. 27 . conjuncturali – important nu mai este ce. deci judecăţii noastre. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. o rută centrală a persuasiunii. O predispoziţie de durată. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. de judecarea respectivei situaţii. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. învăţată. 1. 2. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. b. Aşa cum am văzut anterior. 3. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. ci la factori contextuali. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. care se adresează componentei cognitive. Atitudinea este. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. în primul rând. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. ci cum şi prin cine se comunică. norma de grup. Dintre definiţiile date atitudinilor.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social. să conducă spre conduite adecvate. c. reţinem: 1. deci relativ greu de schimbat. ce nu face apel la conţinutul mesajului. dar. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. Există astfel.

Mesajul – ce se comunică. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. cu concluzii definitive. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. Ca indicator al credibilităţii. problematizată. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. De asemenea. Sursa – cine comunică. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. Dintre acestea. de status socioeconomic. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. religioasă. 28 . Audienţa – cui se comunică. Dar şi aici. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. Caracteristicile mesajului. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput.. 2. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. 1. 2. astfel. ci deschisă. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). 3. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa. de vârstă etc. studiile au demonstrat.

televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. sau scurt şi la obiect? . calitatea argumentelor nu are. de fapt. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. statistici. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică. 29 . În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. efectul persuasiv. Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. dar numai până la un punct. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. ce captează atenţia şi sparge gheaţa.) − apelul la umor. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat.− repetarea argumentelor creşte. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă.Ogilvy. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. în general. Odată captat. după care intervine saturaţia. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. Altfel. nu e motivată să folosească ruta centrală. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. the more you sell – D. nici o importanţă – the more facts you tell. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. date. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. lungimea mesajului.

s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. 3. de asemenea. Va creşte. respingere socială. plăgi.− apelul la sex – produsul. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. 30 . într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. Prezenţa ataşamentului public. fapt ce face să apară produsul. Pe de altă parte. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă. este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. exeme. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. − eficacitatea unui răspuns recomandat. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. De exemplu. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. În primul rând.

31 . Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. cu dimensiuni crescute. grupul mare fiind un grup secundar. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. conştient sau nu. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. instituţionalizată. dar chiar odată ajuns. Este doar parţial adevărat. Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. înlăuntrul căruia. 2. Dacă gradul de interes este înalt. datorită slăbirii contactelor directe. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă.) XIII. Dacă vorbim de o comunitate închisă. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. ridiculizarea argumentelor etc. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. − datorită expunerii selective.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. cât de lung e masajul. de rezistenţă la persuasiune. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. urmăreşte interese ascunse etc. conservatoare. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală.

− interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. Descriind acest ultim tip de grup mare. demonstraţiile. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. rasiale. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. aglomeraţiile. W. 32 . Wundt pune la baza psihologiei sale miturile.. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. alături de mărime şi alte criterii. − interacţiunea devine un proces de răspândire. cât şi diversele profiluri spirituale. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. Lindzey utilizează. izolat fiind. are o serie de caracteristici noi. obiceiurile şi limba. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. Tipuri de grupuri mari mulţimile. tradiţiile. care se face prin intermediul unor mediatori. de difuziune pe mari suprafeţe. Personalitatea conştientă dispare. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. Pe ansamblu. 3. gloatele. instituţiile culturale. conştiinţa comună. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. Concepţia lui G. reprezentările colective etc. etnice. naţionale. focalizarea atenţiei. identificarea cu grupul. cutumele. formându-se astfel un suflet colectiv. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). publicul. consideră Le Bon. graţie numărului. 2. 1. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor.G. sentimentul unei puteri invincibile. naţiunea. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. sufletul colectiv. poporul. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. ca atare. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. stările comune predominante. adunările.

Ca urmare. imitaţia. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. Marii oratori ca şi marii conducători. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. etc. deşi cartea este scrisă la 1895. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. 33 .Le Bon îl face. mobiluri de a acţiona. ci pe aceea a imaginii. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. Fiind iraţionale. pentru mulţimi. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. Doar imaginile devin. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. aglomeraţii. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. mase de demonstranţi. pentru a avea impact. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. De aceea. ci mediocritate”. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. cunoscând aceste lucruri. Shibutani. XVIII şi. 1. ideile sugerate mulţimilor. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. XIV. poate fi profund impresionată. imaginaţia mulţimilor. se referă la mulţimi. După părerea lui. în sensul de gloate. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor.

asimilarea prin anticipare. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. încercând să imprime un anumit sens. 2. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. semnificaţia este mai înaltă. Conform sociologului citat anterior. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. asimilarea prin condensare. Allport şi Postman. De aceea. Moda 34 . subsumându-şi-l. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. mai uşor de înţeles şi povestit. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. valorile celor implicaţi intervin. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare.Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare. tot mai personal.interesele. interesele. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. Există astfel: asimilarea la tema principală. trebuinţele. habitudinile. − asimilarea. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. cu cât importanţa. Bartlet. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia.

când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. A fi la modă este. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. design. parte a unui ritual social. Sancţiunile nu sunt explicite. ca în cazul unei norme juridice. artă. Ca în cazul oricărei norme. Caracterul ciclic. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. 35 . vorbire etc. din ce în ce mai mult. ce reglează această continuă schimbare. în afara caracterului său tranzitoriu. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. Ca mecanism. − pornind de la teoria comparării sociale. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. variaţiile continue. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. Foarte important. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. arhitectură. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. de exemplu. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate.

Editura Polirom. 6.Mugny. Radu. 3. Manual de psihologie socială. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. Furtună şi colab. Editura Polirom. Brehm. Editura Polirom. Iaşi. influenţa stimulului. 4. Social Psychology. Bucureşti. A. Ca în descrierile lui G. G. C. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri. iraţionalul domină. 1990. 7. însuşi nonconformismul devine un stil !). iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. Kassin. dar cu efecte diferite. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. Psihologia mulţimilor. creându-se un fel de „epidemie” psihică. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. Psihologie socială.). ducând la escaladarea fenomenelor descrise. 1996. incompletă. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. se derulează şi situaţiile sociale critice. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Saul M. Editura Anima. 5. este foarte mare. N. Sharon S. Moscovici. 3. Iaşi. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. Doise. judecata nu mai funcţionează. generând stări de isterie colectivă. 2004. 1990. Bucureşti.. datorită gradului redus de control individual. Psihologie socială.Desigur. 1973. Iaşi. Editura Fundaţiei România de Mâine. Le Bon. J. ci o difuzează. Bucureşti. P. 1997. Neculau ( coord. dintre care vom analiza panica. S. grupul de apartenenţă. Psihologie socială experimentală. imitaţiei şi difuziunii. Editura Houghton Mifflin. Astfel. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. W. Golu. dar mai ales cel de referinţă. G. Le Bon. 2. Editura Didactică şi Pedagogică. C. 36 . Deschamp. 2004. Boston.

care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. cauze. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. I. de drept privat.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. cu personalitate juridică. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică.05. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. În prezent.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. situaţii prezente. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. univ. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. deontologia profesională. Psihodiagnoza este o activitate care.1. În acest sens. autonomă şi independentă. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. interviul. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. cunoaştere. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională. evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. Dr. între şi gnosis. apolitică. În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. conform Legii 213 din 27. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide.

Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. Thorndike „Dacă un lucru există. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. În consecinţă. în practică. În general. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . standardizate. standardizarea înseamnă procedura de lucru. existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. De asemenea. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. L.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. Ambii. informarea sistematică despre subiect). • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. Examenul clinic. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. instrument psihologic. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. • calităţile specifice ale sarcinii. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. Desigur. Bazându-se pe ele. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. În acest scop. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. 2. de exemplu. specifice ale individului examinat.2. observaţia. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. procedura de înregistrare a rezultatelor. examinator şi subiect. Examen psihologic. nu numai bolile psihice). precum. cotării şi interpretării testelor. 1. deşi în măsură diferită. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. cotarea. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. într-un întreg specific. interpretarea rezultatelor. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce.

astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului. 3 . în anumite condiţii date. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). obiectivă. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. foarte diferenţiată. • flexibilitate. O manieră formală. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică.3. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. ceea ce conduce la o imagine analitică. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. • umor. conform unei grile. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). dar mai puţin diferenţiată despre persoană. dar mai puţin integrată. 3. 1. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. instrucţiunile de administrare şi cotare. 1. condiţiile de examen. neutră. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. situaţia poate evolua în viitor. 2. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. De fapt. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. în funcţie de repere. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. O manieră intuitivă.instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare.

obligatoriu pentru conduita profesională. Astfel. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. standarde de conduită colegială. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. 7. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. 5. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. standarde de confidenţialitate. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. 9. evaluarea şi diagnoza. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. interpretarea rezultatelor. integritatea profesională. 8.4. faţă de tot ceea ce a văzut. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific.. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. terapia şi consilierea. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. condiţiile de utilizare a instrumentelor. consultanţă psihologică. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. auzit în timpul examinărilor sau 4 . asistenţă. 1. de exemplu. „adaptat” – „neadaptat” etc. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. standarde cu privire la relaţiile umane. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. responsabilitate profesională şi socială. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere. datele de evaluare/diagnoză. standarde de onorarii şi taxe. responsabilitatea administrării instrumentelor. 6. înţeles. motivaţia poate fi disfuncţională. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. adesea însă. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă.4. construirea de instrumente. calificarea în testare. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. actualitatea evaluării.

Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. cuvântul vine din latinescul testimonium. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. II. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. a posibilităţilor acesteia de a se informa. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate.cercetărilor profesionale. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. 1954. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. J. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. administrarea propriu-zisă. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. K. testa cu sensul cap. care lovesc independenţa sa profesională. în articolul din Mind. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. cu sensul de cel care dă mărturie. Cronbach consideră testul psihologic. standardizare. TESTUL PSIHOLOGIC. pe rând. în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). sintetic. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului. L. A. spectator. În 1933. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. G. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. reprezentativitate. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. exact şi veridic. în italiană. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. II.1. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. Cattell. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. indicaţie şi testis. „Mental tests and measurement”. de exemplu. judeca şi decide. cu sensul dovadă. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. mărturie. În 1966. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. precum. cotarea 5 . Mc. sau. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. 1954).

Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. Desigur. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. de asemenea şi la 6 . Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. testele de performanţă sunt considerate directe. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. conducând spre inferenţe indirecte. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. Măsurile directe sunt semne ale problemei. uşurinţa în scorare.2. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). este importantă. 2. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. De exemplu. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. lungimea. frecvent pentru că necesită prea mult timp. 2. În context. În plus. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. caracterul direct. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. De aceea. acceptabilitatea. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor.rezultatelor şi interpretarea acestora. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. Al doilea aspect pertinent este faptul că. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. indirecte. În consilierea psihologică. De exemplu. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. Adecvarea se referă. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. obiectivitatea. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. implicând în diferite ponderi caracterul direct. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. În primul rând. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. sensibilitatea. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. sau în terapie. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. prin definiţie. schimbări reactive. prea ofensiv pentru intimitatea sa.

deci este precis. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. • distribuţia rezultatelor să fie normală. adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. deci sunt complet nepredictibile. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. 7 . Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Deci. nu sistematice. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. erorile de măsură sunt aleatoare. În studiul fidelităţii. Fidelitatea Definiţia fidelităţii.3. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. Astfel. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. administrate aproape în acelaşi timp. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi.1. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. din 1985. normare 2. validitate. B. Caracteristici psihometrice: fidelitate. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. corect. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele.3. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest.fidelitatea şi validitatea informaţiei. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare.

Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. ale persoanelor. D.C. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. 8 . Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. • coeficientul λ3 al lui Guttman. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. aceloraşi persoane. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. Se practică o singură administrare a testului.Richardson. (2) După un interval de timp se administrează testul. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. generale şi specifice.

care reprezintă instrumente de măsură paralele. nu finale. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. 2. Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. În selecţia profesională. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. 3. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate. chiar cuprins între 0. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. Dacă testul se 9 . de pildă. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). Reguli: 1. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. pe baza unor diferenţe individuale mari. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei.90. În literatura de specialitate.6 şi 0.7. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor.

Astfel.85. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. la un prag de probabilitate fixat. Validarea unui test este cumulativă. Standardele APA din 1974. • măsurările făcute de test să fie corecte. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. limbajul. pe analiză factorială. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". Există numeroase metode pentru validarea testelor. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. 3. Prin urmare. 2. Standards 1985). ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. 2. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. ci. prin analiza lor globală. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. ci se deduce”. 4. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. testul trebuie revalidat. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. ci la interpretarea datelor furnizate de el. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”.3. Ea se poate baza pe analiza de itemi.2. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1. se alege strategia de validare adecvată. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”.

Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. prin care se manifestă aceste constructe. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului.. Din acest motiv. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. direct sau indirect. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. • validarea externă (extenal validity). nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. 2. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. motivaţia agresivitatea. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. 11 . Constructele psihologice sunt evidenţiate. 1 981). care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). pe baza relaţiilor dintre constructe. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi. Pentru fiecare din ele. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. denumite constructe. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. 199l): 1. 3. depresia etc. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a.

Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. de pildă. De exemplu. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . administrat. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. validarea predictivă. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a.b. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. validarea concurentă. b. 1974). Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului.

Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 .45. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri.4. cu un criteriu important. ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare.L. Din această perspectivă. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu. Un test bun rareori poate da. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0. rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. această cerinţă este însă greu de realizat. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. cât şi utilizarea lui. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. la nevoie. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. adaptare etc. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba.5.60. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi).). atât interpretarea testului. 2. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. C. numită criteriu.criteriului. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că. În experienţa practică. 1965). Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări.

deşi cea cronologică este de 8. realizând performanţele unui copil de 10 ani. În practică. la vârste diferite. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. coeficientul de inteligenţă = 100. ca măsură a tendinţei centrale. probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. iar cele sub 50. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). Gama de percentile este între 1 şi 99. Q. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. Pentru a putea compara direct valorile Q. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. poate să nu reuşească pentru altele. fracţia fiind multiplicată cu 100. A. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. realizări inferioare. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. indiferent de subiect sau de vârstă. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. În general.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. Q. acest rezultat neprelucrat. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. se împarte la numărul total de scoruri. P 50. Binet – G. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. vârsta sa mentală este de 10. se înmulţeşte cu 100. percentile şi scoruri standard.I.I. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. Simon în 1908. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. De exemplu. Pentru a permite o interpretare uniformă. în acelaşi timp. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal.I.

T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute. Etalonul în 11 clase. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z.8% Etalonul în nouă clase.0%. 3.6%.1%.6%.1% şi 4.4.6%.7. 12.6%.2%. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă. În cotele T.7%.2% şi 6.5%. Etalonul în 7 clase normalizate.7%.1%.5%.1%.2%. 4.7%. Împărţirea în 11 clase standardizate. respectiv.14. z = x– x/ σ z reprezintă media .16.6%.6%. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi. 24.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă.6. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0. are ca procente: 4. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4.4. 24. de obicei util pentru testele de personalitate: 3. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2.2%.0%. staninele. P 100. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1. scorul e negativ. 19. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie.7% dintre subiecţii lotului de referinţă. sunt aproape de curba normală a lui Gauss. 11.6. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute.12. 7. 4.38. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale. 25.14.21. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante.0%.6. 17.11. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6.8%.6%. 15 .8%.6%.5%. 3. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului.11.2%. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10.5%.21. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie.11. mai ales pentru teste de abilităţi.17.

Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. Se poate calcula curbei normale. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. În astfel de situaţii. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. tendinţă centrală. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. unităţi de scor pentru Simple şi utile. Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. permit compararea de la test la test. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. măsurare ordinale. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. Scorurile sunt unitare. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. a putea să diferenţiezi printre scoruri. stanine scoruri standard 16 . inegale de măsurare.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. sunt echivalente.

6. • Faza de teren. care se produce în urma analizei de itemi. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. • Revizuirea itemilor. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. şi beneficiarului. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. 3.). nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. 2. 4. În urma testării. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. Itemii sunt supuşi realităţii. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). Se verifică adecvarea grilei de scorare. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. nonintruziunea. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. 2. Sunt verificate datele tehnice ale testului. • Alcătuirea formei finale a testului. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. sexuale sau legate de minorităţi). Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru.2. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). Se reverifică itemii şi grila de scorare. sex. • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Principiile respective se referă la obiectivitate. respectarea confidenţialităţii. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. pregătire profesională etc. 17 . scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului.5. După ce au fost scrişi. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. lipsa de ambiguitate şi subiectivism.

18 . 4.S. 3. W.A. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. − caracterul nonverbal.1. dezvoltarea unor instrumente tip screening. poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate.I. − caracterul verbal. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. III.. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. inteligenţa nonverbală etc. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă.Lezine.. − caracterul abstract.I. discordanţelor dintre date. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. 5. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor. a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. inteligenţa abstractă. atenţionând când acestea nu sunt certe. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. W. Scala Bayley. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare.I. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii).S. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă. incertitudinilor. Scala Brunete. 2.P.O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler.C. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1.P. W. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. În raport se includ şi explicaţiile posibile. Scala screening Denver. inteligenţa verbală.S. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler.

I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. De exemplu. inventivă). Meili (inteligenţă concretă. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. factor de fluenţă verbală. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. 19 . abilităţi numerice etc. sau deloc. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. iar la Guilford. 2. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale. analitică.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare.I. De exemplu. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven. conceptualizarea. Testele domino. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente.). putem obţine. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. factor de înţelegere verbală. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. 1938. abstractă. g. de exemplu. factor numeric. în lucrarea Primary Mental Abilities. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. 1927. fluenţă verbală. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. şi după el şi alţii. g. şi „factori specifici”. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1. În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. Testele de inteligenţă Cattell. Spearman. care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. într-un timp limitat. Spearman. T. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice.A. factor de vizualizare spaţială. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. 4. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. 3. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. Thurstone. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). la Thurstone. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice.

timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). 3. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. orientare şi selecţie profesională. tematici. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. elemente caracterial-atitudinale. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare.. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. programe etc.5. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. testele furnizează indicele numărului de erori. repetenţie. predominarea proceselor de excitaţie. precum: lipsa de interes pentru examen. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă).2. de exemplu. timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. planuri. factor de viteză (celeritate) perceptivă. dificultăţi în învăţare. • calitate scăzută.). propoziţii. superficialitatea. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. indicele de exactitate. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. predicţia performanţelor şcolare. testarea clinică etc. testarea educaţională. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă. se cere aprofundarea 20 . analfabetism. imagini etc. în acest context. oboseală. • calitate înaltă. situaţia poate fi determinată de hipermotivare.3. În cazul rezultatelor slabe. timp lung – care. factor de memorie. factor de raţionament. întârzieri intelectuale. De exemplu. în general. În domeniul educaţional. 7. orientarea vocaţională. hipercorectitudinea etc. 3. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. lipsa de capacitate de efort în timp. În afara indicelui de performanţă. • calitate scăzută. 6. consilierea şi selecţia profesională.

4. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. B (pentru copii şi examene clinice.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. Pentru a construi testul. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. de aici şi denumirea de matrici progresive. C. Ab. seriile A. Astfel. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. de a dezvolta un sistem de a raţiona. 2. respectiv abilitatea: 1. Raven. A denumit aceste probe Matrix. de a sesiza relaţiile care există între ele. 3. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte.” Există trei forme. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. 21 . Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. Are o saturaţie în factorul g de . ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire.82.

poate fi spontană. Dat în timp limitat. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. Dacă acest proces nu are forţa necesară. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. − forţa stimulărilor. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. Forma conţine planşe colorate. tinerii alienaţi. rezultatul poate să nu fie valid. De asemenea. De ce? Energia sa este concentrată. şi E din PM 38. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. Ab. mediu. strălucitor. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. Matricile 47 – seriile A. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. examinări clinice. Ab. focalizată pe punctul esenţial.4. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. vârstnici. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. 3. 22 . A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). D sau E. dar mai greu pe cele din seriile C. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. B Testul este folosit pentru copii. există şi o formă cu piese încastrate. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă.Copiii. dar cu un nivel de pregătire superior. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. D. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. este (omiţând din nota totală seria Ab). studii antropologice. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. ambiţia. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. − intensitatea tensiunilor. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. D. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. pot suplini lipsa de interes). Dacă s-a început cu seriile A. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară. Astfel: dat în timp liber. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient.

pentru că atenţia nu există în sine. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. în testarea atenţiei. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. metoda folosită. 3. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. 2. De exemplu. De exemplu. de forme patologice de lipsă de memorie. De exemplu. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. a se împotrivi altor stimulări. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. alteori.). dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. în funcţie de solicitările practice. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. subiectivă – obiectivă. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. rigidă – fluctuantă. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. uneori. excitări posibile. distributivitatea atenţiei. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. analitică – sintetică. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. se testează: 1. control panou comandă etc. trăit de subiect. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară.5. Astfel. care au constituit repere pentru psihotehnică. Testele de creativitate 23 . dacă natura sa este predominant practică. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. Deci. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică.6.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. forma examenului. 3. conţinutul examenului. statică – dinamică etc. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. diferite tipuri de atenţie. atenţia subiectului. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. 3. În orientarea profesională au fost definite. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire.

utilitatea. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. coordonare kinestezică. aspectul estetic. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare.2. 4. În România. P. aptitudinea de a generaliza. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. originalitatea şi elaborarea. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. M. flexibilitatea. ideilor. M. Scopul depistării 24 . utilizarea unor jucării adecvate). în unele studii. 1966. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. flexibilitate comportamentală.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. flexibilitatea. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. problemele de sănătate. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum. Torrance şi Ball. Au creat teste de creativitate: E. maturitate afectivă. familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. raţionament inductiv. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. 1983). 1984. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. când de obicei copilul doarme). expresiilor. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor.1. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. (fluenţă ideativă). sau chiar anumite handicapuri. Wallach şi Kogan. disponibilitate. J. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. Popescu-Neveanu. Roco. În general. gustul pentru risc. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. organizarea materialelor. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. Minulescu. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. IV. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială. specificul instalării oboselii. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. experienţa practică. asocierilor. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. 1965. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. reacţiile de respingere posibile.

Comportamentul verbal: gângurit (vocale. 25 . Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. alergare. memoria verbală (recunoaştere. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. activitatea de construcţie. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli.3. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. percepţia şi reprezentarea. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. poziţie şezând. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. vertical. opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. de la o comunitate educaţională la alta. mers. control. manifestări de independenţă (preferinţe active. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. îmbrăcare. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. structura gramaticală a limbajului vorbit. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. limbajul activ. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. comportamentul motor. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. motricitatea fină a mâinii. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel.este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări). motricitate în decubit ventral. ortostatism. pronunţia de silabe. igienă. Mitrofan în 1993 – 1994. activitatea de reproducere grafică. limbajul pasiv. scala motorie. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. caracteristici calitative de vârstă. posturi de echilibru. publicat în 1969 şi revizuit 1993. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. 4. comportamentul verbal. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. scala de evaluare a comportamentului. denumire de imagini). comportamentul de adaptare. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii. activitatea de joc cu copii şi adulţii. trunchi. membre). achiziţionarea constanţei obiectului. consoane).

Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. dacă nota este mai mică de 18 puncte. prevenind instalarea unor abateri grave. prin verificarea şi testarea repetată şi. limbajul complex şi formarea conceptului matematic.memorarea. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. capitolul I: 1. învăţarea şi rezolvarea de probleme. orientării. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. observaţii. habituarea. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. 2. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. 5. monitorizarea progresului. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. liste de control. praxisul dinamic. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. coordonarea musculară. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. Editura Fundaţiei România de Mâine. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. cadre didactice. mişcarea dinamică. Teorie şi practică în psihodiagnoză. imitarea posturală. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. vocalizarea şi comunicarea verbală. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. cuprinde evaluări ale atenţiei. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. părinţi. 4. reprezentarea mentală. la nevoie. 3. evaluarea programului. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. Minulescu. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează"). utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. teste de măsurare a dezvoltării. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. terapeuţi.

Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Care dintre caracteristicile Dvs.4. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Aplicaţi şi un test 27 .3. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Întrebări. capitolul II: 1. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6.

Testul de eficienţă rezolutivă B53. Testul de abilităţi intelectuale Meili. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. 28 . Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu. teste de atenţie distributivă. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Testul MP 38.

Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. Astfel. 2. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. 3. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. metoda criteriului intern sau metoda factorială. metoda criteriului extern sau metoda empirică. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. 5. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. în special. Deci. următorii paşi: 1. 2. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . Desigur. Dr. într-un astfel de demers mixt. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. fidelitatea) I. în genere. metoda intuitivă sau abordarea raţională. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. deci şi metode mixte. univ. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. 4. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii.

5. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. 8. 7. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. matricea rezultată fiind analizată factorial. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. practice a diferitelor criterii. în mod ideal. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. să fie asemănătoare în orice privinţă. 6.fie au paternuri de răspuns ambigui. determinarea. pentru fiecare lot. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. 4. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. 2. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. 4. 2. se procedează la intercorelarea itemilor. în paralel. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. rotată conform procedurii alese. scala va fi validată pe noi laturi. 5. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. cu excepţia trăsăturii specificate). Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. 3. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. 3. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern.

adverbe. îngustând creativitatea naturală. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. Astfel. scurt. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. 4. care poate avea efecte paradoxale. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. 3. care pot fi fie nemodificabile. activităţi.Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. fapte biografice. în acelaşi timp. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. substantive. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. abilităţi şi talente. naţionalitate.). itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . reacţii ale altora. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. cum trebuie scrişi aceşti itemi. termeni ce se referă la originea geografică. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al.(1990). respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. verbe etc. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. în mod real. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. 3. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. atitudini şi opinii. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. 2. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional). relaţii şi efecte sociale. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor. stări şi dispoziţii psihice. 2. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. roluri sociale. Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1.

şi 2. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. propoziţii). 6. litere. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). cogniţii interioare c. stranii. Altfel spus. Nr. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). personale. formatul propriu-zis al itemului. subiective. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). precum şi cu referire personală). reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană.personalitate. durata. 5. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. 4. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. 3. simptome interne. sentimente. neobservabile de alţii: senzaţii. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. lungimea (numărul de cuvinte. nemodificabile. găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. observabile b. consecutiv. Pornind însă de la item. 3. nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. când se specifică frecvenţa. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. comportamente acoperite. itemi care descriu comportamente. Denumire 1. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. 32 . anormale 2. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). trecerea la diateza pasivă. 7. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. comportamente deschise. 2. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. de altfel. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). pot fi de două feluri: trăsăturii 1. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. sociale. modificabile. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive.

Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. erorile gramaticale. Măsura în care un item evocă valori. standarde aprobate social. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). forţate sau neclare. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. neobişnuite. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. de regulă. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. opinii. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. a unor structuri propoziţionale complicate. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. În psihodiagnoză. 1. a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat). compararea cu standarde nespecificate. de asemenea.2. referiri la fapte concrete. cei care prezintă atitudini. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. ţin. descrieri generale. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). Itemii abstracţi sunt. 33 . inferenţe personale. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. numesc condiţii semnificative. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. determinări şi prejudecăţi comune. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. Un item concret. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. pur şi simplu.

pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. zilnice sau. a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. pe baza lor. relaţii personale. Astfel. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. are un stil de atent de a evalua datele etc. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. teoria lui H. De asemenea. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea.3. În această perspectivă. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. proiecte personale. a predicţiilor asupra comportamentului. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. imaginea de sine etc. Din această perspectivă.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. caracteristicile obişnuite. În acelaşi fel. Inventarul de personalitate California.. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. Desigur. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California). pentru a ne referi direct la 34 . putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. de exemplu. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. 1. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare.

480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). Cm (Comunalitate). etalon. (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). Sc (Autocontrol). Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). duritate masculină. Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. Factor V – sensibilitate feminină vs. a succesului profesional. denumite şi factori. Ai (Realizare prin independenţă). manual pentru interpretare. • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. foaie de profil (masculin şi feminin). Fx (Flexibilitate). grilă. (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. o anume temă a comportamentului interpersonal. FactorIII – factor de independenţă. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. Materiale necesare: Chestionar. nonconformism social vs. Gi (Impresie bună). Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. ataşat social. Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. Wb (Sănătate). ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. Ie (Eficienţã intelectuală). iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. foaia de răspuns. a eficienţei şcolare şi academice. So (Socializare). • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. Sy (Sociabilitate). conformism social. Sa (Acceptare de sine). Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. Cs (Capacitate de statut). dependenţă. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului. adaptare şi conformism social. „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. FM (Feminitate versus Masculinitate). • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. 35 . Sp (Prezenţă socială). To (Toleranţă). • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social.denumirea dată de autor. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. În urma studiilor de analiză factorială. spontaneitatea şi siguranţa de sine.

În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Gi. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. scoruri sub 20 (c. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. Cm. • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. Recomandat pentru adulţi şi tineri.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. în special pe scala Gi. şi Cm. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. motivaţia şi experienţa altora.) pe scala Gi. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. – subiectul răspunde la întâmplare. minim definit.s. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. Se aplică individual sau colectiv. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. – disimulare negativă. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. la un pol şi masculin la celălalt. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n.s. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Scoruri standard mari pe toate scalele. Gi. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. – disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. Wb. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. Ca urmare profilul este interpretabil 36 .

puţin prietenoasă (Sy 41). este conştiincioasă în limite medii (Re 54).Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). timidă (Do 44). 1. fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului.B. învaţă mai bine într-un mediu structurat. Uşor rigidă (Fx 48). construit în clase standardizate (11). În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. denumite cu litere. Material: Chestionar cu două forme paralele. Scop: Definirea unui profil. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii.4. înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. permanente pentru că sunt factori unitari. puţin ambiţioasă (Cs 40). cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. Cattell Pentru Cattell. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). So 48). Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. manual de interpretare. să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. şi. Are 126 itemi. tăcută. convenţională (Sp 41). stabile. A şi B. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. tolerantă tot în limite medii (To 55). În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. tăcută. de la A la Q4. Trăsăturile „sursă” sunt importante. inhibată. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. 37 . Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. 2 grile de corecţie. Aptitudinile. o foaie de răspuns. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. Ca urmare este retrasă. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă.

oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ. natural faţă de subtil. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. 38 . sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. faţă de polul opus. sentimental. Scala L. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. cu rezonanţă emoţională bogată. temperament de artist faţă de dinamism. cu amor propriu. gândire concretă. umil faţă de afirmativ. perspicace. Emotivitate difuză. formalist. inteligenţă mai puţin eficientă. inovator. entuziast. cu un bun control al emotivităţii. adaptabil faţă de neîncrezător. Scala N. Factorii secundari. impulsiv faţă de control al impulsurilor. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. neindicat pentru munca în echipă. Calm. prudent. necontrolat şi în conflict cu sine. detaşat. inteligenţă vie. capabil să-şi păstreze sângele rece. sociabil. analitic. Scala Q3. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. critic. amabil. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. Scala M. Direct. Scala O. iritabilitate. cooperant. Scala F. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. sensibil. deschis. cald. încrezător în sine. Scala Q1. rezervat faţă de impulsiv.. Practic. lucid. Scala I. nepăsător. expansiv. realist. cere ajutorul şi stima altora. inadaptat. ţine la formă. Adaptabil şi. Factorul II. visător. decis. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. hipersensibilitate. conciliant. timorat. depăşit de evenimente. îndărătnic. insensibil faţă de tandru. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. fără simţul datoriei.Scala A. încăpăţânat. Introvert faţă de extravert. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. Slabă tensiune ergică: destins. Docil. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. Factorul III. amabil. plin de resurse interioare. Scala E. sigur de sine. Supraeu slab: oportunist. spirit independent. de suprafaţă: Factorul I. Rezervat. cooperant. critic. Lent în înţelegere sau învăţare. Timid. decis şi întreprinzător. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. sensibil până la imaturitate emoţională. prudent în raporturile sociale. depresiv. exteriorizare dificilă. sociabil. suspicios. cu spirit practic. dominator. rece faţă de polul opus. Scala B. plin de viaţă. Scala C. la extrem. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. cu sentimente de frustrare. spontan. dur. Încrezător. senin faţă de anxios. naiv. Scala G. stabil. dependent afectiv. Realist. acomodabil. conştiincios. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. moralizator. Scala Q4. Scala H. direct. autoritar. O slabă integrare a impulsurilor. fără spirit practic. capacitate bună de abstractizare. cu sentimente de culpabilitate. Conservator. trece repede la acţiune. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. pozitivist. taciturn. cu o prudenţă extremă. se bazează pe sine. întreprinzător. perseverent. Moderat. boem. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. calm. clarvăzător.

calculat separat de nota generală de anxietate. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. vulnerabilităţi sau invers. cu iniţiativă. lipsă de încredere în sine. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. care.B. instabilitate. este legat de ceilalţi. supunere. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. un caracter moderat. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. tranşant. relativ cooperant şi adaptabil la grup. voalate ale anxietăţii. Totalul se împarte la 10. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. la reuşite. IV 5. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. Q2. rigiditate în comportament). foaie de profil. etalon. defineşte caracteristici de tensiune interioară. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. temeri. 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune.Factorul IV. 5. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. însă se deosebeşte de acesta. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. 39 . Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. II 7. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. F şi C. Comportamentul este dominat de inteligenţă. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. fără să fie extremizat. pasiv. Q1. plăcut. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. III 6. În acest sens. 2 şi 8). Raportul dintre prima şi a doua jumătate. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. se manifestă spontan şi expansiv. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. 1 şi 9. manual pentru interpretare. Cattell. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. respectiv la clasele 4. N. Atrage atenţia în special dinamismul. iar nota din zona „medie”. fără limită de timp. grilă. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. foaie de răspuns. L. Astfel că. vesel. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R.

instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. nesigur. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. uneori". Scala L = sentiment de insecuritate. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Eul slab. să nu omită nici un răspuns.. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. tipice defensivei paranoice. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. mai veridic. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. 19 ani. impulsurile nesatisfăcute. trebuinţele. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. Q4). Cotare: Se aplică grila. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. tendinţe asociale). Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . de orice fel. să răspundă cât mai onest.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. C. auto-acuzare şi anxietate combinată. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. de anxietate şi de depresie. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. L. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. Exemplu: Adolescent. În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. de asemenea. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. Recomandat pentru adulţi şi tineri. tendinţe paranoide. Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. O. Se aplică individual sau colectiv. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Scala O = înclinare către auto-acuzare. Se desenează profilul şi se fac interpretările.

consideră McCrae şi C. conformism. 47. ascendenţa vs. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. În 1951. schizotimia. Ulterior. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. 1949. conservatorism. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. Fieke. 1988. cel puţin ca structură. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. Tupes şi Christal. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. 1994. Anxietate în limite normale (indice global 4). în cadrul altei cercetări. În prezent. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. Norman. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. Au rezultat un număr de 17. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. 1. Smith. simţire şi acţiune”. Îi denumeşte: auto-expresie.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. adaptare socială. Allport şi Odberg. D. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. din 1925. submisivitate. 1943. 1965. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. control emoţional şi intelect cercetător. independenţi. 46. extraversie. Angleitner şi Ostefdorf. termeni metaforici şi vagi. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. observaţiilor şi interviurilor realizate.5. legaţi de aspecte fizice.Interpretare. Termenii din prima categorie. capacităţi şi talente. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. în liniile sale generale. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. 1961. 41 . au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. 1963. maturitatea emoţională. Costa. descriptori potenţiali de personalitate. Cattell. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. termeni care se referă la importanţa socială. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. 1981. ciclotimia vs. precum Wiggeins şi Trapnell. Alţii. radicalism vs. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. 1993).

nevrotism. Trăsăturile bazale. agreabilitate. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. În acest model explicativ. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise.Tupes şi Christal. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. fiind parţial derivate cultural. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. conştiinciozitate. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. evenimente. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. atitudini. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. după cum evidenţiază schema. În realitate. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. nivele care apar explicit în schema de mai jos. parţial din experienţa personală. Desigur. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. a 5 aspecte fundamentale. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. ceea ce conduce spre o a doua eroare. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. Studiile lor realizate pentru U. fie adaptărilor specifice individului. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. conştiinciozitate şi intelect. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. în evaluările psihodiagnostice. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. Psihologul. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. 1994. prin intermediul proceselor de intermediere.S. 42 . 1958. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. agreabilitate. nevrotism. Psihologul.

sentimente. medicale. Dragoş Ciobănescu. denumite „adaptări caracteristice”. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. Elena Mădălina Popa. între 1994 – 2002. Deci acele obiceiuri. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. Cosmina Popescu. Aceste procese dinamice complexe presupun. motive. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. DEX – Extragere 12. se raportează prin procese dinamice complexe. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. la rândul lor. Dicţionarul explicativ al limbii române. un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. criteriul „Natură”. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. Laura Almăşan. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. observabilă a personalităţii. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. roluri. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. deprinderi. obscure. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. atitudini. ce include gânduri.960 termeni (adjective). valori. alături de abilităţile cognitive. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. care include comportamente specifice. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. de exemplu. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. arhaice. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. Cristian Ormindan. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. Acestea. 43 . În concluzie. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. desigur. În context. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. II. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. nu există o legătură directă. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut.

20) pentru niciunul dintre factori.III. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. Metoda Hofstee. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. IX. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. B. 44 . Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. pentru fiecare pereche de 2 factori. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade. VII. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. A. vârsta medie 26. IV. foaia de răspuns. V. • Se introduc. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. VI. VIII.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. Chestionarul. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului.

Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Spirit de Raţional. Rafinare Independenţă. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. Imaturitate. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă.FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 . Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent.

Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. Astfel. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. psiho-neuroendocrine.G. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. 46 . intermediar şi anestezic). De la Kretschmer. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament. etc. Există numeroase tipologii. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri.1. complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. şi două iraţionale. 1922. de asemenea. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. astenicul (hiperestezic. oricare ar fi aceasta. sintonic şi greoi).Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. De exemplu. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. II. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. C. atleticul şi displasticul. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. Autorul. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale.

deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. Jung. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. Forma G este forma standard a MBTI. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. 2. spiritul practic. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). Indicatorul de tip Myers. îl îndepărtează de la imaginar. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. extravert intuitiv. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. este un chestionar de evaluare a personalităţii. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. extravert logic. foaia de răspuns. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi. creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. centrarea pe real. simţul comun etc. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. Sunt. care.Complementar. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. deci realismul. o formă abreviată de auto-evaluare. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. care va avea însă. introvert intuitiv. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. MBTI. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. forma G (126 itemi). în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. 47 .Briggs a fost publicat în 1962. Complementar. Cu alte cuvinte. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. respectiv intuiţia. secundară. De exemplu. extravert senzorial. Materiale necesare: Chestionar. introvert logic. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. la fel. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. În acest context.2. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. cea mai recentă. introvert afectiv. fiecare persoană în mod natural. extravert afectiv. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. forma AV (50 itemi).

Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient. înainte de a acţiona. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. Introvertire 2. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. atitudinea dominantă a eului. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. metaforice. fiind astfel realişti şi practici. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. adesea meditează la ce au de făcut. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. ori se întâmplă efectiv. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. colorate. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. În această fază. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. vizuale. Dacă preferi intuiţia. 48 . în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). ci pline de putere de evocare. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. grăitoare. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. de aceea tind spre acţiune. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs.Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. Pentru fiecare tip. care îţi dezvăluie înţelesul. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia.

în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. originale. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. detaliilor şi realităţii. În concluzie. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. În acest fel. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. De asemenea. rămân deschişi experienţei. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. pe baza cauzei şi efectului. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. să fie bine stabilite. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. Ei au. Preferinţa pentru iraţional. Când rezolvă o problemă. planificat.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. ori care cer adaptabilitate mărită. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Din contră. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. preferă să ia decizii. de asemenea. favorabili şi plini de tact. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. ea trebuie folosita. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. Preferă să-şi trăiască viaţa. inclusiv realităţile neplăcute. Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. să-şi regleze şi controleze viaţa.

afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ.fapte. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor. principii generale. modele. Deci. îşi stabileşte criterii pentru succes. În opoziţie. de conducere. De exemplu. cel ce are dominanta extravertă. aparent. spitale şi forţele armate ale U. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. Introvertul. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). Studiile.A. Cercetările au arătat că în posturile înalte. una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. reguli În cadrul unui tip. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. De exemplu.S. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. de exemplu. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. Introvertul. Aplicaţie: identificarea tipurilor. începând din 1976. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. dezvoltându-şi funcţia auxiliară. colegii. − tipul NT preferă să definească problemele. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. astfel. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. de preferinţa persoanei pentru E sau I. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. Cu cât este mai suportiv mediul. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. urmăreşte obiective clare. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. − Tipul SF este practic. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . o politică. cercetătorii au tras concluzia că. este de preferat tipul T (logic. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. iar companii. va folosi secundara în lumea interioară. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. Prin contrast. problemele văzute ca oportunităţi.

Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. Teoria lui K. iar devierea devine fundamentală. în sens pozitiv sau negativ. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. indiferent de situaţie. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. în termeni cantitativi. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. Limitele dintre normal. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. Şi invers. Karl Leonard. având în vedere aspectele de structură. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. personalităţi accentuate. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. Preferinţa JP. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. sau a IV-a funcţie. cel mai uşor. Accentuarea. cu cel mai mare interes şi satisfacţie.1. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. cât şi pe cel raţional. 1968. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. dar cel mai bine. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. sau terţiară. dar lucrează cel mai bine. tendinţa spre „mediu”. constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. independent de împrejurările exterioare. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv.interioară şi în cea exterioară. Prin dezvoltarea auxiliarei. sau funcţia inferioară. cel mai plăcut cu ideile. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. Persoana. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. III. funcţionare şi adaptare. imature (de exemplu. a doua va fi una raţională. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului).

anxietate (8 itemi). scala a X-a.1. Materiale necesare: chestionarul. În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. Tradus şi experimentat în limba română de I. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. boală psihică severă. în plus. cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. foaie de răspuns. hipertimie (8 itemi). Scala II. IV. devieri în direcţia alcoolismului. grupa V. lipsa de stăpânire. foaie de profil.tipul demonstrativ (teatral. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. tortură. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate.2. repartizaţi pe 10 scale: Scala I. sclala a IX-a. exaltare (4 itemi).Nestor. nu prezintă o perioadă de stare. scala a VII-a. ciclotimie (8 itemi). distimie (8 itemi). de asemenea. scala III. scala a VIII-a. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. Scop: Structură: Format din 88 itemi. grupa a VI-a. Etiologic. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. 52 . tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. control (8 itemi). de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. scala a IV-a. hiperreactivitate (12 itemi). demonstrativitate (12 itemi). hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. indispoziţie cronică. emotivitate (8 itemi). hiperperseverenţă (12 itemi). sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. captivitate.

sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. tulburare histrionică a personalităţii. În taxonomia I. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. şi nu rareori la ei înşişi. tulburare borderline a personalităţii. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie). Desigur. Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie). dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. reguli de convieţuire socială. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck. nu întotdeauna în sens negativ. tulburare dependentă a personalităţii. 4. tulburare anacastă a personalităţii. fiind vorba despre structură de personalitate. instabilitate 53 . dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. Clasificarea D.IV... denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). tulburare narcisică a personalităţii.-10. Particulari în conduită. tulburare schizotipală a personalităţii.M.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. seducători sau respingători. vulnerabili la infracţiune. • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii. alături de bolile psihice propriu-zise.C. sociopatii. uneori le dau culoare”. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. 1992. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. tulburare emoţional-instabilă..D. de dispoziţie şi relaţionale. ei sunt sarea şi piperul omenirii. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. tulburare schizoidă a personalităţii. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. În clasificarea lor. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei. la ceilalţi. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei. În practica psihiatrică şi psihologică. obiceiuri. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. G. tulburare dependentă a personalităţii. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. tulburare borderline a personalităţii. dar nu şi în disponibilităţi. în esenţă. stabilitatea emoţională – vs. psihopatii.2. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii.S. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare histrionică a personalităţii. tulburare paranoidă a personalităţii. introversie. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii.

Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. izolat.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. Se aplică individual sau colectiv. lipsa de empatie. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). foaie de profil. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. cuantificând gradul lor de normalitate vs. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. socializarea. ciudate şi nu-i pasă de pericol. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. caracterizat prin impulsivitate. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. psihotism. capacitate de empatie şi de conformare. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. îi lipsesc sentimentele şi empatia. 54 . impersonalitate. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. grilă. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. cognitiv. înspre extrema sa patologică. tendinţă antisocială. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. empatia. Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. tulburările de afectivitate. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte. Recomandat pentru adulţi şi tineri. ostilitate. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. o scală de adaptare – psihotism. poate fi crud şi inuman. comportamentul schizoid. agresivitate) şi. tulburările schizo-afective şi schizofrenia. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. un psihodiagnostic diferenţial. Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. tendinţa de a face asociaţii mentale distale. foaia de răspuns. socializare. Materiale necesare: Chestionar. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. pare a nu se potrivi nicăieri. nu-i pasă de oameni. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. manual pentru interpretare. subiecţi disimulanţi). sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. impulsivitate.I. încăpăţânarea şi. egocentrism. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp.P. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. Copilul pare ciudat. E. o scală de minciună (L). îi plac lucrurile neobişnuite. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. unipolar depresiv. În privinţa celui din urmă. răceală. etalon.

Dacă este vorba de un instabil extravert. E = 1. depresie. care include de asemenea. Tinde spre emoţii puternice. E 1. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). E. cu iniţiativă şi bun organizator. anxietate. Îşi asumă uşor riscul. are o viaţă interioară bogată. Tip artistic. îi place aventura şi se expune pericolelor. L = 5. Introvertul este liniştit. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. devine excitabil. lente. denumit şi instabilitate emoţională. Tinde să se subaprecieze. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. alert. drepturilor celorlalţi. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. E = 5.P. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. introspectiv. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. de exemplu. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. are mulţi prieteni. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. Exemplu: E. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. psihopatie. Apatia este caracteristica inversă.I. retras. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. pentru nivele înalte criminalitate. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. impulsive şi doar în al doilea rând. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9. timiditatea. Nevrotismul. L = 5. nu agreează agitaţia. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. Este tipul gânditor. adesea rigide. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. comportament antisocial şi lipsa de empatie. optimist. aspecte sadice. ostilitatea faţă de celălalt. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. agresiv. Îi place să facă glume. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. cruzimea. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. înclinat spre exterior. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. Concret. avem dea face cu peroane socializate. Notele brute: N = 22. egocentrism. ideaţie de tip paranoid. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. convenţiilor. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. Uşor tensionat. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. îi plac activităţile distractive. tulburări de tip maniaco-depresiv.Extravertul este sociabil. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. este oscilant. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. La celălalt pol.P. 55 . solitudinea. blocajul emoţional sunt dominante.Q. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. include şi o a IV-a scală. Dacă este vorba de un introvert. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune.

manual pentru interpretare. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă.Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter. grilă. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice.I. scala introversie socială (Si). rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice.P. scala depresie (D). Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. 4. impulsivi. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). scala minciună (L). Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. scala psihastenie (Pt). hebefreno-catatonică. 7. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. Scala ipohondrie (Hs). 9. Descrierea scalelor 1. 3. foaia de răspuns CPI. scala hipomanie (Ma). Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. 1996). Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. (Minulescu. psihopaţi. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. a caracteristicilor psihopate de personalitate. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. scala deviaaţie psihopată (Pd). Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce.3. schizofrenia pseudonevrotică. scala paranoia (Pa). 56 . scala schizofrenie (Sc). 2. grilele. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi.M. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. 1952). scala masculinitate-feminitate (Mf). 10. 4. Foaia de răspuns. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. cu personalitate feminină). Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. sau Chestionar CPI. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. performanţă mai mare de 4 puncte. foaia de profil. Scalele clinice sunt:. 6. 5. Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. 8. scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. etalon. paranoidă. scala Nu ştiu (?). Prin urmare. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. cu sau fără conduite manifeste. Scalele de validitate sunt: a. M. scala isterie (Hy).

tendinţe paranoide. Pa.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. care include şi indici de ponderare. subiectul este normal din punct de vedere psihologic. foaie de profil. Pichot Materiale necesare: Chestionar. Recomandat pentru adulţi şi tineri. foaia de răspuns. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . etalon. nevrotice sau psihopate. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare. a lui P..) a foii de profil Testul nr. capacitatea de înţelegere a testului.4. Testul nr. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective). Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar. Ca regulă generală. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. Se aplică individual sau colectiv. Paranoia. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. nevrotism. Ps. F. un test asociativ verbal. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. Cotare: Testul nr. 4. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice.N. Nev. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). tendinţe psihopate). K. grilă. (4 scale: de sinceritate. 3. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Pasul 2.. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual.P. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. Verificarea validităţii testului. instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. P. Analiza scalelor diagnostice. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI. Chestionarul Psihopatie. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună. x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică.) pe foaia de profil. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. atitudine negativă faţă de testare). Nevroză. manual pentru interpretare.

naturală de autoprotecţie faţă de anxietate. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane.I.P. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. inconştientă. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică.verb. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. obiect sau eveniment. 58 . cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. care se îndepărtează de normă au normal.I sau M. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde.P. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough.). La scala de minciună. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. CONTINUUM. continuumul extraversie – introversie). ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale. anormal. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii.M. CONCEPTE POPULARE. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice. neacomodare. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. contrar teoriilor privind învăţarea socială. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare. deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu.

caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici.G. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. NEVROTISM. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate. vinovăţia. de a se izola de lumea exterioară. (DP 85) NOMOTETIC. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. tristeţea. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. 1992). Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. simţire şi acţiune. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. distractive şi aspirative ale acestuia. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. McCrae. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. C. în mod subit. mânia. în mentalitatea. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. datorită căreia. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). activităţile specifice lucrative. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. jena.

se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. pe de o parte. se referă la condiţia psihologică de non-boală. metodologic etc. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. neuropsihologie. endocrinologiei şi farmacologiei. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. PSIHOPATOLOGIE.M. Indică atât structura organică. PSIHOMETRIE. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. de formă. aşa cum este firesc. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. fizică. observăm că. stabilitatea lor în timp.P. 60 . sociolingvistică.). mai specific. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. psihiatriei. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. PSIHOPAT. (DP 85) PROGNOZA. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. determinarea aptitudinilor etc. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. asemeni evaluărilor cotidiene.P. schemă. inclusiv a celor nonverbale. model. aceste tipuri sau modele de comportament. a tulburărilor mentale etc. evaluarea inteligenţei. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. tip. în sens psihologic specific. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. cât şi cea comportamentală. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. (DP 85).I sau M. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. Mai general. absenţă a tulburărilor mentale. configuraţie.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. fie el psihologic. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. în mod specific. neurologiei. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări. memorie. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. PSIHODIAGNOZA. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. matrice. procesarea informaţiilor. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale.I. PSIHOLINGVISTICĂ. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. (DP 85). psihologie clinică. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. pe de altă parte. Dacă. în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. prin intermediul căruia sentimentele. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. educaţional. PROFIL DE PERSONALITATE.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. dansterapia. Dintre formele psihoterapiei. ergoterapia. psihoterapie şi terapie ocupaţională. sub diferite forme: ludoterapia. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. fiind capabilă să exercite o profesie. pedagogică sau medicală. stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. de gravitatea deficienţei. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. nealterate. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. 4 .sau apărute în cursul primei copilării. arterapia. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală. dacă poate comunica oral şi în scris. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. câştigarea unei autonomii personale. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. dacă are format simţul autocontrolului etc. de modul de organizare a personalităţii). formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. în funcţie de natura etiologică. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate.

I.Infecţii ale mamei.Anomalii de dezvoltare ereditare. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. – mâini scurte. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici. Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. – malformaţii cardiace. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund). . între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund. – cap cu occiput plat. cu degetul mic curbat.Meningită Microcefalia . Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia . . – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. – ochi oblici. – abdomen proeminent. – apatie. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 .Iradiere în timpul sarcinii.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală. – creştere deficitară. – piele buhăită.

la vârsta anteşcolară. în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. În cazul cecităţii isterice. presupunând lipsa completă a văzului). Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. şcolară şi defecte tardive).Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. fără a o putea salva). din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. defecte survenite – în copilăria timpurie. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei. Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular). În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . preşcolară. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. din punct de vedere fiziologic şi anatomic. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. de la o regiune geografică a lumii la alta. astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale.

mişcările oculare voluntare 7 . În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. lipsită de amplitudine. apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. ticurile sau manifestările motrice negative. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. tardiv sau numai la bătrâneţe). Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. A. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. L. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. A. Deci educaţia trebuie făcută individual. Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii. deficienţe mintale). Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. boli psihice. respiraţia fiind superficială. R. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. o dezvoltare fizică întârziată (W.copilărie. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. Luria. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). traumatismele oculare etc.

Putem spune că. fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. 8 . precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. R. J. neeconomice. în imaginea unitară a obiectului respectiv. În urma unor cercetări (S. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare.fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. în sine. când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. Sunt studii (R. Tasiak. ale organizării oculomotricităţii. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. îndeosebi faţa acestora. W. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. Osaka. În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. cu obiecte etc. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. extrem de numeroase. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale). Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut).

ingerarea de substanţe toxice (de exemplu. infecţiile urechii medii (otită medie). În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. accidente. rujeolă. hemoragii. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. alcool). meningita sau tusea convulsivă). Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. testul lui 9 . trauma acustică. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. oreionul. la rândul ei. Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). b. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB). În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz.. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. anoxie sau asfixie albastră etc. Hipoacuzia poate avea. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). lovituri la nivelul urechii.). muzică ascultată tare la căşti etc. hemoragii. infecţii de diferite tipuri (pojarul. stări distrofice. c. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). traumatisme fizice etc. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita. O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a.. afecţiuni endocrine. hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). tulburări ale metabolismului. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. cum sunt testul lui Weber.

litere şi stări de spirit. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. de cunoştinţe. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. atât din punct de vedere cantitativ. labiolectură şi. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. într-o oarecare măsură. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. pe dacti-leme.Rinner şi testul lui Schwabach. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. Spre deosebire de copilul surd. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . cât şi calitativ. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. de cultură. Pentru realizarea acestor deziderate. folosind ca instrument de lucru diapazonul.

opinii. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. Acest limbaj. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. Desigur. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. jocul simbolic. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. Mai târziu. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. imaginea grafică. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. imaginea mintală şi evocarea verbală. folosit efectiv în comunicare. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. cu demutizare avansată. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. 11 . Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. gânduri. cu geneza simbolului la copil. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. Or. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior.

diabetul etc. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului. Pot fi 12 . execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. cu ambele forme de limbaj. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii).) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. Totuşi. de obicei. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. În ansamblu. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). în raport cu limba sonoră. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. cardiopatiile.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza. gestul însă este strâns legat de concret. modifică aspectul exterior. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive.

ale musculaturii. al originii. de atitudine. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. Astfel. în timpul travaliului sau în perioada copilăriei. care se pot corecta destul de uşor şi total . alături de deficienţele senzoriale. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. organice şi psihice. fixate definitiv. E. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. lordoze. de natura funcţiilor somatice. oaselor sau articulaţiilor. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice.. într-o proporţie mai mare sau mai mică. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. mai uşor sau mai greu). după un prim criteriu. segmentare sau locale). Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). deformaţii ale abdomenului. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu.exemplu: deficienţa cifotică. deficienţe ale tegumentelor. În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. Deficienţele fizice sunt grupate. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. de nutriţie. de viaţă şi de educaţie ale individului. toracelui etc. Ei pot acţiona în perioada intrauterină. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . putând fi corectate. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. gravitatea (deficienţe fizice uşoare.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii.

). de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. Vorbirea hiper- 14 . Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). violent se situează la polul opus copilului paralitic. trunchiului / toracelui. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. fizioterapie. Privind recuperarea deficienţelor fizice. reflexoterapie. agitat. asanarea solului. Copilul hiperkinetic. apatic. Aşadar. de echilibru. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. izolat. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc.incluse: deficienţe ale capului. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului. realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională. aprovizionarea cu apă. acu-punctură etc. de vârsta persoanei respective. implicit şi educaţia familiei lui. de ritm. ale feţei. înţepenit. în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. Acest impact este diferit. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. prin kinetoterapie. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). ale abdomenului etc. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. dar mai ales corectiv. supravegherea regimului nutriţional etc. deficienţe ale gâtului. tulburările de mers. ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator).

Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. care să-i ofere stabilitate. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. Somnul poate fi şi el tulburat. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. îmbrăcând variate forme. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. O altă caracteristică prezentă este legănatul. În mod obişnuit. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. mai ales noi (aşadar. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). iar stimularea senzorială. zbucium fără rost. constantă. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. El are nevoie de un mediu armonios. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. apropindu-se de obsesie. situaţii bine definite. obiceiuri bizare. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. bazate pe stimulare intensă. metodele educative moderne. frontal. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. capricii alimentare. fie el lateral. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . ia proporţii care depăşesc normalul. în picioare sau aşezat. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator.kineticului poate fi normală. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. clară. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. apoi inversate).

(I. egocentrism ridicat. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. 1994). Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. Străchinaru. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. Străchinaru sau R. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. deformarea conceptului de libertate. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. cu daune resimţite în raporturile sociale normale. curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. vârste şi mediu social. de injustiţie. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). la sate. slabă consistenţă şi echilibru intern. 16 . perturbările de apărare. ci şi de la normele morale. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. continuă. Ca răspândire teritorială. denigrarea sentimentelor umanitare. alterarea relaţionării cu persoanele iubite. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). în timp ce. poate şi pentru că. de variate şi de complexe. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. tulburări de cunoaştere. puternice sentimente de devalorizare. boli psihice ale minorilor (schizofrenia. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). spre deosebire de mediul urban. modificări la nivelul relaţiilor afective. pe vârste.

implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. alcoolismul şi dependenţa de drog.). impulsivitatea. ieşite din comun. imatură.particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. omuciderea. se realizează cu foarte mari dificultăţi. realizare rapidă. instabilitatea. spectaculoase în sine). uşor sugestionabilă şi influenţabilă. autopuniţia (autopedepsirea). În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. absenţa unuia dintre părinţi. divorţul etc. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. incendierile voluntare. Profilaxia. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. fapt care. furtul. eşecul şcolar. devierile sexuale. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. practic. sedativele sau tranchilizantele. în afara acţiunii lor propriu-zise. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. fuga şi vagabondajul. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. 17 . irascibilitatea. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. suicidul şi tentativa de suicid. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. alături de mijloacele medicale.

Guţu. de la manifestările verbale tipizate. O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . bolile infecţioase ale gravidei etc. tulburări pe bază de coree). atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. tulburări polimorte de limbaj (afazia. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala. alte cauze). fonastenia). dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. sarcină toxică. ecolalii. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. disfonică. tahilalia. bradifazii). jargonofazii. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. etiologic. psiho-sociale.). simptomatologic şi psihologic. acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. unanim acceptate în limba uzuală. psiho-neurologice. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. tulburări de voce (afonia. Verza (1982). constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. alalia). Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare. disfonia.). hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. lingvistic. clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. cu vărsături şi leşinuri dese. rinolalie. disritmică. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. 1975). funcţionale.Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. bradilalia. dizartrie). asfixierile. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. aftongia. în timpul naşterii sau după naştere. standardizat. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. logonevroza.

repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. încordării. de batere a tactului pe loc. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. C. dyslexia) şi 19 . neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. p. afonia. în muşchii limbii. vocea răguşită. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. Stănică. omisiuni precipitate. se produce un spasm tonic. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. înălţimea. 1997). cu pauze între acestea. 1983. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. E. deformări de litere. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). sintagme. Aftongia ia naştere atunci când. mimicii. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. Stănică şi E. (E. o modificare a atitudinii faţă de vorbire. silabelor şi cuvintelor. cu hiperexcitabilitate. vocea gravă. pe lângă o repetare a sunetelor. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. încetinită. Verza.neclară. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. cele mai frecvente fiind: vocea de cap. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. substituiri de cuvinte. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. adăugiri. vocea oscilantă. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. lentă. inversiuni. Vrăsmăs. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. fonastenia etc. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii.58). a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. timbrul şi rezonanţa sunetelor. (C. de lungă durată.

totale (agrafia şi alexia). cele două deficienţe fiind. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. 20 . a unor tulburări acţionale şi comportamentale. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. însuşirilor şi funcţiilor psihice. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. consecutive una celeilalte. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal). Autismul („autos” → gr. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. de regulă. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal.

Tustin etc. precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. La autist. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei.dar nu poate să numere până la 10). cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului.). vârsta copilului. deschis la nevoile copilului. Potrivit acestor abordări. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. M. Teoriile comportamentale (Fester. etiologia polihandicapului. imaturitate afectivă). a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. mediul. cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. a „masajului sugarului”. cu origine în masajul indian). abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. vizuală). în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. J. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur. auditivă. K. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. Van Krevelen.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. prognosticul. L. Teoriile psihogene (B. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. Bettlheim. kinestezică. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. Rimland etc. Mahler.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece.) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. Teoriile organogenetice (A. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. Bender. Wing etc. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . metoda comportamentală.

D. Editura Didactică şi Pedagogică. auzul şi canalul verbal. Arcan. Ciumăgeanu. polihandicap ca şi autismul. Defectologia. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Aşadar. P. Editura Facla. dezvoltarea limbajului etc. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. Timişoara. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Surdocecitatea. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. de nutriţie. Damaschin. Bucureşti. M. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. Editura Fundaţiei România de Mâine. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). căpătarea autonomiei personale. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. D. orbi-surdomuţi. există şi alte strategii de tratament. comportamente distructive etc. D. Avramescu. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. angoase. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. 3. comportamentele de tip autostimulare etc.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. Copilul deficient mintal. 22 . 2006. ambliopi. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. 1973. 2. Bucureşti. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. Nevăzători. Teoria şi practica compensaţiei. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. Defectologie şi logopedie. deprinderi de viaţă elementare etc. dezvoltarea motricităţii lui. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn.). accese de furie. modalităţi eficiente de comunicare. 1980. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. este însă o deficienţă multisenzorială.

Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. dr. psihologia profesiunii medicale. I. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. obiect. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. Încercând să simplifice domeniul de definiţie.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. 1 . OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. relaţia medic-pacient. atât ale individului bolnav. univ. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. Huber W. conţinut. cât şi ale celui sănătos. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. abilitarea în vederea diagnosticării lor. Psihologia medicală: definiţie. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite.

Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. etologia. psihologia holistică şi antropologia. nici la stânga. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. sociologia. aspectele legate de personalitate. cronobiologia. aspectele legate de psihologia dezvoltării. De asemenea. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. 2. ca toată lumea). psihanaliza şi psihologia dinamică. ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal).Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . psihologia experimentală şi neurofiziologia.

psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. 1995). Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. aflaţi în echilibru dinamic. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. dar. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. ca deviante. nealterat funcţional şi morfologic. iar cu cât este mai rar. normalitatea ca proces. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. 2. deşi acestea sunt unice. normalitatea ca valoare medie. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. mai îndepărtat de media statistică. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. cu atât poate fi considerat mai „normal”. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. Normalitatea. Deşi 3 .altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. iar ambele extreme. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. 1. cu atât apare ca fiind mai anormal. normalitatea ideală. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. în istoria sa vitală. au domenii de definiţie şi de descriere. adică sănătatea.

o persoană. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. statal. normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. ale sexului). cât şi comunitar. comunitar. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . Luând în considerare această definiţie. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. ale vârstei. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. religios ş.) care reflectă măsura în care un organism. cât şi în perspectiva externă. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. 3. III. nu este suficient de operant pentru medicină. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. Cu alte cuvinte. prescriptive. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual. 4. Desigur.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”.a. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic.). un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte.

psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. dezorganizare. în general. Este o stare de armonie. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. Boala umană se caracterizează. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. Astfel. 2. antropologic. ci şi sociale. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. involuţia. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. spre deficit funcţional şi de performanţă. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. în instituirea progresului. şi nu neapărat în absenţa durerii”. Sensul este important în perspectivă calitativă. epistemologice şi dinamice. Apare deci evident. culturale. axiologică şi socială. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. Invers. şi Pichot P. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. boala. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. dezadaptarea. ca analiza normalităţii psihice. să implice nu numai corelaţii biologice.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. care joacă un rol creator în istoria omenirii. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. spre minus. 1. spre dizarmonie. 5 . mental şi social. Delay J. destructurare. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. În acest sens. geniile. a psihismului văzut cu un „multiplex”. psihologică. patologia.

definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. Pentru J. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. În 1937. Într-o scurtă perioadă de timp. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. Adaptarea. c. Piaget. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. b. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. în practica şi teoria medicală 6 . Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. 4. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978).3. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. rezultanta acestei relaţii. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. Pornind de la acest concept. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare. de asemenea. În acest sens. Selye H. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. ambele cu evidente implicaţii adaptative. adaptarea ne protejează prin: a. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat.

Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . – cei senzoriali externi. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. În stresul psihic. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. nefiind obligatorii numai stimulii psihici.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. boală. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. introdus de Selye H. pornind de la această definiţie. Roger Guillemin. ideile. procesele gândirii. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. declanşarea şi întreţinerea bolilor. factorii favorizanţi. care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ. Conceptul de stres. cât şi psihologice (emoţionale). indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. a privit stresul din punct de vedere fiziologic.” Selye H. stil de viaţă şi pattern comportamental. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată.

Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P. scopuri.). tendinţe. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. Tucicov-Bogdan A. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. aptitudini). latura dinamic-energetică (temperament. latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. priceperi. latura proiectivă (trebuinţe. aspiraţii. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă. Ea conţine opt grupe mari. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. fie că este vorba de crize de dezvoltare. motivaţie).relativă a stresului. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă. idealuri). IV. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. 1. notate A-H. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali. neconcordant. afectivitate. dorinţe. cognitive şi atitudinale ale individului. capacitate. şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . în termeni de concordant. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. indiferent). Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. deosebindune unul de altul.). după Erikson.

Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. social şi chiar fizic. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. ce o distinge atât de etapele anterioare. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. 9 . pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. cât şi de cele ce o vor urma. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. descris pentru prima dată de Erikson E. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. Termenul de ciclu al vieţii. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. vulnerabilizând deci persoana. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. un complex de trăsături sau o criză specifică. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. emoţional. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării.

care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. cât şi de experienţa de viaţă. superior. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. neexistând un vocabular standard. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. după cum urmează.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. Succesiunea etapelor nu se face automat. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. În împrejurări ideale. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. în orice caz un mediu nefavorabil. În concepţia epigenetică. epocă etc. fiecare etapă are propriile caracteristici. stadiu. şi unul negativ sau nesănătos. se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. d) stadiul de latenţă: hărnicie. 10 . b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. Fiecare etapă are două rezultate posibile. interval. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. unul pozitiv sau sănătos. perseverenţă/inferioritate. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. stimulator. eră. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. cât şi negative. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. 2. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central.

punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice. – adolescenţa timpurie. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. Boala psihică ar întrerupe acest proces. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). ştiu că sunt o persoană şi numai una. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. l-ar bloca sau ar provoca regresie. 3. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare.. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. în orice moment. G. • conştiinţă a unităţii. − perioada preşcolară. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. De fapt. Fenomenul complex. medie şi tardivă (bătrâneţea). − perioada şcolară sau anii de mijloc. creaţie şi integritate. înainte şi după acest moment”. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . Pentru Erikson E. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. numit de K. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. • Conştiinţa identităţii. pe de altă parte. În ordine cronologică. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. − perioada micii copilării. K. când copilul începe să meargă. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. Cu alte cuvinte.

spre exemplu. ce rămâne constant în timp. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Aceasta nu înseamnă. Cele două componente ale cuplului patogenic. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. Cu această subfuncţie. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). iar în procese. În timpul acestei perioade. aşa cum au încercat unii să demonstreze. De fapt. 4. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. aceasta este şi marea dificultate. că bolile nu 12 . Cu alte cuvinte. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. interdependenţelor. chiar dacă este una supărătoare. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. complexitatea retroacţiunilor. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii).anumit moment. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. ci şi după ce timpul a mai trecut. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii. dacă această funcţie „lucrează” normal. Cu alte cuvinte. putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. Şi asta pentru că. jenantă.

o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult.există. că nu asistăm decât la o boală unică. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. Dacă există probleme reale. în special indivizii obsesiv-compulsivi. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . mai frecvent. psihotică sau. demenţială. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. 6. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. indiferent de intensitatea lor nevrotică. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. atunci acestea trebuie corectate. 5. reducerea problemelor afective ale pacientului. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Totuşi. furia. antisocială. indignarea. deseori au crescute anxietatea. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. şi ca urmare a acestei schimbări. structură şi un mediu limitat. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. histrionică. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. şi de ce nu. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate.

Waltz şi Gough. o discontinuitate. 1982. 1959).adaptarea umană. – Competenţa (White. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. este. deci. 2. EVENIMENT DE VIAŢĂ. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. – Control (Rotter. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. 1979). cât şi cercetare concretă. într-un fel. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. atitudini faţă de boala psihică. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. 1982). 1988. În toate aceste domenii. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. – Rezistenţa (Kobasa. Phares. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. Ulterior a apărut o bogată literatură. 14 . studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. în special în America. dar şi psihiatri. psihologi şi epidemiologi. cu alte cuvinte. 1966. 1984). CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. 1977. Un eveniment are. factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. 1979. care a elaborat atât studii teoretice. Un eveniment este. în cursul vieţii de fiecare zi. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. V. VULNERABILITATE.

Dar care este. deşi căsătoria era anunţată. 15 . Dar tinerii adulţi.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. un rol important în etiologia tulburărilor psihice. de asemenea. Evenimentul provoacă. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). în pofida expectaţiilor fireşti. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. 1985). de diagnosticele tradiţionale de depresie. care mai devreme sau mai târziu. vor duce la stări depresive. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. fără să se excludă neapărat.). În cazul în care evenimentul are loc.. schizofrenie. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. ating scoruri înalte. 1978). cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. indubitabil. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. 3. un student cade la un examen considerat uşor etc. o serie de neplăceri.. O maladie cronică gravă. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. un logodnic rupe logodna. precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. În primul rând. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală. oare. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. a căror viaţă e plină de schimbări. Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. Uneori. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

22 . Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. 1990). Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. 1968. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. 1977. 1982. Kirmayer. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). sexuale şi pseudo-neurologice. severităţii. În plus. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. Katon. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. agravării sau menţinerii ei. Kleinman. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. În contrast cu simularea. evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale.afara unei posibilităţi de definire clare. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. 1984. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Kellner. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale.

Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit.). hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării. În sens general. descoperirii. această chinuitoare şi degradantă boală. psihologic şi social este distinct. unele nemaiavând decât importanţă istorică. Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare.IX. Oricum. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. domeniu interdisciplinar în care biologia. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. 2. William H. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. medicina. deseori trece nediagnosticată. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. Sexologia. X. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 .

PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. realizează demersul terapeutic. Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. în scop terapeutic sau experimental. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. singură sau împreună cu alte mijloace. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. mai liber. cât şi în cel al intervenţiei practice. Psihoterapiile În practica medicală. de regulă. G. sau. 2002). Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. XI. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. • efectul este simptomatic. Psihoterapiile de susţinere. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”.în acest domeniu. şi Necula I. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. care. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. Logoterapia. Psihoterapia jungiană. Terapiile familiale. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. psihoterapia. Cromoterapia. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. 24 . În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. Biofeedback-ul. Sugestia. Virginia Johnson. Psihoterapiile de relaxare. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. atât în plan teoretic. • durata efectului este. Reveria dirijată. Artterapia. 2. Psihodrama.. „voi fi plăcut” (agreabil). Psihoterapia adleriană. Psihoterapiile scurte. scurtă. Hipnoza. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. Reeducarea individuală.

ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. gravitatea. regimurile alimentare. contravine crezurilor profesionale. durata tratamentului. 4. În opinia lui Predescu V. • acţiune nespecifică.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. asistente medicale. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. evoluţia. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. numărul de medicamente. în care pot fi incluse terapiile biologice. medic. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. tehnicieni. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. 25 . Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate. prezenţa efectelor nedorite. non-complianţa. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. „făcut de”. factori legaţi de anturajul bolnavului. şi genos – cu sensul de „produs de”. morbiditatea. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. Complianţa. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. În funcţie de natura. factori legaţi de tipul tratamentului. durata. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. 3. şi chiar psihologi.

Florin Tudose. Florin Tudose. Fundamente în psihologia medicală. Orizonturile Psihologiei Medicale. O abordare modernă a psihologiei medicale. Editura Infomedica. 2003. 4. Bucureşti. C. 2003. Editura Infomedica.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Tudose. Abordarea pacientului în psihiatrie. Editura Fundaţiei România de Mâine. Florin Tudose. 2. Editura Infomedica. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. Bucureşti. 2000. Florin Tudose. 3. Bucureşti. 26 . Bucureşti. 2002.

prin intermediul acestui curs. învăţare. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. experienţele legate de un eveniment traumatizant. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6.drd. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. modele. mai rău. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. memorie şi gândire. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. psihologia socială şi psihologia clinică.univ. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. se intenţionează să se optimizeze atenţia. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. teorii. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. creativitatea etc. Atenţia şi conştiinţa. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice. lingvistica.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. ştiinţa computerelor. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. unele care par mai puţin orientate cognitiv. De fapt. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. Neuroştiinţa cognitivă. 1. precum emoţia şi motivaţia. Memoria. Reprezentarea cunoştinţelor. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. Psihologia cognitivă. 1. învaţă. îşi amintesc şi gândesc. Cursul îşi propune să ofere concepte. care include pe lângă percepţie. memoria. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. Cu toate acestea. sociologia şi filosofia. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. De asemenea. antropologia. psihologia vârstelor. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . cititorilor. Percepţia.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

comparativ cu cele ale imaginilor. codurile propoziţionale. Zlate. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. şoferii de taxi). ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. Psihologia contemporană. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. De exemplu. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. dar şi într-unul necunoscut. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura. dar alţii resping această observaţie. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. poate.percepută prin intermediul simţurilor. Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. P. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. subiectul cel mai important al întregii psihologii. De exemplu. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. reprezintă. un tip caracteristic de cunoaştere. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său. De aceea. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput.M. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect.235). bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. mecanismele. scriau în 1980 doi psihologi americani. dintre organism şi mediu. generalizat. Mai mult. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. poate. care nu este analogică. în mod mijlocit. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. În orice caz. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. În opoziţie. S. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale. interpretare şi valorificare a informaţiilor. Astfel. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. conţinutul. raţională (M. 1999. abstract şi cu scop. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. bazat pe 8 . Gândirea. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. p.219). ci şi ca rezultat. o etapă a contemplării vii. Zlate. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. N. Modificând perspectiva codării duale. p. Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. 1999. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. a relaţiilor dintre acestea.

cuvinte şi forme flexionare. p. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Sternberg. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. Ne referim la prototip. care pot include alte categorii. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). 2003). Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. (3) Limba are o structură regulată. f.. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. atribute. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele.147-156). p. l. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. Între 1 şi 4 ani.principiile abstractizării. Zlate. 2003. R. 1999. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. Idem). o relaţie sau o descriere. un proces. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. Debutează perioada gânguritului. propoziţiile şi frazele. scris şi vorbit. A. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului).). Conceptele pot fi organizate în categorii. 7. utilizatorii limbii pot produce noi expresii. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. 1999.şi fluenţa verbală. (6) Limba evoluează continuu. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. j. de la o rădăcină. Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică.281).capacitatea de a produce un output lingvistic. r etc. Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate. care pot include alte scheme. Dicu. copiii progresează. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. pot fi organizate în scheme. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. Golu. fonemic şi morfematic). analiza descendentă. (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. z. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. 9 . Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. are loc între 3 şi 6 ani.J. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. Sternberg. 1972 apud M. pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului). un lucru. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. 99-101). Miclea. Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. semantic şi sintactic). 2003. p. precum cuvintele. Secvenţe diferite cer sensuri diferite. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale.

Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. p. A luat naştere astfel.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. 2003. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. Sion. 2003. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. 356). LAD. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. J. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. În fine. de exemplu. Cu toate acestea. Language Acquisition Device. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. Până acum. iar altele împreună. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. Sternberg. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). p. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. există persoane care vorbesc două limbi. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. în cazul lor. În opoziţie. De exemplu. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. Pentru ca acest lucru să fie posibil. incluzând înţelegerea informaţiei 10 . celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. 93-97). psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. În opoziţie. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. suport şi ajungerea la consens. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. Neuropsihologia. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. Pentru cei mai mulţi oameni. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. Sociolingviştii. Cu toate acestea. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). dar care au limba principală bine dezvoltată. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. „single-system hipothesis”). au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. indiferent de limba pe care o vorbesc.

Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. J. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. 2004) sau insuficient definite (M. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. sarcasmul. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. 1994. gesturile. Zlate. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. Popescu. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut. În sens restrâns. ironia şi glumele. cel puţin temporar.301). Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. care par iniţial fără nicio legătură. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. definirea problemei şi reprezentarea. Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. construirea strategiei. pentru a servi altor scopuri. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel. monitorizarea şi evaluarea (R. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. ca proces. 1999. care pot fi prea lungi. altele nu. apud G. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. psihologii diferenţiază între experţi şi novici.semantice obţinută auditiv. p. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. Zlate. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. 1999. ci şi insightul.problema transferului. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. organizarea informaţiei. 1994). Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. 6). M. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. p. analiza mijloace-scopuri. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. 8. de exemplu. Munteanu. ca abilitate creativă. Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. „ill-structured problems”). ca dimensiune complexă a personalităţii (M.295. cf. În rezolvarea de probleme. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. 2003. alocarea resurselor. de iluminare. metaforele. rezolvarea prin analogie. cât şi valoros. Transferul. oamenii recurg adesea la euristici (ex. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. Incubaţia. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. 399). Perspectiva gestaltismului. Miclea. Rezolvarea problemelor slab definite (M. dar care conduc la o soluţie corectă. probabil. Cu toate acestea. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. Ea este un fenomen general uman. monotoni. biologici şi sociali (A. p. Miclea. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. Sternberg. 2004. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. ca potenţialitate general umană. astfel încât diversele etape se pot repeta. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme.

În mod tradiţional. Zilnic luăm decizii. cea mai dificilă formă de inducţie. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. (6) asumarea riscurilor. Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. p. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. 1999. Care dintre cele două variante este corectă?). ca şi nepotul pentru: (a) unchi. raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. În plus. Deci. Miclea. spunând: „toţi corbii sunt negri”). Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară.265). (8) angajarea profundă în efortul creator (R. p.). Atât inferenţele inductive. prototipul. cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant.: „Fratele este pentru soră. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. astfel încât. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. „ancorarea” şi raţionalizarea. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. Miclea. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu). de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). Nicu este mai mic ca George. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. (3) raţionamentul liniar (ex. p. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional. 9. (b) nepoată”. e lumină. adesea neexplicate în 12 . o concluzie derivă cu necesitate logică. 2003. cât şi pentru psihologie. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). Sternberg. 400).282). vom generaliza. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. ci şi pentru sociologi şi economişti.calitate. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. atunci e lumină. subiectul se comportă raţional. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă).: Ion este mai mare ca George. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. 1999.J. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. din anumite premise. E ziuă. Prin urmare. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă.

în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. Sion. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. reactualizează şi evaluează informaţia. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. matematica şi ştiinţele. 158159). Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. pe măsură ce copilul creşte.86). Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . memoria. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. 2003. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. pe de parte. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani.premise. 2003. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. eficienţa de alocare a atenţiei etc. 145). Totuşi. 2002. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. stochează. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. p. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. şi constructivistă. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. p. Mai târziu. utilizarea strategiilor. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. de-a lungul istoriei sociale a copilului. dialectică şi pragmatică. Gândirea adultului este: metacognitivă. Loubovie-Veif. timpi de reacţie. stadiul preoperaţional. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Sion. p. Din păcate. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. În general. interpretează. Perry etc. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. el devine mai puţin egocentric. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi. 10.

Editura Fundaţiei România de Mâine. Mielu Zlate. Iaşi. Istoria psihologiei. Psihologia mecanismelor cognitive. 1999. 2006 5. Procese cognitive. 14 . Bucureşti. Editura Tehnică. Psihologia creativităţii. Editura Polirom. Grigore Nicola. 1999. Modele teoretico-experimentale. 2. Editura Fundaţiei România de Mâine. Gabriela Popescu. 2006. Iaşi. Tony Malim. Editura Polirom. Psihologia vârstelor. 1999. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Mircea Miclea. Bucureşti. 6. 3. 4. Bucureşti.activă. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. 2006. Graţiela Sion. Psihologie cognitivă. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării.

atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). Delimitări conceptuale. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. psihodiagnostic etc. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. se realizează la lucrările de laborator. psihologia socială. 1 . prelucrări şi validări de date etc. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. efectivă.1. cât şi ca abilitate practică. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. psihologia muncii. Operaţionalizarea obiectivelor. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. cognitivă. de exemplu. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1.). univ. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt. În finalul cursului. În acest context. Din acest punct de vedere. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. psihologia educaţiei etc. obiective. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1.). prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. afectivă şi psihomotorie. metoda testelor. dr.

o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). 1. Darcet măsoară durata acestora (1777). Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). De formaţie fiziolog. mai precis în anul 1879. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare.3. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. astronomul W. Definirea experimentului din psihologie. Scurt istoric al metodei experimentale. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). astronomi). ca în cazul observaţiei.a. iar chimistul J. pentru prima dată. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. ca metodă preferată. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis).1. Astfel. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. care au evidenţiat date experimentale. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. De asemenea. P. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. uneori cu totul întâmplător. W. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. ci se provoacă în condiţii determinate. Exner ş. Prin urmare.2. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru.

Lucrarea lui G. Th. repetabilitatea. În astfel de situaţii. constituie un model experimental. în fapt. Particularităţile experimentului. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). împreună cu factorii care l-au determinat. Bernard).5. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. a culorilor. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). simţului termic. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. de asemenea. Comportamentul astfel obţinut.reacţie. determinate experimental.4. Hering (1834-1918). în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). care a adus date asupra percepţiei spaţiului. Variabile implicate în experiment. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. actul de naştere al psihologiei experimentale. Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. semnează. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Fechner (1801-1887). Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect. 1. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului. pentru a le dezvălui conexiunile. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. 1. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. Trebuie relevate. apărută în 1860. 3 .

Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. Izvorâtă din observarea faptelor. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. grade diferite de complexitate. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării. e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. faptelor date. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. de la reacţiile simple şi repetitive. dar este posibil. până la strategiile de decizie.1. emoţii etc.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. Dacă observaţia se adresează. 2. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. cât şi la cel de control. 1. se numesc potenţiali.6. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. atitudini. De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. Ipoteza.). Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. constatativ şi consemnativ. Controlul variabilelor. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). la rândul ei. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee.

într-un experiment se utilizează. al 10-lea. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. în fapt. O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă. χ2-hi2).s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. iar celălalt. cota de inteligenţă etc. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. Are servitutea că artificializează faptele. ipoteza este verificată experimental. În primul caz. fie în baza pasului statistic. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi.2. Spre deosebire de ea. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. Legile hazardului se aplică. 2. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării.). 5 . în special. Subiecţii. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. la care se aplică condiţia de stimulare. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. fiecare al 5-lea. experimentul „clasic”. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. se numeşte grup de control. După elaborare. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. la care nu se aplică această condiţie. t.3. ca urmare a condiţiei de stimulare. se va numi grupul experimental. individ. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. la întâmplare. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine. 2. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. Pentru verificare. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. economică. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. de la 1 la N. al 20-lea etc. selectaţi dintr-o populaţie dată. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. din care se alege. În cel de al doilea caz. după care sunt extrase. de regulă. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare).

fie în procente sau frecvenţe. specifică pentru experiment. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. cu un risc de eroare de 5%. 2. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. Prelucrarea şi interpretarea datelor. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele. 6 . Prin urmare.05 sau mai mică (p < 0. puncte.5) atunci. figuri etc. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. stabilind. o întâlnim şi în cazul testului. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. Test şi experiment. prezumate de ipoteză şi calculată statistic. astfel. după caz. pe un număr mic de subiecţi.4.05 şi 0.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). ipoteza nulă. concentrarea atenţiei). ca de exemplu. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0.5. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. relaţia funcţională dintre ele. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative. iar cel de-al doilea să verifice. Datele din tabele se grupează fie în valori brute.). să fie coincidentă. respectiv legice. 2.

199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale). Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. E. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. Steriade. psihodiagnoză clinică etc.g. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β. Editura Ştiinţifică. Cum se observă. în mod obişnuit.G. patru tipuri. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. Ca urmare. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier). iar modelele experimentale pot fi transformate în teste.G.E. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). în timpul somnului.). a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). ceva mai rapid. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. M. cunoscută încă înainte de 1900. Tehnica e. 1963. 3. Voiculescu. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. Tehnica electroencefalografică (E.e. Din istoria cunoaşterii creierului. p. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale.1. Bucureşti.E. prin baremarea lor. Aşadar. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. are la om. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare. Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. În consecinţă. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. de unde (V. tumori cerebrale).

Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). de exemplu). Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic. iar deasupra acesteia. De menţionat că inventarea kimografului. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite.2. se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. modelată experimental (o emoţie. 30 cm. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun). sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . lung de aprox. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite. şi lat de cca 4 cm. în centrul ei. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. În partea centrală. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. simultane sau consecutive unei activităţi psihice. iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. 3. la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). în primele momente ale administrării stimulului extern. marchează apariţia reacţiei de orientare. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale.

în general. carotidian) şi. evitându-se. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. amplitudine. răspunzând. în funcţie de domeniul lor de referinţă. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. 3. de complexitatea lor constructivă. Mai direct legate de procesele afective. datorate acestor variaţii de presiune. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. de locul de prelevare (radial. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. cum se ştie. manipularea fumului pentru înnegrire). astfel. durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. sub forma unei curbe neregulate continue. Mişcările membranei capsulei pneumatice. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm. în general. printre altele. în primul rând. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. al apariţiei reacţiei de orientare şi. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. în realizarea oricărei sarcini experimentale. 9 . care au diferite forme în funcţie. frecvenţă. iniţiate de stimulul administrat. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. colofoniu). se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. în al doilea rând. printr-o componentă neurovegetativă. Funcţional. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). o parte benzen şi 20-30 gr. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. deasupra cărora sunt montate. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. după care se usucă. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. Astfel.Marey sau calculatorului.3.

5. 10 . care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. reopletismografe (electrice). respectiv pentru psiholog. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric.4. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie. Electromiografia (EMG). În consecinţă. să determine un răspuns motor. fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). Cronaximetria. cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială. Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). 3. 3. în timpul acţiunii unui excitant. tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. se montează în funcţie de natura cercetării. complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară. Electrozii e. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie).m. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului.g. de valoare dublă reobazei. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. pe ecranul unui osciloscop). După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare.

asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe). în somn şi hipnoză. sarcini etc. care au diverse grade de sensibilitate. situaţii. mai multe variabile neurovegetative. în special în cercetarea judiciară. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată. Prin urmare.e.e. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor.r. realizate în trecut. R. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre. cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului. Astăzi. poate sugera noi orientări ale acesteia: r. Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9.d. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns. de exemplu). buzelor. Timpul de reacţie (t.). În mod obişnuit.g.d. t. 3. membrelor. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative. r.r. A fost o vreme când r. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică).Indicatorii e.D. cu încărcătură emoţională.r. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e. în rezolvarea de probleme etc. simultan.r.e. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale.e.g.. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului.d.m. t. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r.E. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează. clinică) este timpul de reacţie. industrie. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii.6. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. 3. cronoscoape electrice.m.r. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”). în acest scop.d. la stimuli senzoriali. Reacţia electrodermală (R.7.. la cuvinte. Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. este un bun indicator al stărilor emoţionale. programarea pe calculator a t.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic).D).E.

Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă. stare de sănătate. de obicei. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. profesie. de temperatura mediului ambiant. oboseală. în general. miros. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t.r.r. de durata.). reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. media acestor măsurători particulare. este mai scăzut la stimuli auditivi. structură dinamoenergetică de personalitate). pe un număr mare de încercări (aprox. Dispozitivele de stimulare utilizează. 4. olfactivi. tact etc. 30-40). Cu toate acestea. Procedură: subiectul. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. frecvenţa. 12 . pe baza utilizării unor stimuli gustativi. generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare.cum sunt performanţele sportive şi. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. sonerii.) este mai dificil. frecvenţă etc. factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. durată. Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. Von Frey sau alt tip). cu ochii închişi. de nivelul de zgomot. de zona senzorială stimulată. Se calculează. dureroşi etc. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. intensitatea.1. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head.r. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. depinde de parametrii fizici ai stimulilor. sex.) T. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere.r. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate. antebraţ. Spearman.

Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media).a. = x 1a + x 2 a + x 3a + .. + . Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). sau complexe (ex. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. izolate termic. baresteziometrul Eulemburg. e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. fără dubii.. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere). În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire. Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent. 2 pragul absolut ascendent şi Pd. cum s-a menţionat). rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). La rândul lor.Potrivit acestei metode. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. termocuplele). Pa.. palestezice şi termice. Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd .. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului. pragurile particulare vor fi tot valori medii. în care se introduce apă de diferite temperaturi. ale sensibilităţii barestezice. Cel mai cunoscut. împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). Termoesteziometrele electrice 13 . este format dintr-o tijă metalică. + x + x 2 d + x 3d + . P. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere.d. d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. şi care. pragul absolut descendent. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). astfel: P. unde Pr este pragul absolut real. două atingeri).

Sensibilitatea vizuală A.. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite. printre altele. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător).. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 .. Prin pipăire.. 4. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa . prin pipăire cu degetul.. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). astfel încât. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile.. cu ajutorul unor filtre speciale.(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite. • cu ajutorul plăcilor tactile. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. Abaterea se citeşte la o fantă de observare.. la acţionarea unui buton. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. ca în figura de mai jos. şanţul apărut. Pragul diferenţial vizual... Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate.. se poate determina. Manipulând acest buton... după caz. Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc. cupru şi constantan.2.... între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului. cealaltă poate fi iluminată. la lumină albă sau colorată. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului. ia naştere un curent electric... denivelează două suprafeţe metalice lucioase.. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100.. plăcuţele date de experimentator. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată. după grosime.. ca de ex. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă... făcând astfel să apară un şanţ între ele.

până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. deci. acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). B. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). În tehnica de laborator. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). propusă de Snellen. manipulând butonul de reglaj. de regulă. prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. încât. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. După această perioadă se creşte (sau scade. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). 15 . cu fracţiuni mici. după caz) nivelul de iluminare a discului. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte.Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). Aşadar. Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. par omogene. dacă sunt foarte apropiate. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. Acuitatea vizuală este dată.) la o intensitate de iluminare cunoscută. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. după sensul în care a fost modificată iluminarea). în consecinţă. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură.

se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers.a. aviatori etc. dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. • deuteranopia determină. îndeosebi din domeniul transporturilor). 4. Prin învârtirea discului. Cecitatea cromatică se manifestă.i.). S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative.o. Se citesc abaterile. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. feroviari. Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde.v. în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi. cu un motoraş electric. în special la bărbaţi). Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. În consecinţă. de asemenea. de obicei. cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni).3. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic.).C. fie prin scăderea sensibilităţii. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich).v. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. un raport invers proporţional. cecitatea pentru roşu şi verde.g. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). 16 . S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). corespunzătoare celor 7 culori (r. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă.

• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. roşu-roz. jos). un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling. Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. aşezat. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. câmpul acestora se suprapune. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). sus. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. Culorile galben şi albastru 17 . 4. În forma sa simplă. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. interior. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. unde se află reperul „0”. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. Ishihara. simultan. Cum s-a menţionat. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. în regiunea nazală. roşu aprins. Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee.4. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). Subiectul. se observă că. litere sau alte semne colorate. dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată.

astfel: 18 . După încetarea acţiunii excitantului. ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. În cazul imaginilor consecutive negative.5. timp de câteva secunde (aprox. 4. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). Dacă. ca în cazul celei pozitive. de exemplu. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. toate culorile au un câmp mai mic. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă.au câmpul cel mai mare. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. ci după o pauză de câteva secunde. ce poate fi măsurat. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. începe să vadă din nou. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. De asemenea. imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. şi negativă. după ce acţiunea excitantului a încetat. când nu se vede nimic. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă. există un punct situat la aprox. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). când această imagine are caracteristici inverse excitantului. imaginea consecutiv-negativă va dispare. în zona nazală. după care. va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). După un timp. albastru galben. Culori complementare: roşu verde. 30'') apoi se stinge. în continuarea deplasării culorii. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. după câteva clipe. la plecarea cursorului din reperul „0”. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). Prin urmare.

viteza sunetului este mai mare.000 Herţi).2 m/s la +200. piuitul. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. Oscilaţiile acustice se propagă. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. în aer.6. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s).6. În lichide. joase: basul. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. Determinarea sensibilităţii auditive 4. trombonul etc. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor.5 m/s la 1000). Aşa. ci pe oricare altul. vocea de soprană. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale.1. 4. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. ci galbenverzuiul. Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). De exemplu. În cazul culorilor complementare. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). 386. Precizări terminologice şi parametrice. ci şi simultan. Exemple de sunete înalte: fluieratul. la +160 cu viteza de 340 m/s. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. care creşte la temperaturi mai înalte (343. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 .Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. culoarea de contrast a galbenului este violetul. de exemplu.

Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple. Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. care să exprime acest raport.şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. la o presiune de 0. de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). nivelul nul se notează cu „0” dB. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice.000 Hz. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2).000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală). distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). Astfel. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. În acest sens.0002 bari. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. În unităţi logaritmice.5 m. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. numite decibeli (dB). Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. a fost stabilită frecvenţa de 1. La frecvenţa de 1.

Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. rotund.2.a. funcţie de tărie. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica).numesc armonici (uneori octave). Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). se măsoară cu audiometrul. caracteristica timbrului. în general. Prin dispozitive speciale.d. rezultată din combinatorica armonicelor. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive. iar calitatea sa variază după armonica întărită. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. De exemplu. 21 . dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. de asemenea. ş. sumbru. în principal. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. prima armonică sau fundamentala va avea. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. strident. De exemplu. scopuri clinice şi nu depăşesc. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. alb. adică 600 Hz. 10KHz. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. adică 400 Hz. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. a 4-a va da un sunet pătrunzător. după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. 200 Hz. metalic. Tonul afectiv.6. Deoarece audiometrele deservesc. Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. se obiectivează în audiogramă. clar etc. Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. 4. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. alunecător. este timbrul sunetelor.m.

La această traversare oscilaţia consumă timp şi. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. considerând că ar fi perfect sferic). subiectul localizează sursa în planul median. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference).000 Hz). deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. 110-120 dB. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. 4.000 – 3. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2). Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. în consecinţă. care. subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede.3.. în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. apare senzaţia de durere. fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. oscilaţiile pierd din energie. respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. b) În fapt. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). atunci când există o diferenţă de fază. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. la creşterea în continuare a tăriei. 27 cm (circumferinţa capului. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). care pot fi egale sau inegale între ele. Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m. dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi. diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 .6. La frecvenţele înalte.

apropiind sau depărtând. 23 .7. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi.2. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. 4. perimetre acustice etc. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei. astfel. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. astfel. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). în diferite zone de pe limbă. 4. Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă. difuzoare aşezate în diverse unghiuri.intensitate aplicată fiecărei urechi. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4.1. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). În afară de aceasta. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure. unul exterior din metal. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. cu ajutorul unei pipete gradate. substanţa de receptorul olfactiv. care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă.7. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. Sunt stabilite. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene.7.

în special pentru obiectele familiare.8. albastru – verzui pentru roşu).2.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. Obiectul. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului.1. După unii cercetători (E. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. apăsare. percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi).8.8. Figuri duble: în viaţa de toate zilele. Ca urmare a rezultatelor obţinute. Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). 24 . Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari.8. constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. GÂNDIRE. Haloway şi E.). 1948). S. H. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. 1881). 4. nu dădea decât informaţii de tact. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. deşi imaginea retiniană rămâne constantă. 4. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. Percepţia mărimii: A. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. pus în palmă. Bein.3. Modelarea experimentală a percepţiei 4. G. În condiţii obişnuite de viaţă. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. nesemnificative pentru identificarea formei. De asemenea. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). cuvintele de pe pagină etc. temperatură.

4. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc.). Subiectul va aprecia. trebuie să aprecieze care este mai mare. dar având volume diferite. calculează etc. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă. cu ochii închişi.). După un şir de repetări. scrie.4. c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. obiectele naturale din decor etc.). auz etc. 25 .). accelerarea şi decelerarea. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi. eronat.8. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale. 4. fixată de experimentator.8. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge). dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte.6. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. acum are una mai mică decât în cealaltă.5. prin palpare. una mai mare şi cealaltă mai mică. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. Se notează abaterile de supra sau de subestimare. Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale).8. aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). dăm subiectului două bile egale ca mărime. Subiectul. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului.4. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale.

. fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. 5. putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere.d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. 15-17 litere). cuvinte sau obiecte. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. în 1/10 secunde. f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. respectiv aprox. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). cu voce tare (de la 20 la 1). 4–5 cm. la un moment dat pare că. Între ele. b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. „te deplasezi tu”. dacă literele formează cuvinte cunoscute. Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. Mişcarea aparentă. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. privind de pe un pod o apă curgătoare. sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. + – etc. volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. 1 minut). stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică).1. Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. denumită fenomenul „phi” (fi). 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. 26 . becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. aproximativ 4-6 elemente independente. 50 de ori. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. se va observa că subiectul va percepe. Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile.

1960). 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. 8) stimulii externi neaşteptaţi. cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test). În final. în timp ce subiectul sortează nişte imagini.4. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar.2. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului.3. Proba se desfăşura în 1-2 ore. 5. 27 . 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. 4) cunoaşterea rezultatelor. Praga etc. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. 5) factorii de ambianţă. alţii mai greu (sunt mai rigizi). Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. care este în fapt sarcină de detecţie.sau două persoane citesc texte diferite. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal).) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli. e) Probe speciale de atenţie. 5. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. Sterzinger. iar apariţia lor să fie neregulată. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). unii oameni fac acest transfer uşor. 9) motivaţie (Baker. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. 5. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. 2) intervalul dintre ele. 3) mărimea semnalului.

printr-un radical ce se regăseşte. pădure. formă. spre exemplu.). culori: de exemplu. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni. în scrierea chineză. C. masă etc. pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. Subiecţii. L. pentru a constitui o povestire logică. „ras” pe cele uşoare etc. cuvântul „lemn” este exprimat. 28 . foc stins.6. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. au reuşit.1. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista. casă în flăcări.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”). Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6. cine scoate cărbuni din pământ etc.: pompieri – chibrit. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. variind ca mărime în toate caracterele compuse.1. 6. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte.2. în succesiunea lor logică (de ex. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă. o disjuncţie: copiii. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. deci artificiale. adeseori. apă). care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu. care nu cunoşteau scrierea chineză. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. De exemplu.2. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. în final.

9. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. 8. a şirului (de ex. pisică – păr. 8. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. 7.2. tipul de gândire etc. flexibilitatea. 10. vară – ploaie..: pisică – şoarece. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex.: un cocoş care înoată pe un lac. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). 9. 10 ….2. iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc.3. iarbă – copac. 7.:2.5. originalitatea. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea. 6.4.). capacitatea de esenţializare etc.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. 14. iarnă – ?. 10 … . Vasile şi eu”. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul. pasăre …?). 5. urcă în fiecare zi câte 5 m. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative. 4. 6. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. Ca să iasă afară. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. ploaie – zăpadă etc. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. elaborarea. E. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. copii la săniuş. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. 6. etc. sau. pe această bază.6. 29 . Roşca). 11. P. 7. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa.2. Cât vor costa 10 ouă. ritmul de înţelegere (perspicacitatea).2. 6. 12).1. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. 8.2. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex.

de preferat. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. mult. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. silitor etc. 8. tonul categoric etc. sau pronunţate oral (cu vocea sau. lot. var. faţă de cea clasică. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). ca: vot. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. nepreveniţi. Subiecţii. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. cu înregistrare pe bandă magnetică). topor etc. firimitură. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). Experimentul a. bogăţia lexicală. soroc.). 7. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. asociaţii în lanţ. ca: şah.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. asociaţii repetate. ca: holtei. cu cel mai scăzut (consoane corelative). cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). fisc. debit şi nivel de intensitate). timbru. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută.. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate.2. interogaţie. asociaţii forţate.v. Dintre acestea. şef. club. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 .. De asemenea. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. cu grad scăzut (consoane disjunctive). şoc etc. – cu frecvenţă înaltă. – cu frecvenţă mijlocie. funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale).). somn. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. scrierea automată etc. fericire. silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc.

în materie. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. silabe. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. Editura Fundaţiei România de Mâine. fie numărul de intervenţii necesare. cuvinte etc. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. Nicolae Lungu. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. e/N unde R. Psihologie experimentală. au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. Bucureşti. 31 . a martorilor etc. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). 2. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. să-l recunoască (memorie senzorială). Mnemometrele. Mihaela Minulescu. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. iniţiate de Ebbinghaus. Mihai Golu. Bucureşti. 2005. Editura Fundaţiei România de Mâine. Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca.c – R. 3. Teorie şi practică în psihodiagnoză. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. figuri de bărbaţi sau femei). Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. 2006. după o perioadă de timp. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. iar N numărul stimulilor. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate.e reprezintă recunoaşteri eronate.vol 1 şi 2. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. R. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. 2005. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. litere. pod-camfor). aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. Se notează fie numărul erorilor. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. astfel. găină-ou) şi fără sens (de ex. Performanţa se apreciază prin relaţia R. Fundamentele psihologiei.c sunt recunoaşteri corecte.pronunţare / expunere.

Grigore Nicola. Istoria psihologiei. 2006. Bucureşti.4. Editura Fundaţiei România de Mâine. 32 .

drd. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. În urma parcurgerii cursului. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. de asemenea. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. FACTORI DE MEDIU. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. antropogenetică şi ontogenetică. I. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. Îşi propune. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. II. 1. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. 1 . Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne.

Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat. Birch. Din 1869. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. 1999.60 2 . altele sunt recesive. a existat o problematică controversată în psihologie.72 0. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. Birch.94 0. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. S. p.55 Bouchardi& McGue 1981 0. Hayward.91 0.51 Burt 1966 0. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. de preferinţă gemeni. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. Hayward. unele sunt dominante. 1999.76 0.41). Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice.77 0.67 064 Shields 1962 0. S. iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică.77 0. respectiv căruia dintre factori. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali). având o zestre genetică identică. se foloseşte încrucişarea selectivă.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice.86 0. p. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator .42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. în cadrul studiilor pe animale.

47 0.22 0.24 0.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali. decât cu cei ai părintilor adoptivi. cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt. 3 .• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0.42 0. • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră.

DJ. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei. poate fi atribuit diferenţelor genetice. 1979). • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. S. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii.5. Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. EE. • În general. 2002). Atkinson. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman. 1999). cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei. Corelaţia între copii şi părinţii naturali.13/0. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior.1977 si Horn. care locuiesc împreună.• primele studii (Burks.Bem.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. este de 0. din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate. Smith. Atkinson. • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ.Hayward. 1928. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice. 4 .02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. Leahy.Birch. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0. R C.

Damon. 1978.Atkinson. Lohelin. ambientul. R C. Smith. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. Scarr. 1977. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. 1988). 2. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. • interacţiunea evocativă. Selman. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget. 2002). Atkinson. În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. E E. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. D J. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. cu final deschis. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică.1980 Youniss & Volpe 1978). Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . DeFries.1977.Bem. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. • interacţiunea proactivă. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia.

mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. 1958. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. Ca să explice comportamentul. (Berndt & Heller. Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. Kelley. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. zilnice privind cauzele comportamentului. De exemplu. 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. Weiner. răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“. respectiv. 6 .sociale din viaţa de zi cu zi. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. Heider. Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). efort sau ambele). Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). 1973. Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii.

dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. III. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. • Comportamentul de evitare. • Comportamentul de siguranţă. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969. M. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. În acelaşi timp. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. • Comportament ambivalent. Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. iniţial psihanalist. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului.Iniţial. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE.

Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei.) element stabil al conduitei unei persoane. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. muşcatul. ID. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale. ID. Allport . EGO. SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală.. Identificarea cu părintele de acelaşi sex.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei.. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. W. Erikson. pag. Lefrancois. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(. 8 . SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. G. EGO. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale .1998.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul.

cooperarea. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. sexualitatea ƒ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt perioada ƒ reproducere versus autoconstrucţie de viaţ㠃 Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de adultă muncă 9 . perioada ƒ intimitate versus izolare tinereţii ƒ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. 2003). prietenia. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la ƒ construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni ƒ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani ƒ ƒ ƒ ƒ 3 ani la 6 ani 6 la 12 ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“.individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 5 6 7 12 la 18 ƒ corespunde confictului între construierea identităţii şi ani confuzia la nivelul asumării rolurilor ƒ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni ƒ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. Psihologia varstelor.

de asemenea. Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. negativă şi incertă respectiv . În consecinţă. psihic şi psihosocial. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. 1993 pag. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. criteriul fiind autopercepţia. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. Golu.fizic. C.criza de identitate. Mitrofan. Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. personalitatea individului (I. de a muri Construirea identităţii. 198). felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând. moral-spirituală.ƒ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. 10 . mediul familial şi grupul de prieteni. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ. cu înfăţişarea exterioară. spiritual. capacităţilor. vocaţională. psihosexuală. conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. Ciupercă. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor.“ 8 perioada bătrâneţii ƒ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ƒ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. 2002).

naţionalitate. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. apreciază Erikson. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. care sunt. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. el experimentează creşteri corporale rapide. profesiune etc. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. persoană. de rasă. de asemenea. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. 2003). în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. sociabilitate. Dezvoltarea sensului identităţii. gradul de conformism. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. creativitate. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 . El caută confirmări din partea colegilor. acum. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. reamintindu-ne că în contemporaneitate. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii.

de tranziţie. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. E. dorinţe. necomplexate (C. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. mai labil şi mai puţin informat. exuberanţi. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. N. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. 12 . mai încrezători. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. 1997 pag. impulsuri uneori imperioase. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. pag. mai abrupt sau mai lin. pag 31). calmi şi chiar fericiţi. Şchiopu.(Rosenberg. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. protectori. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. Mitrofan. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. Verza. El începe să sesizeze tendinţe. poate manifesta frică sau chiar repulsie. În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. 1965). Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. De asemenea. perioada în care. 223). relaxaţi. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. Dacă modelul matern este tradiţional. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. pag 31). moderne. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. N. Mitrofan. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. 1994. Mitrofan . mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. 2000. identificarea este mai pasională şi facilă. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. Ciupercă. dacă modelul matern este modern.183). • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. Mitorofan . pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. 1994. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. un amestec de atracţie. de surpriză şi de reprimare. Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate.

deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. Studii longitudinale. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent.2 milioane). Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent.6 ani decât cea masculină (66. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. în special la vârstele adulte. privitor la speranţa de viaţă. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. În România. Populaţia „vârstei a treia” (4. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996.7 ani.1 ani)“. • În România. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. de îmbătrânire demografică. 13 .1 în 1996. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. 3. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76. În mai puţin de două decenii. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. este o categorie socială vulnerabilă. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate.2 ani). populaţia vârstnică este de asemenea în creştere. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. dar şi social şi psihosocial“. dar continuu. Modele de boli psihosomatice. determinat în principal de scăderea natalităţii. nu numai în plan economic. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric.7 ani) mai mare cu 7. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene.2. În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. Creşterea mortalităţii după anul 1991. de îmbătrânire demografică. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. născute după 1989. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. dar continuu. în continuă creştere numerică.

Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. 1988). Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . Verza. • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. Alzheimer. unele adaptări. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. H Shulman şi R. de asemenea. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. căci el se va afla acasă. de natură fiziologică. a organizării de zi cu zi a activităţilor. 1997). îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. Şchiopu. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. arterioscleroza cerebrală (B. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. De asemenea. E. precum şi de condiţiile de mediu. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Berman. în concluzie. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. 2003). dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. Această reacţie este foarte frecventă. psihologice şi sociale (U.

aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). De asemenea. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. în timp ce. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. dintre cei care s-au adaptat. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. erau vulnerabili la infecţii. Încă din anii 1940. ci au slăbit. nerăbdare. retraşi şi depresivi. Recent. Studiind copii instituţionalizaţi. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . anxietatea şi mânia. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. factori care măresc şansa de arteroscleroză. psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. emoţiile negative – cum ar fi depresia. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. nelinişte. adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. furie şi spirit de competiţie. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). Bolile psihosomatice. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată.Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică.

1989. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă. Mattheus şi Angulo 1980. grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. comparativ cu cei de tip B. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine. Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. frecatul mâinilor. 1986). Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). asupra acestui tip de personalitate. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară.1984): 16 . acest copil are spirit de competiţie. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. Russell & Wells. (Vega-Lahr & Field. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. sunt mai agresivi în jocuri. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. Rushton. prin experimentul făcut. observaţi în contextul general al clasei. Mai mult. deşi se presupune că este corect.tip A (de exemplu. 1969). au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”.

Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi. • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. Femelele caută parteneri mai în vârstă. masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină).dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social). • rapid excitat de erotismul vizual . barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe. frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. Barbaţii caută partenere mai tinere. Atracţia nu este limitată la sexul opus. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. Dintr-o perspectivă evolutivă.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. ambiţie). finanţe. şi status înalt. ci şi propriile gene. În studiul efectuat de Buss. Masculul caută femele fertile. Larsen. 17 . ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai.

2005. J. 2005 3. Introducere în psihologie. 2006. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Atkinson. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». Bucureşti. 2. • tandreţe. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. Editura Polirom. RL. Gratiela Sion. • blândeţe. • personalitate plăcută. C.Bem. Editura Fundaţiei România de Mâine. 18 . D. Psihologia personalitatii. consecinţe. 4. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. E. imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. Editura Tehnică. Bucureşti. R. Iaşi. 1999. Psihologia personalităţii. Ian J. Martha C.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. Editura Fundaţiei România de Mâine. Whiteman. Editura Tehnică. • stabilitate emoţională. Smith. Conform studiilor amintite. • agreabilitate. 2002. Psihologia vârstelor. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Trăsături. 5. Sheila Hayward. Ann Birch. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. Bucureşti. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. cauze. Gerald Matthews. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva.Atkinson. E. Mihaela Corina Ţutu. propusă de Gangestad (1989). Deary. ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. Diferenţe interindividuale. Bucureşti.

Ion Dafinoiu. Bucureşti.6. 2002. Allport. 7. Editura Didactică şi Pedagogică. Gordon W. Editura Polirom. Iaşi. 19 .1991. Personalitatea. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Metode calitative de abordare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful