P. 1
psihologie_cognitiva_formatat

psihologie_cognitiva_formatat

|Views: 5|Likes:
Published by Carolina Chiril
psihologia cognitiva curs
psihologia cognitiva curs

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Carolina Chiril on May 22, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/22/2013

pdf

text

original

PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

Asist. univ. Mihail-Radu Robotă

1

Structura cursului pe capitole

Capitolul unu a. Introducere. b. Locul psihologiei cognitive între ştiinţele cognitive. c. Sistem cognitiv. d. Paradigme, teorii şi modele în psihologia cognitivă. e. Metode de investigare în psihologia cognitivă. Capitolul doi a. Percepţia vizuală. b. Modele computaţionale. c. Organizarea perceptuală. d. Percepţia adâncimii. e. Recunoaşterea obiectelor-noţiuni generale. f. Recunoaşterea obiectelor- modele computaţionale. g. Recunoaşterea trăsăturilor. h. Recunoaşterea feţei umane. i. Abordarea neurocognitivă. Capitolul trei a. Atenţia. b. Atenţia auditivă concentrată. c. Atenţia vizuală concentrată. d. Atenţia divizată. e. Procesarea automată. Capitolul patru Memoria. Structura memoriei. Memoria de lucru. Procesele memoriei. Reamintirea şi uitarea. Memoria implicită. Memoria din perspectiva conexionistă.

a.
b.

c. d.
e.

f.

Capitolul cinci Memoria din perspectiva neurocognitivă. Amnezia. Teorii despre memorie şi amnezie. Memoria autobiografică. Flashbulb memory. Memoria în depoziţiile martorilor. Memoria prospectivă. a. b.
c.

d.
e.

f.

Capitolul şase Reprezentarea mentală a informaţiei. Propoziţiile ca reprezentare mentală. Imaginile ca reprezentare mentală. Dezbaterea imagistic-propoziţional. Neuropsihologia imageriei vizuale. Reprezentarea din perspectiva conexionistă.

Capitolul şapte a. Obiecte, concepte şi categorii. b. Defining-attribute theory. c. Characteristic-attribute theory (prototipul). d. Formarea conceptelor. e. Combinarea conceptelor. f. Instabilitatea conceptelor. Capitolul opt Relaţii, scheme, evenimente. Conceptele relaţionale. Scheme şi scenarii. Achiziţionarea schemelor.

a.
b.

c. d.
e.

a. b. c. d.

f. g.

Capitolul nouă „Monstrul” cognitiv: dezbaterea dintre controlabilitate şi automatism în cogniţia socială.

2

Scopul unităţii de curs • • • Cunoşterea reperelor teoretice şi metodologice fundamentale în psihologia cognitivă Analiza critică a principaleor teorii şi modele cognitiviste Utilizarea modelor cognitiviste în cercetarea psihologică

Obiective operaţionale În urma parcurgerii acestei unităţi cursanţii ar trebui :
• •

• •
• • • •

să identifice şi să justifice specificul psihologiei cognitive în cadrul ştiinţelor cognitive; să cunoască şi să utilizeze în cadrul unor planuri de cercetare proprii principalele tipuri de variabile dependente specifice psihologiei cognitive să identifice specificul principalelor modele cognitiviste propuse pentru explicarea percepţiei să diferenţieze atenţia concentrată de atenţia divizată; să diferenţieze diferitele tipuri de memorie; să identifice modalităţile de organizare a informaţiilor în memorie; să poată identifica rolul memoriei în diferite domenii ale vieţii practice; să utilizeze în mod pertinent concepţia cognitivistă despre reprezenare să cunoască specificul explicaţiilor cognitiviste cu privire la concepte să identifice principalele modalităţi de procesare a informaţiilor în cadrul unor activităţi concrete să poată explica rolul cogniţiei în cadrul fenomenelor sociale

Capitolul unu Introducere. Locul psihologiei cognitive între ştiinţele cognitive. Sistem cognitiv. Paradigme, teorii şi modele în psihologia cognitivă. Metode de investigare în psihologia cognitivă. a. Introducere Sistemul psihic uman este fără îndoială un sistem a cărui caracteristică importantă este faptul că realizează schimb de informaţii cu mediul înconjurător, un sistem ce prelucrează aceste informaţii. Viziunea tradiţională asupra psihologiei neglijează oarecum acest aspect informaţional al sistemului psihic. Psihologia cognitivă este o ramură nouă a psihologiei care se ocupă cu studierea procesărilor la care este supusă informaţia de către sistemul psihic uman, între inputul senzorial şi outputul motor (comportamental). Apariţia ei ca ştiinţă de sine stătătoare în cadrul celorlalte discipline psihologice a fost posibilă datorită situaţiei existente la mijlocul secolului nostru în lumea ştiinţifică contemporană, dar şi datorită cercetărilor impulsionate de cel de-al doilea război mondial. Premisa de bază a psihologiei cognitive este aceea că sistemul psihic este în primul rând un sistem ce schimbă informaţii cu mediul înconjurător. Exemplu pentru a demonstra importanţa aspectului informaţional al sistemului psihic. „Psihologia tradiţională consideră că la baza comportamentului fobic se află condiţionarea clasică. După câte cunoaşteţi, condiţionarea clasică consta în asocierea unui stimul condiţionat (SC) cu un stimul necondiţionat (SN), ce produce în mod automat reacţia necondiţionată (RN). După asocieri repetate între cei doi stimuli (reamintiţi-vă condiţiile de asociere de la cursul de "Psihologie generală"), se ajunge ca prezentarea doar a stimulului condiţionat (SC) să producă reacţia necondiţionată (RN), numită în acest caz reacţie condiţionată (RC). Spre exemplu, reacţia fobică formată în prezenţa medicului stomatolog. Stimulul necondiţionat (folosirea "burghiului") produce în mod automat reacţia necondiţionată (durerea). Asocierea lui SN cu stimulul condiţionat (medicul), conduce la reacţia fobică (reflex condiţionat) prin care prezenţa medicului e asociată durerii. Tratarea reacţiei fobice se face prin decondiţionare (conform psihologiei tradiţionale). Ca noutate, cercetările din psihologia cognitivă au demonstrat rolul pe care-l joacă informaţia în crearea, menţinerea sau dispariţia unui reflex condiţionat. Pe de o parte s-a constatat că simpla asociere dintre SN si SC nu este suficientă pentru a produce un reflex condiţionat; ceea ce este important este valoarea informaţională pe care subiectul o atribuie asociaţiei dintre cei doi stimuli. Astfel, dacă persoana concluzionează că SC este predictiv pentru RN, atunci se formează reflexul condiţionat. Cu alte cuvinte, dacă individul consideră că medicul foloseşte totdeauna burghiul, atunci este normal să apară reacţia fobică doar în prezenţa medicului şi nu atunci când acesta lucrează cu burghiul.” Începând cu anii 50-60, s-a produs o adevărată "revoluţie" în ştiinţele contemporane, cauzată de realizările remarcabile din logică, cibernetică, neuroştiinţe şi teoria informaţiei Definirea conceptului de "calculabilitate” (orice funcţie general recursivă - care se poate specifica într-un număr finit de paşi - este calculabilă şi poate fi reprodusă cu mijloace mecanice) a impulsionat în mod remarcabil studiul inteligenţei artificiale. De asemenea, necesităţile practice ale războiului au determinat o avalanşă de noi descoperiri în domeniul comunicaţiilor, teleghidării rachetelor, ciberneticii, toate culminând în final cu apariţia primelor maşini de procesare a informaţiilor şi apoi, a computerelor. Începând din acest moment, psihologia a fost supusă unei presiuni duble, venite pe de o parte din partea teoriei informaţiei, a inteligenţei artificiale (o presiune de sus în jos), iar pe de altă parte, presiunea venită din partea neuroştiinţelor (presiunea de jos în sus). Presiunea venită de sus în jos (inteligenţa artificială) a apărut atunci când specialiştii din domeniu au încercat să construiască sisteme artificiale inteligente după asemănarea şi performanţa celui uman şi sau declarat nesatisfăcuţi de oferta psihologiei tradiţionale privind teoriile existente despre inteligenţa umană şi despre modul în care funcţionează sistemul cognitiv uman. Presiunea venită de jos în sus

(neuroştiinţe) a apărut ca urmare a descoperirii mecanismelor de transmisie neuronală ce au determinat un decalaj între cunoştinţele biologice privind funcţionarea creierului (foarte detaliate la neuroştiinţe) şi cele psihologice (foarte vagi). Din aceasta dublă presiune s-a născut psihologia cognitivă.

Putem vorbi de termenul psihologie cognitivă în două sensuri: ca ştiinţă de sine stătătoare ce studiază procesarea informaţiilor de către sistemul psihic uman, dar şi cu sensul de o anume abordare a tuturor fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale. Când folosim termenul cu primul sens, ne referim la o ştiinţă ce posedă un corp de teorii propriu, o terminologie proprie şi o metodologie specifică. Când folosim cel de-al doilea termen, ne referim la o anume manieră de abordare a psihologiei tradiţionale, abordare în care accentul se pune pe modul în care sistemul uman procesează informaţiile. Astfel avem teorii cognitive ale motivaţiei, teorii cognitive sociale etc. Din punct de vedere tematic, psihologia cognitivă continuă tradiţiile gestaltismului, asociaţionismului şi behaviorismului, încercând să descifreze mecanismele şi procesele ce se desfăşoară în aşa-numita "cutie neagră" postulată de behaviorişti a fi sistemul psihic. b. Locul psihologiei în ştiinţele cognitive În anul 1956 are loc un eveniment ce va duce în final la apariţia ştiinţelor cognitive, o paradigmă transdisciplinară de fapt, ce are ca obiect de investigaţie mecanismele de procesare a informaţiei. În Statele Unite, la MIT (Masachusetts Institute of Technology) se organizează un simpozion privind mecanismele de procesare a informaţiei. La manifestare participă specialişti din domeniul inteligenţei artificiale, lingvisticii, psihologiei etc. Chiar dacă cei de faţă nu au realizat importanţa acelei întâlniri, data de 12 septembrie 1956, ultima zi a simpozionului, este considerată ziua de naştere a ştiinţelor cognitive. Mai târziu, în 1967, Ulrich Neisser a publicat un volum intitulat Cognitive Psychology, consacrând astfel numele noii discipline. Termenul de ştiinţe cognitive semnifică un grup de ştiinţe (de fapt abordările cognitive din cadrul acestora) ce au ca obiectiv „descoperirea capacităţilor computaţionale şi de reprezentare ale psihicului, precum şi a proiecţiilor lor structurale şi funcţionale din creier”(State of The Art Paper, 1978; primul raport al Societăţii de Ştiinţe Cognitive). Cu alte cuvinte, obiectul de cercetare al ştiinţelor cognitive este sistemul cognitiv natural sau artificial. În cadrul acestor ştiinţe, psihologia cognitivă studiază sistemul cognitiv uman. Cele şase ştiinţe cognitive sunt: filosofia, lingvistica, antropologia, neuroştiinţele, inteligenţa artificială şi psihologia. Desigur, nu trebuie să considerăm că toate aceste ştiinţe, luate în totalitatea lor, sunt cognitive. Spre exemplu, din filosofie, doar câteva ramuri (filosofia analitică, logicile filosofice şi epistemologia) fac parte din filosofia cognitivă. La fel şi din psihologie, nu toate abordările sunt considerate ca făcând parte din ştiinţele cognitive (de ex. psihometria clasică), ci doar acelea care se ocupă de modul în care sistemul psihic uman procesează informaţiile. În figura de mai jos sunt ilustrate relaţiile dintre ştiinţele cognitive. Liniile punctate reprezintă relaţii „slabe” dintre ştiinţe, iar liniile continui - relaţii „puternice”, strânse. În prezent, există tendinţe de unificare a acestor ştiinţe într-o paradigmă comună.

c. Sistem cognitiv Prin definiţie, un sistem cognitiv este un sistem fizic care posedă două proprietăţi: de reprezentare şi de calcul. După cum se observă din definiţie, nu există sistem cognitiv lipsit de suport fizic (în cazul sistemului cognitiv uman - creierul), dar şi faptul că există şi alte sisteme cognitive decât cel uman. De asemenea, se mai poate observa (tot din definiţie), că natura sistemului fizic nu influenţează tipul operaţiilor pe care acesta le poate executa. Aceeaşi operaţie logica (de ex. adunarea) poate fi executată şi de un sistem cognitiv uman, dar şi de unul artificial, deci natura fizică a_ sistemului nu constrânge în executarea vreunei anumite operaţii. Reprezentarea este o reflectare într-un mediu intern a realităţii exterioare. Noţiunea de reprezentare din această definiţie nu trebuie confundată cu cea din psihologia tradiţională (imaginea schematică a unui obiect în absenţa acţiunii acestuia asupra organelor de simţ), ci trebuie interpretată în sensul unor relaţii simbolice, de corespondenţă a mediului intern cu evenimentele din mediul extern. Adică, dacă în mediul extern avem relaţia X-T-Y între variabilele X şi Y, atunci şi în mediul intern trebuie să avem o proiecţie a relaţiei t dintre variabilele interne x şi y (şi ele, la rândul lor, proiecţii a variabilelor externe X şi Y). De exemplu, în mediul extern, avem o relaţie între culoarea verde a semaforului şi trecerea maşinilor pe stradă (X este „culoarea verde a semaforului”, T este o relaţie de condiţionare, de prezenţă obligatorie a lui Y care este „maşinile trec pe stradă”), iar în mediul intern avem aceeaşi relaţie de condiţionare (t) între variabilele x (simbolul culorii verde a semaforului) şi y (simbolul maşinilor trecând pe stradă). Deci în cazul reprezentării avem de-a face cu o relaţie sistematică similară şi simbolică între mediul extern ce trebuie reprezentat şi cel intern în care are loc reprezentarea. Calculul este cealaltă proprietate a sistemului cognitiv şi constă în manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli. Deci, din cele de mai sus reiese faptul ca nu caracteristicile fizice sunt definitorii pentru un sistem cognitiv, ci acelea de reprezentare şi de calcul. d. Paradigme, teorii şi modele în psihologia cognitivă1 O paradigmă reprezintă un cadru teoretic mai larg, un grup de teorii ce au în comun aceeaşi abordare a fenomenelor descrise de respectivele teorii. În psihologia cognitivă există două paradigme principale: paradigma procesării informaţiei (paradigma simbolică clasică) şi paradigma neoconexionistă (modernă). Chiar dacă prima dintre aceste paradigme este considerată clasică, ea încă mai domină abordările teoretice din psihologia cognitivă. Întrucât acesta este un curs introductiv în psihologia cognitivă, principalele teorii pe care le vom studia acest semestru se vor încadra în mod preponderent în paradigma procesării informaţiei. Ca orice paradigmă, paradigma procesării informaţiei are la bază câteva asumpţii (axiome) principale: 1) oamenii sunt văzuţi ca fiinţe autonome şi intenţionale ce interacţionează cu lumea externă; 2) „mintea” prin care oamenii interacţionează cu mediul este un sistem ce procesează simboluri (de
1

1

Această parte din curs este conceputa după manualul american a lui Eysenck.

3) 4) 5) 6)

aici şi denumirea de paradigmă simbolică), reprezentări, deci este un sistem cognitiv (revedeţi caracteristicile unui sistem cognitiv); simbolurile sunt manipulate şi transformate de sistemul cognitiv, astfel că ele sunt în corelaţie cu evenimentele din lumea externa; scopul cercetării psihologice este tocmai de a specifica procesele şi reprezentările ce stau la baza sarcinilor efectuate de sistemul cognitiv; procesele cognitive se desfăşoară în timp, au o durată, deci putem să le identificăm, să le studiem folosind timpul de reacţie ca variabilă dependentă; creierul uman are o capacitate de procesare limitată, atât din punctul de vedere al resurselor, cât şi al structurii.

După cum se observă din asumpţiile de mai sus, una dintre caracteristicile de bază ale paradigmei procesării informaţiei este faptul că aceste procesări au loc în etape, stadii, deci este vorba de fapt despre o procesare serială a informaţiei. Aceasta înseamnă că procesele au loc într-o anumită ordine, că ele nu sunt concomitente, nu se suprapun şi că pentru a avea loc un proces, este necesar ca alte procese anterioare să fi avut loc. Exemplu privind stadialitatea (prelucrarea în serie) în paradigma procesării informaţiei Una dintre teoriile clasice (depăşită astăzi, dar menţionată aici doar ca exemplu) în psihologia cognitivă se referă la modul în care oamenii prelucrează informaţiile senzoriale. În mod tipic, se consideră următoarele etape în prelucrarea informaţiilor senzoriale (stimuli vizuali, de exemplu):

1) percepţia vizuală primară (ex. recunoaşterea formei, luminozităţii etc.); 2) atenţia şi percepţia vizuală secundară (ex. recunoaşterea trăsăturilor obiectului, poziţiei în spaţiu etc.); 3) prelucrări primare ale informaţiei (ex. identificarea obiectului şi categorizarea acestuia); 4) prelucrări secundare ale informaţiei (ex. stabilirea semnificaţiei obiectului pentru cel care percepe, integrarea reprezentării obiectului în cadrul reprezentărilor anterioare ale subiectului etc.). Dacă luăm cazul unui scaun ca stimul vizual, atunci cele 4 etape ar fi: 1) perceperea formei si luminozităţii scaunului; 2) perceperea culorii, a poziţiei în spaţiu a scaunului, a altor trăsături (ex. că are 4 picioare); 3) identificarea obiectului ca făcând parte din categoria scaun, eventual stabilirea subcategoriei din care face parte (ex. scaun cu patru picioare, scaun de bucătărie etc.); 4) prelucrări semantice complexe, stabilirea semnificaţiei personale a obiectului (ex. „este scaunul meu” sau „este un scaun vechi”). Conform stadialităţii presupuse de paradigma procesării informaţiei, cele patru stadii se desfăşoară totdeauna în această ordine şi nu se suprapun unul peste altul. Astfel, categorizarea obiectului are loc totdeauna după ce au loc prelucrările vizuale primare şi secundare şi înainte de stabilirea semnificaţiei obiectului pentru cel ce percepe. Procesarea serială a dominat mult timp în psihologia cognitivă, însă în ultimul timp, psihologii au început să acorde importanţă şi prelucrării paralele a informaţiei. Aceasta a condus pe de o parte la perfecţionarea paradigmei procesării informaţiei, iar pe de alta parte la apariţia paradigmei neoconexioniste.

Dar ce înseamnă recunoaşterea procesării paralele a informaţiei în paradigma clasică? Exemplul prezentat anterior, bazat pe procesarea serială a informaţiei, denotă faptul ca percepţia umană este determinată, dominată de stimulii din mediul înconjurător. Acest tip de procesare se mai numeşte şi bottom-up (de jos în sus sau ascendentă, adică de la organele de simţ spre scoarţa cerebrală). Cu toate acestea, omul posedă experienţe şi cunoştinţe anterioare care nu sunt pasive, ci influenţează şi ele percepţia, dar de data aceasta de sus în jos (top-down sau descendent). Exemplul următor este concludent pentru a ilustra influenţa procesărilor descendente. Exemplu pentru a ilustra procesarea descendentă. Se desenează pe tablă un triunghi cu următoarea inscripţie în el: „Ion de la la partid”, ca în figura de mai jos:

ION DE LA LA PARTID
În timpul desenării, se acoperă desenul cu un obiect astfel ca subiecţii sa nu vadă că cuvântul „la” se repetă de două ori. Apoi, se descoperă pentru câteva secunde desenul cerându-le subiecţilor să citească ce scrie în triunghi. Tendinţa este de a ignora repetarea cuvântului „la” şi de a citi „Ion de la partid”. Tendinţa se menţine si după ce subiecţii văd triunghiul pentru mai mult timp. Ea demonstrează rolul procesărilor descendente în percepţie. În acest caz particular, înţelegerea conţinutului (propoziţiei) „eclipsează” influenţa stimulului asupra organelor de simţ conducând la omiterea celei de-a doua particule „la”. Astăzi, paradigma procesării informaţiei ţine cont de ambele tipuri de procesare (serială şi paralelă), integrându-le în teoriile sale. Paradigma neoconexionistă şi-a manifestat prezenţa începând cu ultimii zece ani şi porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele neuronale, care să simuleze, să imite conexiunile existente în creier între neuroni. Întrucât aceste reţele neuronale nu redau funcţionarea reală neuronală, ci funcţionarea cognitivă, ele se mai numesc şi reţele neuromimetice. Axioma de bază a acestei abordări este aceea că informaţia nu e reprezentată de simboluri (ca în paradigma clasică), ci sub forma unor valori şi pattern-uri de activare care circulă între diverse unităţi din reţea. Primele cercetări din acest domeniu au fost făcute utilizând neuroni simplificaţi şi algebra booleană (modelarea avea loc pe calculator), care aveau drept sarcină discriminarea între două impulsuri senzoriale diferite. Aceste modele neuronale purtau numele de perceptron. Ulterior, psihologii au dezvoltat aceste reţele ajungând ca acestea să obţină performanţe remarcabile şi principiul lor de funcţionare sa stea la baza construirii detectoarelor de ţinte din domeniul militar. Un model neuronal (o reţea neuronală) este descris de următoarele componente: (1) unităţi neuronale, (2) stare de activare, (3) reguli de activare, (4) funcţie output, (5) pattern (un mod anume) de conexiuni între unităţi, (6) reguli de învăţare şi (7) un mediu în care se găseşte, operează reţeaua respectivă. Detalii privind reţelele neurale şi componentele lor găsiţi în volumul „Psihologie cognitiva” al lui M. Miclea. Cursul de faţă nefiind de orientare neoconexionistă nu insistă mai mult asupra reţelelor neuromimetice. Ceea ce trebuie însă să mai reţineţi este ca reţelele neuromimetice sunt semantic-opace, adică prin ele nu circula informaţii, simboluri, ci doar valori de activare (cum ar fi impulsurile nervoase prin neuroni). Semnificaţia acestor valori este acordată extern, de către cel ce construieşte reţeaua. De fapt, aceasta este si una dintre problemele încă nerezolvate de abordarea neoconexionistă, şi anume: cum emerg structurile simbolice de cele subsimbolice.

e. Metode de investigare în psihologia cognitivă Există două tipuri de metode folosite în psihologia cognitivă pentru studiul cogniţiei: metodele tehnologice şi metodele psihologice. Pentru scopul cursului de faţă vom studia detaliat doar pe cele din urmă. Metodele tehnologice sunt acele metode care folosesc instrumente tehnice pentru a obţine informaţii directe privind activitatea creierului, deci activitatea neurologică. Ca exemple, ar fi studierea EEG-ului sau a potenţialelor de activare din neuroni, nervi, anumite zone cerebrale etc. Avantajele acestor metode ar fi acelea că furnizează informaţii directe asupra activităţii sistemului nervos, fără însă a preciza legătura dintre această activitate şi ceea ce simte individul în mod subiectiv. De fapt, acest punct slab al metodelor tehnologice este similar cu cel al reţelelor neoconexioniste care nu pot preciza cum iau naştere structurile simbolice din cele subsimbolice. Metodele psihologice sunt măsurări ale comportamentului, reacţiilor subiecţilor şi furnizează informaţii indirecte asupra proceselor ce au loc în sistemul cognitiv. Principalele metode (variabile dependente) folosite în studiile experimentale de psihologie cognitivă sunt: (1) introspecţia, (2) reamintirea, (3) recunoaşterea şi (4) timpul de reacţie. Avantajele acestor metode derivă din faptul că sunt mai apropiate de ceea ce trăieşte individul în mod subiectiv, sunt bine controlabile de către experimentator şi sunt indirecte, adesea subiecţii nedându-şi seama de intenţiile experimentatorului. Ca dezavantaje, inerente de altfel în cercetarea psihologică, ar fi acelea că, pe de o parte, experimentele sunt situaţii artificiale care pot să difere substanţial de cele din viaţa reală a subiecţilor, iar pe de altă parte, rezultatele obţinute furnizează informaţii indirecte despre structurile şi procesele interne ce se petrec cu adevărat în creier. Pentru a evita cât mai mult dezavantajele metodelor de investigare, se recomandă folosirea măsurătorilor multiple, utilizând metode diferite pentru studierea aceluiaşi fenomen psihic, în scopul obţinerii unor rezultate convergente, care ar spori credibilitatea şi validitatea acestora. În prezent, jurnalele americane de psihologie nu mai acceptă articole care conţin mai puţin de două experimente (metode) pentru a demonstra şi verifica aceeaşi ipoteză. Introspecţia Această metodă se bazează. pe caracteristica sistemului psihic uman care poate fi în acelaşi timp şi obiect şi subiect al cunoaşterii. întrucât introspecţia depinde de trăirile conştiente ale indivizilor, iar aceste trăiri sunt prin natura lor personale şi private, cercetătorii au considerat această metodă ca fiind fără valoare. Exemplu privind inutilitatea introspecţiei ca metodă de investigare psihologica (Nisbett & Wilson, 1977) Studii anterioare arătaseră că atunci când urmăreşte o imagine, ochiul uman are tendinţa de a o urmări în diagonală, pornind din partea stângă-sus şi terminând în partea din drepta-jos. (Ca observaţie, din aceasta cauză, ziarele prezintă evenimentele cele mai importante în partea din stângasus a paginii). Ca urmare a acestei particularităţi, oamenii sunt influenţaţi cel mai mult de ceea ce se află în partea de sus a unei imagini. Pentru a argumenta că introspecţia este o metodă fără valoare, Nisbett şi Wilson şi-au propus să arate că oamenii nu îşi dau seama de influenţa pe care o are poziţia în spaţiu asupra propriilor judecăţi. Ei au prezentat subiecţilor cinci perechi identice de galoşi (jambiere?) şi le-au cerut să spună care este cea mai bună, după părerea lor. Majoritatea subiecţilor au ales perechea din stânga-sus ca fiind cea mai bună. După ce au făcut alegerea subiecţii au fost rugaţi să o argumenteze. Toţi au menţionat alţi factori (cum ar fi diferenţe uşoare de culoare în textura materialului etc.), dar nu poziţia perechii respective, negând chiar că aceasta ar avea o influenţă asupra alegerii lor, chiar şi atunci când cercetătorii le-au explicat rolul acesteia în percepţie. Astfel, Nisbett si Wilson au concluzionat că oamenii sunt în general inconştienţi de procesele care le influenţează comportamentul. Explicaţia ar fi aceea că oamenii nu îşi consultă memoria în cursul introspecţiei, ci de fapt aplică unele „teorii proprii” despre cauzele şi procesele care le-au influenţat comportamentul şi judecata. Alţi cercetători (Ericson & Simon, 1980) au sugerat reconsiderarea valorii introspecţiei ca metodă de cercetare prin distingerea între introspecţiile valide şi cele invalide. Ei au propus în acest sens trei criterii de distingere: 1) introspecţia în timpul executării sarcinii este de preferat celei obţinută după aceea, datorită

imperfecţiunilor memoriei; 2) indivizii furnizează introspecţii mai acurate atunci când sunt rugaţi să descrie ce anume fac sau gândesc, decât atunci când sunt rugaţi să interpreteze o situaţie sau procesele prin care au ajuns la un anumit raţionament; 3) oamenii nu au acces prin introspecţie la o serie întreagă de procese (procesele neuronale, de recunoaştere) Cu toate aceste limite, introspecţia este folosită în experimente, dar numai ca metodă auxiliară, împreună cu altele. Reamintirea Diferite tipuri de procedee de reamintire au fost prezente în literatura de specialitate încă de pe vremea lui Ebbinghaus (1885), unul din pionierii studierii memoriei. Reamintirea este una din variabilele independente des întâlnite în experimentele de psihologie cognitivă, în special cele din domeniul cogniţiei sociale. Există patru tipuri de reamintire: reamintirea în serie, reamintirea liberă, metoda „salvării” (a economisirii) şi reamintirea dirijată. reamintirea în serie presupune reamintirea unei serii de stimuli (cuvinte, numere etc.), în ordinea exactă a prezentării lor. Se măsoară atât ordinea în care au fost prezentaţi stimulii, cât şi numărul de stimuli reamintiţi corect. Cadrul teoretic (asociaţionism) ce stă la baza acestei metode este acela că fiecare stimul este un indiciu pentru stimulul următor, ajutând la reamintirea lui. Preocuparea psihologilor pentru reamintirea în serie se îndreaptă spre domeniul învăţării sociale, mai ales la vârste mici. 2. reamintirea liberă este larg utilizată pentru materiale scrise sau verbale şi constă în reamintirea stimulilor la un anumit timp de la prezentare, indiferent de ordinea prezentării acestora. De obicei, subiecţilor li se oferă un scop (o sarcină orientativă) în timpul memorării. Spre exemplu, subiecţilor li se poate cere să observe de câte ori se repetă o anume literă (sunet) în timpul prezentării stimulilor, fără ca ei să bănuiască că mai târziu vor trebui să reproducă stimulii. Avantajul metodei constă în aceea că este nestructurată de către experimentator, putând astfel să furnizeze informaţii asupra organizării informaţiei în memoria subiecţilor. 3. tehnica „salvării”, a economisirii este de fapt un procedeu de reînvăţare a materialului prezentat şi a fost introdusa pentru prima data în 1885 de către Ebbinghaus. Subiecţii trebuie sa înveţe un material având un anumit scop în momentul învăţării, urmând ca ulterior sa-l reînveţe, păstrând acelaşi scop în minte. Diferenţa dintre timpul mai rapid necesar reînvăţării şi cel iniţial necesar învăţării este considerată a fi măsura gradului de „salvare”, economisire a materialului iniţial. Exista şi o formulă matematică care reflectă procentul din material care a fost reţinut, economisit după prima învăţare: De remarcat este faptul că subiecţii trebuie să înveţe complet materialul, având la dispoziţie mai multe încercări. Metoda, iniţial considerată inutilă, a căpătat importanţă în ultima perioadă când s-a constatat că în viaţa de zi cu zi, pentru a reţine informaţii multe, oamenii folosesc adesea acelaşi procedeu.
1.

4.

reamintirea dirijata este una dintre metodele ce a contribuit decisiv la dezvoltarea psihologiei cognitive, în special a paradigmei procesării informaţiei. Ea constă în prezentarea de către experimentator a unor indici ce ajută la învăţare, la reamintire sau şi la învăţare şi la reamintire. Pe de o parte, metoda identifică informaţiile ce sunt prezente în memoria subiecţilor, informaţii care nu ar putea fi identificate folosind celelalte forme de reamintire, iar pe de altă parte ajuta la clarificarea mecanismelor uitării şi activării informaţiei.

Recunoaşterea Apărută ca metodă de investigare în anii '30, recunoaşterea a căpătat o importanţă în ultimii 20 de ani. Principalul avantaj al ei constă în aceea că furnizează informaţii despre modul în care informaţia este codificată, reprezentată în memorie. Există mai multe tipuri de recunoaştere, toate având în comun faptul că subiecţilor nu li se cere să-şi reamintească sau să reproducă stimulii iniţial prezentaţi, ci, în momentul testării, li se prezintă un nou set de stimuli şi li se cere să recunoască care dintre aceştia le-au fost prezentaţi prima dată şi care nu. Deci recunoaşterea este de fapt un test de discriminare. Avantajele acestei metode sunt: o sensibilitate foarte mare privind cantitatea şi organizarea materialului reţinut şi posibilităţile de folosire a oricărui tip de stimuli ca material în recunoaştere (vizuali, auditivi, tactili etc.). La baza acestei metode se află teoria detectabilităţii semnalului (teorie privind procesele decizionale apărută iniţial în domeniul psihologiei percepţiei şi a urmăririi radarului), ce urmează a fi detaliată la seminar. Proceduri cu timp de reacţie Este una dintre cele mai folosite metode din psihologia cognitivă, atât de răspândită încât a ajuns să fie considerată o emblemă a acestei ştiinţe. O distincţie fundamentală ce se face în psihologia cognitivă este aceea dintre conţinut şi procese. Conţinutul poate lua multe forme (vizual, propoziţional etc.), dar el este independent de timp. În contrast, procesele ce operează cu aceste conţinuturi (ex. reamintirea) o fac în timp real. De fapt, aşa cum nota Pachella (1974), „singura proprietate a evenimentelor mentale ce poate fi studiată direct, în organismul viu, intact, în timp ce evenimentele au loc, este DURATA lor”. Din aceasta cauză, studierea duratei proceselor psihice prin timpul de reacţie a devenit extrem de importantă pentru psihologii cognitivişti. Avantajele acestei metode sunt multiple. În primul rând, datorită duratei extrem de mici a unor procese psihice (zecimi de secundă), ele sunt imposibil de controlat în mod voluntar de către subiecţi, permiţând astfel o măsurare obiectivă. În al doilea rând, metoda permite identificarea stadiilor, etapelor în procesarea informaţiilor, bazându-se pe presupunerea că resursele sistemului cognitiv sunt limitate şi că doar anumite resurse sunt disponibile într-o anumită cantitate de timp. Detalii despre această metodă vă vor fi prezentate la seminar. Fiecare din metodele prezentate are propriile avantaje şi dezavantaje. Alegerea metodei de investigare în psihologia cognitivă depinde în primul rând de scopul cercetării. Recomandabil este însă să folosim, pe cât se poate concomitent, mai multe metode de măsurare a aceluiaşi fenomen psihic, pentru a ne convinge de validitatea rezultatelor.

Capitolul doi Percepţia vizuală. Modele computaţionale. Organizarea perceptuală. Percepţia adâncimii. Recunoaşterea obiectelor-noţiuni generale. Recunoaşterea obiectelor- modele computaţionale. Recunoaşterea trăsăturilor. Recunoaşterea feţei umane. Abordarea neurocognitivă. a. Percepţia vizuală De-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu apariţia teoriilor cognitive. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai cuprinzătoare. Astfel, percepţia este „mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în experienţa obiectelor, evenimentelor, sunetelor, gusturilor etc.”. Chiar dacă percepţia vizuală poate apărea la prima vedere a fi extrem de simplă, studiile experimentale din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. Astfel, chiar şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns la o performanţă mai mare decât aceea de a identifica nişte obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. Astfel, computerele nu au ajuns, în ceea ce priveşte abilităţile vizuale, nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. De altfel, cercetările din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de adaptare la mediul înconjurător. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei speciilor, menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea informaţiilor vizuale. b. Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr Punctul de plecare al acestei teorii e acela că există diferite niveluri de explicare a fenomenelor psihice. Pentru a înţelege această abordare, să luăm de exemplu explicarea unui automobil şi a funcţionarii lui. La un nivel de explicaţie, putem distinge motorul, roţile, volanul, schimbătorul de viteze şi alte componente. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe care-l are bateria în alimentarea motorului, sistemul de răcire, carburatorul etc. În fine, la nivelul cel mai general de explicaţie, putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de persoane, marfă etc.). Plecând de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie ce postulează existenţa a trei niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Astfel, „în vârf” se găseşte nivelul computaţional, care se referă la scopul general al percepţiei vizuale, la mijloc avem nivelul algoritrnic (procesele psihice implicate în percepţie), iar la bază se găseşte nivelul „hard”, adică procesele neurochimice din creier. Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul său, psihologii consideră însa că cel mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Să ne referim pentru o clipă la exemplul cu descrierea automobilului, dat anterior. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecărei parţi componente a maşinii, dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina etc.), nu vom putea să înţelegem de ce aceste componente sunt astfel construite şi asamblate în acest fel. Însă odată ce înţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport, vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă de energie, de o forma aerodinamică etc. Cu toate acestea, este foarte dificil de conceput o teorie computaţională în cazul percepţiei vizuale, chiar mai dificil decât în exemplul nostru cu automobilul. De ce? Pentru că percepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe, cum ar fi: „navigarea” în mediul înconjurător, menţinerea echilibrului, recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. În consecinţă, este mai util să dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat. În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală, Marr afirma că procesele implicate în percepţia vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe), ce furnizează informaţii din ce în ce mai detaliate despre mediul înconjurător. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale: • schiţa primară se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei stimulului în câmpul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. Schiţa primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia stimulului, „separând” stimulul de mediul său, fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta. Acum

se detectează conturul, mişcarea, textura (tipul suprafeţei), culoarea şi dispunerea spaţială. schiţa intermediară 2D+1/2: aceasta încorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor (feţelor) şi obiectelor. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea, orientarea în spaţiu a suprafeţelor vizibile, totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului respectiv, însă ea este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de poziţia în care se află acesta. Din această cauză, ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională, ci o schiţă intermediară între cea bidimensională şi cea tridimensională. • modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a poziţiei lor relative în spaţiu, într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului. Această schiţă finală, tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale subiectului (prelucrare top-down sau de sus în jos, dacă vă mai amintiţi de la cursul anterior), care identifică, recunosc şi clasifică obiectul, indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. Astfel, o masă este văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie, chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină este un trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele. Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară, iar ultimul stadiu face parte din prelucrarea vizuală secundară (complexă).

Stimuli vizuali
Schiţă primară

Procesarea distanţei şi adîncimii

Procesarea mişcării

Detectarea poziţiei, formei prin procesarea umbrelor

Procesarea texturii

Procesarea culorii

Schiţa intermediară 2+1/2 D Reprezentarea 3 D

Schiţa primară. Scopul schiţei sau reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare. În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe) primare. reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau întreagă. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea luminii scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală, a obiectelor percepute. Schiţa primară de bază Cea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor pentru separarea obiectului de fondul său. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor semnificative în intensitatea luminii care survin de obicei la marginea obiectelor. Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la marginea obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcjiff (1965, apud. Miclea, 1994) asupra unei specii de crab de mare numit Limulus. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă receptori vizuali foarte mari şi în număr redus. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii conectaţi la aceşti receptori, atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi o bandă întunecată). S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din zona de contur. Astfel, celulele din zona mai luminoasă manifestau o rată crescută a descărcărilor, iar celulele din

zona întunecată aveau o rată mult redusă a descărcărilor. Figura de mai jos ilustrează acest efect:

Acelaşi mecanism este prezent şi la om, ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de a exagera diferenţele între potenţiale, „îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. Această „îngroşare” a contururilor permite o mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor. (Vedeţi demonstraţia cu Benzile lui Mach din manualul lui Miclea). Schiţa primară complexă Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de bază. Procesările de informaţii ce au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple ce ţin de organizarea câmpului perceptiv, reguli care sunt achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltării sale. Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei, a mărimii obiectelor, precum şi regulile de organizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia Gestaltistă. Aceste caracteristici privind organizarea câmpului perceptiv vă vor fi expuse pe larg, într-o secţiune ulterioară din acest curs. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare, care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe. Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D. Este o schiţă centrată pe subiect, iar în acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) încă nu este recunoscut ca atare, ci doar separat de mediul înconjurător şi „proiectat” pe retină. Ambele schiţe (primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea obiectului şi nu sunt supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. De aceea, acest stadiu al percepţiei se mai numeşte şi preatenţional. Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei şi adâncimii, rnişcării, formei, texturii şi culorii obiectului. Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări, deci vin să valideze modelul computaţional al lui Marr. Astfel, pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului ca urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu recunoaşterea vizuală a obiectelor. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi, psihologii au stabilit că procesele vizuale perceptive de bază erau prezente, dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a obiectelor percepute. Ca o curiozitate, aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele ce le erau prezentate vizual, chiar dacă le puteau descrie caracteristicile fizice. În schimb, dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi senzoriale, recunoaşterea se producea după un timp. Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări. Astfel, ea nu conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care este privit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri, independent de aceste limitări, este nevoie de intervenţia unor mecanisme superioare de prelucrare a informaţiei, care să contribuie la recunoaşterea obiectului.

Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente) Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. În special în această etapă, care este una atenţională, conştientă, un rol important îl joacă informaţiile anterioare ale subiectului, deci procesările descendente de tip top-down. Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în modulul ce se ocupă de recunoaşterea obiectelor. c. Organizarea perceptuală Aşa cum am observat până acum, la baza percepţiei vizuale primare sunt contururile, textura, culoarea şi alte caracteristici fizice ale stimulilor. Cu toate acestea, percepţia noastră finală nu conţine aceste elemente separat, ci le organizează în aşa fel încât ceea ce percepem este o lume compusă din obiecte şi fiinţe. Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul perceptiv aparţine şcolii Gestaltiste, formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în Statele Unite, între cele două războaie mondiale (Koffka, Kohler, etc). Ei au emis unele principii, considerate a fi baza percepţiei umane. Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi ale obiectelor, cum ar fi simetria şi rectilinearitatea. Cele mai importante principii Gestaltiste sunt: • principiul proximităţii: elementele aflate într-o proximitate spaţială sunt grupate împreună, într-o singură unitate perceptivă:, • principiul similarităţii: elementele similare sunt grupate în aceeaşi unitate perceptivă, care e contrapusă altora; • principiul bunei continuări: la intersecţia a două contururi, ele sunt percepute după continuarea cea mai simplă • principiul închiderii: conturul acoperit al unei figuri este închis după configuraţia sa vizibilă. Organizarea stimulilor vizuali pe baza principiilor gestaltiste . (a) - cele opt linii paralele sunt grupate două câte două, pe baza proximităţii spaţiale; (b) - stimulii sunt grupaţi pe linii, nu pe coloane, din cauza similarităţii elementelor de pe o linie; (c) - la intersecţia liniei punctate care porneşte din A cu cea care porneşte din C continuarea se face spre B, respectiv D, deşi orice altă continuare ar fi posibilă (ex: AD, CB); (d) - se presupune că discul acoperit se închide unind conturul circular vizibil. Versiunea generalizată a acestor principii este cuprinsă într-o formulare succintă, cunoscută sub numele de legea lui Prängraz: stimulii vizuali sunt în aşa fel grupaţi încât să rezulte configuraţia cea mai simplă. De pildă, pe baza acestei legi percepem în figura de mai sus la (b) şiruri de 0 şi respectiv, de x, nu coloane de 0x0x0 cum ne-ar îndreptăţi să o facem principiul proximităţii spaţiale, elementele de pe coloană fiind mai apropiate decât cele de pe linii. Legea lui Pragnanz este în acord cu finalitatea principală a sistemului cognitiv (uman): sporirea adaptării la mediu. Cu cât mai economicos este organizată o mulţime de elemente, cu atât mai uşor poate fi procesată informaţia despre ele, determinând reacţii adaptative rapide din partea subiectului Legile Gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod practic), dar

nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice ce stau la baza producerii acestor efecte. Ele demonstrau cum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv, în timpul percepţiei, fără însă a explica fenomenul. De asemenea, nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme înnăscute sau nu. Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă, dar nu s-a clarificat dacă ele sunt determinate genetic sau sunt învăţate. Oricum, s-a stabilit că rolul acestor mecanisme este acela de a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul perceptiv vizual. Unele cercetări recente (Julesz, apud. Eysenck and Keane, 1995) au arătat că diferenţele de luminozitate, culoare şi textură stau la baza organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legile Gestaltiste. d. Percepţia adâncimii Chiar dacă pe retină se formează doar imagini bidimensionale, nu avem nici o dificultate în a percepe adâncimea sau distanţa faţă de obiectele din jur. Termenul de percepere a adâncimii se referă şi la perceperea distanţei absolute până la un obiect, dar şi la perceperea distanţei relative dintre două obiecte. Ca şi curiozitate, psihologii au constatat că perceperea distanţei relative se face cu mai multă exactitate decât cea a distanţei absolute, ca urmare, probabil, a experienţei noastre în manipularea obiectelor. De exemplu, vom aprecia cu o foarte mare exactitate distanţa de la felia de pâine pe care o ţinem într-o mână până la prăjitorul de pâine în care dorim să introducem felia. Însă aprecierile noastre nu vor mai fi atât de exacte dacă am calcula distanţele absolute de la ochi la felia de pâine sau la prăjitor. În viaţa de zi cu zi, perceperea adâncimii este foarte mult uşurată de mişcare, fie a observatorului faţă de obiect fie a obiectelor faţă de observator. Ceea ce este mai important pentru cercetarea perceperii adâncimii este însă realizarea ei atunci când perspectiva este statică (nici observatorul, nici obiectele nu se află în mişcare). Indicatorii adâncimii pot fi clasificaţi în două categorii: - indicatori monoculari - indicatori binoculari. Indicatorii monoculari ai adâncimii Sunt acei indicatori care necesită folosirea doar a unui singur ochi pentru perceperea adâncimii. Aceşti indicatori mai sunt numiţi si indicatori pictoriali, deoarece ei sunt utilizaţi în pictură pentru a reda adâncimea. Indicatorii monoculari ai adâncimii sunt: • perspectiva liniară: liniile paralele ce se îndepărtează de observator par că se apropie între ele din ce în ce mai mult odată cu creşterea distanţei (ex. liniile de cale ferată); • perspectiva aeriană: există o proprietate a atmosferei care face ca obiectele mai îndepărtate să pară mai neclare, cu contururi mai puţin definite faţă de mediul înconjurător, decât obiectele situate mai aproape; • textura: orice obiect este alcătuit dintr-un material cu o anume compoziţie, vizibilă adesea (ex. textura unui covor, a unui obiect poros etc.). Gradientul texturii (distanţa dintre elementele ce alcătuiesc textura) tinde să se micşoreze pe măsură ce obiectul se depărtează de ochi); • interpoziţia: obiectele mai apropiate le acoperă pe cele mai depărtate; • umbrele: obiectele bidimensionale nu prezintă umbre, de obicei, pe suprafaţa lor; • mărimea familiară a obiectelor: distanţa până la obiectele familiare poate fi calculată cu destulă uşurinţă, • mişcarea paralaxă: dacă două obiecte se mişcă paralel cu observatorul, cu aceeaşi viteză, obiectul mai îndepărtat pare a se mişca mai repede faţă de retină, decât obiectul mai apropiat (ex. culturile de porumb văzute din mişcarea trenului: capătul depărtat al lanului pare că se mişcă mai repede decât cel apropiat); Indicatorii binoculari ai adâncimii Se datorează poziţiei ambilor ochi şi imaginilor obţinute pe retină atunci când aceştia sunt deschişi. Ei sunt: • convergenţa: atunci când fixăm un obiect cu privirea, ochii au tendinţa de a se întoarce spre înăuntru cu atât mai mult cu cât obiectul este mai aproape;

acomodarea: se referă la modificările cristalinului când se fixează vizual obiectul, modificări ce depind de distanţa până la acesta; • stereopsisul: este cel mai important indicator şi se datorează disparităţii retiniene, adică faptului că imaginile unui obiect pe cele două retine diferă între ele, cu atât mai mult cu cât obiectul este mai aproape. (Ex. pentru a demonstra disparitatea oculară: Fixaţi un obiect şi acoperiţi pe rând câte un ochi; veţi observa că cele două imagini diferă cu atât mai mult cu cât obiectul e mai aproape). În final, perceperea distanţei, adâncimii, se realizează prin acţiunea tuturor acestor indicatori, la care se adaugă şi cei rezultaţi din perceperea mişcării.

e. Recunoaşterea obiectelor – aspecte generale Recunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin efort, încât la prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu cu unul foarte complicat, aşa cum, de altfel, este în realitate. Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor. Mai întâi, oamenii trebuie să discrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător, în special pentru că cele mai multe obiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele. Deci, o serie de procese implicate în recunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor, adică stabilirea graniţelor dintre ele, indiferent dacă ele se suprapun. Spre exemplu, într-o cameră obişnuită, se află peste 100 de obiecte. Aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute. Procesele ce ajută la discriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară, ce se supun legilor Gestaltiste în organizarea câmpului perceptiv. A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuri posibile de vedere şi de la distanţe diferite. Spre exemplu, o proiecţie retiniană a unei mese rotunde este foarte diferită, în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul. Dacă privim masa de sus, ea apare ca un disc perfect rotund, dacă e privită din lateral, discul rotund devine unul elipsoidal etc. Cu toate aceste diferenţe, oamenii percep obiectele ca fiind constante în formă şi mărime chiar dacă proiecţia lor retiniană nu este la fel. Deci o serie de procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acest lucru. În fine, la un nivel de procesare al informaţiilor superior, oamenii pot identifica obiectele ca făcând parte din aceeaşi categorie, chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. Ca exemplu, scaunele diferă între ele prin mărime, formă, culoare etc., dar oamenii pot recunoaşte cu destula uşurinţă că e vorba de scaune. Detalii despre aceste procese superioare vă vor fi prezentate în cursurile ulterioare, când vom discuta despre modul în care sunt reprezentate conceptele. Este important să observăm că atunci când vorbim Procesare vizuală primară de recunoaşterea obiectelor, mai ales cele tridimensionale, noi vorbim practic de mai multe activităţi ce se desfăşoară în paralel, furnizând Descriere a obiectului dependentă de punctul de vedere a observatorului diferite tipuri de informaţii. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. Astfel, ştim cum ar trebui să arate obiectul pentru a-1 identifica ca Clasificare perceptuală fiind pisică, indiferent de unghiul din care privim obiectul. Apoi, ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de Clasificare semantică faţă, animal de casă, la prins şoareci) şi mai ştim că face parte dintr-o categorie anume - categoria „pisică”. Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie Denumirea obiectului simplă pentru a explica cum funcţionează recunoaşterea obiectelor. Conform cu aceasta, recunoaşterea are loc în etape, ca în figura alăturată. Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie, adică unele procese ulterioare(ex. clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. formarea descrierii obiectului ce e dependent de punctul de vedere al observatorului). Clasificarea perceptuală

implică compararea şi „potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu informaţiile stocate anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. Clasificarea semantică implică activarea din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput, iar denumirea, implică activarea numelui obiectului, împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu, odată cu activarea numelui „pisică” se activează, e drept mai slab, şi numele „şoarece” sau „câine”, întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în care este întâlnit obiectul „pisică”. Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că în recunoaştere avem de-a face, atât cu prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie), cât şi cu prelucrări descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale). Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite tumori pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor, în funcţie de partea din sistemul de recunoaştere a obiectelor ce era afectată. Spre exemplu, pacienţii cărora le era afectată partea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică, manifestau afazie optică, caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul vizual, denumirea obiectelor când acestea erau şi atinse şi utilizarea obiectelor, fără a putea descrie funcţiile la care ele puteau servi (ex. putea folosi adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este utilizată la servirea mesei). f. Recunoaşterea obiectelor – modele computaţionale Există diferite tipuri de informaţie ce sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul recunoaşterii obiectelor. Este util să distingem între cunoştinţele vizuale, cele semantice şi denumirea obiectului, precum şi în care dintre etape sunt prelucrate, întrucât ele corespund diverselor procese de prelucrare a informaţiilor. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este susţinut de studiile efectuate pe pacienţi ce aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele tipuri de informaţii. Unii teoreticieni (ex. Watt, 1988) au pornit de la principiile Gestaltiste şi au propus o teorie privind recunoaşterea obiectelor, care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generate şi mergând spre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia apoi părţile acestuia. Dacă ţinem cont că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive limitate, există într-adevăr o logică privind această abordare. Astfel, oamenii vor alege acele metode de prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească resursele cognitive adecvat, cât mai economic posibil. Spre exemplu, doi câini se vor asemăna mult mai mult la nivel general (adică amândoi au capul orientat în faţă, au patru picioare, coadă etc.), însă aceştia vor diferi foarte mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi în forma capului, a blănii, a înălţimii etc.). Considerând acest exemplu, se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai utilă realizarea unei analize la nivel general decât cea a unei analize la nivel specific, întrucât prima ne oferă mai multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte decât considerarea aspectelor particulare. Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor Navon (1977) a realizat primul un experiment ce ilustrează această tendinţă. El a prezentat subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos: S S S S S S SSSSSSSSSSSS S S S S S S H H H H H H HHHHHHHHHH H H H H H H

Subiecţii trebuiau să recunoască cât mai repede una din cele două litere mici "S" sau "H" din care erau formate cele două litere mari. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea literei mici

(viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de cea mică (ca în figura din stânga), dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci când literele mici coincideau cu cele mari (figura din dreapta). În experimentul următor, Navon le-a cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. În acest caz, timpii de reacţie erau aceeaşi, indiferent dacă litera mare era sau nu aceeaşi cu cea mică. Navon a concluzionat că procesul percepţiei vizuale porneşte de la structuri globale către cele din ce în ce mai specifice, adică „imaginea este mai degrabă descompusă decât reconstruită” (Navon, 1977, p. 354). Cu toate aceste evidenţe, Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală, a întregului precede prelucrarea specifică a detaliului doar dacă structura globală poate fi cuprinsă, fixată cu un singur ochi. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai lui Navon, dar care variau în dimensiuni (foarte mici, mici, medii, mari şi foarte mari). Astfel, s-a observat că cu cât structura globală creşte în dimensiuni, cu atât mai mult părţile ei componente au tendinţa de a fi recunoscute înaintea întregului (adică dacă literele mari aveau dimensiuni foarte mari, atunci, oamenii recunoşteau mai repede literele mici din care erau compuse cele mari). Acest lucru, demonstrează că oamenii folosesc un nivel mediu de generalitate în percepţie care să le asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informaţiei. Astfel, dacă obiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului, întregul este perceput înaintea detaliilor, iar dacă obiectul depăşeşte această dimensiune medie, atunci detaliile sunt percepute înaintea întregului. Modelul computaţional al lui Marr Aici este vorba de formarea schiţei tridimensionale 3D. Vă reamintim că schiţa sau reprezentarea primară 2+1/2 D, care stă la baza celei 3D, este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). Spre deosebire de aceasta, reprezentarea 3D este independentă de acest punct particular de vedere. Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3 D: • accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie; • scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare; • stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea încorporează similarităţile dintre obiectele ce fac parte din aceeaşi categoric, iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea mai încorporează şi diferenţele evidente dintre acestea. Pornind de la aceste trei criterii, Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaşterea obiectelor. Presupunerea de baza a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază ce intră în alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. Ei au spus că principala unitate de bază ce intră în componenţa tuturor obiectelor este cilindrul ce posedă o axă majoră. Conform cu teoria lor, toate obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază, organizate într-o structură ierarhică. (Ca exemplu, puteţi desena pe tablă ceva similar cu desenele din figura 2.32, Miclea). Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. între corpul uman şi cel al unui urangutan). atunci când acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. În procesul recunoaşterii, oamenii identifică orientarea şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti cilindri, elemente ce rămân stabile, indiferent de perspectiva observatorului. Astfel, subiecţii făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii ce reprezintă braţele şi cel ce reprezintă corpul (urangutanii au braţele mai lungi decât corpul, în timp ce la oameni este invers). În fine, Mart şi Nishihara consideră că identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu modele obiectelor stocate în memorie. Modelul lui Biederman (1987) În realizarea modelului său, Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara, pe care însă îl dezvoltă. El spune că recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora, componente care au la bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi etc.) sau prescurtat geoni. Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi, din a căror combinaţie se poate realiza orice obiect. Poate părea paradoxal că doar atât de puţine elemente de bază realizăm orice obiect, dar avem exemplul limbii engleze (ce are un vocabular dublu decât cel al limbii române datorita originii ei duble, latine şi germanice), unde cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt vorbit. Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor, etape prezentate în schema de

mai jos. După ce se identifică contururile, înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor), au loc mai întâi alte două procese ce ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea proprietăţilor non-accidentale şi a concavităţilor. Detectarea proprietăţilor non-accidentale sau a regularităţilor permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de vizibilitate scăzută. Ea se bazează pe existenţa proprietăţii invariante referitoare la simetrie. colinearitate, curbură, paralelism şi unirea contururilor. Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării unora dintre iluziile optice (ex. iluzia camerei lui Ames, unde-datorită folosirii unor dungi de mărimi diferite, se creează impresia unei camere normale, dar de fapt camera are mărime diferită; privită dintr-un anumit unghi, camera pare normală, dar o persoană ce stă în celalalt capăt şi vine spre privitor pare că îşi modifică dimensiunile, fapt creat de iluzia dimensiunilor constante ale camerei). Totuşi, în general, aceste proprietăţi invariante ne oferă informaţii corecte despre realitate. Detectarea concavităţilor este foarte importantă, concavitatea fiind elementul principal care duce la recunoaşterea unui geon, a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea obiectelor, a geonilor din care acestea sunt formate, a fost demonstrată prin realizarea unor experimente ce au dovedit Extragerea contururilor că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea concavităţilor (figura 2.36, Miclea). Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică, modelele lui Marr şj Biederman nu explică Detectarea proprietăţilor Segmentarea obiectelor în non-accidentale sectoare cu concavităţi complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. Spre exemplu, nu ţin cont de modul în care contextul Determinarea influenţează recunoaşterea obiectelor componentelor sau cum discriminează oamenii (a geonilor) obiectele din cadrul aceleiaşi categorii, care au la baza aceeaşi geoni. Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în Potrivirea componentelor recunoaşterea obiectelor. El a cu reprezentarea prezentat subiecţilor săi, pentru a fi obiectului în memorie recunoscute, obiecte într-una din următoarele trei condiţii: fără context, într-un context familiar Identificare (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context nefamiliar (ex. cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre părţile componente) decât în condiţia fără context, iar atunci obiectele erau mai repede recunoscute decât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar. g. Recunoaşterea trăsăturilor În general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii recunosc figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii obiectelor tridimensionale. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal există trei tipuri de teorii privind recunoaşterea trăsăturilor. Teoria modelelor Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură a trăsăturilor pe care trebuie să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea înconjurătoare Astfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să identificăm pe baza lui orice altă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări diferite, fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din memorie este idealizat, adică întruneşte doar caracteristicile de bază iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu modelul din memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu atât recunoaşterea e mai rapidă. Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de limitată, iar

psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care explică mai multe fenomene. Teoria atributelor În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute. Astfel, recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa literei A există ca atribute două linii drepte ce formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă ce le întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci cu cât mai multe atribute are o trăsătură cu atât mai greu va fi ea recunoscută. Meisser (1964) a efectuat experiment pentru a testa această ipoteză. El a comparat timpul necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere ce se diferenţiau în privinţa numărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele erau mai bune atunci când atributele erau mai puţine. Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor are şi ea câteva limite Nu explică în ce mod ajută la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială. Teoria descrierilor structurale. Aceasta este o teorie de dată recentă, încă insuficient dezvoltată. Descrierea structurală constă în propoziţii ce formează astfel unitatea cea mai mică de informaţie ce are un înţeles. În conformitate cu Bruce si Green (1990), aceste propoziţii descriu atât natura elementelor ce alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupa aceste părţi. Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele cinci propoziţii: există două părţi; o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală; linia verticală susţine linia orizontală; cele două linii se înjumătăţesc una pe cealaltă. După cum observaţi, descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre trăsături, conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din descrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii. ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci când apare sub o largă varietate de forme. Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are loc recunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, un neajuns al acestei teorii este şi faptul ca nu ţine cont de influenţa contextului. h. Recunoaşterea feţei umane Există numeroase motive ce ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a recunoaşte corect feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră de zi cu zi, apoi pentru că recunoaşterea unei feţe umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a. obiectelor şi - în fine - pentru că în ultimii ani, numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult, încât se poate spune fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscute obiectele. Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor. Cea mai cunoscută tulburare se numeşte prosopagnozie şi constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare, mergând chiar până la nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau în fotografii. Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă recunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii acestui stimul (spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât între două obiecte diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite de recunoaştere. Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă, şi anume că recunoaşterea feţei umane are la bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor non-umane. Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui Bruce şi Young(1986). Modelul informaţiilor configurale. În recunoaşterea feţei umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informaţii: • informaţii despre trăsăturile individuale ale feţei (ex. culoarea ochilor);

informaţii despre configuraţia elementelor ce alcătuiesc figura umană şi despre aranjarea lor în spaţiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului şi gurii). Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii ce se presupune că stau la baza recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al infractorilor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas, ochi, frunte, păr etc) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretul-robot asamblând elementele ce compun figura criminalului. Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente ce au dovedit importanţa elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat subiecţilor feţe umane compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Partea superioară a feţei provenea de la o celebritate, iar partea inferioară de la o altă celebritate. Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte persoana de la care provine partea superioară. Rezultatele au arătat că atunci când cele două jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când bucata de nas a părţii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii aveau dificultăţi în a recunoaşte partea superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau. Explicaţia dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o interferenţă între memoria celor doua feţe provenite de la cele două celebrităţi.) Repetând experimentul, dar prezentând răsturnate feţele umane rezultate din alăturarea celor doua jumătăţi, experimentatorii au descoperit că recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt, cea situată acum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de cea inferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii superioare se făcea mult mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. Ei au explicat acest fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat că informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat, deci nu vor mai produce interferenţă, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia mai uşor între cele două jumătăţi. Un alt rezultat ce confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de Rhodes, Brennan şi Carey (1987). Ei au observat caricaturile unor celebrităţi care erau recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele ce reproduceau figura respectivă în mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi caracteristicile persoanei respective, iar aceste informaţii sunt şi ele configurale. Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţei umane (cercetările efectuate până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale, fotografii, desene etc) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere. Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele lui Bruce şi Valentine (1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor, luminiţe slabe, ce nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe acelea din imediata apropiere a luminiţei. Apoi au realizat un mic film, în întuneric, în care actorul îşi modifică expresia facială astfel ca ea să corespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.) Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta.

Modelul lui Bruce şi Young (1986,1990) Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite mai multe tipuri de informaţii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate spune că ei au luat în considerare atât procesarea ascendentă, cât şi pe cea descendentă în recunoaşterea feţei). De asemenea, ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit de cea a feţelor nefamiliare, ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri. Ei au propus modelul lor iniţial în 1986, apoi 1-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. Pentru a evita încărcarea cu prea multe detalii, vă

prezentăm aici doar modelul din 1990, cel revizuit şi îmbunătăţit, care explică mai multe rezultate experimentale, decât cel propus iniţial. Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente, fiecăreia corespunzându-i informaţii specifice: • unităţile de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin informaţii privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre feţele familiare. • nodurile de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite. • unităţile cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre persoane (ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii ce nu au legătură cu informaţiile autobiografice (amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă). Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la nivelul componentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este conectată cu celelalte, în timp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise în italic reprezintă un exemplu):
Noduri de identitate personală o vedem la TV, în reviste, o auzim uneori la radio, etc.

Informaţii semantice Nume ei este Teodora Trandafir sau Teo A lucrat la un post de televiziune foarte cunoscut

Unităţi de recunoaştere facială părul vopsit blond, tunsă scurt ,faţă mai degrabă rotundă, nas relativ mare, ochi căprui, etc.

Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din rezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ce adeseori putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la puţin timp de la cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii ce au sens (ex: Roşu, Cojocaru etc.) sunt recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor. i. Abordarea neurocognitivă Fascinaţi de multitudinea de conexiuni ce există în creier, psihologii cognitivişti de orientare conexionistă au încercat să propună modele care să simuleze aceste conexiuni şi care să explice fenomenele ce se produc în realitate în domeniul percepţiei. Şi în domeniul recunoaşterii obiectelor au fost propuse mai multe modele teoretice conexioniste. Întrucât cursul nostru este o abordare din perspectiva paradigmei clasice a procesării informaţiei, abordarea conexionistă va fi tratată foarte pe scurt. Modelul WISARD (Wilkie, Stonham, Aleksander's Recognition Device) Este un model conexionist, propus în 1986, ce presupune că atributele, trăsăturile ce compun un obiect sunt reţinute sub forma unor pixeli (puncte) alb-negru, iar recunoaşterea are loc prin stabilirea celei mai mari similarităţi dintre pixelii memoraţi şi cei stocaţi ca model în memorie. Modelul lor a fost implementat pe computer si era capabil să distingă cu acurateţe până la 15 tipuri diferite de obiecte. Modelul era întâi „antrenat” (adică învăţa care sunt tipurile ce trebuiau reţinute şi folosite în

comparaţie drept categorii), apoi se trecea la testarea sa, unde trebuia să identifice din ce categorie făcea parte fiecare obiect prezentat. Limitele acestui model sunt relativ multe. Mai întâi, orice alterare majoră a condiţiilor de prezentare faţă de cele din perioada de antrenament (ex. o iluminare mai slabă sau mai puternică) conducea la multe erori. Apoi, acest model accentuează doar rolul jucat de memorie în recunoaştere, dar ignoră rolul altor procese cognitive. Modelul procesării paralele distribuite (McClelland şi Rumelhart, 1985) Este un model pur conexionist, neuromimetic şi este alcătuit din toate caracteristicile unui model conexionist, aşa cum v-au fost prezentate în primul curs. Pentru orice eventualitate le mai reluăm încă o dată. Un model neuronal (o reţea neuronală) este descris de următoarele componente: (1) unităţi neuronale, (2) stare de activare, (3) reguli de activare, (4) funcţie output, (5) pattern (un mod anume) de conexiuni între unităţi, (6) reguli de învăţare şi (7) un mediu în care se găseşte, operează reţeaua respectivă. Detalii privind reţelele neurale şi componentele lor găsiţi în volumul „Psihologie cognitivă” al lui M. Miclea, care oferă şi exemple instructive pentru cei interesaţi de această abordare. Acest model şi-a dovedit utilitatea în a arăta cum structuri relativ simple pot efectua operaţii destul de complicate. Modelul are şi limitări dintre care cele mai importante ar fi că nu modelează recunoaşterea umană aşa cum se produce ea în realitate (bazată pe extragerea contururilor, a luminozităţii etc.) şi nu poate recunoaşte mai multe obiecte în acelaşi timp (aşa cum se întâmplă cu sistemul cognitiv uman). Cu toate aceste limitări, abordarea conexionistă este văzută de mulţi dintre psihologii cognitivi, adepţi ai paradigmei procesării informaţiei, ca reprezentând nivelul implementaţional sau hard de analiză a sistemului cognitiv (reamintiţi-vă teoria lui Marr privind nivelele de analiza ale sistemului cognitiv).

Capitolul trei Atenţia. Atenţia auditivă concentrată. Atenţia vizuală concentrată. Atenţia divizată. Procesarea

automată. a. Atenţia Conceptul de atenţie a fost luat în considerare încă de pe vremea filosofilor de la sfârşitul secolului XIX, dar a fost ignorat de behaviorişti, ce considerau că nu se poate avea acces direct la procesele psihice interne. Moray (1969) a subliniat că termenul de atenţie este uneori utilizat cu referire la abilitatea de a selecta o parte din stimularea prezentă în vederea procesării ulterioare a informaţiei dar termenul mai este folosit şi ca sinonim la termenul concentrare sau set mental. Omul trăieşte într-un mediu extrem de complex, în care se găsesc obiecte numeroase şi foarte variate, astfel că organele sale de simţ sunt realmente „bombardate” de un număr imens de stimuli, totalizând peste 100.000 biţi într-o secundă. Cu toate acestea, capacitatea umană de a prelucra aceste informaţii este extrem de limitată, de ordinul a 25-100 biţi pe secundă. Dată fiind această capacitate limitată de procesare în acest mediu hipercomplex, este necesară existenţa unor mecanisme de selecţie a informaţiei, mecanisme ce trebuie să fie valide din punct de vedere adaptativ. Mecanismele psihofiziologice implicate în aceasta selecţie reprezintă atenţia. O chestiune importantă o reprezintă relaţia dintre atenţie şi conştiinţă. Baars (1988) a precizat că oamenii sunt conştienţi dacă „sunt îndeplinite ambele dintre condiţiile: 1 ei sunt capabili să spună după aceea ceea ce s-a întâmplat şi că au fost conştienţi de acest lucru şi 2. când putem verifica în mod obiectiv rapoartele lor verbale.” În acest context, al definirii conştiinţei în acest mod, atenţia este „ceea ce controlează accesul la experienţa conştientă” (Baars, 1988). Astfel, prin intermediul atenţiei putem determina, cel puţin parţial, conţinutul conştiinţei. Există o distincţie importantă între atenţia concentrată şi cea divizată. Atenţia concentrată este studiată prin prezentarea a mai multor stimuli în acelaşi timp, în timp ce subiectul este instruit să se concentreze, pentru a răspunde, doar asupra unuia singur. Acest tip de atenţie ne furnizează informaţii asupra modului în care oamenii selectează unii stimuli faţă de alţii şi asupra naturii acestui proces de selecţie. Studiind atenţia divizată, subiecţilor li se prezintă, de asemenea, mai mulţi stimuli în acelaşi timp, dar lor li se cere să acorde importanţă şi să răspundă la toţi în acelaşi timp. Aceste studii ne oferă date privind limitele individului în procesarea informatei şi date asupra capacităţii atenţionale. Există două critici adresate cercetărilor din domeniul atenţiei. Prima se referă la natura atenţiei ce a fost examinată în aceste cercetări. Atenţia poate fi îndreptată fie asupra stimulilor externi, fie asupra celor interni. Astfel, majoritatea cercetărilor de până acum au privit în special atenţia externă ignorândo pe cea internă Chiar dacă motivul acestei ignorări este faptul că experimentatorul este capabil să controleze într-un experiment mai bine stimulii externi, decât cei interni, acest fapt reprezintă totuşi o limită a cercetărilor din domeniul atenţiei. O altă critică priveşte natura stimulilor utilizaţi în cercetări. Astfel, marea lor majoritate sunt stimuli bidimensionali (figuri, cuvinte etc.), în timp ce în situaţiile reale aceşti stimuli sunt tridimensionali. Cu toate acestea, rezultatele cercetărilor folosind stimuli tridimensionali nu au diferit în mod radical de cele ce au folosit stimuli bidimensionali. b. Atenţia auditivă concentrată Cercetările sistematice privind atenţia auditivă au fost iniţiate în 1953, de Colin Cherry, un savant britanic ce lucra în domeniul cercetărilor electronice. El a ajuns să realizeze cercetări psihologice pornind de la ceea ce el a numit problema cocktail party. El a fost uimit de capacitatea oamenilor de a urmări doar o singură conversaţie la o petrecere unde de obicei se desfăşoară mai multe conversaţii, simultan. Cherry a descoperit că această abilitate de discriminare se bazează pe concentrarea asupra diferenţelor fizice dintre mesajele auditive concomitente. Aceste diferenţe fizice includ de fapt diferenţe privind sexul vorbitorului, intensitatea vocii şi locaţia în spaţiu a acestuia. Atunci când Cherry a prezentat două mesaje, rostite de aceeaşi voce, la aceeaşi ureche (eliminând astfel diferenţele fizice amintite), mesajele au fost extrem de dificil de separat folosind doar diferenţele dintre înţelesul lor. Cherry a mai efectuat şi alte experimente privind "umbrirea" mesajelor auditive. Acest fenomen constă în prezentarea a două mesaje simultane la ambele urechi (de obicei în căşti audio), dar în condiţiile în care subiectul trebuia să acorde atenţie doar unuia dintre ele (repetându-l cu voce tare pe

măsură ce îl auzea, adică umbrindu-l pe celălalt, ignorându-l). Pe Cherry l-a interesat ce se întâmplă cu mesajul la care subiectul nu a acordat atenţie sau l-a „umbrit”. El a observat că ceea ce este reţinut din acest mesaj „umbrit” este nu conţinutul său înţelesul acestuia ci alte dimensiuni cum ar fi caracteristicile fizice: limba în care era vorbit mesajul, sexul vorbitorului, tonalitatea, prezenţa unor alţi stimuli sonori pe parcursul derulării mesajului etc. Deci, mesajul al doilea, „umbrit”, nu a fost practic procesat cognitiv deloc. Pornind de la aceste cercetări ale lui Cherry, au fost dezvoltate mai multe teorii privind atenţia auditivă concentrată. Teoria lui Broadbent (1958). El a plecat de la cercetările lui Cherry, dar şi de la unele rezultate privind rezultatele obţinute la unele sarcini de memorie auditivă. Spre exemplu, el a observat că atunci când subiecţilor le erau prezentate şiruri egale de numere la ambele urechi (spre exemplu .456 la o ureche şi 789 la cealaltă ureche), oamenii au tendinţa de a şi le reaminti grupându-le după urechea de provenienţă şi nu după faptul de a le fi ascultat în acelaşi timp (adică ei şi le reaminteau în ordinea 456789 şi nu 475869, adică grupate în perechi). El şi-a construit modelul teoretic pornind de la aceste rezultate şi a formulat următoarele postulate: • doi stimuli sau două mesaje prezentate în acelaşi timp, au acces în paralel (adică simultan) în acelaşi „buffer” senzorial (un fel de depozit-tampon în care sunt stocaţi temporar aceşti stimuli); • unul dintre stimuli (mesaje) este trecut printr-un filtru pe baza trăsăturilor sale fizice, iar celalalt este ţinut în bufferul senzorial pentru a fi procesat ulterior; • filtrul este necesar pentru a preveni supraîncărcarea peste capacitatea limită a mecanismelor de procesare a stimulilor, mecanisme ce acţionează dincolo de acest filtru. Chiar dacă teoria lui Broadbent explică rezultatele obţinute de Cherry, ea nu explică alte rezultate descoperite experimental. Astfel, ea nu explică de ce, după o perioada de .antrenament, subiecţii sunt capabili să distingă înţelesul mesajelor ce sunt „umbrite” (mesajul de la urechea la care subiecţii nu trebuiau să fie atenţi şi pe care trebuiau să-l reproducă cu voce tare), nu explică de ce un grad mare de similaritate dintre cele două mesaje conduce la o performanţă mnezică slabă pentru mesajul „umbrit” etc. Au mai existat unele studii ce au arătat, spre deosebire de Cherry şi Broadbent, că oamenii sunt capabili să prelucreze şi înţelesul mesajelor „umbrite”. Astfel, Wright, Anderson şi Stenman (1975) au realizat un fel de reflex condiţionat la cuvinte cu un anumit înţeles, prin electrocutarea cu şocuri uşoare a subiecţilor, ori de câte ori auzeau cuvinte cu un anumit conţinut (spre exemplu, ei curentau uşor subiecţii la cuvinte ce aveau legătură cu mâncarea). Ulterior, datorită reflexului condiţionat, conductivitatea pielii ajungea să se modifice doar în prezenţa cuvintelor cu acel conţinut şi în lipsa curentului electric. Apoi, ei au prezentat subiecţilor lor două liste de cuvinte, la urechi diferite (o listă la o ureche şi o listă la cealaltă ureche) cu instrucţiunea de a „umbri” un mesaj (deci de a-l repeta cu voce tare în timp ce-l auzea) şi de a-l ignora pe celălalt, măsurând în acelaşi timp conductivitatea electrică a pielii. Ei au observat că şi atunci când mesajul era „umbrit”, dar conţinea cuvintele respective, răspunsul galvanic (modificarea conductivităţii pielii) tot era prezent Mai mult, răspunsul condiţionat se producea chiar şi în prezenţa unor cuvinte care sunau similar cu cuvintele pentru care era format răspunsul condiţionat. Deci, chiar dacă erau prezente în mesajul „umbrit”, cuvintele erau prelucrate nu numai fizic, ci şi din punctul de vedere al înţelesului. Un alt rezultat, ce vine să susţină faptul că oamenii procesează mai mult decât caracteristicile fizice ale stimulilor din mesajele „umbrite” a fost furnizat de Gray şi Wedderburn (1960). Ei au prezentat subiecţilor două mesaje auditive simultan la ambele urechi, mesaje de tipul următor: „cine 6 acolo” la o ureche şi „4 merge 1” la cealaltă ureche. În mod ciudat, subiecţii nu au prelucrat mesajele simultane grupându-le după ureche (caracteristici fizice), ci grupându-le după înţeles (adică cine merge acolo şi 461). Concluzia ar fi că modelul propus de Broadbent nu e valid şi că, de fapt, selecţia mesajelor se realizează folosind şi înţelesul mesajului şi are loc fie înainte de buffer-ul senzorial, fie după acesta. Astfel, au apărut teorii alternative la cea a lui Broadbent. Treisman (1964) a propus o teorie ce postulează că mesajele cărora nu li se acordă atenţie sunt

atenuate sau reduse iar Deulsch (1967) a propus o teorie ce postulează că doar informaţiile relevante sunt procesate şi vor conduce la răspunsuri. Toate aceste teorii alternative, explică ceea ce era explicat de teoria lui Broadbent, dar şi rezultatele pe care această teorie nu le putea explica. c. Atenţia vizuală concentrată De multe ori, analogia care este asociată conceptului de atenţie vizuală concentrată, este aceea a zonei de claritate obţinută prin suprapunerea şi reglarea a două lentile. Astfel, la fel cum suprapunând şi reglând doua lentile obţinem o zonă mică de claritate, înconjurată de o zonă mai mare mai neclară, la fel şi atenţia vizuală concentrată „decupează” din stimulii lumii reale o zonă de maximă claritate, lăsând zona înconjurătoare mai neclară. Desigur, aceasta comparaţie este supra simplificată şi nu corespunde totdeauna cu ceea ce se petrece de fapt, după cum vom vedea în continuare. În realitate. forma pe care o poate lua zona de atenţie nu este totdeauna circulară, ci ea poate lua diverse forme (în formă de O, spre exemplu). O altă problemă importantă este aceea a stimulilor din afara zonei de focalizare a atenţiei. Unii teoreticieni consideră că aceştia sunt ignoraţi total şi nu sunt procesaţi deloc, în timp ce alţii susţin că există o procesare parţială a acestora. Rezultatele experimentale susţin ambele puncte de vedere, deci acest fapt pare să depindă şi de alţi factori, în afară de atenţie. Oricum, ceea ce s-a stabilit în mod sigur este că stimulii din afara zonei de atenţie nu perturbă foarte mult răspunsurile subiecţilor la stimulii din zona de concentrare a atenţiei. Mai multe teorii au fost propuse pentru a descrie procesele cognitive implicate în atenţia vizuală concentrată. Dintre acestea, teoria lui Treisman este a obţinut multiple evidenţe experimentale. Teoria integrării trăsăturilor (Treisman, 1988) Teoria porneşte de la diferenţa existentă între trăsăturile obiectelor (culoare, mărime, contururi, orientare spaţială) şi obiectele propriu-zise. Cele două etape principale, descrise în cadrul acestei teorii sunt: • procesarea paralelă şi rapidă a trăsăturilor vizuale ale obiectelor Această etapă nu este dependentă de atenţie şi de numărul trăsăturilor pe care le posedă un stimul şi poate fi asimilată procesării vizuale primare. • în cursul unei procesări seriale a informaţiei, trăsăturile sunt compuse pentru a forma obiectele. Acest proces este dependent de numărul de trăsături ce trebuie procesate şi de aceea el este mai lent decât primul proces. Atenţia intervine aici prin concentrarea ei în diferite părţi ale obiectului şi ajunge în final să cuprindă în "raza" ei întregul obiect şi locaţia sa în spaţiu. Un rol important în această a doua etapă îl joacă şi cunoştinţele anterioare ale individului. Exemplu pentru modelul lui Treisman: Să presupunem că stimulul pe care îl observă o persoană este un scaun mare şi roşu, de bucătărie. În prima etapă, care corespunde procesării vizuale primare (de regula aprox. 200 ms.), persoana prelucrează trăsăturile de bază ale stimulului, cum ar fi culoarea, forma, orientarea în spaţiu etc. Procesul fiind preatenţional, această prelucrare primară nu depinde de numărul trăsăturilor pe care le are obiectul perceput. În a doua etapă, persoana îşi foloseşte atenţia vizuală concentrată pentru a compune diferitele părţi ale obiectului pornind de la trăsăturile sale (adică identifică picioarele scaunului, partea de aşezat etc.), ajungând până la urmă ca în câmpul atenţiei sale vizuale să se afle întregul obiect şi poziţia sa în spaţiu. Diverse experimente privind viteza de reacţie şi performanţa în detectarea obiectelor, au confirmat modelul propus de Treisman. d. Atenţia divizată. Ce se întâmplă atunci când oamenii încearcă să facă două lucruri în acelaşi timp? Răspunsul trebuie căutat, evident, în natura celor două lucruri. Câteodată este uşor să executăm două sarcini simultan (ex. să conducem un autovehicul şi să vorbim cu cel de alături), dar altă dată acest lucru nu ne reuşeşte (este arhicunoscută şi anecdotică sarcina simultană de a-ţi freca burta cu una din palme şi a te bate uşor în

creştetul capului cu cealaltă palmă). Atenţia divizată este unul din elementele ce contribuie la succesul realizării simultane a două sarcini. Chiar dacă atenţia divizată pare a fi foarte diferită de cea concentrată, Hampson (1989) afirmă că cele două tipuri de atenţie vizuală seamănă între ele mai mult decât ne-am putea noi imagina. El a concluzionat că orice proces, ce ajută la realizarea unui tip de atenţie, ajută la realizarea şi a celuilalt (ca exemplu, similaritatea crescută a stimulilor-ţintă cu cei din mediul înconjurător împiedică atât atenţia concentrată, cât şi pe cea divizată: un peşte printre alţi peşti similari este greu atât de identificat, cât şi de comparat cu ceilalţi). Există mai mulţi factori care influenţează performanţa. umană în sarcinile ce implică atenţia vizuală divizată: • Similaritatea sarcinii. Similaritatea între cele două sarcini poate fi: de modalitate senzorială, de codificare, de proces. Cu cât similaritatea este mai pronunţată între stimuli, procese sau răspunsuri, cu atât mai mult performanţa va fi mai scăzuta şi resursele atenţionale implicate vor fi mai mari. Explicaţia acestui fenomen ar consta în aceea că resursele noastre cognitive sunt limitate, iar similaritatea mare între două sarcini creşte interferenţa dintre ele, deci trebuie să folosim aceleaşi resurse pentru mai multe procese. • Practica. Exista câteva explicaţii de ce practica sau exerciţiul contribuie la îmbunătăţirea performanţei. Mai întâi, subiecţii pot să-şi dezvolte strategii de execuţie ce conduc în timp la limitarea interferenţei. Apoi, este posibil ca repetarea unei sarcini să conducă la diminuarea resurselor atenţionale ce le implică sarcina iniţial. • Dificultatea sarcinii. Fără îndoială că abilitatea de a face două lucruri simultan depinde în mare măsură de dificultatea acelor sarcini. Cu cât două sarcini sunt mai complexe, cu atât şi executarea lor simultană e mult îngreunată. Explicaţia acestui fenomen ţine atât de procesul de interferenţă între sarcini, cât şi de natura limitată a resurselor cognitive. Teorii ce stau la baza explicării fenomenelor din cadrul atenţiei vizuale divizate: Teoriile „gâtului de sticlă” Aceste teorii se bazează pe dovezile experimentale privind perioada refractară psihologică Atunci când unei persoane i se prezintă doi stimuli la o distanţă foarte scurtă de timp unul de altul, persoana fie nu va percepe prezenţa celui de-al doilea stimul, fie va răspunde foarte greu la acesta. Acest efect este cunoscut sub numele de perioada refractară psihologică, similară întrucâtva stimulării peste prag a terminaţiilor nervoase. Welford a propus prima dată o astfel de teorie a „gâtului de sticlă” în procesarea cognitivă. Astfel, aşa cum într-o sticlă de un litru nu putem turna tot lichidul dintr-o dată, ci doar pe rând, aşa şi în procesare, la un moment dat, oamenii pot să opereze doar cu un număr limitat de informaţii. Aceasta gâtuitură în procesul prelucrării informaţiilor este situată la un nivel inferior, considerat adesea pre-conştient. Adică, adepţii acestei teorii afirmă că noi eliminăm încă din momentul percepţiei acele informaţii care depăşesc capacitatea de procesare sau câmpul atenţiei. Neajunsul acestor teorii constă în aceea că ele nu explică suficient de bine efectele practicii şi similarităţii asupra performanţelor la sarcini duale (simultane). Astfel, au apărut teoriile privind capacitatea centrală de prelucrare. Teoria capacităţii centrale Aceasta paradigmă teoretică seamănă întrucâtva cu cea a „gâtului de sticlă”, în sensul că şi ele propun o aşa-zisă gâtuitură, dar ea este situată la un nivel superior, central, de prelucrare a informaţiei. Astfel, se presupune că orice sarcină implică anumite cerinţe din partea sistemului cognitiv uman în cursul operării, ceea ce defineşte noţiunea de dificultate a sarcinii. Astfel, cu cât o sarcină are mai multe cerinţe, cu atât va fi ea mai complexă, mai dificilă. Oamenii recepţionează sau au activate toate informaţiile necesare efectuării a două sarcini simultane, dar operează numai cu o parte dintre ele, limitată la capacitatea cognitivă de prelucrare. Deci, selecţia sau „gâtuirea” informaţiilor are loc la un nivel superior, central.

Teoriile modulare Sunt teorii de orientare neurocognitivă, dar paradigma lor seamănă cu cea a teoriei capacităţii centrale. Astfel, în locul unei capacităţi centrale cognitive, neuropsihologii afirmă că există un număr limitat de module (subsisteme) de prelucrare a informaţiei. Astfel, dacă efectuarea a două sarcini simultane impune folosirea unui număr mai mare de module cognitive decât cele deja existente, atunci performanţele sunt slabe, iar informaţia e prelucrată selectiv. e. Procesarea automată. Aşa cum am observat anterior, unul din efectele practicii este creşterea performanţelor la sarcinile simultane. Explicaţia cea mai simplă pentru aceste fenomene este aceea că sarcinile s-au automatizat, au devenit automate. Pentru a considera un proces ca fiind automat, este necesar ca acesta să îndeplinească câteva criterii: • rapiditate crescută. Procesele automate sunt foarte rapide. • solicitarea atenţională scăzută. Procesele automatice eliberează capacitatea cognitivă, de efectuare a altor sarcini, deci necesită resurse atenţionale minime. • nu sunt accesibile conştiinţei. • sunt de neevitat. Aceste procese se produc ori de câte ori apare un anumit stimul, chiar dacă este în afara câmpului atenţiei, deci nu pot fi uşor controlate. Explicaţiile oferite automatismului nu sunt încă suficient de clare în domeniu şi este dificil de precizat modul în care un proces devine, din neautomat, automat. O teorie satisfăcătoare în acest sens a fost propusă de Norman şi Shallice (1986), care au identificat trei nivele de funcţionare, trei tipuri de procese, ce explică şi fazele automatizării: a) procesele complet automate sunt controlate de scheme sau planuri organizate. (ex. pornirea unui automobil) b) procesele parţial automate implică „programarea” conţinutului lor, care însă se manifestă fără control deliberat asupra conţinutului, ci doar asupra programării. Controlul deliberat intervine doar pentru a aplana conflictele ce pot apărea între scheme, (ex. la pornirea automobilului persoana se poate întreba dacă e cazul să tragă sau nu şocul, ceea ce implică control conştient, dar manipularea propriu-zisă a şocului se face automat). c) procesele neautomate implică supervizarea de către un sistem atenţional. Deci automatismul unui proces este dat de gradul de implicare a proceselor conştiente, atenţionale, de control. Automatismul a mai fost văzut şi ca o manifestare a reamintirii din memorie. Astfel, Logan (1988) a considerat că fiecărui item reţinut în memorie i se asociază o „tărie”, o stare sau valoare de activare, ce depinde de recenţa şi frecvenţa cu care acest item a fost folosit. Cu cât această tărie este mai mare, cu atât valoarea sa de activare este mai mică (adică poate fi activat sau reamintit uşor), deci şi resursele solicitate vor fi mai mici. Deci, un proces va fi cu atât mai automat cu cât el este mai des folosit, adică a intrat deja în categoria „răspunsurilor trecute”, a repertoriului subiectului. Astfel, Logan oferă o nouă perspectivă asupra efectului practicii asupra performanţei. El precizează că „nu resursele cognitive diferenţiază un novice de un expert, ci cunoştinţele pe care le au cei doi...” Studiul proceselor automate este extrem de important întrucât teoriile recente şi experimentele corespunzătoare au arătat cât de mare este influenţa lor în viaţa de zi cu zi.

Capitolul patru

Memoria. Structura memoriei. Memoria de lucru. Procesele memoriei. Reamintirea şi uitarea. Memoria implicită. Memoria din perspectiva conexionistă. a. Memoria Teoriile care se ocupă de memorie consideră în acelaşi timp atât structura acesteia, cât şi procesele implicate în memorare. Structura se referă la modul în care memoria (sau sistemul mnezic) este organizat, în timp ce procesele se referă la activităţile ce se desfăşoară în cadrul sistemului mnezic. De asemenea. memoria si învăţarea sunt strâns legate între ele şi foarte similare din unele puncte de vedere. Astfel, ambele implică o serie de stadii. Primul stadiu se referă la procesele implicate în timpul prezentării materialului de învăţat, iar această etapă se numeşte codificare. Ca urmare a codificării informaţiei, o parte din aceasta este stocată în sistemul de memorare, deci stocarea este al doilea stadiu. Al treilea, şi ultimul stadiu, constă în reactualizarea materialului de învăţat, ce implică descoperirea şi extragerea informaţiilor stocate în memorie. Am precizat această importantă distincţie între structură şi procese şi între diversele stadii ale învăţării şi memoriei pentru că ele apar inerent în orice fenomen psihic ce implică învăţarea sau memorarea. Astfel, nu putem avea structuri fără procese şi redare fără o codare sau o stocare iniţială. Tulving şi Thompson (1973), autorii unei teorii influente asupra memoriei, au precizat: „Numai ceea ce a fost stocat poate fi redat şi modul în care este redat depinde de modul în care s-au desfăşurat stocarea şi codarea.” b. Structura memoriei Teoriile ce s-au ocupat de studiul structurii memoriei se încadrează în două mari paradigme, oarecum apropiate una de alta: paradigma metaforei spaţiale şi paradigma depozitelor mnezice. Metafora spaţială Atunci când oamenii se gândesc la ceea ce se petrece în mintea lor, în memoria lor, adesea ei o localizează într-un spaţiu dat ce conţine gânduri, amintiri şi idei, la fel cum diverse obiecte s-ar găsi într-o cameră. Astfel, ei folosesc adesea expresii ce ilustrează o asemenea orientare spaţială, cum ar fi: „caut nişte amintiri pierdute, ideea mi-a ţâşnit dintr-un colţ” etc. Astfel, conform paradigmei metaforei spaţiale, informaţiile memorate sunt tratate ca obiecte ce sunt stocate în diferite locaţii din minte, iar procesul redării implică o căutare în minte a informaţiilor stocate. Metafora spaţială suferă însă numeroase limitări. Spre exemplu, ea nu explică unele fenomene, cum ar fi acela că oamenii pot decide foarte rapid atunci când nu ştiu ceva (spre exemplu, că nu am fost niciodată în Zair). Dacă metafora spaţială ar fi o paradigma viabilă, atunci a decide că nu cunoaştem ceva ne-ar lua un timp imens de gândire dat fiind faptul că va trebui să căutam, „să scotocim” întreaga minte, memorie pentru a decide că informaţia căutată nu se află acolo. De asemenea, metafora spaţială mai implică faptul că sistemul mnezic uman este un sistem mai degrabă inflexibil, decât unul flexibil, un sistem oarecum similar cu maniera de aranjare şi catalogare a cărţilor într-o bibliotecă, o parte mai apropiate unele de altele, iar o alta parte - mai depărtate unele de altele. Însă acest sistem nu explică flexibilitatea relativ mare pe care o întâlnim în procesul de redare a informaţiilor, unde informaţii dintre cele mai diverse pot fi redate simultan, chiar dacă ele aparent păreau să nu fi fost stocate împreună, în acelaşi loc. Astfel, au apărut alte variante, alte teorii privind structura memoriei. Un grup dintre acestea constituie paradigma depozitelor mnezice. Paradigma depozitelor mnezice. Prima teorie de acest gen a fost dezvoltată de Atkinson şi Shiffrin în 1968. Eu au presupus că memoria umană poate fi descrisă structural ca fiind alcătuită dintr-un număr de depozite, fiecare conţinând un anume fel de informaţii. Astfel, cei doi psihologi au identificat trei astfel de depozite mnezice (sau memorii): depozitul sau memoria senzorială, depozitul sau memoria de scurtă durată şi depozitul sau memoria de lungă durată.

Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968)
Memorie senzorială Memoria de scurtă durată Memoria de lungă durată

Stimuli

-- Memoria senzorială Informaţiile ce "bombardează" organele noastre de simţ sunt stocate în acest depozit mnezic, dar stocarea se realizează pentru o perioadă foarte limitată de timp. Teoreticienii din domeniul memoriei şi al teoriilor privind reprezentarea mentală sunt de acord că orice stimul produce o stare de activare, asemănătoare unui potenţial energetic ce determină activarea sau inhibarea unei anume informaţii stocată anterior. În plan subiectiv, acest potenţial de activare se simte ca pe un grad de familiaritate a stimulului sau informaţiei respective, grad de familiaritate ce se presupune că depinde de doi factori: frecvenţa şi recenţa activării acelor stimuli. Memoria senzorială conţine informaţii ce nu sunt stocate pentru mult timp acolo datorită scăderii gradului de activare, deci are loc o deteriorare a reprezentării stimulului în memorie. Rolul memoriei senzoriale este de a stoca informaţiile provenite de la stimulii externi un timp suficient de mare astfel că mecanismele atenţionale să permită sistemului cognitiv prelucrarea acestora şi stocarea lor în următorul sistem (depozit) mnezic, memoria de scurtă durată. Teoreticienii ce au dezvoltat ulterior teoria lui Atkinson şi Shiffrin au precizat că există mai multe depozite mnezice senzoriale, câte unul pentru fiecare simţ în parte. Astfel, avem o memorie senzorială vizuală (sau iconică), o memorie senzorială auditivă (sau ecoică), o memorie senzorială tactilă, una olfactivă etc. Cercetările din domeniul memoriei senzoriale s-au concentrat în special asupra determinării perioadei de deteriorare a informaţiilor sau cu alte cuvinte, a perioadei în care scade potenţialul sau gradul de activare a reprezentării stimulului în memorie. Astfel, rezultatele au indicat o perioadă de deteriorare de 0.5 secunde pentru informaţia vizuală şi una de aproximativ 2 secunde pentru informaţiile auditive. Detalii privind aceste cercetări puteţi găsi în manualul lui Mircea Miclea, Psihologie cognitivă (1994). -- Memoria de scurtă durată Distincţia între memoria de scurtă durată şi ce de lungă durată, poate fi considerată ca fiind identică cu cea dintre memoria primară şi secundară, aşa cum au fost acestea descrise de William James încă din 1890. Astfel, memoria primară (sau cea de scurtă durată, în cazul nostru), conţine informaţii ce sunt supuse atenţiei conştiinţei noastre imediat ce stimulii au fost percepuţi şi de aceea ele se referă la prezentul psihologic. Memoria secundară (de lungă durată, în cazul nostru), conţine informaţii despre stimuli sau evenimente ce au existat cândva în conştiinţă şi care fac parte din trecutul nostru psihologic. Cele două atribute cheie. ce descriu memoria de scurtă durată sunt: • capacitatea extrem de limitată de depozitare (cercetările au identificat această capacitate ca fiind de 7+2 itemi ce pot fi stocaţi); • fragilitatea extrem de mare a stocării, orice stimul distractor conducând la uitarea rapidă a informaţiei. Capacitatea memoriei de scurtă durată şi studierea acesteia în general se face prin metoda reamintirii în serie, a reamintirii libere şi prin măsurarea lungimii seriilor de stimuli ce pot fi memoraţi. Cercetările din domeniul memoriei de scurtă durată coincid în unele aspecte cu cele privind atenţia. -- Memoria de lungă durată Memoria de lungă durată conţine practic toate cunoştinţele pe care le posedă individul şi există unele dovezi că capacitatea acesteia este nelimitată. În acelaşi timp, se mai consideră că informaţiile stocate în memoria de lungă durată nu se deteriorează niciodată, iar uitarea lor nu se produce ca urmare a dispariţiei informaţiilor din memorie, ci cauzată de fapt de imposibilitatea persoanei de le activa.

Memoria de lungă durată nu este total independentă de cea de scurtă durată, ba chiar unele teorii recente susţin că cele două depozite sau sisteme mnezice ar fi în legătură unele cu altele, în sensul că memoria de scurtă durată ar fi de fapt partea activă a memoriei de lungă durată. Privite din acest punct de vedere, nu mai avem de-a face cu două sisteme mnezice diferite, ci de fapt cu un singur sistem mnezic, dar care poate avea două stări de activare. Detalii privind cercetările privind diferenţa între memoria de scurtă şi lungă durata găsiţi în manualul lui Mircea Miclea la capitolul privitor la sistemele mnezice. Ceea ce mai este important să reţineţi este că informaţiile din memoria de lungă durată sunt de mai multe tipuri (semantice, episodice, procedurale), fiecare dintre acestea corespunzând anumitor particularităţi în prelucrarea informaţiei. Informaţiile semantice se referă la cunoştinţele generale pe care le are o persoană despre lumea înconjurătoare, informaţii ce sunt generale şi nu depind de un context anume (ce este o bicicletă, ce este un pian etc.). Informaţiile episodice se referă la informaţii privind evenimente pe care le-a trăit persoana respectivă (amintirile). Informaţiile procedurale se referă la modalitatea în care diferite sarcini sunt realizate (cum se cântă la un pian, cum se conduce un autovehicul etc.). c. Memoria de lucru. Deşi aparent similare una cu cealaltă, memoria de scurtă durată şi cea de lucru sunt totuşi diferite. Baddeley şi Hitch (1974) au propus chiar înlocuirea conceptului de memorie de scurtă durată cu cel de memorie de lucru, ei considerând că aceasta din urmă ar include-o pe prima. Ei au propus un model al memoriei de lucru, în care aceasta este formată din trei componente: • un executor central, ce corespunde mecanismelor atenţiei; • o buclă articulatorie sau fonologică, ce menţine informaţiile într-o formă sau modalitate de codare fonologică (bazată pe vorbire), similară unui limbaj interior; • un sistem de codare audio-vizual. Executorul central, care are capacitate limitată, este elementul de bază al memoriei de lucru. El are sarcina de a executa operaţii cognitive, de a procesa informaţiile menţinute în stare de activare de bucla articulatorie şi codificate de sistemul de codare. Teoriile privind memoria de lucru, precum şi rezultatele cercetărilor din domeniu s-au dovedit mai valide ecologic decât cele ce luau în considerare distincţia între memoria de scurtă şi cea de lungă durată. Cu toate acestea, mai exista încă neclarităţi privind rolul jucat de executorul central şi localizarea neurofiziologică a acestuia. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că acest executor central este de fapt compus din mai multe componente, la fel cum mecanismele atenţiei sunt si ele neunitare. d. Procesele memoriei. O distincţie importantă ce se face în psihologia cognitivă este cea dintre conţinut şi procese. În timp ce conţinutul poate lua mai multe forme şi există independent în timp, procesele (adică manipularea acelor conţinuturi) sunt dependente de resursele cognitive implicate şi există independent în timp. În principal, procesele implicate în memorare pot fi descrise prin menţionarea celor trei etape, amintite la începutul cursului (codificare, stocare, reactualizare). Craik şi Lockhart (1972) au propus o teorie a nivelului de procesare a informaţiilor pentru a descrie procesele memoriei. Ei au pornit în elaborarea acestei teorii de la rezultatele experimentale ce demonstrau că cu cât materialul este mai prelucrat la un nivel mai profund, cu atât acesta este mai bine reţinut decât cel prelucrat superficial. Ei au presupus că ceea ce determină "profunzimea" prelucrării sunt modul de intervenţie a proceselor atenţionale şi perceptuale ce intervin în etapele de codificare şi stocare a informaţiei. Pe plan subiectiv, o informaţie este mai profund prelucrată cu cât ea este mai bine înţeleasă sau inclusă în contextul cunoştinţelor anterioare. Craik şi Tulving (1975) au găsit dovezi că profunzimea prelucrării nu e singurul factor ce determină memorarea informaţiilor în memoria de lungă durată. Ei au observat că elaborarea materialului de învăţat are o influenţă foarte mare. Ei au descris elaborarea ca fiind cantitatea de procesare la care este supusă informaţia în etapa de codare a ei (este oarecum similară cu profunzimea procesării, dar se referă mai mult la etapa de codare a stimulilor). Eysenck (1979) a precizat că pe lângă profunzimea şi elaborarea procesării, un factor important asupra

memorării este distinctivitatea procesării. Cu cât procesarea unei informaţii este mai distinctivă (mai unică, comparativ cu celelalte procesări), cu atât memorarea este mai bună. Astfel, înserarea unei cifre într-o serie de litere fără sens ce trebuie memorate, va ajuta memorarea şirului, mai mult decât dacă această cifră ar fi lipsit. Explicaţia constă în faptul că prin inserarea cifrei, şirul respectiv a devenit mai unic, mai deosebit decât celelalte şi în consecinţă este reţinut mai bine. e. Reamintirea şi uitarea. De-a lungul anilor au fost propuse numeroase teorii privind reamintirea şi uitarea. Teoreticienii memoriei au fost preocupaţi în special de modul în care este afectată probabilitatea reamintirii de forma specifică a testelor utilizate. Astfel, primul rezultat important observat a fost acela că memoria pentru recunoaştere este superioară celei pentru reamintire (Parkin, 1993, review), şi mulţi cercetători şi-au propus să exploreze cauzele ce stau la baza acestei diferenţe. Înainte de a studia teoriile preocupate de diferenţele dintre memoria la recunoaştere şi cea la reamintire, ne vom opri asupra teoriei interferenţei, ce se concentrează asupra explicării rolului interferenţei în uitare. Teoria interferenţei Abordarea dominantă a fenomenului uitării a avut la bază teoria interferenţei. Asumpţia de bază a acestei teorii este aceea că reamintirea noastră ulterioară a unui material pe care îl învăţăm în prezent poate fi împiedicată sau poate interfera cu materiale învăţate în trecut sau care urmează a fi învăţate în viitor. Atunci când materialul învăţat anterior interferă cu cel ulterior vorbim de interferenţa proactivă, iar când materialul învăţat ulterior interferă cu cel învăţat anterior, vorbim de interferenţa retroactivă. În zilele noastre, teoria interferenţei a decăzut în importanţă (de aceea nici nu vă este prezentată pe larg în cursul de faţă) din cel puţin două motive. (1) pentru că este puţin informativă asupra proceselor interne implicate în învăţare şi memorie şi (2) pentru că necesită circumstanţe speciale pentru ca fenomenul să fie redat ca atare, circumstanţe care de altfel nu se întâlnesc des în viaţa de zi cu zi. Teoria celor doua procese Teoria cea mai de succes în a explica de ce performanţa la recunoaştere este mai buna decât cea la reamintire este teoria celor două procese sau teoria celor două stadii. Ea se bazează pe doua asumpţii: • reamintirea implică două procese sau două stadii: un proces de căutare sau de activare a informaţiei stocate în memorie şi urmat apoi de un proces de recunoaştere potrivirii dintre materialul activat cu cel învăţat anterior; • recunoaşterea implică numai ultimul din procesele menţionate mai sus, şi anume potrivirea dintre materialul învăţat şi cel prezentat. Următorul exemplu ilustrează această diferenţă. Să presupunem că dăm unui grup de subiecţi un material de învăţat ce conţine câte 10 cuvinte din următoarele categorii: legume, profesii şi nume proprii. Apoi împărţim grupul nostru în două, o jumătate dintre subiecţi vor trebui să-şi aducă aminte liber materialul pe care l-au învăţat, iar cealaltă jumătate va participa la un test de recunoaştere. Primul grup, pentru a răspunde la testul de reamintire liberă, trebuie mai întâi să parcurgă două etape: mai întâi trebuie să activeze în minte toţi itemii dintr-o categoric dată (adică să-şi activeze în minte toate numele de legume pe care le ştie, spre exemplu), iar apoi să recunoască care dintre acestea i-au fost prezentate anterior şi care nu. Deci aceşti subiecţi vor parcurge două etape până la redarea stimulilor. Subiecţii din jumătatea cealaltă, spre deosebire de primii, vor efectua numai ultima parte din acest proces, adică vor compara materialul oferit spre recunoaştere cu cel învăţat, nefiind nevoiţi să-şi mai activeze alte informaţii suplimentare sau alţi itemi din aceeaşi categorie. Deci, din punctul de vedere al teoriei celor două stadii, reamintirea este mai mult decât recunoaşterea supusă eşecului pentru că în reamintire aceasta poate să survină în oricare din cele două stadii, în timp ce la recunoaştere, eşecul poate interveni doar într-un singur stadiu. Teoria specificităţii codării (Tulving şi Thompson, 1973) Asumpţia lor de bază este aceea că cu cât similarităţile dintre etapa de reamintire şi cea de

învăţare sunt mai numeroase, cu atât mai mult va fi performantă mai buna. Deci, cu alte cuvinte, cu cât contextul informaţiei de memorat este similar şi la învăţare şi la redare, cu atât performanţă va fi mai mare. Aceasta teorie se mai numeşte şi principiul specificităţii codării. Ceea ce propune nou această teorie este că oamenii nu învăţa numai informaţia-ţintă, ci şi contextul în care ea se găseşte. Astfel, teoria lor explică performanţa superioară a recunoaşterii faţă de reamintire prin doi factori: (1) similaritatea contextului dintre etapele de învăţare şi redare este mai mare pentru recunoaştere decât pentru reamintire şi (2) o mai mare suprapunere informaţională între învăţare şi redare este necesară pentru o reamintire de succes, decât pentru o recunoaştere de succes. Astfel, reamintirea implică numirea stimulilor, în timp ce recunoaşterea implică doar judecarea familiarităţii lor. Studiile privind această teorie au avut la bază ca metodă folosită reamintirea dirijată şi recunoaşterea. Există însă şi cazuri când reamintirea poate fi mai bună decât recunoaşterea, dar acest lucru nu contrazice principiul specificităţii codării, ci î1 confirmă. În aceste cazuri, similaritatea dintre învăţare şi redare este mai mare la reamintire decât la recunoaştere. Ca exemplu de astfel de situaţii, să ne imaginăm că folosim în teste, ca stimuli, nume de persoane celebre sau alte cuvinte ce sunt foarte des folosite de subiect (spre exemplu concepte pe care le foloseşte frecvent la locul de muncă, deci este expert în domeniu). Dată fiind uşurinţa cu care aceste cuvinte sunt activate de subiect (chiar şi faptul că subiectul a întâlnit cuvintele în cele mai diverse contexte), similaritatea dintre învăţare şi redare este realizată mai uşor la reamintire decât la recunoaştere, ceea ce determină în consecinţă şi performanţe superioare. Cu toate că avantajul major al teoriei lui Tulving şi Thompson este că se ia în consideraţie şi rolul contextului, teoria nu este însă şi lipsită de critici. Astfel, nu s-a ajuns să se măsoare exact cantitatea de informaţii ce sunt similare în cele două etape (învăţare şi redare), există adesea şi alte strategii de reamintire ce pot să nu folosească aceleaşi procese de memorie (spre exemplu, la întrebarea "Ce aţi făcut cu 5 zile în urmă?", o persoană poate răspunde nu reamintindu-şi direct evenimentele, ci angajânduse mai degrabă într-un anume fel de raţionament). O ultimă critică, ce poate fi însă privită ca pe o nuanţare, a teoriei lui Tulving si Thompson constă în distincţia ce se face între contextul intrinsec şi cel extrinsec (Baddeley, 1980). Astfel, se consideră context intrinsec acela care are influenţă directă asupra înţelesului stimulului (spre exemplu „cheie” şi „lac” sunt cuvinte de context intrinsec pentru cuvântul „broască”), în timp ce contextul extrinsec nu afectează înţelesul stimulului (spre exemplu, camera în care se desfăşoară testarea este context extrinsec pentru cuvintele prezentate la învăţare). Rezultate experimentale există şi susţin ambele diferenţieri, cu menţiunea că cele două contexte afectează diferit recunoaşterea şi reamintirea. Astfel, în timp ce contextul intrinsec afectează atât recunoaşterea, cât şi amintirea, contextul extrinsec influenţează numai reamintirea. Teoria rutei multiple. Este una dintre cele mai recente teorii şi are avantajul că ţine seama de flexibilitatea sistemului mnezic uman, spre deosebire de cele anterioare, ce neglijau acest aspect. Jones (1982), cel care a propus această teorie, a indicat că există două rute principale prin care oamenii au acces la informaţiile stocate în memorie: • ruta directă prin care indivizii au acces direct la informaţiile memorate (spre exemplu, adresa de acasă, numerele de telefon des folosite, numele persoanelor familiare) sunt accesate rapid şi direct; • ruta indirectă, prin care indivizii au acces la ceea ce este stocat în memorie folosind raţionamente şi nu activând informaţia în mod direct (spre exemplu informaţiile despre concediul de vară de acum 4 ani). f. Memoria implicită Măsurătorile tradiţionale privind memoria (reamintirea liberă, reamintirea dirijată, recunoaşterea) implică toate prezenţa unor instrucţiuni directe date indivizilor de a-şi activa informaţia stocată anterior. În consecinţă, aceste măsurători nu sunt decât o măsură a memoriei explicite. Graf şi Schachter (1985) au făcut primii distincţia dintre memoria explicită şi cea implicită: „Memoria explicită este dezvăluită atunci când performanţa la o sarcină solicită reamintirea conştientă a experienţei anterioare. Memoria implicită, este însă prezentă atunci când performanţa la o sarcină este facilitată de experienţa anterioară, în absenţa reamintirii conştiente.” (Graf si Schachter, 1985).

Ceea ce este cel mai important de subliniat în aceasta distincţie e faptul că ea se bazează pe experienţa subiectivă la momentul redării informaţiei. Testele tradiţionale de memorie implicită constau în probe de completare de cuvinte, fraze, imagini, sarcini perceptuale la limita percepţiei, etc. O distincţie pertinenta între memoria implicită şi cea explicită este oferită în volumul lui M. Miclea. Cu toate acestea, trebuie precizat că Miclea dă un sens prea restrâns informaţiilor conţinute în memoria implicită, unde el include numai cunoştinţele procedurale (deprinderile). Mai mult, distincţia oferită de el contrazice chiar punctul său de vedere, exprimat în acelaşi volum, şi anume că nu există mai multe sisteme mnezice, ci avem un singur sistem mnezic, dar care se găseşte în diferite stări de activare. La fel, memoria implicită nu se deosebeşte de cea explicită prin conţinut, ci prin procese. În final, trebuie precizat că în viaţa de zi cu zi, în sarcinile de memorie intervine şi memoria explicită şi cea implicită, cu un accent mai mare pe cea din urmă, mai ales în învăţarea socială. g. Memoria din perspectivă conexionistă Din perspectivă conexionistă, teoreticienii fac asumpţii diferite despre modul în care se stochează şi se redau informaţiile. Astfel, prima si cea mai importantă asumpţie privind memoria din perspectiva conexionistă este aceea că oamenii nu stochează informaţia despre o ţintă (obiect, persoană, eveniment) într-un singur loc din memorie, ci în mai multe. Astfel, să presupunem că aveţi un prieten pe care-1 cheamă George, care e student, are 25 de ani, necăsătorit şi locuieşte cu părinţii. În conformitate cu modelul conexionist (propus de McClelland în 1981), fiecare din aceste bucăţi de informaţie sunt stocate separat în diferite zone sau unităţi de memorie. Astfel, redarea implică dobândirea accesului la una sau mai multe unităţi de memorie, ce pot activa apoi alte unităţi, iar informaţia astfel obţinută este de fapt recreată şi nu doar reamintită, în mod pasiv. Spre exemplu, la întrebarea „Care a fost primul ministru al Angliei, bărbat, foarte dominant şi care a câştigat alegerile generale de trei ori la rând?” un englez ar răspunde fără şovăire „Thatcher”, chiar dacă informaţia conţinută în întrebare, că primul ministru a fost bărbat, este neconcordantă cu realitatea. Experimentul a fost realizat şi a dovedit acest lucru, susţinând ipoteza stocării informaţiei în locaţii sau unităţi diferite de memorie, precum şi generalizarea şi generarea spontană de noi informaţii. Astfel, revenind la exemplul nostru cu informaţiile despre George, să presupunem că aţi uitat vârsta acestui prieten. Atunci, pe baza celorlalte informaţii pe care le aveţi (că e student, necăsătorit, etc.) puteţi fi capabili să identificaţi sau să va reamintiţi vârsta sa cu o oarecare precizie. Calităţile acestei abordări rezidă în faptul că ea presupune o procesare a informaţiilor paralelă (mai multe procese ce se desfăşoară simultan) şi nu una serială (câte un singur proces la un moment dat), precum şi o stocare dispersată a informaţiilor. Valoarea ecologică a acestei abordări a fost observată prin studiul memoriei vârstnicilor. Astfel, memoria umană nu scade în volum odată cu vârsta, cel puţin nu în aceeaşi măsură în care are loc degradarea creierului. Deci, dacă informaţia ar fi fost stocată doar într-un singur loc, atunci pierderea de celule cerebrale (care se produce zilnic) ar fi devastatoare pentru individ.

Capitolul cinci Memoria din perspectiva neurocognitivă. Amnezia. Teorii despre memorie şi amnezie. Memoria autobiografică. Flashbulb memory. Memoria în depoziţiile martorilor. Memoria

prospectivă. a. Memoria din perspectiva neurocognitivă O abordare relativ nouă şi care furnizează informaţii importante pentru validarea ecologică a rezultatelor teoriilor despre memorie este abordarea din perspectiva neurocognitivă. Cele mai multe dintre cercetările din acest domeniu au avut ca subiecţi pacienţi care aveau afecţiuni cerebrale, sau prezentau distrugeri ale unor diverse zone cerebrale. Metoda cel mai des utilizată în această abordare este metoda disocierii. De obicei, utilizând aceasta metodă, subiectul este pus să execute două sau mai multe sarcini, simultan. Apoi se compară performanţa indivizilor ce au leziuni cerebrale în diverse zone ale creierului cu cei normali. Ipoteza de bază a metodei este că oamenii posedă mai multe sisteme mnezice, sau cel puţin mai multe locaţii în care se stochează informaţia (revedeţi abordarea conexionistă asupra memoriei). Deci, indivizii ce prezintă leziuni ar trebui să nu aibă performanţe bune la unele dintre sarcinile prezentate simultan, dar ar trebui să nu aibă practic nici o problemă cu alte sarcini. Pe de alta parte, indivizii normali, ar trebui să nu aibă probleme în executarea nici uneia dintre sarcini, tocmai pentru că informaţiile lor sunt stocate în diferite părţi ale memoriei şi creierul lor nu este afectat. Un exemplu în acest sens îl constituie experimentul realizat de Shallice şi Warrington (1970), care şi-au propus să investigheze teoria lui Atkinson şi Shiffrin (1968) privind memoria de scurtă durată (de lucru, de fapt) şi cea de lungă durată. Astfel, Atkinson şi Shifrrin au presupus că informaţiile din memoria de scurtă durată trec în cea de lungă durată prin intermediul unor mecanisme de repetare auditivă a informaţiei (similar cu repetarea unui număr nou de telefon pentru o perioadă scurtă de timp). Shallice şi Warrington au verificat această ipoteză folosind subiecţi normali şi subiecţi ce aveau leziuni cerebrale în zona creierului ce se presupunea că controlează vorbirea şi perceperea limbajului. Memoria de scurtă şi cea de lungă durată au fost investigate la cele două grupuri de pacienţi şi au constatat într-adevăr deosebiri între subiecţii cu leziuni (aveau o memorie de scurtă durată foarte slabă, dar una de lungă durată foarte bună), dar nici o deosebire la subiecţii normali (ambele tipuri de memorie funcţionau foarte bine). Întrucât cursul de faţă nu e specializat în prezentarea abordării neurocognitive, ne limităm aici cu expunerea acestui punct de vedere. b. Amnezia Amnezia reprezintă starea în care persoanele sunt incapabile să-şi reamintească în mod frecvent experienţele anterioare, uneori petrecute la intervale mici de timp faţă de momentul reamintirii. În ultimii 20 de ani s-a acordat o importanţă deosebită cercetărilor privind amnezia, cercetări realizate în cadrul paradigmei neurocognitive. De ce sunt pacienţii amnezici aşa de interesanţi pentru studiul memoriei? Cel puţin din două motive: în primul rând, ei sunt consideraţi adevărate „teste” ale teoriilor privind memoria, putând să infirme sau să confirme diverse modele teoretice propuse; în al doilea rând, studierea amneziei poate conduce la descoperirea unor noi teorii privind mecanismele memoriei, mai ales prin considerarea distincţiei dintre indivizii normali şi cei amnezici. Sindromul amnezic, aşa cum este el cunoscut în literatura de specialitate se caracterizează prin: • abilitate extrem de slabă în reamintirea noilor informaţii învăţate după producerea amneziei (amnezie anterogradă); • dificultate în reamintirea evenimentelor petrecute înainte de amnezie (amnezia retrogradă, întâlnită des la pacienţii cu sindromul Korsakoff, cauzat de alcoolism); • pacienţii amneziei nu diferă de cei normali prin memoria de scurtă durată şi cea implicită, ci prin cea de lungă durată şi prin cea explicită; • ei nu sunt total lipsiţi de abilităţile lor de învăţare, în ciuda memoriei lor slabe de lungă durată şi a celei pentru noile informaţii. Sindromul amnezic poate fi produs prin leziunea diferitelor structuri ale creierului, diencefalul şi lobul temporal median dar încă nu este clar dacă pacienţii ce au doar una dintre aceste regiuni lezată diferă

între ei (cei cu diencefalul lezat de cei cu lobul temporal lezat). Imposibilitatea practică a stabilirii cu precizie a leziunii constituie una din criticile aduse acestei abordări. Subiecţii cel mai frecvent folosiţi în studiul amneziei sunt cei ce suferă de sindromul Korsakoff, sindrom cauzat de alcoolismul cronic. Motivul folosirii acestor subiecţi constă în aceea că ei prezintă acelaşi tip de leziune, deci ei pot fi consideraţi oarecum similari unii cu ceilalţi. Pe de altă parte, ceea ce este greu de controlat şi verificat experimental, este gradul de dezvoltare al amneziei, pentru că amnezia nu apare şi se instalează deodată la aceşti pacienţi, ci într-un mod -gradual, deci precizarea gradului amneziei are o mare importanţă în studiul acestor pacienţi. Cu toate criticile şi limitele acestei abordări (neurocognitive), cercetările asupra amnezicilor şi-au dovedit totuşi valoarea în validarea teoriilor privind memoria. c. Teorii despre memorie şi amnezie Atunci când au apărut primele cercetări ce investigau memoria şi amnezia, cercetările aveau drept scop verificarea teoriilor din domeniul memoriei utilizând pacienţii amnezici. De câţiva ani încoace, teoreticienii nu şi-au mai propus verificarea teoriilor privind memoria pe subiecţi amnezici, ci au început să considere rezultatele obţinute în experimentele cu amnezici pentru a dezvolta noi teorii, noi explicaţii ale acestor rezultate. Ipoteza cea mai importantă care a fost verificată utilizând persoane amnezice a fost aceeaşi a existenţei unui singur sau a unor mai multe sisteme mnezice în care sunt stocate informaţiile din memoria de lungă durată. Cei mai mulţi dintre teoreticieni au argumentat că există cel puţin două procese asociate memoriei de lungă durată. Alţi teoreticieni, preocupaţi mai mult de studiul memoriei ca sistem, au încercat să identifice sistemele cerebrale implicate în memorie. Ambele abordări teoretice au primit suport de pe urma utilizării subiecţilor amneziei în aceste cercetări. O alta distincţie teoretică în care amnezicii sau starea amnezică a avut o relevanţă crescută, a fost distincţia între memoria episodică (sau autobiografică; amintirile sau evenimentele la care a luat parte o persoană) şi cea semantică (cunoştinţele generale pe care le are acea persoană). Chiar dacă au fost critici ce au accentuat faptul că distincţia se face mai mult la nivelul conţinutului decât la cel al proceselor implicate, cei mai mulţi teoreticieni consideră că există sisteme mnezice diferite în care se stochează informaţiile episodice şi cele semantice. Starea amnezică a fost folosită în experimente tocmai în scopul de a diferenţia între cele două tipuri de memorie, ştiut fiind faptul că amnezicii au dificultăţi în special în a-şi reaminti în special informaţiile episodice, în timp ce informaţiile semantice sunt relativ intacte la astfel de persoane. Alt domeniu în care starea amnezică şi-a găsit aplicaţii a fost acela al contextului în care are loc memorarea şi reamintirea. Conform principiului specificităţii codării enunţat de Tulving şi Thompson, performanţa mnezică depinde de suprapunerea dintre condiţiile la învăţare cu cele de la redare Deci, cu alte cuvinte depinde atât de contextul învăţării, cât şi de cel al redării. Experimentele realizate pe loturi comparative de subiecţi amnezici şi normali au evidenţiat că amnezicii au performanţe foarte slabe în aşi reaminti informaţiile legate de contextul învăţării, deci principiul specificităţii codării pare să nu se aplice la aceşti indivizi. De asemenea, aceste rezultate sunt în concordanţă şi cu cele privind diferenţa dintre memoria episodică şi cea semantică, deoarece se consideră că memoria episodică este o memorie a contextului, în timp ce memoria semantică conţine informaţii ce nu sunt în nici un fel legate de vreun context. După cum se observă din această scurtă trecere în revistă a utilizărilor stării de amnezie în studiile asupra memoriei, amnezia poate să constituie un indice al validării unor teorii despre memorie, precum şi punctul de plecare privind dezvoltarea unor noi abordări. d. Memoria autobiografică Atunci când cei mai mulţi dintre noi ne gândim la memorie, o considerăm adesea în contextul vieţii şi experienţei noastre de zi cu zi. Memoria ca şi experienţa de viaţă zilnică a început să fie studiată într-un mod riguros doar de puţin timp. Cu toate criticile ce i s-au adus, critici legate în principal de imposibilitatea controlării riguroase a tuturor factorilor ce intervin în memoria noastră de zi cu zi, studiul

acestui tip de memorie nu este lipsit totuşi de valoare ştiinţifică. Astfel, principalele avantaje pentru care noi studiem memoria autobiografică ar fi: • importanţa acesteia pentru depoziţiile martorilor; • complementaritatea unor cercetări „naturale” faţă de cele realizate în laborator; • studiul memoriei „in vivo”, în viaţa de zi cu zi, poate furniza baza pentru cercetările mai riguroase de laborator, furnizând premise pe care în mod normal nu le-am putea bănui. Importanţa memoriei autobiografice, a amintirilor este mare şi numai dacă ne gândim că acestea au legătură cu trăirile afective şi cu scopurile majore ale individului. Există apoi o serie întreagă de cercetări ce au evidenţiat faptul că informaţiile ce au legătură cu propria persoană sunt reamintite mult mai bine decât cele referitoare la alte persoane. O explicaţie unitară a acestui fenomen nu a fost încă găsită. Oamenii posedă o enormă cantitate de informaţii autobiografice, informaţii ce variază de la unele foarte generate, la altele extrem de specifice. Conway şi Bekerian (1987) au identificat următoarele trei niveluri în care se încadrează informaţiile autobiografice: 1) perioada de viaţă - perioade foarte mari de timp definite prin situaţii stabile majore (lucrul la o firmă anume, mariajul, etc.) 2) evenimente generale - evenimente repetate sau extinse acoperind perioade de luni sau chiar zile (vacanţele, sesiunea, etc.) 3) evenimente specifice - imagini, sentimente, detalii ce au legătură cu evenimentele generale, dar care durează doar ore, minute sau chiar secunde. Fiecare dintre aceste tipuri de informaţii poate afecta în mod deosebit procesul amintirii. Spre exemplu, perioadele de-o viaţă sunt indici ai reamintirii mult mai buni decât celelalte tipuri de informaţii autobiografice; adică evocarea perioadelor de viaţă (anii de liceu, copilăria etc.) pot ajuta foarte mult reamintirea anumitor întâmplări, decât evocarea unor evenimente generale sau a celor specifice (ex. că s-a întâmplat într-o zi de luni, sau că era sâmbătă etc.). În general se consideră că memoria autobiografică este organizată într-un mod ierarhic şi că partea superioară, generală a ierarhiei este mai puţin supusă schimbării decât partea inferioară, specifică. Acest lucru este de mare importanţă în special pentru studiul memoriei martorilor, mai ales cea care se referă la detalii. Există mai multe metode de a investiga memoria autobiografică: Memoria de-o viaţă este studiată în special la persoane mai în vârstă de 30 de ani. Metoda preponderentă pentru a o studia constă în solicitarea adresată subiecţilor de a lista evenimentele mai importante pe care le-au trăit la o anumită vârstă. Evenimentele pe care subiecţii trebuie să le evoce pot fi evenimente personale, dar şi evenimente publice. De obicei, pentru a avea o valoare normativă ridicată evenimentele alese se refera la situaţii tipice pentru vârsta respectivă sau la evenimente publice din acea perioadă. Din experimentele realizate s-au constatat următoarele caracteristici: memoria de-o viaţă joacă o funcţie de retenţie dezvoltată mai ales pentru amintirile de la vârstele între 15-25 ani; amintirile din această perioadă sunt foarte numeroase comparativ cu cele de la alte vârste, iar amintirile din copilărie sunt adesea cuprinse de o amnezie temporară, mai accentuată pentru amintirile din primii 5 ani de viaţă. Se presupune că această distribuţie a amintirilor de-a lungul vieţii reflectă curba uitării, a amneziei cauzata de înaintarea în vârstă. Faptul că amintirile de la 15-25_de ani sunt foarte numeroase nu este pe deplin explicat în termeni cauzali, dar există câteva observaţii în legătură cu aceste amintiri, ce evidenţiază unii posibili factori ce pot influenţa reţinerea acestor informaţii în memorie. Doi astfel de factori, mai importanţi sunt: a) foarte multe dintre amintirile din aceasta perioadă se referă la evenimente sau situaţii pe care individul le trăieşte pentru prima dată (obţinerea unei slujbe, absolvirea facultăţii, căsătoria etc.); b) în această perioadă, a adolescenţei şi a adultului tânăr, individul îşi formează propriile concepţii despre sine, concepţii legate foarte mult de scopurile şi temele generale de viaţă ale persoanei. O altă explicaţie privind distribuţia cantitativă a informaţiilor din memoria de-o viaţă constă şi în

dezvoltarea capacităţii de verbalizare la vârste adulte comparativ cu perioada copilăriei, precum şi în aceea că adulţii se simt mai implicaţi în evenimentele publice decât copiii. Ca exemplu, un adult îşi poate aminti de o vacanţă în termenii locului şi perioadei de desfăşurare a ei, în timp ce copiii îşi pot aminti în mod pregnant că prietenul pe care l-au întâlnit acolo a vomat duba un prânz neobişnuit luat la restaurantul japonez. Studiul jurnalelor personale este o metodă concepută pentru a evita distorsiunile ce pot apărea în evocarea informaţiilor autobiografice, mai ales când perioada de timp scursă de la producerea evenimentului este mare. Linton (1975) şi Wagenaar (1986) au realizat primele studii sistematice în care au folosit ca metodă ţinerea unui jurnal zilnic privind evenimentele mai importante petrecute în fiecare zi. Primele rezultate ale acestor cercetări, desfăşurate de-a lungul unei perioade impresionante de timp (până la 6 ani durată), au evidenţiat că oamenii uită extrem de mult din informaţiile autobiografice, mai ales dacă acestea nu sunt activate sau reamintite după un anumit timp. Explicarea acestei uitări se poate face în termenii diferenţei dintre memoria semantică şi cea autobiografică. Astfel, multe situaţii, evenimente pe care le trăim în viaţa de zi cu zi sunt repetitive şi asemănătoare (spre exemplu, în fiecare zi veniţi la Universitate aproximativ urmând acelaşi traseu), de aceea reamintirea lor e îngreunată, atât prin interferenţa, cât şi prin transformarea informaţiei din autobiografică în semantică. Ca exemplu, noi nu ne mai aducem aminte exact situaţia unde am învăţat că 2+2=4 (autobiografică), întrucât activând această informaţie de foarte multe ori ea a intrat în memoria noastră semantică, iar contextul învăţării ei sa uitat. Deci, cu timpul, prin repetiţie, informaţia autobiografică se transformă în informaţie semantică. O observaţie interesantă privind memoria autobiografică este aceea că factorii afectivi s-au dovedit a avea o influenţă mult mai mică asupra amintirilor decât se presupunea anterior. Astfel, este adevărat că evenimentele ce au avut un impact emoţional mare asupra individului vor fi reamintite mai bine decât cele cu impact emoţional mai mic, dar această diferenţă nu este nici pe departe atât de mare pe cât se presupunea anterior, ea fiind considerată a fi relativ mică. Explicarea acestei diferenţe mici ar consta fie în scăderea în timp a pragului de activare a informaţiei afective comparativ cu celelalte tipuri de informaţie, fie datorită faptului că informaţia afectivă nu este codificată la fel de bine ca şi alt tip de informaţie. Una din problemele cele mai interesante în studiul jurnalelor şi a memoriei autobiografice a fost aceea a strategiilor pe care le utilizează oamenii în procesul reamintirii informaţiilor autobiografice. Linton (1975) a observat că atunci când oamenii îşi amintesc informaţii despre evenimente petrecute până în urmă cu 2 ani, ei şi le reamintesc într-o ordine cronologică, legate de contextul temporal în care ele s-au desfăşurat. Dacă perioada din care trebuie să-şi amintească evenimentul este mai veche de 2 ani, atunci oamenii au tendinţa de a grupa evenimentele şi informaţiile despre acestea în categorii semantice (evenimente sportive, culturale etc.). În cursul reamintirii informaţiilor autobiografice oamenii adesea datează evenimentele petrecute. Cercetările au indicat că această datare se realizează în proporţie de peste 70% pe baza unor raţionamente şi doar în proporţie de aproximativ 30% pe baza informaţiilor codificate despre evenimentul în cauză. Spre exemplu, în mod obişnuit, oamenii nu reţin, odată cu informaţia despre un eveniment şi informaţii privind data desfăşurării acelui eveniment, ci în cursul reamintirii ei deduc aceasta informaţie prin raţionament, prin raportare la alte evenimente pentru care ei reţinuseră data producerii lor. Dacă întrebăm pe cineva când, în ce perioadă exacta a fost în concediu anul trecut, persoana respectivă nu va da un răspuns rapid la aceasta întrebare pentru că nu are informaţia stocată în memorie, ci se va angaja într-un proces de raţionare pentru a deduce perioada de concediu; e posibil să se gândească că de obicei îşi ia concediul în luna august, apoi să-şi amintească detalii despre evenimentele petrecute la serviciu dinaintea plecării în concediu şi astfel să deducă cu o buna aproximaţie data plecării în concediu. În fine, una din preocupările psihologilor în legătură cu amintirile autobiografice este aceea a acurateţei acestor informaţii. Studiile de până acum, ce au relevanţă mai ales pentru psihologia judiciară privind depoziţiile martorilor, relevă că oamenii posedă informaţii ce sunt doar relativ acurate în comparaţie cu evenimentele petrecute în realitate. Deci, ceea ce-şi aduce aminte cineva despre un eveniment la care a luat parte reprezintă nu descrierea reală a evenimentului petrecut, ci trăirea acelui eveniment din punctul de

vedere şi perspectiva spatio-temporală a acelei persoane. Deci spusele cuiva despre un eveniment, presupunând că nu există intenţia de a minţi, sunt adevărate, dar în mod relativ. Un factor important care intervine în distorsionarea amintirilor cuiva este acela că informaţiile din memorie sunt supuse degradării, atât prin adăugarea ulterioară de noi informaţii despre evenimentul respectiv, cât şi prin uitare. Acurateţea amintirilor autobiografice va fi discutată mai târziu, atunci când o să tratăm separat memoria în depoziţiile martorilor. e. Flashbulb memory Există mai multe motive pentru care unele evenimente sunt reamintite mai bine decât altele. Doi factori, interconectaţi unul cu altul, determină o reamintire mai bună a unor evenimente faţă de altele. Aceşti factori sunt: efectul raportării la sine şi flashbulb memory (nu există un echivalent în limba română). Chiar dacă aceşti doi factori au fost trataţi separat în investigaţiile psihologice, ei nu acţionează independent unul de celălalt. Efectul raportării la sine se referă la faptul că informaţiile sunt mult mai bine reţinute şi au o influenţă mai mare atunci când implică persoana respectivă, decât atunci când informaţiile sunt imparţiale, lipsite de importanţă personală pentru individ. Rogers, Kuiper şi Kirker (1977) au efectuat un studiu în care patru grupe de subiecţi trebuiau să facă diverse judecăţi asupra unor adjective plasate într-o listă. Un grup de subiecţi trebuiau să facă judecăţi semantice („înseamnă acelaşi lucru ca şi ...? ”), alt grup trebuiau să facă judecăţi structurale („conţine litere mari?”), alţii făceau judecăţi fonemice („adjectivul rimează cu ...?”) şi ultimul grup de subiecţi trebuiau să facă judecăţi auto-referenţiale („adjectivul te descrie ca persoană?”). Reamintirea ulterioară a informaţiei a demonstrat că performanţele cele mai bune le-a obţinut grupul de persoane care a memorat informaţia cu referire la ei înşişi. Autorii au explicat acest efect al raportării la sine prin aceea că oamenii poseda o schemă-de-sine care nu este altceva decât o structură organizată în memoria de lungă durată ce conţine cunoştinţe despre sine, despre propria persoană. Atunci când oamenii fac judecăţi auto-referenţiale (cu referire la sine), această schemă este activată şi ajută ulterior la reamintirea mai bună a informaţiei, pe de o parte pentru că facilitează procesarea mai profundă a informaţiilor, iar pe de altă parte, pentru că schema-de-sine serveşte ca indicator în aducerea aminte. Cercetări ulterioare au mai relevat faptul că această reamintire mai bună a informaţiilor cu referire la propria persoană se explică şi mai bine în termenii organizării informaţiei în memorie. Klein şi Kihlstrom (1986) au manipulat într-un experiment posibilitatea organizării informaţiilor în memorie în diverse sarcini. Astfel, facilitarea în reamintire nu a depins de faptul că informaţiile au sau nu referire la propria persoană, ci doar de simpla organizare a lor în memorie. Deci, efectul raportării la sine creşte capacitatea mnezică prin mai buna organizare a informaţiilor în memorie. Brown şi Kulik (1977) au propus pentru prima dată termenul de flashbulb memory. Ei au pornit de la faptul surprinzător că oamenii par capabili să reţină foarte clar şi detaliat informaţii despre evenimentele publice dramatice, chiar dacă oamenii nu au luat parte direct la acel eveniment. Exemple de astfel de evenimente sunt uşor de oferit: asasinarea sau execuţia vreunui şef de stat (preşedintele Kenedy, Ceauşescu), explozia unor avioane sau nave cosmice (naveta Challenger, avionul de la Baloteşti) etc. Cei doi autori au observat că informaţiile despre astfel de evenimente sunt nu numai foarte clare şi acurate, dar au şi o rezistenţă mare în timp privind uitarea (se uită foarte greu). Brown si Kulik au presupus că astfel de informaţii sunt speciale prin aceea că în reţinerea lor sunt folosite mecanisme neurale decât cele folosite pentru reţinerea celorlalte informaţii. Ei au motivat această explicaţie prin aceea că oamenii reţin în flashbulb memory nu numai informaţiile legate strict de evenimentul în cauză, ci şi alte informaţii adiacente cum ar fi: sursa informaţiei (de unde avem informaţiile, ex. de la TV, de la un coleg etc.), contextul în care a fost aflată informaţia (unde ne aflăm şi ce făceam când am auzit de evenimentul respectiv; ex. la cutremurul din 1977 tocmai stăteam la masă etc.), stările emoţionale prin care am trecut noi, dar şi ceilalţi participanţi la eveniment, precum şi informaţii privind consecinţele evenimentului respectiv pentru noi înşine sau pentru cei din jur. Alţi psihologi i-au contrazis pe Brown şi Kulik şi au afirmat că flashbulb memory nu diferă esenţial

de amintirile obişnuite, ci diferă doar în termenii "tăriei" sau intensităţii cu care sunt reţinute astfel de informaţii comparativ cu cele obişnuite. Realizând o serie de experimente privind memoria pentru flashbulb memory şi cea pentru evenimentele obişnuite, McCloskey, Wible şi Cohen (1988) au evidenţiat că şi flashbulb memory pot fi supusă uitării şi modificată de informaţiile ulterioare, chiar dacă într-o măsură mai mică decât amintirile obişnuite. f. Memoria în depoziţiile martorilor Una din trăsăturile negative ale sistemului juridic din cele mai multe ţări din lume este aceea că multe persoane au fost puse în închisoare doar pe baza unor declaraţii ale martorilor oculari. Statisticile arată că anual sute sau chiar mii de indivizi din întreaga lume cad victime ale acestor depoziţii false sau greşite. Doar de puţin timp psihologii au început studierea depoziţiilor martorilor oculari şi a factorilor care cresc sau scad validitatea acestor depoziţii. O modalitate prin care depoziţiile martorilor sunt deformate este tendinţa confirmatorie sau ceea ce se mai numeşte „autoîmplinirea profeţiei”, unde evenimentele sunt reamintite astfel încât ele să coincidă cu expectanţele persoanei în cauză. Astfel, într-un experiment, studenţii de la două universităţi au urmărit un meci de fotbal (american) şi au fost după aceea rugaţi să-şi amintească diferite faze; petrecute în timpul jocului. Unul din rezultatele cele mai evidente obţinute în acest experiment este acela că studenţii au menţionat că au văzut mai mulţi membri ai echipei adverse făcând faulturi, decât membri ai propriei echipe în aceeaşi situaţie. De asemenea, un alt factor ce afectează serios memoria martorilor este implicarea afectivă a martorului în cursul evenimentelor la care participă, chiar dacă aceasta participare este indirectă. Astfel, într-un studiu realizat de Loftus şi Burns (1982), le-a fost prezentată subiecţilor o casetă video înfăţişând comiterea unui jaf executat cu mână armată. O versiune a jafului, prezentată uneia din cele două grupe de subiecţi, nu conţinea scene violente (nici o persoană nu a fost împuşcată), în timp ce în cealaltă versiune, un tânăr este împuşcat exact când jefuitorii se pregăteau să părăsească locul faptei. Diferenţele dintre reamintirile celor două grupe de subiecţi au fost foarte mari, subiecţii ce au urmărit scena violentă făcând mult mai multe greşeli decât ceilalţi şi fiind incapabili să reproducă cu acurateţe evenimentele desfăşurate cu mai mult de două minute înainte de scena violentă. Astfel, violenţa, implicarea emoţională a martorului cauzează un fel de "eclipsare" a evenimentelor anterioare şi produce deteriorarea amintirilor. Dacă acest efect a fost obţinut în condiţii de laborator, unde participanţii doar asistă la eveniment, imaginaţi-vă ce puternic este efectul într-o situaţie reală, unde chiar viata martorului poate fi pusă în pericol. De-a lungul anilor, psihologii au identificat mai mulţi factori ce afectează memoria şi depoziţiile martorilor oculari: 1) informaţiile post-evenimenţiale pot distorsiona în mod sistematic amintirile martorilor oculari. Aceste informaţii pot proveni din relatările evenimentului de către alte persoane (martori) sau din relatări din mass-media, dar pot să provină foarte bine şi din intervievarea ulterioară şi repetată a martorului. Spre exemplu, subiecţii întrebaţi „Cu ce viteză s-au ciocnit autovehicolele?” vor supraestima viteza comparativ cu cei întrebaţi „Cu ce viteza s-au atins vehicolele?”. La fel, subiecţii întrebaţi „Aţi văzut parbrizul spart?” vor da mai multe răspunsuri afirmative decât cei întrebaţi „Aţi văzut vreun parbriz spart?”, chiar dacă în realitate nu s-a spart nici un parbriz. Cu cât distanţa în timp de la producerea evenimentului până la momentul chestionării este mai mare, cu atât probabilitatea de a face erori în relatare este mai mare. O limită a cercetărilor de acest fel este aceea că ele se referă la memoria martorilor pentru detalii şi nu la aceea pentru eveniment în ansamblu, care se presupune că este totuşi acurată. Oricum, uneori în anumite procese, factorii hotărâtori în stabilirea verdictului pot fi legaţi de astfel de detalii. 2) identificarea suspecţilor este un alt domeniu important în care memoria martorilor a fost investigată. De obicei, recunoaşterea suspectului se face prin tehnica alinierii (toate persoanele se aşează în rând). În acest caz, recunoaşterea suspectului este de fapt o recunoaştere relativă, bazată pe comparaţia între toate persoanele aliniate. Din această cauză, câteva elemente influenţează mult alegerea subiectului.

Probabilitatea de a face o judecată greşită este determinată de mărimea funcţională a liniei (definită ca fiind numărul de persoane din linie care se potrive c cu descrierea generală a subiectului de către martor). Spre exemplu, dacă martorul ştie doar că suspectul a fost un bărbat, atunci mărimea funcţională a unei linii formata din trei bărbaţi şi două femei va fi de 3, atât cât este şi numărul bărbaţilor din linie. Probabilitatea de a greşi mai este determinată şi de faptul că martorul ştie sau nu că suspectul se afla printre cei din linie. Cu cât martorul bănuieşte că suspectul se află în linie, cu atât mai mare e probabilitatea sa de a greşi. Cercetările au indicat că o tehnică folositoare în a reduce probabilitatea de eroare este prezentarea secvenţială a persoanelor din linie, deci nu a tuturor deodată. Astfel, martorul va fi forţat să facă judecăţi absolute, şi nu judecăţi sau alegeri relative, ce pot depinde de persoanele din linie. Intervievarea martorilor este una dintre căile cele mai des întâlnite prin care se poate altera memoria martorilor. Loftus şi colegii săi au studiat timp de mai mulţi ani modul în care chestionarea martorilor le poate afecta memoria pentru evenimentele produse. O parte din efecte au fost discutate la punctul 1) şi ele se leagă în special de faptul că informaţiile ulterioare pot afecta memoria martorilor, mai ales memoria pentru detalii. În urma cercetărilor psihologilor, poliţiştilor, detectivilor şi altor persoane ce se ocupă de intervievarea martorilor le-au fost propuse diverse variante de interviuri, ce caută să elimine cât mai puţin influenţele externe asupra memoriei martorilor. Dintre aceste variante, cele mai cunoscute şi apreciate sunt interviul cognitiv de bază şi interviul cognitiv avansat. Interviul cognitiv de bază are următoarele aspecte-cheie: a) i se cere martorului să încerce să retrăiască mintal momentul crimei astfel încât recreeze contextul extern şi intern (sentimente etc.) în care s-a aflat atunci; b) martorul trebuie apoi să redea tot ceea ce a gândit şi simţit în acel moment, chiar dacă amintirea sa este fragmentată; c) martorul este rugat apoi să redea detalii ale contextului crimei în diverse ordini (ex. i se pot cere mai întâi detalii despre îmbrăcămintea agresorului, apoi detalii despre vreme etc.), cu menţiunea că nu i se vor pune întrebări specifice ci doar întrebări generale de tipul „Ce altceva, ce detalii îţi mai aminteşti despre...?”; d) în final i se cere martorului să povestească evenimentul din diferite perspective (ex. a altor martori existenţi). Cercetările asupra acestei metode au indicat-o ca fiind superioară chiar intervievării martorilor în stare de hipnoză. Interviul cognitiv avansat include toate elementele interviului cognitiv de bază la care se mai adaugă şi alte recomandări ce ţin de limbajul folosit în chestionarea martorului (limbajul să fie adaptat nivelului intelectual şi cultural al martorului) şi alte elemente privind comportamentul nonverbal şi mediul de desfăşurare a interviului. Eficacitatea acestei tehnici a fost mai bună decât aceea a interviului cognitiv de bază. g. Memoria prospectivă Aproape toate studiile privind memoria umana se concentrează doar asupra memoriei retrospective, adică asupra modului în care oamenii îşi aduc aminte trecutul. Cu toate acestea, o mare parte din viaţa zilnică are de-a face cu memoria adică implică reamintirea unor lucruri pe care urmează să le facem în viitorul apropiat (ex. să ne întâlnim cu cineva, să mergem undeva etc.). Aşa cum sublinia Baddeley (1990), memoria retrospectiva diferă de cea prospectivă nu numai în termenii orientării (trecut versus viitor), dar şi în ceea ce priveşte conţinutul informaţional În timp ce memoria retrospectivă implică mai mult informaţii de tipul ce (ce s-a întâmplat), memoria prospectivă implică preponderent informaţii de tipul când (când se va întâmpla). O altă diferenţă importantă între cele două tipuri de memorie este aceea că memoria retrospectivă este mult mai legată de stimulii externi, în timp ce memoria prospectivă ţine mai mult de stimulii interni, în special scopurile şi motivaţia persoanei. Studiile asupra memoriei prospective sunt de dată recentă şi până în prezent nu se cunosc foarte multe despre acest gen de memorie, (iar spaţiul cursului nu ne permite să intrăm în foarte multe detalii. Ceea ce mai

e important de reţinut este că chiar şi în cadrul memoriei prospective există diferenţe informaţionale şi Elis (1988) le-a identificat ca atare. Astfel, în memoria prospectivă întâlnim două tipuri de informaţii: „pulsiunile” şi „paşii” (poate că traducerea în româneşte nu e foarte exactă). Pulsiunile sunt informaţii specifice ce trebuiesc reamintite la un moment bine stabilit în viitor (ex. că trenul pleacă la ora 14:00). Paşii se referă la un lucru pe care persoana îl poate executa oricând în viitor într-o perioadă mai îndelungată, deci întrun anume interval de timp. Pulsiunile au o mai mare valoare subiectivă decât paşii şi se consideră că cele două tipuri de informaţie sunt codificate şi reamintite prin mecanisme specifice fiecăreia.

Capitolul şase Reprezentarea mentală a informaţiei. Propoziţiile ca reprezentare mentală. Imaginile ca reprezentare mentală. Dezbaterea imagistic-propoziţional. Neuropsihologia imageriei vizuale. Reprezentarea din perspectiva conexionistă. a. Reprezentarea mentală a informaţiei Timp de secole, filosofii, lingviştii şi psihologii au fost preocupaţi de problema reprezentării lumii înconjurătoare în „capul oamenilor”. Această problemă s-a dovedit a fi, de-a lungul secolelor, o problemă foarte complicată şi greu de rezolvat. Cu toate acestea, unele abordări au încercat să dea soluţia la problema menţionată. Câteva distincţii trebuie făcute în cadrul diferitelor tipuri de reprezentări. Astfel, urmând o distincţie mai largă, mai cuprinzătoare, putem clasifica reprezentările în externe (provenind din lumea înconjurătoare, adică imagini, inscripţii, şi diagrame) interne (reprezentările mentale). La rândul lor, reprezentările mentale se clasifică în reprezentări simbolice (simbolul este un pattern stocat în memoria de lungă durată şi care denotă sau se referă la un element din lumea înconjurătoare) şi reprezentări subsimbolice (adică patternuri de potenţiale de activare ce sunt distribuite într-o anumită reţea de conexiuni). De asemenea, reprezentările simbolice se clasifică în reprezentări analogice (imagini sau modele mentale) şi propoziţionale.
REPREZENTĂRI

EXTERNE

INTERNE

PICTORIALE

LINGVISTICE

SIMBOLICE E ANALOGICE

SUB-SIMBOLICE

PROPOZIŢONALE

Ce este o reprezentare? O reprezentare este orice noţiune, semn sau set de simboluri care ne re-prezintă ceva. Din aceasta definire empirică se observă că reprezentarea se referă la ceva, la un lucru, dar în absenţa acelui ceva, acelui lucru. Acest ceva poate fi un obiect sau un aspect din lumea înconjurătoare, dar şi un „obiect” al imaginaţiei noastre. Reprezentările externe pot fi, aşa cum se deduce şi din schema de mai sus, pictoriale sau lingvistice. Să presupunem că sunteţi şeful unei echipe care tocmai s-a mutat într-o clădire nouă, iar sarcina dumneavoastră este de a repartiza birourile colegilor. Să mai presupunem că aveţi 8 birouri de împărţit pentru 7 persoane, adică dumneavoastră şi ceilalţi 6 colegi ai dumneavoastră. Birourile se găsesc câte 4 de o parte şi de alta a unui coridor, ca în imaginea de mai jos: Mara Dan loana Eu

118 119 120 121 Coridor 125 126 127 128 Marius Delia Ana Nimeni Acum, dumneavoastră puteţi reprezenta acest aspect din lumea înconjurătoare fie folosind diagrama de mai sus (reprezentare pictorială) sau următoarele propoziţii: • Mara este în biroul 118 • Dan este în biroul 119 • Ioana este în biroul 120

• • • • •

Eu sunt în biroul 121 Marius este în biroul 125 Delia este în biroul 126 Ana este în biroul 127 Nimeni nu este în biroul 128 Această a doua formă de reprezentare a informaţiei anterioare este o reprezentare externă lingvistică. Chiar dacă ambele tipuri de reprezentare se referă la acelaşi aspect din lumea înconjurătoare, puteţi observa că reprezentarea pictorială este cea care e cea mai apropiată de aspectul concret pe care-l reprezintă, adică indică mult mai mult decât ocupanţii fiecărui birou, indică şi poziţiile relative ale acestora unii faţă de alţii. Astfel, cele 8 propoziţii care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea pictorială nu precizează că coridorul se găseşte în mijloc, că fiecare birou are aceeaşi dimensiune, că biroul rămas neocupat este situat în colţul clădirii, că biroul Mariei este situat vis-a-vis de cel al lui Marius etc. Pentru a include toate aceste elemente este nevoie de o cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice, astfel că veţi înţelege de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Tocmai pentru faptul că reprezentarea pictorială e mai aproape de obiectul reprezentat din lumea reală, data fiind analogia mare dintre acesta şi reprezentare, ea se mai numeşte şi reprezentare de tip analogic. Cu toate aceste deosebiri, ambele tipuri de reprezentări externe au în comun şi unele elemente caracteristice reprezentărilor, în general. Astfel, ele sunt doar o sinteză a ceva din lumea înconjurătoare, adică nu sunt identice şi nu reprezintă tot obiectul în totalitate, ci numai nişte aspecte importante. În exemplul nostru, nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii despre culoarea mochetei din birouri, despre prezenţa sau absenţa extinctoarelor pentru incendiu ş.a.m.d. Ele prezintă doar ceea ce este esenţial pentru cel ce foloseşte reprezentarea şi omite tot ceea ce nu e important. Există şi diferenţe critice între cele două tipuri de reprezentări. Imaginaţi-vă un desen în care este înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen, iar reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou". Să analizăm acum diferenţele critice între aceste două reprezentări: 1) Reprezentarea lingvistică e formată din simboluri discrete, iar cea pictorială nu conţine astfel de simboluri. În reprezentarea lingvistică, fiecare literă este ea însăşi un simbol, dar litera nu mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. Spre exemplu, o jumătate din litera „a” nu semnifică nimic. În reprezentarea pictorială, grafică, e greu de stabilit care sunt simbolurile ce o conţin; aici orice linie poate să semnifice ceva, totul depinzând în cele din urma de contextul întregii imagini. 2) Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea, ca şi pentru relaţiile dintre elemente. (Cartea este pe birou). În reprezentarea pictorială simbolurile sunt implicite, la fel şi relaţiile dintre elemente sunt implicite, adică depind de context. (Nu avem nici o reprezentare grafică a noţiunii, relaţiei "pe"). 3) Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale ce determină combinarea simbolurilor, în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială. 4) Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de modalităţi senzoriale (vizual, auditiv, chiar tactil), în timp ce reprezentarea pictorială este concretă şi achiziţionată predominant vizual. Reprezentările externe, prezentate anterior sunt similare până la un punct cu cele interne sau mentale. b. Propoziţiile ca reprezentare mentală. După cum am văzut până acum, reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite, discrete şi abstracte care reprezintă conţinutul ideatic mental. Ele reprezintă obiectele conceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o formă ce nu depinde de limba folosită (ex. oamenii îşi reprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care e aşezată cartea în aceeaşi formă indiferent că o fac în ruseşte sau în engleză) sau de organele de simţ implicate, vizual, auditiv, olfactiv sau tactil. Cu alte cuvinte, reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor

cognitive. Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizăm reprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială? Psihologii cognitivişti au rezolvat această problemă pornind de la unele noţiuni de logică. Astfel, noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. Un predicat este orice poate avea_ sau lua argumente. Exprimarea poate părea neclară, dar în exemplu de reprezentare propoziţională "Penarul de pe birou", predicatul este PE, iar argumentele sunt PENAR şi BIROU. Predicatele şi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe, penar, birou), dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală, propoziţională a obiectelor menţionate. Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul de a lega într-un fel anume argumentele. Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietăţi pe care le au argumentele. În exemplul nostru, predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente, PENAR şi BIROU. Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor: PE (PENAR, BIROU) Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. Aşa cum spuneam anterior, un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentarea propoziţională "Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR) De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate pot fi exprimate în scris. Spre exemplu reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie: LOVIT (DAN, MARIUS) RĂNIT (MARIUS) Chiar dacă în exemplul acesta avem de-a face cu două predicate, spunem că aceasta este o singura reprezentare propoziţională. Oricum, există diferenţe mari între modul în care utilizează logicienii noţiunile de predicat şi argument şi accepţiunea dată de psihologi acestor concepte. Spre exemplu, în logică, propoziţiile pot fi doar adevărate sau false, ceea ce în psihologie nu are mare importanţă atunci când descriem o reprezentare propoziţională. Aplicaţiile cele mai frecvente ale acestei abordări privind reprezentarea propoziţională au fost în domeniul modelării computerizate a proceselor cognitive, mai ales cele implicate în categorizare şi gândirea deductivă. c. Imaginile ca reprezentare mentală Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. Cu toate acestea, psihologii cognitivişti s-au ocupat mai mult de unele proprietăţi pe care le au acestea şi de legătura dintre ele şi reprezentările propoziţionale. Două direcţii de cercetare sunt mai importante: rotirea mentală a imaginilor şi scanarea imaginilor. Rotirea mentală a imaginilor. Experimentele clasice vizând rotirea mentală a imaginilor au două etape. În prima etapă se prezintă participanţilor nişte imagini ţintă (în mod frecvent litere sau cifre). În a doua etapă li se prezintă subiecţilor aceiaşi itemi ca şi în etapa precedentă, doar că ei sunt rotiţi sub diverse unghiuri. Sarcina participanţilor este de a decide dacă itemul prezentat a doua, oară este identic cu cel prezentat iniţial sau este imaginea "în oglindă" a acestuia. Rezultatele evidente ale acestor experimente indică faptul că cu cât mai mare este diferenţa dintre unghiul normal, iniţial şi cel obţinut în urma rotaţiei imaginii, cu atât mai lung va fi timpul de decizie al subiecţilor. (ex. timpul de decizie pentru o rotaţie de 30° este mai lung decât cel pentru o rotaţie de 60°; pentru detalii vă puteţi documenta în volumul lui M. Miclea). Pornind de la aceste rezultate, psihologii au concluzionat că imaginile mentale par să aibă proprietăţile pe care le au şi obiectele din lumea reală. Astfel, ele par a fi localizate într-un fel de spaţiu .mental în acelaşi mod în care obiectele de afară sunt localizate în spaţiul fizic, imaginile mentale pot fi manipulate (ex. rotite) în acelaşi fel în care se manipulează şi obiectele fizice. Scanarea imaginilor mentale Această tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale. În experimentele de

acest tip subiecţii trebuie scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară. Într-o prima etapă, subiecţii au de memorat harta pe care se găsesc diferite puncte de reper. Ei o memorează până când sunt în stare sa o reproducă corect grafic. Apoi, în etapa experimentală propriu-zisă, experimentatorul numeşte unul dintre obiectele existente pe hartă, apoi, experimentatorul numeşte un al doilea obiect de pe hartă, iar subiectul este rugat să îşi imagineze ruta de la primul obiect până la al doilea. Rezultatele dovedesc că cu cât distanţele dintre obiectele reale de pe hartă este mai mare, cu atât mai lung va fi şi timpul de răspuns sau de decizie al subiecţilor. Aceste dovezi experimentale menţionate anterior denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă. Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice, limite recunoscute chiar de cercetătorii din domeniu. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi ca şi imaginile sau obiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv), ci doar o parte din aspectele funcţionale. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în curs, în cadrul dezbaterii imagisticpropoziţional. d. Dezbaterea imagistic-propoziţional. Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii empirice (experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări. Din punct de vedere istoric, reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate de către oamenii de ştiinţă. Aristotel a considerat imageria vizuală (obs: imagerie nu este totuna cu imaginaţie; imageria se referă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare şi sunt oarecum asemănătoare reprezentărilor, aşa cum sunt ele tratate în manualul de liceu, în timp ce imaginaţia înseamnă producerea de imagini, posibil şi a unor obiecte ce nu există în realitate) ca fiind mediul specific al gândirii. În timp, şi alţi filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană. Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema diferenţelor ce există între acestea şi cele imagistice. Teoria codării duale a lui Paivio se ocupă tocmai de studierea diferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. O schemă grafică a teoriei este prezentată mai jos:

teorie

Această poate fi

sintetizată astfel: • există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare, codare şi procesare a informaţiei

• •

• •

(reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale, de reprezentare şi de calcul), un sistem verbal şi unul nonverbal. ambele sisteme sunt specializate în codarea, organizarea, stocarea şi activarea unor tipuri distincte de informaţii. sistemul non-verbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi evenimentelor nonverbale (ex. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va folosi de sarcini precum analiza scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale, sarcini ce sunt predominant realizate în paralel. sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai ales în procesările de limbaj, iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale, tocmai datorita faptului că limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează după alt cuvânt, o literă urmează după alta etc.) ambele sisteme sunt, la rândul lor divizate în subsisteme corespunzătoare sistemelor senzoriomotorii (vizual, auditiv etc.) ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice, logogeni (pentru sistemul verbal) şi imageni (pentru sistemul nonverbal) cele două sisteme sunt interconectate prin legături între logogeni şi imageni.

Teoria lui Paivio este susţinută de numeroase evidenţe experimentale. Spre exemplu, unele studii au arătat că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini. Acest tip de experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor. Alte experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se codează atât imagistic, cât şi verbal, decât atunci când acel ceva se codează fie numai imagistic, fie numai verbal. Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă de cel verbal. Spre exemplu, studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte, iar apoi aceştia erau rugaţi să le reproducă liber, au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au performanţe mai, bune decât cei care au avut ca stimuli cuvinte. Acest fapt este explicat prin aceea că, în cursul prezentării imaginilor, subiecţii au tendinţe de a denumi obiectul, deci respectivul stimul va fi codat : atât imagistic, cât şi verbal. În contrast, ceilalţi, care au avut ca stimuli numai cuvinte, vor coda stimulii utilizând doar un singur cod, cel verbal, ceea ce va duce la performanţe mnezice mai scăzute. Un alt rezultat experimental care vine să confirme teoria lui Paivio este acela al de codificare a stimulilor abstracţi faţă de aceia concreţi. Rezultatele arată că cu cât mai concret este un stimul, cu atât mai bună e performanţa mnezică. În termenii teoriei lui Paivio, acest fapt ţine de implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. Astfel, stimuli concreţi sunt codificaţi si vizual şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat), în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai verbal. În fine, un ultim argument în favoarea teoriei lui Paivio este de natură neuropsihologică. Astfel, se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că emisfera stângă este implicată mai mult în prelucrarea informaţiei verbale, abstracte, în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în sarcini de natură nonverbală. Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante din psihologia cognitivă. Tocmai de aceea, există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de reprezentări în funcţiile sistemului cognitiv uman. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului că imaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentală. Cei ce consideră că imaginile nu sunt distincte de reprezentarea propoziţională argumentează _prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine, noi uităm acele părţi ce au un înţeles şi nu uităm la întâmplare, aşa cum ar fi cazul, dacă imaginile ar fi diferite. Deci, presupun aceşti psihologi, imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional ce stă la baza formării lor. Un alt aspect ce contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate, verbal sau imagistic. Încă nu exista suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările propoziţionale şi cele imagistice. În orice caz, ceea ce psihologii consideră a fi unanim este faptul că în orice reprezentare sunt

implicate în special procesările descendente de informaţii. e. Neuropsihologia imageriei vizuale. Studiile neuropsihologice s-au ocupat în special de localizarea diferitelor funcţii ale reprezentărilor şi s-au referit în mod special la lateralitatea cerebrală. Rezultatele din acest domeniu au indicat că specializarea celor două emisfere există într-adevăr în cazul reprezentărilor mentale, dar funcţiile pe care acestea le îndeplinesc pot fi implicate în ambele tipuri de reprezentări. Astfel, Farah (1984) a demonstrat că emisfera dreaptă este implicată în mod special în imageria vizuală, dar a adus precizarea că emisfera stângă are şi ea o componentă în acest caz - aceea a generării de imagini. Ea a utilizat pacienţi cu tulburări cerebrale (ce prezentau disocieri între cele două emisfere) şi a demonstrat că o sarcină ce implică generarea de imagini era efectuată cu succes de pacienţii ce aveau emisfera stângă intactă, în timp ce ceilalţi pacienţi, cu emisfera dreaptă intactă nu au reuşit la această sarcină. Alte rezultate obţinute de neuropsihologi (care însă nu sunt de un interes major pentru studiul de faţă) au fost acelea ale precizărilor diverselor arii corticale implicate în producţia de imagini şi operarea cu acestea. Oricum, aceste cercetări au ilustrat modul în care psihologia cognitivă poate colabora cu neuropsihologia şi cum unele teorii din psihologia cognitivă pot fi verificate în neuroştiinţe. f. Reprezentarea din perspectiva conexionistă Vă reamintim că abordarea conexionistă vede sistemul cognitiv uman ca utilizând nu simboluri, ci doar potenţiale de activare. De asemenea, mai ştim că încă nu se cunoaşte modul în care aceste potenţiale de activare (numite şi subsimboluri) sunt transformate în simboluri. Distincţia dintre reprezentările mentale (imagistic versus propoziţional) este strâns legată de simboluri, deci de abordarea clasică a paradigmei procesării informaţiei. Conexionismul, prin modelele sale computaţionale, caută să înlăture dezavantajul teoriilor ce presupun folosirea simbolurilor. Dezbaterea imagistic-propoziţional, prezentată pe scurt anterior, arată tocmai neconcordanţa teoriilor ce folosesc simbolurile pentru a explica diferenţele între diversele tipuri de reprezentări. În contrast cu teoriile simbolice, modelele computaţionale descriu modul în care se formează, acţionează şi sunt recunoscute reprezentările fără a recurge la distincţia dintre simboluri pentru a explica aceste rezultate. De aceea, abordarea conexionistă pare să aibă un avantaj asupra celei clasice. Întrucât obiectul cursului nu îl reprezintă teoriile conexioniste, vom fi foarte succinţi în a prezenta aceste modele. Astfel, folosind conceptul de pattern asociativ psihologii cognitivişti adepţi ai acestui curent, arată că o reţea computaţională (mai multe unităţi, neuromimetice, conectate între ele) poate stoca şi recunoaşte diferite patternuri ale distribuţiei potenţialelor de activare. Pe baza acestor patternuri, sistemul cognitiv recunoaşte obiectul extern care este astfel reprezentat de aceste potenţiale de activare (vezi ca exemplu în M. Miclea cum o astfel de reţea poate să facă distincţia dintre roci şi o mină). De asemenea, prin unităţile externe ce primesc impulsurile de activare (neuronii senzoriali), se stimulează diferite zone din reţea, ceea ce conduce la distincţia dintre diferitele aspecte ale reprezentării. Astfel, informaţiile (de fapt, potenţialele de activare) privind mirosul unei flori şi cele privind vederea aceleiaşi flori, provin de la diverse unităţi de activare, ceea ce creează în final formarea unor patternuri diferite de activare şi astfel se face distincţia între vederea şi mirosirea acelei flori. Altă abordare din această perspectivă presupune că există anumite unităţi de activare caracteristice pentru o anume funcţie, iar din combinarea potenţialului provenit de la aceste unităţi se obţine patternul asociativ de activare. Modelul prezentat mai jos ilustrează, sumar această teorie. Pentru a reprezenta noţiunea de papagal se activează anumite patternuri asociative, doar de la anumite unităţi de activare. Combinarea acestor patternuri este diferită decât în cazul activării (sau reprezentării) noţiunii de măr. Chiar dacă este rudimentar, acest exemplu indică modul în care patternuri de activare (potenţiale electrice) se pot combina astfel încât să rezulte asociaţii distincte. Recent, teoreticienii încearcă să integreze într-o singura teorie cele două abordări. Ei consideră conexionismul ca ceva complementar paradigmei procesării informaţiei. Astfel, reprezentările imagistice sau propoziţionale (abordarea clasică) sunt considerate ca reprezentând un anumit nivel de generalitate al

reprezentării - un nivel general, similar celui semantic din teoria lui Marr (prezentată în primele cursuri) -, în timp ce modelele computaţionale din abordarea neoconexionistă se consideră că reprezintă nivelul implementaţional, conform aceleiaşi teorii ale lui Marr.

Capitolul şapte Obiecte, concepte şi categorii. Defining-attribute theory. Characteristic-attribute theory (prototipul). Formarea conceptelor. Combinarea conceptelor. Instabilitatea conceptelor. a. Obiecte, concepte şi categorii. În cursul anterior am observat cum pot fi reprezentate cunoştinţele. Deci ne-am referit mai mult la modul în care acestea sunt reprezentate decât la ce anume este reprezentat. În cadrul acestui curs ne vom referi la conţinutul şi modul de organizare a cunoştinţelor în sistemul cognitiv uman. Dar, înainte de a trece direct la subiectul nostru să încercăm să răspundem la întrebările de ce avem nevoie de cunoştinţe şi de ce acestea trebuie să fie organizate. De ce avem nevoie de cunoştinţe? În primul rând, acestea sunt folosite pentru a ne putea descurca şi comporta adecvat în lumea înconjurătoare. În modul cel mai general putem spune că cunoştinţele noastre sunt toate informaţiile pe care le-am dobândit fie genetic, fie ca urmare a experienţei personale. Dacă nu am avea unele cunoştinţe nu am putea să facem unele lucruri. Spre exemplu, dacă nu am avea cunoştinţe (procedurale) despre cum să "călărim" o bicicletă, atunci am putea petrece ore întregi căznindu-ne să urcăm pe bicicletă, să ne menţinem echilibrul, cu alte cuvinte nu ne-am putea comporta adecvat în aceasta situaţie. Tot ca exemplu, dacă nu aţi fi acum aici la acest curs, dacă nu v-aţi nota ceea ce vă spun, atunci nu aţi fi capabili să răspundeţi adecvat, de unul singur, la întrebările puse la examen. Pe scurt, cunoştinţele stau la baza tuturor activităţilor şi comportamentelor noastre. De ce trebuie cunoştinţele să fie organizate? Nu este necesar doar să acumulăm şi să stocăm experienţa personală. Trebuie să o organizăm într-o manieră economică şi informativă. Pentru a ilustra importanţa organizării informaţiei în memorie vom face apel la descrierea unui personaj, cu o memorie prodigioasă, imaginat de celebrul scriitor sud-american Jorge Luis Borges (1964): "... Funes îşi amintea nu numai fiecare frunză a fiecărui copac din fiecare pădure, dar de asemenea şi fiecare moment în care le-a perceput sau imaginat. ... El era, daţi-ne voie să nu uităm, aproape incapabil de a genera orice fel de idee, în sensul platonic al cuvântului. Nu numai că era foarte dificil pentru dânsul să înţeleagă că simbolul generic de câine includea o grămadă de indivizi de diferite mărimi şi forme; dar îl deranja enorm faptul că câinele văzut la ora trei şi paisprezece minute (dintr-o parte) avea acelaşi nume cu câinele văzut la ora trei şi cincisprezece minute (din faţă). Propriul chip din oglindă, propriile mâini, îl surprindeau de fiecare dată când şi le vedea." Din fericire, nici o fiinţă umană nu e ca acest personaj bizar (cel puţin nu indivizii sănătoşi mintal). Noi suntem capabili să identificăm categorii de obiecte, cum ar fi câinii, tocmai prin evitarea faptului de a ne reaminti fiecare câine pe care l-am văzut şi fiecare formă pe care aceştia o vor fi avut. Sistemul cognitiv uman (memoria în mod special) necesită o oarecare economie în procesul de organizare a experienţei anterioare. Economia cognitivă se obţine prin împărţirea lumii înconjurătoare în clase şi categorii de lucruri, tocmai pentru a descreşte cantitatea de informaţii pe care trebuie să o învăţăm, percepem, reaminti şi recunoaşte. Iar odată ce conceptele au fost formate, ele însele sunt organizate ierarhic, crescând astfel economia şi accesul la informaţie al sistemului cognitiv. Există însă o balanţă între tendinţa spre economie şi tendinţa de a fi cât mai informativ. Aceste tendinţe sunt opuse una celeilalte şi creşterea uneia duce la scăderea celeilalte. Ca exemplu, dacă am avea numai trei categorii pentru toate lucrurile şi fiinţele ce le întâlnim (animale, plante şi orice altceva), vom avea un sistem conceptual foarte economic, dar care este foarte puţin infomativ, el nepermiţându-ne să facem distincţie între mai multe animale de pildă. Psihologii consideră că există un nivel „natural” de categorizare adică unele categorii sunt mai folosite, mai naturale decât altele Astfel de categorii sunt numite categorii de bază. Spre exemplu, utilizăm mai des categoriile de „scaun” sau „masă” decât pe cea de „mobilă” sau pe cea de „scaun cu trei picioare”. Pentru detalii privind categoriile de baza găsiţi în volumul lui M. Miclea. Studiul organizării cunoştinţelor umane a fost foarte mult influenţat de teoriile filosofice. În general se consideră că există diferenţe fundamentale între obiecte^(ex. câine, pisică, masă, spălător de vase etc.) şi relaţiile ce există între acestea (ex. pe, sub, deasupra, lovit etc.). Psihologii cognitivişti se ocupă de modul în

care obiectele sunt organizate şi reprezentate în memorie sub formă de concepte şi apoi cum se grupează acestea în categorii. În mod tradiţional, psihologii au avut tendinţa . de a ignora relaţiile, în favoarea studierii obiectelor, dar cercetarea recentă acordă o mare importanţă formării şi relaţiilor ce există între concepte. b. Defining-attribute theory. Traducerea numelui acestei teorii ar fi: teoria definirii atributelor, dar aceasta e doar o traducere aproximativă, de aceea e de preferat să considerăm numele teoriei ca atare, în limba engleză. Asumpţia de bază ce stă în spatele acestei teorii este una foarte simplă şi totodată foarte plauzibilă: Noi facem generalizări pornind de la similarităţile existente între instanţele (sau exemplarele) diferitelor obiecte şi ignorând diferenţele. Spre exemplu, noi ne formăm conceptul general de câine observând care sunt caracteristicile (atributele) comune ale diverşilor câini pe care îi întâlnim (patru picioare, blană, latră, coadă etc.) şi ignorând diferenţele ce nu sunt esenţiale în definirea categoriei (mărime, formă, culoarea blănii etc.). Deci, ideea de bază a acestui model teoretic este aceea a similarităţii. În cadrul acestei teorii, două sunt noţiunile de bază: trăsătura (acel set de atribute sau caracteristici comune) şi extensia (totalitatea tuturor membrilor categoriei). Spre exemplu. conceptul de burlac are că trăsătură un get de atribute (bărbat, singur sau necăsătorit, adult), în timp ce are ca extensie toate exemplarele acestei categorii (domnul X, Y, Z etc. pe care îi cunoaştem ca având acele atribute). În cele ce urmează vom folosi cuvântul generic de atribut atunci când definim trăsătura unui concept şi termenul de instanţă sau membru pentru a defini extensia conceptului. Teoria definirii atributelor poate fi astfel rezumată: • înţelesul unui concept poate fi descris de o listă conjunctivă sau aditivă (se însumează) de atribute (trăsătura); • aceste atribute sunt unităţile de bază din care sunt formate conceptele; • fiecare atribut este necesar şi toate, în total sunt suficiente pentru ca ceva să fie identificat drept instanţă sau membru al unei categorii; • ceea ce este şi ceea ce nu este o instanţă a unei categorii este foarte clar definit, deci există o graniţă foarte clară între membrii şi ne-membrii unei categorii, a unui concept; • fiecare membru al unei categorii este în mod egal reprezentativ pentru categoria respectivă (spre ex., „mărul” este la fel de reprezentativ pentru categoria de „fruct” ca şi „para”); • atunci când conceptele sunt organizate ierarhic, conceptele subordonate conţin obligatoriu şi atributele conceptelor supraordonate (ex. conceptul de "rândunică" conţine şi atributele conceptului general "pasăre"). Numeroase experimente au ilustrat şi verificat asumpţiile teoriei definirii atributelor. În aceste experimente s-a studiat mai ales modul în care oamenii îşi formează conceptele şi categoriile şi în care se operează cu acestea. În mod tipic, li se oferea subiecţilor diverşi stimuli care aveau unele trăsături (atribute) în comun. Spre exemplu li se puteau oferi diverse figuri geometrice cu anumite trăsături (formă, culoare, etc.) apoi li se cerea subiecţilor să le grupeze sau să le recunoască ca făcând parte din diverse grupuri (ex. toate pătratele roşii). Deşi aceste experimente au confirmat teoria definirii atributelor, unele evidenţe empirice nu puteau fi explicate pe baza ei. Spre exemplu, una din aceste evidenţe se referă la faptul că, conform teoriei fiecare exemplar sau instanţă sunt la fel de reprezentative pentru categoria respectivă. În practică, s-a constatat însă că unele exemplare sunt mai reprezentative, mai tipice pentru categoria respectiva decât altele. Astfel, pentru categoria „fruct”, s-a observat că instanţa „măr” este mult mai reprezentativă decât instanţa "ananas"; la fel pentru categoria sau conceptul de "pasăre" s-a observat că instanţa „pescăruş” e mai reprezentativă decât cea de „canar”. Aceste rezultate au fost obţinute măsurând timpul de reacţie al persoanelor la identificarea unui membru ca făcând parte dintr-o categoric (Ex: „Este mărul un fruct?” şi „Este ananasul un fruct?”). Dacă teoria definirii atributelor ar fi fost perfect valabilă, atunci timpii de reacţie la cele două întrebări nu ar trebui să difere, fapt neobservat în practică. Deci, deşi pare anormal, similaritatea dintre obiecte nu este aceeaşi, adică un măr e mai

similar cu un fruct, decât un ananas. La fel, mărul e văzut ca fiind mai similar cu ananasul decât este văzut ananasul ca fiind similar cu mărul (!). Un alt aspect empiric, legat de cele de mai sus, ce contrazice teoria definirii atributelor se referă la graniţa sau delimitarea dintre concepte şi atributele lor. Teoria prezice că între membrii şi nonmernbrii unei categorii, ca şi între categorii diferite exista o graniţă bine definită. În practică, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Spre exemplu, „un scaun” este văzut de toata lumea ca făcând parte din categoria de "mobilă", dar „un raft de bibliotecă este perceput de unii ca făcând parte din aceeaşi categoric, în timp ce alţii considera că nu. Dacă acest efect apare în cazul categoriilor formate din obiecte fizice, cu atât va fi el mai mare în cazul categoriilor sociale. Pentru a integra şi aceste aspecte a apărut teoria atributelor caracteristice sau a prototipului. c. Characteristic-attribute theory (prototipul). Teoria prototipului a apărut pentru a rectifica unele deficite ale teoriei atributelor definitorii. Există în acest domeniu două curente teoretice. Astfel, unul dintre acestea (considerat de unii drept adevărata teorie a prototipului) consideră că prototipul este acel exemplar ideal al unei clase de obiecte care posedă caracteristicile esenţiale şi descriptive ale întregii clase de obiecte. Astfel, un obiect este un membru al unei clase dacă el posedă - alături de alte atribute - caracteristicile esenţiale ale prototipului. Alt curent teoretic consideră însă că prototipul este ad literam exemplarul ce defineşte cel mai bine clasa respectivă de obiecte, deci exemplarul tipic. Spre exemplu, dacă considerăm că mărul este exemplarul tipic pentru clasa de obiecte fructe, atunci un alt obiect face parte din aceeaşi categorie dacă el are cât mai multe caracteristici comune cu ale mărului, deci cu ale exemplarului tipic. Deşi ambele curente teoretice prezentate anterior se referă la aceeaşi paradigmă, unii psihologi le tratează separat considerând primul curent ca alcătuind teoria propriu-zisă a prototipului, iar al doilea curent ca alcătuind teoria exemplarului. În cele ce urmează, vom face şi noi aceasta distincţie pentru a le înţelege mai bine pe cele doua, urmând ulterior a le trata împreună. Deci, teoria prototipului va fi considerată cea care corespunde primului curent teoretic. Astfel, recapitulând, prototipurile sunt nişte exemplare ideale (ele pot să nu aibă un corespondent real), care posedă atributele caracteristice pentru a descrie clasa respectivă. Ca exemplu, categoria de maşină-sport poate fi descrisă de un prototip. Acest prototip poate să aibă următoarele calităţi: să fie o maşină joasă, cu motor puternic, cu două locuri şi doua portiere, eventual decapotabilă. Acesta fiind prototipul pentru categoria de maşină-sport puteţi observa că toate exemplarele pe care le putem întâlni din această categoric posedă aceste caracteristici esenţiale şi minime, dar posedă în plus şi alte caracteristici ce nu sunt esenţiale pentru prototip (cum ar fi culoarea, de exemplu.). De cealaltă parte, teoria prototipului bazată pe exemplar (sau teoria exemplarului) porneşte de la premisa existenţa unei tipicităţi variabile. Tipicitatea este gradul în care o caracteristică. un obiect este reprezentativ(ă) pentru o întreagă clasă de obiecte. Astfel, întreaga clasă de obiecte nu mai e definită de un exemplar ideal, ci de unul real. Revenind la exemplul nostru cu categoria maşinăsport, aplicând teoria exemplarelor, se presupune că noi nu avem formată în mintea noastră o imagine ideală ci mai degrabă avem de-a face cu un exemplar concret pe care îl considerăm tipic pentru această categoric. În cazul nostru, se presupune că atunci când ne reprezentăm categoria de maşină-sport noi ne imaginăm o anume maşină sport pe care o ştim (ex. Ferrari-ul roşu pe care fi are vecinul nostru de la etajul 3). Apoi, comparăm orice alt exemplar pe care îl întâlnim cu acest exemplar-model pe care îl avem stocat în memorie şi dacă găsim suficiente asemănări atunci decidem că şi al doilea face parte din categoria maşină-sport. Teoria exemplarelor se consideră că se aplică în special în domeniul categoriilor sociale, unde graniţele dintre categorii precum şi definirea acestora sunt foarte vagi. De exemplu, categoria de persoană sociabilă este mai probabil că este reprezentată mintal mai degrabă sub forma exemplarelor decât sub forma prototipurilor. Astfel, e mai probabil că noi avem m minte un model anume, o persoană pe care o ştim foarte bine şi pe care o considerăm ca un exemplar al categoriei

de persoane sociabile (ex. Mitică de la etajul trei), decât că avem în minte un model ideal despre cum ar trebui să fie o persoană ideală, sociabilă. De aceea, atunci când întâlnim o persoană necunoscută şi dorim să ştim cum este ea în termenii sociabilităţii, noi o comparăm pe aceasta (sau trăsăturile pe care ea le posedă) cu acelea ale exemplarului nostru tipic (Mitică). Atunci când această potrivire este mare (persoana în cauza are mult trăsături comune cu Mitică) noi o includem în categoria sociabil. Recent, psihologii au început să considere cele două curente teoretice ca stând la baza aceleiaşi teorii sau descriind aceeaşi realitate fenomenologică. Aceasta s-a întâmplat pentru că evidenţele practice şi experimentale nu dau câştig de cauza în mod exclusiv numai unuia din cele două curente teoretice. Rezumând pe scurt, teoria prototipului (privită din ambele puncte de vedere) ar avea următoarele caracteristici: • Conceptele au o structură prototipică; prototipul este fie o colecţie de atribute caracteristice, fie exemplarele ce descriu cel mai bine o clasă de obiecte, deci conceptul; • Nu există un set fix de atribute necesare şi suficiente care să determine gradul de apartenenţă la o anume categorie; acesta depinde de posedarea doar a unora dintre atributele caracteristice şi anume ale celor considerate a fi cele mai tipice sau reprezentative pentru categoria în cauză; • Graniţele sau limitele dintre categorii sunt neclare şi imprecise; ce anume este şi ce anume nu este membru al unei categorii este slab definit, de aceea, unele obiecte pot fi considerate ca făcând parte din mai multe categorii (ex. nu se poate preciza exact dacă roşia face parte din categoria de fruct sau cea de legumă); • Instanţele (exemplarele) ce fac parte dintr-un concept pot să varieze în termenii tipicităţii, deci exemplarele unui prototip diferă între ele din punctul de vedere al tipicităţii (unele exemplare sunt mai tipice decât altele; ex. mărul e mai tipic pentru categoria de fruct decât ananasul). • Apartenenţa la o categorie este determinată de similaritatea dintre atributele unui obiect şi cele ale prototipului. Diverse lucrări experimentale au confirmat aspectele teoretice descrise de teoria prototipului. Astfel, unele din studiile cele mai elocvente pentru a testa această teorie au fost în domeniul transcultural, anume în studiul categorizării în culorilor în diferite culturi. Se ştie, spre exemplu, că unele culturi au mai multe nume pentru culori decât alte culturi. Astfel, cultura americană poseda o mare varietate de nume pentru culori, în timp ce triburile de papuaşi din Noua Guinee posedă foarte putini termeni despre culori; spre exemplu, ei au doar două nume de culori principale pentru întunecat şi luminos. Berlin şi Kay ( 1969) au studiat aceste diferenţe şi au presupus că acestea sunt doar diferenţe aparente. Ei au introdus termenul de culori focale şi culori non-focale. Culorile focale, spre deosebire de cele non-focale, sunt acele culori de bază ce sunt denumite printr-un singur cuvânt, înţelesul lor nu se suprapune cu cel al altor termeni (spre exemplu, numele muştar din limba noastră nu poate fi considerat nume de culoare) şi nu se referă la clase mici de obiecte (ex. cuvântul blond nu e considerat nume de culoare). Cei doi cercetători au descoperit că, cu toate diferenţele dintre culturi, marea majoritatea a limbilor existente în lume îşi extrag numele despre culori dintr-un număr de 11 culori de bază. Alte experimente, efectuate atât cu categorii naturale, cat şi cu categorii artificiale, au demonstrat că elementele propuse de teoria prototipului sunt valide şi pentru categoriile sau prototipurile naturale, dar şi pentru cele artificiale. De asemenea, alte serii de date au demonstrat validitatea existenţei ierarhiilor prototipurilor. Se consideră că există trei nivele de ierarhie ale prototipurilor: un nivel supraprdonat (ex. arme, mobila), un nivel de bază (ex. pistol, scaun) şi un nivel specific, subordonat (ex. pistol de 42, scaun de bucătărie). d. Formarea conceptelor Până acum am văzut că originea conceptelor are la bază distingerea similarităţilor obiectelor din lumea înconjurătoare, similarităţi ce se referă la atribute sau categorii ale acestor obiecte, ce sunt elemente ale

clasei respective. Spre exemplu, ne formăm conceptul de câine prin observarea similarităţilor dintre diverşi câini pe care îi întâlnim. Această asumpţie ne spune însă foarte puţin despre modul în care se formează conceptul, despre modul în care funcţionează aceasta similaritate. Un aspect interesant este acela evoluţionist privind ce concepte sau categorii sunt învăţate primele, ştiută fiind legătura strânsă dintre limbaj şi concepte. Astfel, cercetările au indicat că copiii au tendinţa de a învăţa mai întâi categoriile de bază (ex. scaun), apoi pe cele subordonate sau specifice (scaun de bucătărie) şi abia mai târziu pe cele supraordonate (mobilă). Teoria cea mai populară care explică formarea conceptelor este teoria lui Tsversky, Modelul de contrast al similarităţii (Tsversky, 1977). Tsversky, prin modelul său a presupus că judecăţile de similaritate pe _care le fac oamenii privind diverse obiecte sau în funcţie de atributele pe care obiectele le au în comun, dar şi în funcţie de atributele pe care fiecare obiect le posedă şi sunt diferite de ale celorlalte. Modelul se numeşte „de contrast” pentru că asemănările dintre obiecte sunt puse în contrast cu deosebirile ce există între ele. Matematic, aceasta se poate scrie astfel: s(a,b) = θ f(A∩B) - α f(A-B) - β f(B-A) Chiar dacă aceasta relaţie pare foarte complicată ea se citeşte astfel: "Gradul de similaritate dintre obiecte (conceptele) a şi b { s(a,b)} este determinat de diferenţa dintre numărul de atribute sau caracteristici pe care le au în comun cele două obiecte θ f(A∩B) şi atributele prin care a diferă de b α f(A-B) şi b diferă de a β f(B-A). Coeficienţii θ, α şi β exprimă importanţa sau salienţa acelor atribute. Revenind cu un exemplu şi mai concret, să considerăm modul în care oamenii judecă asemănarea dintre un măr, o prună şi o portocală. Deci, gradul de asemănare dintre ele este dat de diferenţa dintre numărul de atribute pe care le au în comun cele două obiecte (vezi tabelul de mai jos) şi cele prin care se deosebesc. Ca observaţie, atributele pe care le menţionăm mai jos sunt atributele ce sunt cele mai saliente (aduse în memorie cel mai uşor) în legătură cu obiectele respective. Exemplu (adaptat după M.Miclea,:
mărul roşu tare rotund dulce creşte în pom pruna roşie rotundă moale dulce creşte în pom portocala portocalie rotundă dulce creşte în pom are acid citric este tropicală

Deci, dacă am considera că cei trei coeficienţi sunt identici şi egali cu 1 - adică asemănările dintre cele două obiecte au aceeaşi importanţă subiectivă ca şi deosebirile, atunci putem calcula gradul de similaritate astfel: s(măr, prună)=4-1-1, deci s(măr, prună)=2 (exista 4 trăsături comune, 1 pe care o are mărul şi nu o are pruna şi 1 pe care o are pruna şi nu o are mărul) s(măr, portocală)=3-2-3, deci s(măr, portocală) = -2 Faptul că al doilea grad de similaritate este negativ în cazul mărului şi portocalei înseamnă că cele două obiecte mai mult se deosebesc decât se aseamănă. Cu cât gradul de similaritate este mai mare, cu atât atributele prin care se aseamănă cele două obiecte sunt mai numeroase decât suma atributelor prin care ele diferă. Acest model explică că atunci când comparăm similaritatea dintre două obiecte, ea depinde de sensul în care se face comparaţia. Adică ni se pare că un măr este mai similar cu o lămâie, dar că lămâia este mai puţin similară cu mărul. Acest efect este cauzat de informaţiile mai multe pe care le avem despre măr decât cele pe care le avem despre lămâie. Există mai multe proprietăţi pe care acest model le explică privind asemănarea dintre obiecte sau concepte Detalii despre acestea şi exemple privind modul de funcţionare al acestui model puteţi găsi în volumul lui M. Miclea.

e. Combinarea conceptelor Categoriile se pot forma în urma combinării conceptelor. Psihologii cognitivişti au descoperit mai multe metode de combinare, prin care se formează noi concepte. Întrucât multe din concepte sunt exprimate prin limbaj şi sunt de natură gramaticală (sau au proprietăţi gramaticale), multe din regulile de combinare se refera la reguli de gramatică. Câteva din aceste metode sunt descrise mai jos: • combinaţii de tipul adjectiv-substantiv (ex. fructe roşii); • combinaţii de tipul adverb-adjectiv-substantiv (ex. fructe foarte roşii), • combinaţii de tipul verb-substantive (ex. pasările mănâncă insecte); Prin regulile de combinare se pot obţine fie categorii subordonate unora generale (ex. fructe roşii), dar pot să fie şi categorii noi (ex. flori false, care nu fac parte din categoria flori). Ceea ce i-a preocupat pe psihologii care au studiat combinarea conceptelor a fost modul în care membrii acestor noi concepte îşi păstrează sau îşi pierd tipicitatea. Adică, cât de tipic este un exemplar din categoria fruct roşu (ex. mărul) pentru categoria de fruct şi pentru categoria de roşu. Cercetările din acest domeniu sunt abia la început, dar rezultatele de până acum susţin ideea că într-un astfel de caz, cele două concepte implicate în formarea noului concept nu contribuie în mod egal la aceasta Astfel, în exemplul nostru, categoria de fruct are o pondere mai mare decât categoria de roşu în formarea conceptului combinat fruct roşu. De aceea, mărul e văzut mai tipic pentru categoria de fruct decât pentru cea de roşu. O altă neclaritate privind combinarea conceptelor este faptul că uneori, ceea ce este considerat la un moment dat a fi un atribut, devine el însuşi un concept. Spre exemplu, uneori se considera că mărul este concept şi fruct sau roşu este atribut, iar alteori invers. Această confuzie provine de la faptul că ambele noţiuni (conceptul, atributul) au la bază generalizările ce se fac pe baza întâlnirii unor instanţe (exemplare) ale categoriei respective. şi conceptul ia naştere pe baza unor generalizări, dar şi atributele, fiind proprietăţi, sunt generalizări. Distincţia conceptuală dintre atribute şi concepte nu este încă bine definită, iar teoriile din domeniu au rezolvat această divergenţă prin raportarea la limbajul comun; cuvintele mai des folosite pentru a numi clasele de obiecte (ex. fruct) sunt considerate concepte, iar cele ce se folosesc pentru a defini clasele de obiecte sunt considerate a fi atribute (ex. roşu, tare etc.). f. Instabilitatea conceptelor Până în anii '80 se considera că - odată formate - conceptele şi în general cunoştinţele rămân stabile în timp. Pornind de la experimente ce foloseau reamintirea dirijată, Barsalou (1982) a demonstrat că informaţiile noastre, deci şi conceptele, sunt ceva foarte dependent de context. De exemplu, dacă se prezintă propoziţia „Omul a ridicat pianul.” comparativ cu propoziţia „Omul a acordat pianul.”, pianul are anumite proprietăţi dominante care depind de contextul propoziţional în care se găseşte Astfel, în prima propoziţie se pune accentul pe greutatea pianului, iar în a doua propoziţie este evidenţiat atributul pianului de a scoate sunete plăcute. Cu alte cuvinte, la un moment dat, noi nu avem activate în minte toate atributele unui concept, ci doar un anume subset al acestora, subset care depinde de contextul în care ni se prezintă conceptul. Deci, conceptele sunt instabile în sensul în care ele încorporează diferite informaţii în diferite situaţii. Instabilitatea unui concept poate fi şi de natură culturală. Astfel, în anumite culturi, un exemplar e considerat a fi tipic pentru o categorie în timp ce în alte culturi, alt exemplar este preferat. Spre exemplu, la chinezi, lebăda e tipică pentru categoria de pasăre, în timp ce la americani, pescăruşul e tipic pentru aceasta categorie. În fine, instabilitatea conceptelor depinde de tăria asociată cu acestea în memorie. Dacă dorim să facem curăţenie în casă, în debara şi să mai "scăpam" de unele lucruri de care nu mai avem nevoie, ne putem construi o categorie sau un concept ad-hoc cum ar fi lucruri bune de vândut în talcioc. Aceasta categoric serveşte doar unui scop activat temporar (vânzarea) şi va dispărea odată ce atingem scopul. Această instabilitate a conceptelor contribuie foarte mult la explicarea faptului că diferiţi oameni nu percep acelaşi lucru ca fiind identic.

Capitolul opt Relaţii, scheme, evenimente. Conceptele relaţionale. Scheme şi scenarii. Achiziţionarea schemelor. a. Relaţii, scheme evenimente În cursul anterior am văzut că ideile noastre despre lumea înconjurătoare se referă la concepte, mai ales la conceptualizarea diverselor obiecte (clasificare, categorizare etc.). În cursul de faţă vom studia si alte tipuri de conceptualizări şi concepte, anume cele relaţionale şi evenimenţiale. Deci, oamenii îşi reprezintă lumea exterioară în termenii obiectelor, relaţiilor şi a combinaţiilor complexe dintre acestea (ex. evenimente şi scenarii). Chiar şi formarea conceptelor despre obiecte, despre care am vorbit în cursul anterior implică existenţa unor scheme (concepte) relaţionale. Acestea au un rol important în special în stabilirea ierarhiilor dintre concepte. Cunoştinţele care se găsesc într-o anumită relaţie unele cu altele (ex. în relaţii de ierarhie, de legătură semantică etc.) formează un tip special de concept numit schemă. Acestea sunt structuri de cunoştinţe şi, de regulă ele sunt formate din mai multe concepte ce sunt într-o anume relaţie unele cu altele. Teoriile - foarte recente, de altfel - din psihologia cognitivă care tratează conceptele schematice (adică schemele) formează aşa-zisa abordare explicativă a conceptelor. În cele ce urmează ne vom ocupa de conceptele ce se refera la obiecte, dar vom aborda lucrurile din perspectiva schemelor relaţionale. b. Conceptele relaţionale. Astăzi psihologii au căzut de acord că există mai mult decât doar simplele concepte ce se referă la obiecte (de tipul câine, pisică, fructe etc.), chiar dacă marea majoritate a cercetărilor s-a concentrat asupra acestora. Astfel, o parte semnificativă a cunoştinţelor noastre declarative se găseşte stocată sub forma conceptelor relaţionale. De exemplu, conceptele relaţionale sunt în special formate din verbe, adverbe şi adjective, dacă ar fi să le găsim un echivalent gramatical în limbaj, cum ar fi: lovit, tras, pe, sub, între, mare, mic etc. Aşa cum am văzut în cursul anterior, conceptele pot fi caracterizate prin liste de atribute sau trăsături. Adică conceptul de măr era definit prin lista de atribute: roşu, create în copac, tare, dulce. Conceptele relaţionale nu mai pot fi reprezentate astfel. De aceea, au trebuit imaginate alte forme de reprezentare pentru acest tip de concepte. Unul dintre acestea ar fi cel furnizat de modelul propoziţional de reprezentare al conceptelor, deci de reprezentările propoziţionale. Să reluăm puţin consideraţiile privind reprezentările propoziţionale descrise în modulele anterioare. După cum am văzut până acum, reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite, discrete şi abstracte care reprezintă conţinutul ideatic, mental. Ele reprezintă obiectele conceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o forma ce nu depinde de limba folosită (ex. oamenii îşi reprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care e aşezata cartea în aceeaşi formă indiferent că o fac în ruseşte sau în engleză) sau de organele de simţ implicate, vizual, auditiv, olfactiv sau tactil. Cu alte cuvinte, reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor cognitive. Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizam reprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială. Psihologii cognitivişti au rezolvat aceasta problemă pornind de la unele noţiuni de logică. Astfel, noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. Un predicat este orice poate avea sau lua argumente. Exprimarea poate părea neclară, dar în exemplul de reprezentare propoziţională „Cartea de pe birou” predicatul este PE, iar argumentele sunt CARTE şi BIROU. Predicatele şi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe,

carte, birou), dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală, propoziţională a obiectelor menţionate. Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul de a lega într-un fel anume argumente. Uneori, predicatele mai pot indică anumite proprietăţi pe care le au argumentele. În exemplul nostru, predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente, CARTE şi BIROU. Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor: PE (CARTE, BIROU) Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. Aşa cum spuneam anterior, un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentarea propoziţională „Mărul este roşu” poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR) De asemenea şi reprezentări propoziţionale, deci şi relaţii mai complexe, mai complicate pot fi exprimate în scris. Spre exemplu reprezentarea propoziţională „Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit” se scrie: LOVIT (DAN, MARIUS) RĂNIT (MARIUS) Chiar dacă avem de-a face cu două predicate în exemplul anterior, în total, spunem că aceasta este o singură reprezentare propoziţională. Vă reamintim că există diferenţe mari între modul în care utilizează logicienii noţiunile de predicat şi argument şi accepţiunea data de psihologi acestor concepte. Spre exemplu, în logică, propoziţiile pot fi doar adevărate sau false, ceea ce în psihologie nu are mare importanţă atunci când descriem o reprezentare propoziţională. Aplicaţiile cele mai frecvente ale acestei abordări privind reprezentarea propoziţională au fost în domeniul modelării computerizate a proceselor cognitive, mai ales cele implicate în categorizare şi gândirea deductivă. Din punctul nostru de vedere, conceptele relaţionale sunt tocmai predicatele folosite în reprezentarea propoziţională. Pentru a indica mai clar direcţia relaţiilor ce există între obiectele descrise în reprezentarea propoziţională (ex. între carte şi birou sau între Dan şi Marius), psihologii au convenit că primul argument (obiect) reprezintă agentul, al doilea argument reprezintă recipientul, iar al treilea argument (în caz că el există) reprezintă instrumentul. Agentul este obiectul care iniţiază sau de la care porneşte acţiunea, proprietatea, recipientul e obiectul care primeşte proprietatea sau asupra căruia este îndreptată acţiunea, iar instrumentul reprezintă modalitatea sau obiectul prin care se realizează acţiunea sau proprietatea. Deci, reprezentarea propoziţională: Dan l-a lovit pe Marius cu un baţ se scrie: lovit (DAN, MARIUS, BAŢ) Poziţia pe care o ocupă argumentele indică şi rolul pe care ele îl joacă sau exprimă relaţia dintre ele. Dezavantajul acestui mod de reprezentare a conceptelor relaţionale constă în aceea că exista o diferenţă între. descrierea lingvistică a relaţiei şi reprezentarea mentală a conceptului relaţional. Astfel, dacă ne reprezentăm propoziţia "Pisica este în camera", descrierea lingvistică a acestui concept nu precizează, de exemplu, dacă pisica se găseşte lângă uşă sau lângă fereastră. Deci, ca alternative la acest tip de reprezentare şi pentru a remedia acest "defect" ar fi să utilizăm o reprezentare relaţională mult mai complexă. Johnson-Laird a propus noţiunea de primitive semantice din care se presupune că sunt formate conceptele relaţionale. Aceste primitive semantice sunt acte sau acţiuni utilizate ca şi un cadru de referinţă pentru a descrie relaţiile ce există sau pot exista între obiecte. Ele sunt în număr de 12-15 şi sunt de fapt acţiuni simple, de bază, a căror combinare poate descrie orice alta acţiune mai complexă. În termeni metaforici putem considera aceste primitive semantice ca pe nişte atomi ai conceptului relaţional, din care se pot forma toate celelalte tipuri de concepte relaţionale. Nu vom intra în detalii privind aceşti "atomi" ai conceptelor relaţionale, ci vom da doar câteva exemple de astfel de tipuri: • ATRANS - transfer de posesie (ex. a da, a primi, a împrumuta etc.) • PTRANS - transfer fizic dintr-un loc în altul (ex. a merge, a conduce etc.) • MTRANS - transfer mental de informaţii (ex. a sfătui, a ordona etc.) • INGEST - a ingera, a introduce ceva în organism (ex. a mânca, a respira etc.) Am prezentat tipurile de mai sus doar cu titlul de exemplu. Esenţial pentru dumneavoastră este sa reţineţi

că cu ajutorul acestor „atomi” se descrie practic orice fel de relaţii existente între diferite concepte. Vă veţi întreba, pe bună dreptate, dacă acest model teoretic poate fi întâlnit şi în practică, dacă oamenii chiar utilizează astfel de scheme relaţionale în viaţa lor de zi cu zi. Există dovezi experimentale ce confirmă că întradevăr modelul de mai sus este întâlnit în practică. Astfel, dovezile provin în special din domeniul înţelegerii limbajului. Studiile cele mai elocvente în aceasta privinţă sunt cele realizate de Gentner (1975, 1981) şi Coleman şi Kay (1981). Gentner a precizat că, pentru a fi înţeles, limbajul este descompus în verbe, iar acestea nu sunt altele decât tocmai primitivele semantice care sunt folosite şi în reprezentările schematice. Deci, implicit, oamenii împart limbajul în acei „atomi” semantici pentru a-l înţelege. Gentner, Coleman şi Kay au susţinut aceasta ipoteză arătând ce efecte pot avea organizarea acestor primitive semantice în memorie. Astfel, ei au utilizat sarcini de reamintire dirijată şi au demonstrat că verbele ce fac parte din categoria primitivelor semantice sunt indicatori mult mai buni ai reamintirii, decât celelalte verbe. În susţinerea ipotezei lor a mai contribuit şi faptul că schemele relaţionale conectate prin verbe generale, nespecifice sunt mult mai slab reamintite decât schemele relaţionale conectate prin verbe specifice, care sunt mult mai apropiate de primitivele semantice. c. Scheme şi scenarii Aşa cum menţionam şi mai devreme, este ceva inerent pentru fiinţa umană să organizeze informative de care dispune, fie stabilind o ierarhie între informaţii, concepte, fie organizându-le după alte principii. Aceasta organizare diferă de simpla ierarhizare a informaţiilor şi se poate face fie temporal, fie cauzal, reflectând astfel câte ceva din lumea înconjurătoare. Spre exemplu, pentru a ne reprezenta nouă noţiunea cineva citeşte un afiş, este necesar să avem cunoştinţe referitoare atât la acutul citirii, cât şi la „obiectele” implicate în relaţie (persoana şi afişul). Acest tip de reprezentare sau cunoştinţe sunt organizate sub forma schemelor şi scenariilor. Schema, o mulţime structurată de concepte, a fost menţionată prima dată de către filosofi, iar Kant chiar considera schemele ca fiind ceva înnăscut, ca o „grilă de lectură” prin care percepem lumea înconjurătoare. Din domeniul filosofiei, noţiunea de schemă a trecut în cel al psihologiei. Astfel, Bartlett, iniţial un neurofiziolog, a considerat că expectanţele oamenilor pot săi ia forma unor scheme, iar acestea pot influenţa procesele psihice ale oamenilor. În 1932, el a realizat o serie de experimente ce foloseau ca materiale povestiri, basme ale diverselor culturi. Spre exemplu, întrun astfel de experiment el a dat unor subiecţi englezi să citească şi să memoreze o serie de povestiri şi basme ale amerindienilor. Aceste basme li s-au părut europenilor extrem de stranii, întrucât relaţiile cauzale între diferitele personaje, obiecte şi întâmplări din povestire nu erau aceleaşi cu cele întâlnite în basmele europene. Puşi să-şi reamintească la diferite intervale conţinutul povestirilor, Bartlett a observat că englezii nu îşi reaminteau basmele cuvânt cu cuvânt, ci ei de fapt îl reconstruiau. Aceasta reconstrucţie era făcută în concordanţă cu schemele lor despre cum ar trebui să arate un basm şi ca atare se îndepărta mult de la ceea ce ei citiseră iniţial. Piaget a preluat ulterior aceste teorii şi modele privind schemele şi a încercat să le aplice la copii, pentru a înţelege schimbările ce au loc în cogniţia lor. Abia în anii '70 teoriile despre scheme au început a fi mai bine dezvoltate şi fundamentate. Integrând pe scurt aceste teorii, schemele au următoarele caracteristici: • • • • ele constau în diferite relaţii şi variabile, dar exprimă şi valorile pe care le pot lua aceste variabile; relaţiile pot lua diferite forme, de la relaţii simple (ex. a lovi, a împinge) până la relaţii complicate, cauzale (ex. a preveni, a cauza, a dori); variabilele conţin concepte sau alte sub-scheme care trebuie să satisfacă anumite cerinţe (ex. în schema lovit (Marius, Dan, Băţ) ultimul argument, conceptul „băţ” trebuie să îndeplinească condiţia de a fi un obiect inanimat); schemele conţin o serie de informaţii codate foarte generale care se pot aplica într-o serie de situaţii specifice (în exemplul de mai sus, lovit nu este o informaţie specifică ce descrie doar situaţia menţionată, ci ea poate fi aplicată şi în multe alte situaţii, cum ar fi un accident rutier etc.);

schemele lasă adesea loc pentru sau sunt asociate cu alte concepte într-un mod inerent. (concepte - sau mai corect, valori - ce sunt completate de cel ce foloseşte schema într-un mod propriu (ex, în schema plătit (Ion, Dan) ştim sigur doar că Ion i-a plătit ceva lui Dan, însă noi asumăm că plata s-a făcut cu bani şi nu cu altceva, deşi nimic din propoziţie nu ne spune acest lucru).

Scenariile sunt considerate de unii drept scheme cauzale, iar de către alţii o categorie anume, specifică de reprezentare mentală. Scenariile sunt structuri mentale formate din componente ce conţin, la rândul lor acţiuni specifice. Caracteristica de bază a scenariului este că acţiunile specifice se desfăşoară intr-o ordine bine stabilită, de obicei o ordine temporală şi cauzală. Schajock şi Abelson (1977) au propus o teorie a scenariilor, încercând să înţeleagă modul în care oamenii îşi reprezintă şi înţeleg cunoştinţele utilizate pentru a descrie un eveniment (ex. mersul la restaurant). Pentru aceasta, ei au oferit subiecţilor texte similare cu cel de mai jos: Ruth şi Mark au luat prânzul la restaurant astăzi. Lor le-a plăcut foarte mult mâncarea, dar au fost tot timpul îngrijoraţi de costul prânzului. Însă când nota de plata a sosit după îngheţată, ei au fost plăcut surprinşi să afle că preţul a fost rezonabil. Atunci când citim acest pasaj noi inferăm o serie de cunoştinţe, care nu sunt specificate în mod direct în pasaj. Astfel, noi vom deduce că mâncarea (menţionată în al doilea paragraf) era servită la restaurantul unde cei doi luau prânzul (menţionaţi în primul paragraf), că prânzul a conţinut ca desert o îngheţată, că nota de plată nu a venit singură la cei doi, ci probabil adusă de vreun chelner etc. Schanck şi Abelson au vrut să demonstreze tocmai faptul că oamenii activează (atunci când citesc sau caută să înţeleagă un pasaj ca acesta) o mulţime mult mai mare de informaţii, organizate într-o manieră stereotipică, cu acţiuni într-o ordine bine stabilită, pe care ei au numit-o scenariu. Conform teoriei lor, scenariul a mânca la restaurant conţine patru componente (diviziuni): intratul, comandatul, mâncatul, plecatul. Fiecare din aceste componente conţine acţiuni specifice desfăşurate într-o anumita ordine. Spre exemplu, componenta intratul conţine următoarele acţiuni specifice: a intra pe uşă, a căuta o masă, a decide unde să ne aşezăm, a merge la masă şi a ne aşeza. La fel şi celelalte componente conţin o serie de acţiuni intr-o ordine bine stabilită. Faptul că ordinea acţiunilor specifice este imuabilă (sau cel mult poate varia intre anumite limite) este dat de exemplu de simpla inversare a ordinii lor. Astfel, nu ne putem aşeza jos fără a fi mers mai întâi spre o masă. Dovezi experimentale că oamenii chiar utilizează scenariile au fost obţinute ulterior. Spre exemplu, evidenţierea schemei a mânca la restaurant s-a făcut prin a cere subiecţilor să listeze toate comportamentele pe care ei le fac atunci când se duc la restaurant. Chiar dacă s-au observat şi diferenţe între subiecţi, toţi. , fără excepţie, au menţionat toate cele patru componente ale scenariului şi majoritatea acţiunilor specifice. De notat este faptul că chiar dacă unii subiecţi au inclus o acţiune în altă componentă decât cea în care trebuia (ex au inclus plata în componenta mâncatul, în loc să o includă în ultima componentă, plecatul), ceea ce a rămas neschimbat la toţi cei investigaţi a fost ordinea acţiunilor specifice. Alte date experimentale provin din studiile privind luarea deciziilor. Atunci când sunt în criza de timp, oamenii au tendinţa de a lua decizii bazate pe schemele-scenariu pe care ei le posedă anterior. Fără îndoială că a poseda scenarii bine stabilite poate fi util în unele cazuri (de fapt în majoritatea lor), dar poate fi de asemenea şi dăunător. Studii interesante au arătat că schemele-scenariu pot duce la distorsionarea relatărilor martorilor oculari. Aceste distorsiuni (studiate în Statele Unite pe subiecţi ce au fost martori la jafuri) se referă la nerelatarea corectă a ordinii acţiunilor ce s-au petrecut în realitate. Martorul are cel mai des tendinţa de a relata acţiunile în concordanţă cu schema-scenariul său despre cum s-ar desfăşura un jaf, nu după cum s-a desfăşurat el în realitate. Mai mult, în viaţa noastră de zi cu zi schemele şi scenariile joacă un rol hotărâtor în percepţie. Astfel, în locurile pe care le cunoaştem, în situaţiile pe care le întâlnim des, avem tendinţa de a folosi mai mult schemele şi scenariile pe care ni le-am format despre aceste lucruri, decât de a le percepe cu adevărat. Astfel, adesea putem ignora sau să ne dam seama mult

mai târziu de lipsa anumitor obiecte familiare din camera noastră, tocmai din cauza că noi ne aşteptam ca ele să fie la locul lor. Rolul schemelor şi al scenariilor este acela de a ajuta, prin automatizare, la folosi eficient resursele cognitive, în activităţi ce implică cunoştinţe şi operaţii noi. În fine, efectele cele mai evidente ale schemelor şi scenariilor sunt cele din domeniul memoriei. Rezultatul cel mai clar este acela că lucrurile, faptele, informaţiile concordante cu schemele noastre sunt mai bine reamintite, iar cele neconcordante sunt mai bine recunoscute. d. Achiziţionarea schemelor. În general se cunoaşte puţin despre modul în care se achiziţionează schemele. Multe din teoriile referitoare la scheme ori nu menţionează nimic despre modul în care ele se formează (le consideră ca pe ceva dat), ori generalizează teoriile aplicate în domeniul formarii conceptelor pentru a explica într-o manieră similară formarea schemelor. Spre exemplu, adepţii celei de-a doua orientări consideră că scenariul a mânca la restaurant se formează prin observarea similarităţilor şi excluderea deosebirilor între diferitele dăţi când am fost şi am mâncat la restaurant. Spre exemplu, presupunând că am fost doar de două ori la restaurant şi că am observat chelneri în primul restaurant şi chelneri şi chelneriţe în al doilea restaurant, vom reţine doar că la restaurant sunt chelneri şi vom face abstracţie de faptul că ei pot fi bărbaţi sau femei. Teoria cea mai elaborată care descrie modul în care se formează schemele este cea a lui Rurnelhart şi Norman (1981). Ei au propus trei modalităţi prin care se pot achiziţiona schemele: acumularea, ajustarea şi restructurarea. Acumularea este pur şi simplu procedeul prin care se acumulează experienţele, deci faptul că noi înregistrăm fiecare situaţie, schemă şi o „ajustăm” la repertoriul deja existent de scheme şi situaţii. Ajustarea se referă la elaborarea şi la rafinarea conceptelor ce fac parte din schemă în concordanţă cu experienţele acumulate până la momentul respectiv. Spre exemplu, putem descoperi că un nou obiect face parte din schemă şi ca urmare îl vom încorpora şi pe acesta. Sau putem constata că schema noastră nu se mai aplică într-o anume situaţie şi astfel ne-o vom modifica. Restructurarea se referă la crearea de noi scheme fie prin procesul de analogie, fie prin acela de inducţie. Recent, teoriile neoconexioniste propun şi ele modele de formare a schemelor, dar acestea sunt abia dezvoltate şi constituie un argument împotriva faptului că schemele ar fi cunoştinţe explicite. Aşa cum va amintiţi, teoriile neoconexioniste consideră cunoştinţele ca fiind subsimbolice, adică că ele se manifestă doar sub forma unor potenţiale de activare.

Capitolul nouă „Monstrul” cognitiv: dezbaterea dintre controlabilitate şi automatism în cogniţia socială. Chiar dacă abordarea cognitivă a câştigat numeroşi adepţi până în prezent şi încă mai continuă să o facă, mulţi cercetători şi-au pus problema dacă nu cumva noua abordare este anti-umanistă şi ignoră realitatea fenomenologică a psihicului uman, portretizându-1 într-o manieră mecanicistă şi la un nivel de analiză prea specific. Astfel au luat naştere diverse dezbateri în domeniu, una dintre cele mai acerbe fiind cea dintre adepţii controlabilităţii (ex. Oamenii pot controla majoritatea acţiunilor pe care le fac) şi cei ai automatismului (ex. Controlabilitatea este excepţia vieţii psihice, în timp ce automatismul, procesele automatizate sunt, de fapt, regula). În cele ce urmează vom prezenta această dezbatere, prezentând diverse studii, aplicate în domeniul cogniţiei sociale, mai precis al categorizării sociale şi a stereotipurilor. Cu toate că se admite că omul este o fiinţă gregară, simţul "separării" pare a fi mult mai puternic în mediul social. Oriunde pe pământ găsim grupuri de oameni ce sunt separate. Oamenii au tendinţa de a se întâlni mai des cu alţii care le sunt asemenea. Ei mănâncă, trăiesc, se joacă şi lucrează împreună cu alţii care sunt la fel. Cea mai mare parte din această coeziune automată este cauzata de nimic mai mult decât simpla convenienţă. Nu există nici o dorinţă de a căuta companioni în rândul out-grupului (a grupurilor din care ei nu fac parte). Cu atâţia oameni la îndemână de unde se poate alege, la ce bun să ne dam bătaie de cap adaptându-ne la noi limbaje, la noi feluri de mâncare, la noi culturi sau noi oameni cu un nivel educaţional diferit? Necesită mult mai puţin efort să avem de-a face cu oameni cu care avem poziţii similare. Nu jucăm bridge, spre exemplu, cu instalatorul. De ce? Poate că el prefera să joace poker, poate că el nu înţelege felul nostru de a glumi şi a juca jocul, ori poate că pur şi simplu ne simţim mai bine cu cei asemănători cu noi. Poate că nu avem prejudecăţi bazate pe diferenţa de clasă socială, dar ne este mai uşor să ne înţelegem cu cei de o seamă cu noi, iar în jurul nostru sunt suficient de numeroşi oameni de aceeaşi vârstă, acelaşi sex, rasă, religie şi cu care să putem mânca, juca şi trăi. În domeniul ocupaţional însă, avem de-a face mult mai des cu membri ai out-grupurilor. Astfel, managerii trebuie să intre în contact cu maiştrii, directorii de licee - cu instalatorii, vânzătorii - cu clienţii etc. Contactul social cu cei din alte grupuri poate fi chiar mai strâns şi astfel la o aceeaşi maşină, strung sau instalaţie pot lucra cot la cot persoane de etnie diferită, de sex diferit, rase diferite. Cu toate acestea, nici chiar în mediul ocupaţional contactul cu membrii out-grupurilor nu este suficient de puternic pentru a atenua simţul "separaţiei". În pauzele de lucru oamenii îi preferă din nou pe cei similari lor, iar muncitorii pot să îi invidieze pe ingineri pentru modul lor de viaţă şi condiţiile de lucru. Şi nu totdeauna membrii grupurilor majoritare sunt cei care doresc să păstreze distanţa sau separarea faţă de grupurile minoritare. Adesea, simţul "separaţiei" este mai puternic în grupurile minoritare, membrii lor ţinând cu străşnicie să-şi vorbească limba şi să îşi păstreze obiceiurile. (Allport, 1954). Toate aceste exemple demonstrează că oamenii au nevoie de separare în mediul social şi că aceasta este un modus vivendi. Faptul nu poate să rămână fără urmări şi în plan psihologic. Dovadă stau stereotipurile, prejudecăţile şi categoriile sociale. Allport (1954) definea categoriile sociale astfel: un grup (cluster) accesibil de idei asociate între ele ca un întreg şi care are proprietatea fundamentală de a ne ghida în adaptarea noastră zilnică în mediul social. Mediul în care trăim este extrem de complex, iar mintea umana are capacităţi limitate de a procesa toate informaţiile provenind de la organele de simţ. Iată de ce mintea noastră trebuie să gândească cu ajutorul categoriilor (termenul este aici echivalent cu acela de generalizare). Odată formate, categoriile stau la baza prejudecăţilor normale. Nu putem evita acest proces oricât ne-am strădui. Viata noastră depinde de acest fapt. Allport (1954) descria categorizarea ca fiind acel act al simplificării informaţiilor primite din mediul extern, acţionând după "principiul minimului efort", o tendinţă umană naturală de a conserva energia mentală, cu excepţia situaţiilor ce au relevanţă personală ridicată pentru individ. Acest principiu rezultă din faptul că oamenii au capacităţi limitate de procesare a informaţiilor şi sunt incapabili de a percepe şi procesa în totalitate toţi stimulii ce „bombardează” organele de simţ (James, 1890; apud. G. Moskowitz, 1996 in press). Oamenii caută înţelesuri în acest „bombardament” informaţional utilizând căile cele mai economicoase şi reducând în acest fel stările aversive şi neplăcute ce ar putea rezulta din sesizarea contradicţiilor inerente

mediului înconjurător, mai ales celui social, unde diferenţele dintre obiectele de percepţie sunt vagi, iar înţelesurile pot fi multiple. Pentru aceasta, oamenii trebuie să clasifice, să categorizeze. Din punctul de vedere al eficientei utilizării stereotipurilor în interpretarea lumii înconjurătoare, unii cercetători au văzut în aceasta un semn al faptului că prin firea lor oamenii sunt nişte „zgârciţi cognitivi” (Gilbert & Hixon, 1991), în timp ce alţii au văzut utilizarea stereotipurilor ca pe un indicator al eficienţei cu care operează sistemul cognitiv uman (Macrae, Milne & Bodenhausen, 1994). G. Allport a fost unul dintre primii psihologi care s-au ocupat de aspectele cognitive ale categorizării sociale, în special stereotipurile şi prejudecăţile. Lucrarea sa cea mai cunoscută, este The Nature of Prejudice (1954), o lucrare de referinţă în domeniu. În această lucrare, Allport preciza că procesul categorizării are cinci caracteristici (funcţii) importante: 1) Formează clase, clusteri mari care ne ghidează în adaptarea noastră zilnică. Ne petrecem cea mai mare parte a vieţii bazându-ne pe categorii pre-formate. Dacă cerul se întunecă şi barometrul scade, noi „pre-judecăm” că mâine va ploua. Ne ajustăm astfel comportamentul prin faptul de a purta la noi o umbrelă. Când vedem un câine care latră pe strada îl categorizăm imediat ca fiind „un câine nebun” şi ca atare îl vom evita. Ne ducem la medic acuzând dureri abdominale şi ne aşteptăm ca el să se comporte într-un anumit mod faţă de noi şi suferinţa noastră. Dar câteodată e posibil să ne înşelăm. Nu plouă, câinele pe care 1-am văzut nu e câtuşi de puţin nebun sau medicul nu se comportă faţă de noi aşa cum ne-am aşteptat. Cu toate acestea, comportamentul nostru a fost cât se poate de raţional; el s-a bazat pe probabilităţi destul de ridicate. Chiar dacă am utilizat categorii greşite, am făcut tot ce am putut face mai bine. Toate acestea arată că experienţa noastră de viaţă tinde să se grupeze în clusteri, grupuri (concepte, categorii), iar acestea ne vor ghida comportamentul. A fi deschis la minte este considerat a fi o virtute. Dar, vorbind într-un sens foarte strict, acest lucru nu se poate practic întâmpla. Experienţele noi trebuie încadrate în categoriile vechi pe care le avem pentru simplul fapt de a le putea înţelege. Nu putem să tratăm fiecare experienţă pe care o trăim ca pe ceva complet noi, cu care nu am mai avut de-a face. Dacă ar fi aşa, la ce bun să mai avem experienţe anterioare? Bertrand Russell, filosoful, a rezumat acest lucru într-o frază rămasă celebră: „O minte mereu deschisă este o minte mereu goală.” La fel, cu o minte mereu deschisă la toate informaţiile primite nu ne-am mai putea adapta la mediu, iar noi ne-am comporta la fel de aberant ca personajul lui Borges, menţionat mai devreme. 2) Categoriile asimilează cât de mult pot într-un cluster. Aceasta este o inerţie ciudată a gândirii noastre. Ne place să rezolvăm problemele foarte uşor. Putem face acest lucru cel mai uşor dacă încadrăm problema în categoria potrivită şi utilizăm această categorie ca pe un mijloc pre-conceput de a rezolva problema. Această proprietate poate fi formulată prin aceea că oamenii au tendinţa de a categoriza evenimentele din lumea înconjurătoare folosind categoriile cele mai grosiere, mai cuprinzătoare pe care le au la îndemână. şi asta pentru că necesită mai puţin efort, iar efortul, cu excepţia domeniilor de interes personal crescut, este extrem de dezagreabil pentru fiinţa umană. Dacă pot să categorizez peste un milion dintre concetăţenii mei spunând „Ţiganii sunt răi, leneşi şi murdari” îmi simplific viaţa enorm. Pur fi simplu ii voi evita pe toţi ori de câte ori pot. Ce poate fi mai simplu? 3) Categoriile ajută la identificarea rapidă a obiectelor. Scopul folosirii categoriilor (după Allport) este acela că ele facilitează şi conduc percepţia, cu alte cuvinte, ele ne fac adaptarea la mediul înconjurător mai uşoară, mai lină şi mai rapidă. Acest lucru explică de ce adesea facem greşeli când potrivim lucrurile în categorii şi faptul ne poate cauza necazuri. Vom reveni mai pe larg asupra acestei funcţii a categorizării sociale. 4) Categoriile saturează ceea ce conţin cu aceeaşi „savoare” ideatică şi emoţională. Unele categorii sunt doar pur cognitive sau intelectuale. Acestea se numesc concepte. Copac este un concept determinat de experienţa noastră cu sutele de feluri de copaci pe care le-am întâlnit şi cu toate acestea el are o anumită savoare intelectuală, un acelaşi înţeles. Dar multe dintre conceptele noastre (chiar şi acela de copac) au în plus, pe lângă înţelesul intelectual şi un înţeles emoţional, un sentiment caracteristic. Noi nu ştim numai ce este un copac, dar de asemenea ne plac copacii. La fel se întâmplă şi cu categoriile rasiale şi etnice. 5) Categoriile pot fi mai mult sau mai puţin raţionale. În general, orice categoric se bazează pe „un

sâmbure de adevăr”, adică pe nişte fapte obiective. Aceasta se întâmplă însă numai cu categoriile raţionale. Conceptele şi legile ştiinţifice sunt un exemplu de astfel de categorii. Chiar dacă ele nu sunt 100% perfecte, le considerăm raţionale pentru că au mare probabilitate să prezică ceea ce se întâmplă. Câteva din categoriile noastre etnice sunt şi ele raţionale. Este adevărat că negrii au pielea închisă la culoare (chiar dacă acest lucru nu e totdeauna adevărat), e adevărat că francezii vorbesc franceza mai bine ca germanii (deşi, chiar şi aici, pot fi excepţii). Pentru a poseda categorii raţionale despre grupurile etnice este nevoie de o cantitate considerabilă de informaţii despre acestea. Adesea aceasta nu ne este la îndemână sau nu avem timpul necesar să o prelucrăm. Atunci ne formăm categorii iraţionale despre respectivul grup. Aceste categorii se formează tot atât de uşor, poate chiar mai uşor decât categoriile raţionale, tocmai pentru că necesită mai puţin efort mental. Prin descrierea acestor cinci funcţii ale categoriilor sociale, Allport a stabilit doar cadrul cercetărilor ce au urmat şi care au aprofundat procesul categorizării sociale. Astfel, 5 ani mai târziu de la apariţia lucrării lui Allport, Henry Tajfel, un psiholog englez ce s-a ocupat mult de studiul relaţiilor dintre grupuri, a descris ceea ce el a numit „rolul fundamental al categorizării”. Tajfel (1969) spunea că „categoriile impun simplicitatea şi ordinea acolo unde există complexitate şi variaţie. Ele ne ajută numai dacă diferenţele difuze dintre grupuri (n.t. grupuri sociale) sunt transformate în diferenţe clare, de netăgăduit sau dacă noi diferenţe sunt create acolo unde nu era nici una.” Cu alte cuvinte, categoriile ne ajută să transformăm mărimile continui din natură în mărimi discrete, cu care - se pare - mintea noastră poate să opereze mai uşor. Spre exemplu, culoarea pielii, înălţimea sau extraversiunea sunt toate mărimi continui, dar atunci când categorizăm o persoană folosind una din aceste dimensiuni, preferăm să spunem despre oameni că ei sunt X sau Y şi foarte rar că ei sunt undeva la mijloc. Dacă aş şti că toţi nordicii sunt mai înalţi decât toţi sudicii, atunci aş avea o biserială perfectă care mi-ar permite să deduc şi să prezic înălţimea unei persoane numai pe baza naţionalităţii. În realitate, nu există o astfel de relaţie perfectă, dar ea face parte din stereotip şi este folosită ca atare în interacţiunile sociale. Ca urmare a dihotomizării dimensiunilor continui (ex. şi trăsăturile sau caracteristicile pe baza cărora descriem o persoană sunt continui), Tajfel precizează că apar două efecte de maximă importanţă: (1) exagerarea sau maximalizarea diferenţelor dintre grupuri sau categorii şi (2) estomparea sau minimalizarea diferenţelor în interiorul fiecărei categorii sau grup. Un experiment realizat de Tajfel şi Wilkes (1963) poate servi drept ilustrare a acestor efecte. Astfel, Tajfel şi Wilkes au oferit unor subiecţi cartonaşe pe care se găseau opt linii a căror lungime trebuia estimată.

Toate diferenţele dintre linii erau aceleaşi (1 cm.), adică linia 1 era mai mica cu un centimetru decât linia 2, aceasta - la rândul ei - era mai mică cu un centimetru decât linia 3 ş.a.m.d. Subiecţii au fost împărţiţi în două grupe, una experimentală şi una de control. Grupei de control i-au fost prezentate cele opt linii fără a se prezenta nici o etichetă sub fiecare linie, în timp ce grupului de control i s-au prezentat liniile împreună cu două etichete: primele patru linii (cele mai scurte) au fost etichetate cu "A", iar ultimele patru linii (cele mai lungi) au fost etichetate cu "B" (aşa cum se observă din figura 1). În afară de cele două etichete, stimulii erau aceeaşi pentru cele două grupuri. În figura de mai sus, liniile punctate sunt rezultatele grupului de control (fără etichetă sub fiecare linie), iar cu linie continuă sunt prezentate rezultatele grupului experimental. Aşa cum se poate uşor observa, diferenţele semnificative între rezultatele celor două grupuri se găsesc la nivelul itemilor 4-5, adică tocmai la "graniţa" dintre cele două „categorii” (vă reamintim că subiecţii din grupul experimental aveau primele patru linii notate cu "A" şi ultimele patru linii notate cu "B"). Din figură se observă că împărţirea liniilor în două categorii influenţează percepţia (!) în sensul că subiecţii din grupul experimental percep diferenţa dintre itemii 4 şi 5 ca fiind mult exagerată, în timp ce diferenţele dintre itemii din cadrul fiecărei categorii sunt diminuate (linia continuă se găseşte în acest caz sub linia punctată). Dacă acest efect al exagerării diferenţelor intercategoriale şi al diminuării diferenţelor intracategoriale este atât de evident pentru stimulii non-sociali (linii), unde obiectele sunt clar delimitate în spaţiu, cu atât mai mult vom găsi acest efect în cazul obiectelor sociale ale căror „graniţe” sunt vagi. Ca exemplu social al acestui efect al categorizării, amintim numeroasele studii ce au demonstrat efectul omogenităţii percepute a grupurilor sociale, mai ales a celor mai puţin cunoscute de subiecţi. Astfel, se ştie că indivizii percep persoanele ce aparţin altor grupuri ca fiind asemănătoare între ele (de exemplu, pentru un european toţi chinezii sunt la fel). Efectul principal al categorizării este acela că reuşeşte să determine distingerea între ele a obiectelor (sociale sau non-sociale) conţinute de fiecare categorie în parte. Practic, este vorba despre creşterea disimilarităţilor existente între obiectele conţinute de categorii şi creşterea similarităţii între obiectele incluse în aceeaşi categorie (un efect de omogenizare intracategorială). Deci simpla etichetare a unor obiecte este suficientă pentru a crea cele două efecte menţionate anterior. Cu toate că aceste efecte au fost obţinute folosind stimuli non-sociali (linii), unde se presupune că nu acţionează nici o variabilă de tip emoţional, Tajfel spune că este cu atât mai rezonabil să presupunem că efectele vor fi mult mai puternice în domeniul stimulilor sociali, unde componenta subiectivă şi emoţională joacă un rol hotărâtor. Într-adevăr, aceste efecte au fost demonstrate că se produc şi în cazul categorizării sociale. Abordarea „leneşului cognitiv” în cogniţia socială precizează că resursele cognitive ale omului sunt limitate şi în consecinţă acesta va avea motivaţia principală de a simplifica realitatea înconjurătoare. De aceea, un alt efect al categorizării s-a dovedit a fi economisirea resurselor cognitive. Cu alte cuvinte, ori de câte ori individul se găseşte într-un mediu complex, iar resursele sale de a procesa toate informaţiile vor fi limitate, activarea şi folosirea categoriilor devine strategia cea mai la îndemână. Problema care se pune, este dacă omul foloseşte această strategie în mod deliberat (controlat) sau este doar o caracteristică constructivă a psihicului (automat). Acest efect a fost investigat folosind cel mai des tehnicile ce implicau sarcini simultane. În astfel de situaţii experimentale, subiecţii sunt solicitaţi să efectueze două sarcini în acelaşi timp. Una dintre sarcini este considerată a fi sarcina primară (corespunzătoare variabilei independente), iar cealaltă - sarcina secundară (variabila dependentă). Prin manipularea primei sarcini de către experimentator (se manipulează natura sarcinii, dificultatea, tipul informaţiilor folosite etc.) se modifică performanţele subiecţilor în efectuarea celei de-a doua sarcini. Astfel, aceste performanţe vor fi un indicator al cantităţii de resurse folosite în prima sarcină. Concret, într-un studiu realizat de Macrae, Bodenhausen şi Milne (1994), experimentatorii au cerut subiecţilor să efectueze două sarcini simultan. O sarcină constă în formarea impresiei despre patru ţinte sociale (Nigel, Julian, John, Graham) ale căror comportamente le erau prezentate pe un ecran, iar cealaltă consta în monitorizarea unor informaţii (despre geografia Indoneziei) prezentate pe o casetă audio. Manipularea indusă grupului experimental a constat în furnizarea categoriei sociale a ţintelor prezentate (Nigel-doctorul, Julian-artistul, John-skinhead, Graham-agent imobiliar), iar variabila dependentă era performanţa la reamintirea dirijată şi la monitorizarea informaţiilor de pe caseta audio. Grupul de control nu era informat cu privire la categoriile sociale ale ţintelor. În tabelul de mai jos sunt prezentate trăsăturile de personalitate (dintre care cele stereotipice sunt scrise cu

fonturi italice) care erau descrise de comportamente, pentru fiecare ţintă socială în parte: Tabelul 1:Tăsăturile şi categoriile sociale folosite (dupaMacrae, Milne, Bodenhausen,1994) Nigel-doctorul grijuliu onest de încredere săritor responsabil ghinionist distrat pasiv şters entuziast Julian-artistuI creativ temperamental neconventional sensibil individualist neînfricat activ cordial progresist generos John-skinhead rebel agresiv necinstit neserios periculos norocos perspicace modest optimist curios Graham-agent imobiliar sâcâitor vorbăreţ arogant profitor fără scrupule meloman pesimist posac atent spiritual

Subiecţii trebuiau să îşi formeze o impresie despre cele patru fiinţe sociale, în timp ce trebuiau să reţină informaţiile prezentate pe casetă audio. Experimentatorii măsurau câte comportamente reţineau subiecţii din descrierile prezentate, precum cantitatea reţinută de informaţii despre geografia şi economia Indoneziei (informaţia prezentată auditiv). Rezultatul esenţial al experimentului a confirmat faptul că stereotipul (în cazul nostru, categoria socială a ţintei) este folosit de subiecţi pentru a face faţă suprasolicitării cognitive la care îi supuneau cele două sarcini concurente. Concret, cercetătorii au observat că grupul experimental reţine semnificativ mai multe informaţii consistente cu stereotipul decât grupul de control, în timp ce nu există diferenţe privind informaţiile cu caracter neutru despre cele patru ţinte. După realizarea acestui experiment, cei trei autori şi-au pus problema dacă oamenii folosesc în mod intenţional categoriile sociale (stereotipurile) sau aplicarea acestora este automată (cum de altfel ar trebui să fie, din moment ce e vorba de economisirea resurselor cognitive). Astfel, ei au continuat experimentul cu o a doua fază (subiecţi diferiţi) în care au folosit o tehnică de priming pentru a determina activarea categoriei sociale în mod implicit. Ei au folosit acelaşi fel de stimuli ca şi în faza precedentă (cele patru ţinte sociale), deci au prezentat pe ecranul unui computer serii de comportamente care se presupunea că erau efectuate de persoanele-ţintă. Înainte de afişarea fiecărui comportament, pentru grupul experimental, pe ecranul computerului apărea, subliminal (30 ms.), stimulul care definea categoria socială a ţintei. Apoi, experimentul se desfăşura ca şi în prima fază, participanţii trebuind să îşi formeze o impresie despre cele patru ţinte sociale în timp ce ascultau (trebuind sa reţină cât mai mult) informaţii despre geografia Indoneziei. Rezultatele obţinute au fost similare cu cele din prima fază, subiecţii din grupul experimental reţinând semnificativ mai multe informaţii consistente cu stereotipul implicat de categoria socială decât cei din grupul de control, în timp ce nu exista nici o diferenţă între cele două grupuri privind informaţiile cu caracter neutru (rezultatele sunt prezentate în tabelul următor). Tabelul 2: Media la performanţele subiecţilor în diferite sarcini (după Macrae, Milne, Bodenhausen, 1994) Sarcina Prezent Absent Reamintirea trăsăturilor 3,26 2,00 Consistente 1,75 1,00 Neutre 8,19 6,62 Scor la chestionarul privind informaţiile despre Indonezia Pentru a ilustra şi mai mult avantajele şi efectele folosirii categoriilor sociale, mai ales cele legate de economicitatea cognitivă, cei trei autori au mai realizat un experiment. În acesta subiecţii aveau de-a face cu aceeaşi stimuli ca şi în cele precedente. Deosebirea faţă de fazele anterioare era, pe de o parte, că subiecţii nu mai aveau ca sarcină concurentă să asculte informaţii despre geografia Indoneziei, ci să apese un buton, cât

pot ei de repede, ori de câte ori se aprindea un bec (aprinderea se făcea aleatoriu). Pe de alta parte, deosebit de primele faze, unora dintre subiecţi le-au fost activate categoriile sociale în mod subliminal, iar altora -în mod supraliminal. Ideea de la care au pornit autorii era aceea că, dacă categoriile facilitează într-adevăr procesarea informaţiilor consistente, acest fapt se va reflecta în timpul de reacţie necesar în apăsarea butonului pentru a stinge becul. Astfel, dacă activarea categoriilor "eliberează" resursele cognitive ale subiecţilor, reacţia lor ar trebui să fie mai rapidă. Rezultatele obţinute au confirmat într-adevăr această ipoteză arătând în plus că activarea categoriilor conduce la rezultate mai eficiente în cazul în care aceasta se realizează subliminal, decât în cazul activării supraliminale. În concluzie, aşa cum au sugerat şi alte studii anterioare (Gilbert & Hixon, 1991; Bargh, 1989), categorizarea joacă un rol esenţial în economisirea resurselor cognitive şi doar în cazul procesării informaţiilor contradictorii cu experienţa anterioară aceasta nu îşi mai joacă rolul. Ceea ce este mai important, aplicarea categoriilor se face şi în manieră implicită, adesea inconştient, de unde şi efectele negative ale categorizării (ex. stereotipul, prejudecata). În acelaşi timp, categorizarea se dovedeşte o unealtă folositoare fără de care omul nu s-ar putea descurca în mediul complex înconjurător. Data fiind trivialitatea acţiunilor şi interacţiunilor noastre sociale din viaţa cotidiană, aplicarea categoriilor conduce la economisirea energiilor noastre care pot fi astfel îndreptate eficient în sarcini mult mai importante. Până acum, studiile au arătat că oamenii nu pot controla în totalitate modul în care ei procesează informaţiile, dar că - în schimb - dispun de strategii eficiente de a face faţă "bombardamentului" informaţional. Începând din anii '90, în cogniţia socială a luat avânt curentul automatismului, al prelucrării automate a informaţiei. În cadrul acestui curent, care porneşte de la premisa că prelucrările automate, inconştiente ale informaţiei constituie mai degrabă regula şi nu excepţia sistemului cognitiv (Bargh, 1997), cercetătorii au început să detalieze mai mult studiul componentelor automate ale categorizării. Domeniul este de o importanţă vitală pentru studiu, întrucât se pune problema dacă stereotipurile, dat fiind natura lor automată, pot fi cu adevărat inhibate, iar cei ce discriminează pot fi consideraţi nevinovaţi pentru aceasta. În justiţia americană au existat cazuri în care psihologii sociali au fost chemaţi să pledeze ca specialişti pentru a demonstra că discriminarea este un fenomen normal, cărora oamenii nu i se pot sustrage. De aceea trebuie făcută clar distincţia între activarea şi aplicarea automată a stereotipurilor şi definirea situaţiilor unde intenţia de a discrimina joacă un rol important. Pentru o trecere în revistă a rolului jucat de intenţie în manifestarea stereotipurilor şi prejudecăţilor a se citi S. Fiske (1989). Iată de ce este important studiul efectelor comportamentale produse de categorizarea socială, folosirea stereotipurilor în special. Patricia Devine a fost printre primii cercetători care au făcut diferenţa - esenţială -între conţinutul unei categorii sociale (ex. a unui stereotip) şi activarea sau aplicarea acesteia în percepţia şi judecata socială. Astfel, conform teoriei sale, există o disociere între componentele automate şi cele conştiente ale unei categorii sociale, referindu-se în special la stereotipuri. Pentru a-şi susţine teorie, Devine (1989) a realizat trei experimente. În primul experiment ea a arătat că indiferent de atitudinea lor faţă de un grup social (de a discrimina sau de a nu discrimina acel grup) oamenii cunosc în egală măsură conţinutul stereotipului social asociat acelui grup. În al doilea experiment, ea a demonstrat că în situaţia în care resursele cognitive ale unei persoane sunt limitate (ex. prin efectuare a două sarcini concomitent), stereotipurile sunt aplicate automat în evaluarea unei ţinte sociale ce se comportă ambiguu, chiar şi la persoanele care în mod conştient nu ar folosi stereotipul. Acest rezultat arată că inhibarea sau neaplicarea unei categorii sociale se face cu un consum de resurse cognitive, deci acesta este un proces conştient, neautomat. Pentru a ilustra şi mai bine disocierea dintre componentele automate şi neautomate în aplicarea categoriilor sociale, Devine a realizat un al treilea experiment prin care ea a dorit să arate că efortul conştient poate duce la inhibarea categoriilor sociale, iar acest fapt este valabil doar persoanelor care nu au dezvoltat componenta automată a stereotipurilor (ex. persoanele rasiste faţă de un anumit grup social). În fine, experimentele şi teoria lui Devine arata că cei ce discriminează alte grupuri sociale diferă între ei nu atât prin conţinutul categoriilor (stereotipurile sunt asimilate cultural, deci e posibil că toţi să le posede într-o egală măsură), ci mai ales prin motivaţia de a le aplica. Cu toate acestea, ea a demonstrat că activarea categoriilor este automată şi că oamenii nu i se pot sustrage în prezenţa unui membru sau al unui echivalent

simbolic al acesteia şi doar aplicarea categoriilor sociale este cea care solicită efortul cognitiv. Studiul lui Devine a ridicat din nou problema responsabilităţii indivizilor ce discriminează. Dacă activarea este automată, atunci nu mai există responsabilitate în cazul discriminării sociale? Un număr de cercetări ulterioare şi-au propus să aprofundeze această problemă. Astfel, Gilbert şi Hixon (1991) au conceput un studiu care să arate că - contrar credinţelor din cogniţia socială de până atunci - lipsa resurselor cognitive nu conduce totdeauna la activarea şi aplicarea stereotipurilor, ci - dimpotrivă - poate să le şi inhibe. Cei doi au precizat că activarea şi aplicarea categoriilor sociale sunt două etape distincte. Ei nu au negat natura automată a activării stereotipurilor (asemeni multor alte procese, cum ar fi perceperea înţelesului şi reprezentării cuvintelor odată ce le percepem în stare scrisă), ci doar au condiţionat aceasta de resursele pe care le are la dispoziţie o persoană. Astfel, în două experimente, ei au împărţit subiecţii în două grupuri, dintre care unul avea resurse limitate cognitive (efectua două sarcini simultane). În primul experiment ei au arătat că persoanele cu resurse cognitive limitate nu vor activa categoria socială, deci nu vor putea să o aplice ulterior. Concret, subiecţii trebuiau completeze nişte cuvinte scrise incomplet. Acestea erau prezentate participanţilor pe pancarte care erau purtate fie de o persoană asiatică, fie de o persoană tipic americană. O parte dintre cuvintele ce trebuiau completate de participanţi se refereau la aspecte stereotipice ce descriau rasa celui ce prezenta pancartele (ex. "politicos", ce defineşte o trăsătura specifică asiaticilor), dar ele puteau fi completate şi în alt mod. Jumătate dintre subiecţi erau puşi să facă o altă sarcină simultan în timp ce completau cuvintele (să repete un număr format din opt cifre), în timp ce cealaltă jumătate - nu. Ceea ce experimentatorii măsurau era numărul de completări stereotipice generate de subiecţii din cele două condiţii experimentale. Rezultatele obţinute au arătat că subiecţii ce erau "ocupaţi" cognitiv, cărora le lipseau resursele cognitive, completau semnificativ mai puţine cuvinte în mod stereotipic decât cei care dispuneau de astfel de resurse. Gilbert şi Hixon (1991) au susţinut că aceste rezultate arată faptul că activarea categoriilor sociale nu este un proces complet automat, ci unui care solicită resursele cognitive ale oamenilor. Atunci cum s-ar explică rezultatele obţinute de Devine? Autorii consideră că ceea ce până în acel moment era considerat ca fiind activarea automată a categoriilor sociale se referea de fapt la aplicarea automată a lor. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, cei doi au reluat primul lor experiment, dar pe care 1-au modificat în aşa fel încât o parte dintre subiecţi erau "ocupaţi" cognitiv în timpul activării categoriei sociale, iar altă parte în timpul aplicării acesteia. Practic experimentul îl repeta identic pe primul, dar mai avea o fază experimentală în plus. Astfel, după ce subiecţii completau cuvintele prezentate fie de o persoană asiatică, fie de o persoană americană, ei trebuiau să îşi formeze o impresie despre acea persoană în timp ce aceasta povestea o întâmplare din viaţa sa. În aceasta fază, jumătate din subiecţi erau "ocupaţi" cognitiv, ei trebuind să execute şi o sarcină de căutare vizuală a unor ţinte. Rezultatele obţinute au arătat că în timp ce subiecţii "ocupaţi" cognitiv în timpul activării categoriei sociale (în timpul sarcinii de completare a cuvintelor) nu reuşesc să aplice în mod automat stereotipul, cei cărora le-au fost limitate resursele cognitive după activarea acestora, aplică categoria socială în mod automat. Deci, concluziile principale, confirmate statistic ale acestui studiu sunt două: • în stadiul activării stereotipurilor, aplicarea acestora e posibilă doar dacă persoana are resursele cognitive necesare. • odată activate stereotipurile sunt aplicate în mod automat, mai ales dacă persoana nu dispune de suficiente resurse cognitive. Chiar dacă studiul anterior clarifică faptul că aplicarea categoriilor sociale cuprinde două etape cu caracteristici distincte, mai rămân totuşi de clarificat şi alte aspecte. Multe studii au arătat că categoriile sociale pot fi uşor activate de contextul în care ne aflăm. Întrebarea care se impune este: odată activate, sunt categoriile sociale aplicate automat oricărei ţinte ce este întâlnită ulterior aşa cum sugerează studiile de priming? Studiul următor, realizat de Banaji, Hardin şi Rothman (1993) demonstrează tocmai că aplicarea stereotipurilor se realizează în funcţie de ţinta socială. Cei trei autori au realizat o serie de experimente pentru a arăta că categoria de sex este folosită implicit, pe de o parte, şi că această folosire a categoriei este dependentă de aplicabilitatea ei ţintei sociale respective. Acest din urma aspect al ipotezelor lor este foarte important pentru că aruncă o lumină nouă asupra studiilor ce folosesc primingul ca metodă experimentală. Astfel, conform cu aceşti autori, activarea implicită a unei categorii (sau orice activare de tip priming) are efectele dorite, influenţează procesarea

ulterioară a informaţiei numai dacă aceasta are vreo legătură cu ceea ce a fost activat în timpul primingului. Cu alte cuvinte, dacă e să ilustram teoria lor cu un exemplu clasic de priming, prezentarea subliminală a mesajului "Beti Coca-Cola!" unor spectatori la un cinematograf în timpul vizionarii nu va conduce totdeauna la creşterea sau manifestarea senzaţiei de sete, ci va determina aceasta doar dacă spectatorilor li se va oferi ulterior ocazia să consume băuturi răcoritoare. Concret, cei trei autori au prezentat subiecţilor folosind diferite metode (priming subliminal şi priming supraliminal) trei tipuri de stimuli, unii care aveau legătură cu conceptul de "agresivitate", alţii ce aveau legătură cu conceptul de "dependenţă" şi unii ce erau neutri faţă de aceste două concepte. După ce au fost expuşi stimulilor de priming, toţi subiecţii au citit un pasaj ce descria comportamentele unei persoane, comportamente ce erau ambigui referitor la trăsăturile de "agresivitate" şi "dependenţă". Jumătate din subiecţi ştiau că persoana era o femeie, iar ceilalţi - că era un bărbat. Apoi participanţii trebuiau să evalueze persoana respectivă. Rezultatele au arătat că subiecţii expuşi stimulilor de priming neutri nu difereau întrei ei atunci când evaluau agresivitatea şi dependenţa ţintei femeie sau a celei bărbat. Diferenţele au apărut la subiecţii influenţaţi de stimulii de priming ce se refereau fie la conceptul de "agresivitate" (caracteristic bărbaţilor), fie la cel de "dependenţă" (caracteristic femeilor). Rezultatele au arătat că primingul are efect numai dacă acesta poate fi aplicat ţintei sociale ce urmează a fi evaluată. Tabelul de mai jos (adaptat după Banaji, Hardin & Rothman, 1993), ce descrie una din condiţiile experimentale, ilustrează acest lucru: Tabelul 4: Mediile evaluărilor trăsăturii "dependenţă" în funcţie de tipul de priming şi ţinta socială Tipul de priming Ţinta socială femeie bărbat

Neutru 6,30a 6,63a

Dependenţă 7,68b 6,19a

Notă: Mediile sunt comparate vertical şi orizontal. Cele ce au iniţiale diferite diferă între ele semnificativ (p<0,05). Studiul arata, pe lângă folosirea implicită a categoriilor sociale salient (ce ies în evidenţă), cum ar fi cea de "sex", că aplicarea categoriilor activate anterior (priming) depinde de categoria socială a ţintei. Fără a intra în amănunte privind procesele categorizării multiple (cum se aplică diferite categorii atunci când pentru aceeaşi ţintă socială avem la dispoziţie mai multe), vom menţiona doar două dintre efectele acesteia. Primul efect este acela al categorizării încrucişate şi se referă în special la efectele asupra grupurilor de ţinte sociale. Categorizarea încrucişată se referă la faptul ca pentru mai multe ţinte sociale avem la dispoziţie două sau mai multe categorii care se întretaie una pe alta şi sunt distincte. Spre exemplu, categoriile de vârstă (tineri / bătrâni) şi sex (bărbaţi/femei). Efectele categorizării multiple în această situaţie constau în diminuarea maximizării diferenţelor dintre categorii şi a minimizării celor din cadrul categoriei. Cu alte cuvinte, dihotomizarea grupurilor rezultate din aplicarea categorizării multiple este mai puţin pregnantă. Doise şi Deschamps (1978) au realizat un studiu interesant în aceasta privinţă. Ei au cerut subiecţilor sa evalueze pe o scală trăsături care descriau persoane de ambele sexe şi de diferite vârste prezentate într-o serie de fotografii. Unor subiecţi li s-a spus ca vor vedea fotografii conţinând portrete ale unor femei şi bărbaţi (o singură categorie socială), altor subiecţi li s-a spus că vor trebui să evalueze persoane mai tinere şi mai în vârstă (o singură categorie socială), unui alt grup de subiecţi - că vor vedea persoane de ambele sexe şi de vârste diferite (două categorii sociale), iar altui grup, de control, nu i s-au precizat dinainte categoriile sociale ale ţintelor ce urmau să le evalueze. Rezultatele au arătat că participanţii cărora le-a fost activată doar o singură categorie socială au manifestat o puternică dihotomizare atunci când au evaluat persoanele după trăsături caracteristice acelei categorii (spre exemplu, au văzut bărbaţii ca fiind mult mai autoritari ca femeile), în timp ce

pentru subiecţii cărora le-au fost activate ambele categorii sociale, aceasta tendinţă a fost semnificativ mai mică. Fenomenul este uşor de înţeles şi apare mai ales atunci când o trăsătură este exagerată într-un sens de o categorie socială şi într-un sens opus de o alta. Oamenii sunt probabil cele mai complexe obiecte de percepţie pentru că ei aparţin simultan mai multor categorii sociale (vârstă, grup, sex etc.). Oricare dintre aceste categorii pot servi ca şi criteriu de categorizare, iar una dintre aceste categorii poate domina pe celelalte influenţându-ne astfel percepţia. (Brewer, 1988; Fiske & Neuberg, 1990;, Hamilton & Sherman, 1994). Când întâlnim o persoană ce poate fi categorizată într-un număr mare de feluri, una dintre strategiile mentale ce pot fi adoptate ar fi să considerăm toate categoriile posibile căreia îi aparţine respectiva persoană şi să încercăm să ne facem o părere integrată despre ea. Oricum însă, această posibilitate pare puţin probabilă. Punctul de vedere contemporan asupra cogniţiei umane, caracterizează „perceptorul” social ca fiind un „zgârcit cognitiv” (Fiske & Taylor, 1991) şi caracterizat în special prin trebuinţa de a economist efortul mental. (Bodenhausen, 1990). Întradevăr, una din funcţiile primare ale stereotipului este aceea de a simplifica şi structura percepţia socială (Allport, 1954). În spiritul acestei tradiţii, se presupune că sistemul cognitiv uman rezolvă această dilemă rezultată în urma categorizării multiple a ţintelor sociale individuale prin formarea unei impresii simplificate, bazată pe o singura categorie socială dominantă. Făcând aceasta, se menţine funcţia stereotipurilor de a economisi energie mentală în timp ce se menţine şi funcţia de formare a expectanţelor şi evaluărilor despre ţintă (Hamilton & Sherman, 1994; Macrae, Milne & Bodenhausen, 1994). Deci, folosirea unei categorii simple şi dominante este o caracteristică intrinsecă a sistemului cognitiv uman de procesare a informaţiilor. Tiper şi Driver au propus în 1988 că sistemul cognitiv uman e dominat de două procese de bază (inhibiţia şi excitaţia) şi că principalele beneficii ale acestui sistem procesual dual sunt abilitatea crescută de a diferenţia între reprezentările interne ale „ţintei” şi „distractorilor”. Aceleaşi procese se postulează a exista şi în cazul ţintelor sociale cărora li se aplică categorii multiple. Dintre acestea, doar una devine activată, iar celelalte vor fi inhibate în mod activ. Factorii ce pot conferi un avantaj activaţional sunt: salienţa categoriei, accesibilitatea, relevanţa motivaţională. Deci, odată activată o categorie, celelalte devin inhibate, în sensul că rata lor de activare scade sub nivelul de baza al activării. În acest fel categorizarea multiplă a ţintelor sociale individuale, se deosebeşte de cea de grup, iar efectele sunt diferite. În principal, atunci când mai multe categorii sociale sunt disponibile pentru caracterizarea unei aceleiaşi ţinte sociale, oamenii nu le aplică pe amândouă, aşa cum s-ar putea crede, ca şi în cazul categorizării multiple a grupurilor (unde efectele fiecărei categorii în parte se combină), ci aleg una dintre ele şi o inhibă pe cealaltă. Studiul realizat de Macrae, Bodenhausen şi Milne (1995) ilustrează rolul contextului în activarea categoriilor şi - în plus - demonstrează ce se întâmplă cu celelalte categorii ce pot fi aplicate simultan în categorizarea multiplă. Conform modelului lor teoretic, atunci când mai multe categorii pot fi folosite pentru categorizarea unei ţinte sociale, între aceste categorii are loc o "cursă", o competiţie pe care doar una din categorii o câştigă pentru a fi folosită în categorizare. Cu alte cuvinte, din mai multe categorii doar una este activată pentru a fi aplicată, în timp ce celelalte sunt inhibate în mod activ. Autorii au realizat trei experimente pentru a-şi testa modelul. În primul dintre ele, subiecţii au luat parte mai întâi la o sarcină de vigilenţă. Aceasta era de fapt o sarcină de priming subliminal în care erau activate conceptele de „femeie” şi „asiatic”2. Concret, subiecţii trebuiau să apese un buton ori de câte ori apăreau pe ecran flash-uri luminoase, care erau de fapt cuvinte (cuvintele erau „femeie” sau „asiatic”) ce apăreau pentru foarte scurte perioade de timp (75 ms.) şi erau apoi mascate de alte caractere (timp de alte 75 ms.). Apoi, într-o a doua sarcină, subiecţii erau rugaţi sa verifice calitatea grafică a unei secvenţe video, care înfăţişa o femeie asiatică ce stătea într-un fotoliu şi citea o carte. În cea de-a treia sarcină, participanţii participau într-o sarcină de decizie lexicală în care prin apăsarea unui buton trebuiau să decidă cât pot de repede dacă şiruri de caractere prezentate pe ecranul computerului formează cuvinte cu înţeles sau nu. Printre aceste şiruri, se găseau şi cuvintele de „femeie” şi „asiatic”, iar timpul de reacţie al subiecţilor la aceste cuvinte a constituit variabila dependentă. Rezultatele obţinute au arătat că subiecţii din grupurile experimentale au avut timpi de reacţie semnificativ mai scurţi decât cei din grupul de control (ce nu a participat la sarcina de priming) în prezenţa categoriei

activate de priming şi timpi de reacţie mult mai lungi la categoria cealaltă. Tabelul de mai jos arată rezultatele obţinute: Tabel 5: Media timpilor de reacţie la sarcina de decizie lexicală pentru cuvintele critice, în funcţie de tipul de priming (după Macrae, Bodenhausen, Milne, 1995;experiment 1) sssssCategoria (decizie lexicală) Categoria(priming) femeie asiatică 763 control 631 Aşa cum se observă în tabelul de mai sus, nu numai că timpii de reacţie pentru categoria activată sunt semnificativ mai scurţi la grupul experimental decât la cel de control, dar ei devin semnificativ mai lungi atunci când este vorba de cealaltă categorie aplicabilă. Cu alte cuvinte primingul activează una din categorii, iar expunerea subiectului la o ţintă căreia i se aplică această categorie determină inhibarea altor categorii ce se pot activa.2 Pentru a elimina criticile care s-ar putea aduce primului lor experiment privind faptul că timpul de reacţie mai lung pentru categoria neactivată în etapa de priming s-ar putea datora unui deficit al resurselor atenţionale în răspunsul faţă de cealaltă categorie (activarea unei categorii poate determina pe subiect să acorde mai multa atenţie informaţiilor consistente cu aceasta), cei trei autori au realizat un al doilea experiment. În acesta din urma, totul a fost identic cu primul experiment, doar că în loc de a observa o femeie asiatică pe caseta video, toţi subiecţii au vizionat un fragment dintr-un spectacol. Astfel, subiecţii au efectuat sarcina de decizie lexicală fără a mai fi expuşi ţintei sociale categorizabilă multiplu. Rezultatele au arătat de data aceasta efectul de priming, dar nu au mai evidenţiat şi pe cel al inhibării (vezi tabelul de mai jos). Deci, expunerea subiecţilor faţă de ţinta categorizabilă multiplu a condus la inhibarea celeilalte categorii sociale. Tabel 6: Media timpilor de reacţie la sarcina de decizie lexicală pentru cuvintele critice, în funcţie de tipul de priming (după Macrae, Bodenhausen, Milne, 1995; experiment 2) Categoria (decizie lexicala) Categoria(priming) femeie asiatică 647 control 649 631 Pentru a verifica soliditatea efectului de inhibiţie a categoriilor sociale aplicabile unei ţinte multiple şi
2

Femeie 514

Asiatic 794 528 649

Femeie 522

Asiatic 658 538

spre de osebire de limba română, în limba engleză nu există cuvântul asiatică ca un singur cuvânt, ci ca o combinaţie de două cuvinte (Asian woman)

pentru a arăta că acesta poate fi determinat de contextul social, Macrae, Bodenhausen şi Milne au mai realizat un ultim experiment în care au manipulat primingul prin intermediul contextului social, într-o manieră mai apropiată de realitate. Astfel, ei au prezentat subiecţilor din grupurile experimentale secvenţe video ce înfăţişau o femeie asiatică ce mânca orez cu beţişoarele (scenă care activa categoria de "asiatic") sau o femeie asiatică ce se machia (scenă care activa categoria de "femeie"). Apoi, au pus subiecţii să efectueze aceeaşi sarcină de decizie lexicală ca şi în studiile anterioare. Rezultatele, cu un pattern identic celui din primul experiment, au confirmat din nou că expunerea participanţilor la o ţintă socială categorizabilă multiplu determină activarea uneia din categorii şi inhibarea celeilalte. Până de curând, cercetătorii au fost interesaţi ce se întâmplă atunci când contextul social determina activarea unei categorii. Dar nu numai activarea stereotipurilor şi a categoriilor sociale are influenţă asupra procesării ulterioare a informaţiilor, ci şi inhibarea acestora. Mai mult, este interesant că efectele comportamentale ale categorizării sunt de asemenea foarte puternice. Ilustrativ în acest sens este atât studiul realizat de Macrae, Bodenhausen, Milne şi Jetten (1994), cât şi titlul oferit de ei pentru acesta. Out of mind, back in sight. Pornind de la constatarea că adesea oamenii, în diferite contexte sociale trebuie să îşi inhibe, să îşi suprime anumite categorii sociale (ex. stereotipurile) atunci când interacţionează cu diferite ţinte sociale, autorii şi-au pus întrebarea dacă inhibarea categoriilor sociale este cea mai bună strategie pentru a împiedica aplicarea lor. Studii anterioare din domeniul suprimării gândurilor au evidenţiat un efect contrar, în sensul că ceea ce este suprimat are tendinţa de a reveni obsesiv în minte, influenţând mai puternic prelucrarea ulterioară a informaţiei. Plecând de la aceste constatări, autorii au presupus că şi inhibarea activă, conştientă a unor stereotipuri poate avea efecte negative ce ar consta tocmai în activarea şi mai puternică a acestora. Pentru a ilustra acest punct teoretic, ei au realizat două experimente, unul prin care au arătat manifestarea acestui efect asupra procesării informaţiilor şi al doilea în care au arătat efectele lui comportamentale. În primul experiment, subiecţilor le-a fost prezentată o fotografie ce înfăţişa un „skinhead” (persoana tânără ce preferă să umble ras în cap). Li s-a cerut să povestească cum ar arăta o zi tipică din viaţa acelei persoane. O parte din subiecţi (grupul experimental) au fost rugaţi să încerce să scrie povestirea astfel încât să nu fie influenţaţi de stereotipul negativ pe care lumea îl are în general despre aceşti oameni, în timp ce celorlalţi subiecţi nu li s-a cerut acest lucru. Apoi, tuturor li s-a mai arătat o fotografie ce înfăţişa un alt „skinhead” şi li s-a cerut să mai scrie încă o descriere a unei zile tipice din viaţa acelui om. De data aceasta nici unui subiect nu i s-a mai cerut să conceapă povestirea fără a fi influenţaţi de stereotip. Rezultatele au fost clare. În mod semnificativ, subiecţii care şi-au inhibat stereotipul (categoria socială) în cursul realizării primei povestiri, au folosit semnificativ mai multe cuvinte stereotipice în a doua descriere decât subiecţii din grupul de control. Mai interesant este însă efectul comportamental demonstrat de autori în alt experiment. Prima sarcina a fost identică cu cea din primul experiment, o parte din subiecţi fiind instruiţi să îşi suprime stereotipul despre skinheads. După ce au scris povestirea, subiecţilor li s-a spus că trebuie să întâlnească acea persoană într-o cameră alăturată. Când ajungeau în acea cameră, subiecţilor li s-a cerut să aştepte puţin până ce cealaltă persoană revine în cameră. Acolo, lângă un perete se găseau 8 scaune aşezate în linie, iar pe primul scaun de lângă uşa era lăsată o geacă de piele cu ţinte (specifică skinheads). Subiecţii erau rugaţi să aştepte pe unul din scaune venirea celuilalt. Ceea ce au măsurat experimentatorii a fost la ce distanţa (pe al câtelea scaun) s-au aşezat subiecţii de lucrurile personale ale skinhead-ului. Rezultatele au confirmat că participanţii ce îşi inhibaseră anterior stereotipul s-au aşezat mult mai departe decât cei din grupul de control, care nu inhibaseră categoria socială. Deci inhibarea conştientă a categoriilor sociale poate avea un efect contrar celui scontat de cel ce inhibă categoria. Cu toate acestea, studii ulterioare au arătat că acest efect este valabil doar pentru categoriile ce nu sunt folosite foarte des şi că el poate fi evitat prin folosirea repetată a acestui mecanism (Moskowitz et. al., 1997). Deşi lansate recent, studiile privind efectul comportamental al categorizării sociale arată că, uneori, acestea sunt cu mult mai accentuate decât cele observate la nivelul gândirii, ceea ce poate susţine existenţa unor altor factori mediatori puşi în evidenţă mai ales prin perspectiva proceselor automate. În concluzie, adepţii automatismului par să aibă succes. Chiar dacă nu ne convine, că oameni obişnuiţi şi mai ales ca societate, să ne ştim dominaţi de procesele automate (monstrul cognitiv, nu?), rolul ştiinţei este de a evidenţia modul în care funcţionăm într-adevăr, indiferent care sunt standardele sociale sau morale. Există

însă o speranţă. Chiar dacă suntem dominaţi de aceste procese automate, studiile arată totuşi că ele sunt eficiente şi ne ajută într-adevăr în viaţa de zi cu zi, chiar dacă nu perfect.

Teme: 1. 2. 3. 4. Psihologia cognitivă: modă sau paradigmă teoretică? Relaţia dintre psihologia cognitivă şi celelalte ştiinţe cognitive . Explicaţi din perspectivă cognitivistă organizarea perceptuală. Prezentaţi comparativ cele mai importante modele cognitiviste propuse pentru a explica recunoaşterea obiectelor. 5. Specificul procesării automate – analiză şi exemplificare. 6. Prezentaţi sintetic principalele perspective de abordare ale proceselor mnezice. 7. Prezentaţi un exemplu concret prin care să evidenţiaţi aspectele importante specifice teoriei codării duale (Paivio). 8. Comparaţi teoria definirii atributelor (defining-attribute theory ) cu teoria prototipului (characteristic-attribute theory) 9. Propuneţi câteva exemple concrete pe baza cărora să evidenţiaţi diferenţele dintre schemele cognitive şi scenariile cognitive. 10. Rolul procesărilor automate în cogniţia socială 11. Propuneţi un plan de cercetare care să aibă la bază unele dintre noţiunile şi modelele explicative prezentate în cadrul acestui curs.

Bibliografie:
1. 2.

3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.

Anderson,J. R., 1983, Retrival of information from long-term memory. Science, 220 Atkinson, R.C. & Sffrin R., M., 1968, Human Memory: A Proposed System and Its Control Processes, in K. Spence & J. Spence: The Psychology of Learning and Motivation, New York, Academic Press Biederman, I., 1987, Recognition by components: A theory of Human image understanding, Psychological Review, 94, p. 115-147 Best, J.B., , 1989, Cognitive Psychology, West publishing company Craik, F & Lockhart. S, 1972, Levels of processing: A framework for memory research, Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 11 David, D., 2000, Prelucrări inconştiente de informaţie – contaminarea psihologică în mass media, practica clinică şi juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca Gibson & Walk, 1960, The “Visual Cliff”, Scientific American, 202, p. 64-71; Marr, D., 1982, Vision, San Francisco: W. H. Freeman and Company Miclea, M., Radu, I., 1989 - Modelarea în sistemul psihologiei cognitive, în Revista de Psihologie, nr. 1. Miclea, Mircea, 1994, Psihologie cognitivă, editura Gloria, Cluj-Napoca Neisser, U., 1978, Memory: What are the Important Question, in M. Gruneberg, P.E. Paivio, A., 1971, Imagery and verbal processes, New York: Holt Rinehard & Winston Palmer, S.E., 1975, The effects of contextual scenes of the identification of objects, Memory & Cognition, 3, p. 519-526 Posner, M. I, 1973, Cognition: An Introduction, Glenview, I L: Scott, Foresman Rosch, E., 1973, Natural categories, Cognitive psychology, 7 Sperling, G., 1960, The information available in brief visual reprezentation. Psychological Monographs, 74 Tulving, E., 1972, Episodic and semantic memory, in E. Tulving & W. Donaldson, Organisation and memory, New York: Academic Press Tversky, A & Kahneman, D., 1973, Judgment under uncertainty: Heuristics and biases, Science, 185 Zlate, Mielu, , 1999, Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->