You are on page 1of 7

Curs nr. 5 SENZAŢIILE Viaţa psihică începe cu senzaţiile.

Acestea realizează cea dintâi şi cea mai simplă legătură informaţională cu lumea şi cu sine. Senzaţiile au o foarte mare importanţă pentru dezvoltarea altor procese cognitive complexe. Lipsa senzaţiilor înseamnă inexistenţa legăturilor cu ambianţa, stagnarea dezvoltării. Definiţie: Senzaţiile sunt procese psihice elementare, prin care se semnalizează separat, în forma unei imagini simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Astfel, senzaţiile sunt procese psihice ce se dessfăşoară în timp scurt şi duc la apariţia unui produs specific, şi anume imaginea senzorială. Însă, la om, în cea mai mare parte a timpului, nu se produc senzaţii pure, ci ele sunt integrate în procese mai complexe care se numesc percepţii. Senzaţii pure se obţin numai în laborator. De asemenea, imediat după naştere, copilul dispune numai de senzaţii, iar dezvoltarea acestora este o condiţie necesară a apariţiei percepţiilor şi reprezentărilor. Însuşirile senzaţiilor 1. Calitatea – este însuşirea care diferenţiază o senzaţie de alta. Astfel se poate vorbi despre senzaţii vizuale, auditive, olfactive etc. Această calitate este şi un criteriu de clasificare a senzaţiilor. Ea depinde de doi factori principali: - natura stimulilor din mediul ambiant – care pot fi undele electromagnetice, vibraţiile aerului, substanţele volative etc.; - specificul funcţionării fiecărui analizator; Diversitatea senzaţiilor este rezultatul adaptării analizatorilor de-a lungul filogenezei în condiţiile de viaţă de pe Pământ. 2. Intensitatea (puterea, tăria) – este proporţională cu cea a stimulului. Dar intensitatea senzaţiei mai depinde şi de alţi factori: starea generală a organismului, gradul de sensibilitate a analizatorului din acel moment. De ex., în stare de oboseală sau de boală chiar şi stimulii puternici sunt mai slab recepţionaţi. La fel se întâmplă şi dacă doar analizatorul respectiv a fost suparasolicitat anterior. 3. Durata senzaţiei - corespunde, în general duratei acţiunii stimulului. Trebuie însă să se ţină seama de existenţa a altor două fenomene: - perioada de latenţă – senzaţia nu apare concomitent cu acţiunea stimulului, ci după un interval de cca. 100-150 miimi de secundă; - efectul de postacţiune – după încetarea acţiunii stimulului, se menţine câteva miimi de secundă o urmă, o imagine consecutivă. Aceasta are o mare importanţă în producerea percepţiei. Oamenii se deosebesc după durata perioadei de latenţă. Cei mobili au o latenţă mică, iar cei inerţi una mai mare decât valorile medii ale acesteia. 4. Tonalitatea afectivă – se referă la faptul că senzaţiile sunt însoţite de trăiri afective plaăcute sau neplăcute. Aceasta depinde, pe de o parte, de natura stimulului şi, pe de altă parte, de experienţa anterioară a subiectului şi de atitudinile pe care şi le-a format. Exemple: sunetele stridente sau mirosurile şi gusturile dezagreabile sunt însoţite se neplăcere; experienţa periculoasă a unui incendiu poate face ca cineva să nu suporte roşul aprins; atitudinile culturale ale românilor explică neplăcerea lor faţă de negru care este semnul doliului. 5. Valoarea informaţională – se referă la faptul că senzaţiile reflectă: - însuşiri ale obiectelor exterioare şi pe această bază mişcările şi acţiunile pot fi eficiente; - gradul de încordare musculară şi direcţia de orientare a mişcărilor; - stări interne legate de satisfacerea trebuinţelor fundamentale. Această valoare constituie un criteriu de grupare a senzaţiilor în categorii principale. 6. Caracterul conştient – este o însuşire ce apare numai după ce s-au dezvoltat alte procese psihice cum ar fi: gândirea, memoria, mecanismele limbajului. La începutul vieţii, senzaţiile nu pot fi conştientizate. Între 1 şi 3 ani apare conştiinţa şi senzaţiile încep să aibă aceată calitate. La adult, multe senzaţii rămân inconştiente, doar unele ajung să fie conştientizate.

1

care apar şi se dezvoltă treptat în cursul evoluţiei regnului animal. funcţionarea insuficientă a unora sau altora dintre componente perturbă realizarea senzaţiilor corespunzătoare. Omul dispune de cele mai multe feluri de senzaţii şi cu cea mai diversă implicare în viaţa şi activitatea lui. Ea este formată din căile nervoase descendente. de a răspunde prin modificări biochimice la stimuii exteriori (ex: şocul mecanic. Din punct de vedere psihofiziologic.Calea de conducere – a influxului nervos este componenta intermediară: Ea este alcătuită din fibre nervoase senzitive şi mai mulţi centri subcorticali. care fac o analiză primară a influxului nervos şi un prim filtraj senzorial. mai ales a verigei centrale. menţinând gradul său de activare. în care se fac cele mai fine operaţii de decodificare şi o alta periferică. la om s-au perfecţionat şi mecanismele de producere a senzaţiilor. curentul electric) şi la cei care intră în structura schimburilor metabolice (alimentari).Veriga centrală – este cea mai importantă componentă a analizatorului. o dată cu apariţia ţesutului nervos.Este componenta care transformă energia excitanţilor în influx nervos. Aceste căi de conducere au fost numite specifice. numită zonă de asociaţie. Căile specifice de conducere transferă informaţia la scoarţa cerebrală specializată. adică în impulsuri nervoase cu anumite caracteristici. adică a prelucrării-interpretării semnalelor sosite de la receptor se obţine senzaţia conştientizată. Sensibilitatea se diferenţiază şi se dezvoltă în filogeneză pe fondul excitabilităţii sau iritabilităţii primare care este proprietatea oricărei celule vii de a reacţiona. 2 . analizatorul este ansamblul structural-funcţional care face posibilă apariţia senzaţiilor. omul ar intra în stare de somn. Analizatorul are o activitate reflexă unitară. adică în transformarea impulsurilor nervoase în fapt psihic. sensibilitatea se exercită ca funcţie a unui aparat specific denumit sistem de integrare senzorială sau analizator. prin care scoarţa cerebrală îşi exercită influenţa sa reglatoare asupra celorlalte componente ale analizatorului. numite receptori. îndeplineşte rolul de a înregistra acţiunea stimulului specific şi de a o transforma în excitaţie nervoasă . Ea este o zonă corticală specializată în decodificare. Totodată. Fiecare analizator are o zonă corticală proprie (ex: cel vizual în lobii occipitali. cel tactil în lobii parietali). face imposibilă apariţia senzaţiei specifice acelui analizator.Mecanismul de producere a senzaţiilor La baza senzaţiei se află o proprietate funcţională a organismenlor animale – sensibilitatea. sensibilitatea este funcţia doar a anumitor celule. Dacă ele nu ar funcţiona. de care se leagă apariţia psihicului. care este proprietatea oricărei celule vii. În alcătuirea analizatorului intră următoarele componente: .Receptorul – celula senzorială dispusă la periferie. Ca urmare. cel auditiv în lobii temporali. care transmit excitaţii în mod difuz la nivelul întregii scoartţe. În urma decodării. sensibilitatea se va conecta în schema generală a funcţiei de semnalizare a sistemului nervos. . Deci. astfel că la scoarţa cerebrală se vor transmite numai anumite impulsuri. De asemenea. Mediul socio-cultural al omului a solicitat şi dezvoltat şi mai mult sensibilitatea. . Împreună cu ele sunt şi căi nespecifice. Spre deosebire de excitabilitate. în vederea recepţionării cât mai bune a stimulilor. . cu funcţii de integrare a senzaţiilor în ansambluri. cortico-subcorticale. Această transformare este o codare: o trecere a stimulărilor exterioare într-un cod neurofiziologic. Zona corticală are o porţiune centrală numită nucleul analizatorului.Conexiunea inversă – asigură autoreglarea analizatorului. Lipsa unei componente. mai extinsă.

despre stările lui interne: . . sunt absorbite sau reflectate de acestea. Culorile care rezultă din reflectarea şi absorbţia selectivă a radiaţiilor primite de obiect se numesc cromatice. a undelor electromagnetice cuprinse între 390 şi 800 milimicroni.luminozitatea (sau strălucirea) culorii – este dată de cantitatea de lumină pe care o răsfrânge tonul cromatic respectiv. 3 . acţionând asupra obiectelor materiale din jur. galben: 590-560 milimicroni. violet: 430-390 milimicroni. Combinarea acestor trei proprietăţi duce la un număr foarte mare de nuanţe cromatice.sensibilitatea cromatică. La om. natura conţinutului informaţional (ce fel de însuşiri concrete sunt semnalizate prin respectivele senzaţii): . tendoanelor. mai spălăcită. .senzaţii exteroceptive – dau informaţii despre obiectele şi fenomenele din lumea externă: . ce stă la baza capacităţii de diferenţiere şi identificare a culorilor: Undele electromagnetice se propagă de la sursele naturale (soare) sau artificiale (corpuri de iluminat) sau de la obiectele luminate. Albul. când obiectul reflectă şi absoarbe în proporţie relativ egală razele respective. apare senzaţia de cenuşiu. parţial sau selectiv. negrul şi nuanţele de cenuşiu alcătuiesc culorile acromatice. se obţine senzaţia culorii albe. sunt mai omogene ca lungime. Senzaţiile vizuale iau naştere ca rezultat al recepţionării şi prelucrării în cadrul analizatorului vizual (optic). indigo: 470-430 milimicroni. verde: 530-500 milimicroni. cu atât culoarea va părea mai ştearsă. o culoare strălucitoare reflectă mai multă lumină decât una mai puţin strălucitoare. Cu cât se amestecă mai multe lungimi de undă. senzaţiile interne (organice). . Proprietăţile culorilor: .analizatorul olfactiv (fosele nazale) – senzaţii olfactive. când obiectul absoarbe întregul fascicul. Culoarea este traducerea în plan subiectiv a acţiunii acestor unde (sau radiaţii luminoase) care.analizatorul cutanat (pielea) – senzaţii cutanate: tactile şi termice. muşchilor) – senzaţii interne (organice). senzaţiile cutanate. sensibilitatea vizuală se manifestă sub două forme: .senzaţiile vizuale.senzaţii interoceptive – dau informaţii despre propriul corp. cu cât undele electromagnetice care ne dau culoarea respectivă. tipul aparatului specializat pentru recepţie (a analizatorului sau organului de simţ implicat): . senzaţiile chinestezice. . pe baza căreia diferenţiem lumina de întuneric şi diferitele intensităţi ale luminii.senzaţiile proprioceptive. portocaliu: 620-590 milimicroni. -analizatorul proprioceptiv-chinestezic (receptorii de la nivelul muşchilor. total. . senzaţiile auditive. albastru: 500-470 milimicroni. . astfel o culoare este cu atât mai pură. se produce senzaţia culorii negre.analizatorul vizual (ochiul) – senzaţii vizuale. ligamentelor) – senzaţii proprioceptive şi chinestezice.analizatorul auditiv (urechea) – senzaţii auditive. Când obiectul reflectă întregul fascicul de raze. Descrierea tipurilor de senzaţii 1. Ele se situează în banda radiaţiilor electromagnetice luminoase corespunzătoare următoarelor lungimi de unde: roşu: 760-620 milimicroni.analizatorul intern (receptorii de la nivelul organelor interne. . senzaţiile gustative.tonalitatea cromatică – este determinată de lungimea de undă care predomină în lumina care stimulează ochiul .Clasificarea senzaţiilor (principalele modalităţi senzoriale) Se folosesc două mari criterii: 1.saturaţia (sau puritatea) culorii – este dată de gradul de expresivitate a culorii.analizatorul gustativ (limba) – senzaţii gustative. adică sunt de acelaşi fel. senzaţiile olfactive. .sensibilitatea luminoasă. 2.

plăcute sau dezagreabile. adică sunetele sub 16 cicli/sec. din combinaţia acestora rezultă nenumărate gusturi.Fenomenul psihic de amestec al culorilor: .frecvenţa determină înălţimea sunetului. asperitatea (rugurozitatea-netezimea). . 5.Acest fenomen se produce prin stimularea concomitentă sau succesivă a analizatorului vizual cu culori diferite. Există patru senzaţii gustative fundamentale: dulce.termice – sunt determinate de diferenţa dintre temperatura propriului corp şi cea a obiectelor exterioare cu care omul vine în contact. Senzaţiile auditive apar ca rezultat al recepţionării şi prelucrării de către analizatorul auditiv a undelor sonore (vibraţii ale aerului care sunt produse de obiecte care se mişcă). textilă etc. . natura materialului (metalică. timbrul reflectă puritatea sau compoziţia undelor sonore. 3. 4.forma se reflectă subiectiv ca timbrul. 2. Ele reflectă însuşiri importante ale obiectelor materiale din jur: duritatea. galben-albastru. acru. după această calitate. sărat. . . obţinem portocaliul). Senzaţiile vizuale au cea mai mare pondere şi o foarte mare importanţă pentru viaţa omului.forma – reprezintă complexitatea sau puritatea undelor sonore (forma vibraţiei depinde de sursa care emite sunetul). împreună contribuie la formarea gustului alimentar. cuprinse între 1620000 Hz (vibraţii pe secundă) sau cicli pe secundă. Senzaţiile gustative şi cele olfactive sunt strâns legate între ele. portocaliu-violet. 4 .).amplitudinea – este determinată de deplasarea maximă a corpului în vibraţie faţă de poziţia de repaus (este dependentă de cantitatea de energie transportată de undele sonore). sunetele pot fi acute (înalte) sau grave (joase). Senzaţiile cutanate sunt de două feluri: . Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile care pătrund în cavitatea bucală. .Din combinarea a două culori necomplementare rezultă o culoare intermediară (ex. Proprietăţile fizice ale undelor sonore: . şi ultrasunetele. neplăcute). intensitatea are un rol deosebit în determinarea efectelor psihologice ale muzicii. .amplitudinea se reflectă în intensitatea sunetelor. adică sunetele peste 20000 cicli/sec. Informaţia despre asemenea însuşiri se sistematizează în experienţa cognitivă generală despre materialitatea lumii. aceste senzaţii stau la baza elaborării şi funcţionării mişcărilor de vehiculare a obiectelor. despre caracteristicile şi relaţiile spaţiale.Culorile complementare sun perechi de culori care se neutralizează reciproc. lemnoasă. facilitează diferenţierea şi identificarea obiectelor şi substanţelor. dar produse de surse sonore diferite. Coresponentele psihice ale proprietăţilor fizice ale undelor sonore sunt: . amestecate în proporţii egale dau o nuanţă acromatică – gri.tactile – iau naştere la atingerea sau apăsarea uşoară a diferitelor puncte ale pielii. amar. Au o puternică încărcătură afectivă (agreabile. Sunt: roşu-verde. . Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţile chimice ale substanţelor volative (odorifice) care pătrund în fosele nazale odată cu aerul respirat şi se intensifică odată cu accelerarea inspiraţiei. timbrul este însuşirea care deosebeşte între ele sunetele egale ca înălţime şi intensitate.Ele reglează desfăşurarea proceselor metabolice şi vegetative ale organismului. nu sunt percepute de urechea umană.frecvenţa – este dată de numărul vibraţiilor pe secundă. amestecând galbenul cu roşul. sunt senzaţiile de cald şi de rece. În plan comportamental. capacitatea de percepere a înălţimii şi a raporturilor de înălţime este o componentă împortantă a auzului muzical. Ele poartă numele substanţelor care le produc. Infrasunetele.

7. reprezentat de tensiunea musculară din muşchii antrenaţi pentru diferite poziţii. Pragul minim absolut (sau inferior) este intensitatea cea mai mică a unui stimul care poate determina o senzaţie specifică pentru un analizator. de vigoare.6. Pragul minim absolut pentru sensibilitatea vizuală este de 1-2 cuante de lumină. pot fi: dureri periferice cutanate. a corpului în spaţiu. Intensităţile stimulilor cu valori sub pragul inferior absolut se numesc subliminale. Pragul maxim absolut (sau superior) este cea mai mare cantitate dintr-un stimul. concretizată în suferinţă. cu atât intensitatea fizică a stimulului necesră pentru a provoca o senzaţie va fi mai mică şi invers. dureri moderate. Această dependenţă se exprimă matematic prin formula E= 1/I unde E = sensibilitatea iar I = intensitatea stimulului. de saţietate. dureri puternice. 5 .reglarea mişcărilor. I. de greaţă. În cazul senzaţiilor de durere de mai poate vorbi despre proiecţia durerii – apariţia durerii în partea opusă sursei acesteia şi despre iradierea durerii – diseminarea senzaţiei dureroase pe o anumită arie în jurul sursei durerii. pentru cea tactilă. Legea proporţionalităţii inverse Cu cât nivelul sensibilităţii este mai ridicat. de forţă. . dureri de scurtă durată. Rolul senzaţiilor organice este eminamente biologic – menţinerea unităţii funcţionale şi a echilibrului optim al organismului ca entitate vie. După sursa lor. 2. 3-4 gr/mm. Senzaţiile proprioceptive semnalizează postura membrelor. trunchiului şi capului. Continuumul sensibilităţii se delimitează prin cele două praguri absolute – inferior xi şi superior xs. După intensitate. Au o puternică încărcătură afectivă.integrarea lor în acţiuni voluntare complexe. dureri continue. După durată pot fi: dureri fulgerătoare. Legile generale ale sensibilităţii Funcţionarea analizatorilor şi producerea senzaţiilor implică acţiunea mai multor legi. pot fi: dureri uşoare. pentru cea auditivă este de 16-20 cicli/secundă. Excitantul lor este intern. Rolurile lor principale sunt: . chinestezia verbo-motorie. Senzaţiile de durere au o tonalitate afectivă negativă puternică. Există şi un prag maxim absolut. de satisfacere. durata şi intensitatea efortului pentru realizarea lor. Legi psihofizice – exprimă relaţia de dependenţă dintre nivelul sensibilităţii (E) şi intensitatea fizică a stimulului 1. Formele de bază ale chinesteziei sunt: chinestezia aparatului locomotor. Ele au un rol fundamental în apărarea organismului. de sete. iar înregistrarea lor a fost denumită percepţie subliminală (inconştientă). care mai determină încă o senzaţie specifică (evident foarte puternică). a menţinerii bunei funcţionări a organismului şi a sănătăţii sale. Ele stimulează omul să acţioneze în vederea restabilirii unui echilibru. Senzaţiile organice reflectă modificările care se produc în mediul intern al organismului la nivelul umorilor. denumit prag minim absolut. Legea pragurilor absolute Un stimul sau excitant produce o senzaţie numai dacă atinge o anumită intensitate care depăşeşete un anumit prag. Ele semnalizează tulburări funcţionale sau distrugeri de ţesuturi organice. Se disting astfel: senzaţia de foame. 8. Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi informează despre direcţia. dureri viscerale.chinestezia manuală. dureri profunde musculare. ţesuturilor şi organelor. O categorie deosebită o constituie senzaţiile de durere (algice).

Comparându-se modificarea intensităţii stimulului şi cea a senzaţiei. două persoane. prea slabe sau prea puternice. în sfera recepţiei vizuale a culorilor şi mărimilor: negru pe fond alb. Cercetările ulterioare au arătat că legea Weber-Fechner se respectă numai pentru valorile medii ale stimulilor. Cea mai puternică adaptare este cea vizuală. în schimb. Se manifestă.). albastru pe fond alb. cu precădere. Adaptarea se realizează cel mai puţin pentru senzaţiile auditive şi pentru cele de durere. dacă stimulul este foarte slab. Aceasta se numeşte legea Weber-Fechner (după numele celor doi cercetători care au descoperit-o): raportul dintre intensitatea modificată a stimulului specific ∆x şi intensitatea iniţială a lui x este constant şi se exprimă matematic astfel: K (const) = ∆x/x. una scundă şi cealaltă înaltă. în cel al sensibilităţii auditive de 1/10. Această modificare se realizează în două sensuri: ascendent – adaptare pozitivă: nivelul sensibilităţii creşte. Astfel. iar cea de-a 6 . Legi psihofiziologice – reflectă dependenţa senzaţiei nu numai de proprietăţile fizice ale stimulului. iluminatul puternic duce la scăderea considerabilă a nivelului sensibilităţii luminoase). Pragul diferenţial este cantitatea minimă de excitant care adăugată la stimularea iniţială. Acesta este de câteva ori mai mare decât cel diferenţial pentru că discriminarea senzaţiilor trebuie să se facă repede şi clar. b) contrast simultan (concomitenat) – scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli care acţionează deodată. În structura fiecărui analizator există mecanisme speciale de accentuare a contrastului şi deci de optimizare a receptării stimulilor. 3. Legea pragurilor diferenţiale Există şi un prag diferenţial. ne apar în percepţie – prima şi mai scundă decât este în realitate. Pentru intensităţile extreme. s-a constatat că prima creşte în progresie geometrică iar cealaltă în progresie aritmetică. valoarea acestui raport este de 1/100. el putând fi recepţionat şi pe fondul unei sensibilităţi mai scăzute (principiul economiei). Există două feluri de contrast: a) contrast succesiv (consecutiv) . ca urmare a acţiunii timp relativ îndelungat.. pentru sensibilitatea tactilă de presiune este de 1/30. pentru a putea fi recepţionat este necesară creşterea nivelului sensibilităţii. 2. dar este mai deosebită la văz. 20-30 minute. nu este nevoie ca sensibilitatea să rămână ridicată. dacă stimulul este puternic. ci şi de variaţiile fiziologice în cadrul fiecărui analizator sau de interacţiunea dintre analizatori: 1. tact şi olfacţie. statul în întuneric timp de 30 de minute duce la creşterea de câteva mii de ori a sensibilităţii luminoase) şi descendent – adaptare negativă: nivelul sensibilităţii scade. Astfel. Ea constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli cu caracteristici contrare. a apariţiei senzaţiilor de durere (pot chiar distruge analizatorul). determină o nouă senzaţie. Adaptarea apare ca proces de reglare a funcţionării analizatorilor. Această lege acţionează la nivelul tuturor analizatorilor. Astfel. a unui stimul de intensitate slabă (de exemplu. ca urmare a acţiunii îndelungate a unui stimul de intensitate mare (de exemplu. Legea pragurilor diferenţiale a fost aplicată în psihologia industrială şi s-a elaborat un nou concept: pragul operaţional. II. percepute simultan. în cazul sensibilităţii vizuale. Legea adaptării reflectă modificarea nivelului iniţial al sensibilităţii în cadrul unui analizator sub influenţa intensităţii şi duratei de acţiune a stimulilor specifici. de la nivelul scoarţei cerebrale. coordonat central. roşu pe fond alb etc. se aplică o lege exponenţială: intensitatea stimulului trebuie să crească exponenţial pentru ca intensitatea senzaţiei să crească abia sesizabil. Legea contrastului reflectă efectul asupra sensibilităţii al interacţiunii în timp şi spaţiu a doi stimuli specifice. este necesar să adăugăm o câtime (raţie) la intensitatea iniţială a stimulului specific corespunzător.Intensităţile stimulilor care depăşesc valoarea pragului absolut superior se numesc supraliminale şi efectul lor se traduce sub forma senzaţiilor nespecifice pentru analizatorul respectiv .scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli contari care urmează unul după altul (exemple: un sunet mediu va fi perceput ca fiind mai puternic dacă înainte a acţionat un sunet slab. pentru a determina o creştere abia conştientizabilă în intensitatea senzaţiei actuale. acrul după dulce devine mai puternic şi invers etc. negru pe fond galben.

Legile socio-culturale exprimă transformările de perfecţionare şi optimizare sub influenţa noilor tipuri de stimuli (verbali. (Exemplu: activitatea de pictură va favoriza dezvoltarea sensibilităţii cromatice la nivel superior comparativ cu persoanele care nu desfăşoară constant o astfel de activitate. coregrafie). muzică. relaţia de sinestezie se realizează între analizatorul vizual. sensibilitatea scade. III.). 3. figural-simbolici) şi a formelor specifice de activitate – învăţarea. Legea estetizării – în recepţionarea şi evaluarea însuşirilor obiectelor-stimul din afară.doua şi mai înaltă decât este în realitate. Legea sensibilizării se bazează pe interacţiunea funcţională a analizatorilor. în cazul concordanţei (stimulul este important). 2. dar se trezeşte imediat la cel mai slab scâncet al copilulu). În limbaj curent există formulări de genul: culori ţipătoare. 7 . Contrastul simultan este mult valorificat în pictură şi arhitectură iar cel succesiv în muzică. munca. creşte acuitatea vizuală. este mai uşor detectat. ci este rezultatul exerciţiului. culori reci. Legea compensaţiei constă în faptul că insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau chiar lipsa ei duce la perfecţionarea altora care preiau şi funcţiile celei dintâi. în cazul discordanţei (stimulul este indiferent). Cel mai frecvent. Legea exerciţiului sau a profesionalizării – la om dominantra funcţională a unei modalităţi senzoriale sau a alteia nu este determinată genetic ca la animale. deşi acesta nu a fost special stimulat. Astfel. Un stimul de intensitate mică. Contrastul cromatic este mult utilizat în industrie şi transporturi iar cel gustativ în industria alimenatară. persoanele lipsite de văz îşi dezvoltă mult sensibilitatea tactilă şi olfactivă. sunete catifelate. consumul de substanţe dulci-acrişoare creşte capacitatea de adaptare de la lumină la întuneric. Legea sinesteziei se bazează tot pe interacţiunea funcţională a analizatorilor. miros înţepător etc. al specificului profesiei pe care o exercită. 1. Aceasta stă la baza constituirii unei forme specific umane de percepţie. Ea reflectă relaţia de transfer de la un analizator la altul: stimularea unui analizator produce şi efecte senzoriale proprii altui analizator. De exemplu. mai repede şi mai bine recepţionat decât unul de intensitate mai ridicată. Ea exprimă creşterea sensibilităţii în cadrul unui analizator sub acţiunea unui stimul specific în cadrul altui analizator. dacă se spală faţa cu apă rece. cel auditiv şi cel cutanat. De exemplu. 5.percepţia estetică. muzicali. sensibilitatea umană introduce în mod firesc criteriile şi noţiunile „frumos-urât”. care are ca sursă esenţială de stimulare produsele creaţiei artistice. Legea semnificaţiei exprimă dependenţa sensibilităţii faţă de un stimul de concordanţa sau discordanţa proprietăţilor lui cu stările de necesitate (motivaţie) şi scopurile activităţii subiectului. culori calde. creaţia. Sinestezia este mult utilizată în artă (pictură. învăţarea unui instrument muzical va dezvolta sensibilitatea auditivă etc. „agreabil-dezagreabil”. dar cu o semnificaţie scăzută. 6. sunete dulci. dar care prezintă o semnificaţie mare. 4.(Exemplu: o mamă doarme fără să înregistreze zgomotele sau vocile celor din jur. sensibilitatea faţă de stimul creşte.