Erwin Rohde

psyche
Traducere ţi cuvint înainte de MIRCEA POPESCU ERWIN Psyehe — Seelencult und Unsterblichkeitsglaube Griechen, Fiinfte und sechste Auflage, TUbingeJ' Verlag von J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), l»1' Toate dreptul asupra prezentei ediţii în limba roma slnt rezervate Editurii Meridia EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1985

CUVINT ÎNAINTE

■ .

Pe copertă ZEITĂŢI : peleus cu fragment dintr-un deinos înfâţlşînd căsătoria lui Tetis, semnat de SoWos. sec. VI^e.nAten^

„Forma exterioară a lumii elene a încetat să existe ; spiritul ei este nemuritor. Ce a fost odată tpăit cu toată intensitatea în viaţa şi în gîndirea oamenilor nu mai poate fi nimicit, ci trăieşte mai departe o viaţă a spiritului, se bucură, intrat în viaţa spirituală a omenirii, de un anume fel de nemurire." Cu acest gînd îşi încheie Erwin Rohde opera sa fundamentală, consacrată meditaţiei vechilor greci asupra vieţii şi asupra mopţii. „Izvorul gîn-dirii greceşti — spune el mai departe — nu ţîşneşte în viaţa omenirii mereu cu aceeaşi forţă şi totdeauna în acelaşi loc. El nu seacă însă niciodată, dispare pentru a reapărea, se ascunde pentru a ieşi la lumină." Este, hotă-rît, tot ce se poate spune mai frumos despre perenitatea marilor fapte de cultură, despre sursa neistovită a atîtor „renaşteri", despre ce dăinuie şi se stinge din fiinţa oamenilor, după dispariţia lor fizică. O asemenea renaştere a interesului pentru cultura şi civilizaţia vechii Elade, a nostalgiei multor mari poeţi şi artişti pentru idealul de frumuseţe şi umanitate pe care ea li se Părea a-1 fi întruchipat s-a produs, după „re-"aşterile" anterioare, la sfîrşitul seco-lului al XVTII-lea şi în tot cursul secolului următor. In pragul ei au putea fi înscris, pentru poeţi cel puţin, memorabilul vers din nobila şi melancolica „Ifigenie în Taurida", a lui Goethe, „Das Land der Griechen mit der Seele suchend" („Spre ţara grecilor cătînd cu sufletul"). Goethe, Sohiller, Holderlin, care nau călcat nici unul pe pămîntul greo, i-au închinat de depar-te gînduri şi versuri nepieritoare. Elenismul lor entuziast era o componentă a romantismului german, o parte integrantă a teoriilor unui Friederich Schlegel, ca şi ale unor filosofi ca Schelling şi Schleier-macher. Dar secolul al XlX-lea este, nu numai pentru germani (este de ajuns să menţionăm r-ecent tradusa şi la noi Cetate antică a lui Fustei de Coulanges, publicată tot de Editura „Meridiane"), vremea de glorie a ceea ce s-a numit, ambiţios, dar pînă la urmă perfect

justificat, „Altertumswissenschaft" („Ştiinţa antichităţii"). Prin efortul concentrat al unor savanţi şi erudiţi s-a putut reconstitui în ansamblu, ca şi în mult mai multe detalii decît oricînd în -trecut, imaginea unei culturi şi a unei civilizaţii care se dovedea a fi încă mai complexă şi mai bogată decît şi-o imaginase-r-ă admiratorii ei din trecut. Contribuţia savanţilor elenişti germani în această privinţă a fost decisivă şi gluma potrivit căreia Grecia veche este o pură creaţie a lor nu este lipsită de un dram de adevăr. Unul dintre aceşti savanţi a fost Erwin Rohde. Născut la 9 octombrie 1845 la Ham-burg, el s-a consacrat studiului filologiei clasice, căreia i-a rămas credincios pînă la finele vieţii, spre deosebire de Friedrich Nietzsche, prietenul său intim din anii studenţiei. A a-vut ca profesori pe Otto Jahn şi Friedrich Ritschl. De la început, orizontul său a fost vast, preocupările sale cuprinzînd deopotrivă filosofia, istoria literaturii, estetica şi, ceea ce era mai nou pe atunci, folclorul şi etnologia. Era încă vremea în oare erudiţia într-un domeniu anume nu exclude zborul larg al spiritului, în care filosofia era un fel de propedeutică a oricăror altoc preocupări de ordin ştiinţific. De altfel doctoratul Rohde şi 1-a luat în fiilosofie la Universitatea din Kiel. După o călătorie în Sicii ia şi Italia, şi-a început o strălucită carieră universitară, care l^a purtat de la Kiel la Bonn, Jena, Tiibingen, Leip-zig şi în cele din urmă la Heidelberg. Pe lîn-gă alte studii de mai mică întindere, a scris un amplu eseu despre „Romanul gpec şi predecesorii săi" („Der griechische Roman und seine Vorlăufer"), iar la Heidelberg şi-a încheiat opera cea mai importantă, Psyche. concepută în două volume, primul terminat în 1890, cel de al doilea în 1893. A murit pe neaşteptate, la 11 Ianuarie 1898, în vîrstă de nici 53 de ani. în Psyche Rohde abordează o problematică ce ne introduce de fapt în înteeaga gîndire asupra lumii şi asupra vieţii. în mitologia, literatura şi filosofia grecilor antici, începînd cu epoca prehomerică şi terminînd cu perioada elenistică. Este o carte de istorie a miturilor şi a credinţelor la vechii greci, dar, nu mai puţin, datorită anvergurii gîndirii lui Rohde şi multiplelor asociaţii pe care le face în cuprinsul ei, o carte despre însăşi istoria culturii şi civilizaţiei elene. „Planul şi sensul acestei lucrări — spune Rohde în ppefaţa sa la prima ei ediţie — este de a include în consideraţiile pe care le face întinse domenii ale istoriei literaturii şi culturii". Este ceea ce dă acestor consideraţii o atît de amplă rezonanţă. Dacă o carte bună este mai ales aceea ca-fe, prin multitudinea şi însemnătatea problemelor pe care le cercetează îţi dă de gîn-

■■■
dit. îţi trezeşte asociaţii nebănuite, te smul ge din cercul îngust al preocupărilor curente şi te proiectează în zone înalte ale spiritului Psyche este o asemenea carte. O carte remarcabilă şi prin ce-şi propune şi prin me toda, deopotrivă suplă şi riguroasă, adecvata întotdeauna obiectului cercetării, pe care c foloseşte. „Era mai ales necesar — scrie Rohde în aceeaşi prefaţă — să desprindem, din hăţişul în care se încîlceau, liniile clare ale des făşurării diferitelor mişcări de idei, să con-j turcim o imagine precisă a originii şi evoluţi-J ei lor, a transformării şi îngemănării lor ci idei înrudite. Dacă acest lucru nu a putut fi realizat în toate cazurile cu aceleaşi mijloace, dacă uneori ne-am mulţumit cu o prezentare sintetică a esenţialului, în timp ce alteori am urmărit în detaliu, mergînd pînă la aparente) digresiuni, toate aspectele unei probleme, orice cunoscător al stadiului cercetării va înţelege lesne de ce am procedat într-un fel sau altul." Urmărim într-adevăr, cu Erwin Rohde. avatarurile unor idei şi credinţe, naşterea,) evoluţia şi involuţia lor — cel mai adesea prin transformarea lor în pure obiceiuri al căror sens mai adînc s-a pierdut — apoi renaşterea, în condiţii istorice prielnice, a unora dintre concepţiile ce păreau a se fi stins cu totul. Este deosebit de sugestivă în acesi sens referirea la acele fluvii din Asia care intră la un moment dat în pămînt, dar-par, uneori

la mare distanţă de locul în car păruseră a-şi înceta cursul. Remarcabil est* faptul că, format în spiritul pozitivismului d la finele veacului trecut, Rohde nu vede î: aceste ocultaţii şi ,,epifanii:t doar întîmplă miraculoase, ci Le aşază şi încearcă să le ex plice în contextele sociale şi istorice ale dife ritelor epoci. De-a lungul întregii expun argumentaţia — furnizată mai ales de texte . literare şi filosofice, dar şi de o temeinică cunoaştere a obiceiurilor şi mentalităţilor, a psihologiei individuale şi colective, ca şi a celor mai noi, pe atunci, rezultate ale săpăturilor arheologice, cele ale lui Heinrich Schlie-mann în primul rînd — este întinsă şi solid articulată, fiecare afirmaţie, făcută cu circumspecţia savantului, bazîndu-se pe interpretarea unor documente şi fapte cunoscute. De cîte ori ele nu sînt suficiente sau pur şi simplu nu există — ori, mai bine spus, în unele cazuri nu existau în acea vreme —, formulările sale sînt deosebit de precaute, enunţarea unor concluzii fiind evitată sau pusă oricum sub semnul întrebării. Nu este lucrul cel mai obişnuit să întâlnim la acelaşi om atât de strîns îmbinate elanurile îndrăzneţe ale gîn-ditorului cu precauţiile omului de ştiinţă, intuiţiile de esenţă aproape poetică cu luciditatea şi spiritul critic, care creează totuşi o anumită distanţă între cercetător şi obiectul cercetării sale. Nu ştii întotdeauna în ce măsură Rohde se identifică cu punctele de vedere pe cane le expune nu numai cu eleganţă şi claritate, dar de multe ori cu un real patos, care ar presupune o angajare mai intimă. Posibilităţile lui sînt multiple şi ou totul remarcabile. Capabil să analizeze cu subtilitate, în :ele mai mici detalii, o problemă, el este la fel de capabil să sintetizeze în cîteva fraze, adesea memorabile, o epocă, un curent de Igîndire, o convingere filosofică sau religioasă. Iată, de pildă, o stpălucită caracterizare sintetică a contribuţiei vechii Elade la cultura umanităţii : „El (poporul grec) — spune Rohde — a anticipat ceea ce avea să gîndească omenirea întreagă. Ideile cele mai profunde şi mai îndrăzneţe, concepţiile cele mai pioase, ca şi gîndurile cele mai sacrilege despre zei, despre lume şi despre natura umană îşi au origine în Grecia". întregul periplu pe care ni-î pro pune — de la Homer la Plotin — este o ilus-; trare a acestei afirmaţii, care a intrat în patrimoniul comun al judecăţilor despre antichitatea greacă, ca şi nu mai puţin pregnanta şi celebra caracterizare făcută spiritului ei de! Winckelmann — „Edle Einfalt und stille Gros-^ se" („Simplitate nobilă şi măreţie calmă") — faţă de care are însă avantajul de a sublinia! nu doar o latură, oricît de admirabilă, ci întreaga complexitate a acestei culturi şi civilizaţii. Rohde nu se claustrează, nu vrea să se? claustreze în ideile tradiţionale prea înguste despre ce a fost antichitatea greacă. Lumea; elenă însăşi — spune el în alt loc — „se deschidea larg influenţelor culturii şi chiar inculturii străine". O asemenea influenţă, cea a cultului dionisiac, a fost asimilată şi a devenii? o parte integrantă a vieţii greceşti. Rohde îi consacră două ample capitole, oare pun în lumină cel puţin bipolaritatea sufletului grec Nu vom discuta aici problema originii trace — sau nu — a cultului lui Dionysos" (cercetări mai recente susţin originea lui frigiană —< M. P. Nilsson — sau cretană — după ce numele lui Dionysos a fost descoperit în inscripţii miceniene). întrebarea firească pe care şi-o pune Rohde este însă următoarea : „Cum st împacă la acelaşi popor exaltarea emoţionali cu o atitudine şi o stare de spirit ce se păstrau în limitele stricte ale echilibrului şi cumpănirii ?" Nouă, afirmă pe drept cuvînt Rohde ne este totuşi mai lesne de înţeles o asemen „revărsare de sentimente cu tot ce ţine de ea decît „liniştea şi echilibrul cu care inimile privirile se înălţau spre prototipurile ideal] ale vieţii, spre zei şi spre seninătatea aces tora." Aprecierea pe care Rhode o dă contrib ţiei cultului dionisiac la dezvoltarea artei es' simptomatică pentru o întregă stare de spirit de la finele secolului trecut, proclamată de altfel cu exialtare de Naşterea tragediei (Die Ge-burt der Tragodie aus dem Geiste der Musik) a lui Friedrich Nietzsche, care a introdus definitiv în cultura şi estetica europeană binomul apolinic-dionisiac şi al cărei ecou, temperat însă şi mai cumpănit, îl regăsim în Psy-che, atunci

ea nu-şi făcea prea mari iluzii despre dăinuirea sufletului după moarte. Cu privirile întoarse spre viaţă. concepţiile. îndoiala că „poetul Iliadei ar fi considerat un asemenea viitor demn de eroii săi. uşoare şi tihnite. decît ceea ce . al cărui cult se asociază în cele din urmă. Regăsirea unora din textele citate de Rohde este într-adevăr cîteodată mai dificilă. Cartea lui rămîne o construcţie clasică impunătoare prin coerenţa ei. care depăşeşte considerabil volumul acestui text. prin nobleţea gîndului şi eleganţa expunerii. se îmblînzeşte. lipsite de dorinţi şi de fapte. Ea ilustrează peremptoriu adevărul. în care geniul gr«c. Despre speranţa unei vieţi nemuritoare. dar nu reţine din aparatul critic imens. Strălucit se dovedeşte a fi. din viziuni şi speculaţii trudnice. elogiul adus lumii homerice. Pagini de o autumnală somptuozitate evocă această epocă crepusculară a antichităţii. seninătăţii calme a acelei vremi. opţiunea lui Rohde. însuşi Dionysos. chiar gîndurilor incerte.filosofiei în derută" a elenismului tîr-ziu. în alternanţă dintre raţional şi iraţional. despre viaţă şi despre moarte ale vechilor greci. în Cîm-piile Elizee sau în Insulele fericiţilor. care începe curînd să-şi facă apariţia în gîndurile oamenilor. Desinunt ista. rezervîndu-i undeva. rigida. „ca floare supremă a dragostei de viaţă. De fapt. Precizăm aici că trimiterile la textele clasice sînt întotdeauna la versiunea lor originală în limba greacă sau latină. că energiilor spirituale cristalizate în fapte de seamă le este în orice caz asigurată dăinuirea peste vreme. în finalul lucrării sale. nudula" spre care se îndreaptă bietul suflet. plastice. non pereunt. Notă asupra ediţiei : Psyche a fost publicată pentru prima dată în anii 1893—1894. o asemenea fericire ca fiind adevărata fericire". prin erudiţia. în care se lăţeşte „fluviul milos şi tulbure al superstiţiilor şi al spaimelor". Mircea Popescu. începe să fie copleşit de „severitatea mohorîtă cu care unele popoare şi-au făurit. ca şi prin pasiunea ce-i stau la bază şi care au fructificat şi fructifică încă studiile ce se fac în acest domeniu şi în direcţii înrudite. Traducerea a fost oricum coroborată cu ediţia cea mai recentă a lucrării.cînd Rohde vorbeşte despre noile impulsuri pe care cultul dionisiac le-a dat artei. „animula vagula". dog- m me rigide şi apăsătoare". „marii oboseli care cuprinsese o cultură ajunsă la capătul dezvoltării ei". toate ediţiile ce au urmat primei au fost retipăriri. cu un umor subiacent. Cartea lui Erwin Rohde are meritul de a prezenta pe larg. despre orizonturile nemăsurate pe care i le-a deschis. Pînă în anu 1925 a ajuns la a noua şi a zecea ediţie. cu car<e am început acest cuvînt înainte şi cu care se încheie frumoasa lucrare a lui Rohde. dintre echilibru şi exaltare. doar o existenţă împuţinată şi fantomatică. formulată explicit în repetate rînduri. lipsite de iluzii deşarte. Obiectivitatea nu înseamnă însă la Erwin Rohde nici ariditate şi nici lipsă de angajase. se îndreaptă totuşi către concepţiile lucide. împăratul Hadrian relua mai tîrziu această concepţie vorbind despre „loca pallidula. bărbătesc sănătos. ideile şi părerile cel mai diferite şi mai contradictorii care s-au putut naşte de-a lungul a peste un mileniu de meditaţie a vechilor greci asupra a ceea ce dispare şi asupra a ceea ce rămîne din fiinţa individuală după moartea ei fizică. pe care Rohde le opune categoric. cu obiectivitate. departe. Ea este integrală pentru textul de bază. caracterului ei viguros. de „boala infecţi-oasă a păcatului". îşi are originea în corurile serbărilor dionisiace şi că însăşi arta actorului este de esenţă dionisiacă. la Atena. care ştiuse „să dea forme clare. presimţirilor a ceea ce este fără sfîrşit". Sub soarele umanităţii greceşti. „culmea cea mai înaltă a poeziei elene". Recent ea a făcut obiectul unei noi retipăriri. în care „o droaie de idoli străini şi de puteri demoniace inferioare se îmbulzesc să ia locul lumii sublime a zeilor vechii Grecii". despre faptul că drama. De asemenea spaime lumea homerică fusese cu totul străină. cu cel al lui Apollo. dat fiind că el folosea nu o dată ediţii critice diferite între ele. în ediţiile a şaptea şi a opta s-a intervenit în legătură cu citatele din Euripide. folosindu-se ca bază unică de referinţă ediţia Nauck.. Rohde îşi exprimă mai departe. a exuberanţei". în această privinţă. . în care erau corectate doar unele greşeli şi inadvertenţe mărunte.

oculte. rezervîndu-şi doar lor o existenţă scutita de orice dureri Oamenilor din epoca homerică nu le-ar fi tr-ecut totuşi prin minte să-şi întoarcă. I Nimic nu i se pare experienţei sensibile a omului atît de evident. alături de cîteva traduceri ale unor citate greceşti şi latine. cu toate vicisitudinile ei. lumea elenă era încă foarte departe în momentul în care. existenţa pe acest pămînt li se pare cu atît mai mult un lucru bun. psyche. printre altele. Ei nu vorbesc despre fericire. cu cît ea este . încetarea acestei existenţe atît de neîndoielnice îi stîrneşte. Lor. în plină dezvoltare. 639 De o asemenea înţelepciune obosită. pentru că lucrurile acestea sînt de la sine înţelese pentru un popor viguros. viaţa. Unele inconsecvenţe sînt aproape inevitabile. şi meritul. P. de fiecare dată.am considerat strict necesar — trimiterile la opere în cazul citatelor şi al prezentării rezumative a doctrinelor filosofice şi. în ce priveşte transliterarea numelor proprii şi comune greceşti. fie de puteri magice. ajunsă la un punct culminant al dezvoltării sale. în-trucît textul lui Rohde are. fr. în schimb. în mod excepţional. reflecţia asupra acestor tulburătoare probleme descoperă curînd că viaţa. făcută pentru cei ageri şi puternici. Celui ce priveşte prea îndelung i se poate întîmpla să i se pară că lumina şi întunericul îşi schimbă între ele locurile. în orice caz am păstrat pentru termenul de bază al lucrării. de această dată didactic. cu toate îndoielile ei. ni se dezvăluia pentru prima dată în poemele homerice. în care cei puternici îşi găsesc uşor fericirea în activitate şi în plăcerile elementare. notele privitoare la Zalmoxis şi la concepţiile mitice ale geţilor. cea strict fonetică (psyche) părîndu-mi-se rebarbativă şi contrară de altfel formei de mult intrate în uz. am respectat în genere — mărturisesc. uneori cu oarecare regret. de a explica aproape întotdeauna termenii şi noţiunile de mai strictă specialitate. trăind în condiţii nu prea complicate. nu este mai puţin enigmatică decît moartea. Căci zeii au vrut ca bieţii oameni să aibă parte de trudă şi de chin. evident. tocmai pentru că se află la originea oricărei experienţe sensibile. aşa cum e rînduită. pe tărîmul căreia experienţa n-ia ajuns vreodată. această transliterare. Există neamuri care privesc moartea ca o scurtare nefirească a vieţii. Li s-ar părea altfel de neînţeles ca viaţa şi conştiinţa individuală să se stingă de la sine. pricinuită fie de acte de manifestă violenţă. Am păstrat numerotarea paragrafelor şi subparagrafelor din ediţia de bază. din această cauză. o necurmată uimire. Ce se credea despre sufîet în poemele homerice şi cultul ce-i era consacrat. oricum „cum grano salis" — indicaţiile îndreptarelor ortografice ale Academiei Republicii Socialiste România. Nu am redactat decît un număr foarte res-trîns de note explicative. atît de indiscutabil ca fenomenul vieţii. eroii săi ne vorbesc fără ocol despre suferinţele şi grijile vieţii. O dată trezită. Poetul. Iar lumea homerică este. despre bucuriile vieţii. M. ca faptul însuşi al propriei existenţe. N-a fost oare grec poetul care şi-a pus întrebarea : Cine ştie oare dacă viaţa nu este de fapt moarte Şi dacă ce numim noi moarte nu înseamnă In adine viată ? i Euripide. privirile de la viaţă. Polyidos.

ca şi cele date „sufletului" în limbile multor altor popoare. omul nu mai este întreg : trupul. devenit . în Ereb^au. Aceste imagini fără trup. conştient. activ pe plan spiritual. se exercită. El nu este însă. reproduc totuşi în chip distinct contururile celor dispăruţi. Odiseu vede plutind „imaginile celor care s-au chinuit în viaţă". dar se poate mai curînd vorbi despre opoziţia ce există între psyche şi spiritul omului. ca în Hades lui Odiseu. domni asupra neantului. totuşi nu ea este cea care. gîndirii dispar o dată cu dezintegrarea omului în elementele din care era alcătuit. care i se arată lui Ahile în timpul nopţii. impalpabile. poartă şi numele de „imagine" (eido-lon). Ea iese prin gură sau prin rana deschisă a muribundului şi. care în clipa morţii se desprinde de el plutind. în întunericul de sub pămînt. Kammer. sînt cu putinţă numai în timpul vieţii. XI. despre starea care urmează vieţii. să Se-'Sîunde în pămînt. ca un fum (Ilinda. cadavrul adică. pe Elpeior care abia murise. Pentru a înţelege ce este această imagine fantomatică a omului. statură şi fel de a privi. Omul este viu. alăturîndu-se nenumăratelor ei consoarte şi plutind în împărăţia întunecată a . 510 5i urm. „Nu-mi tot vorbi de moarte". XXIII. toate energiile vitale şi active aparţin trupului. i-ar-spune omul epocii homerice. sau sufletul său se grăbesc să ajungă în împărăţia lui Hades şi a înfricoşătoarei Persefone. Cum ne-am putea însă imagina această psyche care. îşi face simţită prezenţa abia cînd se desprinde de trup. Nici un cuvînt din poemele homerice (şi anume. comunicîndu-i propriile-i e-nergii. Dimpotrivă. totul se sfîr-şeşte. evident. sînt funcţii ale sale. cum nu mai este nici cadavrul. trebuie să vedem ce însuşiri nu i se atribuie. căzuţi înaintea lui.207 . este întru totul asemănător celui dispărut ca înălţime. in timpul în care sufletul se află împreună cu trupul viu. poetului îngîndurat care ar încerca să-i zugrăvească ceea ce urmează vieţii de pe acest pămînt ca fiind adevărata viaţă. La marginea Hadesului. pe care poetul le denumeşte în felurite chipuri. Odiseu recunoaşte de îndată printre aceste imagini fantomatice pe mama sa Antikleia. Neantul nu s-ar putea în nici un caz afunda în adîncul întunecat şi nici cuplul divin n-ar putea. că nimic nu supravieţuieşte morţii. conştiinţă. Părăsit de spirit şi de organele acestuia. numai atîta vreme cît psyche sălăşluieşte în el. Fără prezenţa sufletului. eliberată. de cîte ori moare cineva. 2 Dar ce urmează oare ? Ce se întîmplă cînd viaţa părăseşte pentru totdeauna trupul neînsufleţit ? Este ciudată afirmaţia făcută în ultima vreme l că în poemele ! homerice şi-ar găsi în vreun loc expresie credinţa că. sentimentului. Nimic nu urăşte omul mai mult decît moartea şi decît porţile Hadesului. toate forţele voinţei. 100).495). Sufletul 1 E. din părţile lor cele mai vechi) şi nici vreo tăcere elocventă nu ne îndrituiesc să-i atribuim poetului şi epocii sale o asemenea concepţie. voinţă. păstrător al „spiritului" şi al facultăţilor sale. Die Einheit dcr Odyssee. Căci dulcea viaţă în lumina soarelui se stinge în mod sigur o dată cu moartea şi cu tot ce i-ar urma acesteia. el este lipsit de conştiinţă . într-o formulare mai imprecisă. o arată ca fiind ceva aerian. sufletul (psyche) rămîne totuşi intact. /psyche nu are nimic comun cu ceea ce. cum s-a afirmat. ca o umbră (Odiseea. Cît despre moarte. din clipa morţii. . p. X. o suflare care se manifestă.pămînt neînsufleţit" se descompune . nu există vreo primejdie ca ei să o ase-muie vieţii.. ni se povesteşte cum cel mort. trupul nu poate percepe. Potrivit concepţiei homerice. Toate funcţiunile „spiritului" în sensul lui cel mai larg. capacitate de a cunoaşte. în opoziţie cu trupul obişnuim să numim „spirit".. îi dă viaţă. căruia i se spune pe nume. la omul viu.nevăzutului" (Hades) ? însăşi denumirea ei. rămasă neobservată în timpul vieţii. Din clipa morţii. lui Patroclu. pe tovarăşii săi de luptă din războiul__teoian. sub forma respiraţiei. Nu numai că nu-i pot fi atribuite însuşirile „spiritului".condiţia pentru obţinerea tuturor celorlalte lucruri bune.

: ni se pare fireşte foarte ciudată.. 456 şi urm. atribuindu-se aşadar imaginii fantomatice a psycheei — căci doar ea ajunge în Hades — numele şi valoarea personalităţii întregi. în concepţia homerică omul există într-o dublă ipostază. NP-O spune limpede mărturia unui grec care.XI. El nu spune nicio-J dată. un al doi. 262. sălăşluieşte. 165 2 Iliada. a omului este opusă. pentru Homer ceea ce omul percepe în vis sînt făpturi reale ale La ideea existenţei în om a unui dublu" prin-l zeilor înşişi sau ale unui demon al visului cipiu vital. 131): Trupul se supune morţii atotputernice. ca fiind „omul însuşi". Homer nu-i atribuie nicăieri o astfel de funcţie în cursul vieţii omului. de acelaşi fel cu acelea făcute de alte popoare. este desemnat ca fiind „el însuşi"2. ci pe baza manifestărilor unei aparente vieţi duble în vis. 3 şi XXIII. aceasta din urmă şi nu altceva fiind ceea ce numim psyche. cu psyche. dar în timpul somnului îi vesteşte adesea în vis ce se va petrece în viitor. potrivit căreia în 1 omul viu. Vie rămîne însă imaginea celui ce a trăit („căci numai ea vine de la zei". care este „omul propriu-zis1' în această enigmatică îmbinare a unui trup viu cu imaginea lui. care sălăşluieşte în el.uf i/iovo'f n fi ii Ti nniont vpQ ( £>P£l r*d 11 3— inţei. şi ceea ce vede omul în vis este îi-i-fi"iî v\/-ivt^-. aşa-numita psyche. mai precis decît oriunde în poemele homerice. 244. alta decît cea a lui Jîomer) . ca un fel ] de oaspete străin. sau s-a şi desprins. XV. XI. acestuia. Nu se poate vorbi mai clar. nu doar vane închipuiri. tot dent şi capabil să se desprindă de acesta. De fapt însă i aceasta este credinţa tuturor popoarelor aşa-zis „primitive". au dus la ideea existenţei în om a unei vieţi duble. s-ai aşa cum viziunea din vis este privită ca un ajuns nu pe baza manifestărilor sensibilităţii. la populaţia străveche care a transmis această credinţă grecilor lui Homer. XV.despre faptul că imaginea sufletului omului nu participă în' nici un fel la activitatea lui conştientă. purtînd numele celui răposat. Spune Pindar (fr. arată. psycheei. Domeniul acestei componente a vieţii o-mului este lumea viselor . un dublu al său. credinţă. mult mai tîrziu. dar el nu-şi exercită aceste facultăţi şi toate celelalte acţiuni ale sale prin psyche sau prin intermediul ei. oei „imagini" (eidola) fugare pe bil de fiecare zi a unui „al doilea eu". vw ulii! „^v^„4-î«_*. existenţei înăuntrul eului vizi-l trimis de ei. că celui ce visează i s-a părut că vede un lucru sau altul . O astfel de concepţie. vizibilă. cum spun adesea alţi poeţi de mai tîr-ziu.^»T-»-fî^-vî nî MÎW* ^] î«!: . . în înfăţişarea lui vizibilă şi în imaginea lui invizibilă. au fost cu siguranţă. îi supravieţuieşte doar ca imagine şi umbră. Observaţiile care. Nu rareori (şi aceasta chiar din primele versuri ale Iliadei) latura corporală. A conchide însă că „omul propriu-zis" este ori trupul ori mai curînd sufletul înseamnă a omite sau a lăsa de fiecare dată neexplicate jumătate din afirmaţiile e-xistente în poemele homerice. evident. interpretate de o logică fantastică. studiată cu deosebită pătrundere mai ales de Herbert Spencer. vo-1 fapt real. de omul viu . toate cele trăite în vis sînt întîmpiări reale. Ea nu este pomenită decît în clipa în care sufletul este pe cale de a se desprinde. inconştient de . Nu este deloc surprinzător să-i vedem şi pe greci îm-Părtăşind o concepţie atît de apropiată de modul de a gîndi al omenirii din timpurile cele ÎTliada. Homer dă răspunsuri evident contradictorii. 251.simţi şi voi. care deci nu poate fi un organ sau o parte a acestei laturi corporale. abia în clipa morţii. în starea letargică şi în extaz. 1 în alte locuri însă ceea ce se îndreaptă în clipa morţii spre Hades. care se eliberează.} lea eu mai inconştient. Luate ca atare aceste formulări aparent contradictorii ne spun că atît omul vizibil (trupul şi forţele vitale active în el) cît şi sufletul (psyche). La întrebarea (pe care şi-o pun psihologii noş-tri în legătură cu poemele homerice). energiilor lui vitale. indepen-l care ei le fac să apară pentru o clipăj şi. percepţiei şi gîndirii omului conştient în "stare de veghe. a. I. numai cînd celălalt eu doarme. pot fi privite ca reprezen-tînd „eul" uman. ale „eului" omului. ce este în esenţă psyche şi totodată care este originea credinţei în existenţa ei. £_ n. diur-^ nă. ea (acest eidolon) doarme însă cînd membrele omului sînt în mişcare. însufleţit. mai îndepărtate.

fără teama de a fi greşit înţeles) acţi-«ona în vreun fel ? Ele sînt toate adunate în împărăţia lui Hades. fireşte. un erou legendar.I morţii. ele cred că toate forţele invizibile pornesc în bună parte de la „suflete" şi de aceea se străduiesc. despărţită pentru un timp de trup. zei. vreodată. să-şi asigure bunăvoinţa acestora prin ofrande cît mai bogate. după ce au trecut fluviul. dar fără diafragmă" (şi. este deci adevărat că şi în sălaşul lui Hades mai există sufletul (psyche) şi umbra omului. tr. faţă de cercul închis al concepţiilor homerice. nu se mai întorc niciodată . activ doar în vise. a unei idei pline de semnificaţie. V. XXII. Trăieşte aşadar în om un al doilea eu. ea nu va dispărea nici după moarte în neant. ele însă. în acest caz. într-un astfel de „leşin". fără a mai opune rezistenţă. De altfel cum ar putea sufletele (cum cred că le pot numi acum. intervine o călăuză divină care le constrînge să-1 urmeze prin „chemarea" (Otiiseea. aşa cum ne vedem propriul chip în luciul apei. 1 Iliada. Dar cum ajung sufletele acolo ? Se presupunea că. care a tras concluzia ultimă a Odiseei. dar în care cel de al doilea eu nu are mişcare.) tîrziu. precum şi tot ceea ce vede el în vis confirmă existenţa unui al doilea eu de sine stătător. Ceea ce îi pare celui ce visează ca făptura cuiva care a murit de curînd este aşadar ceva real. o dată cu ea. e adevărat nevăzută. a simţit nevoia să recurgă la Hermes. ea se reîntoarce şi. 696 şi urm. căci fiinţa aceasta aeriană nu este. . aşa cum îi cunosc şi el şi ceilalţi oameni. potrivit concepţiei greceşti şi expresiei homerice. palpabilă. Popoarele „primitive" atribuie îndeobşte „sufletelor" despărţite de trupuri o putere uriaşă. Homer însă nu are ştiinţă de vreo înrîurire a sufletelor asupra tărîmului vizibilului şi nici de vreun cult ce le-ar fi consacpat. spre Hades. în bezna Erebului. zeul însuşi. 1) sa irezistibilă şi . eul lui însuşi (asupra acestui fapt nu poate exista vreo îndoială) şi totuşi nu eul lui vizibil. în prezenţa unei idei noi şi. „călăuza sufletelor". 103 şi urm. 466 şi urm. eul lui însuşi vede şi trăieşte în vis o mulţime de lucruri ciudate. Fie că era o invenţie a acelui poet. încotro zboară. „psyche. °diseea XXIV. dar. inaccesibil oricăror impresii. Un poet de mai 1 „ţara nedescoperitâ" (n. părăsind împotriva vrerii trupul şi „plîngîn-du-şi soarta". fără toate forţele care-1 ţin în viaţă pe omul vizibil). . la moarte. păzitorul neînduplecat. căci acesta zace ca mort. Abia dacă. după mistuirea trupului prin foc. se-trezeşte şi acţionează dublul său. Unde s-a aflat ? Nu se Ştie. al porţii. ca odinioară eul vizibil. XXIII. le ţine strînse laolaltă.: considerat a fi un obiect real. a părăsit trupul" *. o dată cu ea. dispare pentru totdeauna. Dar. nu poate fi cuprinsă şi strînsă. Se pune acum întrebarea: unde. dar cu atît mai înfricoşătoare . de neînfrînt. Aheronul le desparte de ei . la poarta ei. ceea ce este şi mai mult. tot aşa cum. 348 pentru totdeauna de trup . doar ca o imagine aeriană. psycheea. Omul ştie însă şi că poate cădea într-o stare de letargie asemănătoare în timp ce trupul celui adormit se află în ne. Okeanos.sine însuşi. psyche nu piere. XXIV.). Străvechea concluzie cu privire la existenţa în om a unui astfel de al doilea eu o repetă Ahile (Iliada. atunci cînd prietenul său îi apare în vis şi apoi dispare : „O. atunci cînd sufletul se va despărţi. ce se întîmplă cu ea ? Aici începe the undisco-vered country 1 şi s-ar părea că. sufletul se îndreaptă plutind. ajunge viu în pragul înspăimîntătorului tărîm . eliberată. este ceea ce îi spune răspicat Patroclu prietenului său. „spiritul se adună din nou în diafragmă". această făptură supravieţuieşte deci morţii. drumurile se despart cu totul. Iată pînă unde merg observaţiile. dat>. Spiritul nu va mai reveni însă acolo. Fapt este că. de unde şi numele ei de psyche. ca Odiseu. Faptul că omul visează. pe baza cărora o logică străveche a tras pretutindeni aceleaşi concluzii. departe de oamenii în viaţă . Iar pentru Homer este mai presus de orice îndoială că vise. pline de teamă. fie că (lucru ce ni se pare mult mai probabil) este vorba doar de ceva împrumutat credinţelor populare din vreo regiune a Grecie^ ne aflăm aici. S-ar părea că încep să existe îndoieli în ce priveşte ideea că toate sufletele îşi iau singure zborul spre tărîmul nevăzutului . sufletele.

nici noaptea nu dă frîu liber sufletelor plecate ale celor morţi. vedem practi-cîndu-se pretutindeni un cult al sufletelor. mult după Homer-. diafragma. au voci ce se aud doar ca un ţîrîit. într-un episod scris de o mînă mai tîrzie şi inclus în cartea a XX-a a Odiseei.. Ceea ce constatăm este faptul remarcabil că un cult al sufletelor necunoscut lui Homer. Etnografii combat îndeobşte această părere. dar o asemenea spaimă. Ele plutesc apoi în adîncuri. considerînd cultul sufletelor ca unul din primele şi cele mai vechi elemente !(dacă nu chiar ca elementul primordial) ale unui cult al puterilor nevăzute. stăpîne peste toate întinderile şi locuind pe culmea senină a muntelui. cu puţin înainte de moartea peţitorilor. în împărăţia mohorîtă a peşterilor. din concepţiile cărora etnografii îşi deduc în genere părerile. cînd. cum o fac unii învăţaţi mai vechi şi mai noi. Fără să vrei tresari speriat. sediul tuturor forţelor spiritului şi ale voinţei — toate au pierit. oasele şi tendoanelei. se naşte sau în orice caz se manifestă mai lămurit abia o dată cu dezvoltarea puternică a concepţiilor religioase şi anume — fapt demn de toată atenţia — nu ca o consecinţă a destrămării credinţei în zei şi a cultului acestora. Aceasta ar corespunde opiniilor. nu mai primesc şi nu mai pot primi (prin cult sau pe altă cale) nici un fel de hrană ? Senina lume homerică nu cunoaşte de aceea strigoii (căci. fără el ea nu mai are nici o putere : cum ne-am putea oare închipui că un popor cu o sensibilitate strîns legată de realitatea concretă ar putea concepe că rămîn veşnici aceia care. psy1 Odiseea. Acest poet de mai tîrziu a ştiut să evoce puternic spaima unei presimţiri tragice. în pridvor şi în curte. au într-adevăr un trecut îndelungat. Nimic nu împiedică simpla conjectură sau construcţie teoretică să presupună existenţa în perioadele de început. ajunsă la apogeu. căci carnea. acum însă nimicit. Nu le stă alături şi nu li se împotriveşte nici o putere demonică . presimţind parcă apropierea altor vremuri. Popoarele „primitive". nu palide fantome. . pricinuită de apariţia fantomelor şi strigoilor. ghicitorului clarvăzător i se arată plutind în cete. al sufletului. ale popoarelor „primitive". este străină de lumea homerică. A vorbi. ci făpturi puternice şi robuste. şi unde spune oare Homer că ele vor duce pentru totdeauna această existenţă de chipuri fantomatice ? Chiar dacă psyche supravieţuieşte dublului ei vizibil. după incinerarea trupului. o dată încheiată ceremonia funebră. dar nu au istorie. vezi povestinduse cum. sînt slabe şi nepăsătoare : nici nu s-ar putea altfel. au devenit tot ce poate fi mai ortodox. XI.prin puterea nuielei sale fermecate. şi nici acele fantasme şi stafii car-e abundă în superstiţiile din toate vremurile. de perşi ? Întrebarea aceasta şi răspunsul pe care-1 comportă prezintă un interes mai larg. Evoluţia religiei greceşti o putem însă urmări de la Homer încoace pe o perioadă mai lungă. Ele abia dacă mai trăiesc. Omul în viaţă nu e tulburat de cei morţi. după care cultul sufletelor apare abia în urma decăderii cultului originar al zeilor. Dacă s-ar putea demonstra — ceea ce se admite de cele mai multe ori fără argumente — că adoraţia religioasă a sufletelor s-a dezvoltat la greci pentru prima oară doar mult mai tîrziu. am putea spera să găsim în aceasta un i argument solid pentru părerea deseori exprimată. într-o semiconştienţă crepuscular/ă . despre „viaţa nemuritoare" a acestor suflete este o eroare. umbrele (eidola) care se grăbesc spre întunecimile Erebului. Au fost oare grecii din toate vremurile feriţi de spaima pe care o stîrnesc morţii ? Nu l le-au consacrat ei nicicînd vreun cult de felul celui practicat de popoarele „primitive". degenerat ulterior într-un cult al sufletelor. în lume domnesc numai zeii. inconştiente sau. a unui cult divin. ca imaginile văzute în oglindă ale celor vii . . 219 ) che nu mai apare nici chiar în vis). la care neam referit mai înainte şi care. în cel mai bun caz. cu totul obscure. Dintr-o epocă mai tîrzie. întîlnim şi în Grecia un cult activ al strămoşilor. căci erau legate de dublul cîndva vizibil.peste care se revarsă o lumină strălucitoape". Lumina soarelui se stinge şi o beznă fioroasă se lasă. de indieni. pentru mulţi istorici ai religiilor. ci mai curînd ca un fenomen ce derivă din adoraţia zeilor. dan bine cunoscut şi de popoarele străvechi înrudite cu grecii.

capetele a doisprezece tineri troieni de viţă nobilă". ci în idei esenţial-mente diferite. se impune chiar să conchidem asupra unei transformări a ideilor şi obiceiurilor ori de cîte ori. ele par I lăsa în umbră întreaga epocă ce le-a precedai Sîntem îndrituiţi. iată. ele fu-seseră cîndva făgăduite de tatăl său zeului ^Ui . profunzimea şi libertate? concepţiei despre lume. stările de lucruri pe care le descri şi le implică vorbesc despre lungul drum. Important este să nu închidem ochii. Â doua zi dimineaţă oastea mirmidoni-l°c înarmată porneşte purtînd în mijlocul ei cadavrul . ne vom adresa singurei surse demne dj încredere pentru cunoaşterea lumii prehomJ rice. Ahile îi strigă : „Şi în al morţii lăcaş mi te bucură. aoeasta se datoreşte faptului că au fost primei socotite vrednice de a fi păstrate în scris. înainte de Homer şi pentru a ajun ge la Homer. scumpe Patroclu. cerîndu-i să grăbească ceremonia funebră. războinicii presară pe cadavru smo-CUri din părul lor. în ce ne privea te. tăiate de mine. dat fiind strălucirea şi popularitatea lor. Punîndu-şi . relaţia omului cu puterii* invizibile să fi rămas tot timpul neschimbată încercînd să lămurim care vor fi fost practicii» religioase din vremurile de demult. Insăş existenţa lor şi culmile perfecţiunii artistic pe care le-au atins ne obligă să presupunen că ele erau rezultatul unei evoluţii îndelun gate şi rodnice a legendelor şi a poemelor le gendare . ei dau de trei ori ocol cadavrului acestuia. oi. ca ş maturitatea la care se ajunsese pe planul vie ţii publice. formulări răzleţe care nu-şi găsesc explicaţia în concepţia generală ce domneşte în opera lui Homer. Şi.. Nu lipsesc în poemele homerice vestigiile unui cult al sufletelor odinioară foarte activ. maturitatea şi seninătatea calmî a vieţii lăuntrice. Sînt jertfiţi tauri. în faţa acestor „vestigii" (savanţii englezi le numesc mai lămurit survivals) ale unei trepte de cultură depăşite. de la viaţa nomadă 1 stabilirea în oraşe. obiceiuri. de la orinduir-ea patriar hală la organizarea polis-ului grec. preg nanţa şi adevărul nu sînt date primordiale ci se obţin prin îndelungă truda. poemelor homerice. Ca şi în artă. în ciuda faptului el prin însăşi forţa şi autoritatea lor.Putem oare crede într-adevăr că lumii elene Pi'ehomerice îi era cu totul străin cultul sufletelor celor morţi ? La o examinare mai atentă. Astfel de mii loace auxiliare. Este absolu de neconceput ca. pornind de la păreri preconcepute. anterioară epocii homerice. respinse de altfel de Homer. Lui Ahile îi apare noaptea în vis sufletul lui Patroclu. ceea ce nu înseamnă nicidecum că aceas-a evoluţie începe de la ele. Ahile şi mirmidonii săi încep împreună jeluirea prietenului . După ce şi-a scos armele. nu vom recurge la comparaţii cu evoluţia credinţelor la popoare înruditj şi nu vom invoca nici concepţii şi obiceiur străvechi. Este adevărat că poemele homerice repre-Zlntă pentru noi sursa cea mai veche care ne îace posibilă cunoaşterea evoluţiei culturii gre-^Şti. capre şi porci „şi astfel în jurul ucisului sîngele curse pîraie". iar la mormîntul tău vor cădea. aduc la împlinire ce jurasem să fac. Ahile însuşi îşi taie pletele şi le pune în mîna lui Patroclu . cîtă a rămas cunoscută posterităţii. Ne gîndim înainte de toate la descrierea din lliada a ceremonialului înmormântării lui Patroclu. simplitatea şi perfecta adecvare. claritatea şi simplita tea gîndirii oglindite de aceste poeme demon strează că. de clar circumscrisă. în lumea homerică atît de unitară. pe lungul drum al evolu ţiei prehomepice. în orice formă de cultură. el găteşte pentru ai săi praznicul de doliu. ni trebuie folosite decît dacă vin în sprijinii unor opinii la care se ajunge pe baza unoi argumente mai puţin fragile. ce se întîlnesc în poemele homerice. în seara zilei în care 1-a ucis pe Hector. stră bătut pînă la capăt. în sine nu de dispreţuit.mîi-nile crunte" pe pieptul lui Patroclu. întîlnim fapte. care s-au menţinut în viaţa religii oasă de mai tîrziu a grecilor. Iar dacă ele Marchează începuturile poeziei eroice gre-CeŞti. lumea elenă trebuie să fi învăţa şi meditat vreme îndelungată şi mai ales tre buie să fi învins şi părăsit multe idei preconcepute. Să ne rememorăm în liniile lui generale acest episod. Hector zace ucis şi4 dau pradă clinilor. înseşi poemele homerice nu ne îngăduie să admitem fără rezerve acest lucru.

împrejur îi sînt puse cărnurile! precum şi ulcioare cu miere şi ulei. Cît e noaptea de lungă AhiJi toarnă vin negru pe pămînt şi cheamă sufle-j tul lui Patroclu. Sînt apoi înjunghiaţi patru cai. adică o ofrandă adusă cu bună ştiinl ţă celui mort. 180 şi urm. îndeosebi această ofrandă. să accepte. i le oferă lui Pa troclu. lipsit de conştiinţă şi fără nici o vlaga neputîndu-se deci bucura în vreun fel de jertl fele ce i se aduc. Atare ofranda sînt de neînţeles dacă. poate fi împăcat sujetul celui mort de puţină vreme. prin so-j lemnitatea şi complexitatea întregului ceremo-j nial. ca în cazul tuturop ofrandelor simbolice de acest fel. poetul a consideraţi necesar să facă să-i apară lui Ahile.1. psycheei lui. nimic nu ne mai îndrituieşte să atribuim alt înţeles ceremoniilor practicate la incinerarea lui Patroclu. pînă la sfîrşitul întregii ceremonii. 71 şi urm. în timpul nopţii. oasele lui Patroclu sînt adunate. a celor doisprezece prizonieri troieni Nu s-ar putea susţine nici că este vorba dl îndeplinirea unor îndatoriri pioase. în acest caz special. doi dintre dinii lui Pa-J troclu şi. în speţă a cultului sufletelor în epoca prehomerică. lucru teribil. sufletul lui Patroclu. La baza întregii relatări despre funeraliile lui Patroclu stă ideea că. pura pietate faţă de cel mort. De libatione veterum GraecoruiM 1893. pentru binele comunităţii. . prin vărsarea sîngelui. după ce s-a despsina de trup. Ppin libaţiunile cu vin şi prin arderea unor cadavre de oameni şi de animale. sînt înjunghiat multe oi şi tauri. acum însă. Este ridicat apoi rugul. ştiind că nu-i este dată întoarcerea acasă. Animalul jertfit este ars în întregime în cinstea doar a demonului. aşa cun] se afirmă îndeobşte despre unele cruzimi a caractepizează ritualul grec al sacrificiilol Homer cunoaşte bine practicile exprimînj 1 cf. în cele din urmă. XXIII. 20 şi urm . că el era incă accesibil rugăciunilor omeneşti şi se afla lr} apropierea locului în cai?e se făcea sacrifi-L c iul. aceste practici au însă o cu totul altă înfăţişare. Abia în zori fooul este stina cu vin. pusa într-o ulcică de aur şi aşezate apoi în mormîntl Aceasta este descrierea unei înmopmîntărl princiare. simbolizînd un sacrificiu de valoare printr-un obiect în sine nefolositor (la care se cere preţuită doar bunăvoinţa). îi poate fi potolită mînia. Tocmai pentru a-i face pe auditorii săi să înţeleagă şi. în cultul consacpat divinităţilor subpămîntene.) întreagă această serie de jertfe se aseamănă întru totul cu tipul cel mai vechi de sacrificiu.Sperchios . von Fritze. p. Se credea în orice caz. Libaţiunile cu vin. care diferă în chip ciudat. deşi desfăşurarea povestirii nu cerea deloc acest lucru. o dată cu cadavrul prietenului. Aşa se face că. doisprezece tineri troieni. ne permite să conchidem că este vorba. cailor şi dinilor şa la urmă. Toate acestea sînt în contradicţie cu con-CflPţiile exprimate îndeobşte de Homer. mai tîrziu. ulei şi miere sînt de asemenea frecvente în cadrul ritualurilor mai tîrzii ale sacrificiilor. pe care-1 întîlnim. nu. de două ori cheamă el sufletul lui Patroclu şi-i spune că lui îi dă ceea ce îi făgăduise (Iliada. de o evoluţie şi dăinuire îndelungată a cultului în care sa a fost inclusă. de ideile exprimate îndeobşte de Homea despre nimicirea sufletului desprins de trup] Unui astfel de suflet i se aduc de astă data sacrificii numeroase şi bogate. sufletul se îndepărtează repede în zbor. nu doar pentru a-şi potoli setea de răzbunare . înjunghierea şi ardere^ pe rug a taurilor şi oilor. poate fi stropirei cadavrului cu sînge. Ahile se adresează de mai multe ori sufletului lui . cadavrul este înfăşurat în grăsimea lor . Este de aceea-lesne de înf ţeles de ce acei care nu cred că Homer poat^ transgresa cercul precis delimitat al ideilor sai le refuză să admită că ofrandele aduse la cere rnonia descrisă au caracterul unui sacrificiu A Te întrebi însă zadarnic ce altceva decît uij sacrificiu. Chiar smocurile de păr presărate pe trupul celui mort sau puse în mîna lui ţeapănă reprezintă o ofrandă sacrificială. ca în cazul altor sacrificii. prinşi vii de Ahile în acest scop] Totul este mistuit de foc. Dacă vedem în astfel de holocausturi sacrificii oferite divinităţilor htoniene şi chiar unor divinităţi olimpice. în cazul nostru ca şi în practicile cultice greceşti de mai tîrziu şi în cele ale multor popoare. o concepţie care nu le mai era familiară. Dar în cazul de care ne ocupăm Ahile a masacrat oameni.

Aruncînd o privire de ansamblu asupra tu-l turor episoadelor ceremonialului organizat în cinstea sufletului lui Patroclu. ca şi cum acesta ar fi prezent a-colo 1. 26 paptea aceasta a vechiului cult al sufletului putea cel mai lesne să-şi piardă semnificaţia ei iniţiată. cit de vie rămăsese vechea credinţă în puterile înfricoşătoare ale sufletului. XXIII. de a se evita relele pe care le^ar putea provoca forţele nevăzute. rămîne vala-l bilă presupunerea că explicaţia practicării lui o constituie doar speranţa de a se obţine în felul acesta foloase. a căror descriere însufleţită nu pute să nu incinte pe oricine luase vreodată part 1 lliada. XXIV. dacă nu divini. în epoca posthomerieă obiceiul de a celebra sărbători ale eroilor şi apoi sărbătorii ale zeilor prin întreceri. făceau parte din cultul defunctului. Este vizibil în toate acestea că nu el este cel ce născoceşte primul fapte atît de îngrozitoare . ou cai şi câini cu tot. tocmai de aceea ele s-au menţinut vreme mai îndelungată decît alte practici ale ritualului. destinat împăcării sufletului plecat. este de aceea firesc să considerăm că şi jocurile organizate o singură dată.Patroclu. masacrarea oamenilor. prin însuşi acest fapt. 87 urm. în cinstea lui Ahile : Odi-. Jocurile plăceau şi fără ca cei prezenţi să fie conştienţi de temeiurile lor reli. 274 3 ci Augustin. sînt menite nu doar să-i distreze pe cei vii. Este indubitabil faptul că întrecerea (agon) organizată la sărbătorile eroilor sau ale zeilor făcea parte integrantă din cultul zeului sau al eroului respectiv . E ca şi cum ar răbufni pentru ultima oară cruzimea străveche. 8. ne putem ralia pă-rerii lui Varro3. nervii încordaţi peste măsură nu se puteau linişti dintr-odată . printr-un ultim fortissimo. ca şi pentru orice gen de sacrificii. îşi are obârşia în tradiţia încheierii prin întreceri a ceremoniilor funebre ale unor oameni de seamă. ca şi celelalte ofrande. în care nimeni nu se mai aştepta nici la bine nici la . 179 la vreo întrecere — şi nu era grec să nu fi concurat vreodată. De civitate Dei. XXIII. Răzbate în chip evident. 19. După o răscolire atît de puternică a sentimentelor. o anumită incertitudine în legătură cu credinţele vechi şi sălbatice pe care ele se întemeiază. XXIII. totuşi existând ca spirite active. putem deduce din caracterul impunător al acestui ritual. căruia îi era consacrat un asemenea cult. un ultim ecou al furiei supraomeneşti cu care Ahile s-a năpustit asupra duşmanului răsună în toată rînduirea atroce a sacrificiului închinat sufletului prietenului. Abia după ce totul s-a săvîrşit. mai liniştit . cult care nu a putut fi instituit decît întro vreme în care se atribuia sufletului în cinstea căruia se organiza întreaga ceremonie plăcerea reală de a participa la aceste jocuri. întreaga serie de scene străbătute de o pasiune ajunsă la paroxism.j gioase . Atare întreceri în cinstea unor prinţi morţi de puţină vreme sînt amintite de Homer de mai multe ori. potrivit căreia morţii cărora ^ erau închinate asemenea jocuri erau consideraţi. care începe cu moartea tragică a lui Patroclu şi se termină cu căderea marelui luptător troian şi cu batjocorirea leşului său. în orice caz 1 Jocurile funebre în cinstea lui Amarynkeus : a. Se simte o anumită şovăială a poetului în concizia. sufletul lui Ahile revine la o stare de resemnare dureroasă . Desigur întrecerile acestea îşi au locul în poemele homerice datorită interesului deopotrivă artistic şi material pe ca-re-1 stîrnea descrierea lor : dar faptul că astfel de întreceri sînt organizate ca sfîrşit al ceremoniei funebre este explicabil tot ca vestigiu al unui vechi şi încă activ cult al sufletelor. cu cape ne este povestit faptul cel mai înfiorător. Penteu cultul sufletului. contrară manierei sale obişnuite. ba chiar el nici nu cunoaşte alte prilejuri pentru concursuri cu premii decît jocurile funebre. într-o epocă însă. l) Obiceiul acesta nna dispărut niciodată cu totul . organizate cu vremea la intervale regulate. Hiada. de mult domolită. urmează acele minunate întreceri. ci sînt consacrate celui mort2. în felul în care Homer povesteşte aceste fapte ce se îndepărtează de concepţia sa obişnuită. cu prilejul înmormântării unui membru al unei familii princiare. 630 şi urm. le spune acum aheilor să se aşeze „în cerc| larg" în jurul său . Homer a preluat de undeva aceste aspecte ale cultului eroic al sufletelor. Avea nevoie de ele pentru a încheia astfel. Homer însuşi are conştiinţa clară că jocurile. nu le-a inventat el însuşi. .

IV. Este de altfel îndeobşte cunoscut faptul că obiceiul supravieţuieşte credinţei şi epocii care l-au născut. ci doar vestigii ale unui cult al 1 Iliada. 13) sau că Ahile arde pe rug. sufletul însuşi al lui patroclu îi vesteşte lui Ahile că se va duce în Hades. Nu există deci nici cea mai mică îndoială în ce priveşte faptul că în ritualul înmormîntării lui Patroclu întîlnim nu primele semne ale unei noi concepţii. formele exterioare în care se îmbracă aceste idei noi sînt mai puţin desăvîr-şite. Rudimente ale unui asemenea cult nu lipsesc desigur cu totul în ceremoniile funerare obişnuite. 418) reprezintă de de altă parte vestigii ale vechii credinţe. mai pozitive. lumea elenă). mai clap şi cu o mai mare exuberanţă. o dată cu duşmanul doborît. Celui mort i se închid ochii şi gupa. schimbîndu-se credinţele. începe apoi jeluirea 1. Este lesne de înţeles de ce. XXIV. Nicăieri — după cîte ştim — nu apare în poemele homerice vreun semn al unei opientări a credinţei în sensul pe care-1 reprezintă ceremonialul . Incongruenţa dintre credinţele lui Homer şi aceste ceremonii impresionante arată limpede că nu poate fi cîtuşi de puţin adevărată părerea potrivit căreia practicarea cultului sufletelor la incinerarea lui Patroclu ar fi un semn al apariţiei unor idei noi. spusele oamenilor le exprimă cu o mai mare promptitudine. care-şi caută expresia în forme exterioare. tendinţa generală este mai curînd clar şi conştient opusă unei asemenea orientări. XXIII. aşa stînd lucrurile. Ele nu-şi găsesc în vreun alt fel explicaţia în concepţia exprimată îndeobşte de Homer în poemele sale. potrivit căreia sufletul poate încă folosi. In cazul de care ne ocupăm. Nu întîlnim nicăieri în cele două poeme vreun alt vestigiu al vechiului cult al sufletelor. care trebuia asigurată în acest fel. 197 şi urm . înfăşurat într-un linţoliu şi aşezat pe patul funerar . (Odiseea. dacă bunăvoinţa sufletului.. şi armele acestuia. în schimb însă cuvintele. (Iliada. El s-a păstrat intact într-o vreme cînd. sensul unor astfel de practici de cult a devenit aproape de neînţeles sau a fost uitat cu totul. ci prin teama de un . situaţia este inversă : ceremonialul foarte dezvoltat contrastează cu toate afirmaţiile făcute în genere de poet despre problema a cărei expresie ar trebui să fie acest ceremonial. prin foc a trupului său. Faptul însă că o dată cu Elpenor i se ard. Acestei concepţii îi era cu totul străină teama de sufletele invizibile . XI. ca şi în desfăşurarea foarte simplă a înmormîntării după incinerare (oasele sînt adunate într-un ulcior sau într-o pistă şi îngropate sub un tumul deasupra căruia se pune un semn. 188 şi urm | 294 şi urm. sufletelor mai activ în vremuri trecute. o demonstrează însuşi faptul] că şi cinstirea acordată unui mort atît de ve-l nerat ca Patroclu s-a limitat doar la momen-J tul funeraliilor sale. într-un mod' misterios. dar scopul lor era mai mult să exprime durerea celor rămaşi decît vreun sentiment de adoraţie a celui mort1. dorinţe şi păreri noi. După mistuirea deplină] 1 Odiseea. a cărui forţă să se poată compara cu episoadele înmormîntării lui Patroclu. el este spălat şi uns cu mirodenii. nu mai avea nici un prilej să se manifeste în viitor. 74) armele (Odiseea. trebuie remarcat că ofranda atît de îmbelşugată adusă sufletului lui Patroclu la ceremonia funerară pare aproape lipsită de sens. aşa cum sufletul lui i-a cerut lui Odiseu. defunctului i se puteau aduce anumite „onoruri" tradiţionale. despre viaţa sufletului după moarte. trupul celui mort putea face obiectul unor îndatoriri pioase. nu exista nici un motiv pentru continuarea cultului sufletului (aşa cum 1-a practicat mai tîrziu. Aşa se şi prezintă i lucrurile de obicei în opera lui Homer.rău din paptea „sufletului". XII. 75 şi urm. în obiceiurile acestea. . cu fervoare. VI. Căci a-tunci cînd încep să apară ppesimţiri.spirit" devenit mai puternic prin plecarea lui din viaţă. ca să se ştie că e un mormînt) abia dacă mai răsună un foarte vag ecou al cultului altădată mai activ al sufletului. Pe de altă parte. de unde nu se va mai întoarce niciodată t. ale unui cult care trebuie să fi fost mai demult expresia desăvîrşită a credinţei într-o mare şi durabilă putere a sufletelor plecate dintre cei vii. Dar extraordinarele ofrande funerare aduse la în-mormîntarea lui Patroclu se explică nu prid ceea ce numim pietate.

Pentru ca sufletul să a-jungă acolo. el păstrează şi sentimentul. j Morţii sînt „liniştiţi" doar prin foc (Iliada. Grija pentru sufletele celor morţi nu se prelungeşte dincolo de momentul înmormîntă-rii. sufletul i-a zburat din membre în impeJ riul lui Hades (Iliada. 29 şi urm. 34) îşi are partea sa. 38 „mese pentru sufletul morţilor" . XVI. era de altfel generalizat . I. spre Hades sufletul porneşte desigur de îndată în zbor. 802. cînd se povesteşte şi despre Patroclu că. 560 . de îndată ce a intervenit moartea şi înainte ca trupul să fie inci--nerat: „iar sufletul a plecat în Hades" i. are nevoie ca dublul său trupesc să fie în prealabil nimicit. El a avut cîndva şi la greci un temei foarte precis. Cîtă vreme sufletul păstrează o „rămăşiţă pămîntească". Aşadar. căpătase încă în epoca homerică o semnificaţie doar simbolică (reducîndu-se în cele din urmă la obiceiul de a pune în gura mortului un obol „pentru luntraş"). tovarăşul lui Odiseu. ucigaşul tatălui său. 71 şi urm). nu lip" 1 Iliada. XXIII. despre oare se vor-beşte mai precis în cazurile amintite. şi. rînduieşte un praznic (Odiseea. consumat de oameni. III. XXIV. La fel sef spune despre Elpenor. 291. . sînti toate descrise în Iliada. 222 . Acestea sînt vestigiile vechiului cult al sufletelor. condiţia absolut necesară era însă incinerarea trupului. că sufletul lui „a coborît în Hades" (Odiseea. „cenae ferales" " ospeţe pentru morţi. în sfîrşit ospăţul oferit de rege poporului îndoliat după înmormântarea unui prinţ (Iliada. X. dar el pluteşte între tă-rîmul celor vii şi împărăţia morţilor. III. este totuşi numit şi destinat să fie un „ospăţ al zeilou" (Odiseea. In fond participarea presupusă a sufletului la aceste ospeţe oferite poporului nu este mai greu de înţeles decît aceea a zeului la un mare sacrificiu urmat de ospăţ. soane de seamă decedate invitau întreg poporul. Ele seamănă mai puţin cu mesele la care participă familia celui mort (perideipna) decît cu tarile cenae jerales organizate la Roma. 856 . pe care le întîlnirn în lumea homerică. nu trebuie să vedem în aceasta o formulare foarte exactă . XI. Obiceiul acesta. pînă ce aceasta îl primeşte definitiv după mistuirea prin foc a trupului. pe care nu şi-1 mai găseşte însă în credinţa homerică despre suflet. întru-cît acelaşi obicei se întâlneşte şi la alte popoare. celelalte umbre îi aţin calea. un astfel de praznic pare a avea-drept scop să bine dispună sufletul celui mort . el îl roagă să-i-grăbească înmormântarea. XXII.) îşi capătă sensul deplin doar pe baza vechilor credinţe. evident nu din sentimente de pură „pietate". VII.' pentru ca să poată intra pe poapta "Hadesului . aceasta în-§ seamnă doar plecarea spre Hades. 65 şi 150. Este ceea ce-i spune sufletul lui Patroclu lui Ahile cînd îi apare în vis . iniţial înţeleasă cu siguranţă textual. Dacă în Iliada sau în Odiseea se spune uneori. Nimeni nu se îndoieşte că. pentru a-şi găsi liniştea în Hades. XXIV. 336). XVIII. îl împiedică să treacă rîul şi el rătăceşte la poarta Hadesulu^ (Iliada. 309). La ospăţul dat în cinstea lui Patroclu. din care nu există întoarcere. iată de ce Oreste însuşi. după care sufletul celui cinstit în felul acesta ia parte la ospăţ. ca locuitorii acelui tărîm. sufletul este primit în lumea inaccesibilă a nevăzutului. în mai multe rînduri ni se spune că o înmormîntare după toate regulile presupune incinerarea bunurilor aparţinînd celui mort K Nu ştim în ce măsură îndatorirea. pe J^ silicernia2. 560) . Odiseea. II. 362 . după incinerarea trupului. Iliada.665) sau chiar înainte de incinerarea cadavrului (Iliada XXIII. care. el se întâlneşte însă apoi cu prietenul său la intrarea în împărăţia umbrelor.uneltele arse o dată cu rămăşiţele sale 1 Aceste obiceiuri terminînd cu bocetul. 343—355 I pămmteşti. de a da mortului cu sine toate bunurile sale mobiliare. 415 . al cărui trup este stropit cu sîngele animalelor înjunghiate (Iliada. XXIV 246 . XXIII. în epoci mai tîrzii nu mai întîlnim obiceiul de a se oferi asemenea praznice la înmormîntări princiare. Ca şi jocurile funebre. în clipa morţii] sale. 856). defunctul. şi la care rudele unor per1 2 Odiseea. XVI. 410). la baza lui stă acelaşi motiv. dată fiind ideea adînc înrădăcinată că. ™ sit de conştiinţă. după ce-4 doboară pe E-gist. XIII. X.

nimeni nu este înhumat. dacă fratele lui. S-a presupus că arderea. nimic nu indică însă. s-au smuls din-tr-o viaţă sedentară. 389). Nu trebuie să mergem atît de departe pentru a găsi scopul real al incinerării cadavrelor. o viaţă tot atît de sedentară. Hoardele nomade nu au locuinţe stabile.conştiinţa celor ce se petrec în lumea celor vii.). a lud Aiax {Odiseea.) . ar muri în faţa Troiei. nu numai Elpenor departe de patria sa . Nu acesta poate fi deci motivul incinerării. în patrie. pradă animalelor sălbatice. 76 şi urm. IV. Gîndurile lui nu se mai pot ridica spre lumea pămîntească . legat mai curînd de o mentalitate străveche decît de considerente de pură oportunitate. în Grecia aceasta nu ar fi putut fi decît o jertfă pentru zeităţile subpămîntene . intenţia de a-1 obţine au fost motivele iniţiale care au determinat incinerarea cadavrelor. rămăşiţele celui mort. Jakob Grimm *> a emis ipoteza că arderea cadavrului însemna jertfirea celui mort în faţa divinităţii. într-o epocă în care ei deveniseră de mult sedentari. Cista sau urna. Trebuie să căutăm un alt motiv. şi Hector este incinerat în centrul Troiei. şi pe Eetion îl incinerează Ahile în oraşul lui natal (Iliada. să lase cadavrul pe cîmp. Această intenţie capătă aspecte diferite în funcţie de stadiul în care se afla credinţa despre suflet. iar în cadrul unor ceremonii mai modeste masa celor căzuţi în luptă. ti>upul este mistuit de foc. Agamemnon nici măcar nu poate concepe că. Obiceiul incinerării cadavrelor trebuie însă să fi fost atît de înrădăcinat. şi troienii în genere îşi ard. nici un suflu al acestei lumi nu ajunge pînă la el. îşi are originea în epoca nomadismului. într-o nouă patrie. III. . 174 şi urm. dar pe care-1 întâlnim. Dacă exista credinţa că mistuirea prin foc a trupului are drept urmare desprinderea totală a sufletului de tărîmul celor vii2. sufletul este surghiunit în Hades. XXIV. Iar cei vii îl uită cu totul pe cel desprins de ei (Iliada. 109 şi urm. în sfîrşit. In poemele homerice sînt incineraţi după moarte nu numai grecii în faţa Troiei. încît o altă formă de înmormîntare le era de neconceput. departe de ţară ră-mîne îngropată cenuşa lui Patroclu. germanii. Dacă am voi să căutăm la greci originea obiceiului incinerării cadavrelor. în care sau lîngă care să-şi îngroape mopţii iubiţi şi să poată oferi timp mai îndelungat hrana sufletelor lor. Cum şi-ar mai putea imagina că pot ţine legătura cu el prin intermediul vreunui cult ? însuşi obiceiul incinerării cadavrului este poate o ultimă mărturie a credinţei de odinioară a grecilor că sufletul stăruie vreme îndelungată pe tărîmul celor vii şi-şi exercită înrîurirea asupra celor pămaşi în viaţă. era normal să le vină ideea să-1 ardă şi să pună cenuşa rămasă într-un ulcior uşor de purtat. ar trebui să ne cufundăm în timpuri prea îndepărtate pentru a explica un obicei care odinioară nu domnea la greci în chip exclusiv. ale căror credinţe şi obiceiuri se reflectă. VI. VII). XXII. Menelau. aşa cum o practicau perşii. este îngropată sub o ridicătură de pămînt . Nu pot spune în ce măsură au fost determinante aceste motive de ordin practic într-un domeniu în care elementele fantastice sînt mai presus de orice considerente utilitare. oare conţine osemintele incinerate. toţi sînt incineraţi . într-o formă evident sintetică şi generalizatoare în poemele homerice. atunci trebuie să admitem că tocmai acest lucru este dorit şi realizat de supravieţuitori. morţii {Iliada. nu-i este îngăduită nici o întoarcere în lumea de sus. Grecii asiatici şi în primul rînd ioni-enii. ce înţeles avea el la gpecii epocii homerice ? Nu este doar modul cel mai la îndemînă de a face să dispară cadavrul . ca singurul existent. pentru a-şi întemeia. slavii şi alte neamuri. a lui Antiloh. mormîn-tul lui s-ar putea afla altundeva decît la Troia (Iliada. în propria lor ţară. îngroparea în pămînt este mai simplă şi mai puţin costisitoare. Dacă hinduşii au trecut de la obiceiul înhumării la cel al . a lui Ahile. Dacă nu voiau. că deci surghiunul definitiv al sufletului în Hades. pe care să-1 ducă cu ei. nu mai ştie nimic despre ce se întâmplă acolo. Nimeni nu-şi manifestă vreodată intenţia de a lua cu sine. 418). Mărturii răzleţe provenind de la popoare care practicau în mod curent incinerarea arată că intenţia urmărită prin aceasta era tocmai despărţirea rapidă şi deplină a sufletului de trup. de altfel el nu mai gîndeşte. în mod solemn regele şi prinţul. existenţa unei concepţii atît de înfricoşate. Homer nu cunoaşte alt tip de funeralii decît incinerarea. ca unele triburi nomade. în credinţele şi obiceiurile greceşti. Se pune întrebarea : de unde vine obiceiul acesta.

Obiceiul incinerării (de oriunde ar fi fost preluat de greci) confirmă deci.) Peloponesului şi pînă departe în centrul peninsulei. încăperi şi bolţi realizate cu artă. obişnuiţi de mult cu incinerarea cadavrelor. XXIII. atît în mormintele bogaţilor cît şi în cele ale săracilor. în mor-mînt o cantitate impresionantă de ustensile şi de podqabe preţioase. în mod implicit. în raport cu care Homer nu ne mai apare ca martorul cel mai vechi al vieţii şi credinţelor greceşti. Odiseea. pe care o implică această credinţă. foarte străini de asemenea idei cathar-tice. Pe sol. 8 Astăzi însă dispunem de mărturii concrete. la grecd. pe acelaşi loc. 75. aşa cum nici cadavrele lor nu fuseseră arse. poate înşelător de aproape de noi. palpabile. în citadela dir Micene i şi în oraşul de jos. ale căror tezaure nu conţin nimic metalic şi care tocmai de aceea sânt considerate a fi pregermanice. fusese adusă jertfa funerară. care era acoperit apoi cu nisip. eliberat repede şi deplin de trup şi de slăbiciunile lui. morţii erau înmor-mîntaţi întregi. ca şi la perşi. credinţă în legătură cu care în poemele homerice nu se mai întîlnesc decit puţine vestigii. 76 . se gîndeau doar la forţa mistuitoare a focului. Grecia va crede abia mai tîrziu . în forţa „purificatoare" a focului. 218 — 222 trup. II. nimic nu mai reţine sufletul în lumea pămîn-tească. căruia-i încredinţează trupul mort. în prealabil.incinerării cadavrelor. grecii epocii homerice. Grecii din epoca homerică. cum reiese şi din unele indicii cuprinse în poemele homerice. Aceste morminte ne arată. Rămăşiţe de animale arse ca jertfă (oi şi capre) au fost găsite şi în mormintele de la Nauplia şi din alte locuri. surghiunite în adâncurile pământului. Era acesta un obicei străvechi în ca-dr>ul ceremonialului funebru. Ultimele decenii au scos la lumină. lut şi pietriş. dar şi pentru cei rămaşi în viaţă. Prinţilor li se punea. XI. indieni şi germani. în alte părţi al '• Este vorba mai ales de rezultatele săpăturilo întreprinse de Heinrich Schliemann (n. nu au nici o iteamă de strigoi. în Attica etc). Cele mai vechi „morminte de urieşi" (Hiinengrăber). neatinse de foc. a celor drepţi. Acestui mod diferit de înmormîntare îi corespunde şi o concepţie diferită de cea homerică despre esenţa şi acţiunea exercitată de sufletele celor morţi. era aşezat cadavrul. Nimic nu poate mistui mai repede decît focul dublul vizibil al sufletului . împrejurări deosebit de norocoase ne permit să aruncăm o privire întp-o epocă îndepărtată a lumii elene. pe care sufletele. uneori pe un strat de pietpe de cremene. Astfel au fost înmormântaţi prinţii şi prinţesele Micenei cea bogată în aur şi la fel au fost înmormântaţi şi oameni de rînd (în mormintele de la Nauplia. că „epoca incinerării" a fost precedată şi la greci de o epocă în care. Arderea trupului neînsufleţit este aşadar o expresie a grijii pentru cei morţi. credinţa în puterea şi înrîurirea sufletelor asupra celor vii — avînd la bază mai mult teama decît veneraţia —. canale. nu-i vor mai putea tulbura vreodată cu prezenţa lor. ci ne este dintr-o dată mult mai apropiat. o dată acest fapt consumat şi o dată cu nimicirea tuturor bunurilor dragi ce-i aparţineau răposatului. construite şi zidite în epoca anterioară imigraţiei doriene. de asemenea. Doar teama că sufletele ar putea să rămînă prezenţe terifiante explică graba cu care se urmărea plecarea lor în lumea nevăzută de dincolo. din Attica şi pînă în Tesalia. morminte. la binele 'ce i se face sufletului celui mort. ca obicei dominant în cadrul ceremonialului înmormîn-tării. după stingerea focului. eliberat prin foc de trupul neînsufleţit. . se pare că au făcut-o deoarece credeau că. Cei care au recurs cei dintîi la incinerare s-au temut însă cu siguranţă de ceea ce tocmai nimicirea trupului prin foc trebuia să prevină. care nu mai rătăcesc fără odihnă. la ajutorul dat efortului lui de a se desprinde de 1 2 Kleine Schrijten. ci aşezate pe pietriş şi acoperite cu lut şi cu un stpat de pietriş : urme de fum. opinia că a trebuit să fi existat cîndva. ale acestei vechi credinţe. Apare aici. tr. era aprins un foc pentru jertfă şi apoi. resturi de cenuşă şi cărbuni arată că trupul neînsufleţit a fost aşezat pe locul unde. 16 220 Iliada. sufletul este mai lesne strămutat în lumea de dincolo. au aceeaşi structură.

care la Homer se întîlneşte doar în foarte rare ocazii. dacă la Homer nu s-a găsit pînă acum nici o urmă care să ateste existenţa unui cult al sufletelor după terminarea ceremoniei V funebre. în alte părţi. Este vorba de un altar rotund. Monumente vizibile confirmă deci ceea ce nu putea fi dedus decît cu greutate din poemele homerice. ridicat direct pe pă-mînt. ca şi dragostea. construcţia corespunde întru totul descrierilor unor astfel de vetre. nu se mai manifestă în nici un fel. împuţinată. unui cult al sufletului. Zeii intervin în desfăşurarea acţiunii poetice. Schimbîndu-se credinţele. după ce părăsesc trupul. sufletele duc. La Homer însă sufletul. umezeala pătrundea direct în pămînt pînă la cei morţi. după părerea mea. cultul sufletelor nu se mai rezumă doar la ceremonialul înmor-mîntării. un fel de tub deci. morţilor le sînt la fel de străine teama. Lipsiţi de o conştiinţă clară şi deci şi de dorinţi sau de voinţă. Şi într-adevăr. conjurarea sau oracolele celor morţi. pare a fi fost destinat săvîrşirii repetate a sacrificiului adus morţilor. unele vestigii. de lîn-gă încăperea mai mică în care se aflau depuse trupurile celor morţi. într-un domeniu în care acestea sînt îndeobşte adînc înrădăcinate. după despărţirea de trup. întrucît obiceiul era în vremea lui învechit şi înţelesul lui se pierduse. familiare grecilor de mai ţîrziu. Dacă se turna în acest tub sîngele animalului sacrificat sau lichidul amestecat al li-baţiunii. pentru ca el să nu apară nechemat în lumea de sus. care se prelungea dincolo de momentul înmor-mîntării trupului. i se pun în mormînt bunurile sale cele maţi de ppeţ. şi la ei. giuvaieruri şi unelte de preţ. Ne aflăm aşadar aici în faţa u-nei construcţii destinate unui cult durabil şi repetat al sufletului . inconştientă. II Poemele homerice sînt pătrunse de convingerea că. cel de-al doilea eu al lui poate reveni cel puţin pentru o vreme . într-un tărîm inaccesibil. o dată surghiunit în Hades. lui Homer nu-i sînt de loc cunoscute. rostul antecamepei în mormintele cu două încăperi. şi în această privinţă. Dacă însă sufletul se poate întoarce la locul spre care este atras. nu poate să nu ne minuneze faptul că în această epocă primitivă a culturii greceşti s-a putut ajunge la o concepţie atît de eliberată de teamă şi de superstiţii. Şi tot astfel. ne-maiavînd nici o putere asupra vieţii lumii pămîntene şi nemaibucurîndu-se de aceea de veneraţie din partea celor vii. Putea însă un popor care aducea sacrificii morţilor săi să nu creadă în puterea acestora ? Şi le-ar fi fost oare puse celor morţi în morminte aur. niciodată însă sufletele celor mopţi. Nu este deci un altar (bomos) pentru zei. gol la mijloc şi neînchis la fund de vreo placă. la care au fost mai tîrziu veneraţi „eroii". doar o viaţă părelnică. o epocă în care această credinţă a dat naştere. spaţiul boltit principal. prehomerica Micene ne-a păstrat. în mormintele boltite. Puoblema cauzelor care au generat idei atît de libere trebuie abordată cu foarte . sufletul (psyche) nu renunţă la orice contact cu lumea. adică sufletele transfigurate. Acesta este în orice caz. Nimic nu-i mai poate ademeni sau constrînge să revină .sacrificiul funebru. ci un loc în care se aduceau jertfe (eshâra) morţilor de sub ] pămînt . scopul ei nu putea fi altul. căci sacrificiul funebru fusese deja strămutat în interiorul mormîntuhu în cadrul ceremoniei îngropăciunii. anume că a existat o epocă în care şi grecii credeau că. Deasupra centrului celui de-al patrulea mormînt tumular dintre cele găsite în cetate a fost descoperit un altar care nu a putut fi înălţat acolo decît după ce mormîntul a fost acoperit şi închis. a-cest cult îşi pierduse în chip evident în epoca homerică orice sens. Ştiind că altele trebuie să fi fost credinţele despre suflet în epoca prehomerica decît 13 au fost după Homer. dacă nu ar fi existat credinţa că mopţii se pot încă bucura de bunurile lor din viaţă chiar şi în a-dîncul mormintelor ? Acolo unde trupul zace nedescompus. Continuatorii imediaţi ai epocii homerice văd lucrurile altfel. îngropaţi dedesubt. sustrase celor vii în cantităţi uimitor de mari.

despre viaţă şi despre moarte. lipsa aproape totală de prejudecăţi cu care sînt privite în a-ceste poeme toate lucrurile şi problemele lumii acesteia nu putea fi manifestarea poporului în totalitatea lui sau a uneia dintre seminţiile lui. lăcaşul zeilor olimpici — cine ne poate spune. iar credinţele populare. dincolo de unele mici abateri. de toţi cei ce vorbeau limba greacă. în domeniul de care ne ocupăm. Dacă credinţa lui nu ar fi fost. Nu poate fi decît opera poetului constituirea şi configurarea consecventă a imaginii unei orînduiri divine bine stabilite. despre lume şi despre soartă. dialectul vorbit. trebuie să fi fost în acea vreme încă mai fărîmiţate şi mai contradictorii. Dacă. locul în care se reunesc toţi zeii ce domnesc în plină lumină . El nu-şi prezintă ideile sale despre divinitate. lăsate în voia lor. datorită căreia opera sa s-a păstrat. precum şi de legătura trainică între maestru şi discipoli. Este. ca şi dacă am crede că ea este asemănătoare atitudinii lui Pindar sau a autorilor tragici atenieni faţă de opiniile populare din vremea lor. ca fiind doar ale sale. nenumăratele culte locale din Grecia. par a nu fi existat. în realitate — şi putem afirma hotărît acest lucru — o asemenea unitate nu a putut exista. acordul . dar toate în direcţia şi în sensul arătate nu de „popor" sau de vreo „legendă" cum ni se spune uneori. evident că liber-tatea. cînd unele instituţii panelene au creat puncte de contact. cele două poeme ne dau o imagine u-nitară despre zei. este greu să i se dea un răspuns perfect satisfăcător. olimpici. despre oameni şi despre lume. astfel încît putem crede că publicul căruia i se adresa le recunoştea ca aparţinîndu-i. care strînge în cuprinsul ei toate spiritele invizibile cane au părăsit viaţa : paralela este atît de evidentă încît ne o-bligă să presupunem. pe zone. care i-a dat expresie în poemele sale şi pe care homerizii au păstrat-o în continuare. dacă am considera că ea le este opusă. a fost continuată şi imitată. dar numai geniul poetului le-a strîns şi le-a contopit într-un tot pur ideal. evidentă în această imagine a lumii divine. care4 împresoară pe oameni şi le este stăpînă. Trebuie înainte de toate să nu uităm că. ci de cel mai puternic geniu poetic al grecilor şi poate al întregii omeniri. de cealaltă parte. Dacă. sînt opera poetului. în trăsăturile ei esenţiale. forma de guvernare. în care se strîng toate sufletele. strîns grupaţi şi adunaţi laolaltă întp-un lăcaş supraterestru. Existau fără îndoială elemente de bază ale panelenismului. Fapta sa poetică cea mai strălucită. La realizarea celor două poeme au lucrat multe mîini. a reprezentat-o simplificarea şi omogenizarea atîtor aspecte confuze şi multiforme. s-a păspîndit. în ambele cazuri. Zeii săi sînt panelenici. ci şi înfăţişarea exterioară dată în poemele sale lumii ideale. dar concepţiile sale s-au întemeiat cu siguranţă pe aceste credinţe . Olimpul. în obiceiuri şi în ideile morale. La Homer însă nu există nici o urmă de polemică sau de dogmatism.mare prudenţă . în ce măsură merge el în toate acestea pe urmele credinţelor naive populare ? Undeva. Ceea ce este doar regional nu-1 interesează. Homer ştie doar despre un imperiu subpămîntean stă-pînit de un cuplu' de zei. de fapt. formate dintr-un număr restrîns de zei cu trăsături caracteristice precise. nu însă pentru că poporul ar fi participat în vreun chip mistic la elaborarea ei. Poeţii de mai tîrziu lasă foarte adesea să se simtă opoziţia conştientă dintre ideile lor decantate şi cele larg răspîndite în popor. Am înţelege însă cu totul greşit poziţia epopeii homerice faţă de credinţele populare. Poetul nu şi-a însuşit toate credinţele populare. în aceste poeme. cu zeii lor activînd în spaţii foarte înguste. cei ce ne vorbesc nemijlocit sînt poetul şi tovarăşii lui. Dacă ar fi să dăm crezare lui Homer. altundeva. imaginea aceasta este cea plăsmuită de spiritul lui Homer. Epopeea homerică poate fi numită „poezie populară" doar pentru că a fost astfel concepută încît a fost preluată cu entuziasm şi transformată într-un bun comun de popor. decît în epocile ulterioare. asemănătoare credinţei populane din vremea lui. el a realizat însă selecţia şi îmbinarea lor într-un tot armonios. premisă a întregului idealism al artei greceşti. împărăţia lui Hades. în imaginea făurită de el. sate şi oraşe. Oricum Homer le ignoră cu totul. aceeaşi acţiune creatoare şi ordonatoare. Nici o doctrină sacerdotală nu a servit ca model „teologiei" sale. Dar nu numai spiritul de care este pătrunsă. Grecia pare unitară în ce priveşte credinţa în zei. şi dacă acest tărîm este tot atît de îndepărtat de oameni şi de aşezările lor ca şi.

poporul ionian din epoca homerică a ajuns la concepţia despre suflet pe care poemele homerice ne-o dezvăluie ca apar-ţinîndu-i şi care nu mai păstra decît puţine urme din vechiul cult al sufletelor. dar cu siguranţă în oraşele ionice de pe coasta Asiei Mici şi din insule. nimicirea vechilor imperii şi a culturii lor. imaginaţia înfrumuseţa viaţa lor pământească. dar ei înşişi deveneau doar eroi ai poeziei . o imagine a vieţii din Grecia acelei vremi şi în special. a căror credinţă se reflectă în poemele homerice. migraţia lor (care n-a menţinut între vechea şi noua patrie legături atît de strînse ca. Un cult local. evident. Cu aceleaşi rezerve. în acest sens restrâns. nu pretutindeni în multiforma Gcecie. sîntem îndrituiţi să ne întrebăm dacă această schimbare nu a fost întrucîtva determinată. Această viaţă trebuie să se fi deosebit în multe privinţe de „cultura miceniană". în noua lor patrie culte practicate în locul de baştină. putem recunoaşte. Este neîndoios faptul că la originea acestor deosebiri stau mişcările de mare amploare care s-au produs în secolele ce-1 despart pe Homer de perioada miceniană. nici ideile despre soarta sufletelor celor.dintre numeroşii poeţi care au colaborat la cele două poeme ar fi. Dar motivul propriu-zis al schimbării credinţei şi obiceiurilor l-am putea înţelege numai dacă am cunoaşte şi am înţelege mişcările spirituale care au dus la concepţia homerică despre lume. Ar fi greu să explicăm felul liber de a privi lucrurile al lui Homer. dar care fuseseră părăsite rămînînd în ţara duşmană. care nu putea fi oficiat în cinstea lor decît pe locurile în care erau înmormântaţi. care au fost rezultatul mişcărilor şi mi-graţiilor popoarelor. fără lărgirea în toate domeniile a cunoştinţelor despre stările de lucruri din alte părţi. ca şi altele. Nu avem în faţa ochilop decît rezultatele . după toate probabilităţile. Dacă. mai tîrziu. îndeosebi migraţiile populaţiilor greceşti. întemeierea noilor state doriene pe temeiul dreptului cuceritorului. se poate spune că poemele homerice ne restituie credinţele populare care se cristalizaseră în acea vreme. acolo unde se născuseră poetul şi opera sa. Aici se cuvine însă să ne recunoaştem ignoranţa totală. fără contactul ou membrii altor neamuri. cum s-a arătat mai înainte. ace-' leaşi ca în epoca de înflorire a „culturii mice-niene". Constatând că nici cultul sufletelor şi. a cultului sufletelor celor morţi şi înmor-mîntaţi generaţii de-a rîndul în noua ţară. în aspectele exterioare ale vieţii culturale înfăţişate în Iliada şi Odiseea. pe baza experienţei proprii şi prin modificarea felului de înmormîntare. Faptele strămoşilor continuau să trăiască în cîntece. Putem astfel cel puţin bănui cum. ce depăşea cu mult limitele credinţelor şi cultului divin din oraşul său şi chiar din cadrul seminţiei respective. morţi nu au rămas în ţările ioniene. era prin excelenţă cultul strămoşilor. cu toată tradiţia de şcoală. această răsturnare a tuturor condiţiilor de viaţă era firesc să zdruncine puternic starea generală a culturii. marea emi-gr-are pe coastele asiatice şi întemeierea unei vieţi noi pe un pămînt străin. Amintirea strămoşilor putea fi transplantată. Dacă ionienii din Asia Mică au dus cu ei. colonizările) a dus în mod sigup la dispariţia multor culte locale practicate în locurile care fuseseră părăsite. de luptele şi migraţiile care s-au produs în acest răstimp. în schimb obiceiul venerării sufletelor lor se pierdea într-o lume în care nici un fel de ceremonii repetate cu regularitate nu mai amintea de puterea lor. aşa oum s-a stabilit. Iar dacă în felul a-cesta se stingea forma elevată a cultului sufletului. fără mişcarea mai liberă dincolo de graniţele ţării. legat de mormintele înaintaşilor. cu tot ce ele au distrus şi au creat din nou. obiceiul incinerării cadavrelor a constituit la rîn-dul său obstacolul cel mai puternic în calea păstrării şi dezvoltării cultului sufletelor în genere. nu însă serviciul religios. consecinţa acestui obicei a fost fără îndoială pierderea credinţei în existenţa apr-opiată de oameni a sufletelor celor morţi şi deci şi a sentimentului vreunei îndatoriri de ordin religios faţă de ele. Pătrunderea violentă a triburilor greceşti din nord în Grecia centrală şi în Pelopones. în care se includ şi credinţele cu privire la suflet. aproape inexplicabil. motivul adoptării acestui mod de înmormîntare 1-a constituit. dorinţa de a îndepărta cît mai deplin şi mai repede sufletele de tărîmul celor vii. a vieţii ionienilor. reprezentată de cultul strămoşilor.

Iar orientarea acestora era cu totul . Tot ce putem face este să constatăm că imaginaţia religioasă a grecilor. de fapt. Asemenea concepţii nu ofepeau un cadru propice credinţei în lumea dezordonată a strigoilor. care. în această epocă. bule. nelegată de vreun organ. care. a voinţei. că se supune destinului. în secolele ce au urmat. La popoare mai puţi înzestrate perceperea funcţiilor particula-ale voinţei şi intelectului duce doar la co.] sînt implicit identificate cu ea. s-a îndreptat într-o direcţie care nu oferea credinţei în spirite şi în suflete un spaţiu m prea larg de desfăşurace. devin imaginile sufletelor. mitologia omului lăuntric e pe cale de dispariţie. în care forţele superioare ale spiritului îşi găseau încă expresia în primul rînd în poezie. după cum se credea. ceva bine ordonat. Modul în care se exprimă poetul lasă să se înţeleagă că. Nu exista de altfel nimeni care să fie interesat în păstrarea şi dezvoltarea unor concepţii iluzorii cu caracter religios. ale sensibilităţii şi ale gîndirii cu termeni cape implică recunoaşterea caracterului independent de organele corpului al acestor activităţi. cu atît mai şterse. Religia homerică trăieşte însă în deplină raţionalitate . o fac atît de înfricoşătoare. Deasupră-i domnesc zeii. La începuturile gîndirii sale. denumirea de tymos.1 rituale plăsmuită de lumea antică într-un tre. Aşa se face că alături de „diafragmă" întâlnim. Cu cît forma pe care o iau este mai concretă. puternică prin posesia exclusivă a formulelor rituale şi exorcizante. Şi în poemele homerice denumirea de „diafragmă" (fren. sentimentului inteligenţei decît ca acţiuni ale unei fiinţe volitive care sălăşluieşte înăuntrul omului vizibil şi pe care şi-o închipuie întruchipată sau ascunsă în vreun organ al corpului. asemănător cu ceea ce încearcă să realizeze statele create de oameni. Lipsea cu totul o castă preoţească doctrinară. Iraţionalul.laică". Pietatea sa constă în faptul că îşi aminteşte în permane-nţă de acest lucru. menos. avînd puteri magice şi acţionînd adesea după bunul lor plac. „primitivul" nu poate înţelege mişcările voinţei. inexplicabilul.acestor mişcări. Spiritele cele mai limpezi ale acelei seminţii a grecilor care. avîndu-şi. Grecul din vremea lui Homer simte în adîncul inimii dependenţa. d blului fantomatic al omului asociindu-i-se astfel noi „suflete" sub forma conştiinţei. singurul lucru care se învăţa venea de la poeţi şi aezi. care. ba chiar şi ale inteligenţei . inima (etor. limitat şi de voinţa celui mai mare dintre zei. O serie de alte cuvinte (noos.. Credinţa în psyche era cea mai veche dintre ipotezele primitive prin care se . De ar mai fi mers puţin pe acest drum. sediul acolo. ca nefiind legate de acesta. zeii săi sînt pe deplin inteligibili. explorîndu-1. începe totuşi să se înfiripe ideea unei ordini generale a lumii. în mijlocul cărora Homer îşi compune poemele. ker) denumeşte de asemenea manifestările sufletului. ele. se caracterizează prin faptul că nu se integrează în nici o activitate coerentă. a unei integrări a întîmplărilor multiple din viaţa individuală şi colectivă într-o rînduială prestabilită (moîra). Arbitrarul unui demon sau altuia este totuşi limitat. metis) denumesc de asemenea funcţii şi activităţi ale voinţei. a „inventat" (dacă putem spune aşa) ştiinţele naturii şi filo-sofia au într-adevăr un mod de a gîndi care I reprezintă de departe o ameninţare pentru I întreaga lume din întruchipări ale forţelor spi. pe tărîmul pro^ ceselor pur spirituale. Concepţia cîntăreţilor homerici începe însă să se îndrepte în direcţia opusă .noeîn. subordonarea faţă de forţele care acţionează în afara lui. forma şi comportarea lor sînt clare şi accesibile imaginaţiei grecilor. el privea impulsurile şi emoţiile denumite încă după părţile corpului. desemnează o funcţie pur spirituală. frenes) desemnează multitudinea de manifestări ale voinţei şi sentimentului. ca şi instabilitatea plăsmuirilor acestei credinţe. noema-. dar el a pătruns deja adînc. adesea în cea mai strînsă asociere cu ea. în opoziţie cu divinităţile autentice. Se prefigurează credinţa că lumea este un cosmos. ele sînt sursa credinţei în suflete şi în strigoi . Un fir subţire îl mai leagă pe poet de concepţia şi modul de exprimare din trecut. cretizarea acestora în fiinţe întruchipate . chiar şi în domeniul religios." cut îndepărtat. mai evanescente. ei s-ar fi putut dispensa şi de psyche. ea nu trebuie înţeleasă ad Utteram. Denumirea f aceasta începe să devină formală. că lasă să se dezlănţuie pornirile malefice ale celor aflaţi în împărăţia umbrelor.

odinioară concepute ca avînd forme concrete. ci o forţă. nu va spune totuşi de îndată „viaţă" în loc de psyche (şi nici poetul nu face acest lucru). imagine a omului. Omul moace. De cele mai multe ori. Aceasta este. o dovedeşte faptul evident că uneori el spune psyche acoio unde noi am spune „viaţă". Concepţia sa generală despre problemele divine poate fi expusă cu multă uşurinţă . de fenomene extatice . tulbura. Despărţirea de ţara strămoşilor. se manifesta atunci. care nu este ceva inexistent (cum nu este nici vîntul ou care se aseamănă). după părerea mea. în însuşi poemul homeric. acestea s-au hrănit nu din vreo dogmatică de alt tip. imaginea poetică despre tărîmul şi despre existenţa celor nevăzuţi. urmat. ca întotdeauna S3 în Grecia. făurită de poemele homerice. ceea ce îi provoacă moartea este nu o fiinţă corporală care se desprinde de el. Homer manifestă puţin interes şi nu are nici o înclinaţie pentru tot ce ţine de presentimente. Evident poetul nu se putea gîndi să atribuie unui concept pur. chiar dacă invizibilă pentru cei vii. o existenţă de sine stătătoare după descompunerea corpului. duce la transformarea 151 sufletelor întrw) abstracţiune. şi imaginea. psycheea ră-mîne pentru el o fiinţă reală. tot aşa cum nu mai putem şti pînă unde poemele homerice exprimă în toate amănuntele credinţele poporului. concomitent cu ea. leşinului. întrucît religia poporului. chiar dacă este destul de departe de a avea caracterul unui sistem perfect închegat. care. cît din credinţele unui cult neinfluenţat de imaginaţia poetului. la un moment dat. privitoare la zei şi divinităţi. îi apape acum cu totul ştearsă şi lipsită de substanţă. prin dreapta cinstire a zeilor ţării şi nu dispunea cu siguranţă de o doctrină generală. . ale oamenilor care le-au ascultat pentru întâia oară. păşind pe calea dematerializării conceptelor. neconstituită în vreo dogmă. şi în consecinţă au restrîns cultul sufletelor. adoptarea practicii incinerării. Aceste idei divergente au putut. precum „viaţa". Dacă. concret. tocmai această suflare. în care forţe acţionează înăuntrul omului. Cel care a ajuns însă să înţeleagă că înăuntrul omului acţionează forţe care nu depind de organele sale va ajunge în chip firesc la concluzia că şi în această ultimă împrejurare. a psycheei. cel de-al doilea eu al omului. odinioară atît de bogată în conţinut. este cunoscută din vise. In esenţă este vorba de acelaşi mod de a gîndi care 1-a făcut să spună uneori „diafragmă" (frenes). dovezile existenţei sufletului în omul viu nu le-a considerat de aceea întotdeauna concludente. Că un suflet trebuie să fi sălăşluit în omul viu o dovedeşte în ultimă instanţă faptul că el se desparte. El a pornit totuşi pe drumul primejdios. Motivele cele mai intime şi mai puternice oare au determinat această slăbire a credinţei şi a cultului se sustrag cunoaşterii noastre. faţă de care poetul ar fi putut sau ar fi trebuit să ia atitudine. şi unde începe activitatea liberă a poetului. Poetul homeric nu a mers atît de departe. Cine spune psyche în loc de „viaţă". Este foarte probabil că lui îi aparţine integrarea elementelor izolate ale credinţei într-un întreg care. este psyche . viziunii extatice. al acestor fenomene misterioase. forma ei. dar este evident că. toate acestea au contribuit la slăbirea credinţei într-o viaţă substanţială şi puternică a sufletelor celor morţi. s-au păstrat idei divergente. s-a întipărit însă adînc în mintea poporului. ci un corp care are o formă. cum o dovedeşte întreaga evoluţie ulterioară a culturii şi religiei greceşti. o calitate care încetează să acţioneze şi care nu este altceva decît „viaţa". la moarte. tendinţa de a transforma în abstracţiuni principiile vieţii lăuntrice a omului. este denumit nu fără îndreptăţire teologia homerică. ea nu intră în conflict cu nici o opinie populară.găsea o explicaţie visului. cînd de fapt nu se mai gîndea la diafragmă ca organ al corpului. ci la noţiunea abstractă a voinţei şi gîndirii. în relaţiile lor cu lumea pămîn-tească. bine închegată. în conceptul de viaţă . Imaginea de ansamblu despre lumea invizibilă. cînd îşi dă ultima suflare . recurgîndu-se la un factor anume. direcţia luată de ideile religioase. tot ce putem afirma. de trup.

care. îi împlineşte dorinţa. dar întrun mod foarte incomplet şi superficial. într-o descriere a întîlnirii eroului viu cu locuitorii imperiului umbrelor. ele nu lămuresc de altfel decît într-o foarte mică măsur-ă şi în mod cu totul lăturalnic stările de lucruri şi atmosfera din enigmatica lume de dincolo. Cum să se păstreze. s-au preocupat de această temă. poetul care a descris călătoria în Hades a urmărit cu totul altceva. să intre în legătură spirituală cu sfera realităţilor spre care i se îndreaptă gîndurile şi în care şi-a desfăşurat cîndva şi-şi va desfăşura din nou în curînd toată energia. aceea a primejdiilor care-1 pîndesc pe drumul spre casă. 1 Unul din puţinele rezultate ale analizei critice a poemelor homerice poate fi considerat faptul că episodul privind călătoria lui Odiseu în lumea subpămînteană nu a făcut parte din textul iniţial al Odiseei. Ele îl fac pe Odiseu. Agamemnon despre fapta nelegiuită a lui Egist ajutat de Clitemnestra . Este însă de asemenea limpede că poetul care povesteşte aceste isprăvi s-a servit de dorinţa de a obţine informaţii — superflue — de la Tiresias doar ca de un pretext foarte transparent.). destul de numeroşi. Odiseu nu izbuteşte să-1 . pentru care imperiul sufletelor şi locuitorii lui nu aveau de ce să fie obiect al unei descrieri. li recunoaştem intenţia. de multă vreme rătăcitor singuratic departe de lumea activă. vorbindu-i despre faptele eroice săvîrşite de fiul său care se află în viaţă. în însuşi cadpul acestor poeme. uimitor de sumare şi neconcludente. care murise de curînd. El era departe de a fi un Dante al antichităţii. în afară de Tiresias. mînios încă şi în Hades. Odiseu însuşi îi poate aduce mîngîiere lui Ahile. la întoarcere Circe îi dă ea însăşi indicaţii mai numeroase şi mai lămurite în singura problemă atinsă de Tiresias. de îndată ce înlăturăm din episodul închipuit de el adaosurile de tot felul. el mai vorbeşte cu însoţitorul său Elpenor. în urma acestei operaţii r-ămîne nucleul iniţial al episodului — seria de convorbiri ale lui Odiseu cu sufletele morţilor cu care avusese relaţii personale mai strînse. dacă ajungem să cunoaştem împrejurările în care a luat naştere această Povestire şi adaosurile ce i-au fost aduse de aite mîini şi care au făcut ca ea săşi piardă caracterul său iniţial. X. şi încearcă. locuit de suflete lipsite de orice vlagă. care se sustrag opicărui contact. O astfel de intenţie. A-devăratul scop urmărit de poet. Şi într^adevăr. în care toţi oamenii sînt sortiţi să ajungă. exclud orice relaţie activă cu alte fiinţe ? Abia dacă putem înţelege ce 1-a determinat pe poet să lumineze cu făclia imaginaţiei sale acest imperiu al peşterilor. Mama sa îi vorbeşte despre starea jalnică de lucruri din Itaca. Tiresias. ca şi poeţii medievali. Călătoria în împărăţia morţilor era deci inutilă . inconsistenţa imaginilor homerice despre suflete. motivul care 1-a determinat să compună povestirea trebuie căutate altundeva decît în prezicerile lui Tiresias. Lucrurile se lămuresc mai bine. este indubitabil că. ea lipsea cu totul. să înnoade o convorbire care să1 îmbune pe mîniosul Aiax. Pe Aiax. ar fi greu de înţeles în cazul unui poet din şcoala homerică. năluci ale visului. Este mai curînd de crezut că intenţia reală a poetului a fost să permită imaginaţiei să arunce o privire în lumea miraculoasă şi terifiantă a împărăţiei întunericului. Circe îi porunceşte lui Odiseu să se ducă în Hades pentru a afla de la Tiresias „care şi cît de lung este dmimul de întoarcere şi cum va ajunge acasă pe marea cea plină de peşti" (Odiseea. am putea crede. care să-i permită să introducă acest episod în ansamblul Odiseei. cu Agamemnon şi Ahie. căci şi întrebările şi răspunsurile se referă în întregime la probleme din lumea pămîntească. cu mama sa Antikleia. O dovadă primejdioasă.O dovadă a coerenţei şi trăiniciei ideilor formulate în poemele homerice despre natura şi avatarurile sufletelor celor morţi o constituie. în versiunea iniţială. fără succes. Convorbirile acestea din împărăţia lui Hades nu sînt cîtuşi de puţin necesare pentru desfăşurarea acţiunii în poemul care povesteşte despre călătoria şi întoarcerea lui Odiseu . care i s-au suprapus şi l-au modificat în epocile ulterioare. foarte firească la poeţii greci de mai tîpziu. 530 şi urm. căutat şi întrebat în imperiul umbrelor. episodul călătoriei în Hades a lui Odiseu (Nekyia).

împace. cu sălcii şi plopi negri. cu cel mai strălucit erou al acelui război. acolo unde rîurile Pyriflegeton şi Cocit. pe care niciodată rou-i vede soarele. ţeles de la flăcările (care mistuie cadavrele ?). Stpăbătînd Oceanul. Şi acolo consultarea acelui prooroc cu privire la calea întoarcerii acasă e folosită doar ca o sumară introducere la istorisirea aventurilor lui Aiax. Răsună astfel.) despre întîlnirea cu Proteu. de care era plină imaginaţia tuturor aezilor acelei vremi. Şi el vede încercările prin care trece Odiseu nu în sine. Chiar şi atunci cînd astfel de relatări nu se referă direct la faptele şi gîndurile lui Odiseu. Ideea lui a fost să-şi pună încă o dată eroul să se sfătuiască şi să se înfrunte cu cel mai puternic dintre regi. şi probabil şi celelalte rîuri care-şi trag numele lesne de în. corabia ajunge în ţara cimerienilor. Este acelaşi im-. pătrunde adînc pînă la intrarea în Ereb. de la bocetele şi durerea înmormîntării. Pentru poet importantă este povestirea însăşi a celor spuse de Odiseu interlocutorilor. Bătrînul mării. al încercărilor/ din drumul spre casă. Poetului nostru. Odiseu. este doar schiţat prin cîteva trăsături generale. Ecoul faptelor de seamă ale războiului troian. spre care sufletele vin în zbor din adîncul Erebului. tre-cînd prin pajiştea asfodelelor. prin subiectele lor. ce se deprind din Styx. legendele acestea erau deja în plină dezvoltar-e. Poetul a preluat în orice caz Styxul. tema celei de-a doua părţi a Odiseei. Demodoc (cîntăreţ al feacienilor) este îndemnat să cînte două evenimente ale războiului. ca un preludiu. 2 Este sigur că intenţia acestui poet nu a fost aceea de a descrie pur şi simplu lumea subpămînteană. dar au pătruns ca episoade izolate în naraţiunea închegată despre întoarcerea acasă (căreia. cunoscut şi în Iliada. care ar fi fost firesc să-i stîrneas-că imaginaţia. trebuia însă să-1 ducă în lumea umbrelor. Ele nu-şi găsiseră încă matca. acela de â-1 aduce pe fiul lui Odiseu în contact cu vechii tovarăşi de luptă ai acestuia şi de a crea astfel ocazia multor istorisiri care pun într-o lumină mai clară unele dintre întîmplările ce s-au produs în perioada dintre Iliada şi Odiseea. Trăsăturile care constituie imaginea rămîn totuşi atît de sumare. scopul lor este de a reaminti fundalul impunător pe care se desfăşoară aventurile a-cestui om care a pătimit atîta şi care rătăceşte singuratic. Cadrul însuşi al acestor întîm-plări stranii. cum am spus. se revarsă în Aheron. ci în legătura lor vie cu toate întîmplă-r-ile care au decurs din războiul troian. Ideea i-a venit probabil amintindu-şi de povestir-ea lui Menelau (Odiseea.periu al adîncurilor. evocat însă cu mai multă pregnanţă şi claritate. îi erau anterioare) a ultimului erou ce rătăcea încă prin lume. se aude pînă în imperiul umbre-Jor. şi trage la ţărmul aspru. Evocarea aceasta nu putea să nu fie plină de tristeţea ce se face simţită în toate convorbirile duse ' 57 la marginea imperiului nefiinţei. 351 şi urm. cu doi dintre tovarăşii săi. El sapă acolo groapa jertfelor. doar un pretext pentru a face cu putinţă întîlnirea lui Odiseu cu mama sa şi cu vechii săi tovarăşi. încît san putea crede că au fost preluate din legende mai vechi. Unul din scopurile principale ale povestirii despre călătoria lui Telemah la Nes-tor şi la Menelau (în cartea a treia şi în cartea a patra ale Odiseei) este. în care trebuie să se afunde şi să dispară toată bucuria şi puterea vieţii. Nici în descrierea locuitorilor . unde se afla dumbrava Persefonei. despre care şi în Iliada se vorbeşte ca despre locul în care sălăşluiesc sufletele. evident. săi din Hades. fundal pe care aceste încercări îşi capătă adevărata semnificaţie. Consultarea lui Tiresias este pentru el. IV. Acelaşi neistovit impuls generator de legende 1-a mînat şi pe poetul călătoriei în Hades. în care eroii războiului troian sălăşluiau de multă vreme. Agamemnon şi Odiseu. pe care nu-1 preocupă decît latura etică. Impulsul puternic de a dezvolta în toate direcţiile legendele în centrul cărora se aflau întîmplările povestite în Iliada şi de a le împleti cu alte legende şi-a găsit mai tîrziu rezolvarea în poemele care au constituit laolaltă ciclul epic al poemelor eroice. Cînd a luat naştere Odiseea. Pentru aceasta. îi repugnă atracţia fantasticului : el se mulţumeşte în această privinţă cu cîteva trăsături foarte sumare.

Libaţiunea este aici. conştiinţa nu li s-a stins. care stăruie în amintirea poetului.că poetul. în mod evident. chiar dacă numai pentru puţină vreme. mai întîi lapte amestecat cu miere. despre starea de lucruri din împărăţia lui Hades. Dar şi el şi-o va pierde. mai vestit decît toţi în legenda tebană. al cărui trup nu fusese încă ars. conştiinţa şi darul profeţiei. Adulmecarea sîngelui atrage sufletele. tristeţea acestei concepţii răsună ca un ecou înăbuşit din adîncurile Erebului în cuvintele pline de jale cu care Ahile respinge încercarea lui Odiseu de a-1 consola. impalpabile pentru cei vii. ţinîndu-le gîtlejurile pe marginea gropii . ce descrie el este pînă în cele mai mici detalii un sacrificiu pentru cei morţi. ca şi în cazul descrierii . darul profeţiei). care nu se putea lipsi pentru creaţia sa de o asemenea ficţiune. pînă ce Tir-esias bea primul. Ele se apropie în stare de inconştienţă . Şi dacă cei vii n-au a se teme de sufletele fără putere surghiunite în întunecime.morţi. le revine amintirea lumii celor vii. Sîngele băut al jertfei le redă pentru o clipă sufletelor conştiinţa . în toată această descriere. o ofrandă adusă în scopul reînvigorării sufletelor. apoi vin şi apă. nu a elaborat prin aceasta o nouă dogmă. ce spune despre ei se încadrează perfect în credinţa homerică. Sufletele sînt asemenea umbrelor şi plăsmuirilor viselor. ca şi în cazul lui Patroelu şi al lui Hector-. şi printre umbrele celor. Nou este însă faptul că această stare de lucpuri poate fi. Se vede însă limpede că totul nu este decît o ficţiune a poetului . Dar aceasta este o excepţie care nu face decît să consfinţească regula. — Ne sînt cunoscute tuturor aceste cuvinte de neuitat. peste care presară făină albă. la intrarea în Hades o groapă. sîngele băut are doar rostul de a reda sufletelor conştiinţa (iar lui Tiresias. Ce spune el. nu este cîtuşi de puţin în contradicţie cu descrierile homerice. pentru a-şi atinge scopul poetic urmărit. şi-a păstrat tocmai de aceea conştiinţa. Aici. „băutul sîngelui" (haimakuria) este scopul propriu-zis al acestor ofrande. Totul în descrierea pe care o face acest poet întăreşte adevărul unei astfel de credinţe. inexplicabile prin propria-i credinţă. aşa cum îl întîlnim adesea în relatări mai tîrzii. el a trebuit să între-ţeasă în povestirea sa trăsături care. mai mult aluziv. Trebuie deci să credem că. el nu a inventat nimic şi nici I I nu a adaptat ceremonia sacrificialâ. Dar. prorocul. întreruptă. ba chiar are o conştiinţă sporită care se ridică aproape la darul profeţiei. cum varsă apoi în jur-ul ei prinoase „pentru toţi morţii". cum cred destui. a cărui conştiinţă este intactă. în momentul desprinderii sufletelor de trupuri. aşa cum îi spusese Circe. şi-a păstrat prin graţia Per-sefonei. de regulă.Erebului nu stăruie prea mult . doar Elpenor. Iar ceea ce-i spune Antikleia fiului său sună ca o confirmare intenţionată a părerilor lui Homer despre inconsistenţa şi slăbiciunea sufletului după arderea pe r-ug a trupului. El îl arată pe Odiseu cum sapă. apariţiei unor noi concepţii despre o viaţă mai activă a sufletelor celor morţi. duc dincolo sau mai bine spus înapoi spre credinţe străvechi de cu totul altă natură şi spre obiceiuri întemeiate pe asemenea credinţe. Poetul nostru îndrăzneşte totuşi să facă un pas însemnat dincolo de Homer. Înjunghierea animalelor nu este privită însă de poet ca o jertfă . Este sigur. de îndată ce trupul îi va fi mistuit de flăcări. Doar Tiresias. cum taie după aceea un berbec şi o oaie neagră. cadavrele animalelor sînt apoi arse şi în jurul sîngelui scurs se îngrămădesc sufletele pe care doar sabia lui Odiseu le ţine în frîu. ci este doar adormită.

Prin aceasta însă el nu-i satisfăcea pe deplin pe cititorii şi au. In Iliada o singură aluzie obscură ne permite să constatăm ceea ce aici apare mult mai limpede. teecînd sub tăcere sursa descrierii. Ne aflăm şi aici în faţa unor vestigii pietrificate. asemenea zeilor. mai mult reducîndu-le în amintire în felul lui Hesiod. prin care sufletele sînt ademenite în acest caz. să se fi păstrat în vreun colţ al Greciei asemenea practici. seamănă în chip izbitop cu practicile care serveau mai tîrziu pentru invocarea morţilor în locurile care se credea că dădeau acces spre tărîmul sufletelor din interiorul pămîntului. războinici în armură. decît . situat departe în vestul întunecat.ditorii săi înzestraţi cu simţ poetic. dar cu sufletele se poate întîlni numai acolo. X. ca vestigii ale unei vechi credinţe. el nu se abate totuşi decît imperceptibil de la calea indicată de Homer în ceea ce constituia elementul principal şi anume în descrierea întîlnirii lui cu mama şi cu tovarăşii săi. Eroul basmului său poate ajunge pînă la intrarea pe acest tărîm. a respins cu fermitate. în vremea în care a tt-ăit poetul care a compus episodul călătoriei în Hades. nu fusese cu totul uitat obiceiul de a oferi celor morţi.sacrificiului adus la funeraliile lui Patroclu. precum şi să-i treacă pr-in faţa ochilor. ideea poetului despre viaţa sufletului nu este de natură a întemeia un cult nou. pentru că din lăcaşul lui Hades nimeni nu mai poate ieşi. mai puternic . am 60 Spune — să o facă de a oferi tuturor celor morţi şi lui Tiresias îndeosebi un sacrificiu la întoarcerea acasă (Odiseea. Ceremonia sacrificiului. 521—526 . Nu este de loc imposibil ca. de vreme ce ei erau surghiuniţi în Ereb şi nu se puteau bucura de un asemenea sacrificiu ? Ne aflăm aici în faţa celui mai ciudat şi mai semnificativ dintre toate vestigiile vechiului cult al sufletelor. povestit cu necontrolată naivitate. multă vreme după înmormîntarea lor. sacrificii. lăsînd să se apropie de el numai sufletele cu care el fusese în pelaţii strînse. ei au făcut să se apropie de Odiseu morţi de toate vîrstele şi. este cu atît mai remarcabil faptul că. ca şi cum ar fi încă apropiate de aşezările celor vii. poetului îi era indiferentă priveliştea tumultului mulţimii învălmăşite din lumea subpămîntea-nă . sînt vestigii pe care poetul le foloseşte în scopuri poetice şi nu potrivit sensului lor iniţial. în îndepărtata Itacă. dacă nu în mod repetat şi cu regularitate. cel puţin în împrejurări extraordinar-e. Dar dacă poetul a avut ştiinţă despre vreun astfel de cult local al morţilor şi s-a inspirat din el în descrierea sa. ea este de fapt în contradicţie cu vestigiile cultului pe care-1 înfăţişează. care şi-au pierdut înţelesul. ideea că sufletele celor morţi ar putea fi atrase la lumina soarelui. sufletul nu era exilat pentru totdeauna într-un imperiu inaccesibil al umbrelor şi se putea apropia de cei care-i ofereau un sacrificiu. care demonstrează fără putinţă de tăgadă că în epoca ppehome-rică exista credinţa că. dar tocmai de aceasta urmaşii lui considerau că nu se puteau lipsi. 4 Dacă inconsecvenţele la care îl duce descrierea modului în care se înfiripă contactul unui om în viaţă cu cei morţi arată cît de temerară eca o asemenea încercare pentru un poet de strictă descendenţă homerică. cu răni încă vizibile. dincolo de mare şi de Ocean. El nu cunoaşte decît un singur imperiu al tuturor celor morţi. şi anume că. aflat în centrul atenţiei. Raportînd totul la eroul său viu. ale unui obicei ce se întemeia în trecut pe o credinţă . şi în epoca în car>e domina credinţa homerică în nimicirea totală a sufletelor plecate pentru totdeauna. şi după înmormîntarea trupului celui mort. Este evident incompatibilă cu această concepţie făgăduiala pe care poetul îl pune pe Odiseu ■ în chip cu totul nechibzuit. XI. se putea bucura de jertfa adusă. ca un discipol corect al lui Homer. Ce rost poate avea pentru cei morţi jertfirea unei vaci sterpe şi arderea pe rug a unor „bunuri" sau pentru Tiresias înjunghierea unei oi negre. Dezvoltînd episodul povestit de el. printre ei. 29—33).

dar care nu poate fi sufletul. în aceste descrieri sînt în mod hotărît depăşite limitele concepţiei homerice. care trebuie să tot urce în vîrful muntelui o stîncă ce se rostogoleşte mereu la vale. între ei nu există nici o relaţie. nefiind şi neurmărind să fie decît o excepţie. Odiseu aruncă o privipe înăuntrul împărăţiei morţii. Părăsiseră oare unii poeţi dintr-o generaţie mai veche (mai tineri totuşi dectt autorul celei mai vechi versiuni a călătoriei în Hades) terenul credinţelor homerice privitoare la suflet ? Putem afirma cu certitudine că pedepsele impuse celor trei „penitenţi" nu răsturnau nicidecum concepţia homerică potrivit căreia umbrele celor morţi erau fără conştiinţă şi substanţă : dacă n-ar fi aşa. ca şi înainte. cele trei personaje fiind poate alese dintr-un număr mai mare de asemenea personaje. ceea ce de fapt nu era cu putinţă. surghiunită în Hades. al cărui trup ur-iaş este sfîşiat de doi vulturi. pe care4 ştiu cei din epocile ce au urmat. de mai tîrziu toate acestea li s-au părut a fi omisiuni. Minos şi Herakles (şi plăsmuite de aceeaşi mînă. „pofta neînfrînată (Tityos). Dacă mulţimea celor morţi părea astfel mai bine reprezentată prin personajele alese. ci doar le-ău fost reamintite. imitînd convorbirile lui Odiseu cu Agamemnon şi Ahile. eroul-zeu. După cîte se pare. ca adevărate imagini (eidola) ale lor din timpul vieţii.„asemenea unui om care ţinteşte neîncetat". ca de exemplu. Herakles ţinînd în mînă. Orion la vînătoar-e. ca Homer. şi o „imagine" goală de conţinut. există cel mult o analogie. activitatea de odinioară : Minos împărţind dreptatea printre suflete. Rămîn încă — plasate între Orion. Se vede î-nsă repede că ei nu au a-şi spune nimic (Odiseu tace dealtfel) .insuflîndu-le. după cum acest prim autor al episodului călătoriei în Hades nu ştie nimic despre faptul că Ahile a fost smuls din Hades. Orion şi Herakles se puteau încă împăca. Ele nu fac decît să confirme regula. Cel ce a scris aceasta a făcut teologie pe cont propriu. a lui Tantal. şi stările de lucruri de acolo trebuiau să fie descrise cel puţin prin cîteva exemple. această unică asemănare 1-a îndemnat pe poet să-1 însereze aici pe Herakles.. O excepţie însă nu ar putea fi dacă am avea vreun motiv să interpretăm această descriere poetică în sensul că cei trei nenorociţi ar fi reprezentanţi tipici ai unor vicii sau categorii de vicii. arcul. gata să arunce săgeata. un şir de mame de eroi aparţinînd unor mari familii. fără de care pedeapsa la care sînt supuşi nu putea fi simţită şi n-avea rost să le fie dată.¥ nete. care să îmbine trupul şi sufletul. Este aceasta o încercare confuză de a armoniza vechiul cu noul. indicînd motivul pedepsei doar în cazul lui Tityos şi presupunînd cunoscute celelalte situaţii. cu cape figurile lui Minos. creează impresia că aceste exemple de pedepse din lumea cealaltă nu au fost născocite pentru întîia oară de autorul acestor versuri şi oferite auditoriului surprins ca noutăţi îndr-ăz- . Sufletelor celor trei nefericiţi le este atribuită o conştiinţă deplină şi durabilă. care rabdă de sete în mijlocul unui lac şi nu poate atinge crengile pline de fructe ce atîrnă deasupra-i şi a lui Sisif. . a lui Tityos. locuieşte printre zei şi că în Hades Odiseu i-a văzut doar „imaginea". Nici Homep şi nici grecii din timpurile mai noi nu ştiau nimic despre o astfel de opoziţie între un „eu" plin de viaţă. viaţă. Poetul ignoră încă faptul că fiul lui Zeus a fost înălţat deasupra destinului ursit muritorilor. şi zăreşte acolo figuri de eroi care-şi continuă. ele nu şi-ar ocupa atît de paşnic locul într-un poem întemeiat pe o asemenea concepţie. Cititorilor. Iar prezentarea extrem de concisă şi de sigupă. Vreunul dintre ei a intercalat cu îndrăzneală trei versuri în care se spune că adevăratul Herakles. luxuria nesăţioasă (Tantal) şi .. care i-a schiţat pe primii doi) — făpturile pe care nici un cititor nu le poate uita ale celor trei „penitenţi". Nu este Herakles. întrucît şi Herakles a intrat odată în timpul vieţii în Hades. care nu aveau dreptul mai mult decît alţii la compasiunea sa şi cărora nici nu prea au încercat să le descopere vreo legătur-ă cu Odiseu. Poetul caută să stabilească un contact între Herakles şi Odiseu.el însuşi". dat fiind că se afla abia la intrarea ei.

818 65 despre Tityos : fiecare dintre ei a păcătuit cîndva împotriva zeilor. ele sînt excepţii cu totul izolate. pedeapsa cea mai cruntă. nu au un caracter exemplar şi tipic . în semn de cumplit dezgust faţă de o asemenea înşelăciune. a sufletelor în lumea subpămînteană nu r-eprezentau credinţa întregului popor. nici chiar în părţile lui cele mai noi. dacă s-a insinuat cîndva în credinţele gr-eceşti. lipsite de viaţă) acest vestigiu al unei mentalităţi dispărute. pe lîngă zeii lumii de sus. ale spiritelor infernului. el cade în mîinile celor pe care i-a invocat. chemase el însuşi asupră-şi. şi nu alţi păcătoşi. de vreme ce nu a reuşit să împiedice biruinţa concepţiei. 1. Pentru ce au fost pedepsiţi se poate lesne bănui din cele relatate de poet 1 Welcker. dacă s-ar fi referit la pedepsele la care erau supuşi în lumea subpă-mînteană sperjurii. Trebuie însă să precizăm că. incompatibile cu această idee. pe care zeii îi urau. nu s-a îndepărtat de ţărm înainte de a-i fi chemat de trei ori pe tovarăşii săi ucişi în lupta cu ciconii (Odiseea. pentru a simţi pedeapsa ce le-a fost dată. ca ecou al unei credinţe ce devenise străină epocii homerice. Atotputernicia divinităţii.şi 1-a călcat. idei învechite. tortura fără scăpare în imperiul lui Hades. Ceea ce da jurămîntului un caracter atît de înfricoşător era credinţa în forţa magică a unor asemenea anatemizări şi nu. fără conştiinţă şi simţire. De două ori sînt invocate în Iliada. Nu fără îndreptăţire s-a considerat că aceste pasaje dovedesc că ideile homerice despre o viaţă fantomatică. care pedepsesc în adîncurile pămîntului pe cei ce jură strîmb. despre anihilarea şi lipsirea de orice vlagă a sufletelor celor morţi. Poetul s-ar fi putut încă menţine în limitele aluziilor homerice autentice. O ultimă dovadă a tenacităţii cu care obiceiul supravieţuieşte credinţei ce i-a stat la bază o oferă poemele homerice atunci cînd Odiseu povesteşte că.orgoliul inteligenţei (Sisif)" K Dacă ar fi aşa. cu totul străină antichităţii timpurii. idee cu totul străină lui Homer şi care. ca şi pedepsele ce le-au fost impuse. 65. poate în anumite cazuri să lase imaginii sufletului conştiinţa. lui Tiresias ca răsplată. vreme îndelungată. în orice caz. IX. de nici o categorie de oameni păcătoşi condamnaţi la pedepse în Hades. a fost adusă de-abia mai tîrziu de meditaţia mistică. ideea pedepsirii sperjurilor nu a putut fi prea puternică. într-o formulă de jurămînt s-a putut păstra (cum se menţin pretutindeni în formule. De altfel chiar şi în vremea cînd încă se mai cpedea realmente şi literalmente că sperjurul este pedepsit în lumea cealaltă. Sensul acestei chemări a mopţilor ne devine limpede în lumina unor .66). dacă putea fi atribuită conştiinţă sufletelor din Hades. vreo înaltă preţuire morală a adevărului. Iar dacă într-adevăr. Cel ceşi^a călcat jurămîntul este pedepsit nu pentru vina sa morală deosebit de gravă — avem motive să ne îndoim că gpecii vedeau în sperjur o astfel de vină . atunci cînd se depun jurăminte solemne. greşeală pe care oamenii din vremurile ce au urmat nu o mai puteau săvîrşi. nu a existat în nici un caz credinţa că acolo vor fi ispăşite toate greşelile săvîrşite în viaţă — dintre care sperjurul era doar una. este dat pe mîna spiritelor subpămîntene ce torturau sufletele pur şi simplu pentru că. în cadrul credinţelor din epoca homerică. Tocmai de aceea faptele lor. el. ei ar fi doar exemplele unei expi-epi care ar trebui să se extindă asupra nenumăratelor suflete vinovate de aceleaşi vicii. Eriniile. atrăgînd prin însuşi caracterul lor excepţional interesul poetului. Episodul călător-iei lui Odiseu în Hades nu pomeneşte. asta ne spune de fapt aceasta descriere. în momentul jurămîntului. celor trei. este vorba pentru toţi trei de răzbunarea pentru ofensele aduse zeilor înşişi. Care e vina lui Tantal se poate ghici din tradiţiile curente : mai puţin precise sînt ştirile despre greşeala pentru care a fost pedepsit Sisif. Nimic însă în descrierile la care ne referim nu justifică o asemenea exegeză teologizantă şi nu ne dă dreptul să atribuim din capul locului acestui poet anume ideea unei asemenea cerinţe a ispăşirii compensatorii în lumea cealaltă. dacă şi-1 calcă. fugind din ţara ciconilor. Griechische Gotterlehre.

. Chemarea adresată sufletului şi ridicarea unui asemenea cenotaf — pentru cine.--r. dacă nu pentru suflet.s m-him^O u i -— ■_■•<*■■. la care visa lumea elenă aflată încă sub dominaţia ideii . Credinţa care-i dăduse naştere se stinsese şi în acest caz. omul vizibil se destramă. venind de la un poet. dacă undeva nu s-ar deschide totuşi perspectiva oricît de îndepărtată a unei ţări a făgăduinţei. omul să nu mai poată acţiona în vreun fel şi nici să nu se odihnească după truda vieţii. de ce i se ridică celui mort o movilită pe cape se pune un semn.. în faţa unui important vestigiu al unei credinţe străvechi. sufletul îşi ia zbopul spre un tărîm al unei vieţi crepusculare. ?■ ■:. . după moarte. pentru ultima oară. pentru ca generaţiile viitoare să aibă ştire despre el. în van. şi în poemele homerice. K u%kioc{ aiîafrâInsulele fericiţitor" '* -rHr*. ?t«inianomul -E. ridicat întotdeauna prietenilor ale căror leşuri n-au putut fi (>* găsite pentru a fi înmormîntate după datină. existînd. păstrat într-o altă epocă sub forma doar a unui obicei care nu dispăruse. ca de vis. de felul celui care este.■■■■:< ^aticjrni-<R- I La baza concepţiei homerice despre dăinu-ipea sufletelor doar ca umbre nu stă dorinţa. Sufletul celui căzut pe pămînt străin trebuie chemat . e adevărat. Acesta este spiritul homeric autentic. dacă această chemare se face conform datinilor. el este silit să-şi urmeze prietenul pînă în patrie. care poate fi în felul acesta venerat de cei apropiaţi — are sens pentru cei care cred în posibilitatea ca „sufletul" să se stabilească în apropierea prietenilor săi în viaţă. Viu rămîne pînă la urmă doar renu-mele: Despre el vorbesc posterităţii semnul memorial aşezat pe mormînt şi cîntarea poetului. Ne aflăm. sufletul lui plutind fără rost. unde îl aşteaptă un „mormînt gol". Nu manifesta oare nimeni dorinţa de a-şi făuri o imagine mai consolatoare despre lumea de dincolo ? Puternica energie vitală a acelor timpuri îşi consuma oare în imperiul lui Zeus atît de dşplin flacăra încît nici o sclipire de speranţă nu mai ajungea pînă în lăcaşul lui Hades ? Ar trebui să credem că aşa stăteau lucrurile. dar nu pentru adepţii credinţelor homerice. ci resemnarea.aluzii la acest obicei din scrierile de mai tîrziu. Strămutări. La moarte. dar lipsit de orice conţinut cape să facă o asemenea existenţă demnă de trăit. O asemenea opinie este lesne de înţeles. răspunsul lui este : pentru ca gloria sa să rămînă nepieritoare printre oameni. Dorinţa nu ar fi putut imagina o stare în care. Dacă punem poetului homeric întrebarea. Trupul.

I. şi este destinat" nu sufletelor celor morţi. •. E. nu ţî-i dat să mori în Argosul bogat în cai. 371). pe căi neştiute. Cînd Proteu. Artemis şi Atena cu toate darurile şi talentele. ci pururi boarea dulce a zefirului dinspre Ocean" l.a fost răpit de Harpii" . . divinităţi ale infernului. pe unde sade bălanul Radamant şi unde traiul oamenilor e mai ferice. Acolo zeii îl vor „trimite" cîndva pe Menelau. tul lurpjiţpe malurile lui Okeanos. ca unuia ce eşti ginerele 68 j lui Zeus.homerice despre lume.. în care dispare orice enepgie vitală. mai limpede decît poemele homerice. se întind X^f^^iiîe__Elizee^7 sub un cer veşnic senin. în concepţiile homerice există însă toate condiţiile pentru un asemenea miracol. ele au fost răpite.. 61—65 . ceea ce este acelaşi lucru. el nu a murit. în momentul în care Afrodita s-a dus în Olimp pentru a-i cere lui Zeus să le mărite. după părerea lor. 562). dorinţa caută şi găseşte o ieşire din împărăţia umbrelor. despre împrejurările întoarcerii sale acasă. care îi devenise de nesuportat. 565). fără să fie văzut.. Astfel de răpiri sînt opera „Harpiilor" sau a „vîrtejului". Acolo vrea şi Penelopa să fie dusă. despre care poemele homerice nu mai vorbesc altundeva. căci numai aşa pot ei simţi şi gusta viaţa (v.. . Crescute cu dragoste după moartea violentă a părinţilor lor. Lovinescu . Zeii pot însă şi „să-1 facă invizibil" pe un muritor timp îndelungat. el a adăugat — cum îi povesteşte Menelau însuşi lui Telemah în cîntul al patrulea al Odiseei (v. In jalea ei. credinţa că. dacă aveau să fie slujnice ale Epiniilor. căci Harpiile nu sînt altceva decît spirite ale unui vînt deosebit de malefic. ea se referă la un basm de felul celor care erau probabil povestite în iatacurile femeilor şi anume la basmul despre fiicele lui Pandareos. Credinţa că un zeu îl 1 Trad. fără ca sufletul să li se desprindă de trup şi să se cufunde în Ereb. ci la suprafaţa pămîntulul. ci . I. fără a muri. vin cu vîrtejurile de vînt şi răpesc oamenii. ni se vorbeşte despre oameni.). El nu va muri (v. de către Harpii şi predate pentru a le sluji odioaselor Erinii. Cuvintele acestea ne permit să întrezărim un tărîm. dar făcînd parte din această lume.. Această aluzie la o întîmplare atît de miraculoasă este izolată în poemele homerice şi pare a fi fost introdusă în Odiseea de mîna unui poet de mai tîrziu. evident în împărăţia celor morţi. omul poate fi smuls din lumea celor vii. se întîl-neşte în multe episoade din Iliada consacrate luptelor. aşa se face că nu mai au nici o ştire despre el (Odiseea. care. Căci fiicele lui Pandareos sînt răpite şi duse vii. 560 şi urm. „jj-ou poate smulge pe protejatul său muritor privirilor oamenilor şi îl poate duce prin văzduh.1. asemenea lăcaşului zeilop. Acolo locuieşte eroul Radamant. adică la intrarea în împărăţia morţilor (Odiseea. Acest basm populau atestă. înzestrate de Hera. că nu-s zăpezi. XIV. i-a vorbit lui Menelau. XX. de Afrodita. pentru a trăi mai departe altundeva. de la capătul lumii. Această plăsmuire a imaginaţiei este exact opusul unei fericite nemuriri a sufletului ca entitate de sine stătătoare .) — aceste cuvinte profetice : „Dar ţie. căci acolo trebuiau să ajungă.. ci oamenilor ale că-por suflete nu s-au despărţit de eul lor vizibil . Harpiile şi tot ce se povesteşte . şi nu numai el . ci va ajunge acolo viu şi va fi ferit apoi de moarte. întrucît Odiseu a dispărut pentru ai săi de atîta vreme. despre soarta tovarăşilor săi cei mai dragi. 235 şi urm) .568). Menelau este luat de zeii cei puternici şi trăieşte departe de lumea muritorilor o viaţă veşnică. 241 şi urm. Penelopa îşi doreşte ori să fie ucisă cît mai repede de săgeţile lui Artemis ori să fie luată de o furtună şi. „. Tărîmul unde va fi trimis nu se află în împărăţia lui Hades. Pentru a explica această dorinţă.. nici ploaie. Ea îşi închipuie un tărîm la capătul lumii. fără a muri. comparabile cu mireasa diavolului sau cu „mireasa vîntului". în care sînt strămutaţi anumiţi favoriţi ai zeilor. aceştia bănuiesc că zeii l-au „făcut invizibil" (Odiseea. la plural (v. La capă-. ci zeii au să te trimită în cîmpiile Elizee. 565. 79 şi urm. zeul mării. dusă şi aruncată la gurile lui Okeanos. nici ninsoare. pe ţărmul Egiptului. car-e ştia să vadă în viitor. din lumea celor vii. tocmai pentru că aezii homerici nu puteau nicidecum concepe ceva de acest fel. în credinţele populare germane.

335 şi urm. 232 şi urm. 280 şi urm. Dacă zeiţa îl înalţă pe Opion în imperiul său. dar care acum. pe care Eos. Se pare că ea şi-a adus iubitul nu în Olimp.). astfel încît omul căruia i s-a conferit nemurirea (adică a cărui psyche nu se desparte niciodată de eul său vizibil) devine pentru ei zeu. pentru a locui acolo printr-e nemuritori ca paharnic lai lui Zeus (Iliada.despre ele aparţin „mitologiei inferioare". Nemurirea zeilor este condiţionată de ingurgitarea unor alimente miraculoase. dacă se hpăneşte conţinuu cu aceste alimente. . căruia-i aparţine şi Titon. în astfel de legende. ele răpesc oameni doar în calitatea de slujitoare ale zeilor sau ale unui zeu şi.). 1-a răpit pentru ca . un fel de alt imperiu divin. devine un zeu nemuritor. XXIII.în Ortigia" (Odiseea. „care fusese înainte o muritoare. de unde ea se înalţă dimineaţa2. V. Ganimede. a fost luat de zei în Olimp. vr-ea să-1 facă „nemuritor" şi „veşnic" (Odiseea. 1 şi urm. urmînd sensul general al evoluţiei legendelor. în esenţă. 333 şi urm. după credinţele de atunci (şi aceasta e ceea ce contează) oricărui muritor ce se afla în graţia zeilor.). prezisă de Proteu lui Menelau. Strămutarea în Cîmpiile Elizee. şi omul. Chiar faptul că i se făgăduieşte că va sălăşlui de-a pururi în acea ţară de vis. Este o credinţă homerică aceea că zeii pot dărui muritorilor nemurirea. Dar aşa cum. pe care şi-o doreşte Penelopa. V. un tînăr din neamul ghicitorului Melampos. şi-a închipuit spiritele stelare co-borîte de mult în rîndul eroilor şi al tinerilor » Iliada.. * Aşadar. este doar un exemplu în plus de astfel de acţiuni săvîrşite prin voinţa şi puterea zeilor. soarta lui de cea a fiicelor lui Pandareos şi de cea.) Era un vlăstar al vechiului neam de regi ai Troiei. Tot Eos a fost cea care 1-a răpit odinioară pe frumosul Orion cu care s-a iubit. pentru a aduce lumina zilei zeilor şi oamenilor1. V. lui Odiseu îi apare ca salvatoare Ino Leukotea.). în cuprinsul mării. pe care Iliada şi Odiseea îl cunosc ca soţ al zeiţei Eos. Lui Menelau îi este însă făgăduită viaţa veşnică nu în Hades sau la intrarea în Hades. rareori pomenite de Homer. împlinindu-le porunca. pe care-1 reţin credinţa şi datoria faţă de patria pămînteană. nu deosebeşte. ci în lăcaşul îndepărtat de pe malul lui Okeanos. V. în viaţă fiind. ci într-un tărîm al fericirii. odinioară fiică a lui Cadmos. poetul homeric. dar de care nobila epopee homerică nu ţine cîtuşi de puţin seama. 249 şi urm. în ciuda invidiei celorlalţi zei. XI. le este dat altor muritori. Calipso. 135 şi urm. XV. XX. XXIII 244 > pâmînteni. 209 şi urm. . El este destinat să devină zeu. noţiunile de zeu şi „nemuritor" fiind pentru poeţii homerici echivalente.el să trăiască printre zei (Odiseea.) să-1 facă adică zeu. dorind ca Odiseu să rămînă pentru totdeauna cu ea. Poemele homerice povestesc în mai multe rînduri desppe trecerea unor oameni în rîndurile celor nemuritori. La Homer. se bucura de harul zeilor" (Odiseea. a ambroziei şi a 71 nectarului . dacă Menelau este strămutat. Harpiile nu acţionează din proprie iniţiativă . care se ridică de lîngă el dimineaţa. 1 2 Iliada. mitologie care-şi închipuie că ştie despre ce se petrece între cer şi pămînt o mulţime de lucruri. vezi şi Odiseea. într-un tărîm îndepărtat de la capătul . O răpise oare un zeu al mării şi o admisese pentru totdeauna în lumea lui ? Exista cuedinţa că un zeu putea coborî din cer la o tînără fată muritoare pentru a o lua ca soţie (Odiseea VI. asemănătoare. O simplă imitaţie a acestei legende. 1 : Odiseea. pînă ce Artemis 1-a ucis cu dulcile ei săgeţi . îi duc în locuri neştiute de oameni şi asupra cărora ei n-au nici o putere. XIX. la capătul lumii. . cel mai frumos dintre muritori. în împărăţia lor. Ceea ce Odiseu. respinge. Este posibil ca la origine să se afle aici vechi legende stelare care reflectă mitic fenomene cereşti ce se petrec în zori de zi. acelaşi lucru i se putea întîm-pla. fenomenele cereşti erau înzestrate cu viaţă şi suflet. 122 şi urm. îndrăgostită de frumuseţea lui. ca şi ea care este o zeiţă. ca oamenii. In plină mare înfuriată. este povestea despre Kleitos. dar pe tărîinul pur şi funciarmente omenesc.

Iar dacă ne amintim de legenda babiloniană a Hasidrei şi de cea ebraică a lui Enoh. El nu a făcut probabil decît să le dea celor preafericiţi un nou tovarăş în persoana lui Menelau. dar nu decurge în mod necesar din ele. lucrul acesta este într-adevăr in miracol. Această nouă plăsmuire a fost atît de importantă pentru evoluţia ulterioară a credinţei greceşti. căci nu face decît să-1 pomenească şi n-a socotit necesar să arate motivele pentru care fratelui lui Minos i-a fost acordată această distincţie. Nu era nevoie de nici un stimulent din afară pentru ca. tărîmul firesc al celor nemuritori.la capătul fluviilor". Este aproape sigur că această concepţie le era străină aezilor homerici . existau. Tocmai de aceea un poet mai tîrziu 1-a putut strămuta în ţara minunată „descoperită" între timp. Noi sînt doar introducerea acestei idei în ciclul poemelor homerice. Nou este doar faptul că lui Menelau îi este hărăzit •să locuiască nu în lumea zeilor. dar un miracol care-şi are justificarea şi precedentele în credinţele homerice. S-ar putea crede că tocmai pentru Radamant poeţii dintr-o perioadă mai veche au imaginat şi înzestrat cu atîta frumuseţe un Ci 10 -T astfel de tărîm mult visat. S-ar putea de aceea crede că a fost introdus din afară în domeniul poeziei homerice. încît este absolut necesar să lămurim în ce a constat noutatea acestei idei. în înseşi credinţele greceşti autohtone. în Cîmpiile Elizee. decît că ea s-a constituit în mod independent şi spontan la diferite popoare.pămîntului. Temeiurile pe care se înalţă această concepţie. Mape lucru nu ş-ar cîştiga cu o asemenea derivare mecanică. faptul că un erou al războiului troian se alătură celor strămutaţi pe acel tărîm al fericir-ii netulburate şi veşnice. ci într-un loc anume destinat celor strămutaţi. cum am văzut. despre farmecul ei. Poemele consacrate războiului troian şi încercărilor prin car-a au trecut supravieţuitorii lui la întoarcerea acasă n-au inclus şi ce i s-a întîmplat lui Menelau. îneît nu poţi să nu te gîndeşti că nu el a avut cel dintîi această viziune seducătoare. car-e. dacă imaginaţia ar fi întrezărit posibilitatea unei vieţi fără moarte încă în epoca în care poemele homerice au consacrat legenda privitoare la sfîr-şi-tul pe care l-au avut majoritatea eroilor ei. El vorbeşte în atît de puţine cuvinte despre acea ţară de la marginea lumii. Iar în cazul în speţă este mai puţin pr-obabil că aceiastă credinţă în răpiri magice a fost transmisă de la un popor la altul. Este vorba aici de un paradis pentru cei cuvioşi şi drepţi ? Sau de un fel de Walhalla gpeacă pentru cei mai de seamă eroi ? Sau menirea ei este să arate că recompensarea virtuţii printr-o fericire necunoscută în viaţă se înfăptuieşte totuşi într-un pămînt al făgăduinţei ? Versurile la care ne referim nu spun nimic de acest fel. nelămurit esenţialul. cuprinsă pentru prima dată în pr-ezicerea lui Proteu. am putea crede. Este foarte probabil că nici în momentul în care a fost compusă călătoria în Hades nu se constituise acest mit despre un loc tainic în cape sînt duşi oameni aflaţi în viaţă. să se formeze noua şi deosebit de atrăgătoarea idee. Poetul considera desigur cunoscut din legende mai vechi faptul că Radamant locuia acolo. penti>u a trăi acolo într-o veşnică beatitudine. în care episodul din Odiseea al călătoriei lui Odiseu în Hades (Nekyia) ni-i arată plutind. în împărăţia vieţii veşnice. că asemenea vechi legende greceşti au fost împrumutate tradiţiilor semite. El se încadrează făr-ă dificultate în credinţele homerice. ci o presupun şi o completează fără să o zduun-cine. mai tîrziu în profeţia lui Proteu. Menelau nu se distinge prin nici . ca şi în alte cazuri asemănătoare.. mit care a căpătat ulterior o importanţă atît de mare pentru dezvoltarea credinţei în nemurire la greci. Dar nici aceasta nu pare a fi o invenţie a poetului care a scris versurile respective. motivul pentru care geniul grec a împrumutat o anumită concepţie într-un anumit moment. în cer sau . urmînd înclinaţia care domneşte în prezent în unele locuri. au fost strămutaţi în lumea zeilor. Versurile de care vorbim au fost inserate. ar fi greu de crezut că floarea eroilor şi Ahile însuşi ar fi trebuit să coboare în împărăţia dezolantă a umbrelor. şi nici (ca Titon sau cum o dorea Calipso pentru Odiseu) în preajma unui zeu. din elementele existente. fără să moară. Ar rămîne şi aici. cum am spus. de-curgînd din necesităţi identice. care nu anulează credinţa homerică despre suflete.

în ţara elizei-că de la capătul lumii. de care ne vorbeşte Nekyia. Muller. intră după moarte într-un trist impepiu al morţii. prin aceasta. Un spirit paşnic şi . privilegiu din care nu se poate deduce vreun principiu general valabil. 1 2 Cf. el ar putea fi eventual credinţa că o legătură strînsă cu divinitatea. Cum de a ajuns Ra-damant în acest tăr-îm fericit nu ni se spune de loc. Cine are athanasia. sînt p:imiţi într-un imperiu al plăcerii veşnice * Dar făgăduiala ce i se face lui Menelau nu lasă să se întrevadă decît extrem de vag o asemenea gîndire mitică. a căror soartă este de altfel atît de diferită de a lor. 321. Cei pe care favoarea deosebită a zeilor îi scuteşte de moarte şi-i duce în Cîmpiile Elizee sînt rude apropiate ale zeilor. 660 şi urm. în afară de favoarea capricioasă acordată de un zeu. nu li s-a dat însă nici o fărîmă din puterea divină2 nici lor. deci numai în cazuri excepţionale. în care intră toţi după desprinderea sufletului de trup. în timp ce vlăstarele zeilor şi ale regilor. nici vorbă de altfel de vreun drept ! Tot astfel cum păstrarea sufletului în trup şi. Trebuie însă să ne amintim că. Una era starea de spirit a cuce-ritoralor unei noi patrii pe coasta Asiei şi alta cea a celor care ajunseseră să stapînească în pace şi să se bucure netulburaţi de ceea ce cuceriseră. Geschichte der amerikanischen Vrreligion. el este fiu al lui Zeus K Nu virtutea sau meritul dau dreptul la fericirea viitoare . evitarea morţii sînt cu putinţă doar printr-un miracol. fiind frate cu Minos.una din virtuţile pe care epoca homerică le preţuieşte în gradul cel mai înalt. Dacă am căuta vreun alt motiv mai general. Eroii ţării. acordată unora într-o ţară a seninei beatitudini. viaţa veşnică sînt mult prea departe de aşezările muritorilor pentru a putea crede că le-ar fi îngăduită vr>eo în-rîurire asupra lumii celor vii. Cu zeii ei se aseamănă numai prin viaţa conştientă fără de sfîrşit care le-a fost dăruită . pentru astfel de str>ămutări miraculoase. veneraţi ca fiinţe active. care nu infirmă regula şi nu încalcă în ansamblul lor credinţele homerice. omul de rînd. 2. îl apără pe cel ce-1 are de scufundarea în împărăţia dezolantă a neantului. • Iliada. XIV. Nu este aici vorba de o lege generală din care ar putea decurge acest caz particular. Nu ne este de aceea îngăduit să credem că motivul ce stă la baza legendelor despre înălţarea unor eroi deasupra tovarăşilor IOD prin strămutarea lor într-o ţară îndepărtată a plăcerilor ar fi faptul că vreun cult le-ar fi fost consacrat în locurile lor de baştină de pe pământ. şi strămutarea în „ţara de la capătul lumii'' pămîne un privilegiu acordat doar cîtorva oameni iubiţi de zei. adică un grad foarte înalt de nobleţe. nu are neapărat prin aceas-a Şi dynamis isotheos (Isocrate. adică nobilii. El urmează să fie strămutat în Cîmpiiie Elizee numai pentru că o are ca soţie pe Elena şi pentru că este ginerele lui Zeus : este de altfel ceea ce-i spune Proteu. nici măcar prin vreun epitet care l-ar numi „cel drept". care satisfăcea în primul rînd nevoi de ordin poetic şi nu ce-ligios. 322 Oamenii cărora le este dăruită. Primitive Culture. 10. Fiecare cult înseamnă venerarea unei fiinţe active. dacă nu este cu totul nimicit. printr-un farmec. La prima vedere această păstrare miraculoasă a vieţii. Penitenţii din Ereb şi preafericiţii din Cîrnpiile Elizee au un punct comun : şi unii şi alţii reprezintă excepţii. După credinţa unor popoare primitive. Activitatea poetică liberă este cea care a creat acest ultim liman al speranţelor umane — „Cîmpiile Elizee" —. Tylor. cum nu le era dată nici locuitorilor Ere-bului. cum obişnuiesc îndeobşte să o facă poeţii de mai tîrziu. ar putea fi comparată cu tot atît de miraculoasa păstrare a conştiinţei de către cei tuci duşmani din Hades ai zeilor. Atotputernicia zeilop este cea care în ambele cazuri a trecut peste lege.G. nu ar fi fost aşezaţi de nici o credinţă populară şi de nici o imaginaţie poetică în locuri atît de îndepărtate şi inaccesibile. S-ar părea că Odiseea reflectă starea de spirit şi dorinţele locuitorilop oraşelor ioniene din această epocă mai recentă. 61) Cea mai tînără dintre cele două epopei homerice este destul de îndepărtată de spiritul eroic al Iliadei străbătute de o energie vitală nedomolită. acesta este singurul motiv ai graţiei de care se bucură. 78 : J.

învecinat cu Cîmpiile Elizee. Nu există totuşi nici un motiv să vedem în fea-cieni un popor de corăbieri ai celor morţi. Acolo unde dorinţele poetului îşi găsesc deplina întruchipare. mai cumpătate la curtea lui Eumeu. astfel de aşezări în care oamenii duceau o viaţă nouă.) uneori acolo (v. în aceste cazuri. numai că e lipsită de dorinţe şi de fapte. depapte în vest. Este îndoielnic că poetul Iliadei ar fi considerat că un asemenea viitor este demn de eroii săi. Dacă întrebi unde se află această insulă. care merg pretutindeni. se află undeva. cape s-ar afla dincolo de pămîntul locuit de oameni. sub un cer întotdeauna senin . de nimic umbrită. ce se găsea în Iliada şi în Odiseea era menit să se întipărească pentru totdeauna în memorie. gîndul poetic ce a închipuit ţara feacienilor este foarte apropiat de cel din care s-a născut ideea unor Cîmpii Elizee. viaţa oamenilor este acolo. Dar această ţară de vis. Dacă o viaţă de netulburată fericire nu poate fi imaginată decît în colţul cel mai îndepărtat al pămîntului. ele ne desfăşoară în faţa ochilor imaginile unei vieţi idilice. ferite de frămîntări. în mijlocul unei acţiuni pline de mişcare. . că o astfel de fericire este adevărata fericire. 403 şi urm. prin faptul că a întreţesut în poemele homerice o aluzie la noua credinţă el a asigurat acestei concepţii un loc durabil în imaginaţia grecilor. Oricum însă. prin noapte şi ceaţă. undeva dincolo de fruntariile pămîntuîui locuit de muritori. în această epocă a primelor colonizări gpeceşti. în palatul lui Menelau şi al Elenei redo-bîndite. cum este ea în insula Syrie. soarele se întoarce spre a-şi relua călătoria ? Ţara plăcerilor idilice se află aproape dincolo de hotarele lumii. asemănătoare prin aceasta vieţii zeilor.liniştit străbate pe dinăuntru întregul poem. în această închipuire a Cîm-Piilor Elizee îşi găseşte împlinirea o dorinţă idilică. într-o depărtare inaccesibilă. îmbelşugată. ca în casa lui Nes-tor. care se bucură de plăcerile clipei prezente. Sau ne este descrisă natura blîndă şi binevoitoare. adică într-o ţară mai îndepărtată decît cea a feacienilor. Dar unde este Ortigia1 şi cine poate indica locul unde. care nu cunosc boala şi suferinţa pînă la o vîrstă înaintată. nu avem de făcut decît un pas mai departe pentru a admite că o astfel de fericire nu poate fi găsită decît acolo unde nici un om nu poate ajunge. de rivalităţi tulburătoare. înapoi în patrie. Doar neguţătorii fenicieni. debapcă Ml \ După părerea autorului. să găsească departe. în mijlocul mării. pînă la care ajunge Odiseea. Fericirea celor meniţi să aibă o viaţă v eşnică părea a nu putea fi pe deplin asigu-rată decît dacă lăcaşul lor era ferit pe vecie ^e orice încercare de a4 descoperi.). cînd Apollo şi Artemis le aduc moartea. Doar din întîmplare vreo corabie este din cînd în cînd aruncată pe ţărmurile ei şi. lovindu-i uşor cu săgeţile lor (Odiseea. retrăite cu plăcere doar în amintire. Ortigia este la origine o ţară pur mitică. 5 rfs"J|h" Este de presupus că poetul care a intercalat în Odiseea acele versuri ce sună atît de dulce nu este primul care şi-a imaginat sau a descoperit ţara elizeeană de vis. creîndu-şi pretutindeni momente de calm. Ţara şi viaţa feacienilor este şi ea un fel de imagine ideală a noii societăţi ioniene. Dar chiar dacă a avut înaintaşi. tr. apărat cu străşnicie de orice intruşi. ţară care la Homer nu poate fi nicidecum clar identificată cu insula Delos . u-şoară şi tihnită. 415 şi urm. scene ale unei tihne paşnice după luptele din trecut. nici din întîmplare nici prin puopria-i hotărîre. ne spune poetul. în care şi-a trăit tinereţea Eumeu şi care este locuită de oameni care au belşug de turme. de strîmtorarea din ţările elene cunoscute. poetul îţi răspunde că ea este în drumul soarelui ce trece peste Ortigia. scăldată în lumină. Din acest moment. Alte poezii puteau să dispară .) iar corăbierii io-nieni puteau şi ei spera. mai strălucite în ţara feacienilor. Fericirea ţeasta este concepută ca o stare de nesfîrşită n uelectare. la fel nici Syrie cu insula Syros (n. pomenită în Iliada — dincolo de orice viaţă reală. decît ţara etiopienilor iubiţi de zei sau a abienilor din nord. XV. de vin şi gpîne. corăbiile însufleţite ale feacienilor îl duc r-epede pe străin.

îşi permite însă o importantă inovaţie. care continua povestirea evenimentelor din Iliada pînă la uciderea lui Ahile de către Paris şi la căderea Troiei şi care-şi datora numele faptului că relata isprăvile -ăvîrşite de Memnon. Sîntem îndrituiţi să presupunem că poetul povestea ceea ce se putea vedea pe numeroase vase pictate şi anume cum mama purta prin văzduh trupul fiului ei mort. dar Ahile îl ucide pe însuşi Memnon . oasele îi sînt strînse şi puse în mormîntul ce i-a fost înălţat. cei doi rivali. este atribuit lui StasinoSj (sau Egesinos) din Cipru (n. 4? şi urm. Într-un paralelism evident. în relatarea lui. iar sufletul lui Ahile intră în lăcaşul lui Hades — toate acestea îi sînt spuse sufletului lui Ahile în lumea subpămînteană de sufletul lui Agamemnon. Memnon. regele Etiopiei.). dar este neîndoielnic că aşa era versiunea poetului. să sacrifice zeiţei propria-i fiică. care continuă Iliada. Sarpedon a fost ucis de Patroclu (n. Cînd însă cadavrul său. unde corăbierii greci au crezut a fi descoperit mai tîrziu acest loc pur legendar. după moartea ei. Artemis însă a răpit-o pe tînăra fată şi a dus-o în Taurida. Şi mai aproape de strămutarea lui Menelau este cea relatată în Telegonia. despre destinul familiei lui Odiseu. adus după o luptă gr-ea de prietenii săi. povesteşte el. pe care-1 ucisese Ahile 2. De pe rug. Sarpedon. Somnul şi Moartea. Memnon şi Ahile. în care sînt duşi prin graţia zeilor unii muritori. în patria sa liciană .reînsufleţite. XXIV. în genere foarte îndrăzneţ în ce priveşte dezvoltarea liberă a legendelor. tr. ultimul şi cu siguranţă cel mai recent poem din ciclul epic. mama eroului. Eos nu numai că-1 duce.). ducîndu-le mai depar-te. Tetis răpeşte cadavrul fiului şi-1 duce la Leuke. Ahile cade şi el lovit de soartă. reprezentant legendar al puterii regale asupra regiunilor orientale ale Asiei inferi-oar-e. au cuprins cele două poeme homerice în ciclul complet al legendelor eroice tebane şi troiene. Antiloh. fiul lui Odiseu cu Circe. Chiar ştirile sumare pe care le avem despre conţinutul poemelor eroice care. regele etiopienilor. mării . Etiopida f. Poetul care a compus Etiopida. car-e i-a servit în chip evident drept model . şi-a ucis tatăl fără să-1 recunoască. ci într-o ţară miraculoasă şi îndepărtată. Curînd după moartea lui Memnon.) 81 atunci cînd oastea aheilor. Foapte sumarul pasaj ce ni s-a păstrat din întîmplare nu spune dacă acolo ea 1-a trezit la viaţă şi 1-a făcut nemuritor. l-au dat troienilor. nu printre oameni şi nici în imperiul zeilor. In Odiseea se povesteşte mai departe cum trupul îi este ars pe rug. dar îl şi trezeşte la o viaţă veşnică. în Iliada se povesteşte că Apollo i-a pus pe cei doi fraţi gemeni. După ce Telegonos. atunci Eos (Aurora). la porunca Iui Cal-j has. pe cel mort în patria sa îndepărtată din Orient. Ifigenia. aflaţi pentru a doua oară în Aulida. este pus pe patul morţii. dăruindu-i acolo nemurirea. povestea despre ajutorul pe car-e Pentesileea cu amazoanele ei şi. sînt sustraşi de mamele lor divine soartei muritorilor. legîndu-le între ele. cade în luptă. îl imploră pe Zeus şi obţine de la el nemurirea pentru fiul ei. el îşi dă seama de greşeala . apare Tetis. era reţinută acolo de vînturile potrivnice trimise de Artemis. începînd cu judecata lui Paris şi răpirea Elenei. cu muzele şi cu celelalte zeiţe ale 1 Poem compus de Arctinos din Milet. noul favorit al lui Ahile după moartea lui Patroclu. să ducă trupul neînsufleţit al fiului lui Zeus. în Cînturile cipriene l mai întîi se povestea ] că Agamemnon era pe cale. Poetul Etiopi-dei depăşeşte însă această povestire impresionantă din Iliada. tr. ne arată cit de frecvente au fost în poezia posthomerică povestirile despre astfeî j de strămutări. 1 Poem din ciclul troian care povestea evenimentele ce au precedat Iliada. mama lui Memnon (cunoscută ca atare şi în Odiseea). cu încuviinţarea lui Zeus. 2 Inadvertenţă a autorului . precedîndu-le. Memnon în Orient. tr. Ei trăiesc mai departe în trupurile lor. venit în ajutorul troienilor (n.imaginaţia poeţilor greci şi a poporului grec nu a mai părăsit ideea consolatoare a unei ţări îndepărtate a fericirii. dar numai pentru a fi îngropat acolo.şi porneşte bocetu-1 (Odiseea.). Ahile pe „insula albă" pe care poetul nu şi-o închipuia desigur ca afdîndu-se în Pontul Euxin. Toate relatările mai tîrzii adaugă această precizare.

al celor născuţi muritori. cum se crede. Poezia înmulţeşte astfel numărul celor ce aparţin unui tărîm de mijloc. Un cîntec popular attic din secolul al V-lea spune anume despre el că nu a murit. fie că a combinat-o din motive existente. de la gurile Dunării. se manifestă aceeaşi orientare a imaginaţiei. în orice caz. nu putem spune. Surprinzător poate părea faptul că nicăieri nu este vorba de un singur loc în care să se adune toţi cei luaţi de zei. Circe îi face nemuritori şi de atunci Penelopa. dar poetul care povesteşte despre răpirea fiicei cu acelaşi nume a lui Agamemnon nu avea cu siguranţă nici cea mai mică idee despre identitatea ei cu o zeiţă — altfel n-ar fi socotit că este fiica lui Agamemnon 83 — şi este la fel de sigur că nu vreun cult existent undeva ai Ifigeniei divine l-ar fi determinat (cum cred unii) să confere Ifigeniei sale muritoare. Este probabil că influenţa lor a fost importantă . această revendicare nu putea rămîne nesatisfăcută.făcută şi aduce cadavrul lui Odiseu la mama sa Circe. 85 . cum păreau a fi Cîmpiile Elizee. pe insula Aeaea. ca odinioară pe Kleitos şi pe alţi favoriţi ai ei. aduce un număr tot mai mare de strălucite figuri ale legendei în sfera luminoasă a vieţii fără de sfîrşit. al cărui obiect nu putea fi în vreun fel. ceea ce constituia miezul propriu-zis al povestirii sale. nu putem să nu credem că. Dacă mai tîrziu. care a plăsmuit Cîmpiile Elizee. Dacă figuri atît de şterse ca Telegonos au fost socotite vrednice de a li se conferi nemurirea. Cel puţin pentru cei despre sfîrşitul cărora poemele homerice nu ne spun nimic ! Poemul întoarcerii eroilor de la Troia a putut oferi. dar nu în scopul venerării ei religioase. dar în afara Olimpului. dată fiind puţinătatea documentelor de care dispunem. Odiseei care povestesc despre strămutarea lui Menelau în Cîmpiile Elizee au influenţat constituirea legendelor similare din epopeile posthomerice. O dorinţă poetică. în cazul celor mai de seamă dintre ei. născută din părinţi muritori. care se mărită cu Telemah. unde îi aduce şi pe Penelopa şi Telemah. Cît de mult a fost folosit în poezia eroică ce se dezvolta foarte activ. înaintea altora. care devine soţia lui Telegonos. acţionînd cu toată libertatea. Veneraţia religioasă nu a putut avea asupra dezvoltării acestor legende o influenţă mai mare decît asupra povestirii despre strămutarea lui Menelau. nu sursa invenţiei poetice. motive pentru constituirea unor legende de acest fel. Ifigenia era fără îndoială unul din numele zeiţei Lunii. dată fiind depărtarea la care se afla. la fel Ahile şi ceilalţi eroi care au aceeaşi soartă. fie că a născocit-o el însuşi. şi Circe. ci trăieşte în „insulele fericiţilor". ca un fel de jus post-liminiil. Nu se poate spune de aceea în ce măsură versurile. nemurirea. Eos nu-1 mai duce în imperiul zeilor pe fiul său smuls Hadesului. dar care s-a redus pînă la urmă la o poezie de tip genealogic. prin procedeul strămutării. Ne-am putea. ca şi de zei . locuiesc. în concepţia poeţilor. de. în Taurida. despre a cărui nemurire povestesc legendele ulterioare. considerată a fi Leuke. lui Ahile i-a fost consacrat un cult pe o insulă. Ceea ce era important pentru el şi pentru contemporanii săi. acest cult a fost urmarea. Mereu apar unii privilegiaţi care intră în acest tărîm. era faptul că ea relata cum a fost înălţată la viaţa veşnică o tînără fată muritoare. pentru a trăi nevăzuţi de nimeni o viaţă fără de moarte. de pildă. motivul acesta al strămutării şi al transfigurării. cărora li se dăruieşte nemurirea. Iar poezia eroică de tip 1 „reintegrare în toate drepturile avute".j parte în mijlocul mării. care-1 separă de ceilalţi oameni. şi în celelalte povestiri despre eroi strămutaţi în locuri ascunse. Memnon intră într-o existenţă specială. aproape toţi eroii legendelor aveau dreptul să revendice continuarea fără sfîrşit a vieţii şi că. pune întrebarea dacă poezia epică apărută în descendenţa homerică directă nu 1-a inclus printre eroii ce trăiesc veşnic cel puţin pe Diomede.

neamul eroilor. cînd dreptatea este doar a celor puternici. Zeus a plăsmuit un al patrulea neam. A urmat neamul de argint. După ei. pe insulele fericiţilor. La început. lăsînd oamenilor numai suferinţe şi rele fără leac. Homer însuşi trăieşte la un moment dat acest sentiment care străbate poemele ce idealizează trecutul îndepărtat. Pentru câ nu voiau să dea zeilor cinstirea ce li se cuvenea. Ei au luptat la Teba şi la Troia. ce dura o sută de ani. „De ce a trebuit să fac parte din cel de-al cincilea neam . în care îşi provocau multe suferinţe datorită nesăbuinţei şi lipsei lor de respect faţă de zei. mai drept şi mai bun. 276 şi urm. fără să sufere de boli şi de apăsarea bătrîneţii. ei sînt acum demoni subpămînteni. bun sau rău. situat la mijloc între zei şi oameni. nesemănîndu-i nici la fizic nici la cuget. Zeus i-a nimicit . pe care ni le înfăţişează poetul. fără vreo influenţă istorică reciprocă. 1 In fazeie timpurii ale religiei greceşti. ei au pierit răpuşi de propriile lor braţe şi au co-borît fără glorie în lăcaşul mohorît al lui Hades. demoni * sau păzitori ai oamenilor. „Vremea de-acum e de fier".homeric a strins cu siguranţa pe insule ale fericirii aşezate undeva în mijlocul mării. bucurîndu-se de tot belşugul. demonul devine spiritul. care le venea ca somnul celor obosiţi. Multe popoare vorbesc despre o vîrstă de aur şi despre felul în care omenirea s-a îndepărtat treptat tot mai mult de ea. alcătuit din-tr-o serie de pasaje independente cu conţinut didactic şi narativ. In orice caz. spune poetul. mai bine aş fi murit mai înainte sau m-aş fi născut mai tîrziu". II Poemul lui Hesiod Mttrtei şi zile. mult mai prejos decît primul. erau consideraţi a fi spirite ce populau lumea — rîurile. cînd stăpîne sînt sluta invidie şi bîrfa. 109—201). termenul nu are conotaţia permanent peiorativă pe care a căpătat-o mai tirziu în cadrul religiei creştine. pornind din acelaşi punct şi dezvoltîndu-se la multe popoare în aceeaşi direcţie. zeii Olimpului au creat neamul de aur al celor care trăiau ca zeii. pădurile. Ruşinea şi zeiţa ispăşirii Nemesis au zburat acum din lume la zei. ce-1 călăuzeşte pe om în viaţă. în toiul descrierii unei vieţi eroice. se gîndeşte totodată „cum sînt oamenii de acum" şi la „copiii care nu mai seamănă cu părinţii. fără griji. Mai tîrziu. Dar plutind în înălţimile trecutului eroic şi ale fanteziei poetice. un număr mai mare de eroi ai războiului troian decît ne lasă să înţelegem mărturiile păstrate întîmplător despre conţinutul epopeilor post-homerice. care dau informaţii dintre cele mai ciudate despre cultul străvechi al sufletelor şi despre credinţa grecilor în nemurire. a dus. ci mulţi sînt mai prejos decît ei şi numai puţini îi 'întrec" (Odiseea II. ni se spune. unde glia dă roade de trei ori pe an. dar mai puţin decît demonii neamului de aur. prin voinţa lui Zeus. El exprimă aici concepţii generale. care se bucură de răul altora. După moarte. neam de oameni aspri şi înzestraţi cu o putere fizică uriaşă.). de bronz. la plăsmuiri poetice care prezintă între ele şi în raport cu poemul hesiodic despre cele cinci vîrste ale lumii analogii izbitoare. Toate aceste consideraţii. lîngă Okeanos. el vede cum omenirea coboară treptat spre mizeria cea mai adîncă şi spre extrema abjecţie. pe alţii Zeus i-a aşezat la marginea lumii. atunci cînd. toate descriind evoluţia omenirii spre mereu mai rău. poetul epic îşi . numiţi „semizei". oamenii acestui neam trăiau o scurtă tinereţe. Din înălţimea unei fericiri asemănătoare celei a zeilor. Aceste versuri merită de aceea să fie supuse unei examinări mai atente. Zeus a creat un al treilea neam. sînt concluziile unei triste meditaţii asupra începuturilor şi creşterii răului în lume. ei deveneau. Nu este de loc surprinzător faptul că speculaţia fantastică. cel puţin atîta vreme cît despre acest trecut le vorbesc nu amintiri istorice precise. Ocupaţia lor de predilecţie era războiul. unii au murit. cînd toţi se duşmănesc unii pe alţii. munţii. demonii (daimoiies). cuprinde nu departe de început povestirea despre cele cinci vîrste ale omenirii (v. cînd oamenii nu scapă nicicînd de griji şi de necazuri. onoraţi. Este o concluzie pe care ne-o îngăduie versurile unui poem al lui Hesiod. După o copilărie lungă. ci basmele atrăgătoare şi visele pline de strălucire ale poeţilor care vin în sprijinul tendinţei fanteziei de a păstra în memorie doar ce a fost bun în vre-mile de demult. Toate popoarele situează de obicei starea de perfecţiune pămîn-tească într-un trecut îndepărtat. a cărei legătură ideatică cu ce o precede şi cu ce o urmează este abia perceptibilă şi a cărei formă este cu totul singulară.

Este clar că. că Hesiod 1-a introdus în acest poem preluîndu-1 probabil în esenţă de la poeţi mai vechi. altfel nu s-ar fi mulţumit să expedieze această problemă în cîteva cuvinte. ca majoritatea interpreţilor. Fericirii calme a primei vîrste. cărora puterea poeziei le conferise o realitate mai vie decît manifestărilor realităţii celei mai palpabile. Nu se înţelege de aceea bine de ce a fost întreruptă. atunci se pune întrebarea ce 1-a determinat să tulbure şi de fapt să anuleze desfăşurarea clară a poemului său speculativ. Acesta este faptul care-1 interesează pe poetul nostru şi care îl va fi determinat să intercaleze în poemul său relatarea despre cea de-a patra vîrsta. care ajunge tîrziu la maturitate. Totuşi.aruncă doar în fugă privirile spre locurile joase în care se desfăşoară viaţa reală. trebuia să se întîmple. care. îi urmează în vîrstă a doua. este străină de această evoluţie : decăderea se opreşte în această a patra vîrsta. singura care nu-şi trage numele şi preţuirea de la un metal. Tocmai de aceea evoluţia pe care o schiţează are un caracter precis determinat şi condiţionat de ideea înrăutăţirii treptate a situaţiei iniţiale. hrănit fiind cu poezia homerică. lipsa de virtute se manifestă prin războaie şi crime . vîrsta ultimă. despre strălucirea lor nu spune nimic. motive mai puternice decît cele amintite mai sus. poetului ia fost cu neputinţă să-i treacă cu vederea. N-ar fi suficient doar să afirmăm că. în enumerarea generaţiilor anterioare. întrerupea mersul normal al degenerării morale. Poetul „Muncilor şi zilelor" trăieşte însă cu toate gîndurile sale în aceste regiuni de jos ale realităţii şi ale prezentului . la începutul căreia crede a se afla poetul. răpuşi de propriile lor braţe. fără însă a muri. se caracterizează prin totala dezintegrare a valorilor morale. trufia oamenilor care uită de zei. menite doar să justifice integrarea exterioară a acestei relatări în evoluţia morală şi istorică generală. ci alt scop. Acest lucru nu-i deosebeşte de altfel pe eroi de oamenii vîrstei de bronz. ci ca fapte petrecute cu adevărat în trecut. o imagine luminoasă a ace-iei perioade. Nu-1 interesează moralitatea ei mai înaltă. Dacă a considerat-o totuşi necesară sau admisibilă. care nu cunoaşte nici 87 viciile nici virtutea. căreia-i aparţin eroii războiului troian şi ai celui teban. zugrăvind reversul ei. aşa cum o vedea el. privirile pe care şi le ridică spre culmile unui trecut fabulos sînt de aceea cu atît mai dureroase. Şi tot insuficient ar fi să spunem că a vrut să con-trapună unei imagini sumbre a perioadei eroice. pentru intercalarea descrierii sale. aceasta înseamnă că trebuie să fi urmărit nu înfăţişarea procesului neîntrerupt de degradare morală. au trebuit să coboare în Hades. aşa cum apărea în descrierea vîrstei de bronz. abstracţie făcînd de unele amintiri răzleţe şi incerte. de acest lucru Hesiod nu pare a-şi fi dat seama. concepută dintrun punct de vedere diferit de cel al poemelor epice favorabile stirpei nobililor. în ordinea firească a lucrurilor. care perturbă de fapt procesul de decădere tot mai profundă a vîrstelor succesive ale omenirii. Nu se poate să nu fi observat că prin intercalarea vîrstei eroice. evident aşa cum şi-o închipuia el. în vîrsta a treia. Ce ne spune rămîne o Plăsmuire a imaginaţiei. Că descrierea vîrstei de bronz se putea într-adevăr referi şi la epoca eroilor.şite la Troia şi Teba . de bronz. ca istorie. afirmînd în schimb de la început că războiul cel crunt şi oribila încăierare i-au dus pe eroi la moarte. Dacă admitem. Ce deosebeşte vîrsta eroică de celelalte vîrste este modul în care unii dintre eroi se despart de viaţă. Vîrsta a patra. Care era acest scop. ca şi cum n-ar fi fost nicicînd întreruptă. vom înţelege dacă privim mai îndeaproape ce anume îl interesează pe poet la vîrsta eroică. pentru a continua totuşi în vîrsta a cincea. Ce ne spune el despre starea de la început a omenirii şi despre înrăutăţirea ei treptată nu ne este oferit ca o prezentare abstractă a ceea ce. Nu-1 preocupă nici războaiele şi faptele de luptă săvîr. pe lîngă scopul principal — . nu se poate vorbi de tradiţie istorică în ceea ce povesteşte el despre felul de a fi şi despre faptele generaţiilor anterioare. pe eroii epopeii. căruia socotea că-i poate sluji adăugarea acestui capitol. că povestirea despre vîrsta a patra este un episod străin la origine de poemul despre vîrstele omenirii. El a avut.

ci rămase pe pămînt. de-abia după moarte. străbat oraşele şi văd atît fărădelegile cît şi pietatea oamenilorx . Mai departe în poemul său el dă glas încă o dată aceleiaşi credinţe. purtînd de aceea denumirea de zei. după ce au murit ca în somn şi au fost îngropaţi. Denumirea de „demoni" nu spune decît că ei participă de aici înainte la domnia nevăzută şi la viaţa veşnică a zeilor şi. sufletele celor morţi se comportă. prin voinţa lui Zeus. ba chiar ostilă. urmărind ce e drept şi ce e nedrept. denumire familiară tuturor cunoscătorilor lui Homer. ei reprezintă totuşi o categorie de fiinţe cu totul necunoscută de Homer. este un fapt că acest poet plin de gravitate nu a născocit nimic care să ţină de domeniul credinţei. invizibili. ea nu trebuie să fie produsul spontan al propriei fantezii .acela de a descrie decăderea morală crescîndă a omenirii —. Pentru a-i deosebi clar de zeii cei veşnici „care sălăşluiesc în Olimp". Homer nu vorbeşte însă niciodată despre faptul că sufletul singur poate trăi o viaţă conştientă în afara Erebului şi poate înrîuri viaţa oamenilor. învăluiţi în nori. au păşit într-o existenţă mai elevată şi mai puternică decît în vremea în care erau unite cu trupul. Şi aşa cum. faţă de inventivitatea . pot fi ei înşişi numiţi „zei". v. ca să aibă temei. Aceste fiinţe intermediare erau concepute ca fiind. Dar tocmai pentru că urmăreşte acest scop. care au fost reînviaţi după moarte şi trăiesc acum în continuare într-o comuniune indisolubilă a trupului cu sufletul. nemuritoare şi avîndu-şi locuinţa într-un tărîm de mijloc. Hesiod îi numeşte în această condiţie superioară „demoni". XVII. Homer ştie despre unii ? oameni cărora le-a fost dăruită nemurirea şi a trupului şi a sufletului . călătoresc deasupra pămîntului. după despărţirea de trup. în cazul vîrstei eroice acest scop secundar a devenit principal. au devenit. Şcoala poetică beoţi1 Odiseea. denumirea nu desemnează niciodată o specie anume de nemuritori. în slujba lui Zeus. Oamenii vîrstei de aur. asemenea zeilor. ca atare. Căci sufletele sînt cele care au devenit. în apropierea oamenilor. povestirea lui Hesiod este importantă pentru problema pe care o studiem. care au devenit fiinţe nemuritoare ce plutesc invizibile deasupra pămîntului. Această concepţie este importantă pentru el din raţiuni de ordin moral . epopeea posteri-oară povesteşte şi ea despre oameni ca Mem-non şi Ahile. a poetului beoţian. veghind asupra dreptăţii şi nelegiuirii (Munci şi zile. tocmai acest lucru sa petrecut. are o atitudine rezervată. luînd înfăţişări multiple. nu plecate în lumea inaccesibilă de dincolo. zeii înşişi. 252 şi urm. sau cu Phaeton care. realizarea lui fiind motivul menit să justifice această intercalare. Dar chiar dacă-i numeşte „demoni". zeilor. asemenea zeilor. ca regii. el urmăreşte şi să povestească ce se întîmplă după moarte cu membrii generaţiilor care s-au succedat . Hesiod îi numeşte pe aceşti oameni deveniţi nemuritori „demoni care domnesc pe pămînt". bogăţia. demoni şi anume demoni care. căreia-i aparţine. adică zei. Dar. Treizeci de mii (adică un număr imens) de păzitori nemuritori ai oamenilor supuşi morţii plutesc nevăzuţi peste pămînt. în poemul hesiodic. al cultului sau chiar al superstiţiei vulgare. dăruind. ca şi de Homer. de fapt discordantă.). a fost luat de Afrodita din lumea muritorilor şi este acum denumit „demon divin" (Teogonia. „demoni". Demonii hesi-odici au fost o dată oameni. potrivit Teogoniei hesiodice. acea categorie de fiinţe intermediare între zei şi oameni. 485 şi urm. cum e cazul cu Ino Leu-kotea. 99). ană. asemenea lor. Astfel folosită. Aceşti oameni ai epocii celei mai vechi au devenit aşadar fiinţe active. care. Ne este cu neputinţă să credem că această ccncepţie stranie a fost creaţia spontană. potrivit lui Homer. folosind deci denumirea dată de el. de moment. potrivit lui Homer. Aceasta este însă o concepţie pe care nu am întîlnit-o nicăieri în poemele homerice. a devenit din muritoare zeiţă. pe care speculaţia ulterioară obişnuia să le numească „demoni". potrivit poemului hesiodic. Oamenii vîrstei de aur au murit şi trăiesc acum în continuare fără trup.

„ascunşi în pă-mînt" de Zeus din pricina lipsei lor de respect faţă de Olimpieni. datorită căreia poemele homerice „prezintă multe minciuni în aşa fel. ca şi majoritatea celorlalte popoare. nefăcînd decît să ordoneze. această şcoală respinge orice inovaţie. zei oameni. de rangul al doilea. neavînd totuşi la dispoziţie decît vocabularul homeric. întrucît scopul ei nu este doar să placă. Oamenii vîrstei de argint. ai cărei doi termeni se exclud de fapt reciproc. ca sufletele din prima vîrsta. Dar această denumire. trădează o lll anumită încurcătură în care s-a găsit poetul. încît par adevărate" (Teogonia. după moarte. că ea este un rezultat al gîndirii posthomerice. fiind socotite şi ele puternice.Căci dacă despre sufletele din vîrsta a doua ni se spune : „Şi lor li se aduce cinstire" (v. nu preciza deosebirea de esenţă dintre cele două categorii de nemuritori. Se credea acest lucru — fapt ce trJ| buie subliniat — despre sufletele a generaţii de oameni de mult dispăruţi . activă. în mediul ţărănesc al îndepărtatei Beoţii. suflete care sălăşluiesc în interiorul pămîntului şi care sînt cinstite. îi numeşte. adică zei muritori. ca primelor (v-122) . Studiul pe care l-am întreprins pînă acum ne permite să afirmăm cu toată hotărîrea că în cele povestite de Hesiod s-a păstrat.întrucît nu au avut faţă de zei sentimente de veneraţie pioasă. deşi nu se dă în lături de la meditaţia proprie asupra ideilor transmise de tradiţie. coreleze şi înregistreze într-un fel didactic ceea ce exista ca tradiţie. Poetul le dă o denumire curioasă. de mult dăinuie deci credinţa că ele trăiesc în continuare o viaţă de esenţă divină.întâlnim în ea încă vie credinţa» înălţarea sufletelor celor morţi la o viaţă sM perioară. în continuare. dar mai nouă decît Homer. au crezut într-o epocă foarte îndepărtată că sufletul despărţit de trup duce . rneniţi prin voinţa lui Zeus să fie păzitori ai oamenilor. precum şi că această credinţă i-a făcut să consacre sufletelor celor mori diverse forme de cult. cinstire. El nu le dă nicidecum acestor spirite ale vîrstei a doua calificativul de „excelente". li se aducea cu atît mai mult.Prin noua lor . care nu putea încă folosi acest termen cu un astfel de înţeles. un fragment al unei credinţe străvechi cu mult anterioare poemelor homerice. iar cinstirea lor dăinuie şi ea pentru că există credinţa în puterea şi influenţa lor activă. ei nu sînt nu-rftiţi. „demoni" ţine aşadar de tradiţie. Chiar din a-cestea am pus în evidenţă destule vestigii ale cultului sufletelor. aceasta înseamnă că demonilor din vîrsta întîia de aur. | capabilă sa exercite o puternică înrîurire asu-i pra oamenilor. 142). S-ar părea doar că relaţiile lor cu zeii olimpieni sînt mai puţin strînse. Ceea ce povesteşte Hesiod despre oamenii din timpuri străvechi. care era comună atît fiinţelor trecute de la mortalitate la nemurire cit şi zeilor eterni. S-ar putea totuşi susţine că această concepţie este probabil mai veche decît Hesiod. Poetul ştie deci despre existenţa sufletelor celor ce au murit într-o vreme de mult apusă. o denumire clară şi precisă. demoni.Aceasta nu înseamnă însă că Hesiod a anticipat un mod de a gîndi mai nou. 27). Este inutil să dezvoltăm pe larg argumentele care infirmă o asemenea părere. con-cepînd spiritele ce ţin de această a doua perioadă ca o categorie de demoni răi şi male-iici prin însăşi natura lor. ea nu inventează nimic. «'fericiţi muritori". care ne-au obligat să conchidem că grecii. nici chiar în domeniul mitului pur. ba chiar că s-ar afla cu ei într-un fel de opoziţie. şi ca atare le atribuie un rang inferior. Felul în care ele îşi exercită înrîurirea asupra lumii de sus poetul nu-1 arată mai îndeaproape. El a numit pur şi simplu „demoni" spiritele care au aparţinut primei vîrste. sînt numiţi acum „fericiţi muritori suhpărnînteni. Hesiod. cărora însă li se aduce de asemenea cinstire" (v. Această denumire cu totul singulară.fanteziei nestăvilite.Mai târziu astfel de oameni deveniţi nemuritori au fost numiţi „eroi". ele aparţin doar vîrstei de argint.142). Tocmai de aceea. ale căror suflete au devenit. mai puţin perfectă. recurgând la un îndrăzneţ oximoron : fericiţi muritori. Mai ales pe tărîm religios. în epoca ce a urmat ea nu a mai fost nicicând folosită în sensul pe care i 1-a dat Hesiod. în continuare o viaţă conştientă. Relatarea lui Hesioâ reprezintă atestarea documentară a ceea ce sM putea deduce doar cu greutate din poemeffl lui Homer. 141. atunci cînd a trebuit să găsească pentru această categorie de fiinţe necunoscută de Hornex.

fără îndoială.pe care moartea i-a cuprins". 3 Vîrsta de argint aparţine şi ea unei epoci de mult apuse. suficient însă pentru a exprima opoziţia faţă de spiritele din prima vîrstă. Poetul vrea să ne vorbească despre eroii ale căror isprăvi sînt povestite de Iliada. natura lor era însă muritoare. neagra moarte i-a frînt. l-au dus la pieire războaiele de la Troia şi de la Teba. nu li se poate da şi nu li se va da vreodată un epitet onorific şi semnificativ. nu poate fi vorba de altceva decât de ideea că aceştia din urmă nu au murit. ca membra neamului vîrstei de bronz şi ca eroii Iliadei. că-ruia-i aparţine şi poetul. Dacă însă. al lui Telemah şi Telegonos din Telegonia. încetează şi orice tradiţie ulterioară . Poetul se gândeşte aşadar la exemple de felul lui Menelau. Neamul acesta ţine perfect de vîrsta de bronz prin tot ce se povesteşte despre o parte din membrii săi. ci au fost strămutaţi acolo ca oameni vii. ca spirite veşnice. ci a lumii oamenilor. de acelaşi tip . ei stnt asemenea zeilor . de felul celui dat sufletelor din vîrsta întîia. în lăcaşul mo-horit al înfricoşătorului Hades . Termenul de „subpă-mînteni" este imprecis. pe de altă parte . „imaginile" ce plutesc acolo nu pot fi numite demoni sau „zei muritori" şi lor nu le este adusă niciun fel de cinstire. în minte şi alte exemple de părăsire la fel de miraculoasă nu a vieţii. precum şi din vîrsta a patraUrmează „neamul de vajnici eroi divini ce-s numiţi semi-zei". pe un pămînt care dă de la sine rod dulce de irei ori pe an. există alţii care ajung in „Insulele fericiţilor". în legătură cu problema care-1 interesează pe poet şi anume cu soarta celor morţi. şi de ce el nu precede mai curînd vîrsta atemporală de bronz. oricît ide înverşunată le-a fost împotrivirea. Iată-ne ajunşi la un capitol al istoriei legendare ce poate fi determinat cu precizie. Am văzut că şi versurile Odiseei în care este prezisă strămutarea lui Menelau fac aluzie la alte poeme mai vechi. dispărute fără urmă în neantul imperiului umbrelor şi devenite neant ele însele. Deosebit este locul unde sălăşluieşte fiecare dintre cele două categorii de spirite. Demonii aparţinând vîrstei de argint îşi au locuinţa în adâncurile pămîntului. lăcaşul sufletelor din vârsta de argint nu trebuie căutat in tărîmul îndepărtat unde se adună umbrele ce lînce-zesc fără conştiinţă. altora Zeus Cronidul le-a dăruit viaţă şi i-a aşezat departe de oameni.. alături de cei .S-ar putea însă ca aceste cuvinte să spună doar că sufletelor lor. Oricum însă. pentru că trupul lor a trebuit să moară . începe pentru poet epoca în care este nevoit el însuşi să trăiascăCînd încetează imperiul poeziei. locuiesc norocoşii eroi. Este greu să credem că doar aceste cîteva excepţii i-au făcut o impresie atât de adâncă încât să-1 determine să opună o clasă a celor strămutaţi de zei celor ce au murit pur şi simplu. la marginea lumii. despre care se povesteşte în episodul respectiv din Odiseea. răpuşi — cum ni se spune — de propriile lor braţe. Este uim-itor cît de lipsiţi de simţul istoriei erau încă grecii : imediat după moartea eroilor. a doua. O parte dintre eroii căzuţi mor pur şi simplu şi este sigur că ei coboară în imperiul lui Hades. împlinit".Vitejii din vîrsta de bronz. care se află „la suprafaţa pămîntului". O parte di-n ei au fost „învăluiţi de moartea ce s-a. au coborît. şi ei au trebuit să părăsească lumina strălucitoare a soareluiDacă nu ar fi existat aici precizarea „fără nume". in împărăţia lui Hades . sau al Penrlopei. adică sufletul Iar nu s-a desprins de eul lor vizibil. la ţărmul vijelios al lui Okeanos. în aceasta stă deosebirea dintre aceste spirite şi zeii cei veşniciNumele nu pare aşadar a indica vreo deosebire de esenţă între aceste spirite ale vîrstei de argint şi „demonii" din vîrsta de aur. fără nume. Acolo pe Insulele fericiţilor. urmează un spaţiu vid. de Tebaida şi de poemele care ţin de acest ciclu. astfel în-cît se creează impresia că nimic nu desparte prezentul de perioada evocată din trecut Este de aceea lesne de înţeles de ce neamul eroilor este ultimul înaintea celui de-al cincilea.existenţă. El avea. ne-am putea crede în prezenţa descrierii soartei avute de eroi.

prin însăşi esenţa ei. este greu de spus care a influenţat pe care . acolo deci unde. ale cărui concepţii .Denumirea de „Câmpii Elizee" nu ne obligă. în puţinele rînduri în care vorbeşte despre viaţa celor fericiţi. care era menit să sublinieze şi mai mult această izolare . se află Câmpiile Elizee. în pofida lui Homer. probabil încă din vremea poeţilor şcolii hesiodice. un alt loc în care se adună cei strămutaţi încă din viaţă sau mai curînd acelaşi loc purtînd doar alt nume. pe care nu a putut-o găsi în poemele lui Homer şi ale discipolilor săi. dar nici nu ne interzice. să ni le închipuim ca fiind pe o insulă. De cei fericiţi aflaţi într-un fel de a doua vir-•stâ de aur. în Cîmpiile Elizee. ca demonii vîrstei de aur. continua să existe. potrivit Odiseei. Ea ajunge. el însuşi fiind departe de lumea ffămîntată de care 1-a deposedat Zeus. Orice legătură între ei şi lume este rupta. îndeosebi ale celor ce locuiesc la ţărmul mării. se află 97 departe de lumea în care trăiesc oamenii. 4 ■ Hesiod nu ne spune nimic despre vreo acţiune sau influenţă pe care. Homer nu spune nicăieri că ţara feacienilor este o insulă şi totuşi în imaginaţia celor mai mulţi cititori Scheria apare ca o insulă şi aşa şi-au închipuit-o şi grecii. Autorul acestui vers merge Pe urmele unei frumoase legende. De unde a luat el însă concepţia despre demonii şi spiritele vîrstei de aur şi ai vîrstei de argint. numai o insulă. ci o contrazice ? Credem că putem spune răspi-cat: din cult. la marginile pămîntului. neinfluenţată de vreun cult sau de vreo credinţă populară întemeiată pe un cult de acest fel. iar peste ei domneşte Cronos. Cele două concepţii — una despre un paradis pierdut în trecut al copilăriei.Locul acesta.167).indiciile existente în resturile ciclului epopeilor ne permit să credem că poemele eroice posterioare au lărgit continuu cercul celor strămutaţi şi înălţaţi la o viaţă superioarăNumai din aceste poeme a putut Hesiod desprinde ideea unui loc anume în care să se adune toţi cei strămutaţi pentru a trăi veşnic o viaţă lipsită de orice trudă. chiar dacă într-o formă confuză. cu excepţia ideei despre strămutarea celor aleşi. sugerează imaginea unui refugiu complet despărţit de restul lumii şi inaccesibil celor nechemaţi. în legendele multor popoare. aceşti fericiţi sălăşluiesc nu numai „departe de oameni" (v. . după el. iar acest vechi rege al zeilor. înconjurată de mare. reia motive din descrierea vieţii lipsite de griji din vîrsta de aur. posterioare însă lui Hesiod. oamenii duşi în Insulele Fericiţilor le-ar exercita asupra lumii pămîntene şi nici despre vreo „cinstire" ce le-ar fi adusă. Un poet ce i-a urmat a intercalat încă un vers. sufletelor celor morţi le sînt atribuite ca loc de reşedinţă insule îndepărtate. în Okeanos. concepţie care. o înlăturase. Idila pură este. potrivit căreia Zeus i-a lăsat Pe bătrînul Cronos împreună cu ceilalţi titani să plece din Tartar. ca în cazul spiritelor subpămîntene ale vîrstei de argint. ceea ce ar presupune capacitatea lor de a acţiona. care era patria poeziei heaiodice. Cel puţin în regiunile Greciei ?■ centrale. îi cîrmuieşte acum. destul de stîngaci. în mod inevitabil culorile în care sînt pictate se confundă. o credinţă pe care Homer o pusese în umbră şi. nu se integrează în credinţa homerică despre suflet. Izolarea completă este caracteristica esenţială a acestei întregi concepţii şi Hesiod o pune clar în evidenţă. numit de el „Insulele fericiţilor". la poetul beoţian. Acesta este motivul pentru care. Tot astfel un poet îşi putea închipui „ţara de la capătul lumii" ca fiind o insulă sau un grup de insule . o veneraţie religioasă a sufletelor generaţiilor dispărute şi acest cult menţinea vie. practic. El merge aici pe urmele poeziei homerice şi posthomerice. ci şi fv-169) departe de cei nemuritori.Hesiod ne dă cu fidelitate o imagine a lor. Orice acţiune a lor asupra oamenilor ar fi in contradicţie cu concepţia însăşi despre fericiţii izolaţi de lume. ca un ecou ce vine de departe. cealaltă rezervîndu-le celor aleşi o fericire deplină în viitor ■ — -sînt strîns înrudite . Hesiod însuşi a sugerat ideea acestui transfer al lui Cronos din vîrsta de aur în ţara celor strămutaţi clin lume prin faptul că. aşa cum o făurise pura fantezie poetică. uniformă. sub domnia căruia se desfăşiirase cînd-va pe pămînt vîrsta de aur a fericirii şi a Păcii. o ima-"'ne a contemplaţiei senine.

Hesiod vorbeşte la timpul prezent despre existenţa şi acţiunea lor. este adevărat. Poetul care. ţărani şi proprietari de pămînt. ei nu intră însă în rîndurile acestor suflete elevate şi transfigurate. deschiderea unui orizont mai luminos şi mai plin de speranţă. veşnică. Ceea ce ea ne spune despre spiritele din vremea vîrstei de aur şi a vîrstei de argint este o mărturie a faptului că. începînd cu vîrsta de bronz. sufletele celor morţi erau înălţate la rangul de demoni tereştri sau subpămînteni. ele vor fi în chip firesc venerate şi în continuare. căreia-i aparţine el însuşi. spiritele veşnice ale vîrstelor de aur şi de argint . sufletul îşi pierde forţa şi conştiinţa şi că împărăţia îndepărtată a infernului preia umbrele lipsite de viaţă şi putere. după epoca eroică. găseşte o mîngîiere doar în cele povestite de legendele cultice şi poetice despre ur> trecut îndepărtat. o dovedeşte tăcerea sa cu privire la destinul acestei generaţii după moarte. dar cercul celor strămutaţi vii a-colo. că sufletele celor morţi erau înălţate la rangul de spirite puternice. oamenilor le-a rămas doar speranţa. pentru că domneşte concepţia exprimată în poemele homerice. Un singur lucru este nou şi deosebit de important : amintirea care s-a păstrat despre faptul că. în prezentul prozaic. din timpuri străvechi. Şi invers : dacă nu ar fi venerate în prezent. după cîte se pare. într-un cerc închis de oameni care nu ştiu şi nu vor să ştie prea multe despre navigaţia care îndeamnă . acelaşi lucru se întâmplă (cu puţine excepţii miraculoase) şi în vîrsta eroilor . este închis. la mizeria cres-cîndă a vieţii reale. alt sfîrşit decît cufundarea în neantul Erebului. dacă dăinuie credinţa în nemurirea lor. ca şi despre cinstirea ce li se aduce . Chiar dacă.Acurn domneşte o altă lege. greu apăsat de realitatea brutală a vieţii. se afirmă că. într-un alt loc al poemului. pentru ca ea să fie mai uşor de suportat. dintre toate bunurile unui trecut mai fericit. Aceasta se întîmplă pentru că s-a schimbat credinţa. umbre cărora tocmai de aceea nu le poate fi consacrat vreun cult. odinioară vie.îşi au rădăcinile în solul credinţelor homerice. sufletele oamenilor din generaţiile dispărute au dobîndit o formă de viaţă superioară. iar că poetul nu vede. poetul nu are nimic de acest fel de oferit. este de mult apusă. incapabile să acţioneze. Cultul sufletelor lîncezeşte. Oamenii de acum cinstesc. odinioară. în ţara beoţienilor. o dată desprins de trup. Ne aflăm în Grecia continentală. potrivit viziunii fantastice a poeţilor. ele nu ar fi socotite nepieritoare şi de-a pururi active. cu cît imaginea întunecată pe care o conturează cu privire la starea jalnică. înfricoşătorul Hades înghite sufletele celor morţi . la sfîrşitul vieţii în vîrsta de fier. Doar în zarea cea mai îndepărtată scînteiază Insulele Fericiţilor. nu poate totuşi renunţa la o asemenea speranţă cu uşurinţa cu care se lipseşte de ea cîntăreţul poemelor eroice închis în cercul magic al creaţiei poetice. prezente. El este departe de a crede că miracolul strămutării unor oameni vii s-ar putea repeta. întărită şi sancţionată de ele. capabile să acţioneze conştient. numărul celor ce fac obiectul acestei cinstiri nu mai creşte. Povestirea hesiodică despre cele cinci vîrste ale omenirii ne oferă aşadar lămuriri dintre cele mai importante asupra evoluţiei credinţei grecilor despre suflet. speranţa aceasta nu mai luminează nicidecum cu razele ei lumea de dincolo. el dăinuie numai pentru cei morţi cu mult timp în urmă . Nimic din usă cu claritate din descrierea făcută de Hesiod nu este în contradicţie cu concluziile trase de noi pe baza studiului poemelor homerice. Despre o asemenea perspectivă compensatorie nu ni se spune nimic . potrivit unei legi naturale care şi-a Pierdut în prezent. s-a păstrat pînă în zilele vieţii poetului un cult al strămoşilor întemeiat pe credinţa. Dar cetele acestor spirite nu mai sporesc de loc în prezent. o tăcere cu atît mai apăsătoare. să exercite vreo înrîurire asupra lumii celor vii.Căci epoca în care. valabi1 litatea. în prezent asemenea minuni nu se mai fac. că. De multă vreme sufletele celor morţi sînt menite Hadesului. ar cere. sînt surghiunite în acest imperiu al neantului şi al umbrelor.

nec jor-mas seTvat easdem : Sed tamen ipse idem est h Istoria culturii greceşti nu poate fi de aceea împărţită în perioade strict delimitate. . acum de domeniul trecutului. ca ecouri aproape stinse ale unor legende ce se împleteau cu închipuirile fanteziei despre începuturile vieţii şi ale omului.•." . Dispariţii in munţi . cel puţin unul din aceste valuri puternice. într-un trecut obscur. spiritul grec le-a putut respinge cu uşurinţă . înzestrat cu o capacitate de reflecţie atît de bogată. aruncă. lumea elenă şi-a păstrat. Nouă însă. Cele mai profunde transformări ale istoriei. ca şi gîndurile cele mai sacrilege despre zei.. Un mod nou de înţelegere a lucrurilor a făcut totuşi şi acolo ca plăsmuirile vechilor credinţe. a rupt toate zăgazurile. aşa cum se oglindeşte ea în poemele homerice. reînnoit. de fireşte în cursul evoluţiei clin epocile ce au urmat. după cum nici o influenţă străină pătrunsă cu forţa nu a abătut-o vreodată de la cursul firesc al evoluţiei sale. Oamenii învaţă multe lucruri noi. lumea elenă începe să ne fie cu adevărat cunoscută abia o dată cu Homer. Elementele noi şi cele rezultate din propria-i dezvoltare sînt adoptate şi asimilate. care aducea cu el cultul exaltant al slujitorilor traci ai lui-Dio-nysos. Rămîne deschisă posibilitatea ca el să continue. : .:■ Istoria culturii şi religiei greceşti nu cunoaşte în dezvoltarea ei nici un salt. naivitatea ei genială. se pier|10. de pildă. nu cunoaşte momente de declin brusc. în care sînt lichidate stări de lucruri vechi şi începe ceva cu totul nou. El a anticipat ceea ce avea să gîndească omenirea întreagă. .la călătorii în ţări sti'ăine şi care aduce acasă idei străine. - ■ -■. în mijlocul tuturor influenţelor. fără rigiditate şi crispare. . cu toate acestea este acelaşi (n. de îndată ce se va destrăma vraja concepţiei homerice despre lume.tr). nici un moment de ruptură.'. pe baza experienţei şi meditaţiei proprii. Nicăieri însă elementele străine nu au avut în Grecia o preponderenţă comparabilă. Multe elemente străine fiinţei sale. Ele se contopesc treptat cu cele noi. idei şi mentalităţi străine. în fanatismul lor. Lumea elenă nu a creat nicicînd în mod spontan vreo mişcare care să o întoarcă brusc din calea pe care a apucat-o. Cultul sufletelor nu dispăruse totuşi cu desăvîrşire. concepţiile cele mai pioase. Dar. stăpînite de un singur gînd. despre lume şi despre natura umană îşi au originea în Grecia. Este adevărat că poporul acesta.■. cele mai importante dintre ideile care au fertilizat secole de-a rîndul gîndirea oamenilor. Zguduirile violente şi răsturnările bruşte în viaţa culturală se produc la popoarele care. aspectele particulare se menţineau. dar nu dau nimic uitării. Omogenitatea deplină pe care pare să o fi atins lumea elenă. fluviul rămîne acelaşi. uneori inundînd-o. .. ' Nu rămîne cum a fost şi nici nu păstrează aceleaşi forme . tot restul peste bord. lumea elenă se deschidea larg influenţei culturii şi chiar a inculturii străine. culturii şi religiei greceşti s-au produs indubitabil înainte de vremurile epopeei homerice şi este posibil ca zguduirile evoluţiei care sau produs în acele vremuri străvechi să fi dat poporului grec fizionomia pe care i-o cunoaştem. limitîndu-se sau anulîn-du-se reciproc. în această regiune din interiorul Greciei s-au păstrat vestigii ale unor obiceiuri şi credinţe. a putut formula. caracterul ei propriu. fără însă ca elementele vechi să fie părăsite. Zei ai peşterilor. . în echilibru. Evident. Din Orient veneau peste Grecia în valuri nesfirşite. în această nesfîrşită diversitate. Nec manet ut fuerat. unele însă şi-au dobîndit un loc trainic şi au exercitat o influenţă profundă asupra culturii greceşti. Vălul poeziei . să rămînă în amintire. cu forţa de distrugere şi de reconstrucţie pe care au avut-o budismul. cu tenacitate. Ies la lumină noi tendinţe. creştinismul şi islamismul la popoarele în rîndurile cărora s-au înstăpînit pe deplin. în curgerea sa calmă. care fuseseră uitate în oraşele maritime ale noii Grecii de pe coasta asiatică. Ideile cele mai profunde şi mai îndrăzneţe..

Şi exemple de acelaşi fel s-ar putea aduce încă. după Homer şi după vremea epopeii. Există şi alte legende cu un conţinut asemănător. vechiul poem eroic consacrat războiului celor şapte împotriva Tebei. Rugătoarele. din neamul enigmaticului preot şi prooroc Melampos. Fără să fi fost rănit. un arhitect renumit. 10. Nemeenele. în adînc. într-o peşteră dintr-o prăpastie din munţii în faţa căreia se află Lebadeea. care. începînd cu Pindar. Poezia epică. speculaţia cîtorva spirite îndrăzneţe caută să iasă. 105 Sofocle. Amintiri străvechi. din atmosfera poeziei homerice. 9. ca şi Amfiaraos. dar legătura cu ele nu a fost nicicînd ruptă în chip violent. de numeroşi autori '. pe care Poseidon îl transformase cîndva din femeie în bărbat şi-1 făcuse 1 Pindai-. se pare că. într-o luptă. pe care o respira încă întreaga Grecie. reapar unele elemente vechi. fr. cum se întîmplă îndeobşte cu personajele care nu au intrat devreme în sfera de preocupări a poeziei şi care nu au fost integrate în ciclul larg al aventurilor eroice. trăia o viaţă veşnică Trofonios. el despică „cu piciorul neîndoit" (adică stînd în picioare. . să-l_ străpungă cu lancea sa. plină de nerăbdare. care-1 urmărea. Kaineus. ci a dispărut într-o gaură ce s-a deschis în pămînt2. el a venit împotriva voinţei lui. I Printre prinţii care. unul dintre eroii sălbatici ai lapiţilor din Tesalia. Amfiloh. fugind de duşmanii săi. fără sprijinul căreia legen-dele locale ajungeau rareori să aibă o răspîn-dire şi un ecou mai larg. îmbinate cu gînduri noi. de istorisiri . unde Zeus 1-a făcut nemuritor. El nu a murit. o viaţă veşnică. invulnerabil. prevestindu-le viitorul celor ce coboară la el pentru a-1 consulta. 873 . să ne lăsăm încă un timp călăuziţi pe drumurile complicate ale evoluţiei cultului sufletelor şi a credinţei în nemurire de firul Ariadnei pe care ni-1 oferă epopeea. considerat ca fiind întemeietorul oraşelor greceşti de pe insulă. în care pămîntul li s-a deschis sub picioare. Totuşi numărul acestor legende este restrîns şi ele nu apar decît ici şi colo. nu s-a ocupat. lingă Le-badea. a fost acoperit de centauri. în ţara beoţiană. Eschil. Atunci cînd în bătălia decisivă. întîmplător. 928 şi urm. Etica şi religia homerică şi-au pierdut pe nesimţite domnia absolută. a intrat lîngă Lebadeea în pămînt şi duce acum. astfel încît trebuie să pătrundem fără nici o călăuză pe un tărîm nou. Zeus i^a deschis printr-un trăznet pămîntul în faţă şi Amfiaraos a dispărut cu caii. Treptat însă firul se subţiază. conduşi de Adrastos. La acest război. 24 şi urm. armata argiană a bătut în retragere. nu întins ca un mort sau ca un rănit de moarte) pămîntul şi pătrunde viu în adîncuri. dau naştere unor fenomene pe care vremea epopeilor nici nu le putea bănui. Putem de aceea. Cei şapte contra Tebei. De atunci. în adîncurile pămîn-tului. Mai la nord. Ca şi despre Amfiaraos. se povestea despre un miracol asemănător. Olimpicele. Evoluţia populară nu manifestă însă nici o opoziţie faţă de Homer şi lumea lui. inclus în ciclul epic. au venit în ajutorul lui Polinice la asediul Tebei. Amfiaraos a fugit şi el. şi în legătură cu fiul acestuia. un om. cu puţine excepţii. Putem afirma cu toată încrederea că tot astfel a fost povestită şi în Tebaida. 6. Amfiaraos a trăit veşnic lîngă Teba. Legendele acestea ne vorbesc despre oameni pe care pămîntul i-a înghiţit de vii şi care continuă să ducă o viaţă veşnică în locurile binecunoscute din Grecia. 8 şi urm. Aşa sună legenda despre sfîrşitul lui Amfiaraos. Legendele menite să explice viaţa sa miraculoasă din peşteră nu prea concordă între ele. al cărui sfîrşit nefericit îl ştia dinainte. înainte însă ca Periklymenos. Şi în această privinţă există o legătură între vremurile epice şi perioada ce le-a urmat.epice care acoperise totul se destramă . un loc de frunte îl ocupă Amfiaraos. carul şi vizitiul său. l în insula Rodos era venerat Altaimenes. Dar toate relatările (care-şi au probabil originea în Telegonie) vorbesc despre faptul că Trofonios a fost cîndva. eroul şi prezicătorul argian. în cadrul tradiţiei. cu trunchiuri de copaci. . exista legenda că se află încă în viaţă sub pămînt (în Acarnania sau în Cilicia). 14 . aşa cum ne este povestită. Euripide. Nu se produce totuşi nicăieri în secolele atît de frămîntate de după Homer o ruptură cu epopeea şi cu lumea imaginată de autorii ei. Abia începînd din secolul al Vl-lea. după ce cei doi fraţi duşmani s-au ucis unul pe altul. care-i moştenise darul de a prevesti viitorul.

Eroilor acestor legende le este dat să trăiască veşnic. înlănţuit ca spirit pe locul unde-şî ducea existenţa miraculoasă. Din acest punct de vedere ele îşi au rădăcinile puternic înfipte în solul credinţelor epice. unde accepta să-1 vadă aidoma sau cel puţin să-i primească instrucţiunile. de asemenea. Dar şi el este închis în imperiul ce-i cuprinde pe toţi cei morţi şi este lipsit de orice legătură cu lumea pămîntească. unde Amfiaraos a dispărut sub părnînt. care se arată privirilor omului numai în momentul înălţării sufleteşti ce se produce în vis. prezicătorul teban. ca şi Trofonios sînt sustraşi Hadesului. Despre cultul lui Trofonios avem de asemenea ştiri dintr-o epocă ulterioară. X. poate consta doar în aceea că nu intervine moartea. ei nu puteau acţiona decît în locul în care dispăruseră în afund. Apolonios din Rodos. Ei plutesc în depărtare ca imagini ale fanteziei poetice. şi chiar şi acolo. permiţîndu-ne să înţelegem concepţia religioasă ce le-a stat la bază. Nu se aştepta însă de la ei vreun sprijin în viaţa de fiecare zi a oamenilor sau a statului . şi a lui Trofonios la Lebadeea. ca şi în ce priveşte credinţa care i-a dat naştere. în legătură cu care a apărut iniţial legenda cobo-rîrii sale sub pămînt. despre care am vorbit în capitolul precedent. 2. foarte diferită de strămutarea unor oameni în insule. Lui Amfiaraos şi lui Trofonios li se aduceau jertfe de felul celor ce li se aduceau zeilor htonieni. III. un punct de pe teritoriu] ei ca fiind locul 1 Odiseea. Altfel stau lucrurile cu cei duşi în peşteri. Aceştia. hărăzită în chip miraculos unor oameni prin graţia divină. pe lîngă locul de lîngă Teba. de la care nimeni nu se aşteaptă să intervină activ în viaţa reală. Li se pot trimite întrebări şi rugăminţi. într-un fel de camere subterane. adică despărţirea sufletului de omul vizibil. 1 2 Pindar. cîteva ne apar ca deosebit de caracteristice. 2. Ei au fost smulşi vieţii (dar şi Hadesului). o localitate situată la graniţa dintre Beoţia şi Attica. . Ei îşi au propriile lor domenii. Erau însă oracole dintre cele mai vestite . Oropos. căci. Despre Amfiaraos se credea că prevesteşte viitorul în vis „celor care. Ele nu intră în sfera de idei a poeziei homerice. Date mai precise despre felul în care era venerat Amfiaraos le avem dintr-o epocă mai tîrzie. el locuia trupeşte în adîncul acelei peşteri. Ei nici nu au murit şi nici nu au trebuit să intre în imperiul sufletelor lipsite de orice vlagă. Nu li se îngăduia să influenţeze în vreun fel viaţa de pe pămînt şi de aceea nu le este consacrat nici un cult. şi cu un succes încă mai mare. se cufundau în somn în templul său. ca unor spirite puternice şi active. Dar şi incubaţiunea. prima sa reşedinţă. Strămutarea lor în peşteri este. La baza lor stă totuşi credinţa că nemurirea. singurul dintre toate umbrele. nu în imperiul neguros şi inaccesibil al lui Hades. 1. 492 şi urm. şi un cult. despărţit de trup. se menţionează astfel consultarea de către Cresus şi de către Mardonios a lui Amfiaraos la Teba. 3 1C s-ar părea ca răsună în cele spuse în Nekyia homerică despre Tiresias. iar ajutorul lor poate ajunge la cei ce le-au adresat rugăminţile. Lor le este consacrat. fr. Cine voia să-1 consulte pe Trofonios trebuia să pătrundă printr-o deschizătură îngustă în peştera sa. Aceasta este la Homer ordinea lucrurilor. departe de locuinţa lui Hades. Un vag ecou al legendelor privitoare la prezicători ca Amfiaraos ori Amfiloh. cînd. 57—04 Apolodor. Dintre ceremoniile diverse care s-au acumulat de-a lungul timpului. căruia Perse-fona i-a lăsat conştiinţa şi intelectul. după aducerea jertfelor. revendica. ci în lăcaşuri proprii din interiorul pă-mîntului. deci forţele vitale1. îşi are reşedinţa stabilă pe locul oracolului. în esenţă. inaccesibili rugăminţilor şi dorinţelor lor. Nu a existat nicicînd vreun cult al locuitorilor Cîmpiilor Elizee ca atare. Amfiaraos în schimb. adică celor ce locuiesc în străfundurile pămîntului. ci în centrul Greciei înseşi. prin intermediul căruia era consultat Amfiaraos (ca mulţi alţi demoni şi eroi) se întemeiază de fapt pe credinţa că demonul. 167 .de acest fel. somnul în templu. tot ce făceau era să prezică viitorul. departe în mijlocul mării. nu în locul în care se adună toţi cei morţi. O asemenea izolare sub pămînt a unor oameni nu corespunde concepţiilor homerice. Ei locuiesc vii sub pămînt. Ele nu ştiu nimic despre q viaţă nemuritoare a sufletului în sine. izolaţi sau trăind împreună pe insule ale fericirii. dispăruţi de vii şi păstrîndu-şi întreagă conştiinţa. se aflau la mare distanţă de viaţa oamenilor.

Ea încearcă să-şi explice acest fapt. adaptîndu-1 la lumea ei de idei. ca şi Carol Quintul S6 află la Odenberg sau la Unterberg lînga 109 Salzburg. El stă parcă în înalt. nu sînt decît metamorfozări legendare ale unor vechi făpturi divine. numai locuitori ai adîncurilor pămînturilor se puteau arăta în vis celor ce se cufundau în somn în templul de deasupra locuinţei lor subpămîn-tene. Henric Păsărarul la Sudemerberg lîngă Goslar . lingă Teba. a vechilor zei în eroi. pe solul grec. invers. Cultul lui Amfiaraos şi credinţa că el sălăşluieşte în adîncul pămîntului s-au născut. în apropierea oamenilor. au fost aboliţi. Apollo. să menţionăm un exemplu oferit de mitologia mai nouă. Pe ici pe colo transpare încă destul de limpede că este vorba de fapt de vechi zeităţi. Există temeiuri care justifică părerea că acest fel de a intra în legătură cu lumea spiritelor înzestrate cu darul profeţiei ţine de formele cele mai vechi ale artei oraculare greceşti şi în orice caz nu e de dată mai recentă decît mantica apolinică prin inspiraţie. deasupra ţinuturilor îngrădite. legîndu-1 (şi aceasta este în genere relaţia poeziei epice cu faptele vieţii religioase) de un eveniment al istoriei legendare şi. care tocmai de aceea a avut cea mai mare înrîurire asupra felului de a vedea al grecilor de pretutindeni. cel venerat printr-un asemenea cult devenea. Nu complet diferit este şi motivul transformării. Poezia epică s-a aflat în prezenţa unui cult activ al unui demon cu puteri divinatorii care-şi avea locuinţa în pămînt. Poezia epică nu ştie nimic despre existenţa unor zei legaţi de un anume loc . şi de aceea nimie nu arată că ştia ceva despre oracolele prin incubaţiune. Amfiaraos este numit o dată Zeus Amfiaraos şi de mai multe ori Zeul. care sălăşluiesc pe vecie sau pînă la Judecata de Apoi în peşterile din munţi sau în locuinţe subterane. cărora nemurirea şi aşezarea pe vecie în adîncurile pămîn-tului nu le-au fost hărăzite doar printr-un act de graţie. căci poetul epic li se adresează tuturor. Hermes. Pentru a lămuri mai bine lucrurile.De aceea el poate apărea oamenilor numai aici şi nicăieri altundeva. Caroi cel Mare. demonstrează că. Atena şi ale tuturor zeilor se fărîmiţează în legende şi în practica religioasă a oraşelor şi a seminţii- . cît şi în inscripţii din Lebadeea . şi regele Artur. Însăşi tradiţia greacă ne permite să afirmăm că oamenii clin timpurile străvechi care au fost strămutaţi în peşteri. Dincolo de infinita diversificare a divinităţii greceşti. povestirea despre acest fapt din epopee a fost determinată de cultul preexistent al unei fiinţe demonice astfel concepute. Iar la origine. încă în vremea în care înflorea epopeea de tip homeric. în imaginaţia ei. însăşi legenda lui Amfiaraos. ca Amfiaraos şi Trofonios. Homer nu are nici o ştiinţă despre zei sau demoni care să sălăşluiască în anumite locuri de sub părnînt. care îi conferise totodată viaţă veşnică în acest străfund. Frederic I Barbarossa) la Kyffhăuser. aşa cum sîntem îndreptăţiţi să credem că a fost povestită în cadrul Tebaidei. privind. Holger Danske şi alte figuri preferate ale tradiţiei populare locuiesc în peşteri subterane. era vie credinţa în locuitorii nemuritori ai peşterilor şi în puterea şi acţiunea lor mantică. prin aceasta. cărora li s-au substituit acei „eroi strămutaţi în munţi" ori acei sfinţi. deasupra văilor înguste. se ştia că vestitorul viitorului din peşteră era un zeu: găsim denumirea de Zeus Trofonios sau Trefo-nios atît în relatările unor învăţaţi. un erou sau un profet. care nu sălăş-luia de cînd lumea în adîncul de sub pămînt. pentru că zeii înşişi. Frederic al II-lea (într-o versiune mai noua a legendei. în fantezia poeţilor epici s-a constituit imaginea de ansamblu a unui stat divin. nu sub influenţa epopeii ci. în mod evident. în legendele populare germane apare în mod curent ideea unor astfel de eroi. dincolo de nenumăratele forme specifice ale credinţelor şi cultelor locale ce se contrazic şi se neagă între ele. In legendele similare ale popoarelor creştinate eroii s-au substituit vechilor zei. ci fusese dus acolo printr-un act miraculos al voinţei zeului suprem. spre orizonturi mai vaste. ci le erau proprii din totdeauna. Cel puţin la locul în care era venerat. Dacă numele şi conceptul lui Zeus. A fost în acele vremuri unica încercare de a construi un sistem panelen de divinităţi. căzînd în uitare.

a desprins din nenumăratele. unde era accesibil unor muritori. Lui Zeus care-şi avea lăcaşul pe muntele Ida îi era consacrat un cult cu mistere. ci într-o zonă ideală. forme particulare ale numelui Zeus. aceşti zei hto-nieni i-au rămas străini. dar nu sînt legate de un loc anumit. în care ele şi-ar exercita acţiunea . Văzînd mai departe. 450 . exercitîndu-şi numai acolo acţiunea. prin credinţa adoratorilor lor. izolată fiind. începe să plutească într-o idealitate pură. Nefiind ridicaţi la înălţimile Olimpului. cu o sferă de influenţă evident foarte limitată. era de neconceput existenţa unui Zeus particular. situată nu departe de Cnosos. chiar şi adult. Epopeii însă. despre care se credea că locuiesc sub pămînt. fiul lui Zeus (vezi Iliada. 568). care să se numească Zeus Trofonios şi să trăiască veşnic într-o peşteră de lîngă Lebadeea. a unui Apollo etc. Chiar stăpînitorii sufletelor. la faptul că Minos se întîlnea cu Zeus. departe de Olimp. poetul epic are viziunea unui Zeus. fireşte. ei rămîn strîns legaţi de solul patriei lor. aceasta rămîne ideea pe care şi-au făcut-o despre astfel de cazuri toţi grecii. dincolo de fărîmi-ţarea cultelor locale. XI. îi era adică oferit un „ospăţ al zeilor" (teoxenion). Este foarte probabil că poetul a făcut prin aceste cuvinte aluzie la ceu> ce s-a considerat mai tîrziu că exprimă ele. strict izolată pe propriul ei teritoriu. în Creta. care domnea în oraşul cretan Cnosos. „cel cu care stătea la sfat marele Zeus". în fiecare an îi era „înălţat un tron". oamenii ştiau despre o peşteră sacră ce se afla după unii pe muntele Ida. Este adevărat că domnesc şi-şi exercită puterea asupra pămîntului. ele nu aparţin mai mult unui loc decît altuia. a unui sistem născut doar din reflecţie. întîlnim cel puţin cîteva reminiscenţe obscure ale vechii credinţe. el nu-şi mai leagă zeităţile sale de anumite locuri de pe pămîntul grec. au dobîndit o nouă credibilitate şi s-au bucurat uneori şi de o mai mare răspîndire. şi anume în peştera care. nelegaţi nici ei de vreun punct anume al lumii reale. Odiseea. lipsit de orice determinare locală. Pentru cel care. Ca odinioară Minos. Vom vedea cum unele zeităţi străvechi de acest fel. care nu urmăreşte de altfel elaborarea consecventă. îutriin număr rîesfîrştt di' figuri şi individualităţi diferite între ele datorită specificului loca]. evident pe pămînt. în muntele Ida. ca şi celorlalţi zei şi mai ales zeilor . muntele divin al Pieriei. Potrivit unei legende locale pe care o avea desigur în minte autorul versurilor Odiseei la care ne-am referit. era venerată ca fiind „peştera lui Zeus". adorate de diferite comunităţi din ţările greceşti. martori ai unui trecut îndepărtat în care comunitatea locală. chiar dacă acesta ar fi fost cu totul străin de Emilia zeilor olimpici. în marea operă de simplificare şi idealizare a unei nesfîrşite diversităţi. insulă în stăpînirea căreia intraseră de mult grecii şi care. figura unică. Oricît şi-ar fi adecvat concepţiei homerice ideea sa generală despre divinitate şi despre cultul local. Celui ce trăia în preajma unui astfel de loc sfînt credinţa în existenţa şi prezenţa zeului local nu-i putea fi însă luată. încă la Homer. îi transformă în eroi strămutaţi din această lume. ca personalităţi perfect unitare. şi Epime-nide a auzit acolo profeţiile zeului. Dincolo de cultele locale. dincolo de care nu se aventura nici cu gîndul. Hades şi Persefona. zeul continua să locuiască în lăcaşul său subpamîntean. el nefiind aşezat în vreun loc anume. Cultul ce se perpetua netulburat şi imuabil îi garanta obiectivitatea credinţei snie. includea şi pe zeul său în mica patrie. Aşa au continuat să existe. XIII. 178 şi urm. rămîn pentru el nestră-I11 Citate. Aşa se face că lăcaşul lui Poseidon este întinsa mare. după alţii pe muntele Dikte (în estul insulei) şi în care (cum relata încă Hesicd) se născuse Zeus. a lui Zeus. ele sălăşluiesc şi se adună pe culmile Olimpului. potrivit căreia zeii îşi pot avea locuinţa permanentă în peşteri din munţi. păstra în credinţele şi legendele ei multe elemente străvechi.) îl numeşte pe Minos. ■ 2 y vi: qi Şi totuşi. locuiesc. un mare număr de zei locali. chiar în epopee. Odiseea (XIX. Cînd nu-i uită cu totul. atotputernică. XIV. rea-'itatea şi caracterul sacru al zeului patriei sale. 322 . ce nu admite excepţia. care. părintele zeilor şi al oamenilor. fiecare în cercul său strict delimitat.lor. dar nu aici sau dincolo sub pămîntul grec. în epoca ei de înflorire.

Zeus Trofonios (şi Zeus Asklepios). Dar iată că.n. pe Care astfel de legende îl pot avea în credin-He acestor popoare. amintind de mormintele străvechi de aceeaşi formă. care s-a substituit vechii legende privitoare la prezenţa lui Zeus în peştera din munte. Este probabil că asupra acestui Zeus din peşteră. exprimă în mod paradoxal ideea legăturii indisolubile dintre zeu şi acel loc. din momentul transformării lor totale în eroi. care se află în contradicţie cu transformarea sa în erou. născocită probabil de Euhemeros. a fost transferată. începînd cu secolul al IV-lea î. ci salăşluia acolo viu. . se afla îngropată o fiinţă divină. zeul proorocirilor. Zeus. în legenda privitoare la mormîntul lui Zeus din Creta. o concepţie care se aplica cu mai multă îndreptăţire. spirit al pămîntului. acest „mormînt". sîntem îndreptăţiţi să credem că tocmai acest fapt din istoria religiei îşi găseşte expresia în legenda. Deasupra lui Pyton. duşmanul lui Apollo. ■ . în veşmînt negru de lînă. întrucît tradiţii vechi şi întru totul demne de crezare ne spun că la Delfi exista cîndva un vechi oracol al pămîntului.. . al cărui oracol a fost înlocuit. din templul lui Apollo. curentă ia cercetătorii moderni ai mitologiei. o repetă cu plăcere. La baza acestor credinţe stăteau concepţii întru totul asemănătoare celor care şi-au găsit expresia în cultul lui Zeus Trofonios de la Lebadeea. Aici un zeu şi-a înălţat deci templul deasupra mormîntului unui alt zeu.. cu totul nedemnă de încredere. ca Zeus de pe Muntele Ida. pe care zeflemiştii de mai tîr-ziu. că un zeu ar fi înmor-inîntat în vreun loc anume de pe pămînt. însă nici un motiv să credem că aceste povestiri străine ar fi avut vreo influenţă asupra formării legendelor greceşti. în accepţia curentă. Izbitor este în primul rînd faptul că.. după moarte şi din mormîntul lor. păzitorul lui nu putea zace mort şi îngropat sub Omfalos-ul zeiţei Gaia. dar într-o formă familiară epocii posterioare. îşi făceau simţite forma lor superioară de viaţă şi acţiunea lor puternică.htonieni. înlocuit abia mai tîrziu de Apollo şi de tipul său de artă divinatorie. prin analogie. Pe solul grec tradiţia nu justifică în vreun fel interpretarea. prezent trupeşte în adîncurile peşterii. înfrîngerea demonului htonian. care ia pur şi simplu locul peşterii ca lăcaş veş-nio al zeului nemuritor. căreia îi era cunoscut un mare număr de eroi care. apare. o întîlnim frecvent în ^'adiţiile popoarelor semite şi uneori şi în cele ale altor popoare negreceşti. întotdeauna ^solită pentru greci. poate apărea în persoană celui ce a pătruns acolo după ce a îndeplinit ritualul necesar.e. de către cultul apolinic. „Mormîntul" de Sub Omfalos semnifică. a fi Dionysos. Ce este numit aici mormîntul lui Zeus nu este altceva decît peştera considerată îndeobşte ca fiind locuinţa sa permanentă. „Mormîntul" lui Zeus... Sub piatra ombilicală (Omfalos) a zeiţei pămîntului. tronează Apollo. Nu există. Zeul mort şi îngropat este un zeu coborît la rangul de erou. fiu al zeiţei pămîntului Gaia. printre care Lucian şi adversarii creştini ai vechii religii. considerată de mărturii mai competente a fi Pyton. potrivit căreia moartea şi înmormîntarea zeilor ar simboliza „moartea naturii". schimbat numai pe jumătate în erou. ca Amfiaraos.. numele de zeu. ştirea ciudată. ca Trofonios. Ciudat şi paradoxal este doar faptul că acest zeii devenit erou nu şi-a pierdut. potrivit căreia templul lui Apollo şi sediul oracolului său se înalţă pe locul în care era îngropat vechiul demon. exprima aceeaşi concepţie. care locuia în adîncul pămîntului. aşa cum s-a întîmplat cu Zeus Amfiaraos. Ideea aceasta. în adîncurile pămîntului. un monolit în formă de cupolă. lipsit astfel de viaţă pentru totdeauna sau chiar numai pentru un timp. poate alegoric. şi doar de una singură. Aceasta ne duce în mod firesc cu gîn-dul la povestea nu mai puţin paradoxală despre mormîntul unui zeu de la Delfi. Cîtă vreme fiinţa vechiul oracol al pămîntului. Nu ne vom ocupa rr aici de sensul mai adânc. potrivit Unei concepţii al cărei sens nu mai era înţeles. la alţi zei ce sălăşluiau. iniţiaţii pătrundeau în peşteră şi rămîneau acolo timp de trei ori cîte nouă zile. că Zeus este îngropat pe muntele Ida. în cazul lui Pyton. în adîncurile pămîntului.

81) ne-o arată pe Atena îndrep-tîndu-se ca spre propria-i locuinţă. unde atenienii îl cinsteau în fiecare an.Există relatări diverse despre eroi care. cum ne spune Euripide într-o legendă pe care o modifică în alt sens. Reşedinţa şi sanctuarul zeiţei erau reunite în vechea cetate regală. analog celor amintite mai înainte. pus sub ocrotirea zeiţei din Olimp care a dobîndit o mai mare putere şi transportat. cultului zeului mai înalt în rang căruia îi era închinat templul respectiv. luat apoi din rîndurile muritorilor şi dăruit cu viaţă veşnică. împreună cu sora lui Po-iyboia (ceea ce nu concordă cu finalul poveştii mai sus amintite) şi-1 înfăţişau cu barbă. La Amyklai. „îl ascunde o crăpătură a pămîntului" '. era înmormîntat Hiacint. în cadrul căruia vechiul zeu al tribului. în cadrul unei evoluţii cu totul fireşti. vechea statuie în bronz a lui Apollo. compusă din motive de cea mai largă circulaţie din oare lipsea aproape orice element local. Cum s-au. în care. s-a transformat într-un înmormîntat. Este evidentă şi în acest caz. cu peştera în P. Este evident că se credea că Erehteu continua să trăiască . Ni se dezvăluie astfel cu claritate procesul treptat. Erehteu este deci conceput ca aflîndu-se în viaţă în templul în care 1-a aşezat Atena. mai tîrziu. spune legenda. vom putea înţelege mai bine unele relatări care nu ne vorbesc decît despre ultimul stadiu al evoluţiei. şi eroul Erehteu. Potrivit credinţelor de mai tîrziu. strămutat în viaţă fiind şi obţinînd nemurirea. pe care ei îl identifică în mod expres cu homericul Erehteu. cinstirea morţilor prin: astfel de jertfe repetate în fiecare an şi I aduse de întreaga comunitate a oraşului este un obicei cu totul necunoscut poemelor home—li- rice. în-mormîntaţi în temple.uripide. în „Erehteion". Ion. Atena şi Erehteu se bucurau de veneraţia obştească.. Sculpturile altarului de la Amyklai îl înfăţişau pe Hiacint. ca alte spirite ale pămîntului. pe o construcţie în formă de altar. el trăieşte adică. dar Atena la crescut şi 1-a „aşezat în bogatul ei templu". fiu al pămîntului şi avîndu-şi locuinţa în adîncul pămîntului. în templul cel mai sacru din Laconia. Pornind de la acest exemplu. adică în vechiul sanctuar al Acropolei. se înalţă.) că 1-a născut Pămîntul. 546 şi urm. sub pămînt. El nu este mort. aducîndu-i jertfe de oi şi de tauri. ca şi alţii. ucis de discul aruncat în joacă de acesta. într-o criptă a acestui templu. în templul ocrotitoarei sale . Potrivit unor scriitori de mai tîrziu. nu departe de Sparta. a fost înmormîntat în templul Atenei Po-lias. au fost asociaţi. ci. Erehteu locuieşte. deci nu ca băiatul iubit de Apollo. cu tînărul iubit de Apollo. putut naşte asemenea legende ne-o arată deosebit de limpede exemplul lui Erehteu. transformarea unui vechi zeu local. ofrande celui „înmormîntat". în momentul în care era înălţat la cer.într-un erou muritor. despre care se credea că locuieşte într-o peşteră din stîncă. Gel cinstit astfel nu are nici o asemănare cu eroul povestirii din epoca elenistică. strămutat în adîncul pămîntului. Despre Erehteu hi se spune în catalogul corăbiilor din Iliada (II. şi din sîngele căruia creşte o floare. 281 care locuia. în eroul strămutat acolo pentru a trăi o viaţă veşnică. trăind veşnic. adică în cel mai vechi templu de pe Acropole. ale cărei temelii au fost recent scoase la lumină pe locul în care. pînă la urmă el redevine. Vom examina încă un singur alt exemplu. Printr-o poartă de bronz dintr-o parte a altarului i se trimeteau în fiecare an. un simplu erou. printre o serie de zei şi de eroi. cuprins în „trainica locuinţă a lui Erehteu" spre care Odiseea (VII. dar abătut de suflul gelosului Zefir. despre care se credea că a murit şi că a fost îngropat în incinta templului zeiţei Acropolei. a fost transformat . în parte. de Hiacinţii. în chip de şarpe. despre faptul că mormîntul eroului se află în templul unui zeu. Erihtonios. ci ca om matur . pe locul unde un erou fusese strămutat pentru a trăi de-a pururi o viaţă activă trebuia să existe şi „mormîntul" său.

în funcţie de împrejurări.(despre ale cărui fiice vorbesc de altfel unele legende). prin felul in care. este posibil ca şi sub figura vreunui alt erou despre al cărui mormînt se spunea că se află în templul unui zeu. unde se credea că-şi are locuinţa. alteori însă amintirea vechii esenţe divine (păstrată în cultul local) ducea la reînălţarea ulterioară la rangul de zeu sau chiar la rangul zeilor din Olimp. aproape sumbră. mormîntul lui era arătat în diferite locuri. Aşadar. din motive asemănătoare. împreună cu Apollo şi chiar. la cel de erou muritor. erau veneraţi alternativ Hiacint (care. Strîns înrudite cu Zeus Asklepios. îl întrece în strălucire. Şi el s-a transformat cu uşurinţă în erou. Hiacint era un vechi zeu local din regiunea Amyklai. să se ascundă un vechi zeu local. de esenţă superioară. El locuia sub pămînt şi cultul lui era la Amyklai mai vechi decît cel al lui Apollo. în cult el este pus cel mai adesea în rîndul zeilor superiori. dar rămî-nînd mai credincioase caracterului lor iniţial. care era cel al unui demon înrudit cu zeităţile sub-pămîntene. Epoca ulterioară nu poate concepe viaţa sa divină în adîncurile pămîntului decît ca supravieţuirea sufletului unui erou defunct şi muritor. Preoţi întreprinzători. ca în multe alte legende. pierderea rangului divin era uneori totală. iar zeul olimpic. cum ni se spune în mod expres. ci şi reprezentarea lui frecventă în chip de Şarpe. care s-a stabilit (poate abia după cea de-a doua cucerire a teritoriului aheilor de către dorieni) lîngă şi mai presus de el. 1 Natura htoniană a lui Asklepios o arată nu numai faptul că şarpele îi este sacru şi îl întovărăşeşte. dăduse numele acestei sărbători) şi Apollo. şi el este un demon local tesalian. Sculpturile altarului o înfăţişau de altfel pe sora lui. asemănătoare Persefonei. nu distruge cu totul viaţa. sălăşluind sub pămînt. iniţial cu totul diferite. L-am putea numi . severă. că două culte. Din adevărata legendă a acestui Hiacint nu mai rămăsese nici o urmă. ca personaj principal. Dar figura lui păleşte. In realitate. s-a spus că a fost îndrăgostit de Dafne. şi în acest caz. a cărui locuinţă în interiorul pămîntului a devenit „mormînt" din momentul în care zeul însuşi a fost coborât de Ja rangul de fiinţă divină. Polyboia. care. în cadrul ei. de unde. Transpar însă din relatările despre acel monument şi despre sărbătorile anuale în cinstea lui Hiacint trăsături care ne permit să întrezărim adevăratul caracter al demonului venerat la Amyklai. o divinitate hto-niană. înaintea acestuia. ci îl smulge pe cel lovit din lumea vizibilă.l Evident îi lipseşte o însuşire esenţială a unor astfel de spirite ale pămîntului . aducea vindecarea şi prezicea viitorul (două lucruri strîns legate între ele în timpurile vechi). aceea de a fi legat de un loc anume. de care vechiul demon al pămîntului era iniţial foarte departe. Marea sărbătoare a Hiacinţilor arăta limpede. în funcţie de împrejurări locale sau de epoca respectivă. în modul cel mai izbitor se modifică. conferindu-i o viaţă mai înaltă. au fost acele spirite ale pămîntului din Beoţia. Lui Hiacint i se aduceau jertfe de felul celor '> aduse de obicei divinităţilor subpămîntene. concepţiile privitoare la Asklepios. al cărui trup se odihneşte în „mormînt" sub statuia zeului despre care legenda. reliefa puternic caracterul lui Hiacint. pribegind cu cei din neamul lor. au răspîndit pînă departe cultul adînc înrădăcinat în rîndurile lor şi au făcut ca Asklepios să devină familiar în multe ?lte locuri. pentru a explica strînsa comunitate a cultului. înţelegem deci lesne despre ce este vorba cînd se spune că şi acest vechi zeu al pămîntului este „înmormîn-tat" . Unele particularităţi ale cultului ce-i era consacrat ne permit însă să recunoaştem în Asklepios la origine un zeu ce locuia în interiorul pămîntului. contrastînd cu adorarea plină de bucurie a lui Apollo din ziua a doua. spune că a fost îndrăgostit de Hiacint. tot aşa cum despre acelaşi zeu. iar ofrandele erau menite să ajungă în pămînt. nu ajunseseră să se contopească pe deplin. Pe Asklepios-erou îl loveşte trăznetul lui Zeus. a zilelor consacrate lui Hiacint. Solemnitatea sobră. Pentru Homer şi pentru poeţi în genere el este un erou muritor care a învăţat arta tămăduirii de la Ghiron. fără a elimina cu totul cultul ce-i era consacrat. de la care a pornit studiul nostru. ca multe alte asemenea spirite ale pămîntului.

odinioară numeroşi în lumea elenă. desprinşi de lumea pămîntească. Ei au devenit prototipuri ale unei stări la care puteau fi ridicaţi şi alţi muritori. aşa cum îl . pentru a trăi veşnic.) corul invocă în mod precis pentru a întări speranţa în supravieţuirea celor morţi.pe Trofonios. ci să-şi aibă locuinţa în anumite locuri sub pămîntul greo şi să vină în ajutorul oamenilor. ca şi cultul zeilor.e le oferă legenda şi poezia veche sînt importante pentru studiul nostru tocmai pentru că în ele. fără ca sufletul să li se despartă de trup. au devenit. care-şi păstrează încă. potrivit obiceiurilor strămoşeşti. 836 şi urm. îi întîlnim aici pentru întâia oară pe eroi. o viaţă mai înaltă după plecarea din Uimea văzută. Poezia epică ne îndreaptă astfel spre o lume de idei în care ea nu păşeşte desigur. în legendele despre strămutarea unor oameni în insule. Dracon din Atena dădea formă scrisă dreptului cutumiar al oraşului său natal. într-un alt sens. exemplul lui Amfiaraos. numiţi alături de zei şi trebuind să fie cinstiţi ca şi ei prin jertfe regulate. ca şi. El nu este instituit acum. sub pămînt. făcînd din ei fiinţe omeneşti şi impli-cîndu-i în legendele eroice. Ceea ce-i păstra pe acei ciudaţi zei ai peşterilor în memoria oamenilor era credinţa că ei rămîn permanent activi. Goborîrea elementului divin la rangul de element eroic şi omenesc a dus. prin faptul că însuşirea de a trăi veşnic nu i-a fost refuzată. de esenţa lor divină iniţială. Nu s-a vorbit însă despre „mormintele" lor. în imaginaţia unei epoci care nu mai înţelegea natura adevărată a unor astfel de spirite ale peşterilor. pare a fi existat de multă vreme. 121 Eroii Cînd. Legenda epică şi cea care se inspira din epopee considerau că sînt fiinţe omeneşti. Generaţiile care au urmat i-au considerat — şi atunci cînd. ca fiinţe de esenţă superioară. el arăta că zeii şi eroii patriei trebuie veneraţi în comun. la înălţarea elementului uman şi eroic la rangul de element divin.pelîngă faptul că li se conferea viaţa fără sfîrşit. de solul său şi de vechea peşteră care-i slujea drept locuinţă. către anul 620. dar ursiţi să meargă nu pe tărîmul spre care se îndreptau sufletele tuturor. dincolo de concepţia ei mohorîtă şi resemnată despre existenţa de după moarte. Cultul lor. Amfiaraos şi Trofonios. un Asklepios care a rămas strîns legat . în Electra lui Sofocle (v. atribuită de credinţa şi cultul locuitorilor ţării. erau numiţi chiar zei— oameni. dar care ni se deschide dintr-odată în faţa ochilor. Şi ei. epopeea ne lasă să întrezărim. dar şi pe Amfiaraos. care au devenit însă nemuritori sau chiar asemănători zeilor. Acestea şi alte exemple de eroi strămutaţi în peşteri pe ca.toateforţele sufletului. ci au fost strămutate în adîncuriie pămîntului. oameni supuşi morţii din timpuri străvechi. ci este doar păstrat în continuare. dar nelipsindu-i de calitatea supraomenească de a trăi în continuare şi de a avea putere îndeosebi divina-torie. epopeea a ereat o clasă de oameni-eroi. pentru că epoca în care au fost înălţaţi la rangul de eroi nu cunoştea oameni deveniţi eroi. care să fi rămas vii şi activi după ce au murit şi au fost îngropaţi. Despuindu-i pe | I i unii dintre zeii peşterilor. care n-au murit.

cea mai veche şi cu totul întîmplător păstrată. Zeilor ele le erau aduse în plină zi. ci spre pămînt. în anumite împrejurări eroilor le era oferit un prînz din bucate gătite. Chiar în puţinele resturi ale unei literaturi atît de importante cum a fost poezia lirică din secolul al Vll-lea şi de la începutul secolului al Vl-lea. Aceste jertfe erau însă diferite de cele oferite zeilor Olimpului. Momentul. în praGtica religioasă a diferitelor seminţii şi oraşe. De fapt. aproape la nivelul pămîntului. ci pe unul scund. Mărturia despre cultul eroilor mai sus amintită. Odele triumfale ale lui Pindar şi opera istorică a lui Hero-dot prezintă generaţiile care au trăit războaiele medice şi cei cincizeci de ani care le-au urmat. dar puţin influenţaţi de doctrinele raţionaliste la modă. deşi au murit. Despre caracterul şi esenţa aGestei categorii de fiinţe superioare. locul şi felul jertfelor erau altele. atestă că. eroii sînt fireşte amintiţi destul de des. pentru ca eroii să-1 bea pînă se satură . alături de zei.organizaseră strămoşii. ca zeilor din Olimp. ca animalelor destinate zeilor. eroii locali îşi au locul lor necontestat. SaraGterul lor de eroi ai vremurilor de mult apuse. mai tîrziu. şi-au păstrat capacitatea de a simţi este limpede demonstrat de tipul . abia dacă există vreo aluzie vagă la existenţa acestui element e\ vieţii religioase a grecilor. lucru firesc dacă înţelegem că eroii erau înrudiţi pe de o parte cu zeităţile htoniene. faţă de sufletele celor morţi. Erau tăiate pentru ei animale masmiie ^r> ™i ■ din capul li se îndrepta nu în sus. spre cer. în numele zeilor şi eroilor ţării îşi depun jurămintele reprezentanţii statelor. trupul era ars în întregime . pe de alta cu spiritele celor morţi. aproape întru totul identic cu cel practicat faţă de zeităţile ce locuiau în adîn-cul pămîntului şi. eroilor însă spre seară sau în timpul nopţii. încît chiar magii persani din armata lui Xer-xes ofereau în Troada libaţiuni nocturne eroilor înmormîntaţi acolo. în credinţele populare. Acest ritual este. Eroilor li se aduceau jertfe. care locuiesc în interiorul pămîntului. aceste spirite ocrotitoare ale patriei erau venerate de vreme foarte îndelungată. ei erau doar prin apropiere. Sîngele animalelor era lăsat să se scurgă pe pămînt sau în scobitura altarului pe care era adus sacrificiul. necunoscute sau neluate în seamă de poemele epice. zeilor şi eroilor Greciei le atribuie sentimentele pioase victoria asupra barbarilor. la care erau invitaţi ca oaspeţi. cîte lacune există în ce priveşte cunoaşterea istoriei ideilor religioase din timpuri mai vechi de pe teritoriul Greciei. cu totul necunoscut literaturii epice. nu trebuia de aceea să li se trimită în sus. trăiesG veşnic ca şi zeităţile de acolo şi au aproape aceeaşi putere ca ele. Atît de recunoscută era temeiniGia credinţei grecilor în eroi. ca şi zeilor. nu pe un altar înalt. într-un moment de răscruce al evoluţiei religiei greceşti. Acest mod special de cinstire a eroilor nu avea nici în limbajul de specialitate aceeaşi denumire ca jertfa adusă zeilor l. aburul ce ducea cu el mirosul ofrandelor. ei nici nu sînt altceva decît spirite ale unor morţi. Gînd însă fluviul scrierilor ajunse pînă la noi curge în sfîrşit mai amplu. nu avem nici o informaţie precisă din vremuri vechi. care. Vedem aici. Ele ne arată cu o claritate surprinzătoare cît de vie era pe atunci Gredinţa în existenţa şi în puterea de a acţiona a eroilor în rîndurile chiar ale oamenilor cultivaţi. nimeni nu trebuia să mănînce din el. Nu dispunem însă de nici un document din timpuri mai vechi privitor la acest cult. dincolo de momentul respectiv. tocmai în punctele în care diferă de cel practicat în cinstea zeilor din Olimp. Dispunem însă de multe relatări despre diverşi eroi şi mai ales despre cultul specifie ce le era consacrat. avînd uneori o scobitură.

Demonii sînt fiinţe divine de rang inferior. după cîte se pare. eroii. aceasta nu înseamnă că toţi oamenii devin eroi după moarte. care i-a asigurat măreţia. Pyticele. Dimpotrivă. Jocurile cele mai importante. In iliada şi în Odiseea „heros" este denumirea onorifică dată prinţilor şi în genere oamenilor liberi. chiar dacă numărul eroilor nu era strict limitat. întreceri anuale în cinstea eroilor. ca şi cum acesta ar fin* mele lor propriu-zis. prin aceste jocuri. Dar Homer nu ştie nimic de repetarea lor şi încă de repetarea anuală a unor astfel de jocuri funebre. Nemeenele. Nu era lipsit de semnificaţie faptul că. Cultul eroilor nu este deci cultul sufletelor. aşa cum îi cunoaşte gîndirea ulterioară şi. Olimpicele. continua să folosească termenul de erou în acest sens. încă din timpurile mai îndepărtate ale istoriei erau organizate. în povestirea lui Hesiod despre cele cinci vîrste alt omenirii.de ceremonial cultic ce le era consacrat. ca despre „neamul dl\ al eroilor" * . la care se aduna întreaga Grecie. atît de caracteristică pentru Grecia. ei reprezintă totuşi o excepţie. sînt o minoritate aleasă care. ihiiein. Era aceasta modalitatea specifică a cinstirii cuvenite eroilor şi se ştia foarte bine că. ele au fost instituite ca jocuri funebre destinate eroilor. întîlnim la ei ceea ce era cu totul străin poemelor homerice. desigur. Însăşi denumirea de „eroi" are. Pentru Hesiod „eroii" nu s: însă nicidecum morţi transfiguraţi din trecut. fiind abia mai tîrziu consacrate unor protectori mai înalţi. iniţial. menţionate alături de zei şi de oameni. poate fi opusă oamenilor. convingerea generală era însă că. iniţial numai lor. rîndu-rile lor sporind continuu. S vorbeşte despre ei. cînd au păşit ala de fiinţe. Eroii sînt aşadar spirite ale celor morţi şi nu o specie de subzei sau „semizei" . le-am pomenit printre vestigiile. adicâ oameni din trecutul cîntat de poeţi. El cunoaşte asemenea morţi . mulţi dintre învingătorii marilor întreceri erau înălţaţi de credinţa populară la rangul de eroi. Celebrarea de nontiMi prni. celebrate în timpurile istorice în cinstea zeilor. pentru vorbitorul. tocmai de aceea. cum o arată poemele homericel acest titlu de onoare pare să fi fost încă folosit pentru cei vii. păstrate de povestirile epice. şcoală a individualismului. nepieritoare. Istmicele erau. şi credinţa populară. se reedita de fapt ceremonia organizată la înmormîntarea celui mort. şi anume de jocurile funebre celebrate cu regularitate în fiecare an. cult al strămoşilor. sînt oameni din timpurile în care. în poezia epică posthomerică. în cele mai multe cazuri din porunca oracolului de la Delfi. în antichitate cel puţin. Dar dacă eroii sînt oameni care au devenit eroi. care priveşte lucrurile din punGtul de vedere al prezentului în care trăieşte. sint strămoşi ai celor ce trăiesG mult mai tîrziu. pentru că n-au fost niciodată implicaţi în viaţa limitată a oamenilor. Poezia secolelor de mai tîrziu. ulterior. am spune reprezentanţii exemplari ai acestei falange de eroij sînt oameni a căror viaţă legenda şi istoria o situează într-un trecut îndepărtat. Multe dintre aceste întreceri s-au asociat pentru totdeauna cu aniversările anumitor eroi şi erau menite să le păstreze vii amintirea. îşi are primele rădăcini în cultul eroilor. atunci cînd el atribuie această denumire unor oameni. poet sau prozator. ei sînt cu totul deosebiţi de „demoni". Dentru zei. Gi într-o accepţiune mai strictă. Homer cunoaşte întreceri ale prinţilor cu prilejul înmormîntării unor morţi de seamă . atunci cînd povestea întîmplări din trecutul legendar. fireşte. Instituţia importantă a agfdn-ului. sensul de oameni din trecutul îndepărtat. eroii au trăit cîndva ca oameni şi din oameni au devenit eroi abia după moarte. ale unui vechi şi puternic eult al sufletelor. Dimpotrivă. Figurile principale. jocuri solemne la anumite intervale n-a existat în Grecia decît din momentul înfloririi cultului eroilor. folosirea denumirii de erou se Urni tează la eroii luptelor de la Teba şi Troia. scutiţi din totdeauna de moarte. suflete care trăiesc după moarte şi după desprinderea de trup o viaţă mai înaltă.

Cinstirea eroilor apare ca un lucru nou. cărora le era hărăzită. care presupun o credinţă corespunzătoare1 în supravieţuirea conştientă a sufletului. despre care cel puţin în poemele homerice nu găsim nici o urmă . absolut nou. ar continua să trăiască şi să activeze din mormintele lor. ne-ar fi foarte greu să demonstrăm existenţa vreunei legături între două concepţii atît de diferite despre lume. Ideea fantastică a strămutării unor oameni în insule sau în peşteri era încă compatibilă cu bazeie escatologiei homerice : păstrarea miraculoasă în viaţă. a oamenilor iubiţi de zei nu implica despărţirea sufletului de trup şi deci nici semiexistenţa crepusculară a sufletului despărţit. dispăruţi după moarte în adîncurile împărăţiei lui Hades. cel puţin în unelti regiuni din interiorul Greciei. continuare firească a cultului strămoşilor. Dacă deci. Iar venerarea eroilor nu este nici ea un cult general al sufletelor. pentru veşnicie. dar pe aceştia îi numeşte „demoni". tocmai eroii poeziei epice să fi fost cei de la venerarea căreia să fi pornit cultul eroilor . în el fiind cuprinsă şi ideea de viaţă mai înaltă. ridicate Ia o formă de existenţă mai înaltă. această denumire. poetul nu cunoaşte nici un miracol de acest fel din epoci posterioare şi încă mai puţin din vremea lui. în spiritul vechi al limbii. Dimpotrivă cultul este cel pe care se întemeiază credinţa în eroi. se obişnuia să se dea denumirea de „eroi" unor oameni favorizaţi de soartă. nu exista însă un cult general al sufletelor. în înseşi poemele homerice am întîlnit. De unde venea acest ceva nou ? Dacă am încerca să-1 deducem din evoluţia spontană a concepţiei homerice despre lume. Poemele homerice. conştientă şi ar-tivă. nepieritoare. Şi nu este în genere prea plauzibil ca un cult să-şi aibă originea în plăsmuirile fanteziei. pe . în contrast izbitor cu concepţiile ce prevalează în ele despre nean-' tul în care se prăbuşesc sufletele celor morţi'. După Hesiod însă. căruia i s-a dat un sens nou. Dar sensul cuvîntulul „erou" sa modificat. O asemenea credinţă era în totală contradicţie cu psihologia homerică. după moarte. Din examinarea descrierii făcute de Hesiod a celor cinci vîrste a reieşit că. care nu exprimă prin ea însăşi ideea că asemenea spirite ale celor morţi sînt de esenţă superioară. anume că ei continuă să trăiască după moarte conştient. Altceva era însă ceea ce se credea despre eroi. Nu ne-ar ajuta la nimic dacă am s Pune că strălucirea poeziei epice i-a făcut pe cei cîntaţi de ea să apară atît de măreţi şi de venerabili. şi este sigur că ideea unor. Din toate cele spuse pînă acum reiese mai curînd cu claritate opoziţia care există între credinţa în eroi şi concepţiile homerice. ci s-a recurs la un cuvînt de mult existent în tezaurul poeziei epice. în epocile care au urmat. încît în chip firesc fantezia generaţiilor următoare i-a ridicat la rangul de semiţi şi i-a cinstit ca atare. în ciuda despărţirii psycheei de omul vizibil. de vreme ce pentru exprimarea ei nu a fost găsit. Am fi nevoiţi să renunţăm cu totul la tentativa de a găsi vreo relaţie internă între această credinţă şi evoluţia anterioară. Aceşti oameni din trecut fuseseră numiţi şi în timpul vieţii „eroi". nu puteau nicidecum impune ideea că eroii lor. Apare nu ceva total. în cult cel puţin. ci un cult al strămoşilor. dacă am uita ce am desprins din examinarea de pînă acum a faptelor. un cuvînt anume. încă mai îndepărtat. ideer-că el nu se îndepărtează cu totul de cei vi*. înălţaţi Ia rangul de „demoni" erau numai morţii dintr-un trecut legendar . astfel de suflete ale strămoşilor transfigurate. s-au păstrat ve-tigii ale unei vechi credinţe în supravieţuire-pe un plan mai înalt a unor morţi. în apropierea celor vii. ca o formă a credinţei şi a cultului. ei n-au prins (cu puţine excepţii) rădăcini prea adînci.transfiguraţi dintr-un trecut. ci este readus la viaţă ceva de mult existent. Sîntem aici în prezenţa unor vestigii ale unui cult al strămoşilor . credi1 > flespre care nu găsim însă nici o urmă în P' Mele homerice. Putem deci afirma că în cultul eroilor se reaprind scînteile ce mocneau încă sub cenuşa vechii credinţe. vrea probabil să indice că vremea în care au trăit cei astfel privilegiaţi după moarte se situează într-un treout legendar. şi tot aşa sînt numiţi şi după moarte. în evoluţia istorică. care negau ferm concepţia că sufletul ar duce după moarte o viaţă veritabilă. trebuie să fi reprezentat ceva nou. o viaţă mai înaltă. Este de asemenea puţin probabil ca." rudimente ale unui foarte activ cult al sufle-' telor.

Acei „demoni". cînd nu sînt numiţi zei. chiar dacă ea nu şi~a găsit peste tot o expresie atît de brutală. împreună cu cei strămutaţi în insule. ei sînt socotiţi ca fiind astfel de eroi. nu putem spune. Dar ei nu sînt eroi autentici şi nici nu au putut deveni modele de adevăraţi eroi. Este adevărat că ei au fost luaţi dintre oameni. pe jumătate sau chiar aproape cu totul uitat. osemintele. au trăit în trecutul cel mai îndepărtat. printr-un fel de compromis al unor astfel de zei cu cultul local. ei trăiesc totuşi în continuare. mormîntul său. dimpotrivă. sînt ei oare altceva decît eroii pe care generaţiile ulterioare îi venerau sub alt nume. Nu cunoaştem nici timpul. se înalţă la un loc de cinste. sau ce se considera a fi rămăşiţele lui pămînteşti. ba chiar opuse concepţiei aflate sub influenţa epopeii. Este regulă generală pe care o confirmă nenumărat cazuri particulare. Putem însă ?el puţin asocia această revitalizare a cultului strămoşilor cu alte fapte care ne arată că în icea epocă credinţe populare adînci şi un cult care nu fusese niciodată cu totul abolit şi-au găsit locul alături de concepţiile homerice dominante. atunci cînd se dorea ca un erou. Ei sînt fundamental diferiţi de cei „răpiţi" din legenda epică. o nouă şi durabilă importanţă. şi. atunci cînd eroui se bucură de o veneraţie deosebit de adîncă. ca mormîntul lui Pelops la Olimpia. într-adevăr. prehomerice. care. apropiindu-i totodată' de vremea lor ? Cum şi-a recăpătat cultul strămoşilor. reapărut pentru prima dată cu putere acest uit trezit la viaţă şi nu ştim nici în ce fel . Eroii credinţei noi ce-şi face apariţia. nici locul în care . cel puţin într-un punct. în legenda poetică să apară făpturi în care omul şi zeul se îmbinau întrun chip miraculos : cîndva oameni între oameni. la rangul de oameni. Această concepţie domneşte pretutindeni. unde sîngele victimei jertfite i se turna eroului printr-un tub direct în mormîntul său tumular. fără a le înlătura — lucru care nu s-a întîmplat nicicînd. Este evidentă marea asemănare a unor figuri ca Amfiaraos şi Trofonios cu eroii credinţelor de mai tîrziu . Lipsiţi de trup. O serie de împrejurări favorabile au consolidat probabil în mod deosebit această credinţă. Neamul eroilor s-a născut nu din imagini şi povestiri poetice. Această mare mutaţie. ei se bucură de nemurire în singura formă pe care o cunosc poemele homerice. acolo se află şi eroul. în pritaneu sau. des-Pre care vom vorbi în capitolul următor. ca zeii înşişi. Aceste oseminte. De aceea. veneraţia unui erou se leag de locul unde acesta îşi are mormîntul. pentru ca ele să fie îngropate în patrie. De aceea. Ideea este de regulă că mormîntul eroului conţine osemintele sale. în piaţa oraşului. Coborîrea multor zei locali. Pretutindeni. de concepţiile ce renăşteau o dată cu credinţa în eroi. implicarea lor în aventuri eroice făcuse ca. potrivit poeziei hesiodice. a readus la viaţă credinţa în eroi. să fie legat de un oraş. umbriţi de marile. Alteori mormîntul eroului. pe care cultul local a păstrat-o vie. era aşezat sub poarta oraşului sau la marginea extremă a ţării. i se aduceau de departe. cu puterea lui protectoare. din porunca oracolului. a adus osemintele lui Teseu . în Altis l. Atena. Ne este imposibil să explicăm aşa cum se cuvine cum a pornit şi cum s-a desfăşurat acest proces important din viaţa religioasă a grecilor. mormîntul îi este locuinţa. centru al acestei veneraţii. ca figuri ce sînt străine. unde domneau concepţii avansate. ca la Tronis în Focida. orice rămăşiţă a trupului îl ţin pe erou legat de mormîntul său. ci din vestigiile unei credinţe vechi. divinităţi ale credinţei panelene. Există o serie întreagă de relatări care ne vorbesc despre asemenea transferuri de relicve. Ei vin din amintiri îndepărtate şi confuze. Epopeea însăşi se apropiase.jumătate uitat. aceşti eroi şi profeţi din vechime. Unde este mormîntul. proveniţi din oameni aparţinînd generaţiilor mai vechi ale vîrstei de aur şi de argint.î pe ce căi s-a răspîndit în acea epocă neclară din secolele al VHI-lea şi al VH-lea. protector al oraşului şi al ţării. dar chiar în plină istorie. exact în mijlocul incintei sacre în care se adună lumea în zilele de sărbătoare. erau acum sortiţi să trăiască şi să activeze veşnic. în viaţă fiind. au murit de-a binelea. şi că trăiesc în continuare tocmai pentru că moartea nu s-a abătut asupra lor. Cele mai multe sînt din timpuri foarte îndepărtate .

cadavrul său (care. prezentă sau anterioară.) ţele trupului său. ceremonia funebră era săvîrşită cu o extraordinară pompă. în asemenea cazuri cultul eroilor devenise un simbol şi adesea. 120 132 fege al Arcadiei. susţineau că se trag din ' Hiada. oraşele ţineau adesea secret locul mormîntului. a slăbit în chip firesc credinţa că sufletul. Această credinţă nu a dispărut însă niciodată. Teseu a fost legat pe deplin de oraş. uneori ajungea pentru aceasta. era îmbălsămat şi adus la Sparta) era depus lingă morţii din neamul său iar defunctul era. alături de schimbarea radicală a mentalităţii. pentru ca nu cumva străinii să le răpească preţioasele oseminte. care nu pot fi înţelese decît ca imitaţii ale unui cult mult mai viu al unor strămoşi reali. Catalogul homeric al vaselor aminteşte de . Un mormînt este întotdeauna necesar pentru a-1 lega pe erou de un anumit loc . o simplă formalitate. în asemenea cazuri se socotea că eroul este legat de acel loc printr-o vrajă. Intrucît posesia rămăşiţelor trupeşti ale unui erou garanta posesia eroului însuşi. S-ar putea crede că. acolo unde s-a păstrat şi cultul mormintelor. a motivului ce a stat la baza eroizării membrilor familiilor princiare. îndeobşte însă îl ţin pe locul respectiv rămăşi1 Numele incintei sacre a Olimpiei (n. sufletul său. mistuit astfel de foc. ci ca un erou 2.. dublul său invizibil pluteşte în apropierea cadavrului şi a mormîntului. Am şti cu siguranţă mai multe despre cultul strămoşilor la vechile familii regale. Aceste rămăşiţe sînt o parte din erou . ca Eupatrizii din Atena. Membri fii unor familii de nobili (dintre care unele. ca şi cum s-ar putea bucura de ele în viitor. aşa cum se prezintă concepţiile ce stau la baza credinţei în eroi. cult care. Sîntem aici în prezenţa unui obicei ce s-a păstrat fără îndoială din timpuri străvechi. putea rămîne în lumea celor vii. Cînd murea acolo un rege. substituindu-se concepţiilor luminoase şi libere ale lumii homerice. un vechi 1 Herodot. simbolul implică existenţa. obiceiul de a incinera cadavrul. nu se extindea la cei morţi de puţină vreme. ' nu putem oare vedea aici o dovadă a caracterului sacru al acelui mormînt ? In orice caz. Am arătat mai înainte cum. Cultul mormintelor eroilor nu a putut însă porni de la astfel de ficţiuni ale cultului strămoşilor. Este vorba aici de concepţii foarte primitive. 603 . ele se aseamănă întru totul cu superstiţiile ce-i stăpîneau pe grecii din trecutul îndepărtat care. 9.mormîntul lui Aipytos". cum spunea Xenofon. dar care nu a lăsat să se stingă veneraţia de mult existentă pentru marii morţi ai trecutului. II. aşa cum s-au păstrat în genere la popoarele care au rămas la un nivel de cultură scăzut. dacă regalitatea nu ar fi fost de mult abolită şi dacă vestigiile ei nu ar fi dispărut fără urmă. erau menţionate şi venerate în multe locuri morminte ale unor eroi care-şi datorau existenţa numai fanteziei poetice sau erau doar pure personificări abstrase din nume de locuri sau de ţări. el continuă să fie activ . Imitarea presupune un model iniţial . erau atît de preocupaţi să ferească de nimicire (după cum se pare chiar prin îmbălsămare) cadavrele părinţilor lor şi le puneau în morminte podoabe şi ustensile. probabil. reţinut de rămăşiţele sale trupeşti. ni se spune undeva *. mărturie a continuării vechiului cult pentru cei înmor-mîntaţi acolo. la Micene şi în alte locuri. ca fiind Un punct central al acestei ţări . chiar dacă e mort şi mumificat. abia după ce ele au fost depuse în Teseion. Deasupra mormintelor regale din citadela Mice-nei se afla un altar pentru jertfe.din Skyros şi. ca şi cum acestea le-ar putea fi de folos. Dacă le întîlnim la grecii epocii posthomerice. Fără existenţa şi practicarea efectivă a unui asemenea cult ar fi de neînţeles cum s-a putut ajunge la imitarea unui cult al strămoşilor prin venerarea unor pure creaţii ale fanteziei. chiar cînd moartea survenea în străinătate. cărora aceşti eroi erau socotiţi a le fi strămoşi. nu ne putem totuşi închipui că ele au apărut şi s-au dezvoltat atunci pentru prima oară. Ea s-a păstrat. Doar Sparta ne mai poate da vreo idee despre ceea ce s-a putut întîmpla cîndva în toate reşedinţele vechilor familii regale. o vreme poate numai în cercuri mai restrînse. cinstit. tr. este adevărat. a realităţii corespunzătoare. nu ca om. chiar şi un „mormînt gol". Ele au reapărut după ce raţionalismul homeric le acoperise pentru o vreme.

m. dar multe adorau. Ceea ce întîlnim la Atena sub numele de „ginţi" sînt de cele mai multe ori grupări de oameni.. îl purta ginta respectivă. la origine.133 . în mod evident. prin această extensiune politică. ai demelor. preoţii. Copia atestă şi aici existenţa în trecut a unui model. pâtrai) avem puţine ştiri. 3. Arhegetul (real sau deja imaginar) al familiei va fi fost apoi considerat şi arheget al demei. Membrii acestor asociaţii (orgeones) nu aveau acea denumire comună care însemna pentru cei ce | aparţineau unei ginţi o legătură mai strînsă -1 decît cea creată de participarea la o asociaţie de cult aleasă după voie (şi nu determinată de naştere). din vremea lui Clistene. cu siguranţă. 3. s-a născut comunitatea rurală şi în cele din urmă organismul polis-ului grec. Eroii fyle-lor nou organizate îşi aveau templele. erau socotiţi a fi strămoşii şi înte13 5 meietorii comunităţilor teritoriale. la Atena. Cele mai multe dintre aceste ginţi. Pretutindeni la aceste ginţi. atunci cînd cultul strămoşilor a revenit la viaţă sub forma cultului eroilor. pur locale. 5. Helenicele. Acelaşi lucru este valabil pentru eroii diviziunilor mai mici. Indiferent de forma particulară ia care au ajuns ginţile recunoscute de stat. proprietăţile lor funciare. şi despre cultele vechilor asociaţii familiale legate prin înrudire directă sau colaterală (gene. Vedem aici cum cultul unui strămoş al familiei. ieşite din familia lărgită prin ramura masculină şi a căror unitate era menţinută prin înrudirea reală dintre membrii lor. şi un erou. în acest caz. la origine ele trebuie (ca şi ginţile romane) să fi pornit de la asociaţii gentilice. acest erou adorat în comun era considerat de ei. Faptul că tocmai aceşti eroi din vechime existau aproape fără excepţie numai în poezie sau în imaginaţie ne duce la concluzia că. ca fiind urmaşii eroului eponim sau arheget al fylei. " Xenofon. în cea mai mare parte cunoscute ca nume ale unor familii nobile. Constituţia lace(lemonienilor. deosebeşte ginţile de asociaţiile de cult de un alt tip care. după reforma lui Clistene. cii siguranţă. de demult. Ca despre toate cultele neoficiale. stabilite pe bază patronimică. Eteobutazii îl venerau pe Butes. 6 semnificaţie deplină. O parte din deme au şi ele denumiri patronimice. Buzygii pe Buzyges sau. adorau în comun anumiţi zei. prin asocierea lrr. 3. 19 . s-a putut menţine şi amplifica . orăşeneşti şi familiale. recunoscute de stat şi constituind grupuri închise. este păstrată forma unui cult al strămoşilor. îşi va fi avut şi el originea în cultul autentic al strămoşilor practicat de asociaţiile ginţilor reale. amintirea adevăraţilor arhegeţi ai ţării. în afară de aceşti zei. Iar forma aceas1 ta a avut. s-au reunit. cafe îi venerau. Peste tot. la Atena. Acest cult al strămoşilor şi numele comun derivat de la strămoşi. 9 Vechi regi) au fost şi ei. Dar tot aşa cum. dintre care nici una nu-şi putea dovedi descendenţa din strămoşul presupus. statuile şi cultul lor bine stabilit. îi desemnează pe membrii fiecărei fyle. la care apartenenţa nu mai era condiţionată de o legătură de rudenie demonstrabilă. Cultul doar simbolic al strămoşilor practicat de „ginţile" de mai tîrziu. Dacă. Grupele mai mari în care. cultul nu putea să cîştige în interiorizare. a . integrat în cultul unei comunităţi mai mari. obiectul unui cult al strămoşilor. 15. ca fiind strămoşul lor. cu ginţile în 1 fratrii care aveau acelaşi statut juridic. şi cultul pe care ele îl consacrau strămoşilor neamului lor a reprezentat un model pentru multiplele asociaţii pe baza cărora s-a înălţat statul grec pe deplin constituit. Pretutindeni cultul eroilor îmbracă forma unui cult al strămoşilor. nu se mai puteau nici ele lipsi de cultul unui erou venerat în comun. s-a divizat statul atenian. chiar şi fictivi. Şi aici era păstrată ficţiunea unui cult al strămoşilor. 1 . al cărui nume. Taltybiazii pe Tal-tybios ş.a.d. Alkmeonizii pe Alkmeon. la Sparta şi la Argos. în astfel de deme s-au reunit şi s-au stabilit laolaltă membrii unor familii nobile. cum o arată numele însuşi al ginţii. fireşte. Numele fyle-lor. veneraţi de comunităţi mai mari. cel puţin eroii mai importanţi.

adesea doar simbol al unui strămoş. în colonii. pentru a împinge începuturile familiei într-un trecut foarte îndepărtat şi a-i putea astfel atribui o origine aproape divină. un erou strateg. de pildă. în piaţa din Elis se înălţa un mic templu susţinut de coloane de lemn . faptele ce-1 distinseseră în viaţă şi-1 înălţaseră la rangul de „erou" erau cu totul uitate. Se adopta un nume mare. Se putea chiar întîmpla ca numele unui erou venerat din timpuri străvechi să nu le mai fie cunoscut nici celor care locuiau lîngă mormîntul lui. pentru că speria caii.) sau că sînt în relaţii cu ei prin genealogia unor familii nobile ale oraşului (ca de exemplu. Agamemnoizii. mormîntul unui erou. Ce erou era înmormîntat acolo. Despre multitudinea cultelor eroilor existente în epocile de maximă înflorire ale Greciei ne dă o idee în primul rînd numărul foarte mare de morminte ale eroilor şi de culte ale acestora. ca şi cultul lor. iar locuitorii Heracleei îl numeau pur şi 1?7 simpla „eroţţl locuirii". de care de obicei se speriau caii de curse. la umbra unor măslini sălbatici. ei sînt numiţi „arhegeţi". Şi tot aşa cum. însemnat. Ei nu mai sînt amintiţi cu vreun alt prilej. la eroizarea ulterioară a cărora. se presupunea că sub lespedea funerară anonimă era înmormîntat ba . Chiar dacă mai circulau legende despre activitatea lui ca „spirit". se ştia că el era o capelă funerară. cultul eroilor. Uneori eroul era cunoscut de comunitatea care-1 venera doar sub numele de eroul. Eacizii. Atena cu Aiax şi fiii lui). S-a menţinut astfel fără încetare imitaţia unui cult real al strămoşilor.strămoşilor familiilor şi ginţilor domnitoare. La Atena erau veneraţi un erou medic. la Tarent erau veneraţi. cît şi în alte 136 locuri care se mîndreau că posedă mormintele lor (ca locuitorii din Delfi pe cel al lui Neoptolem. era o problemă controversată. Şi o serie de alţi eroi erau desemnaţi nu cu numele lor. despre venerarea cărora vorbeşte deja Dracon. iar lui Ahile îi era consacrat un templu special. nu la etapele care au dus la această dezvoltare. şi cultele eroilor puteau adesea avea un caracter destul de compozit . la activitatea sau la vreun semn exterior al comportamentului lor. Laerţiazii. îndeosebi. menţionate de Pausanias în relatarea sa despre călătoria pe care a întreprins-o în cele mai importante locuri din Grecia îmbătrînită şi ruinată din epoca Antoninilor. în funcţie de elementele componente ale populaţiei. în vremea în care se răspîndise cultul eroilor. se stinsese. Cert este că tocmai acestea erau culte care aveau o mare vechime. Poporul îl numea. aşa. păstrate în amintire doar de cultul pe care li 1-a consacrat din timpuri străvechi comunitatea restrînsă a vreunui oraş sau district. dar nu se mai cunoştea numele eroului care fusese înmormîntat acolo. pe care Aristide a primit din partea oracolului de la Delfi porunca să-i venereze înainte de lupta dată lîngă acest oraş. a contribuit totuşi în primul rînd vechea lor glorie poetică. Heracleea. Cum s-a dezvoltat şi răspîndit apoi. Aceştia sînt adevăraţii „eroi ai ţării". Veneraţia era astfel consacrată unui simulacru. Pe lîngă mari nume. şi încă. al acelui erou Pe care cîndva oracolul din Delfi le ceruse întemeietorilor Heracleei să-1 „îmbuneze" . Tydizii. Taraxippos. Atrizii. în piaţa publică din Hera-cleea Pontică se afla. savanţii nu s-au pus de acord asupra numelui Ilui. Aiax la Salamin? etc). Pe hipodromul din Oljmpia se înalţă un altar rotund. Cunoaştem numele celor şapte „arhegeţi" din Plateea. şi mai adesea. în fiecare caz în parte. în asemenea cazuri este evident că numai mormîntul şi cultul celebrat la mormîntul eroului i-au păstrat amintirea. atunci cînd întemeietorul real al familiei era încă bine cunoscut. Vestigiile acestui cult real al strămoşilor au oferit modelul şi au fost adevărata sursă din care s-au născut credinţa în eroi şi cultul eroilor. întîlnim numeroase figuri obscure. se punea în fruntea arborelui genealogic numele unui erou din timpuri străvechi. atît în patria lor (ca Ahile în Tesalia. în cadrul unui cult comun al eroilor. Olimpia. nu mai putem şti. ci cu un supranume care se referea la caracterul. în cazurile menţionate mai înainte de la Elis. atunci cînd cel adevărat nu mai era cunoscut. Ca adevăraţi părinţi ai neamului şi ca autentici strămoşi ai ţării lor. Sibariţii pe cel al lui Filoctet etc. Datele care ni s-au păstrat se referă la momentul dezvoltării lui depline. Aproape toate figurile legendare transfigurate de poezia eroică erau venerate ca eroi. un erou purtător de cunună.

„după cum era obiceiul". ca. este posibil ca adesea. De cînd. Foarte adesea răspunsul era că aceste suferinţe erau provocate de mînia unui erou. fiul lui Cipselos. Alteori oracolul recomanda. un templu. sub conducerea unei căpetenii. Din momentul însă în care coloniile au început să fie stabilite şi organizate. în Sicilia. ca şi genii ale poeziei. politice. ca osemintele unui erou să fie aduse din străinătate pentru a fi înmormîntate în patrie şi să li se consacre apoi un cult permanent. de cele mai multe ori. să se fi susţinut. Se întîmpla în schimb şi ca populaţia unei colonii devenită ostilă metropolei să retragă onorurile vechiului şi autenticului oikistes şi să investească în locul lui cu onoruri supreme de erou pe un altul. ba altul dintre eroii de demult. al lui Filip din Crotona. Fireşte. ca întemeietor al oraşului. sensul mai general de om care se bucură şi după moarte de o existenţă şi de o forţă vitală superioare. 2 Locuitorii Chersonesului tracic aduceau lui Miltiade. sacrificii. datorită tocmai marii sale frumuseţi. şi organizau în cinstea lui întreceri în fiecare an. aducîndu-i jertfe. locuitorii oraşului Segesta din Sicilia au înălţat. cum ne povesteşte Hero-dot (5. Întemeietorul oraşului şi al cultului consacrat zeilor şi al întregului cerc sacru în care se desfăşura viaţa cetăţenilor săi se bucura de regulă. de mare cinste. în mod arbitrar.Puticele. în calitatea lui de oikistes. ajunge să se petreacă în prezentul imediat şi remarcăm totodată degradarea credinţei şi a cultului pentru raţiuni lăturalnice. şi-1 venerau ca pe un erou. care trebuia îmbunat prin sacrificii şi prin instituirea unui cult permanent al său. personajele venerate ca „întemeietori" de oraşele şi orăşelele Greciei şi de coloniile lor erau figuri mitice sau plăsmuiri arbitrare ale 13f imaginaţiei. era înmormîntat Hieron din Siracuza care. Vedem astfel cum eroizarea. şi aceşti oikistail reali erau înălţaţi de regulă. Au început astfel să fie conside1 Intemeitori ai coloniilor (n. atunci cînd solul rămînea vreme îndelungată arid şi neroditor sau cînd ţara era bîntuită de boli şi de molime. cu timpul. Numeroase culte ale eroilor au fost . în primul rînd ca erou arhe-get. 8 In genere erau alese fără şovăială pentru desemnarea eroilor oraşului nume mari şi reprezentative.unul. de pildă. Pînă la urmă se pare că orice tip de superioritate în timpul vieţii îndreptăţea candidatura la demnitatea de erou. după moarte. legislatori ca Licurg din Sparta. pornind din începuturi obscure. La Catana. 87. de la Homer pînă la Eschil şi Sofocle şi nu mai puţin învingătorii cei mai remarcabiii ai întrecerilor atletice. care ţinea de adîncurile obscure şi sacre ale vremurilor de demult. alese de cele mai multe ori după consultarea oracolului şi avînd depline puteri. de vreme ce devenise posibilă ridicarea la rangul de erou a unor oameni a căror moarte era foarte recentă.47). că vreun astfel de sanctuar funerar rămas anonim aparţinea unuia sau altuia dintre numele glorioase ale legendei eroice. pentru a se înlătura nenorocirile. La Abdera. pe vechiul lui fondator Timesios. Nu lipseau totuşi uneori nici motivaţiile religioase sau superstiţioase. şi urm. Ele acţionau îndeosebi în numeroasele cazuri în care lumea eroilor sporea în urma poruncilor oracolului de la Delfi. raţi eroi mari regi oa Gelon din Siraeuza. 5. tr. Despre monumentul funerar din piaţa oraşului în cinstea întemeietorului eroizat al Cirenei ne vorbeşte Pindar. bărbatul cel mai frumos din Grecia vremii sale. lăsîndu-se la o parte simplele presupuneri. după un plan bine chibzuit. oracolul era întrebat în toate împrejurările care păreau să aibă legătură cu tărîmul forţelor invizibile. ales mai tîrziu ca „întemeietor" : aşa s-a întîmplat în anul 122 cu Hagnon şi Brasidas la Amfipolis. după moarte. teienii au repus în rangul de erou. atunci cînd au întemeiat din nou oraşul. era venerat ca erou. dar cu succes. Pe mormîntul unuia dintre învingătorii de la Olimpia. la rangul de eroi.) PinrUn. statul sacerdotal de la Delfi se ridicase la rangul de autoritate supremă. recunoscută în toate problemele de drept religios. însuşi numele de „heros" care desemna la origine un om transfigurat din trecutul foarte îndepărtat. trebuie să fi căpătat.

„adevăratul tălmaci". Oracolul de la Delfi însuşi contribuise în mod conştient la sporirea numărului lor . „a fost răpit" . el face doar înţeles ceea ce există în realitate. clar care nu erau nici zei. în această privinţă. oracolul răspundea că la originea lor se află activitatea unui erou. unde s-a ascuns într-o ladă. a fugit în templul zeiţei Atena. evident. el nu şi-a respectat însă cîtuşi de puţin intenţia de a pune capăt eroizării. Se îmbină aici cu concepţia nealterată despre erou ca despre o fiinţă înălţată după moarte la viaţă veşnică vechea credinţă. se întorsese la Astypalaia mîhnit pînă în adîncul sufletului. chiar fără un motiv anume. Uneori oracolul poruncea. pregătindu-se să cucerească teritorii străine sau să dea bătălii decisive. el îi găseşte acolo unde ochiul omenesc nu-i putea vedea. nici viu nici mort. pentru a intra cu trup şi suflet într-o viaţă fără de sfîrşit. Zeul nu creează noi eroi. dispar din lumea vizibilă. şi aşa prea lung. fără a crea ceva nou. Celor trimişi de oraş să consulte oracolul li s-a răspuns că Cleomede a devenit erou şi că.) •U. prin propria-i voinţă şi autoritate. să fie venerat ca erou un om ce murise. în răpirea anumitor oameni care.judecători ai grecilor" — cei zece membri ai juri. El îi învaţă de aceea pe cei care-1 consultă cum să înlăture cauza reală a suferinţelor. înspăimîn-taţi de vedeniile pe care le avusese vreunul dintre ei sau de fenomenele ciudate petrecute în nmiimn rîir1:"ivniliii nmii nm r:irr> încetase de curînd din viaţă. oracolul îi sfătuia pe cei ce-1 consultau să-i îmbuneze mai întîi pe eroii ţării menite a fi cucerite sau în care se dădea bătălia. Oare raţiuni politice de ordin sacerdotal lau determinat. oracolul a poruncit locuitorilor oraşului Kition „să nu-1 neglijeze" pe Cimon. fără a muri. căruia trebuia să i se instituie de aci înainte un cult permanent. pretutindeni active. urmărit pentru că a provocat moartea elevilor. Sînt destul de lesne de înţeles premisele pe care se întemeia autoritatea absolută pe care grecii aparţinînd tuturor seminţiilor o atribuiau oracolului în problema care se referea la lumea eroilor. dar nu l-au găsit în ea pe Cleomede. în asemenea momente. îi ajută să înţeleagă evenimentele supranaturale prin recunoaşterea şi venerarea puterii unuia dintre cei invizibili. Cînd. La a 71-a Olimpiadă (486). ceata sfinţilor locali . se părea că venise vremea să se încheie şirul. de oameni ridicaţi la rangul de eroi.instituite în acest mod şi asemenea exemple nu aparţin doar unui trecut semilegendar. Şi atunci cînd era consultat de cei religioşi. superstiţie necunoscută încă în epoca homerică. trebuie cinstit prin jertfe. nemaifiind muritor. ca de altfel întreaga activitate a oracolului pe tărîm religios şi politic. ci să-1 venereze ca pe o „fiinţă superioară". acesta îşi omorîse rivalul în lupta cu pumnii şi. După ce au încercat fără succes să deschidă capacul lăzii. Ne putem. urmăritorii săi au spart lada. întreba ce a putut determina cumpănitul cler delfic să creeze şi să reinsti-tuie un număr atît de mare de culte ale eroilor. Oracolul îl numeşte pe Cleomede l . ca în toate domeniile vieţii religioase. el „a dispărut". . Neobişnuit este cazul lui Cleomede din Astypalaia. Dacă statul se afla în ajunul unor evenimente importante. ca şi în multe altele. sta în mare măsură la baza puierii oracolului. după moartea lui Cimon. întrucît el pătrunde totul. erou însă nu putea fi numit decît pentru că nu exista o denumire generică pentru cei smulşi din lume. deci ca erou. chiar dacă oamenilor învăţătura pe care le-o transmite le este cu totul nouă. El este pentru cei credincioşi. „ultimul dintre eroi" . care nu mai erau muritori. percepe ca spirit prezenţa spiritelor şi le vede acţionînd în timp ce omul simte doar consecinţele activităţii lor. rămasă în amintire din epoca de înflorire a epopeii. Favorizarea de către el a credinţei în eroi este neîndoielnic sistematică. el nu înmulţeşte. Acolo a smuls coloana care susţinea plafonul unei şcoli şi. Aşa s-a făcut că locuitorii Astypala-iei l-au venerat pe Cleomede ca erou.• Olimpiadelor (n. să descopere şi să născocească un număr cît mai mare de obiecte ale credinţei şi ale cultului ? Teama crescîndă de care erau cuprinşi tot mai mulţi faţă de forţe spirituale invizibile. Cu Cleomede pare a se fi întîmplat o dată mai mult un asemenea miracol . tr. declarat de helanodici 1 nedemn de a purta coroana de învingător. în Cipru au bîntuit ciuma şi seceta.

precum şi un sacrificiu. cel puţin în cazul lui Licurg. presupunerea celor veniţi să~i consulte că aceste nenorociri se datorau acţiunii vreunui erou mîniat. preoţii să creadă că adevăraţii autori ai nenorocirilor erau spiritele eroilor morţi. şi cultul sufletelor celor morţi. de spirite (n. în această calitate. La aceasta se adaugă însă faptul că oracolul lua sub protecţia sa tot ce putea promova şi întări cultul sufletelor. Rangul de erou pare în mod evident a se fi devalorizat întrucîtva. în multe locuri continua să fie venerat ca „erou". Perseu în Argos. la Salamina şi în multe alte locuri. era de aşteptat ca. care au răscolit pînă în adîncuri sentimentele cele ' teamă de zei. 8-a detaşat o aristocraţie de eroi de rang mai înalt. Indubitabil este însă şi că preoţii oracolului împărtăşeau credinţa timpului lor şi în orice caz credinţa în eroi. htmicele. 10 .singura 147 călăuză în acest vălmăşag de fenomene demonice. Este limpede că oracolul a favorizat această deisidaimonie' şi a contribuit la dezvoltarea ei. fără îndoială şi sub înrîurirea oracolului de la Delfi care. mai curînd decît să inventeze. pare a fi pregătit trecerea de la venerarea acestuia ca erou la adorarea lui ca zeu. 26 şi urţţţ. Dioscurii la Sparta. Ei nu au făcut în diferitele cazuri particulare —inventînd desigur de fiecare dată o serie de detalii — decît să dea explicaţii care corespundeau în general cu credinţele răspîndite în popor în epoca respectivă. Zeul delfic a devenit astfel patronul eroilor. neamul foarte ramificat de eroi al Eacizilor în Egina. Asklepios era considerat cînd erou. formată îndeosebi din cei care. credinţa în eroi şi-a înmulţit la nesfîrşit obiectele adoraţiei sale. Credinţa 1-a ridicat la rangul de zeu pe Herakles. atunci cînd erau consultaţi asupra cauzelor ciumei sau ale secetei. cu prilejul teoxe-niilor. chiar dacă nu venise încă vremea în care denumirea de erou dată unui mort abia dacă-1 mai deosebea de ceilalţi morţi. cei pe care Pindar2 îi aminteşte o dată împreună : urmaşii lui Oineus în Etolia. dacă putem vorbi de o „teologie delfică". să confirme. Limitele dintre erou şi zeu au început să devină labile şi nu rareori un erou de însemnătate pur locală este numit „zeu". în împrejurări deosebite. în vremuri grele. Aristide 21 Pindar. pe care. la un ospăţ în templul său. legendari. pînă tîrziu după aceste evenimente avea loc în fiecare an o procesiune solemnă în cinstea grecilor căzuţi la Plateea. sau chiar ale unor oameni puternici morţi de curînd. fără însă ca aceasta să ne permită să tragem concluzia că el a fost ridicat formal 1 a Plutarh. nu este de mirare că dintre cei căzuţi pentru libertate un mare număr au fost ridicaţi la rangul de eroi . După marile războaie împotriva perşilor. la rangul de zeu şi că ritualul sacrificiilor s-a modificat în funcţie de aceasta. Aureolaţi de o mai mare strălucire. Şi altora ridicaţi la rangul de eroi au început să li se aducă sacrificii „ca unor zei". unii din marii eroi păreau a se diferenţia în esenţă de mulţimea celorlalţi eroi. 9 Favorizată peste tot. Li se va fi părut de aceea firesc. în cadrul căruia arhontele oraşului invita sufletele „vitejilor care au murit pentru Grecia" să se ospăteze şi să se sature cu sîn-gele băutl.)mai sfinte ale grecilor. de suferinţă. Iolaos la Teba. îi invita în fiecare an. cînd zeu. atunci trebuie să numărăm printre elementele cele mai importante ale acestei teologii credinţa în supravieţuirea sufletelor după moarte. slăviţi din timpuri străvechi de legendă şi de poezie. pe care Homer nu-1 ştia încă nici ca „erou" în sensul nou al cuvîntului şi care. în formele sale populare. cum erau de pildă. tr. 4. Şi la Maraton erau veneraţi ca eroi cei căzuţi odinioară în luptă şi înmor-mîntaţi acolo. Trăind şi împărtăşind asemenea concepţii. erau renumiţi în întreaga Grecie. şi era firesc ca ei să le explice celor credincioşi lucrurile în acest sens. Din foarte marea mulţime de eroizaţi. aşa cum fusese dintru început. Vom reveni mai tîrziu asupra acestei probleme.

Căci acţiunea eroilor este mai strict delimitată. credinţa în eroi a rămas multă vreme vie în popor şi şi-a păstrat un conţinut plin de substanţă. şi tot astfel Protesilaos la mormîntul său lîngă Elaios în Chersonesul tracic. Este însă probabil că au mai existat şi altele. despre care nu mai ştim nimic. le erau celor ee-i venerau. aceste două tipuri de spirite se identifică cu totulAjutor pentru cei bolnavi era aşteptat nu numai din partea lui Asklepios însuşi. care-şi avea mormîntul şi un sanctuar la Gerenia. despre care am spus cîte ceva în capitolul precedent . 11 ei la iatromanţie. O eroină. ea cuprinde doar patria lor şi cercul restrâns al celor ce-i venerează. căci numai acolo îşi aveau locuinţaLa ei se manifesta cu deosebită claritate înrudirea dintre credinţa în eroi şi credinţa în acei zei care-şi aveau locuinţa sub Pământ. probabil. Dacă aveau o autoritate mai limitată. ci şi de la Asklepiazii Mahaon. în anumite împrejurări. şi că nici altor eroi nu le va fi fost străină o activitate mantică. tă-măiduia bolile în sanctuarul său de la Eua din Argolida. 1 Atena (n. Acesta din urmă era înmormântat în Apulia. departe în Spania. Intrucît pentru nici unul din aceşti eroi legenda nu pomeneşte vreun motiv special care să arate de ce se aştepta tocmai de la el o acţiune mantică. Tiresias la Orhomenos. Autolykos la Sinope şi probabil şi Anios în Delos. ajutor celor bolnavii sau preziceri pentru viitor. Nepieritori ca zeii. al cărui ajutor pentru tămăduirea bolilor era atestat de numeroasele mulaje de argint ale membrelor vindecate. cît şi alte lucruri. în timp ce zeii sînt de mult desprinşi de orice contingenţe (un erou desprins de legături locale tinde deja spre divinizare). Oneirokritikă 4. în apropiere de muntele Garganus. 11 Dacă eroii oracolelor sînt legaţi întru totul de locurile unde li se află mormintele.Rare erau cazurile în care alţi eroi decât aceşti As-klepiazi aduîceau tămăduirea de boli.Astfel de intervenţii nu puteau fi aşteptate decît la mormântul lor. Cei veniţi să-i ceară ajutor se culcau pe pielea berbecului tăiat pentru sacrificiu în sanctuarul (heroon) lui Podalirios. 10. aceste spirite ale strămoşilor. Pausanias. unde locuiau. Dar şi Odiseu avea un oracol ce se vestea în vis în Etolia. pe nume Hemitea. Sarpedon în Cilicia şi. 31. pe coasta Laconiei. făceau din mormintele lor mai ales acei eroi care fuseseră în timpul vieţii prezicători. avea un asemenea oracol. şi în Troada. fiind oameni ai lor şi ai patriei. ca Mopsos şi Amfiloh la Mâlos în Cilicia. şi Podalirios. în apropierea sanctuarului mai sus amintit al lui Podalirios. al cărui nume trebuie să fi fost Aristomahos.) Pasifae prezicea în vise la Talamai. în vecinătatea Euritanilor. la Kasîabos în Caria.în duda acestor extinderi şi diluări ale noţiunii de erou.Legaţi de un loc anume erau în mod sigur acei eroi care trimiteau din adîn-curile pământului. pe care le transmiteau în vis. mai apropiaţi şi mai familiari decît alţi invizibili de rang mai înalt. eroii. Calhas în Apulia. în Attica exista un heros iatros al oraşului *. pe coasta Laco-niei. exercitată sporadic. Acest tip de credinţă în spirite nu avea o însemnătate cu mult mai mică decît credinţa în marii zei înşişi. de zei deo-sebindu-i „doar faptul că nu-i egalau ca putere 1. legendele care s-au păstrat şi care vorbesc despre apariţii ale unor eroi sau despre acţiunea lor invizibilă . care le dezvăluia atît leacurile pentru bolile de care sufereau oamenii şi vitele. Ei sînt legaţi de un loc anume. va trebui să admitem că darul de a cunoaşte viitorul şi de a transmite cele ştiute oamenilor aflaţi încă în viaţă era un atribut al tuturor sufletelor eroilor ridicaţi la rangul de spirite.Preziceri de alt gen. Ştirile întîmplătoare ce ni s-au păstrat ne permit să vorbim în cunoştinţă de cauză despre cîteva oracole ale eroilor perfect organizate şi cu o activitate permanentă. mulaje ce erau lăsate în semn de recunoştinţă în sanctuarul său. Polemokrates. Şi fiul lui Mahaon. Un alt heros iatros. 78 (Tălmăcirea vi-Or) . tr. prin care aducea şi vindecarea de boli. Amfi-loh în Acarnania. eroii nu erau cu mult mai puţin respectaţi. Menesteus. în ce priveşte acţiunea indisolubil legată de un loc anume şi limitarea Ar temidor. avea la Maraton un oracol tămăduitor de boli. strateg atenian.

ci o încălcare a dreptului şi a legii morale. fireşte. El a făcut să moară soţia unui ţăran care-i tăiase dumbrava sacră. puterea lor era resimţită la bine şi la rău. La Tanagra exista un erou Eunostos care. după ce ţara este mîntuită. Locuitorii Temesei. spiritul le-a dat pace. La Orhomenos bîntuia un spirit care devasta. care îl orbeşte şi îl duce pe o insulă pustie .ni-i arată. fiul ei vitreg . „cu o piatră". s-au adresat. remarcabile şi prin faptul că eroului îi este atribuită. De regulă însă legendele despre eroi au un caracter pur popular. păstrat din întîmplare. Aşa au şi făcut cetăţenii Temesei. Cel mai teribil exemplu de răzbunare a unui erou îl aflăm în legenda eroului local al comunităţii attice.de la care au aflat că fantoma era spiritul unui străin pe care locuitorii ţării îl uciseseră pentru că pîngărise o fecioară . dar în fiecare an i se aducea oribilul sacrificiu. în timp ce ciclul vechilor legende despre zei şi ciclul legendei eroice s-au păstrat doar ca o tradiţie în care poeţii găseau încă elementele unor inepuizabile combinaţii. el a auzit de sacrificiul care se pregătea. cum a poruncit oracolul. ba mai mult. La venirea eroului. urît de toată lumea. dar care nu-şi mai aveau sursa proaspătă în popor. ale cărui rămăşiţe pă- L mînteşti au fost apoi. La a 77-a Olimpiadă s-a întors în Italia un faimos pugi-list. nu tolera nici o femeie în dumbrava lui sacră şi la mormîntul său . dacă totuşi o persoană de sexul detestat venea acolo. preluată tot de Herodot. i se consacra o ceremonie funerară. întreaga 147 regiune. trebuia să i se dedice o incintă sacră. oamenii se temeau că se va produce un cutremur sau o secetă. oracolului dinDelfi. tatăl se spînzură iar mama vitregă se aruncă într-o fîntînă. a pătruns în templul în care fecioara aleasă îl aştepta pe erou şi a fost cuprins de milă şi de dragoste. ocrotitor al solilor şi ambasadorilor. biruitorul în atî-tea întreceri s-a prins în luptă cu el. înclinările şi hotărîrile sale. Totul se petrece ca în basmul nostru despre tînărul care porneşte în lume pentru a afla ce e spaima şi. în suferinţele lor. ele reprezintă elementul supranatural. Cele mai multe legende de acest fel sînt povestiri fruste despre mînia vreunui erou care-şi vede drepturile încălcate sau cultul neglijat. intervenţia lor vizibilă în viaţa omului părea credibilă doar în vechile legende de odinioară. cavalerul „Wolhge-muth" îşi serbează . fără intervenţia căruia viaţa şi istoria nu au în concepţia naivă nici un farmec şi nici o semnificaţie. apoi a inspirat noii soţii a acestuia o pasiune vinovată pentru fiul lui. ca îndeobşte zeilor. i s-a înălţat şi o statuie de bronz. acesta îi rezistă avansurilor. ea îl pîrăş-te tatălui lui. Este posibil ca gustul obişnuit cu poezia de un stil mai elevat să-i fi adus unele modificări acestei povestiri. să i se înalţe un templu şi să i se ofere în fiecare an ca jertfă cea mai frumoasă fată din Temesa. ne povesteşte cu toată seriozitatea Herodot. manifestîndu-se întotdeauna înăuntrul graniţelor patriei lor. sfîrşind prin a-1 arunca în mare şi eliberînd astfel ţara de acest monstru. i-a pedepsit pe spartani pentru că îi uciseseră pe ambasadorii persani. în apropierea mormintelor lor şi a locurilor în care erau veneraţi. din numeroase altele care vor fi circulat odinioară. Eutymos din Locri. despre eroul Taltybios care. în fiecare an. în Lucania. care se năşteau pornind de la evenimente ale prezentului. care a fost fixată cu lanţuri de o stîncă şi. răzbunînd nu o nedreptate ce i s-ar fi făcut. care începuseră să se gîndească la emigrarea din Italia. înmormîntate în mod solemn . distins cu cununa victoriei. Un sens încă mai adînc îl are legenda. puterea de a înrîuri viaţa lăuntrică a omului. Cum arătau aceste basme despre eroi. pentru că nu i-au răzbunat moartea violentă. i-au venit în ajutor lui Menelau. La Temesa. Zeii păreau prea îndepărtaţi. Despre mînia lui Minos faţă de cretani. Anagyros. Era Acteon. în basmele şi legendele populare. ori îl vedeau pe erou coborînd în mare (care curăţă toate pîngăriri-le) pentru a se purifica. Spiritele eroilor piuteau mai aproape de cei vii. fiindcă-şi pierduse viaţa prin viclenia unei femei. aflăm dintr-un exemplu. aşa cum erau spiritele vechilor cetăţi şi ale peşterilor din legendele populare germane. La Temesa. bîntuia cîndva un erou care-i sugruma pe toţi locuitorii care-i ieşeau în cale. Din ele au dat mlădiţele noi ale unei specii de mitologie inferioară.

. o triremă din prada capturată. Teagenes din Tasos. factorii care „au făcut Grecia invincibilă" l în lupta împotriva barbarilor. după ce lupta a fost cîştigată. se evidenţiază printre luptătorii de la Maraton un erou Ehetlos. activ : din Salamina i-au chemat în ajutor pe Aiax şi pe Telamon. apoi. că. vreme de secole. trăieşte pînă la adînci bătrîneţi.1 dinţa în eroi decît în ceea ce ni se povesteşte despre invocarea eroilor şi despre influenţa pe care au avut-o în războaiele medice. iar pentru a-i aduce pe Eac şi pe ceilalţi Eacizi au trimis o corabie în Egina. 12 Credinţa în eroi a continuat şi a luat un avînt tot mai mare. cî. După ce a fost îmbunat. să mai repurteze victorii la întreceri. asemenea zeilor. Nu numai în întreceri. J. dar nici atunci nu moare . pînă ce. pînă ce statuia s-a prăbuşit peste acesta omorîndu-1 . Iar aceştia au venit şi au dat ajutor . în viaţa cea mai intimă a oamenilor. cu candoare şi în toate amănuntele. lui Aiax. în tabloul lui Panainos (fratele lui Fidias). Un aheean. sfătuiţi în repetate rînduri de oracolul din Delfi. mînia eroului a făcut cîmpiile să nu mai dea rod. că victoria se datorează zeilor şi eroilor. Şi el. învingător la Olimpiadă. Povestea aceasta este remarcabilă şi prin faptul că în ea apare cu o claritate puţin obişnuită. dar pe eroi i-au chemat să le dea un sprijin direct. arătîndu-i-se unei doici care se rugase la mormîntul ei de la Te- . şi năpus-tindu-se asupra barbarilor. grecii s-au rugat zeilor. Eroii şi ajutorul lor sînt. unul dintre învingătorii cei mai renumiţi în toate marile întreceri. Mai rar aflăm despre intervenţia eroilor naţionali în luptele dintre statele greceşti. în fruntea celor ce luptau. au înălţat-o din nou şi i-au adus jertfe eroului . a libertăţii şi existenţei patriei. Pentru greci aceste spirite ale eroilor erau departe de a fi doar simboluri sau mari nume . sînt personaje favorite ale legendelor populare şi. ca şi cele ale unui alt renumit pugilist. aşa cum apăreau adeseori eroii. printr-un blestem. eroi. tasienii au pescuit din ape statuia scufundată. de felul lui Eutymos. în folosul sau în dauna lor. ci şi în momente de grea cumpănă. tasienii au aruncat în mare statuia uci-gaşă. de la eroi ei aşteptau o intervenţie concretă în momentul decisiv. aheenii care se pregăteau să participe la Olimpiadă veneau să-i venereze statuia. Astfel de învingători în întrecerile panele-149 ne. vechea şi primitiva concepţie existentă la toate popoarele dedate idolatriei. în luptele pentru apărarea bunurilor supreme. ca odinioară zeii în timpurile fabulei. în războiul dus împotriva lui Xerxes. Statuile lui Teagenes aveau de altfel darul să-i vindece pe cei bolnavi de friguri. Cu toată convingerea s-a proclamat. eroii le veneau grecilor în ajutor. după luptă. după moartea lui. care se afla în Stoa Poikile din Atena. un rival îi biciuia în fiecare noapte statuia de bronz. i-a fost închinată ca ofrandă. simţind însă 151 Xenofon. după aceasta.nunta strălucită cu frumoasa pe care a salvat-o. Un erou local din Salamina. pe linia credinţei în eroi. Nu poţi să rtu-ţi aminteşti legende divine. le-a venit grecilor în ajutor. XI • distanţa ce desparte sublimul de idilic. Poly-danias din Skotusa. doi eroi locali au apărat oraşul Delfi de o incursiune a perşilor. în chip de şarpe. viu. Eutymos. în dimineaţa dinaintea bătăliei navale de la Sala-mina. dar. că odată Elena. că puterea unui „spirit" stă în efigia lui. Oibotas din Dyme. Eroii intervin. Kychreus.nd Herodot povesteşte. după spusele lui Xenofon. circula legenda că. Despre un contemporan al lui Eutymos. Nicăieri nu vedem mai bine cît de vie şi de autentică a fost odinioară la greci ere. este strămutat şi devine el însuşi un erou. în semn de recunoştinţă. cît timp sînt în viaţă şi după ce devin spirite. Cinegeticul. ca şi zeii htonieni. Această concepţie se află şi la baza altor legende despre statui mute ce se răzbună pe cei ce le profanează. La Maraton mulţi l-au văzut pe Teseu apărînd înarmat.ca unui zeu". despre a cărui apariţie în această luptă vorbea o legendă ce-i era consacrată. i-a împiedicat pe aheeni.

Despre eroul pe care-1 venerează un oraş se spune adesea. după. Neîncetat unii oameni se înalţă. Moartea nu pune capăt oricărei vieţi conştiente. poemele homerice se află la graniţa dintre o evoluţie mai veche. Cultul sufletelor Cultura greacă ne apare în poemele homerice atît de dezvoltată în toate sensurile. El ne arată că lumea spiritelor nu este închisă. care-şi pun în valoare modul lor particular de a concepe viaţa. La originea credinţei în eroi stă cultul strămoşilor . în realitate. eroii le sînt apropiaţi oamenilor. oricît de des s-ar fi repetat. o lege valabilă pentru toţi. devenind un cult al marilor suflete ale unor oameni din trecutul nu prea îndepărtat sau chiar recent. luînd chipul regelui Spartei Ariston. între oameni şi lumea superioară a spiritelor. credinţa în eroi creează o altfel de legătură. care. acest lucru rămînea mereu un miracol. se îndepărtează mult de concepţia homerică despre lumea de după moarte. prin puteri speciale de multiple feluri (şi nu neapărat în primul rînd morale). eroii. putem ghici după unele simptome ce forţe au acţionat în acea vreme. Lucrurile au rămas ca la început cînd. după încheierea vieţii lor pămînteşti. Relaţia cu eroii este mai apropiată decît cea cu maiestatea zeilor din înalt. dar nu izvorînd din credinţa în eroi. dar tradiţia fragmentară de care dispunem din această epocă a răsturnărilor de valori nu ne permite să recunoaştem cu claritate decît faptul esenţial că au existat toate condiţiile pentru o transformare fundamentală a vieţii greceşti. sau cum eroul Astrabakos. Credinţa în eroi nu însemna încă credinţa în nemurirea sufletului omului prin însăşi esenţa lui şi nu oferea temei nici pentru — ceea ce ar fi fost totuşi altceva — un cult general al sufletelor. alături de această credinţă era nevoie de o mişcare provenită din alte adîncuri. îl posedă. atît de completă. din mulţimile de suflete care se îndreptau necontenit spre Hades.rapne să dea frumuseţe copilului ei urît. care. mîngîindu-1. Este foarte posibil ca pentru multe oraşe să fie valabil ceea ce se spunea despre unele. de fiecare dată cînd un suflet omenesc era ridicat la demnitatea de erou. nu putea deveni o regulă. sînt străbătute cu mai mare repeziciune etapele . într-adevăr adesea era aşezat chiar lîngă uşa casei sanctuarul unui erou. cultul eroilor a rămas în esenţă un cult al strămoşilor. Credinţa în eroi. prin însăşi esenţa lor. tuturor sufletelor omeneşti. ca şi despre zeii oraşului. Vedem cum lumea elenă se extinde prin colonii răspîndite pînă departe şi cum. Mutaţia profundă din timpurile ce au urmat poate fi măsurată pînă la un punct prin rezultatele pe care le-a avut. în sfera lor superioară. pe cale acum de a dispărea. aşa cum se întîmpiă îndeobşte. fata cea mai frumoasă din Sparta . aşa cum s-a dezvoltat şi răspîndit. Sanctuarul acestui Astrabakos se afla chiar în faţa uşii casei lui Ariston. domneşte asupra lui . nu din credinţa în eroi s-a dezvoltat credinţa într-o nemurire inerentă. ajunsă la deplina ei maturitate. fiecăruia în parte şi oraşului întreg. Ele reflectă într-o viziune ideală trecutul. întunecimile Hadesului nu înghit orice putere. în aceasta rezidă semnificaţia lui deosebită. dar el s-a lărgit. s-au ridicat deasupra semenilor lor. în toate momentele vieţii. Credinţa în eroi nu putea avea un asemenea efect. şi o nouă ordine a lucrurilor. ea merge de fapt în direcţie opusă. în aces. Totuşi. Vedem cum seminţii greceşti ce rămăseseră pînă atunci în umbră trec pe primul plan al istoriei. el îi este adevăratul protector. la bine şi la rău. care devenea astfel protectorul special al vecinului său. reprezentau numai o minoritate de aleşi. încît cel ce nu ar dispune de documente posterioare ar putea crede că în acest moment grecii au atins definitiv culmea cea mai înaltă a culturii la care puteau ajunge prin însăşi structura lor şi în condiţiile exterioare date. a făcut din el. mai intimă. Chiar dacă numărul celor ridicaţi la rangul de eroi a crescut mult. cum pe ruinele celor vechi se ridică noi state întemeiate pe dreptul cuceritorului. anume că în ele credinţa în eroul oraşului era mai puternică decît cea în zeii comuni tuturor. şi să se poată apoi menţine în continuare puternice. determinată de aproape cu totul alte criterii. Pentru ca astfel de fenomene să apară. s-a strecurat la so*ia acestuia şi a făcut-o mama lui Demaratos.154J te colonii. cărora le era menită o altă soartă. că îl stăpîneşte.

de democraţie. Obscuritatea în care sînt învăluite aceste perioade ne ascunde momentele procesului de constituire şi dezvoltare a unei credinţe în 156 suflete. mai concret şi mai direct decît orice creaţii literare. atît de temeinic instaurată. dar din tumultul de viaţă care le-a provocat nu răzbat pînă la noi idecît slabe şi răzleţe ecouri-Ne dăm uşor seama. o dată cu toate formele de viaţă religioasă ce se dezvoltă pornind din acest centru. şi acea transformare a interpretării religioase a lumii care-şi găseşte expresia cea mai desăvîrşită în opera lui Eschil şi a lui Pindar. ritmul cel mai adecvat.Mai mult însă decît în alte domenii ne rămân adici ascunse impulsurile lăuntrice ale prefacerilor. ajuns la maxima lui autoritate. o dată cu aceasta. cu totul diferită de ce a fost înainte- . putem încă distinge modul în care se formează un cult stabil al sufletelor şi. în est. Că a început într-adevăr să se producă o desprindere de trecut. că formele cultului sînt rnai bogate şi mai solemne şi că. tezaurul acumulat de cuvinte. că obiectele cultului s-au înmulţit enorm. operele de artă ce ne-au rămas ne revelează. Ea renunţă la ritmul riguros fixat al versului epic. fie şi pe jumătate. In cadrul acestor mari mişcări. Se pare că grecii au străbătut atunci o perioadă. o arată cît se poate de limpede cele ce se petrec pe tărîmul poeziei. în gîndire şi în credinţa religioasă multe au evoluat şi s-au schimbat. domnia vechilor regi este înlocuită de aristocraţie. o credinţă în nemurire în deplinul sens al cuvântului. Că în viaţa lăuntrică. ar dori din nou. cît şi intrarea în arenă a unor forţe noi care. era firesc ca şi în domeniul vieţii spirituale să apară orientări noi. Prin contacte paşnice sau. asociate cu elementele vechi readuse la viaţă. Mîna cîştigă de-a lungul secolelor tot mai plenar capacitatea de a da formă vizibilă. conducerile oraşelor se clatină. Poetul nu-şi mai abate privirile de la epoca în care trăieşte şi de la propria sa persoană. Se ridică noi pături ale populaţiei . perioadă în care gândul. de felul celora prin care trec întotdeauna popoarele civilizate. ceremoniile religioase ale oraşelor şi seminţiilor greceşti devin mai frumoase şi mai variate-Templele şi operele de artă sînt mărturii concrete ale creşterii puterii şi însemnătăţii religiei. dau naştere unei alte situaţii. în imaginea oferită de poemele homerice. Epoca era categoric „mai religioasă" decît cea a lui Homer. să se menţină în vechea ei stare. ci devine el însuşi centrul poeziei şi găseşte. Părăsind. pentru a exprima vibraţia sentimentelor proprii. sub influenţa unui simţ moral imai adînc. Comerţul şi meseriile înfloresc. în acest tiimip se produce. eliberat o vreme. ne lasă să presupunem însăşi strălucirea pe care o iradiază pînă departe oracolul de la Delfi. şi aceasta ca urmare a unor fenomene care pun în lumină atît reapariţia unor elemente vechi ale vieţii religioase. valoarea eternă a artei 155 greceşti. Poezia se eliberează de dominaţia exclusivă a formei epice. în toate domeniile artei plastice. prin înfruntări ostile grecii cunosc mai îndeaproape popoare străine care se află pe cele mai diferite trepte ale dezvoltării culturale şi care exercită asupra lor o anumită influenţă. pînă la urmă. de teama şi de neliniştea provocate de credinţa în puteri invizibile. apăsat de evenimente grave. prin care şi mai târziu grecii au trecut de mai multe ori. de tiranie. reprimate în epoca anterioară. Constatăm o serie de schimbări exterioare. o dată cu artele tutelate de muze. esenţial diferită de cea din epoca homericăConstatăm însă cu destulă claritate rezultatele evoluţiei . ea îşi schimbă şi îşi lărgeşte totodată sfera de idei. formule şi imagini devenite stereoti-pe. de tradiţia vechii culturi ce părea.dezvoltării culturale. în strîn-să legătură cu muzica. E ca şi cum grecii şi-ar descoperi pentru întîia dată întreaga întindere a aptitudinilor şi ar îndrăzni abia acum să se slujească de ele în deplina libertate. Religia nu putea nici ea să rămînâ neatinsa de această transformare atotcuprinzătoare. ce devine abia în această epocă un element important şi de sine stătător al vieţii greceşti. lumii imaginare a frumosului . comparînd fenomenele religioase ulterioare cu cele homerice. să se cufunde în iluzii consolatoare şi să scape de povara răspunderilor proprii. creînd şi satisfăcînd necesităţi noi.

fiecare dintre aceste comunităţi Si venerează pe zeii subpămînteni. care este numit şi în Teogonia lui Hesiod „Zeus htoni-anul" K în poemul Munci şi zile însă Hesiod îl îndeamnă pe ţăranul beoţian. „pentru roadele pămîntului" i se aduceau sacrificii lui Zeus Htonios la Mykonos2. pe acest tărâm îndepărtat şi inaccesibil. un zeu al fertilităţii pămîntului în aceeaşi măsură . regiunii respective. aşezări de străveche cultură.în Pelopones existau centre ale cultului lui Hades la Elis şi la Trifylia. Dintre aceşti zei htonieni. pentru adoratorii săi din Pelopones. anulîndu-le orioe trăsături limitative. decăzuţi întrucâtva din rangul de zei deplini. şi-au păstrat şi dezvoltat cu atît mai puternic însuşirile lor mantice. nu i se ridică altare şi nu i ise aduc jertfe. mai ales la Hermione. fie şi numai pentru că. nu sînt decît zei subpămînteni cărora li s-au dat nume onorabile şi care.Ca rege al umbrelor din Ereb. şi este foarte probabil că triburi şi familii care au emigrat din acele regiuni au contribuit la răspîndirea în alte regiuni ale Greciei a cultului zeului htonian împământenit la . Aşa se face că Hades avea multe nume şi epitete plăcute la auz sau că Zeus Htonios era venerat în multe locuri sub numele de Zeus Eubuleusl. căci numele de „Zeus" şi-a păstrat în cadrul multor culte locale sensul general de zeu. Hades şi înfricoşătoarea Persefonă . ca paznici ai sufletelor. indiferent de pretenţiile egale. într-un tărîm inaccesibil oamenilor vii. agricole şi continentale . i-a aşezat departe. cel mai de seamă • este Zeus Htonios.ei. ale comunităţilor vecine. Sînt zeităţi pe care le cunoaşte şi Homer . locale. numite diferit după locul în care sînt adorate. punînd în lumină ceea ce aveau elevat şi benefic. ca şi cum ar aparţine numai solului ei. şi preziceri despre cele ce se vor întîmpla. adică al zeilor oe^şi au locuinţa în interiorul pământului. adevăraţii zei ai patriei. dar acolo nu este vorba de altcineva decît de stăpînul îndepărtatului tărîm al morţilor. atenuau groaza pe care o inspira cealaltă latură a fiinţei lor. ei sînt cei mai autentici zei locali. se integrează în seria acestor ipostaze ale lui Zeus Htonios. ei asigură locuitorilor ţării care-i venerează două lucruri : binecuvîntează munca pe ogoare şi recoltele . Şi abia în cadrul acestui cult local zeii htonieni ni se arată cu adevărat aşa cum şi-i închipuia credinţa adoratorilor lor. Acolo stăpînesc. legali de solul ţării care îi venerează. dar un asemenea cult îi este consacrat ca zeu local al anumitor regiuni. Ei sînt zeii unei populaţii sedentare. Mai frecvent decît acest nume generic şi august. ei nu mai pot avea vreo influenţă asupra vieţii şi activităţii oamenilor de pe pămînt.Este totuşi neîndoielnic că aceşti zei aparţin patrimoniului cel mai vechi al credinţelor grecilor. Bule-us sau. locuind sub pămînt. Oamenii preferau să dea zeităţilor sub-pămîntene nume linguşitoare şi amabile care. Cultul ru cunoaşte nici el aceste zeităţi decît prin prisma relaţiilor lor speciale cu diferitele regiuni şi comunităţi care îi venerează. dar poezia vremii lui.Aceasta este şi denumirea cea mai generală şi totodată cea mai exclusivă a zeului subpămîntean ea atare . Zeus Amfiaraos.în unele locuri ei transmit. Şi în Iliada se pomeneşte într-un loc de „Subpămînteanul Zeus". competitive. care-şi lucrează ogorul. zeul acesta al celor vii şi al celor morţi poartă o serie de alte denumiri eufemistice. primesc sufletele celor morţi în adîneurile pămîntului în care sălăşluiesc. Indiferent de concepţiile nivelatoare despre un imperiu divin închis în sine (con157 cepţie pe care o nutrea epopeea). aşa cum îl cunoaşte Homer. Zeus Trofonios. să ceară zeului htonian binecuvântarea . din împărăţia spiritelor.Şi Hades a fost fără îndoială. Hades. sub numele de Klymenos.I CULTUL ZEILOR HTONIENI Elementul nou pe care studiul comparativ îl înregistrează în evoluţia religioasă posthome-rică este în primul rând cultul zeilor htonieni. în conjuncţie cu epitete care-1 definesc mai îndeaproape. pe care i-am studiat mai înainte în ipostaza lor de eroi. stăpînul îndepărtatului imperiu al întunericului.Hades însuşi. într-un alt loc. dincolo de Okeanos.

m-dDenumirile divinităţii htoniene se schimbă şi oscilează.) 159 2. este ca şi cum şiar transmite una alteia o serie de atribute pe care mai înainte le aveau fiecare în parteAmîndouă sîntaeum divinităţi htoniene. aceste divinităţi au căpătat o cu totul altă importanţă decît cea pe care o avuseseră odinioară pentru grecii epocii homerice. asociate altor divinităţi înrudite. Este posibil ca.a.în care era şi zeul celor morţi. tot împreună cu ele. în alte locuri era adorat. Tot astfel. nu a căpătat o identitate proprie deplină. separată de cercul zeilor olimpici . La Hermione în primul rînd înflorea. împreuna cu ele ei'â invocata şi împreună li se aduceau sacrificii. îi revenea însă şi domnia asupra * 1 Iliada. Plu-lon sau. dar şi în această privinţă cedează frecvent locul unor zei oraculari de alt tip. 403 A Sufletelor . s-a dezvoltat şi extins prin misiuni menite să-1 răspîndească. 2 Hesiod. în virtutea doar a puterii sale benefice. din vremuri străvechi. nu este de loc amintită nici relaţia mai strînsă dintre ea şi fiica ei. într-o asociere intimă . ele se silă de departe pe primul loc în cultul zeităţilor htoniene. o dată cu aceleaşi două zeiţe. în cultul viu o întîinini insa rareori printre zeităţile masculine şi feminine de tip htonian. veghind împreună asupra fertilităţii ogoarelor şi asupra sufletelor. 767 şi urm. „de teama numelui de Hades"2. dar în mod invariabil apar numele zeiţei Demeter şi ale fiicei sale divine. tr. Zeus Eubuleus ş. practicat la Eleusis. Lumea din înalt şi lumea subpămîneană s-au apropiat una de . în cadrul cultului. Zeus Pluteus. El este totodată stăpînul sufletelor acolo unde. acolo unde era adorată.Dar figura ei nu pare a se fi desprins cu totul din vagul imens în care se aflau divinităţile din trecutul foarte îndepărtat. Se pare de asemenea că Demeter. sub numele de Klymenos. Pe măsură ce numărul zeilor subpămînteni creştea şi o dată cu extensiunea luată de cultul lor. Sanctuarele sale au rămas la loc ide cinste. pornind din anumite centre ale cultului celor două zeiţe — cult care în Pelopones exista din cele mai vechi timpuri — în secolul marilor migraţii ale popoarelor să se fi răspîndit o credinţă esen-ţialmente diferită de credinţa homerico-ionia-nă. şi cu al zeiţei Kote. 457 . nu mai putem işti. numele de Pluton. în legătură cu cel consacrat subpămînteanului Zeus. reşedinţa cea mai de seamă a cultelor divine străvechi. ea Zeus şi Apollo-Este adevărat că un poet (Alcman. Teogonia.Cum s-a petrecut în amănunt această transformare. adorate în comun în multe locuri. Teogonia.Ea îşi păstrează un timp mai îndelungat puterea mantică. 3) o numeşte o dată alături de marele stăpîn al lumii subpăimîintene .Zeiţe subpămîintene apărute mai recent şi cu trăsături mai clare îi iau locul. forma specială a cultului celor două zeiţe strîns legate între ele. unde-şi au lăcaşul spiritele şi sufletele. iar Demeter nu este decît o zeiţă ce ocroteşte ogoarele. lua ici şi colo. Acum însă. Grija pentru cei vii şi pentru cei morţi o are şi divinitatea feminină a adîncurilor subpăniîntene. care poartă însuşi numele pămîn-tului. De la ea se aştepta..Adorate separat sau împreună. Cratilo. pe locul vechilor oracole. IX. Pluteus. s-a produs în mod sigur o transformare în domeniul sentimentului religios şi al cultului consacrat zeilor. cele două zeiţe apar într-o reciprocitate neîntreruptă. La Homer nu există nici o menţiune în legătură cu felul şi semnificaţia cultului de mai tîrziu al lui Demeter şi al Persefonei. 465 Cel ce dă sfaturi bune (n. Platon. să binecuvînteze muncile agricole. îndeosebi la Atena şi la Olimpia. Gaia sau Ge. Hesiod. Pentru el Persefona este doar regina severă şi inaccesibilă a regatului morţilor. un cult consacrat sub-pămintenei Demeter. pe care şi-o exercita de sub pămînt. în epoca posterioară. locul Gaiei şi intra în felul acesta într-o relaţie mai intimă cu imperiul sufletelor din adîncurile pămîntului. sub numele căreia oamenii voiau a recunoaşte o a doua „mamă a pămîntului". jr.Strălucirea şi marea răspîndire a cultului lor în toate oraşele greceşti din patrie şi din colonii dovedesc mai mult decît orice altceva că. faţă de epoca homerică. i se da.

consacrate zeiţei Demeter. o fac nu doar ca o măsură poliţienească şi de salubritate publică. legea îi cere la Atena demarhului să ia măsuri pentru ca morţii membri ai demei sale să fie înmormîntaţi după regulă. Şi. Nimic nu-1 scuteşte pe fiu de obligaţia de a-şi înmormînta tatăl şi de a-i aduce ofrande funerare. Dacă totuşi rudele se sustrag de la această îndatorire. pe urmele zeilor htonieni. 1 Tărîmul sufletelor părea a fi atît de aproape încît locuitorii oraşului Hermione nu mai dădeau morţilor lor obişnuitul obol pentru Haron. luntraşul infernului . anume că sufletul celui neînmormîntat nu-şi găseşte liniştea în lumea cealaltă. potrivit căreia zeul. Imperiul zeilor htonieni. Este adevărat că statul îi aruncă pe . El bîn-tuie ca strigoi şi mînia lui se abate asupra ţării care-1 reţine împotriva voinţei lui. precum şi un „lac aherusian". Vechea credinţă. Tntr-o serie de locuri se credea că există „plutonii". şi era considerată a fi sediul zeilor subpămînteni. se ştie cît de teribil s-a răzbunat poporul mîniat al Atenei pe conducătorii oştii în bătălia din insulele Argi-nuse pentru că au neglijat această îndatorire. adică intrări directe în lumea subpă-mînteană. între cei vii şi cei ce locuiesc sub pămînt. Dacă zeii htonieni îi iau astfel în paza lor pe morţi. răsplătesc adorarea lor de către indivizi şi de către oraşe. tărîmul celor vii se mărgineşte cu ţara de dincolo. pentru ei. care este doar rareori încălcată. reapare ici şi colo. cu o gaură prin care Herakles îl scosese pe Cerber. Dincolo de ce prevede legea merg cerinţele de ordin religios. Zeii care domnesc acolo solicită ş. 2. II ÎNGRIJIREA Şi CINSTIREA MORŢILOR Prima îndatorire a supravieţuitorilor faţă de cel mort este de a-i înmormînta trupul conform datinilor. care stă la originea şi la baza oricărui cult local al zeilor subpămîn-teni. acum predarea cadravelor duşmanilor pentru a fi înmormîntate este considerată ca o îndatorire religioasă. pe care-1 vedeau tronînd într-o peşteră din Epir cei ce coborau acolo. crăpături în stînci prin care sufletele puteau ieşi la lumina zilei. în modul cel mai tranşant era desfiinţată separaţia. ori „psihopompeia". care nu mai e inaccesibil. îşi are lăcaşul în adîncu-rile pămîntului locuit şi lucrat de oameni. fără să mai fie cu totul umbrită de strălucirea poetică a zeilor atotstăpînitori din Olimp. Mai important decît această apropiere a împărăţiei întunericului (determinarea locului în care ea se afla era cel mai adesea lăsată pe seama imaginaţiei) este faptul că locuitorii ei se apropie mai mult de sensibilitatea curentă. presupusă a exista în poemele homerice. al spiritelor şi sufletelor. Buzyges din Atena arunca anatema asupra celor ce lăsau neînmormîntat un cadavru..un lucru mai rău pentru cei ce nu o permit decît pentru cei ce nu au parte de înmormîntare" 1. Toate acestea sînt vestigii ale aceleiaşi credinţe. chiar numai prin această înmormîntare simbolică este evitat „sacrilegiul" (âgos). sufletele celor morţi îşi află un cult care depăşeşte cu mult obiceiurile din epoca homerică. în care domnesc zeii htoni-eni. care aveau Aheronul în propria lor ţară. părea a fi acum undeva în apropiere. Am vorbit într-un capitol anterior despre Amfiaraos din Teba. La atît de numeroase sărbători şi comemorări gîndurile se îndreaptă mai frecvent spre lumea . Epoca de care ne ocupăm ia această îndatorire mai în serios decît epoca homerică : în timp ce la Homer se întîmplă ca înmormîntarea să fie refuzată duşmanilor căzuţi în luptă. Acolo. 10 de dincolo. în spatele templului Htoniei. A lipsi cu totul de onorurile funebre pe locuitorii unui oraş este considerat a fi cel mai mare sacrilegiu . Este posibil ca în toate acestea să fi avut un rol sentimentele de pură pietate. dar ideea de fapt determinantă a fost cea pe care o întîlnisem încă în Iliada. se aflau o incintă sacră a lui Pluton şi a lui Klymenos. ci „principiilor nescrise" ale religiei li se conformează Antigona atunci cînd acoperă cu puţin praf cadavrul fratelui ei. nu exista nici o întindere de apă care să despartă lumea celor vii de cei morţi. aşa că a nu permite înmormîntarea este . asociate întotdeauna strîns cu ei. Una se afla în mijlocul Atenei. despre Trofonios din peştera de la Lebadeea. lîngă Areopag. despre Zeus din peştera din muntele Ida şi despre acel Zeus. la Hermione. 35. Nu unor cerinţe de acest fel.alta . La sărbătorile ogoarelor.

să se bată cu pumnii în piept şi în cap. La căpătîiul lui avea loc bocetul. cum afirmă scriitori de mai tîrziut. . cadavrul este spălat şi uns cu mirodenii de către femei înrudite cu cel mort. Este posibil însă ca limitarea zgomotosului bocet tradiţional — cel puţin în măsura în care această prevedere a fost respectată — să nu se fi întemeiat nici ea doar pe consideraţii raţionale (care nu dau rezultate în probleme de acest fel). cel puţin iniţial. înainte de scoaterea celui mort pentru a fi înmormîntat. ca la atîtea „popoare primitive". tr. 959 A. pe cei ce se tem. în cadrul cultului sufletului. religios vorbind. singurele obligate să practice cultul sufletului celui mort. nu din motive de ordin poliţienesc. expunerea celui mort urmărind să-i dea posibilitatea să se desfăşoare. de apropierea de cadavru. pentru ca cei întinaţi. După ce rudele cele mai apropiate i-au închis ochii şi gura. alunt Legile> 12 t . Aceste interdicţii priveau pe toţi cei adunaţi la locul îngropăciunii. La Atena se întindea sub cadavru. decît cel căruia-i era consacrată ceremonia funebră. 55 'l maghiran. ea a reuşit să pună frînă tendinţei de a extinde peste măsură lamentaţiile funebre. ci din vechea credinţă că sufletului invizibil. apoi este îmbrăcat cu haine curate şi. A trebuit să se interzică de asemenea în mod expres ca bocetele să se extindă şi asupra altor morţi apotropaice. să-şi zgîrie obrajii. Lamentaţiile violente fac parte din cultul sufletului celui mort. de fapt. A fost interzisă şi intonarea de „poezii". Şi în vechea Grecie. După un obicei încă necunoscut de Homer. în poemul homeric. Aceasta este o pedeapsă teribilă. îi previn de afară. La uşa camerei se punea un vas plin cu apă curată adusă dintr-o altă casă. dar. un strat de origan 2 . să se poată purifica în momentul în care părăsesc casa. Ramuri de chiparos. de cîntece funebre. Statul Eupatrizilor din vechea Attică a sporit enorm pompa ceremoniilor funerare şi a alimentat un cult excesiv al sufletelor. Sub culcuşul pe care era expus cel mort se aşezau vase cu unguente. capul mortului era împodobit cu ghirlande şi panglici. plantă cu virtuţi i spiritele rele (n. femeile le intonează la căpătîiul lui Hector. căci chiar dacă cel surghiunit este înmormîntat în pămînt străin. Şi în alte state legislaţia a urmărit să stăvilească tendinţa spre lamentaţii funebre excesiv de violente. ci şi pe motive ţinînd de religie şi de superstiţii. ea izvora nu din sentimente de pură pietate şi de firească durere omenească (aceasta nu se exprimă niciodată în mod zgomotos şi neînfrînat). puse la uşa casei. Caracterul sacru al acestui act se manifestă mai limpede în o serie de trăsături ale sale. Potrivit unui vechi obicei. după cîte se pare în semn de respect pentru demnitatea superioară la care acesta s-a ridicat prin moarte.criminalii executaţi într-o groapă fără a-i înmormînta şi că refuză înmormîntarea în pămîntul patriei a celor care au trădat-o şi a celor care au jefuit templele. fără însă a-şi mai găsi o explicaţie în credinţele ce domneau în acea vreme. se pare că Solon a interzis şi acest lucru. sufletul lui este lipsit de îngrijirea permanentă pe care numai familia o acordă acasă.) rupte de viţă de vie — de altfel şi în mormînt cadavrul este aşezat pe ramuri de viţă de vie. Legislaţia lui Solon a trebuit să restrîngă şi să atenueze în multe privinţe aceste exagerări. Li s-a interzis însă să-şi manifeste în mod violent durerea. aşezat pe un pat înăuntrul casei. membrilor ei morţi şi pe care ea nu o poate acorda decît în locul unde se odihnesc rămăşiţele lui pămînteşti. Elementele noi care apar sînt poate şi ele doar obiceiuri străvechi readuse la viaţă. al celui mort îi plac cel mai mult asemenea manifestări excesive ale durerii. de felul celor pe care. subţiri şi înalte. Cadavrul era expus timp de o zi. pentru a se confirma în mod public decesul. că înăuntru se află un mort. se mai puneau sub el şi patru crengi J Isocrate. cum sînt cele găsite în număr atît de mare în morminte. Printre altele. animalele destinate sacrificiului erau înjunghiate în casă. . este expus în mod solemn. dar prezent. La ele trebuiau să participe numai femeile ce aparţineau cercului rudelor mai apropiate. adică. la care această tendinţă se manifestă cu o forţă dezlănţuită. Ce ştim despre obiceiurile privitoare la înmormîntare nu diferă în esenţă de obiceiurile care se păstraseră în epoca homerică. 14. din motive superstiţioase.

după un obicei care-şi trădează în mod evident originea străină. folosite la unele cadavre găsite în mormintele miceniene. fiul adună cu grijă resturile osemintelor tatălui său. din familia şi din urmaşii săi şi se limitează la aceasta. Tot la Atena se pare că nu era interzis să se angajeze grupuri de carieni — bărbaţi şi femei — care intonau cîntece funebre din ţara lor. de o parte şi de alta oameni cu săbii.mai bune şi mai elevate". O dată înmormîntat. în sicrie de lut sau de lemn sau. dacă nu toate bunurile celui mort (cum se făcea fără îndoială mai demult). Se păstrase amintirea unei epoci străvechi în care cel mort era îngropat în interiorul casei.. căci nu avem nici un motiv să credem că grecii au făcut ceea ce fac multe „popoare primitive". In dimineaţa celei de-a treia zile de după moarte cadavrul. nu au mai fost practicate în timpurile mai noi. potrivit legilor. Lucrul acesta trebuie să fi părut foarte firesc într-o vreme care nu ştie încă prea multe despre noţiunea de „puritate" rituală. elaborată mai tîrziu pînă în cele mai mici amănunte .Expunerea celui mort nu dura nicăieri. care mergeau înaintea lor. Sufletul celui mort îşi are comunitatea sa proprie de cult. Din cenuşa rugului. . La Atena legea prevedea că nu pot însoţi cortegiul decît femeile care sînt rude apropiate (pînă la gradul 3) . Solon 12 deschise. care pare a fi precumpănit în epocile anterioare. Din afirmaţiile ocazionale ale unor scriitori aflăm — fapt confirmat şi de ce s-a găsit în mormintele scoase la iveală de săpături pe pămîntul Greciei — că. devenită lugubră. aspectul „sălbatec. barbar" i al manifestărilor de doliu. pentru a le depune într-o urnă sau într-o casetă. Vedem aici pe cel mort aşezat pe un catafalc înalt într-un car tras de doi cai. şi acesta trebuie să fi fost obiceiul grecesc autohton mai vechi. alături de incinerare. în legătură cu aspectele de amănunt ale înmormîntării nu dispunem de informaţii suficiente. urmaţi de o mulţime de femei care bocesc. Grecii nu credeau însă că această viaţă fantomatică a sufletului va fi veşnică. este depus direct pe piatră. în cadrul vieţii strict burgheze. care se compune. cu posibilităţi mai limitate. pentru bărbaţi. Această credinţă care i se părea lui Aristotel a fi rămas vie la greci din timpuri imemoriale. a celui îngropat înăuntru şi să o lase în posesia exclusivă a spiritului acestuia. mai mult de o zi. acolo unde o permite structura solului. In Ceos şi în alte locuri. din penumbra care o învăluise în epoca homerică. lovindu-se cu pumnii în cap. Trupul nu trebuia nimicit fără urmă. sufletul celui mort intră în rîndurile mulţimii de fiinţe invizibile. se pare că nu exista o asemenea restricţie. reprezentarea unei procesiuni funebre pe unul din foarte vechile vase de Dipylon. la înmormîntarea regilor Spartei. în unele locuri legile au trebuit să frîneze tendinţa spre organizarea cortegiului funerar cu un fast exagerat. iese la lumină. . după cîte se pare. Procedeele meticuloase menite să asigure conservarea durabilă a cadavrului. Pentru folosinţa şi pentru desfătarea lui. se pun lîngă cadavru. este coborît în mormînt fără sicriu şi aşezat pe un strat de frunze. în general. Sufletul devenit liber păstrează o legătură cu rămăşiţele trupului în care a locuit. prin îmbălsămare sau pe alte căi. de felul celor pe care ni le-au restituit mormintele 1 Plutarh. Cînd trupul nu este incinerat. locul cel mai apropiat al cultului său. a fost atenuat şi redus la un simbolism moderat. totuşi numeroase şi variate vase şi ustensile. în nişe scobite în stîncă. din considerente religioase şi din motive de oportunitate civică. în unele oraşe doriene se considera mai tîrziu că morţii pot fi înmormîn-taţi fără probleme în interiorul oraşului. s-a păstrat şi obiceiul mai vechi de a înhuma cadavrele fără a le incinera. el este închis. fireşte. decît ca amintire a unui trecut arhaic. cortegiul trebuia să se îndrepte în tăcere spre locul înmormîntării. şi anume să plece din casa. care constituia practica exclusivă în epoca homerică. la care domneşte acelaşi obicei de a-1 îngropa pe cel mort în propria lui colibă. Chiar şi acolo unde. în măsura în care corespunde realităţii. Ce caracter solemn şi cîtă strălucire putea să capete şi acest moment al cultului celor morţi ne-o arată. împreună cu patul pe care era depus. ori încă. era scos din casă. în cultul din aceste secole posthomerice.

familia şi le grupa laolaltă pe ale sale. membrilor familiei le revenea îndatorirea de a îngriji mor-mîntul şi nu mai puţin de a întreţine cultul sufletului celui mort. în schimb în Ceos legea permitea. tr. Pe lîngă aceste „genesii". la sfîrşitul sărbătorii dionisiace a Antesteridlor. 468. tr.13 Sparta doliul dura unsprezece zile. cînd familia poseda pămînt la ţară. fiind parte integrantă a acesteia. In fiecare an. după obiceiul din strămoşi" K La întoarcerea de la ceremonia funebră. cădea primăvara.) s perioada dintre 2Ş decembrie şi 6 (n. Mai aflăm şi de Nemesia. care avea loc în ziua a treizecea şi care. în care „mundus patet"2. Ofrandele începeau de cele mai multe ori să fie aduse chiar la înmormîntare. potrivit vechilor obiceiuri. pentru rudele în viaţă. Dacă ea era prelungită. Se credea că sufletul celui mort este de faţă. ca la înmormîntare „să fie adus un sacrificiu preliminar. pe care familiile le celebrau la date diferite. po1 Septembrie (n. tr. Era vremea în care morţii reveneau în lumea celor vii. şi seria primelor ofrande pentru cel mort se extindea pe o perioadă mai lungă. erau meniţi să slujească sufletelor drept loc de recreare. Este vorba de ofrande ce se aduceau în anumite zile. de felul celor organizate în poemul homeric la rugul lui Patroclu. mormintele strămoşilor se aflau în cuprinsul lui. o altă zi a morţilor.) . La Atena. Ştim că existau diferite zile ale sufletelor celor morţi şi în alte state. pe care toţi cetăţenii o ţineau în amintirea sufletelor morţilor în ziua a cincea a lunii Boedromion *. membrii familiei se supun unei purificări religioase. Nici sacrificiile sîngeroase. Oriunde s-ar fi aflat. cu regularitate. în ziua a noua se încheia. După ce se încheia cu totul seria ceremoniilor ce urmau înmormîntării.mormintele nu-şi aveau locul decît în afara zidurilor oraşului. Aşadar între viaţă şi moarte nu e o prăpastie de netrecut. mormîntul era sacru. tot în mod expres. adesea în vaste incinte înconjurate de ziduri . mai ales fiul şi moştenitorul nu avea datorie mai sacră decît aceea de a da sufletului tatălui „cele cuvenite" (ta-nomima).) 2 „lumea se deschide" (n. care se ţinea tot la Atena şi care avea desigur drept scop să abată mînia întotdeauna temută a spiritelor lor. în ziua a treizecea a lunii se celebra ziua tradiţională a morţilor. Silloge inscriptionum graecanim. este ca şi cum viaţa nu ar fi fost cîtuşi de puţin întreruptă de moarte. perioada de doliu. care îi precedaseră. la Atena exista o sărbătoare numită tot Genesia. în ziua numită „Genesia". că el este însăşi gazda şi teama de această gazdă invizibilă îi făcea pe cei ce luau parte la ospăţ să nu spună despre el decît cuvinte de laudă. Se pare că obiceiul general era de a oferi libaţiuni de vin. ulei şi miere. La Atena ofrandelor aduse în ziua a treia şi a noua li se adăoga un ospăţ oferit ca sacrificiu. Solon a interzis în mod expres sacrificarea unui bou la mor-mînt . La l Dittenberger. ca în zilele numite „zwolfen"3. după cîte se pare. Ziua în care el s-a trezit la viaţă are încă importanţă pentru sufletul lui. se repeta de mai multe ori. Şi acesta făcea parte din cultul sufletelor. la intervale repetate. Columna funerară atesta caracterul sacru al locului . după care se aşază purtînd cununi (pe care se abţinuseră să le poarte mai înainte) la ospăţul pentru cel mort. Ospăţul acesta funebru era organizat în casa celui mort. nu au fost probabil neobişnuite în timpuri mai vechi. se comemora prin sacrificii aniversarea zilei de naştere a celui mort. fiind locul în care urmaşii îşi manifestau grija şi respectul faţă de sufletele membrilor familiei. arborii plantaţi. formînd uneori adevărate dumbrăvi care înconjurau mormîntul (aşa cum înconjurau atî-tea altare şi temple ale zeilor). Celui mort i se ducea mîncare şi băutură la mormînt în ziua a treia şi în ziua a noua după înmormîntare. sărbătoarea principală a tuturor sufletelor.

O putem deduce din atitudinea solemnă a personajelor înfăţişate în reliefurile mult mai vechi. rodii. denumirea străveche. pentru delectarea sufletelor. Antesteriile s-au terminat". ei aduc flori. săbii etc. şi 1 Keres. ca de altfel şi sacrificiile sîngeroase. precum şi vin şi alte lichide. evantaie. templele zeilor erau atunci închise. ca ofrande pentru suflete. avînd dimensiuni mai mici. au constituit întotdeauna un element esenţial al sacrificiilor funebre. dar şi un animal pentru sacrificiu. îi sînt aduse de asemenea ofrande. apă. un porc. a căror prezenţă mai îndelungată nu era binevenită. ziua „oalelor".Cei doi părinţi sînt aşezaţi pe un fel de tron . tot felul de obiecte de uz cotidian : oglinzi. Dionysos) . li se striga. sub influenţa unei civilizaţii în care sublimul se transforma tot mai mult în idilic. Aceste mici tablouri abia schiţate sînt străbătute de o atmosferă intimă. Se făceau libaţiuni pentru cei morţi iar în ultima dintre aceste zile. în oale (de unde numele zilei) fructe fierte şi grîne. erau alungaţi. Cultul închinat de familii sufletelor strămoşilor lor se deosebeşte de adorarea zeilor subpămînteni şi a eroilor doar prin caracterul mult mai restrîns al comunităţilor ce-1 practicăNatura însăşi îi unea aici pe cei ce ofereau sacrificii şi-şi manifestau veneraţia. străveche denumire pentru psychai. cu obiectul veneraţiei lor. Ca apărare împotriva spiritelor care umblau prin lume erau folosite tot felul de mijloace verificate . dîndu-li-se. dar nu sacrificii sîngeroase. mai ales de oi negre (mai rar de boi). ca dar „pentru cei morţi". asemănătoare celor oferite morţilor pînă în zilele noastre la multe popoare. îUeeare va fi găsit desigur încă multe ocazii pentru a aduce ofrande morţilor şi pentru a-i cinsti. . primind libaţiunea oferită de cei în viaţă. severă. Şi înăuntrul casei erau ospeţite sufletele care veneau în roiuri . mai recente. evident. membrii familiei care îşi manifestă veneraţia faţă de ei. improprii pentru treburile civile . un berbeG. şi care erau oferite după un ritual riguros stabilit. care. care nu era consacrată vreunui zeu din Olimp. fapt demn de remarcat.îi vedem pe cei îndoliaţi împodobind mormîntul cu panglici şi ghirlande .\ ane 17! 171 trivit credinţelor populare germane. vin. pînă la urmă însă aceşti oaspeţi. Cum a putut evolua cultul sufletelor spre forme mai intime. Uneori. numai pe ei. mai stăpînită de teamă. aceştia apar într-adevăr în ele ca fiinţe „mai bune şi mai puternice" . folosite la Atena în cadrul ceremoniilor funerare şi îngropate o dată cu mortul. keres. erau „zile impure". nu însă limba populară din Attiica1'. exact aşa cum se întâmplă de obicei la sfîrşitul zilei morţilor la popoare din vechime sau mai noi. de ei se apropie. specifice lui. găsite la Sparta pe morminte. de astfel de „ospeţe pentru morţi" îi înfăţişează pe cei morţi stînd în picioare (nu rareori lîngă un cal) sau lungiţi pe un pat. usciorii de la intrarea casei erau unşi cu smoală şi aşa spiritele rele erau ţinute Ia distanţăMorţilor proprii familia ie aducea daruri. nu mai este mult pînă ce ei se vor ridica la rangul de eroi-Libaţiunile de felul celor pe care le primesc aici cei răposaţi. din secolul al IV-lea —. i se aduceau acestui zeu. unul dintre cei vii caută să-i înveselească sufletul prin muzică.Este de asemenea probabil că se aruncau. Aceste zile aparţineau sufletelor (şi stăpînului lor. constînd dintr-un amestec de miere. Odinioară domnea o concepţie mai. prăjituri făcute cu miere într-o crăpătură a pă-mîntului din templul zeiţei Ge din Olympia. lapte. „Afară cu voi. un cocoş. despre aceasta ne dă o idee examinarea reprezentărilor în imagini ale acestui cult pe vasele ce conţineau unguente — cele mai multe datând. în zilele morţilor. Aceste opere de artă ne fac să simţim distanţa care s-a creat între cei vii şi spiritele celor morţi . pentru a-i face plăcere mortului. ci numai subpămînteanului Hermes. fructe. Alte tipuri. spre sfîrşitul dimineţii se mestecau frunze de păducel. călăuza sufletelor. prăjituri. ei se apropie cu gesturi pioase şi aduc. al cărei sens chiar Horner îl uitase. familiară.

potrivit căreia sufletele celor morţi devin spirite ale aerului. o lege a lui Solon interzicea defăimarea unui 73 ' Platon. cum erau numiţi morţii încă în secolul al V-lea. De asemenea ele sînt neapărat legate de imediata vecinătate a mormîntului. în chip de şerpi. -------------1 străstrăbunici (n. prin dimensiunile minuscule ale acestor făpturi înaripate.trebuiau arse cu totul. dar. este una din îndatoririle lor religioase faţă de sufletul celui mortCa orice alt cult. cultul sufletelor se preocupă mai mult de relaţia demonului cu cei vii decît de natura şi esenţa acestuia. că sufletul celui mort are nevoie şi este în stare să simtă plăcere pentru darurile ce-i sînt aduse. ceea ce în termeni contradictorii. sînt pe vecie inaccesibile oricărei forme de . aceasta ne duce eu gândul la o străveche credinţă populară. Din adâncul mormântului. mort. pentru că sînt privite ca puteri nevăzute. să facă spornice muncile agricole şi să fie de bun augur în clipa în care un nou suflet păşeşte în viaţă. tocmai această pietate. La baza cultului stă totuşi o concepţie generală despre sufletul celui mort. Urmaşii mortului trebuie să-1 dea in judecată pe cel ce-1 defăimează. concepţie care se sustrage însă unei formulări precise. un tip special de „fericiţi". lăsîndu-1 pradă sufletelor ce rătăcesc prin casă.) Dacă însă este bine şi oportun. el poate încă simţi ce se petrece în apropierea lui . mai ales. în împărăţia cărora se află. cred că sufletele pot. 81 CD. iar spiritele care plutesc în vînt sînt sufletele ce au devenit libere. am putea numi corporalitatea lor necorporală. El nu cere şi nu oferă o definire dogmatică a acestei esenţe. întemeiat pe credinţele populare. venerarea lor este într-o mult mai mare măsură inspirată de un sentiment de pietate. soarta lor este determinată de natura acestui cult. care nu mai urmăreşte avantajul propriu. ca şi zeii htonieni. fie pentru a-i veni în ajutor în neputinţa sa. dă cultului sufletelor şi ideilor care-i stau la bază caracterul lui specific. bunăvoinţa acestor puteri nevăzute ale sufletului. Sufletelor li se aduc sacrificii. dacă ei sînt numiţi In acelaşi timp spirite ale vuitului. ca în cazul tuturor jertfelor aduse spiritelor subpămîntene. în propriul interes. Credinţa în care îşi are rădăcinile acest cult este cu totul diferită de concepţia ce se manifestă în poemele homerice. Acesta este motivul pentru care. la nuntă. se întemeiază pe presupunerea.Şi grecii păstrau obiceiul de a nu ridica un lucru căzut pe jos. Tot acest cult.Cei vii vor să-i dispună în favoarea lor sau să le albată mânia repede stîrnită. locul unde se desfăşoară cultul lor . este mai bine să treci pe lîngă morminte fără a spune o vorbă. potrivit căreia sufletele. aşa cum şi le-ar putea închipui. Dacă se află nevăzut în preajma celor wi. Ele le înfăţişează zburînd în jurul mormintelor şi totodată sugerează. imaginile de pe vechile vase attice pentru unguente ilustrează această credinţă. printre cei vii. că nu este lipsit de capacitatea percepţiei senzoriale. privite în sine. chiar şi în alte zile decît cele ale morţilor. cu aspectele sale atît de concret materiale. după binecunoscutele spuse ale lui Platon l. că sufletele celor morţi plutesc în zbor în preajma mormintelor. cu toate trăsăturile ce-i sînt proprii. Poporul credea. Sufletele sînt dependente de cultul pe care li-1 consacră membrii încă în viaţă ai familiei lor . sufletelor strămoşilor le sînt oferite libaţiuni. prin sacrificiile aduse. Uneori ele revin în vechile lor locuinţe.Ei speră în ajutorul lor la nevoie. al lui „de mortuis nil nisi bene". de preferinţă. Acesta este sensul adevărat. faptul că ele sînt invizibile pentru ochi pămînteni. sufletul poate chiar auzi ce se vorbeşte de rău despre el . să obţii şi să păstrezi. Şi aceasta. de Antesterii. ci doar cinstirea şi folosul mortului venerat . ca zeii subpămînteni şi ca eroii. ca şi zeilor şi eroilor. nu sînt altceva decît sufletele strămoşilor . exprimată de altfel uneori. tr. Uneori sufletele devin totuşi vizibile. Fedon. Nici tritopatorii \ la care în Attica cei ce întemeiau o căsnicie se rugau pentru a avea copii. aflate departe în imperiul lui Hades. ori dimpotrivă pentru a preveni răzbunarea unei forţe nevăzute. nu este bine să-i atragi atenţia.

grecii însă uitaseră acest lucru. fiecare suflet are dreptul la grija şi respectul alor săi.10). Cel care. la toate popoarele care nu s-au ridicat de la structura familială la cea statală.Aceste curente religioase curg unele lîngă altele. a căror credinţă nu era tulburată de speculaţii de ordin raţional.2. în care dă expresie. Orice cult. Ea s-a păstrat la greci. după aceasta credinţă. în epoca posthomerică. Căci. căruia-i lasă averea cu obligaţia de a asigura tatălui lui adoptiv şi strămoşilor lui un cult durabil şi regulat. Cel mai mult se apropie de el demonul cel bun. nu lasă un fiu în urma sa. Nici sclavii pe care i-a eliberat nu se vor sustrage continuării regulate a cultului fostului lor stăpîn. ne permit să conchidem că. mai veche şi decît venerarea eroilor. de a se îngriji deci de sufletele lor. Este aproape indubitabil că ajungem aici la râdălamile oricărei credinţe în suflete şi sîntem tentaţi să considerăm drept o intuiţie corectă părerea acelora care văd în aiceist cult familial al sufletelor una din rădăcinile primordiale ale oricărei religii. în tot cursul procesului de creştere a puterii şi ordinei statale. fiecăruia soarta îi este hotărîtă nu de natura lui specială sau de faptele săvîrşite în viaţă. pe care le-am pus în lumină. 5 Nu mai putem şti cu precizie în ce fel cultul sufletelor s-a trezit. Uneori el închină acestui scop o fundaţie Proprie.Pentru familie sufletele părinţilor şi strămoşilor sânt. tutorele lui este cel care va oferi darurile cuvenite. cu o artă lipsită de ostentaţie. se gîndeşte înainte de toate să primească în familia sa pe fiul unei alte familii. Este de presupus că în acele vremuri mai vechi şi . pe care îl venera casa greacă. Totuşi unele fapte ne sînt limpezi. cînd i se apropie moartea. ca suflete ale strămoşilor unor mai largi grupe de populaţie. evoluţia ei a fost împiedicată de aceste forţe superioare în continuă creştere-Dacă s^ar fi dezvoltat liber. cultul morţilor era practicat cu mai mare pompă şi cu o mai vie fervoare decît în secolele al Vl-lea şi al V-lea. pînă la maturitatea acestuia. zeii lor. cînd oraşele erau încă conduse de familii aristocrate. sub căminul căreda au fost înmormântaţi. în timpurile mai vechi. Dacă are un • fiu. regăsim negreşit aiceastă formă a credinţei în suflete. deosebirile dintre ele rămînînd totuşi mari. mai veche decît adorarea marilor zei ai statului şi ai comunităţii populare. din nou la viaţă. dar în albii diferite. ci de felul în care se comportă faţă de el cei rămaşi în viaţă. orice speranţă de viaţă plenară şi — putem formula astfel această concepţie naivă — de bunăstare -a sufletului desprins de trup se întemeiază pe coeziunea familiei. el era sufletul unui strămoş devenit spiritul cel bun al casei sale . murind. De aceea fiecare se gîn-deşte.Cît de serioasă era preocuparea ca sufletelor celor morţi să li se acorde îngrijirea cuvenită ne-o arată limpede Isaios în cuvîntările sale despre problemele de moştenire (1. fireşte într-un sens restrâns. O serie de indicii. zei. Nu mai este vorba acum de vreun privilegiat căruia zeii i-au acordat favoarea . ea este total diferită şi de credinţa pe care misterele o insuflav celor ce credeau în ele. poate conta că sufletului său i se va acorda suficientă îngrijire . La o examinare mai atentă se poate recunoaşte că. Ea a fost însă limitată. Familia este mai veche decît statul . în umbra marilor zei şi a cultului lor. nu după meritele sale (religioase sau morale) îşi primeşte sufletul celui mort răsplata în lumea cealaltă. evoluînd într-o direcţie ascendentă sau descendentă. dincolo de care avem doar puţine ştiri.cult. prevăzută prin testament. sentimentelor directe şi autentice ale oamenilor simpli din Atena. iniţial. care au primit în cursul ijfcriei atîtea elemente noi fără însă a renunţa la cele mai vechii.Dar grecii nu au nimic care să corespundă întru totul italicului „Lar familiaris". la „binele sufletului".Cultul sufletelor şi credinţele ce-1 determină se apropie fără îndoială cel mai mult de cultul eroilor. sufletele strămoşilor familiei s-ar fi ridicat desigur la demnitatea de spirite puternice ale casei.Acesta este sensul iniţial adevărat al oricărei adopţiuni. adică la cultul pe care ar dori să şi—1 asigure sufletului după desprinderea lui de trup.

Epicur în testamentul său. individul s-a simţit mai puţin dependent de tradiţia poporului său. iar cultul. cultul sufletelor a continuat să fie practicat. dispoziţiile şi părerile indivizilor s-au diversificat cu siguranţă. ca şi de alte obiceiuri vechime. trebuie „aduse jertfe şi morţilor de către rudele lor în zilele cuvenite. înşişi oratorii attici îşi permit să-şi exprime în public îndoiala în ce priveşte speranţa în dăinuirea după moarte a conştiinţei şi sensibilităţii. ca şi un cult mai sever. ca la Lokris sau pe insula Ceos. atmosfera dominantă era aceea 177 de familiaritate pioasă . o dată cu progresul culturii. pare a se fi păstrat numai o variantă foarte atenuată a cultului sufletelor. acel grup de preoţi căruia statele greceşti i-au atribuit dreptul suprem de decizie în stabilirea ritualului adorării puterilor nevăzute. aparţinînd probabil acelui colegiu de exegeţi care fusese instituit sub influenţa oracolului de la Delfi. şi cultul strămoşilor pe care-1 practică are trăsături variabile. însuşi necredinciosul ră-mînea ataşat de cult. în Laconia. cunoscute de toată lumea să fi tulburat şi ele procesul. funciarmente incompatibilă cu un astfel de cult. în atitudinea faţă de astfel1 de cazuri se manifestă cu o izbitoare claritate transformarea suferită de credinţa în suflete în epoca posthomerică. 47 iii 178 179 - ELEMENTE ALE CULTULUI SUFLETELOR ÎN RĂZBUNAREA PRIN SÎNGE A OMORULUI ŞI ÎN ISPĂŞIREA UNEI GRIME Asupra reînvierii şi dezvoltării cultului sufletelor şi-au exercitat influenţa şi preoţii oracolului de la Delfi. că nimic nu supravieţuieşte morţii .credinţa în puterea şi demnitatea sufletelor era mai vie. Este posibil ca idei din poemele homerice. chiar acolo unde cultul sufletelor este practicat cu toată pioşenia. în fiecare caz în parte. potrivit tradiţiei şi obiceiului" K Ce impunea. In alte părţi. s-au menţinut o concepţie mai înaltă despre existenţa celor morţi. Dacă fusese un fiu devotat al oraşului său şi dacă-i respectase vechile obiceiuri. că sufletul celui venerat în acest mod se află „în Hades" * Curînd este exprimată chiar ideea. chiar un necredincios putea să se preocupe în mod serios. se face totuşi la un moment dat auzită părerea. care merge mai departe decît cele spuse de Homer. pe lîngă jertfele aduse zeilor şi eroilor. cum o face. chiar în cadrul aceleiaşi seminţii. atunci cînd este ucis un om liber. spre uimirea celor de după el. Preceptele delfice au avut un şi mai mare rol în cazurile în care era vorba nu de cultul unui mort de moarte bună. 1 Isaios 2. Acesta se sustrage de . Nu avem nici un motiv să atribuim vreuneia dintre seminţiile greceşti un rol deosebit de activ în această direcţie. atunci cînd se produceau fenomene cereşti ameninţătoare. Zeul apăra astfel şi drepturile celor morţi . Pe măsură ce. zeul da îndeobşte răspunsul că. în Beoţia şi pretutindeni unde vechile mentalităţi şi obiceiuri s-au păstrat vreme mai îndelungata. In Attica. atunci cînd îşi exprima ultimele dorinţe. la rîndul său. făcea să renască în multe cazuri credinţa. venerarea sufletului celui mort. Asemenea îndoieli se manifestă însă faţă de punctele de vedere teoretice privitoare la problema supravieţuirii sufletului. Se pare că vechile credinţe şi obiceiuri au răbufnit cu mare forţă după obnubilarea şi indiferenţa manifestate faţă de ele în epoca poemelor homerice. pe măsura intensităţii cultului ce le era consacrat. al aceluiaşi stat. ucigîndu-1. cel ce sta la îndoială afla la Atena de la unul din „exegeţii". pe măsură ce se răspîn-dea democraţia. care îi era singura justificare. statul nu participă în nici un fel la urmărirea ucigaşului. faptul că oracolele sale confirmau caracterul sacru al cultului sufletelor a contribuit cu siguranţă la păstrarea acestui cult şi la respectul pe care i1 arătau cei în viaţă. de cultul permanent al sufletului său şi al sufletelor alor săi . La întrebarea pusă de autorităţile de stat. în familii. Rudele sau prietenii cei mai apropiaţi ai celui ucis au datoria să se răzbune asupra făptaşului. în funcţie de mentalitatea şi de gradul de dezvoltare culturală al locuitorilor diferitelor regiuni ale ţării. în poemele homerice. ci de cel al unui om smuls din viaţă printr-o faptă ucigaşă.

ca şi în genere în credinţa homerică despre suflete. ea este o chestiune ce se rezolvă între cei ce se află în viaţă. Sufletul celui mort nu mai are nici o putere. indiferentă faţă de fapta sa. Această slăbire considerabilă a vechii concepţii despre răzbunarea prin sînge a omorului îşi are fără îndoială originea într-o tot atît de considerabilă slăbire a credinţei că sufletul celui ucis îşi păstrează conştiinţa. în principiu răzbunarea prin sînge a omorului rămîne în vigoare. ci revendicările strict personale ale mortului. 48. pe care nici Grecia homerică nU o uitase. putem admite că pretutindeni în oraşele greceşti tribunalele de stat acţionau pentru anchetarea şi pedepsirea autorului unei crime. sufletul celui ucis mişeleşte rătăceşte fără ţintă. este limpede că ideea despre neputinţa şi despre caracterul fantomatic al sufletelor nu este ideea primordială. nu este de loc surprinzătoare nici dovada susamintită de slăbire a acelei credinţe. asupra multor generaţii. o datorie sacră. Asasinul putea scăpa prin fugă de cei chemaţi să răzbune victima. în acest drept al rudelor de a se constitui ca acuzatori s-a păstrat în mod evident o urmă. rudele cele mai apropiate ale celui ucis (şi numai în anumite împrejurări rude mai îndepărtate sau chiar membrii fratriei căreia-i aparţinuse) au în exclusivitate dreptul. Nu ştim 1 Oracol. pînă în momentul în care făptaşul crimei şi-a primit pedeapsa. dar aceştia puteau şi să renunţe la răzbunarea care cerea omorîrea ucigaşului şi să se mulţumească cu o sumă pe care făptaşul le-o plătea ca ispăşire. cînd nu se ordona nici o anchetă pentru stabilirea aspectelor particulare ale fiecărui caz. o dată cu dreptul la moştenire. De fapt sufletul celui mort nici nu ia parte la această tîrguială . formînd o comunitate sacrală. Dar şi în acest caz. Pînă în secolele al V-lea şi al IV-lea era încă vie la Atena credinţa că. la Demostene. dar le cere să se adreseze justiţiei . cărora. O mărturie clară a acestei concepţii mai vechi o constituie şi îndatorirea. dar ucigaşul îşi poate ispăşi crima plătind o sumă de bani. In epoca ulterioară. să se fi făcut vreo deosebire între o crima premeditată şi una involuntară sau chiar justificată. le revine şi obligaţia cultului sufletelor şi care sînt chemaţi înaintea tuturor celorlalţi să-1 „ajute"pe cel ce şi-a pierdut viaţa în urma unui act de violenţă. de a răzbuna omorul prin sînge. Este probabil că în vremea aceea. Ne aflăm aici în faţa aceluiaşi cerc. dacă-şi neglijează această îndatorire. pretenţiile lui pot fi satisfăcute printr-o sumă de bani plătită drept ispăşire celor rămaşi în viaţă. Sufletul însuşi devenea în acest din urmă caz un „spirit al răzbunării" . Statul le interzice să-şi facă dreptate singuri. putînd în felul acesta să rămînă în linişte la casa lui. credinţă pe care se întemeiază obligaţia de a-1 răzbuna prin sînge. nu însă fără a permite rudelor victimei . el ia asupră-şi dreptul de a judeca şi pedepsi. Cei ce îi supravieţuiesc trebuie să apere nu un „drept" abstract. mînia lui putea să se reverse. teribilă. dar şi obligaţia ineluctabilă de a-1 urmări pe ucigaş în justiţie.regulă răzbunării fugind într-o ţară străină. Statul a înţeles că este în interesul său să pedepsească orice încălcare a păcii . A-l răzbuna fără întîrziere este pentru cei chemaţi să-i poarte de grijă şi totodată să-1 reprezinte şi să-i îndeplinească dorinţa. Aici. ci s-a substituit abia în decursul timpului concepţiei mai vechi care atribuie sufletelor o conştiinţă durabilă şi puterea de a influenţa rînduielile celor aflaţi în viaţă. atestată în atîtea locuri de poemele homerice. puterile şi drepturile. cele ce se petreceau la Atena ne lămuresc mai bine asupra acestei probleme. Şi în această privinţă. decurgînd din vechea răzbunare prin sînge. urmărirea şi pedepsirea asasinatului sînt reglementate după cu totul alte principii. dar supărat şi pe cei ce tre-81 buie să-1 răzbune. este lesne de înţeles . transformată potrivit cerinţelor binelui politic. mîniat de crima săvîrşită. 66 (vezi şi 67). de rude pînă la gradul al treilea. potrivit dreptului vechi legiferat de Dracon şi care nu şi-a pierdut nici-cînd valabilitatea. Motivul acestei îndatoriri. rudele celui ucis nu ţineau de loc seama de motivele şi de felul omorului. care este o îndatorire a cercului de rude ale mortului menţionat mai înainte. a vechii îndatoriri de a răzbuna omorul prin sînge. Dată fiind dispariţia aproape totală a credinţei în suflete. şi el face parte din cultul sufletelor.

mult mai precis delimitată la origine. nu însă şi de felul şi motivele omorului. strîns legate de cultul sufletelor. de o crimă involuntară sau de un omor justificat. 865 C tate.în acest cult atenian. . în care ele au fost acuzatoarele. ci preia. totuşi şi această răzbunare obţinută în cadrul prescris de stat face parte din cultul sufletelor. Uciderea lui nu mai reprezintă o jertfă adusă victimei. cerinţele de ordin religios. îşi au lăcaşul. dacă hotărăsc acest lucru în unanimi-1 Platon.El îşi are sediul pe Areopag. drept care. caid ele sînt cele care-1 declară nevinovat şi tot ele sînt cele care cer pedepsirea ucigaşului. care generalizează vag natura lor. Prin aceste disjuncţii. fără ca întoarcerea să-i mai fie vreodată permisă. El îşi părăseşte ţara . fugind peste graniţă. la reîntoarcerea în patrie. ei trebuie să declare că-1 iartă pe ucigaş şi în numele mortului. dacă este pedepsit. cum sînt prezentate uneori de poeţi şi filosofi. în care caz pedeapsa este suspendată. aceasta se întîmplă pentru a se da satisfacţie sufletului celui mort. Statul însuşi recunoaşte ca necesară consolidarea ideilor. prin fugă. Tribunalul oficiază în strînsă legătură cu cultul ce le este consacrat. despre justeţea dorinţei de răzbunare a celui ucis prin violenţă. ca puterea tuturor spiritelor legate de locul în care sînt venerate. „făptaşul se sustrage celui pe care 1-a rănit" \ adică sufletului mîniat al mortului. înainte de executarea sentinţei. care era lăsat exclusiv pe seama familiei celui ucis. tot aşa cum cel lovit de moarte putea. etra închinată uneia dintre cele trei zeiţe. Omorul involuntar este pedepsit cu exilul pe o perioadă limitată. la procesele intentate pentru omucidere ceea ce se avea în vedere în exclusivitate era setea de răzbunare a celui ucis şi nu fapta ca atare. Cînd nu trebuie potolită setea de răzbunare a celui ucis. eliberîndu-şi astfel rudele de îndatorirea de a-l urmări pe acesta în justiţie. nu trece dincolo de hotarele ţării. . iertare. Statul face. peste rîpa sacră. înainte de a-şi da sufletul. în care aveau loc aici procesele. Pe Erinii jurau la începutul procesului ambele părţi. Fiecare din cele trei zile de la sfârşitul lunii. 9. limitată la patria lui. ca răzbunarea prin sînge cerută de rudele celui ucis să se realizeze pe căi legale. Legile. să-1 ierte pe făptaş. după trecerea căreia rudele celui ucis trebuie să-i dea. Printr-o procedură precis reglementată. Statul nu anulează caracterul religios al întregii proceduri.colina zeiţelor blestemelor.să acţioneze pentru ca acest drept să fie aplicat. la graniţa statului puterea acestuia încetează. tribunalele constituite în acest scop decid dacă este vorba de un asasinat săvîrşit cu premeditare. în aşa fel încît ea să nu contravină prevederilor care asigură ordinea publică . în care ele. chiar dacă omorul era premeditat. acesta şi numai acesta este sensul permisiunii date ucigaşului de a se exila de bună voie. ţinea seama numai de faptul că rudei respective i-a fost provocată moartea printr-un act de violenţă. „venerabilele".Ele sînt demoni înfricoşători ce-şi au locuinţa în adîncul pământului. cum trebuie să conchidem pe baza poemelor homerice. Este clar că. sâ-i ierte incâ înainte de a fi exilat. prin organele sale. el nu urmăreşte însă cîtuşi de puţin să abolească ideile care stau la baza vechiului obicei al răzbunării omorului de către familia celui ucis. Dacă. ca odinioară în procesul tipic al lui Oreste. Lor le aducea jertfe cel ce era declarat nevinovat pe Areopag. el este salvat chiar dacă nu are dreptatea de partea lui. ale cărui drepturi le reprezintă. Eriniile nu-şi pierduseră încă natura lor originară. adevărată. chiar în statele cu un sistem juridic bine constituit. este adevărat. Tocmai de aceea preşedinte al tuturor tribunalelor care judecă omorurile este arhontele-rege. pînă la a deveni pur şi simplu păzitoarele dreptului. ca încălcare a normelor juridice. căreia i se poate sustrage. Ucigaşul este condamnat la pedeapsa capitală. care are în sarcina Sa îndatoririle religioase preluate de la vechii regi. Fără îndoială. Ei pot. Evidentă este baza religioasă a celui rnai vechi dintre tribunalele ateniene care judecau omorurile. atunci cînd interzice răscumpărarea crimei săvîrşite — lucru obişnuit în epoca homerică — printr-o sumă de bani plătită rudelor celui ucis. ucigaşul rămîne nepedepsit. dar şi puterea sufletului mîniat. statul modifică profund vechiul drept de răzbunare a omorului.

se întrezăresc urmele faptului că Erinia unui om ucis nu era altceva decît sufletul mîniat al acestuia. îi suge sîngele . după ce obţinea iertarea din partea rudelor mortului. apar adesea îmbinate în tradiţie. ca un vampir. şi la greci. dacă un altul ar fi ucis-o. De aceea ele răzbună înainte de toate crimele săvîrşite în familie..de unde sînt conjurate prin. Concepţia despre aceşti demoni înfricoşători îşi are originea în vechiul cult al sufletelor. un act religios. sufletelor ofensate şi demonilor care le susţineau. nepedepsit. de care are nevoie şi făptaşul. puterilor nevăzute. ea s-a păstrat vie în contact cu cultul sufletelor. în semnificaţia ei fundamentală. Actele de purificare şi de ispăşire. împlinite primele în interesul statului şi. care s-a păstrat şi el viu. tot astfel şi obiceiurile legate de ispăşire. a concepţiei după care orice contact al oamenilor cu forţele terifiante ale tenebrelor îi face impuri din punct de vedere religios. cine îi va mai răzbuna. în cer şi pe pămînt. cuprinzîndu-i pe toţi ucigaşii. Era. ar fi trebuit să-i răzbune moarteaDacă fiul şi-a omorît tatăl sau mama. chiar din afara familiei. avea nevoie de încă două lucruri : de purificare şi de ispăşire. Pentru ca totuşi celui ucis să i se dea satisfacţie.Această concepţie nu a fost decît eliminată din sfera culturii homerice . Ea este necontenit pe urmele lui. din tradiţia înceţoşată. Eriniile sînt cele carie cer în faţa tribunalului ca ucigaşul I să fie pedepsit.Iar dacă privim lucrurile mai îndeaproape ne dăm seama că. cel condamnat pentru omor involuntar. imprecaţiuni şi blesteme de cei care n-au pe nimeni să-i răzbune. cînd răzbunarea revine rudei celei mai apropiate ? Dar în acest caz ruda cea mai apropiată este însuşi ucigaşul. aşa cum de cele mai multe ori se îmbinau în practică. prin transformare ulterioară. Fenomene similare din viaţa religioasă a' unor popoare înrudite între ele înlătură aproape orice îndoială în ce priveşte marea vechime. celelalte ca o ultimă satisfacţie dată celor nevăzuţi care au fost ofensaţi. nu sînt nicăieri descrise în poemele homerice şi aceasta pentru că motivaţia care le explică dispăruse din minţile oamenilor.în cadrul cultului şi al credinţelor precis delimitate ale cetăţilor ele rămîn apărătoarele sufletelor celor ucişi. De aceea nici nu se termina totul o dată . Este totuşi limpede că obiceiurile legate de . menite să împace prin jertfe solemne sufletul mîniat şi pe zeii eare-i sînt stăpîni. astfel incit nu se poate face o deosebire tranşantă între ele.Numai reflecţia poetică şi filosofică a făcut din ele susţinătoare în genere ale dreptului. al unui omor permis de lege. redă pe cel considerat pînă atunci ca ■impur" comunităţii sacre a statului şi a familiei.cu executarea sentinţei tribunalului laic. de aceasta are grijă Erinia tatălui sau a mamei. se răzbună pe cel care şi-a ucis ruda şi care. ucigaşul îi este sortit ca jertfă. chinuindu-1 zi şi noapte. de care un impur nu se poate apropia fără să o pîngărească. într-o măsură mai mare decît statului şi cetăţenilor în viaţă. al cultelor sale. Poemele homerice nu Pomenesc nimic despre o asemenea purificare cu caracter religios a celor pătaţi de sîngele vărsat. Dar chiar în statul în care dreptul este reglementat. întreaga procedură a proceselor pentru omor urmărea să dea satisfacţie. care iese din imperiul sufletelor pentru a-1 prinde pe ucigaş. PuterWi i ■•utnw de asupra unui cerc mai larg. a devenit spiritul infernal ce întruchipează mînia sufletelor.Purificarea de sîngele celui ucis. care se răzbună el însuşi şi care. La reîntoarcerea în patrie.

adaptîndu-se mentalităţii 1 Platon. ci ţin de epoca primitivă şi crudă a Greciei. practicat fără întrerupere. după ce acesta şi-a ucis mama. Riturile legate de expiere nu ţin exclusiv de cultul apolinic . sufletul mâniat al celui ucis şi spiritele demonice ale răzbunării. Ce forme brutale putea lua această credinţă ne-o arată surprinzător de limpede obiceiurile cu totul canibalice. zeităţile invocate la ceremoniile de expiere. printr-un joc simbolic. din care vom da mai târziu o serie de exemple. într-adevăr. care-şi aveau originea în această credinţă. La Atena. ori au fost preluate cu prea mare uşurinţă de la vecinii barbari . 17 şi urm. smalţul sufletelor. cinstirea ce li se aduce n-ar fi rămas intacte pînă în vremea luil. aparţin gruDUlui zeilor htonieni. „celor care au suferit nedreptate". teama de mînia şi de puterea lui — au dobîndit ceva din forţa unui precept al credinţei. ci şi sufletele mîniate ale celor ucişi. de cele mai multe ori htonie-ne . arată în Legile că statul său trebuie să-şi primească de la Delfi reglementările privitoare la purificare şi expiere i. ele sînt închinate altor divinităţi. Este clar că însuşi cur tul sufletelor îşi avea rădăcinile credinţa ÎB supravieţuirea lor. despre care se (creidea că se află în stare de nelinişte şi de agitaţie. Zeus Apotropaios şi alţiii. fuga şi purificare care era reprezentată cu regularitate în aceasta localitate. Şi. Necesitatea unor astfel de ceremonii era subliniată prin legenda exemplară a fugii şi a purificării lui Apollo însuşi.Lor le este a'dus ca jertfă un animal înjunghiat. 865 B publicului său (real sau imaginar). ca dovadă supremă a supravieţuirii tuturor sufletelor după despăr^ ţirea lor de trup. Oracolul a poruncit cu siguranţă de multe ori celor ce-1 consultau să împace prin jertfe sacre expiatorii nu numai sufletele eroilor. In legătură cu sufletele celor ucişi. după ce-1 ucisese pe spiritul pămînţului. 9. după Eschii. ţinînd cu siguranţă seama de ceea ce făceau oraşele greceşti. s-a constituit un tip special de mitologie a forţelor lugubre. Pentru formarea unei credinţe mai generale. La Delfi tot Apollo îl purifică. conştiinţa şi puterea. Legile. concepţiile pe care se întemeiau aceste reglementări ale statului şi ale religiei — convingerea că sufletul celui ucis trăieşte conştient în continuare şi ştie ce se întâmplă în lumea celor vii. în care acesta. faptele de necontestat car' după părerea generală. care-1 înfăţişează pe Cirus invo-1 cînd în clipa morţii. pentru a le domoli mînia pe care o simt în calitatea lor de paznici ai sufletelor celor morţi. 7. cu caracter popular. dacă sufl tele celor morţi n-ar mai avea nici o putere. TI i Misterele din Eleusis 1 Xenofon. Delfinion. la fiecare opt ani. ca nişte realităţi indiscutabile. în supravieţuirea sufletului desprins de trup a avut cu siguranţă însemnătate ceea ce oamenii credeau! a şti despre sufletele celor ucişi. ele au la bază concepţii absolut evidente despre vitalitatea şi puterea de a se răzbuna a sufletelor celor ucişi. constituie pentru el şi faptul că.ispăşirea necesară după săvîrşirea unui omor erau întru totul asemănătoare sacrificiilor practice în cadrul cultului divinităţilor subpămîntene. menţionate ocazional. îşi menţin încă legături cu locuinţele lor de pe . iar Platon . la.Ne-o arată XenoT fon însuşi. pe Oreste. Ele nu au putut nicidecum lua naştere în lumea elenă a acestor secole cultivate. oricum ar sta lucrurile.La Atena aceste ceremonii expiatorii erau supravegheate de exegeţii numiţi pe baza consultării oracolului de la Delfi . dar care nu fuseseră ridicaţi la rangul de eroi. demonstrează supr vieţuirea sufletelor. îl înfricoşează invoGînd. aşa le-a poruncit şi ucigaşilor lui Arhiloh şi ai regelui Spartei Pausanias. 8. în locul ucigaşului însuşi.Şi Eriniilor li se aduc jertfe în cadrul unor astfel de ceremonii. Un argument important M. Zeus Melihios. Ciropedia. dii"^ care au fost readuse la viaţă. oracolul apolinic le confirmă însă carac-tenul sacru.Certitudinea acestei credinţe se manifesta chiar în cuvîntările ţinute de Antifon la procesele intentate pentru omucidere. Pyto. a întreţinut şi alimentat ideea că sufletele îşi păstrează vitalitatea. Totul se leagă aici de imperiul sufletelor şi de cei ce-1 locuiesc-Cel care veghea însă ca ritualul purificării şi expierii în cazurile de omucidere să fie respectat era oracolul de la Delfi. unul din cele mai vechi locuri de expiere era numit după una din denumirile lui Apollo. Prin însuşi faptul că ispăşirea omorului era consacrată şi recomandată de oracolul zeului atotştiutor şi că statul reglementa procedura pentru crimă pe baza vechiului obicei al răzbunării.

De altfel chiar poezia nu făgăduia oamenilor aflaţi în viaţă ceea ce graţia zeilor acordase doar unor eroi aleşi. Jilţul sufletelor şi credinţa în suflete. trebuia să-şi potolească setea la alte izvoare. şi nici nu a fost dedusă. evanescentă. Nu este • UiCi o îndoială că ajunseseră şi în Grecia la . sufletul devenea o umbră fugitivă. dintr-un motiv sau altul.cest stadiu încă înainte de Homer. Totuşi din acest cult nu putea fi dedusă. dincolo de relaţiile lor cu cei vii. în nesfîrşita lume de apoi. Poezia acelei vremi a născut însă dinăuntrul ei aspiraţia spre o existenţă mai bogată în conţinut. în misterele eleusine. Impulsurile -care le dădeau naştere.pămînt. afiliate instituţiei eleusine). în Insulele fericiţilorDar toate acestea au fost şi au rămas poezie. nu act de credinţă. concepţia susamintită îşi pierdea orice suport concret. vigoarea şi stabilitatea. emoţiile lăuntrice care le trezeau sînt învăluite în întunericul care acoperă perioada cea mai importanţi din evoluţia poporului grec. era poate într-adins ocolită-şJtn acest stadiu au rămas la multe din popoa->le aşa numite primitive. Pretutindeni unde a înflorit cultul divinităţilor pamîntului şi ale lumii subpămîntene. o imagine clară despre modul ide viaţă al celor răposaţi. O asemenea concepţie le fusese străină grecilor. secolele al VIII lea şi al Vll-lea . dar. Această dorinţă şi-a găsit întruchiparea în imaginea unor oameni duşi în Elizeu. prin banalităţi şi fantezii sterile. întru-t aveau rădăcini puternice în coeziunea fa-Mei şi în obiceiurile ei tradiţionale. cel puţin în liniile ei principale. creşterea . Dacă cei vii iuu-şi mai manifestau grija şi respectul pentru sufletul mortului.Ele s-au îenţinut. Obiectul lui era doar relaţia celor ce au murit cu cei rămaşi în viaţăPrin sacrificii şi ceremonii religioase familia îşi manifesta grija pentru sufletele morţilor ei. nu e de nici un folos Că această dorinţă s-a trezit şi a căpătat anumită amploare o arată faptul că ea şi căutat împlinirea. după -■"oarte. toţi cei ce participau la acest cult şi-au legat în chip firesc de el speranţele într-o soartă mai bună în împărăţia sufletelor în care domneau aceste divinităţi. îndeosebi cel al zeiţei Demeter şi al fiicei sale. toate mai noi. cel puţin grecilor ionieni din epoca homerică. Putem urmări. a cărei figură centrală a fost Homer. într-un trecut îndepărtat şi miraculos. încercarea de a umple aceste lacune. starea în care se află cei plecaţi. în tr-o instituţie la< care ne gîndim ori de cîte oi este vorba de credinţa în nemurire sau de spt 1 ranţele de fericire ale grecilor. ste însă lesne de înţeles că o astfel de con-• *ţie> avînd temeiurile pe care le-am arătat i şi nedînd existenţei sufletelor nici un conţinut precis. lipsite de istorie. pe baza purei inspiraţii. ideea de a cerceta ssi îndeaproape. cu toate eclipsele trecătoare.Cel ce simţea nevoia de a nădăjdui. cum acest cult era în mod precumpănitor o formă de apărare. Este posibil ca în mai multe locuri să se fi făcut încercarea de a lega mai intim asemenea speranţe de cultul însuşi al acestor divinităţi. este adevărat limitată. Este ceea ce s-a întâmplat în epoca civilizaţiei ioniene. şi dincolo de moarte. întrueît le privea doar din punctul de vedere al celor vii. Asemenea dorinţe începeau să se nască în inimile multora. a putut păli şi chiar dispărea cu totul în momentul în care credinţa că morţii pot înrâuri viaţa oamenilor s-a mai tocit şi cultul sufletelor a început să-şi piardă. în ceva mai promiţător decât existenţa lipsită de substanţă a strămoşilor veneraţi în cadrul cultului familiei. împlinită. avea deci TI caracter apotropăie. Această legătură nu a dus însă la constituirea unei instituţii perfect organizate decît la Eleusis (şi la asociaţiile.

cel care nu este însă iniţiat şi nu a luat parte la ceremoniile sacre nu va avea aceeaşi soartă după moarte. pe lingă Demeter şi Kore. aşa cum făgăduise atunci cînd eleusinid i-au înălţat un templu în faţa oraşului. înainte de a se avînta. făcea din Eleusinii. şi el zeu al infernului.I secret. Este foarte verosimilă presupunerea că Atena este cea care 1-a introdus în grupul divinităţilor adorate la Eleusis pe Iakhos. diferit şi totuşi aşezat pe aceeaşi treaptă cu Dionysos. cel ce nu o cinsteşte pe Kore. decîţ ce] al atfţor comVtnităţi de cult din Grecia. va avea de făcut penitenţă veşnică. fiul lui Zeus (Htonios) şi al Persefonei. implicit. ca ofrandă. cel ce este iubit de ambele zeiţe se bucură de multă fericire. spre Olimp. în sprijinul acestei hotă-rîri puteau fi invocate datina din strămoşi. o sărbătoare panelenă. Ciudat este însă angajamentul solemn pe care şi-1 luau participanţii la acest cult. iar cultul eleusin a fost ridicat la rangul de cult atenian de stat. femeile nobile din Eleusis au continuat să ia parte la acest cult. Numărul divinităţilor incluse în acest cult nu s-a epuizat cu cele şase menţionate mai înainte. multe trebuie însă să se fi schimbat. „Fericit omul care a văzut aceste acte sacre. în cadrul Eleusiniilor . aşa cum îl concepea cultul attic. Atena devenind centrul vieţii greceşti. Din hotărîrea poporului. la templul eleusin. în ţara eleusinilor a reapărut la lumina zilei fiica divină a zeiţei Demeter. urmînd legenda locală eleusină. dreptul de a face parte dintre preoţii zeiţei erau limitate la urmaşii celor Datru prinţi eleusini iniţiaţi de Demeter şi instituiţi de ea ca păstrători ereditari ai învăţăturii primite. ca şi în reprezentări plastice) lui Triptolem şi nici despre lărgirea cerculuj divinităţilor eleusine. deasupra izvorului numit Kalihoros. cunoaşterea ceremoniilor sacre şi. se spune mai departe. primăvara. zeiţa şi Eubuleus". în suburbia ateniană Agrai erau celebrate în cinstea lui. la ceilalţi nemuritori. Acest vechi cult eleusin al zeiţei Demeter aparţine deci unei comunităţi strict închise . tuturor statelor greceşti. dar chiar în timpul vieţii. răpită de Hades şi dusă în infern. Este evident că. de care am vorbit mal înainte. Imnul homeric către Demeter ne vorbeşte despre originile acestui cult. precum şi un oracol delfic. cel ce împarte bogăţii. proclamat în mod solemn. Despre istoria internă a evoluţiei sărbătorii eleusine nu se ştiu multe lucruri. ca oaspete drag al casei. în afară de ei. Demeter a întemeiat. în întunericul mohorît al lui Hades". Cînd. nu la Eleusis . Imnul homeric nu ştie nimic despre locul deosebit de însemnat ce-i este atribuit aici (şi în numeroase alte relatări. Cercul restrîns al celor cărora le erau făgăduite atîtea s-a lărgit din momentul în care Eleusis s-a unit cu Atena (eveniment care s-a petrecut probabil în secolul al Vll-lea). „zeul. prin sacrificii şi ofrande. care a devenit curînd figura principală a acestui ciclu divin. formate fiecare din cîte două zeităţi şi un erou. Ea însăşi i-a învăţat pe prinţii ţării cum să celebreze acest cult şi i-a iniţiat în orgiile sacre. fiU TOP. A intrat în primul rînd în cercul divinităţilor eleusine Iakhos. zeiţa infernului. ceremoniile sacre prin care trebuia să fie adorată de aici înainte. de-a lungul timpului. Participanţilor la cultul eleusin le este deci făgăduită o soartă privilegiată după moarte. strict închise tuturor celor ce nu făceau parte din ele. menit să asigure desfăşurarea netulburată a ceremoniilor sacre. potrivit dorinţei lui Zeus. Sediul templului lui era la Atena. în epoca celei mai mari străluciri a puterii ateniene (către 440) a fost adoptată o hotărîre a poporului prin care se cerea atenienilor şi aliaţilor lor. sărbătoarea eleusină a cîştigat în importanţă nu numai în Attica. să aducă în fiecare an. Cultul este de aceea „secret". în care tipul unic al divinităţii htoniene a suferit continue transformări. ele li—1 trimit pe Plutos." Armistiţiul divin. s-au contopit cu vechiul cult al celor două zeiţe şi alte figuri şi forme de veneraţie preluate din culte locale. „mici mistere" ca „preini-ţiere" pentru cele mari. reglementat de altfel de statul atenian .treptată a instituţiilor cultice eleusine. fireşte. reiese că pe atunci erau venerate la Eleusis două triade. Dimpotrivă. ci în întreaga Grecie. asemenea marilor jocuri de la Olimpia şi din Istm. Triptolem şi. Ceremonia sacră1 al continuat să fie celebrată la Eleusis . primele roade ale cîmpului.

Faptul acesta ar fi de domeniul miracolului. cu misterul propriu-zis. care purta chipul tînărului zeu de la Atena la Eleusis. Un puterniG stimulent pentru participarea la această sărbătoare îl constituia faptul că fiecare putea hotărî în mod liber în ce priveşte cererea de a fi introdus în marea comunitate de către un membru al uneia din cele două familii cărora le erau încredinţate funcţiile sacerdotale cele mai înalte. sărbătoarea aceasta atît de plină de făgăduinţi era accesibilă numai cetăţenilor. Secretul care era impus rnystilor şi epopţilor i a fost bine păstrat. care putea fi deci comunicată mai departe pe calea cuvîntului. ea s-a transformat cu totul. poate chiar numai membrilor unor familii nobile din Eleusis. chiar copii şi sclavi). constituia legătura dintre acţiunile celebrate la Atena şi cele ce urmau să fie celebrate Ia Eleusis. cu conţinutul mai bogat. despre zei şi despre sufletele oamenilor. O dată cu amploarea creseîndă. îşi va da cu uşurinţă seama că nimic nu vine în sprijinul părerii că vreuna din ideile orfi-cilor ar fi pătruns în sfera concepţiilor nutrite la Eleusis. nu numai că s-a lărgit cercul divinităţilor ce participau la această sărbătoare. a cărei reprezentare constituia scopul şi momentul culminant al sărbătorii. tocmai prin acest caracter exclusiv al ei. a crescut şi numărul participanţilor la ceremoniile organizate în cadrul ei. cunoscute şi precis formulate. excluse totuşi de la sărbătoarea celebrată în cinstea zeiţei Demeter de către femeile ateniene. în totală opoziţie cu asociaţiile cultice închise. Iniţial. dar s-a adăugat un act istoric sacru. eu rolul public mereu mai important al acestei sărbători. care îi făcea pe participanţi („cei puri" cum se numeau ei înşişi) demni de graţia zeiţelor. Ne este însă cu neputinţă să emitem vreo presupunere cu privire la sensul şi spiritul în care s-au operat transformările suferite de-a lungul timpului de această sărbătoare care a cîştigat continuu în amploare. ai unei familii. lipsa ei făcea ca ucigaşii şi chiar cei numai acuzaţi de a fi săvîrşit o crimă să fie excluşi de la mistere. Ele n-ar fi făcut decît să le dezintegreze. după toate probabilităţile. Purificările religioase ale participanţilor precedau şi însoţeau sărbătoarea .înseşi procesiunea solemnă. dacă ceea ce trebuia ţinut secret ar fi avut forma unei doctrine formulate în cuvinte şi noţiuni. Şi iată că. la care nu puteau participa şi de avantajele cărora nu se puteau bucura decît membrii unei fratrii. dat fiind numărul mare de participanţi admişi fără vreo alegere. şi. nu întotdeauna demni de încredere. a fost nrin aceasta îmbogăţită şi interiorizată. bărbaţi şi femei (chiar hetaire. Libertatea ateniană — se spune — voia ca de mîntuirea pe care această sărbătoare fără seamăn o făgăduia participanţilor să poată beneficia toţi grecii. care. cu caracter sacru. Cel ce nu se lasă satisfăcut de verbiajul solemn despre orfici şi despre alţii ca ei şi are în vedere doctrinele lor. comunitatea odinioară atît de strict delimitată a sărbătorii eleusine secrete şi-a deschis atît de larg porţile îneît accesibilitatea absolută a devenit caracterul ei distinctiv. ca de altfel de la toate ceremoniile rituale ale statului. Prin integrarea lui Iakhos în sărbătoarea eleusină. In această privinţă însă. ci orice grec fără deosebire de stat sau de grup. întîlnim doar vagi aluzii la scriitorii de mai tîrziu. 3 Despre diferitele momente şi acte ale acestei lungi sărbători nu ştim decît lucruri de ordin exterior şi nici pe acestea nu le cunoaştem decît foarte incomplet. putea fi considerată de cei admişi să participe ca reprezentînd o favoare cu totul specială. în legătură cu ce se petrecea în interiorul marelui templu sacru. Putem doar afirma că nu există nici un argument în favoarea părerii că misterele proprii comunităţilor orfice ar fi exercitat o influenţă transformatoare asupra sărbătorii de stat ateniene a misterelor. este de presupus că pentru unii dintre credincioşi întreaga sărbătoare era o mare purificare. Singura condiţie pentru primire era puritatea rituală . ai unui grup. Admişi au fost nu numai cetăţenii Atenei. De cînd .

fiica ei. nicăieri. ceilalţi nu se pot aştepta decît la rău. Nu era uşor să divulgi „misterul". Obligaţia de a păstra secretul asupra misterelor se referea în mod evident la cu totul altceva decît la acest bun suprem de care sperau să se bucure cei ce se iniţiau la Eleusis.12 Făgăduiala unei vieţi veşnice şi fericite este cea care i-a atras timp de secole pe participanţii la sărbătorile eleusine . la alte sărbători consacrate zeiţei Demeter însăşi. mai mult încă. şi mai categorice. prin spectacolul pe care-1 contemplau. trebuie să admitem că. în acelaşi fel. altundeva nu le era făcută în chip atît de categoric şi de credibil. dispare pentru a reveni la viaţă. ale lui Dionysos şi. despre peregrinările zeiţei Demeter şi despre regăsirea celor două zeiţe. învăluite într-o ceaţă mistică . îl întîlnim şi la sărbătorile lui Zeus. Demeter ar fi pămîn-tul. numai lor le va fi dat să „trăiască" cu adevărat în Hades . într-o interpretare mai generală. Şi mărturii de mai tîrziu vorbesc despre faptul că iniţiatul de la Eleusis putea spera cu temei că va avea noroc în viaţă.~----------1 cei ce participau la sărbătoare şi iniţiaţii (n. ci căpăta contururi precise. Despre el toţi vorbesc în gura mare . la absurdităţi intolerabile. Rămîne însă să se demonstreze că în această |19? deghizare simbolică a unor fenomene şi procese din natură sub înfăţişarea unor divinităţi antropomorfe grecii ar fi recunoscut ceva de ordin religios sau. ale Herei. o reprezentare. cum ne dezvăluie unii autori creştini. prin ceremoniile secrete. Chiar dacă admitem pentru un moment legitimitatea în genere a unor astfel de interpretări. Misterul era o acţiune dramatică. prin „reprezentarea misterelor"2. înee-pînd cu Pindar şi Sofocle se înmulţesc mărturiile. acompaniată de cîntece sacre şi de formule gnomice. răpirea şi reîntoarcerea Korei ar însemna semănarea în pămînt a bobului de sămînţă şi apoi încolţi-rea şi ieşirea lui de sub pămînt la lumină sau. devenea o certitudine. Nu era aici nimic neobişnuit. Cum se realiza acest lucru rămîne pentru noi o enigmă. ţinute de asemenea secrete — sărbătoarea eleusină se deosebea prin speranţele pe care le da celor iniţiaţi. sămînţa . unii specialişti în mitologie şi istorici oiai noi ai religiilor susţin cu şi mai mare tărie că în misterele eleusine. De cînd a fost lichidată vechea „simbolistică" aşa cum era înţeleasă de Creuzer şi de Schelling. dispariţia lui în pămînt şi încolţirea lui sînt paradigmatice pentru soarta sufletului omenesc. a legendei sacre despre răpirea zeiţei Kore. mai ales. ale lui Apollo. căci de fapt nu era nimic de divulgat. Acesta ar fi deci adevăratul conţinut al misterelor sacre. De toate ceremoniile asemănătoare. făgăduiala aceasta nu mai rămînea pentru credincios doar o presimţire sau o presupunere. şi-ar fi recunoscut propria religie. o dată depăşită generalizarea cea mai vagă. potrivit cărora numai cei iniţiaţi în aceste mistere pot spera că le va fi bine în lumea de apoi . în acelaşi timp. toate mărturiile concordînd în această privinţă atît de precis şi nelăsînd nici o umbră de îndoială. mai precis spus o pantomimă religioasă. KorePersefona. ale zeiţei Artemis. tr. ca şi de Tes-moforii şi Haloene — sărbători ale zeiţei Demeter. 1829 2 Andncides. Aglaophamus. Profanarea nu se putea produce decît prin acţiuni. într-un fel sau altul trebuie să li se fi făcut înţeles mystilor sensul real al acţiunii „natural-simbolice". căci. „religia greacă a naturii".) Lobeck l a făcut ordine în vălmăşagul de păreri privitoare la această problemă. descoperită de ei. care. 1 Lobeck. personificat de Persefona. 11. „moartea şi reînnoirea anuală a vegetaţiei". Despre mistere. ei trebuiau făcuţi să înţeleagă că soarta bobului de sămînţă. Este greu de înţeles cum s-ar fi putut dezvolta — şi acesta este lucrul esenţial — . identificarea Korei şi a soartei ei cu bobul de sămînţă ar duce. nici un om cu scaun la cap nu mai crede acest lucru. şi-a celebrat adevăratele ei orgii. aşa cum s-a întîmplat în anul 415 în casa lui Pulytion. Din imnul închinat zeiţei Demeter am aflat că adoratorul pios al zeiţelor din Eleusis putea spera că va fi bogat în viaţă şi că va avea o soartă mai bună după moarte. o astfel de reprezentare dramatică a unor întîmplări din lumea zeilor care au dus la instituirea sărbătorii celebrate era la greci un mod răspîndit de praGticare a cultului.

Ea ar fi valabilă dacă.din analogia dintre suflet şi bobul de sămînţă o credinţă în nemurire. cei puri. comunitatea eleusină îi împarte pe oameni în două clase. dacă o concluzie putea fi trasă. celorlalţi le va merge foarte rău *. La fel de puţin se poate susţine ideea că reprezentarea dramatică a răpirii şi reîntoarcerii zeiţei Kore (ca persoană divină şi nu ca personificare a bobului de sămînţă) în cadrul misterelor ar fi putut trezi speranţe într-o soartă asemănătoare a sufletului omenesc. viaţa sufletelor oamenilor este nepieritoare. niciodată nu s-a considerat însă că perspectiva unei vieţi fericite . asemănare care putea duce cel mult. dar care a rămas străin Eleusiniilor. Perspectiva mîntuirii este dată numai membrilor comunităţii care participă la mistere. se putea afla la Eleusis. pe baza a ceva perceptibil şi sigur (fazele prin care trece bobul de sămînţă). dată fiind liberalitatea cu care erau admişi candidaţii la iniţiere. sufletului i s-ar fi promis o nouă existenţă pe pămînt. ci cum va trăi. asupra a ceva invizibil şi necunoscut (starea sufletului după moarte). la ideea că. Nu cred însă că grecii au putut fi atît de uşor abătuţi de pe calea limpezimii logice. ba chiar făcuţi „fericiţi". aceste mistere nu au arătat calea spre tărîmul misticii. un foarte mare număr de eleni (şi mai tîrziu romani) vor fi dobîndit acest privilegiu . Ce impresii putea face o asemănare îndepărtată. pentru care. nu putea apărea pe cale directă. credinţă care ţine de domeniul religiei populare greceşti. este astăzi un fapt îndeobşte recunoscut. iniţiaţi la Eleusis. nu este nici reală. dar acest lucru este un privilegiu. stabilită în mod arbitrar între fenomene din două domenii ale vieţii. Ei o au asigurată. care este proprie tuturor asociaţiilor religioase strict circumscrise. tocmai de aceea nu are nici o valoare jocul dea asemănarea dintre bobul de sămînţă sau zeiţa vieţii pământeşti şi sufletul omenesc. este nemuritor . Nu trebuie în genere căutată în Eleusinii această înălţare extatică a sufletului la sentimentul propriei esenţe divine. cît de cît. Şi în acest caz însă speranţa trezită de destinul exemplar al zeiţei ar fi putut avea ca obiect o palingeneză a omului şi nu (ceea ce era şi a rămas credinţa eleusină) o soartă privilegiată a mystilor în imperiul subpămîntean. cînd. Cu o încredere nestrămutată. care conferă graţia zeilor. total diferite între ele. Pînă la urmă această analogie. înălţare eare constituie emoţia eea mai intimă. şi imensa majoritate a celor neiniţiaţi. momentul specific în orice mistică şi religie mistică. atothotărîtoare. condiţia minimă necesară ar fi ca între cele două fenomene să existe o legătură de la cauză la efect. după o şedere temporară în adîncul pămîntului. Dar că nu aceasta era credinţa nutrită în cadrul misterelor celebrate la Atena sub patronajul statului. printr-o identificare mistică a vieţii omului cu viaţa divinităţii pe care o venerează. după cum se pare. S-a spus doar : numai cei iniţiaţi la Eleusis vor avea în lumea de apoi o „viaţă" reală. 4 Merge pe un drum greşit cel ce urmăreşte o semnificaţie mai adîncă în reprezentarea mimică de la Eleusis a legendei divine. Eleu-siniile nu au mers nici ele mai departe . Ce dobîndeau iniţiaţii de la Eleusis era o imagine mai vie a conţinutului acestei existenţe a sufletelor celor morţi. la sărbătoarea organizată de oraşul Atena. care nu poate fi dobîndit decît prin participarea.. în cadrul lor s-a păstrat intactă credinţa în separarea şi deosebirea absolută dintre ceea ce este divin şi ce este omenesc. Aici supravieţuirea conştientă a sufletelor după despărţirea lor de trup este nu învăţată. care nu dovedeşte nimic. pornind de la ideea că aceasta putea trezi speranţa în nemurirea sufletului omenesc. fusese cu totul lipsită de substanţă. deci o palingeneză. De-a lungul secolelor. în concepţia care stă la baza cultului sufletelor. pentru a conchide. prin însăşi esenţa lui. ci dinainte ştiută. Nu faptul că sufletul desprins de trup trăieşte. erau cuvintele : hen andron> hen theon genos („unul este neamul oamenilor şi altul este cel al zeilor"). La Eleusis nu căpătai nicidecum convingerea că sufletul omenesc ca atare. Dar nu acest lucru era propovăduit la Eleusis. existenţă care. dincolo de toate schimbările. la ceremoniile ce au loc în cadrul ei. Astfel de cuvinte pot părea pedestre atunci cînd este vorba de intuiţiile cele mai sublime ale sufletelor. care. de asemenea intuiţii nebuloase.

implicit posibilitatea unei înţelegeri a lor mereu mai complexe şi mai elevate. Lăsată pe seama fiecăruia. în ultimă instanţă. de pildă. în rîndurile mystilor. Ce putem afirma este că nu pe reprezentări simbolice de vreun fel se întemeiau aceste speranţe. cu participarea întregii Grecii.în lumea cealaltă vine de la sine . nici chiar ca om pios şi virtuos. organizatorii ei ar fi oferit cu bună intenţie unele elemente susceptibile de a fi interpretate simbolic şi. mărturii din cele mai diferite epoci ne vorbesc prea precis şi prea unanim pentru ca să mai putem crede că ne aflăm în prezenţa unor concluzii ale cine ştie cărei interpretări a unor fenomene cu multiple înţelesuri. Unele „simboluri" au putut fi folosite în cadrul reprezentării dramatice şi pantomi') Sofocle. pentru mulţi. Dar care erau mijloacele prin care se ţinea vie. Dacă reprezentărilor eleusine li s-a atribuit cu predilecţie un „sens mai adîno". dar tocmai amatorii de astfel de interpretări ale miturilor din antichitate nu manifestă în această privinţă vreo preferinţă pentru misterele eleusine. fr. cum s-ai întîmplat de altfel cu toate cultele greceşti. un caracter simbolic sau alegoric. rezultă oare de aici că misterele consacrate divinităţilor pămîntului au avut de Ia început. Dacă. 753 N 20l 1 mice a legendei despre răpirea şi reîntoarcerea zeiţei Kore. ceea ce da valoare misterelor era „sensul" pe care li—1 dădeau ei înşişi. Dar chiar dacă. pe baza interpretării subiective. dar nu în alt sens decît ca abrevieri figurate ale scenelor care nu puteau fi reprezentate în toată întinderea lor. este destul de probabil că. ci numai ca membru al comunităţii de cult eleusine şi ca participant la cultul secret al zeiţelor. după un ritual străvechi care se elevase treptat pe măsura progresului iniţiaţilor. unele dintre aceste simboluri au devenit. în acelaşi timp aceasta înseamnă că exista un deosebit respect faţă de această sărbătoare care se celebra cu un fast fără seamăn. aceasta nu putea privi speranţa trezită în sufletele mysti-lor că vor dobîndi nemurirea şi fericirea veşnică. din momentul în care a apărut meditaţia liberă asupra problemelor religioase. în cursul secolelor. Se poate astfel spune că. Despre soarta fericită care-i aşteaptă în lumea cealaltă pe cei iniţiaţi. pînă laurmă. în lipsa unei explicaţii păstrate în scris cu privire la sensul şi conexiunea intimă a elementelor ritualului. Şi totuşi ideea că aşa au stat lucrurile este răs-pîndită. simbolismul devenise în legătură cu această instituţie a misterelor un factor istoric. interpretarea simbolic-alegorică nu putea fi decît oscilantă şi variabilă. cum sînt unii înclinaţi să creadă. sub vălul misterios al nopţii şi al secretului impus. diferitelor momente ale spectacolelor organizate în cadrul misterelor le-au fost date adesea interpretări alegorice şi simbolice. abrevieri ce înlocuiau totul cu partea şi prin parte trimiteau la tot. această speranţă sau mai bine zis această expectativă plină de încredere ? Trebuie să mărturisim că nu putem spune nimic sigur în această privinţă. deosebindu-se prin însuşi acest fapt de celelalte culte din Grecia ? Interpretări simbolice au fost date de unii filosofi şi semifilosofi şi fabulelor despre zei povestite de Homer şi de legendele populare . aceasta nu înseamnă în fond decît că multe aspecte ale acestor reprezentări deveniseră de neînţeles sau nu mai corespundeau spiritului secolelor dominate de filosofie . în prezenţa. de neînţeles. în spectacolul ce se desfăşura în cadrul sărbătorii secrete. Şi. Ceea ce aceste mărturii transmit simplu şi fără nici un „mister" — perspectiva fericirii în . o poţi avea nu ca om. Aşa se explică şi efortul care se făcea pentru a se găsi un sens satisfăcător imaginilor şi sunetelor spectacolului. a unei interpretări şi a unui transfer al sensului unor intuiţii rezultate din contemplarea avatarurilor divinităţii asupra sensului vieţii sufletului omenesc.

sentimentul prezenţei lor invizibile. nici o apreciere a valorilor vechi care să se deosebească de cea tradiţională . Oricum. Trebuie totuşi să ne ferim de a ne închipui că misterele au avut o influenţă prea mare. cu toate laudele entuziaste pe care le aduc misterelor şi valorii lor. fericită în imperiul acestora. gîndul sumbru că moartea este mai bună decît viaţa. în primul rînd este de presupus că reprezentarea . Cultul misterelor nu avea totodată un caracter exclusiv : mystii participau. o trecere spre o existenţă mai înaltă într-o lume nevăzută — nu misterele de la Eleusis poartă vina pentru acest lucru. Misterele. nici o concepţie nouă. nu presimţirile şi stările sufleteşti pe care imaginile şi reprezentaţiile văzute în cadrul lor le-au putut provoca sînt cauzele deprecierii vieţii pămînteşti în ochii entuziaştilor „beţi de lumea de apoi". că beneficiul suprem al participanţilor la acest cult fără seamăn este.. . Nu ele. Statuile zeităţilor puteau fi văzute într-o lumină strălucitoare . Ei nu duceau de acolo cu ei nimic care să-i îndemne să-şi schimbe felul de viaţă. la această benefică sărbătoare care reamintea suferinţele. nu este decît o pregătire. care să-1 smulgă vieţii. cum spune direct imnul : graţia specială a divinităţilor subpămîntene şi o viaţă viitoare : . fericirea şi binefacerile acestor zeităţi. Anticii înşişi. la care face aluzie imnul homeric : întemeierea sărbătorii eleusine de către însăşi zeiţa şi momentul în care. nu urmăreau să stabilească o dogmă religioasă precisă. ci şi de greGi de toate neamurile.lumea cealaltă — era fără îndoială comunicat participanţilor la mistere fără nici un ocol . Era o perspectivă plăcută. că această viaţă. alături şi după el. în inima celor iniţiaţi nu rămînea nici un ghimpe. faţă de strălucirea ei. care s-au înstrăinat de instinctele vitale ale vechii şi nealteratei lumi elene. ca odinioară în mica comunitate din oraş. credinciosul avea. viaţa pă-mîntească să-i pară mohorîtă şi meschină. în unele locuri cu destulă forţă. după obiceiul din patria lor. Promisiunile de fericire viitoare păreau a fi garantate chiar de ele. Despre o influenţă morală aproape că nu se poate vorbi. ca de altfel toate celelalte culte din Grecia. Nici speranţa dată celui iniţiat în fericirea viitoare nu-1 scotea de pe făgaşul obişnuit. în felul acesta. Lumina ce venea de dincolo nu era atît de vie încît. nu avem niti un mijloc care să ne permită să apreciem cît de mult s-a putut extinde în realitate participarea la misterele eleusine la Eleusis însuşi şi mai tîr-ziu în numeroase alte localităţi.dramei mistice" cuprindea şi scena finală. s-a grăbit să intre în starea de graţie promisă la Eleusis şi că. se vestea marii mulţimi de oameni admişi în rîndurile celor care celebrau sărbătoarea eleusină. lipsea cu totul ceea ce dă comunităţilor religioase ■ putere şi eficacitate — paradoxalul (în sul exact al acestui cuvînt) *. nu spun nimic despre o asemenea influenţă şi de altfel nici nu vedem ce organe ale acestei instituţii ar fi putut să o exercite. este probabil că o mare mulţime nu numai de atenieni. din epoca în care civilizaţia greacă a ajuns la deplina ei maturitate.în chipul ce/l mai concret. singura de care sîntem siguri. imaginaţia grecilor a dobîndit în genere o idee mai vie despre existenţa sufletelor în lumea cealaltă. la alte culte. dar nu o chemare imperioasă. chiar şi printre oamenii timpurilor homerice. Iar după încheierea sărbătorii. Dacă. Ku toată existenţa unor indicaţii hiperbolice din antichitate. a apărut.

o Unele menţiuni făcute de Plutarh şi Lucian ne permit să conchidem că. închizînd ceea ce se afla dincolo de orice experienţă în forme precis delimitate. Prin aceasta nu se stabilea nimic în mod dogmatic . Dar aceşti contemporani ai unei epoci de înflorire tîrzie. O poezie a lui Hesiod descrie coborîrea lui Teseu şi a lui Peiritoos în infern. numărul personajelor şi al întîmplărilor socotite a se petrece în Hades s-a înmulţit şi s-a diversificat continuu. îndreptînd-o spre problemele vieţii din lumea cealaltă.). Ne-am întreba însă zadarnic care este aici rolul fanteziei şi legendelor populare şi care cel al invenţiei poetice. pe care poeţii se întreceau să o evoce. a tuturor misterelor nu pot depune mărturie decît pentru timpul lor. Ceea ce în limitele credinţelor homerice fusese. Avem toate motivele să ne îndoim că. în poezia epică. clasică. în epopeea numită Minyas o călătorie în Hades pare a fi ocupat un loc important. în epoca mai veche.1 în sensul iniţial miraculos (n. care-i lasă pe toţi să intre. ir. a existat aici o influenţă reciprocă. ucigaşii tiranilor. s-au putut insinua treptat în credinţele populare. „Scumpe Harmodios" — stă scris în scolia ateniană — „tu n-ai murit de fapt. apăruse demult în aventura lui Herakles . 206 : 07 Multe lucruri care au fost probabil născocite de poeţi pentru popularea şi împodobirea acestui tărîm pustiu s-au întipărit atît de puternic în minţile oamenilor. poem de altfel puţin cunoscut. în episodul călătoriei 205 în Hades din Odiseea.. dar pe nimeni să mai iasă. era oferită şi o reprezentare a lumii subpămîntene cu locuitorii ei. în cuvîntarea sa funebră Hiperide ne vorbeşte despre întîlnirea în Hades a lui Harmodios şi Aristogeiton.. din momentul în care credinţa în supravieţuirea conştientă a sufletelor celor morţi s-a consolidat. fericiţi sau nenorociţi. Probabil. • -MnvH ii< . Ideile cultivate la Eleusis au făcut în mod indiscutabil ca imaginea Hadesului să capete culoare şi contururi mai clare. Eleusiniile au vrut să frîneze zborul fanteziei. Vechiul basm despre călătoria în Hades a lui Herakles şi despre luptele lui de acolo a fost folosit şi înfrumuseţat nu doar de un singur poet. în Insulele fericiţilor". după cum se spune. pare a fi suferit o serie de transformări şi amplificări ale formei ei tradiţionale. Prin promisiunea solemnă a fericirii viitoare. . Imagini şi viziuni pur poetice. această sărbătoare mistică a stimulat în orice caz jocul liber al fanteziei participanţilor. precumpănitoare fiind însă invenţia poetică. o preocupare poetică deloc neobişnuită. povestiri despre călătorii asemănătoare ale altor eroi. în care sărbătoarea eleusină. Prin reprezentarea repetată a acestei teme. Cum era imaginată viaţa pe lumea cealaltă. încît au apărut pînă la urmă ca produse ale credinţei populare comune. O Nekyia (al cărei conţinut nu se cunoaşte) apare într-un poem care povesteşte întoarcerea eroilor de la Troia. ca! aproape întotdeauna în constituirea legendelor greceşti. Ştim din întîmplare cum Minyas. Paznicul porţii lui Pluton.. a îmbogăţit această temă. '*• A. cu Leostene şi tovarăşii săi de luptă şi cu alţi morţi de seamă. teribilul cîine al Hadesului. probabil în concurenţă cu alte tipuri de iniţiere secretă ce pătrundeau în număr tot mai mare în lumea greco-romană.. ca aceea a strămutării eroilor vii în Elizeu sau în Insulele fericiţilor. o tentativă izolată — înfăţişarea plină de fantezie a imperiului nevăzut ai umbrelor — a devenit.r 'a' ■> . Dar şi fără acest stimulent tendinţa înnăscută a grecilor de a da formă chiar şi gîndurilor incerte a acţionat în aceeaşi direcţie. ci te afli. în cadrul „dramei mistice" de la Eleusis. luxuriantă. Călătoriei în Hades a lui Odiseu şi imaginilor tot mai vii despre viaţa de pe lumea cealaltă cărora le-a dat naştere i-au urmat curînd.

Atît de mulţi erau cei iniţiaţi şi prin aceasta recomandaţi să primească graţia divină. 273 şi urm. Şi obiceiul de a pune între dinţii celui înmormîntat un bănuţ se explica prin grija ca sufletul celui mort să aibă cu ce plăti lui Haron trecerea rîului. pe care sînt pictate suflete în clipa în care îl întîlnesc la malul plin de stuf pe luntraşul care trebuie să-i treacă pe tărîmul de unde nimeni nu se mai întoarce. Iar pe cei trei judecători din Hades. cu o altă semnificaţie) o dovedesc imaginile de pe vasele attice aşezate alături de morţi în morminte. nu vin. „cei fericiţi". clar ideile despre justiţia divină pe pămînt şi în lumea cealaltă aparţin spiritului lui Eschil. Viaţă nu au decît cei iniţiaţi. dacă sînt priviţi fără idei preconcepute. pe Tamyris. nu se credea probabil deoît că plutesc ca umbre în viaţa semicrepusculară a Erebului homeric. li s-a adăugat acum şi un luntraş. cei morţi sîirt numiţi. doar sperjurii sînt pedepsiţi de zeii infernului. Evident nesocotitul care a neglijat sau a dispreţuit iniţierea „nu are aceeaşi soartă" în lumea cealaltă. ca un al doilea Cerber. ca. Chiar „penitenţii" şi pedepsele lor. după ei. O dată ajuns pe malul celălalt şi după ce sufletul a trecut de Cerber. odinioară atît de sumbru. El este pomenit pentru prima dată în poemul Minyas. La Horner nu se întilnesc însă decît ecouri extrem de vagi ale unei asemenea credinţe-Pentru el. aşa cum dorinţele lor şi-o puteau imagina. îi întîlnim întîia oară la Platon. 1 Eschil. pe care o împrumută doctrinelor Separatiştilor mistici. poeţi de mai tîrziu i-au făcut să sufere pedepse veşnice în Hades pe alţi duşmani ai zeilor. Mdnos. fără deosebire. Nu există însă nici o dovadă — şi însăşi dovada ex silentio infirmă o asemenea părere — că în epoca de înflorire a civilizaţiei greceşti a prins rădăcini în popor credinţa că în Hades existau judecători care judecau pe toţi oamenii pentru faptele săvîrşite în . cum se spune în mod discret în imnul către Demeter. dar aceasta în legătură cu o descriere a lucrurilor celor de pe urmă. Homer ştia despre poartă şi despre paznicul ei. spune Sofocle . Pindar vorbeşte în orice caz despre judecata pe care „Unul" 0 ţine în Hades (Olimpicele. dar nu mai aduce pe nimeni înapoi. care. de pildă. despre cei neiniţiaţi. Că el a devenit efectiv un personaj din credinţele populare (cum este încă şi astăzi în Grecia. Foarte curînd termenul general de „fericire" începe să semnifice lumea cealaltă . figurile judecătorilor din Hades (cărora le-a fost asociat şi Triptolem) au devenit familiare şi imaginaţiei populare. După modelul lui. 59). Radamant şi Eac. încât Hadesul. ca şi despre apele care despart Erebul de lumea celor vii. pe Ixion. căpăta un aspect mai prietenos.Hesiod îl numise „Kerberos" şi el era acum ştiut de toată lumea. într-o descriere a lucrurilor de pe lumea cealaltă. dar îndepărtîndu-se cu totul de credinţele populare. care judecă faptele săvîrşite în viaţa pămîntească. obţinută prin graţia divinităţilor ce domneau în lumea subpământeană. pe numele cărora de altfel juraseră. Binevoitori moderni. înclinat să accepte doctrinele unor teologi. a căror descriere a fost adăugată mai tîrziu de vreun poet în episodul călătoriei în Hades a lui Odi-seu. care vor ca lumea elenă să pară mai morală. Eumenidele. In fond era uşor să-ţi asiguri această soartă fericită. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să vedem în aceasta ilustrarea unei credinţe generale în ispăşirea păcatelor. în sprijinul părerii după care poezia homerică ar cunoaşte credinţa în ispăşirea păcatelor. morocănosul bătrîn Haron. ar dori să găsească printre convingerile populare ale grecilor şi credinţa puternică într-o judecată şi răsplată după moarte a faptelor şi a caracterului celui mort. ce-1 aştepta acolo ? Cei ce fuseseră iniţiaţi în mistere puteau conta pe o isupraviieţuire plăcută. pe Amfyon (despre care ne vorbeşte Minyas) şi. Despre o judecată ţinută de Hades însuşi vorbeşte Eschil '. îi transportă pe toţi cu barca sa. cărora le merge rău în Hades. care este însă orice altceva decît o reflectare a credinţelor populare din vremea sa K Mai tîrziu. cum o arată unele aluzii din literatura posterioară şi poate şi reprezentările lumii subpămîntene de pe unele vase din sudul Italiei. 2. ca şi alte elemente ale miturilor escatologice platonice.

ele puteau mai curînd să înăbuşe ideea. Pe cei care au jurat fals. pe cei fericiţi îi aşteaptă o ţară a huzurului spuneau ei. în comedia sa. Acolo unde misterele erau luate în serios. fără să examineze faptele şi viaţa lor şi nici măcar caracterul lor. Să nu uităm că Eleusis iniţia pe grecii de toate originile. Trebuie însă spus contrariul : chiar dacă grecii vor fi avut şi nutrit într-o anumită măsură credinţa în răsplata faptelor săvîrşite în viaţă. Este de aceea posibil ca în mintea multor greci ideii de justificare religioasă (prin iniţiere) să i se asocieze aceea de onestitate civică . îşi au sălaşul tot felul de şerpi şi de monştri. care împărţeau răsplata şi pedeapsa în lumea cealaltă după. şi-au lovit tatăl.viaţa pămîntească. să i se alăture şi numărul considerabil de oameni care trebuiau să ispăşească în Hades încălcarea dreptului divin. Broaştele. cum a existat odinioară. hoţul. Iar dacă nu existau judecători.. la care se făceau din cînd în cînd aluzii. cu posomorâtul lui luntraş. Dincolo de lacul aheru-sian. Aristofan ne descrie în contururi mai precise. nu exista nici judecată. ea nu a fost pentru poeţii şi publicul Atenei din secolul al V-lea altceva decît un JOG delectabil al fanteziei.). ci exelusiv cel „religios". Lucrul nu trebuie să ne mire prea mult : cele mai multe religii judecă la fel. ideea că după moarte îi va fi mai bine nu-i oferea nici o consolare. cu singura excepţie a celor pătaţi de o icrimă. ca mulţimii de nefericiţi care. „contestatorul zeilor" *.■. sau răul făcut.şi plătite faptele bune şi rele . la oare spiritul liber se putea deda în deplină libertate. a pierdut şi mîntuirea în lumea cealaltă. pentru că este iniţiat la Eleusis. în vîrsta de aur. celui care începea să-şi piardă această credinţă în urma experienţei trăite. Dar la popoarele înzestrate cu mobilitate spirituală. în apropierea căruia locuieşte . „Pataikion. Oricît de înfricoşătoare era descrierea făcută lumii de apoi de către adepţii unor secte mistice. . transferînd asupra unor greşeli de ordin moral pedeapsa cu care misterele orfice ameninţau la origine pe cei neiniţiaţi. decît Agesilau şi Epaminonda". cu prilejul unei călătorii în Hades a unui mic burghez atenian. nimic în mistere nu putea promova o astfel de idee. Este cunoscut în această privinţă cazul tipic al lui Diagoras.. Hotăritor era nu meritul civic sau moral. nu era luată prea în serios. spunea batjocoritor Diogene. poeţilor comici li se părea că o călătorie în ţara necunoscută constituie cadrul potriviit al unor acţiuni. cap. burleşti. reprezen-tîndu-1 de astă dată pe Dionysos. îi cufundă „în mlaştina" din Hades. cînd domnea Cronos. au încălcat legea ospitalităţii. în orice caz. cu totul alte criterii.. 79 şi urm. familial şi civil. va avea după moarte o soartă mai bună. numai în felul acesta ea îşi poate menţine autoritatea. neglijînd iniţierea sacră. Ni se prezintă adesea ca sigur faptul că o astfel de credinţă în răsplătirea după moarte a faptelor bune şi rele le-ar fi fost insuflată greoilor de către misterele eleusine. în chip firesc. în Broaştele (145 şi' urm. geografia lumii subpămîntene. Aristofan. Contradicţia dintre astfel de idei şi şi promisiunile misterelor nu va fi fost prea puternic resimţită tocmai pentru că ideea unei recompense pe criterii morale. 273 şi urm. Iniţiaţilor le era făgăduită o viaţă fericită pe lumea cealaltă. începînd cu Ferekrates. Separarea nu se făcea după binele 209 * Platon. neiniţiaţilor li se prevestea soartă tristă. misterele din Eleusis n-au contribuit în nici un fel la aceasta. dacă ea încolţea cumva. Gorgitis. în lumea subpământeană. că în Hades vor fd răsplătite . la morala civilă şi la evoluţia autonomă a acesteia . excludeau ideea urnei judecăţi în Hades după criteriile virtuţii şi viciului. Trecînd pe lingă mlaştina întunecată şi putredă în care zac sperjurii şi cei ce au greşit faţă de tatăl lor sau faţă de străina drumul duce la palatul lui Pluton. pe care oamenii speră să o găsească undeva la capătul lumii sau chiar în lumea aceasta. „o cetate a fericirii"2. Această idee n-a susţinut pe nimeni în Grecia în clipele grele^ Oamenii se aşteptau ca dreptatea zeilor să-i răsplătească în viaţă după faptă . misterele. morala religioasă se aliniază cu uşurinţă.

în vremile lor bune ei nu au fost nicidecum receptivi la boala infecţioasă a „conştiinţei păcatului". sînt simboluri ale unor eforturi condamnate să rămînă pe veci sterile. Gă astfel de plăsmuiri ale unei fantezii ingenioase. ei trebuiau acum. Ce le-ar fi . după acest ciclu de imagini în care Hadesul homeric apare cu transformări minime. încarnînd „imaginea strădaniilor omeneşti". să trudească veşnic turnînd din vase sparte apă într-un butoi găurit. arată cît de departe se aflau autorii lor de severul spirit teologic. scenele de martiri din tablourile etrusce care zugrăvesc infernul sau pedanteria cu care egiptenii au înfăţişat în scris şi în imagini judecata de apoi a morţilor.înalţă cîntece în cinstea zeilor subpămînteni. adusă cîndva de Kleoboia din Păros la Tasos. la pămînt. vezi Diagoras. dogme rigide şi apăsătoare. Descrierea acestei reprezentări picturale ne este cunoscută din relatarea lui Pausanias. 53 . Este aici o parodie. la looul în care Ok-nos îşi împleteşte frânghia. De severitatea mohorâtă cu care unele popoare şi-au făurit. ca plumbul. din ororile infernului nu ne este arătat nimic altceva decît demonul mâncător de cadavre Eurynomos. Nu se vede nicăieri vreun judecător care să despartă sufletele în două cete. bărbaţi şi femei. Tantal. şi de un fiu nelegiuit. căruia o vrăjitoare îi dă să bea otravă. aici evidenţiindu-se răsturnarea care s-a produs de la Nekyia Odiseei. o ţine pe genunchi. ale căror pedepse. Să revedem. care tocmai soseşte împreună cu Telos în luntrea lui Haron. care doar atinge în zbor lucrurile şi nu se prăbuşeşte. cetele eroilor şi eroinelor poemului ocupau de aceea cea mai mare parte a spaţiului. De aceşti criminali sînt despărţiţi „cei neiniţiaţi". Adversus mathematicos (împotriva matematicienilor). Aşa cum învăţau misterele. Sisif. 9. Se fac aluzii la cîmpia fluviului Lete. Pentru că nu s-au supus pînă la capăt ceremoniilor eleusine de iniţiere. puteau fi trimise în Hades. Suda. patria lui Polignot. Există în Hades şi alte locuri decît cele în care se află iniţiaţii şi necuvioşii. pe jumătate glumeaţă şi pe jumătate melancolică. Constatăm cu surprindere cît de puţin dezvoltată era în această epocă. Unde sînt însă răsplata virtuţii şi pedeapsa pentru faptele rek ? Pedeapsa pentru păcatele cele mai rele săvârşite împotriva zeilor şi a părinţilor este întruchipată de un jefuitor de temple. Lor soarele le dăruieşte lumina lu'i vie chiar şi acolo. ■locuitorii lumdi subpămîntene sînt împărţiţi în două grupe şi cel puţin mystii îşi păstrează deplina conştiinţă. din viziuni şi speculaţii trudnice. cum a remarcat Goethe. Dar ce a făcut Oknos pentru ca asupra lui să se abată soarta de a trudi veşnic fără nici un rezultat ? El este un om ca toţi ceilalţi. a făpturilor homerice ale lui Sisif şi Tantal. Păsările 144 şi urm. în epoca ce a urmat lui Homer. chiar speranţele celor iniţiaţi în mistere sînt indicate doar prin cutiuţa pe care Kleoboia. pe la jumătatea secolului al V-lea. Pictura înfăţişează momentul în care Odiseu îl consultă pe Tiresias . Justiţia răzbună toare a zeilor este ilustrată de figurile „penitenţilor" homerici : Tityos. pe care îl sugrumă propriul tată. Fantezia lor este o divinitate înaripată. o replică mic burgheză a acelei aristocraţii homerice a duşmanilor zeilor. Geata celor iniţiaţi în mistere. pe care însă măgăriţa lui i-o roade de îndată. Transformarea pe care au suferit-o. geniul lor i-a ferit pe 213 greci. de care pictorul a aflat desigur din vreo legendă locală.1 Sextus Empiricus. Cutiuţa aceasta este un simbol al iniţierilor sacre patronate de zeiţa Demeter. în adîncurile Hadesului. [211 'i Aristofan. care au neglijat misterele eleusine. mitologia 212 L infernului. dar inofensive. în sunetul flautelor ei dansează şi . Nici urmă de răsplătire a „celor buni" . ideile despre viaţa de apoi apare cu toată evidenţa în imaginea lumii subpămîntene cu care Polignot din Tasos a împodobit un perete a] sălii Cnădienilor (leshei) de la Delfi.

Ele nu conţineau nici un germene de dezvoltare ulterioară. atunci el este. prin trăsătura sa cea mai esenţială. nici un îndemn la aprofundarea problemei existenţei şi stării sufletului devenit independent după desprinderea de trujp şi. Cine spune. Religia greacă. nimic care să poată ridica credinţa în supravieţuirea sufletului la concepţia unei vdieţi nemuritoare. 3 . întemeiate pe cultul sufletelor şi împletindu-se cu unele idei homerice despre suflet care contraziceau de fapt cultul sufletelor dar nu erau resimţite ca atare. născute în orele cele mai tulburi ale culturii greceşti. este strâns legată de amintirea celor ce le-au supravieţuit pe pămînt. aşa cum o practica poporul în vremea lui p Homer. egal cu divinitatea. misterele chiar. mai ales. este el însuşi o fiinţă divină. la greci. pe care o presupune şi o garantează cultul sufletelor. cînd grija pioasă a celor rămaşi în viaţă slăbeşte. nu putea da naştere unor astfel de idei şi nu şi le putea însuşi nici dacă erau oferite de mîini străine.putut spune imaginile înfăţişând purificarea şi chinurile la cai'e ei-au supuşi păcătoşii de tot felul. pe care statul le organiza. considerîndu-le sacre. ca în groaznicul infern al lui Dante ? Este adevărat că astfel de fantasmagorii creştine despre infern s -au hrănit în parte din surse greceşti. dispare pentru sufletul celui mort elementul însuşi care îi asigura încă umbra unei existenţe. Dar aceste imagini erau plăsmuiri exaltate ale unor secte izolate sau speculaţii filosofice. Gînd această amintire se stinge. de grija. care nu aveau nimic icomun cu tendinţele ei fundamentate Poporul grec. Nu cultul sufletelor a putut naşte gîndul unei adevărate nemuriri a sufletului. religia lui. Originile credinţei în nemurire Cultul trac al lui Dionysos Credinţele populare despre supravieţuirea sufletelor celor morţi. a vieţii lui. Dacă sufletul este nemuritor. ar fi trebuit să renunţe la însăşi esenţa ei. nu poartă răspunderea pentru astfel de rătăciri. prin ea însăşi nepieritoare. de cultul pe care aceştia le consacră sufletelor strămoşilor lor. se păstrează în viaţa poporului grec neschimbate în esenţă de-a lungul tuturor secolelor următoare. acestea . veşnice. Dacă ar fi făcut aceasta. nemuritor spune divin. Continuarea vieţii sufletelor.

Dar dacă s-ar fi ajuns la credinţa că această prăpastie nu există de fapt. a nemuririi sufletului omenesc. ma. care trebuie deosebit cu totul de bQjJtă trupului. ideea caracterului divin şi. Ideea aceasta aparţine cu totul misticii. etica conştiinţei populare greceşti îşi are sursa în acceptarea liberă a faptului că forţele omului. consecinţele unei asemenea concepţii ar fi fost evidente : ea ar fi răsturnat toate principiile religioase ale comunităţiloi greceşti . ceea ce reprezintă o abatere de la regulă. oamenii şi zeii sînt şi trebuie să rămînă diferiţi între ei şi despărţiţi unii de alţii prin însăşi esenţa lor şi prin locul în care se află. anormalitatea de un fel sau altul nu este totuşi lucrul cel mai greu de înţeles. Minune era şi cînd sufletele unor muritori erau înălţate după moarte la demnitatea de erou şi dobîndeau prin aceasta viaţă nepieritoare. în împrejurări speciale. mistica a crescut pe terenul unui cult mai vechi. ne pune pentru prima oară doctrina unei comunităţi mistice reunite de cultul lui Dionysos. prin esenţa şj natura sa intimă. într-o formă clară.sînt noţiuni echivalente. a putut transmite posterităţii îndepărtate din Orient şi Occident ideea de bază a oricărui misticism autentic despre unitatea esenţială. despre caracterul divin al sufletului şi despre dăinuirea lui veşnică. Mantiea ş\ telestica * au fost profund influenţate de acest delir. Relaţia religioasă a omului cu divinitatea se întemeiază în esenţă pe această deosebire . Prăpastia dintre om şi zeu se menţinea în continuare. Şi totuşi. peste opreliştile ordinii fireşti a lucrurilor. Din seînteile care se aprindeau pentru o clipă la ceremoniile unui cult divin. care stîrnea pasiuni şi sentimente extatice. în viaţa veşnică. în ordinea divină a lumii. O prăpastie adîncă desparte lumea zeilor de cea a oamenilor. dincolo de învelişul ei mistic. de esenţă divină. mistica a înălţat o flacără puternică şi durabilă. Ca doctrină şi teorie. a sufletului nedespărţit de trup au putut pătrunde şi în credinţele populare . Efectele lui erau atît de frecvent' şi de recunoscute încît nu numai filosofii. . ci de o smulgere de esenţă divină din starea obişnuită2. acest cult urmărea să trezească gîndul nemuririi e ceea ce ne propunem să facem în paginile următoare. „posedat" (cum ni se spune)* de forţe străine — a putut căpăta o atît dcT mare importanţă ea fenomen religios. şi-a exercitat influenţa asupra unor şcoli filosofice şi. şi nicăieri altundeva atît de devreme ca în Grecia. puţin luată în seamă de religia populară şi de adepţii ei. înţelegem fără^ prea mare efort cum s-a făcut că. că prin însăşi firea lucrurilor omul lăuntric. adîncă şi neschimbată. prin însuşi acest fapt. Dar în religia poporului grec principiul de bază îl constituia ideea că. o stare de obturare a spi-' ritului conştient. o nimenea credinţa nu putea de aceea aă capete o largă răspîndire în nndurile poporului grec.'£„ chiar medicii vorbeau ca despre un fapt veţ*^ ficat de experienţă despre caracterul real' Ii despre acţiunea exercitată de acest delir r'efP gios. A lămuri cum s-a ajuns la aceasta. dar dacă ne gîndim bine. în epoca dezvoltării celei mai depline a religiei greceştii' „delirul" (mania) — o tulburare vremelnică a echilibrului psihic. a sufletului. prin care atotputernicia divină trece. nepieritoare. „provocat nu de boli omeneşti. unui al doilea tip de religie care. „sufletul" omului este de esenţă divină şi ca atare se bucură de viaţă veşnică. aspiraţiile sale spre fericire şi putere sînt limitate şi condiţionate şi sînt cu totul deosebite de viaţa şi destinul zeilor. acestea rămîneau însă miracole. preluat de la străini. pornind de aici. în prezenţa unei credinţe clar manifestate. Este adevărat că unele fabule poetice despre muritori ridicaţi la o viaţă veşnică. In viaţa spirituală a oamenilor şi a popoarelor. Claustraţi în idei tradiţionale prea înguste despre ce este lumea elenă. a demonstra în mod concret că. despre unirea urmărită pe cale religioasă a spiritului divin cu cel uman. In cultul lui Dionysos se află primul germene al credinţei în nemurirea sufletului. la un moment dat îşi face apariţia în Grecia. Enigmatic rămîne pentru . nu ne dăm totuşi prea bine sea-. şi-a găsit teren favorabil în cadrul anumitor comunităţi religioase.

a : de înţeles decît cealaltă extremă a vieţii j^?!-gioase greceşti. eterul. dar gu ca un zeu al Olimpului. cu tot ce ţine de ea. Caracterul şi cultul acestui zeu grecii trebuie să le fi cunoscut şi remarcat de multă vreme. în poemele homerice o exaltare a sentimentelor religioase je felul celei cunoscute şi generate de grecii Un epocile ulterioare sub forma delirului de esenţă divină este aproape necunoscută. fie chiar pe solul Greciei prin intermediul unor seminţii sau grupe de traci cărora le-au fost atribuite din vremuri străvechi aşezări stabile în regiuni din centrul Greciei. atît de familiară în acea ireme înGît putea fi folosită ca termen de com-oaraţie. Plşţţon. Răsuna o muzică zgomotoasă. aceeaşi rădăcină. Ea s-a răspîndit la greci în urma unei mişcări. cunoscute cel mai bine de greci şi care trem. jare abia dacă începe să se facă simţită la Ho-mer. asupra sentimentelor şi ei'4' ■ perienţelor care i-au stat la bază ne lămuri""3' îndeajuns numeroase alte fenomene simff^/111 7 La drept vorbind. Ea îşi are originea în religia dionisiacă fi pătrunde o dată cu ea. pentru întîia oară trezite la viaţă de auleţii2 frigieni. denumiri diverse. în viaţa grecească.). şi. tr. ce strălucea nemişcată ca ivwMsiŞ. ca un element nou şi străin. ariarea fluviului Hebros şi cea a lui Axios î î în zona muntoasă ce o domina. 4.]'întîlnirea dintre Glaukos şi Diomede se'vor-ţj^ţe despre „furiosul" Dionysos şi despre )v:jjitoarele" sale pe care tracul Licurg le-a gtacat prin surprindere. > era Tracia. jupă cîte se pare. Ceremoniile se desfăşurau pe înălţimile munţilor. adorat prin 'josele serbări. sunetul asurzitor al talangelor de aramă. totuŞFÎn "povestirea privitoare «. . Cultul acestei divinităţi trace era în toate privinţele în totală contradicţie cu ceea ce ştim de la Homer că a putut fi cultul divin grec. am outea chiar spune a unei răsturnări religioase. ne este mai "■Ja. liniştea şi echilibrul cu ^ţţj "L inimile şi privirile se înălţau spre prototipt1!^ f ideale ale vieţii. Dionysos. „cel care îi scoate pe oameni ~a4uninţiH1. îndeosebi la cele din sudul i. Foarte apropiat de cultul pe care frigienii — un popor aproape identic cu tracii — îl consacrau mamei sale Cibele. grecizîndu-1. este ^'"figură cunoscută.noi dfv~ felul în care această „manie religioaţî* s-a integrat în desfăşurarea obişnuită uo vieţii religioase . ele nu au coexistat în Gi nş 1 2 Ansamblul riturilor legate de iniţierea în mi tere (n. 92 Cj . Fedru. Stîrnită de această . bubuitul surd al marilor cimbale. *f£n Dar cum se împacă la acelaşi popor exaltaj% emoţională cu o atitudine şi cu o stare de sD$y ce se păstrau în limitele stricte ale echili": lui şi cumpănirii ? Contrastele acestea nu r . în întunericul nopţii.fc. Zeul pe care recii l-au numit. Sub această formă a apărut mai întîi Iş^ereci cultul lui Dionysos .. avea. Menada. printre care cele mai cunoscute grecilor erau Saboş şi Sabazios. Astfel a ajuns să fie cu-~W: at. cunoscute ce m g ş 'iau în regiunea de coastă cuprinsă între g di Zl f'.'nrlare s-au dezvoltat şi diversificat într-o i^'de mare măsură.'S Bakheios. Poemele homerice îl cunosc pe Dionysos. la numeroasele triburi traGe 1 Herodot. la lumina tremurîndă a faclelor aprinse. 79. spre zei şi spre seninăjgjfoa acestora.. El nu este nicăieri menţionat anume ca zeu al vinului. el avea un caracter absolu orgiastic. amestecate cu ele „acordurile înnebunitoarei ale flautelor prelungi. potrivit unei serii de legende ale căror premise etnografice au fost considerate de marii istorici ai secolelor al V-lea şi al IV-lea ca fiind realmente întemeiate. 2qS A- : j cia din vremurile cele mai vechi. Dio-ebc. această revărsare de >!l9V > mente. femeia „fu-r-oHsă" din cadrul cultului lui Dionysos. aceasta a fost ori-^iea tuturor sărbătorilor dionisiace de mai tîr-. fie în înseşi ţările trace pe care au trebuit să le străbată îndreptîndu-se spre noua lor patrie şi cu care au avut din vechi timpuri relaţii de tot felul. cultul lui înflorind la "'/vulaţiile trace. vecii înşişi au atestat de multe ori şi în ~J^'* se feluri faptul că patria cultului lui Dio. aşa cum era adorat în patria sa.

una cu zeul. participanţii la sărbătoare s-au deghizat. considerînd că el este voit. 2 Iar cei ce participă la sărbătoare. Mulţimea exaltată se învîrtea într-o horă sălbatică. Zeul este în mod invizibil prezent. lor era ciudată : purtau bassari. în extaz. Sa-bazios. eliberaţi de existenţa lor obişnuită. O serie de legende vorbeau despre dispariţia zeului într-o altă lume şi despre revenirea lui printre oameni. grecii lui Homer. Motivul. împinşi de un entuziasm delirant. cîn-tînd peanul. îmbrăcămintea-------------1 Eschil. iar peste ele piei de căprioară şi. Şi ei au acum deopotrivă trăsături supraomeneşti şi inumane .m. faG simţită prezenţa celui nevăzut. apare în mijlocul femeilor ce dănţuiesc. sau în orice caz aproape de adoratorii săi entuziaşti. animale sacre pentru Sabazios. Ce se auzea nu era cîntec .d. după cîte se pare veşminte lungi. Pentru a face vizibilă această transformare a fiinţei lor. Descrierile poeţilor şi reprezentările imagis-tiGe ne permit să ne închipuim cu uşurinţă Gum se desfăşurau în continuare aceste sărbători nocturne străbătute de o pasiune fanatică. X. în Edonoi. Părul le fîlfîia învolburat sălbatic. decît printr-o ast-°1 de extremă tensiune şi dilatare a fiinţei * un fel de toiege lungi împodobite la capăt cu °i de viţă sau cu iederă (n. alteori „mimi ai groazei". iar tumultul serbării îl aduce şi mai aproape. în lumea spiritelor şi sufletului. p. cuprinşi de extaz. întruGît sînt folosite 1 E de presupus că aceeaşi concepţie stă la baza sărbătorii trieterice (repetate o dată la doi ani) consacrate lui Dionysos la traci. * O dată la doi ani este sărbătorită reîntoarcerea sa. fluturînde. se numeşte el însuşi Sabos. ameţitoare. mulţimea participanţilor la serbări dansează urlînd frenetic. care imită mugetul taurului.muzică sălbatică. vîrtejul dansului tăia respiraţia pentru aşa ceva. Dansul ameţitor. ei se năpustesc asupra animalului jertfit şi-i devoră carnea crudă. sale. 2 cîntăreţi din flaut (n. le înşfăeau şi le sfîşiau. cu zeul şi tu spiritele care-1 însoţeau. şi deGi constituie însuşi scopul sau cel puţin unul din sensurile acestor surprinzătoare ceremonii. într-o teribilă supraexci-tare a întregii lor fiinţe. ale căror vîrfuri de lance erau ascunse sub iederă. întrucît în legendele despre zeul trao (getic) Zalmoxis întîlnim aceeaşi credinţă potrivit căreia zeul dispare în imperiul său infernal.a. ca însuşi zeul cel sălbatic. tr. la Strabon. 57). ei sfărîmă lanţurile ce leagă sufletul de trup şi. în costumaţia lor ei seamănă cu cei ce formează cortegiul exaltat al zeului. cum şi-1 imagina credinţa primitivă a timpurilor străvechi. Dar ce sens aveau toate acestea ? II vom înţelege cel mai bine dacă. ne vom preocupa exclusiv de efectul produs asupra participanţilor. X. Acesta era de altfel chiar scopul urmărit. lăsînd pe cît posibil la o parte toate teoriile provenite din sfere străine ale gîndirii. intenţionat. ei se simţeau ei înşişi. 470—471 (/r. la Strabon. Mai mult încă. prilejul sărbătorii îl constituia tocmai sosirea. şi aşa păreau şi celor din jur. ajungînd la paroxismul exaltării. ei sînt părtaşi la viaţa zeului însuşi. tr. pe cap. Totul ar putea fi considerat ca fiind un spectacol religios. aleargă să se contopească eu el. cum s-ar putea înţelege altfel faptul Gâ adoratorii exaltaţi ai zeului îşi dau lor înşişi numele acestuia ? Cel devenit. „cuprinşi de nebunie. pe coastele muntelui. întunericul. în mîini ţineau şerpi. 470/7] (fr. Femeile mai ales dansau în aceste hore ameţi-i toare pînă la epuizarea totală . făcute din blănuri de vulpe. Căci nu era vorba de pasul de dans măsurat în care se mişcau. încordarea extremă a sentimentelor provocată prin mijloace violente avea un sens religios. Zeul cu chip de taur. coarne. toate celelalte elemente ale acestui cult exaltat îi produceau celui impresionabil o supraexcitare a simţurilor care-1 făcea să aibă chiar vedenii. agitau pumnale sau tyrsuril. 2 Eschil. dezlănţuită. coarnele pe care şi le pun amintesc de zeul cu înfăţişare de taur GU coarne ş. Dezlănţuite. „epifania" sa. posedaţi". muzica. îşi închipuie că se află în rîndul spiritelor care roiesG cu mare larmă în jurul zeului. 57 . ele se aruncau cuprinse de un „delir sacru" asupra animalelor alese pentru saGrifi-eiu.).). p. smulgînd apoi cu dinţii carnea sîngerîndă şi înghiţind-o crudă. Participanţii la aceste dansuri se prăvăleau cu bună ştiinţă într-un fel de manie. întrucît se credea că omul nu poate intra în contact şi în relaţii cu fiinţe de un ordin superior. Nomoi. dar revir" periodic pe tărîmul celor vii. Căzuţi în extaz.

în stare de extaz. în care exaltarea îi făcea să vadă în afară ce gîndeau şi-şi închipuiau în sinea lor. vîrtejul dansului. muzica şi mai ales sunetele acelor flaute frigiene cărora grecii le atribuiau puterea de a-i „umple de divinitate" pe cei ce le ascultau. în starea de entuziasm. Problemata. preziceau viitorul. Profetesa acestui templu prezicea viitorul în acelaşi fel ca Pytia de la Delfi.i E doar bine ştiut că astăzi încă. în contaci cu lumea zeilor şi a spiritelor şi. Halucinaţiei i se asociază o stare în care durerea însăşi este resimţită doar ca o pură excitare sau alteori o insensibilitate la durere care însoţeşte uneori astfel de stări de supraexcitare. Ton. Dar ce se întîmplă este totodată mai mult decît un spectacol. sporeau desigur şi mai mult starea de exaltare . cu spiritele şi poate de asemenea. Dar acest extaz. El se întîlneşte acum în deplină libertate. Ion 534 B . 2 Platon.. de comuniune cu zeul. nu e considerat a fi o plutire fără ţel a sufletului pe tărîmul unor iluzii deşarte. ei simt şi gustă plenitudinea unei forţe vitale infinite. grecul înţelegea lucrurile literalmente în acest fel atunci cînd vorbea despre o ekstasis a sufletului în cazul acestor stări de excitare orgiastică.. Fiorii nopţii. înlănţuit cum este de trup.. acel tip de profetizare care nu trebuie să aştepte (cum o fac prezicătorii lui Homer) semne întîmplătoare ale voinţei divine.y^ f. ? '%■. . beţia deţhaşiş) provoacă vedenii şi stări de extaz re-ligîosV Celui ce se află într-o asemenea stare întreaga natură i se pare schimbată. 3 .. Acestor fenomene. de eliberare din închisoarea trupului. cei ce sînt în această stare sînt entheoi. 534 A -■-3 Platon. tot aşa cum nebunia este o ekstasis permanentă.în mod deliberat toate mijloacele menite să facă prezente făpturile stranii din lumea spiritelor. care ieşeau cu totul din făgaşul vieţii obişnuite. ei trăiesc şi sînt în zeu . prin definiţie. fiind o instituţie menită să provoace oamenilor] o stare de tensiune violentă. în Orient. în scopul unei comcmteis. ci o hieromanie. temporara alienatio mentis din cadrul cultului dionisiac. ca spirit. Cuprins de enthousiasmos el este acum lîngă zeu şi în zeu . Ştim aceste lucruri de la Herodot. ca şi sciţilor şi masageţilor. ci intră în mod nemijlocit. fumul unor plante care. deşi încă în eul lor finit. eliberat fiind de tot ce e temporal. care le plăceau mult tracilor. Totul ne pune în faţa constatării unei zguduiri violente a întregii fiinţe.-. li se găsea o explicaţie presupunîndu-se că sufletele acestor „posedaţi" nu mai erau „la ele acasă"3. Băuturi îmbătătoare.f.V ■ ": ij din trupuri. toate acestea îi puteau efectiv aduce pe cei predispuşi la aşa ceva într-o stare de supraexcitare vizionară. în starea de extaz. să vadă ce nu le este dat să vadă decît ochilor spiritelor. nu însă cînd îşi reveneau" spuse Platon2. care vin din afară şi sînt susceptibile de interpretări multiple. pentru că este neîndoielnic că înşişi actorii lui erau stăpîniţi de iluzia că trăiesc viaţa unei alte persoane. le erau cunoscute ca narcotice. în această stare elevată a spiritului. în cursul căreia condiţiile vieţii normale par a fi suspendate. La satrii din Traci a existau profeţi din neamul besilor care administrau un oracol al lui Dionysos situat pe un munte înalt. La origine. dar şi de la alţii care ne vorbesc despre mantica tracă şi despre legătura ei nemijlocită cu orgiasmul cultului dionisiac. „Numai cînd îşi ieşeau din minţi credeau bacantele că scot din rîuri lapte şi miere. departe în timp şi în spaţiu. ci ieşiseră 1 Fără îndoială seminţele cînepei (kânnabis) erau r?le ce aveau asemenea efecte. Această ekstasis este un „delir trecător". se uneşte cu divinitatea. Se ştie că haşişul este un extras din cannabis indica. cultul traC al lui Dionysos alimenta şi profeţiile celor care. desprinzîndu-se de trup. sufletul prinde puteri de oare nu ştie nimic în viaţa de toate zilele. adică într-un extaz delirant. în cursul căruia sufletul. agenţii acestei mantiei de inspiraţie divină. 21 municări directe cu lumea spiritelor. un delir sacru. în delirul religios. Acest lucru omul îl poate realiza numai în extaz. 30. li se adăuga. Aristotel.. Sigur şi lesne de înţeles este faptul că. atunci cînd „zeul intră în om" Menadele sînt. poate. în cultul entuziast al admiratorilor traci al lui Dionysos îşi are originea mantica de inspiraţie divină *. întrevede şi vesteşte ce va fi în viitor.

el aspiră. care. acela care ne e înfăţişat în poemele homerice. să i se arunce în braţe. Nu era nevoie ca omenirea să aştepte pînă la naşterea panteismului. atrăgător doar prin ineditul său. un dans frenetic. Peste tot pe pămînt se întîl-nesc asemenea „vrăjitori" şi preoţi. închis în existenţa sa individuală. calea unică prin care omul poate intra în contact cu lumea spiritelor . şamanii din Asia. care îşi pot pune sufletele în comuniune directă cu spiritele . Totuşi — cum ştim foarte bine — entuziasmul delirant al acestui cult a trezit în adîncul sufletelor multor greci ecou şi receptivitate. venind dintr-o altă lume. dar în orice caz în stadiul cel mai vechi pe care-1 cunoaştem. Chiar la popoarele de mult creştinate. au înclinaţia şi darul de a-şi înălţa conştiinţa dincolo de limitele ei individuale. aşa numiţii butio din Antile . concepţia ce le stă la bază au caracterul unor manifestări religioase ale omenirii care se produc cu regularitatea fenomenelor naturale şi care. în care „sufletele" lor s-au strămutat pentru o scurtă vreme. în structura fizică şi psihică a omului. atunci cînd a ajuns să o cunoască. pentru a simţi dorinţa de a se pierde. mai frecvente însă sînt cazurile în care numai anumiţi aleşi îşi con-strîng sufletele — care se lasă mai uşor purtate de vîrtej — prin dansuri. oricît de stranii îi erau modalităţile. decît ceva străin şi barbar. în divinitate. sînt de natură să provoace stări extatice şi vizionare. sfâ-rîmînd toate lanţurile. dansînd nebuneşte. văpaia o vreme domolită a străvechiului cult extatic se reaprinde la un moment dat şi-i face pe cei pe care-i înflăcărează să aspire spre o plenitudine divină a vieţii. Activitatea lor.şi piaje din Caraibe nu Sînt decît tipuri particulare ale unei specii prezente pretutindeni şi pretutindeni în esenţă aceeaşi. ale căror plăsmuiri. ei nu lipsesc nici în Africa. să se contopească cu ea. ca atare. angekok-ii din Groenlanda. deopotrivă fermecătoare şi înfricoşătoare. cuprins de o fervoare lăuntrică. „vracii" din Americă de Nord. omul nu mai vrea să stea doar faţă în faţă. o manifestare a unui impuls religios care apare din cînd în cind pe toate treptele de cultură şi pe toată suprafaţa pămîntului şi. venea către ei şi un sunet în care se regăseau şi care. cu puterea supraomenească pe care o ____ simte dominînd asupra lui şi în jurul lui . este menit să provoace o asemenea extremă încordare şi supraexci-tare a simţurilor. fără a aparţine părţii privilegiate a omenirii. potrivit propriei lor experienţe. dansul. pentru o clipă cel puţin. trebuie să-şi aibă originea într-o nevoie adînc resimţită a naturii umane. jucat noaptea pînă la epuizare în sunetul unor instrumente zgomotoase. în momente de supremă exaltare. cu toate particularităţile sale etnice. Acest cult exaltat al tracilor era. ele îşi întemeiază ceremoniile religioase mai ales pe acele practici. Grecul epocii homerice nu putea să vadă în toată această agitaţie. muzică şi excitante de tot felul să călătorească în lumea spiritelor şi a zeilor. religiei greceşti i-a fost străin tot ce avea asemănare cu practicile unui cult exaltat de felul orgiilor dionisiace. Repetarea automată a . de aceea. in Australia şi în insulele Oceanului Pacific. nu pot fi socotite anormale. Uneori mulţimi întregi se transpun. Oricît de străin. în toate părţile pămîntului există popoare care consideră asemenea momente de exaltare ca fiind adevăratul proces religios. le socotesG a fi experienţe reale. într-o sfioasă adoraţie. într-o stare de exaltare religioasă . La toate aceste popoare. Există populaţii întregi care.1 Poate de la origine. putea vorbi sensibilităţii general omeneşti. au aplecarea spre stările extatice şi vizionare. acest copil minune al gmdirii şi fanteziei.

2 Herodot. 95. după trecerea unui anumit timp (trei ani). Herodot ne vorbeşte despre credinţa neamului trac al geţilor că „oamenii sînt nemuritori" 2. 4. muzică. numit Zalmoxis. în felul acesta. Zalmoxis.) vor merge toţi întrun loc unde vor avea din belşug tot ce le trebuie. misticul cel mai neînfricat. şi rămîne acolo trei ani. 4. Suda. halucinaţiile pe care le au vrăjitorii diferă însă în unele privinţe. 94. se reîntoarce eliberat. este de altfel fenomenul care uneşte în esenţă mistica popoarelor de mai mare cultură şi mai bine dotate cu acest cult exaltat întîlnit la popoarele primitive. moare eul. După aceasta el se retrage într-o locuinţă subterană. sclav al lui Pitagora în insula Samos. ca în Hadesul homeric (căci o asemenea credinţă a geţilor nu ar fi însemnat pentru Herodot şi pentru cititorii săi nimic neobişnuit). Că o asemenea credinţă în „reîntoarcerea" celor morţi exista într- . vrăjitorilor şi preoţilor multor popoare li se dă numele zeităţii spre care îi înalţă cultul lor delirant. Aflăm şi că exista credinţa că mortul se va „reîntoarce" i din lumea cealaltă. Observatorii cei mai neutri confirmă totuşi că. ca motiv sau consecinţă a lui sau ca amîndouă. sălăşluieşte în Dumnezeu. cei morţi din neamul lor se vor îndrepta cîndva pentru a trăi. Geţii îl cred mort. Şi. încărcat cu daruri. îi ospătează şi îi converteşte la credinţa că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri şi că. vezi Zalmoxis. de multe ori în totală comuniune cu zeii. „devine credibil pentru traci ce le spusese Zalmoxis". Este vorba aici nu de o dăinuire fantomatică (chiar dacă limitată în timp) a sufletului. în virtejul paroxistic al dansului. Numai aşa se explică faptul că. ci de o existenţă fără sfîrşit. tr. După structura şi conţinutul imaginilor religioase ce le sînt familiare. şi alte populaţii trace. în sunetul tobei şi al fluierului. de el se leagă. ale cărui sens şi scop erau să provoace stări extatice. o viaţă veşnică3. pînă la epuizare totală . El trebuie deci să fi prevestit (ceea ce Herodot omite să ne spună. care-1 copiază) că şi el şi adepţii săi se vor reîntoarce vii. Acolo adună pe cei de rang înalt într-o sală. 4 Pretutindeni. la fel ca bacantelor exaltate din Tracia. o credinţă deosebit de puternică în viaţa şi forţa sufletului desprins de trup. Herodot. mijloace care sînt întotdeauna cele pe care le ştim de la orgiile religioase ale acestora din urmă . „Căci unde se trezeşte iubirea. întunecatul despot". la sufletul care există în toate. alături de el.94. 3 Herodot. ba chiar înlocuirea sentimentului autentic printr-o mimică înşelătoare nu sînt desigur deloc neobişnuite la manifestările religioase de acest fel. Allah hu !" 1. de divinitate . Această credinţă o aveau 1 Iri limbajul acestor mistici. sfărîmă limitele înguste ale individualităţii omului. 4. în stare de exaltare religioasă. La populaţiile trace cultul exaltat consacrat lui Dionysos nu este pentru cel care-1 compară cu altele decît o variantă a modului în care mai mult de jumătate din omenire încearcă să se apropie. fără ca Herodot să-şi dea seama de aceasta. dervişii în Orient se lasă prinşi. Ea pare a le fi făgăduit o „migrare" a sufletelor spre o viaţă veşnică în lumea de dincolo. întotdeauna însă iluzia oare-i stăpîneşte îi pune în relaţie nemijlocită. Astfel. Dar poate că această transmigrare nu era definitivă. şi prin aceasta cu totul asemănător vieţii de pe pămînt. narcotice. aţîţîndu-şi la maximum întreaga lor sensibilitate. în stări extatice nedisimulate. în patria lui săracă.' cuci ştie că iubirea ucide. Prezenţa acestei credinţe şi la geţi este limpede implicată. de absurda poveste pragmatizantă despre Zalmoxis pe care i-au spus-o locuitorii greci din Heles-pont2 şi din Pontus. In ea. n. ba chiar de regulă. Gelalcddin Rumi : „Cine cunoaşte puterea dansului. pentru a cita din multele exemple pe cel mai izbitor. ca în multe rela1 2 Lex. construită în taină. „vrăjitorii" de tipul celor de care am vorbit intră adesea. de a se pierde în divinitate. după moartea (fizică. Geţii aveau un singur zeu. deplin conştientă. Dar el reapare în cel de al patrulea an şi. 93. Aspiraţia individului de a se contopi cu zeul.practicilor tradiţionale. ca şi Pseudohellenicus. în ce scop ne-o spune în formularea cea mai spiritualizată. ar fi de aceea de aşteptat să întîlnim la ei o credinţă în suflete puternică şi deosebit de dezvoltată. aceasta înseamnă : el ştie că dorinţa vie de reîntoarcere la Dumnezeu. într-adevăr. care locuia într-o peşteră spre care. Ea nu se poate întotdeauna dispensa nici de mijloacele exterioare menite să provoace exaltarea. credeau ei. dans ameţitor. la popoarele şi la comunităţile religioase în care a prins rădăcini un astfel de cult.

Căci se pare că ei socoteau că senzaţiile şi . dincolo de durata limitată a sălăş-luirii în trupul în care este închis. reică . tot aşa cum Rhesos. vezi Iordanes. care-i pare şi lui Herodot suspectă (născocitorilor ei li s-a părut probabil plină de haz). ci din natura cultului însuşi. şi că această credinţă în „reîntoarcerea" sufletelor trebuie înţeleasă în sensul — singurul care se poate susţine fără a fi contrazis de eviMenţă — ică sufletele morţilor îşi continuă viaţa pe pămînt 'în mereu alte reîncarnări şi. Harmide. Marele preot. îl pune pe Zal-moxis în aceeaşi categorie cu ei. foarte surprinzătoare pentru autorii greci. Scopul. se numea pe sine „zeu" (Strabon. 23 şi urm. 94). tot aşa cum. asemănarea dintre cei doi zei constând în mod indiscutabil în faptul că amîndoi domnesc în lumea cealaltă peste spiritele celor fericiţi. din Pitagora un discipol al tracilor. Mnaseas îl pune pe Zalmoxis pe acelaşi plan cu Cronos (Lex. Oricine va fi fost autorul acestui . Dacă preotul actual este numit „zeu". 16. nici nvt le puteau bănui. 39). ca adevăraţi bakhoi. p. 3. identificarea preotului cu zeul pare (ca în cazurile asemănătoare amintite mai înainte) a semnala existenţa la geţi a unui cult entuziast.entuziast să existe o legătură intimă. proprie lui Pitagora. Getica. Sîntem pe deplin îndrituiţi să completăm relatările lui Herodot (4. 5. la care această relatare face de asemenea aluzie. perfect conştientă. Opusculi. de a le smulge „sufletele" din sfera obişnuită a existenţei lor omeneşti limitate pentru a le înălţa. 4. 9t>5 Şi urm. ca atare. la care tragedia face aluzii obscure (v. 297). Herj^ann. căruia îi era consacrat acest cult. Era de aceea firesc să apară ideea transformării zeului Zalmoxis — pe care încă Herodot (4. în sensul că ei se întîlnesc în peştera din munte. un eîmpj de experienţe pe care în viaţa lor cotidiană.2 . Zalmoxis apare ca sclav şi ca discipol al lui Pitagora din Samos.. Este în orice caz indubitabil că în Tracia se regăsea doctrina metempsihozei. aşa cum în pangaios locuieşte acel „profet al Iul Bachus" (devenit zeu. * Am fi îndreptăţiţi să ne aşteptăm ca între această erediinţă în nemurire a tracilor. El locuieşte acolo veşnic viu. 7. Unele indicii lasă să se întrevadă o legătură strânsă între cultul trac al lui Dionysos şi cultul sufletelor. ca spirite libere. 963 şi urm!). ea se referă poate la Licurg (vezi G. Epifâneia zeului era oare întotdeauna aşteptată după trecerea a trei ani ? Nu ştim dacă şi aceste populaţii trace organizau cu prilejul epifaniei zeului lor serbări entuziaste.basm. lucrul este clar atestat de Herodot. se poate trage concluzia că şi Zalmoxis. I. . Getica. vezi Zalmoxis). Zeul sălăşluieşte în acest munte. lucrul acesta vom căuta să-1 înţelegem nu atît din natura însăşi a zeului — pînă în prezent insuficient cunoscută —. de aceea. dar este puţin probabil că se referă la Orfeu. care este o împărăţie subpămînteană a desfătării. cădeau realmente în starea de delir sacru. pe baza aceleiaşi observaţii. potrivit cărora aceşti morţi ai geţilor merg „la demonul Zalmoxis" pentru a trăi de-a pururi. Credinţa tracilor trebuie să fi cuprins însă şi ideea reapariţiei periodice a zeului în lumea de sus. 298). 96) îl recunoscuse ca fiind un „demon autohton al geţilor" — într-un om din timpuri imemoriale (idee care apare şi la Diodor. nu este totuşi invenţie pură. [1895]. Aceste exaltări orgiastice deschideau celor care.privitoare la suflete şi credinţa tracilof in suflete . nu a fost cîndva decît preot.). 94. alţii au fost tentaţi să facă. 7. rostul acestui cult era de a împinge exaltarea participanţilor pînă' la extaz. 762 . 68) . numit acum „zeu". şi religia şi cultul lor . ci reprezintă doar o deformare evhe-merizantă a unor legende miraculoase. constituie pentru problema pe care o discutăm un fel de parabolă). Căci despre aceasta este vorba atunci cînd Zalmoxis însuşi este numit mantis (Strabon. Dispariţia lui Zalmoxis într-o locuinţă subterană este o deformare a credinţei că el îşi are lăcaşul permanent într-o peşteră din munţi. el locuieşte acolo. 297 şi urm. 298) vorbeşte destul de limpede. 7. 156 D) şi — ceea ce este strâns legat de medicină (iatrike) — la mantica implicată în acest cult. 71). care era deasupra regelui şi a statului. cum sugerează Maass ţâri de mai tîrziu. Ne-o spune relatarea lui Herodot despre înşelătoria care ar fi fost folosită de Zalmoxis (reîntoarcerea sufletelor. In fine. Dar povestea despre înşelătoria la care s-ar fi dedat Zalmoxis. Suda. sălăşluieşte „ascuns în peşterile din adîncul pămîn-tului" din muntele Pangaios. roiesc în jurul lui. asemănător „preotului lui Dionysos" la besi (vezi Iordanes. ca şi Amfiaraos şi Trofonios în peşterile lor .) . într-un „ţinut plin de peşteri" din muntele Kogaion despre care Strabon (7. sînt „nemuritoare". erou troian. Strabon. Dar ce a făcut ca de religia lui Dionysos din Tracia să se lege credinţa într-o viaţă nepieritoare şi independentă a sufletului. Origene. ca om-demon (Rhesos. Fapt este că şi o aluzie a lui Eurâpide pare a considera credinţa în reînicarinarea repetată a sufletului ca fiind tracă la origine. Despre un element entuziast în cadrul cultului lui Zalmoxis pare a fi vorba în aluzia la „medicii" lui Zalmoxis (Platon. 34. în lumea zeului şi a mulţimii de spirite care. invers.adevăr în Tracia. ideea i-a venit desigur în momentul în care şi-a dat seama de înrudirea apropiată dintre doctrina pitago(Orpheus. în Adversus Celsum.

asociate cu impulsurile aproape oarbe ee se manifestă în dansurile unui cult exaltat. poate participa la ceea ce este beatitudinea şi latura terifiantă a divinităţii. că trebuie să-ţi întorci privirile de la ea. putea fi alimentată de „experienţele" existenţei şi activităţii sale autonome în vis şi în starea de leşin. Germenii unei religiozităţi mistice pe care-i conţineau dansurile orgiastice ale cultului lui Dionysos nu s-au putut desigur dezvolta mai mult decît am arătat pînă acum la tracii aflaţi într-o seniitorpoare spirituală. despre faptul că sufletul este menit să ducă o viaţă zeească. iar cel ce murise era înmormîntat cu manifestări de bucurie. în beţia dansurilor orgiastice. la popoarele Islamului. pentru că moartea li se părea frumoasă"2. alimentând în permanenţă flacăra cultului extatic. Nici un motiv de ordin raţional nu putea întări această convingere spiritualistă mai mult decît experienţa proprie. el constituie doar substratul predispoziţiei religioase a poporului. el va trăi de acum înainte . de îndată ce părăseşte trupul pentru totdeauna. închistate într-un monoteism rigid. convingerea că sufletul trăieşte o viaţă autonomă după moartea trupului duce în cele din urmă la credinţa în nemurirea şi în esenţa divină a sufletului. nepieritoare. în convingerea tracilor că moartea este doar o trecere spre o viaţă superioară a sufletului se găsea explicaţia bucuriei cu care ei înfruntau moartea în luptă. o povară. Mai ales la traci se referă Galen cînd vorbeşte de bârbaron eniois (unii barbari) care credeau °'i to apothneskein estl kal6n (că a muri este frumos). sufletul singur. aşa cum s-a întîmplat şi atunci cînd 1-a părăsit pentru puţină vreme. în starea de sălbatică exaltare.în deplina fericire" *. pentru că. Ei nu depăşesc limita unor presimţiri incerte. departe de a se întemeia pe speculaţii filosofice. Prea bruscă era recăderea din înălţimile plăcerii gustate în extaz de sufletul eliberat de trup în viaţa searbădă pe care el o ducea în închisoarea trupului. se lămuresc abia cînd din fermentarea tulbure şi neîncheiată a practicilor cultice populare iese în cele din urmă băutura limpede a misticii. despre fenomenele schimbătoare şi înşelătoare. Un ecou al acestei deprecieri a vieţii pămînteşti. iradiind de pretutindeni. fiinţa spirituală care sălăşluieşte invizibilă în om şi nu omul întreg. chiar şi atunci cînd. Aşa s-a întâmplat atunci dnd. apropierea unei uriaşe puteri spiritualePresimţirea de o clipă devine gînd durabil abia cînd viaţa spirituală a unui popor cunoaşte o ckz voi tare independentă şi puternică. al eternităţii sale.) i viziunile pe care le avuseseră în starea de extaz erau experienţe concrete. dar care redevine una în sufletul omului — asemenea idei. care se află la baza tuturor lucrurilor. Appetitus maximus mortis.1 în Hecate (243 şi urm. Acolo unde. trăită. distincţia firească pe care toate popoarele şi toţi oamenii naivi o fac intre „trup" şi „suflet" se transformă lesne într-o opoziţie între aceşti termeni. netulburat încă de concepţiile abstracte ale unei culturi ştiinţifice. a . la care noul născut era întîmpinat de părinţi şi rude cu bocete. Ideea că viaţa de toate zilele are puţin preţ. pe care extazul îl revelase sufletului într-un moment de iluminare. deosebit şi separabil de trup. pentru ca trupul să nu pară a fi un obstacol. obiective. putea.. duce la convingerea deplină despre esenţa lui divină. va fi consecinţa acestui spiritualism exacerbat. Idei despre lume şi despre divinitate. alcătuit din trup şi suflet. 1 2 Oson kakon exapallachites eşti en pâsi eudai-monli (Herodot). Sentimentul divinităţii. aproape un duşman al sufletului de origine divină. „experimentaseră" ei înşişi în ce fel sufletul. despre fiinţa unică. această credinţă nu putea decît să sporească şi să se intensifice la cei care. ca o lumină care se desface în mii de raze. 656. scăpat de suferinţe. Martianus Capella. Dacă credinţa în existenţa unui al doilea eu al omului. pe calea despre care am vorbit. a unei străfulgerării în care intuiau. C. îl întîlnim în cele spuse de Herodot şi de alţi autori despre unele populaţii trace. care anticipa într-un fel ceea ce urma să se întîmple în vecie. desprins de trup. comparate cu existenţa fericită a spiritului liber. Li se atribuia chiar o adevărată dorinţă de a muri. dezvoltîndu-se.

sălăşluieşte în Dumnezeu"Cu mult. .ţîşnit din surse necunoscute şi s-a revărsat un curent larg de entuziasm care şi-a găsit expresia în dansurile derviştilor şi care aducea cu el doctrina mistică sufică. germenii! unei doctrine mistice care erau pînă atunci1 doar puţin dezvoltaţi în cadrul acestui cult. Prin dansul extatic care a rămas legat organic de doctrina mistică (precum solul matern de florile pe care le poartă). cînd într-un limbaj colorat şi sclipitor. doctrina este mereu împrospătată prin experienţa. pe terenul cultului extatic al adoratorilor traci ai lui Dionysos. Religia dionisiacă în Grecia. doctrină al cărei principiu director proclama esenţa divină a sufletului omenesc. se săvîrşeşte astfel „deifi-carea" celui iniţiat. care se înrudeşte foarte îndeaproape cu fenomenele religioase orientale de care ne-am ocupat mai înainte. născută cu siguranţă din profunzimile gîndirii indice. plastice. Unirea ei cu religia apolinica. dnd în cuvinte simple şi limpezi. se lasă cuprins de el . . iată ce vesteşte. cu foarte mult timp înainte. el simte şi percepe ceea ce este tot şi unio deopotrivă. Omul este Dumnezeu. ca atare. şi atîta vreme cît grecii şi-au păstrat identitatea şi vitalitatea ce le era proprie. Dumnezeu este totul. sub influenţa ideilor grecilor despre divinitate. Chiar presimţirea a ceea ce este fără sfîrşit a luat pentru spiritul grec forme precise. despre lume şi despre omenire. ei au rămas departe de exaltările misticismului oriental. şi. se produsese pe pămîntul grec o evoluţie. Dar şi în Grecia s-au dezvoltat.Cine cunoaşte puterea dansului rotat. Vălul lumii se destramă pentru oel inspirat . Pornind de aici Mosafia greacă se va încumeta să elaboreze o doctrină despre nemurirea sufletului. . Manticâ extatica. Asceza.. viaţa lui fără de sfîrşit. Este adevărat că afumici. Catharsis-ul şi exorcismul. prin sentimentul exaltat al unei forţe vitale veşnice şi infinite care ţâşneşte dinăuntru. poezia spiritualizată pe care Persia a închinat-o acestei religii a extazului mistic.

din amestecul unei mulţimi de gînduri şi sentimente proprii cu plăsmuirile aduse de credinţe străine. . Cultul lui Dionysos nu a cîştigat decît treptat teren în Grecia. o profundă aversiune instinctivă s-au împotrivit la greci vîr-tejului confuz al cultului trac — de teama de a nu se pierde într-un noian tulbure şi neîngrădit de senzaţii. Nu el oferă vinul şi nici nu stă la masă cu zeii cei mari adunaţi la Olimp. Potrivit tuturora. pe înălţimile munţilor. fie că se păstra doar în amintirea oamenilor. nu poate fi născocire pură. zeul trac nu dobîndise în viaţa şi în credinţele grecilor o însemnătate ce depăşea pe aceea a unui cult local. însuşin-du-şi-1. aşa cum făcuseră probabil şi cu persoana şi cultul lui Ares şi cu cel al muzelor. jocurilor bahice dezlănţuite. cuprinşi de o furie şi mai sălbatică. s-a constituit religia greacă. Diferitele legende relatează despre reÎ37 zistenţa şi lupta împotriva acestui cult străin şi straniu. că o repulsie adine înrădăcinată. ajungînd curînd şi în unele insule. Aşadar cultul dionisiac pare a se fi răspîn-dit. precum aducerea de jertfe umane la serbările dionisiace. In tot cursul nara-ţiei celor două poeme homerice el nu intervine nicicînd în viaţa şi destinul oamenilor. Dacă petrecerea dezlănţuită în munţi. de regii Penteu din Teba şi Perseu din Argos. Totuşi Dionysos nu apare în poemele homerice decît de cîteva ori şi întotdeauna pe un plan cu totul secundar. Ceea ce ni se spune despre rezistenţa opusă de fiicele Jui Minyas la Orhomene. exaltarea dansurilor dionisiace au cuprins toată populaţia feminină din unele regiuni ale Greciei centrale şi ale Peloponezului. Dacă aşa stau lucrurile. îmbrăcate în singura formă acceptată de tradiţia greacă străveche. şi este evident că aceasta a fost desfăşurarea reală a evenimentelor. ca un element străin. în chiar opera lui zeul poartă numele cu care acest zeu străin a devenit familiar adoratorilor lui greci. de către femeile dezlănţuite —. cărora doar artificiile mitologilor din epoca savantă le-au creat aparenţa unor evenimente ce pot fi fixate în timp. şi numai de el. cultul lui Dionysos. considerat însă a avea valabilitate istorică. fie că ea se practica încă. Este întradevăr de presupus. cultul dionisiac a pătruns în Grecia de altundeva. Unele femei refuză totuşi să se alăture consoartelor lor care se dedau. Ni se povesteşte că frenezia dionisiacă. Tăcerea lui Homer arată limpede că. în mai multe regiuni ale Greciei. Ele urmăresc să explice şi să justifice prin exemplul unui eveniment din timpurile mitice. acestea sînt legende de tipul miturilor exemplare. putea plăcea femeilor trace. la sărbători nocturne. îşi sugruma şi sfîşie în toiul delirului bahic propriii copiv în locul animalului destinat sacrificiului sau (ca Penteu) sînt ei înşişi sfîşiaţi. Nu avem cum să cunoaştem împrejurările exacte în care s-a petrecut acest fenomen . regele ţării se opune pătrunderii acestui cult delirant. ca animale dfe sacrificiu. aceste povestiri conţin şi o fărîmă de adevăr. Trebuie să admitem că în astfel de legende s-au păstrat amintiri istorice. atunci nici ceea ce spune legenda — pornind de la aceste fapte — despre rezistenţa puternică întîlnită de acest cult. în care. pătrunderii cultului dionisiac sînt fapte imprecise din punct de vedere istoric. Ici şi colo. anumite acţiuni din cadrul cultului divin. Rolu? şters pe care-1 joacă în ele Dionysos nu are nevoie de explicaţii complicate. el s-a încheiat în vremea dinainte de \nemoria istorică. Totuşi. chiar dacă nu ar exista texte care să confirme acest lucru. nu însă fără să i se opună rezistenţă. Lucrul este lesne de înţeles. din nord în Beoţia şi din Beoţia mai departe în Pelopones. ale lui Proitos la Tirint. cea mitică. Iar în ce priveşte deznodămîn-tul şi punctul culminant al celor mai multe povestiri de acest fel — cei ce se opun.Grecii au împrumutat de la traci. Cultul fanatic al lui Dionysos îi este cunoscut şi lui Homer . în acea vreme. prin care toate evenimentele reale sau întîmplătoare dobîndesc un caracter exemplar şi o valabilitate universală.

în profunzimile ei. răspândită în popor poate în urma tulburării profunde a echilibrului psihic provocate de migraţia denumită invazia dorică. Dincolo de tumultul vesel al serbărilor dionisiace pe care Atena le celebra la lumina zilei. nu putem să nu ne gîndim la fenomenele provocate de astfel de epidemii religioase. în rîndurile marilor zei ai Olimpului grec. au fost cuprinse de un adevărat entuziasm faţă de noul Gult. în viaţa grecească. apariţia lui în lumea de sus. ca mai tîrziu mişcarea din evul mediu. îşi are originea în corurile sărbătorilor dionisiace. dincolo de toate modificările şi transformările fiinţei şi caracterului său iniţial. s-a stabilit temeinic în Elada.cetăţenii greoi nu puteau accepta fără împotrivire ceva care rupea cu toate datinile şi principiile lor morale. Oraşe şi state organizează anual sărbători în cadrul cărora îl cinstesc ca zeu al vinului şi al viţei de vie. care i . s-au păstrat vestigii ale vechiului cult entuziast al cărui vacarm umplea noaptea munţii Traciei. Este însă limpede că acest cult bahic. 9 Totuşi nu chiar acelaşi vechi Dionysos trac intra. Drama. Tot astfel însă cum arta actorului de a se identifica cu caracterul altcuiva şi de a vorbi şi acţiona aşa cum ar face-o acest personaj este legată. chiar dacă a avut de învins unele rezistenţe. Femeile sînt cele eare. Artei. prin rădăcinile ei cele mai adînci. de o religie şi o biserică de un alt tip. de acea transformare pe care participantul cu adevărat entuziast la serbările nocturne ale lui Dionysos o simte în extaz a se petrece în însăşi fiinţa lui. s-a răspîndit biruitor pe continent şi în insule şi a dobîndit cu vremea. stările lor extatice se asociau cu halucinaţii şi viziuni cu caracter religios. El se elenizează şi se umanizează. în timpul nopţii. molatec şi alintat. trăsăturile principale pe care Dionysos le avea cînd a pătruns. Sînd ni se relatează că nimio nu se putea opune răspîndirii generale a sărbătorilor şi dansurilor bahice. ca dătător de forţe şi protector demonic a tot ce creşte şi prosperă în lumea vegetală şi în întreaga natură. pe care clerul o socotea „o erezie". In multe locuri s-au menţinut sărbătorile trieterice.23 ţări care s-au păstrat reiese în mod clar caracterul religios al acestei pasiuni pentru dans. O nevoie irezistibilă îi împingea pe cei atinşi de această maladie spre dans. Ghiar şi din puţinele reia. perfect constituită şi consolidată. după cîte se pare. puţin după grelele zguduiri fizice şi psihice provocate în secolul al XlV-lea de „moartea neagră" şi care nu s-a potolit secole de-a rîndul. revenirea lui din împărăţia subpămîn-teană. să fi făcut ca spiritele să devină receptive pentru tracul Dionysos şi pentru cultul şi dansurile frenetice ce-i erau consacrate ? în orice caz. care avea evident o cu totul altă înfăţişare de cît cea de zeu al vinului. şi în vremurile mai noi. cultul dionisiac îi cjă noi impulsuri. Oare şi în Grecia tot o asemenea maladie religioasă. aminteau încă de caracterul iniţial al lui Dionysos. în crepusculul înşelător al mitului nu putem decît întrezări cum a pătruns şi a avansat în Grecia religia lui Dionysos. o însemnătate şi o influenţă pe care poemele nu le puteau nici măcar bănui. „epifania" lui Dionysos. lor în primul rînd li s-ar datora faptul că el a putut pătrunde în Grecia. ca floare supremă a dragostei de viaţă. egal cu ei. Răul s-a întins astfel ca o epidemie şi eîrduri riesfîrşite de bărbaţi. Să ne amintim doar de relatările despre frenezia dansului care s-a răspîndit nestăvilită pe malurile Rinului. îi deschide orizonturi nemăsurate. ţări Întregi. în cadrul cărora era celebrată la intervale regulate. în Grecia nu s-au şters cu totul. culmea cea mai înaltă a poeziei elene. exaltarea aceasta nu s-a izbit. ca divinitate străină. a exuberanţei vitale. la fel. Chiar cei ce asistau erau tîrîţi în vîrtejul dansului sub imperiul milei sau din spirit de imitaţie. ca întruchipare divină a vieţii naturii în toată amploarea şi bogăţia ei. Dansatorii invocau numele Sfîntului Ioan sau chiar numele „anumitor demoni" . femei şi fete străbăteau dansînd ţara. stăpînul spiritelor şi al sufletelor. Unele aspecte ale sărbătorilor dionisiace de la Delfi. cu toată deliranta lor desfăşurare. ca prototip al bucuriei exaltate de viaţă. dintre care unele au cuprins. dar şi de la Atena.

. dîndu-i cititorului cel puţin o idee despre astfel de stări stranii. uneori aproape confundîndu-se. nu a fost niciodată înlocuit cu totul de farmecul mai blînd al zeului prietenos al vinului şi al sărbătorilor ce-i erau consacrate. cîntate la flaut. celebrate prin dans şi muzică şi îndeosebi prin melodiile vechilor maeştri frigieni. în ceata zeului1. prin purificări sacre. care stîrneau entuziasm în sufletele sensibile. fără nici o cauză exterioară. Un templu al lui Dionysos Nyktelios §e afla la Megara. cuprinse de delirul . în calitatea sa de „Bakheus". dimpotrivă. frenezia şi extazul caracteristice cultului lui Dionysos au putut fi la un moment dat considerate de străini ca forme specific elene ale cultului acestui zeu. Cel ce participă la astfel de sărbători „străbătînd munţii în prada freneziei bahice. desăvîrşirea procesului de instaurare a cultului dionisiac în timpuri străvechi. de delirul sacru. tot el îl potoleşte. Sărbătorile nocturne exaltate ale zeului trac. ce atinge punctul culminant. Aşa cum vîltoa-rea îl prinde pe cel ce înoată în rîu şi ca si puterea misterioasă pe care visul o are asupra celui adormit. tare religioasă.. cH supuneau unei discipline me-dico-sacerdotale. întunecîndu-le simţurile şi înlănţuindu-le voinţa şi conştiinţa. O urmare a acestei profunde exaltări bahice.se atribuia în timpurile mai noi. entuziasmul dionisiac a fost tolerat şi chiar cultivat în epoca cea mai luminoasă a Greciei. coribantism. Se aduceau acolo teribilei zeităţi chiar jertfe omeneşti. după . în Agrioniile şi Nykteliile — sărbători trieterice — care se ţineau în unele locurii în cinstea acestui zeu se păstrau. de cum intră în acest cerc magic. Poemele hesiodice povesteau deja cum rătăceau fiicele gelui Proitos din Tirint. auzea sunete de flaut. Purificarea se realizează aici . o constituie desigur faptul că în firea greacă s-a insinuat o predispoziţie morbidă. i punîndu-i capăt acum în calitate de Dionysos ■ Lysios sau Meilihios. Vechea frenezie extatică. Iar delirul bahic. slujesc şi ele „purificării" sufletului adus în stare extatică. Relatări sporadice ne vorbesc despre °raşe întregi care au fost cuprinse. . intra într-o stare de agitaţie violentă şi era cuprins de o irezistibilă poftă de dans. Aceste ceremonii nu eliminau şi nu suprimau elementul extatic. ei înşişi se transformă. Dionysos provoacă delirul sacru. Nu au dispărut nici simţul şi nici înţelegerea pentru orgiasm şi nici forţa sa de atracţie. făpturi ciudate. Nu dispăruseră nici semnele exterioare ale exaltării. în acelaşi spirit. Potolirii unei asfel de nevoi de descărcare a tensiunii psihice. cu sărbătorile frigiene. Totul li se pare schimbat. îi slujeau sărbătorile consacrate divinităţilor frigiene. de asemenea accese trecătoare de nebuu it\ Un fenomen absolut familiar medicilor şi 41 Psihologilor 1-a cqnstituit acea formă de delir cu coloratură religioasă. urme ale vechiului cult. înrudite îndeaproape. îşi înalţă sufletul. a vechiului cult trac. după însoţitorii demonici ai zeiţei frigene Cibele. care a bîntuit odinioară Grecia ca o adevărată epidemie şi care răbufnea periodic la serbările dionisiace nocturne. Din Bacantele lui Euripide se degajă încă suflul magic al exaltării entuziaste care punea stăpînire pe toţi cei ce se rătăceau în sfera puterii dionisiace. prin intermediul căruia participanţii' la sărbătoare urmăreau contopirea cu zeul şi cu cetele lui. dea. sugrumarea şi ruperea în bucăţi a şerpilor de către bacante.: prin aducerea sufletului într-o stare de exal-. integrîndu-1 ca un factor stimulator în practica cultică.. Cel care era atins de coribantism ve-. o tendinţă spre unele tulburări trecătoare ale capacităţii senzoriale şi de percepţie normale. în plină civilizaţie greacă rafinată. de „purificare" şi de însănătoşire. legenda situează . denumită. 1 La Teba şi Argos — agrioniile . pe care. ca de o epidemie. îngurgitarea cărnii crude. Ne aflăm aici în prezenţa unei dezvoltări în spirit grec şi pe solul Greciei. vraja emanată de prezenţa zeului îi fascinează şi le răpeşte orice libertate do acţiune. Ecoul puterii exercitate asupra sufletelor de orgiile dionisiace răsună încă şi astăzi din paginile acestei opere. Toate persoanele dramei sînt cuprinse. dezlănţuirile obscure şi sălbatice ale sărbătorilor dionisiace de altădată nu au dispărut pretutindeni. Povestind pilduitor r cum s-au petrecut lucrurile.

legendarul ghicitor din Pylos. în aspiraţia care-i anima de a realiza o universalitate religioasă. centrul iradiant al cultului său. vezi şi Platon. printre divinităţile mai vechi pe care le alungase de acolo. cum fusese înlăturată venerarea divinităţii htoniene care profetiza în vise. iau sub protecţia lor şi cultul lui Dionysos. Anul festiv delfic era. Melampos reprezintă. Alianţa aceasta s-a încheiat la Delfi. Probabil că acest cult devenise prea puternic pentru a mai putea fi înlăturat. Acolo. pe Dionysos şi anume pe Dionysos al sărbătorilor nocturne extatice din munţi. 7. mai mult decît orice altceva. Acest sprijin acordat religiei dionisiace de corporaţia cea mai influentă din Grecia în probleme religioase a contribuit în orice caz. chiar dacă aparţine istoriei timpurilor străvechi. în chiar templul lui era arătat mormîntul lui Dionysos. după cum. Despre aceasta nu găsim nici o menţiune în poemele homerice. Dionysos prinsese rădăcini trainice la Delfi . lîngă care preoţii lui Apollo celebrau o sărbătoare secretă. prin chiote şi dansuri ameţitoare 1. Pe de altă parte legenda vede în acest „întemeietor" al sărbătorilor dionisiace un adept al religiei apolinice: „mult iubit de Apollo" (Hesiod). Cei doi zei fac schimb între ei de epitete şi atribute . 2-t<3 dionisiac-. de la el a căpătat darul de a ghici viitorul. conciliere care este un fapt istoric. dar nicăieri cu mai mult succes şi cu rezultate mai importante decît în Attica. ci îl reglementează şi îl perfecţionează. . Apollo participa chiar la sărbătoarea trieterică consacrată lui Dionysos . cu Dionysos cel elenizat. după o lungă perioadă de împotrivire. de către Melampos. pe de altă parte. în timpurile mai noi. asocierea celor doi zei era ritît de strînsă. la răspîndirea amplă şi la înrădăcinarea profundă în religia greacă a acestui zeu şi a cultului său. că la Delfi. pînă la urmă orice deosebire între ei pare a fi dispărut. Acesta le vindeca făcînd ca exaltarea lor dionisiacă să ajungă. în timp ce tyadele alergau dezlănţuite pe munţi. în antichitate. pentru ca în cele din urmă. precum şi folosind anumite mijloace cathartice. 72 si urm. Fedru. lui Dionysos i se ofereau. pe înălţimile Parnasului. încît timpanele templului îl înfăţişau cel din faţă pe Apollo şi cel din spate 244 ± Apollodor 2. Bacantele. în apropierea lui Apollo. Nu se uitase. iniţial atît de străin de al lor. se ţine la fiecare doi ani. într-o formă legendară tipică. sacrificii şi i se închina concursul corurilor ciclice care aveau loc la sărbătoarea pentaeterică a jocurilor pytice. dar preoţii lui. Dar preoţii de la Delfi s-au deprins cu vremea să suporte vecinătatea cultului extatic al zeului trac. concilierea dintre elementul apolinic şi cel dionisiac. sărbătoarea trieterică nocturnă a lui Dionysos. care ştiu de altfel foarte puţin şi despre influenţa oracolului de . Oracolul de la Delfi este cel care a introdus acest cult în acele părţi ale Greciei cărora le fusese pînă atunci străin. ca şi lui Apollo. mai mult încă. cu fratele lui divin atît de deosebit de el. Căci într-adevăr Apollo a intrat într-o alianţă strînsă. Melampos nu suprimă cultul dionisiac. 2. cel care stăpînea la Delfi. să fie vindecate şi „purificate". e adevărat în mod inegal. lîngă peştera korykiană. este menţionat şi Dionysos. cu starea de exaltare care-1 însoţeşte. la paroxism. Aşa se faee că Herodot îl consideră întemeietorul cultului dionisiac în Grecia. împreună cu toate numeroasele femei ce li se alăturaseră. Apollo devine „stăpînul de la Delfi". pe care 1-a moştenit apoi tot neamul lui. împărţit între Apollo şi Dionysos. prin munţii Peloponesului. 2. Apollo era un intrus . la solstiţiul de iarnă.re 1 Euripide.

avea să dea mai tîrziu oracolului de la Delfi o putere şi o influenţă atît de singulare. în Grecia. Este adevărat că Homer cunoaşte preziceri făcute „după regulile artei" de către ghicitori cu o pregătire specială. Este probabil că schimbarea s-a produs treptat . de la care cei care aveau nevoie de un sfat îl aflau. Pe lîngă prezicătorii independenţi. neşcolită". în straturile sale cele mai adînci. o pură tradiţie rituală. prin care sufletul omului înălţat în sfera divinităţii dobîn-deşte puterea de a cunoaşte lucrurile ascunse. acesta e tipul de divinaţie pe care Apollo îl conferă discipolilor săi. spre exaltarea extatică. ajunsă la deplina ei dezvoltare. Dar cultul pe care oracolul de la Delfi a contribuit să-1 răspîndească. după cîte se pare. Poemul nu ne spune însă dacă exista încă pe vremea aceea la Delfi o profetesă inspirată care făcea preziceri. formînd totuşi un fel de breaslă. Această tendinţă era încă atît de puternică în momentul în care s-a săvîrşit. vreun grup de preoţi care să întemeieze şi să întreţină un oracol legat permanent de un loc şi de un templu anume. izvo-rîte din adevărate zguduiri psihice. poem în care nimic nu arată că erau cunoscute fenomenele stranii ale manticii extatice. Este vorba de oracolul din sanctuarul lui Zeus de. în orice caz cultul apolinic nu a adoptat decît abia cu trecerea vremii mantica prin inspiraţie care. entuziastă. cu cultul trac al lui Dio-nysos. In alte locuri însă. ale sărbătorilor dionisiace de odinioară. La singurul oracol dionisiac din Grecia pe care-1 cunoaştem — cel de la Amfikleia în Fotida — prezicea însă în stare de extaz un preot . la Dodona şi de cel din templul lui Apollo de la Pyto. la cererea oracolului. interpretînd semne naturale sau provocate într-adins de oameni. cultul lui Dionysos s-a păstrat în forma sa iniţială de sărbătoare nocturnă. Profeţia „spontană. la trieteriile delfice. era un cult al unui Dionysos potolit.V pretării semnelor în aceeaşi măsură în care se apropie de mantica pe care o asociem. cu oamenii care-1 consultau în stare de veghe. Mantica de natură extatică. noaptea. acolo unde mai înainte divinitatea htoniană vorbea direct în vis sufletului celui adorat. adaptat sensibilităţii moderate a vieţii de toate zilele a oamenilor şi limpezimii voioase a sărbătorilor rustice şi citadine. cultul dionisiac a păstrat. Oracolului de la Delii îi estet atribuită o înrîurvre asupra marilor probleme ale vieţii poporului» abia în Odiseea. Atena trimitea. la acest tip de oracol ne gîndim mai cu-rînd în cazul celui menţionat în Odiseea. Apollo comunica tot direct. Apollo a luat aici. sărbătorile dionisiace de la Atena abia dacă mai păstrează vreo urmă. din oare ieşeau aburi ameţitori. ci vorbindu-le el însuşi prin gura preotesei căzute în extaz. peste o crăpătură în stîn-câ. lipsit de exaltări extatice. în vis. nu prin semne obscure. nu este însă cunoscută poemelor homerice. Această mantică prin inspiraţie de la Delfi se deosebeşte de vechea artă apolinică a inter. care ştiau să descifreze intenţiile zeilor pentru prezent şi pentru viitor. Cînd-va a existat la Pyto. civilizat. îneît ceva din ea s-a transmis cultului apolinic ce-i era la origine cu totul străin. fuziunea între religia apolinică şi cea dionisiacă. ademenitoare şi ameninţătoare totodată. o solie festivă de femei alese. în cele din urmă însă. Dar totul ne face să credem că aceste obiceiuri festive ateno-del-fice nu reprezentau decît o imagine ştearsă. locul zeiţei htoniene. Dionysos nu a găsit mai nicăieri. In timpurile mai vechi trebuie să fi existat acolo un oracol pe bază de tragere la sorţi. faţă de ceremoniile. evident modelîndu-1.la Delfi. izvorîtă dintr-o stare momentană de exaltare. ca şi în alte părţi. nu a fost totdeauna caracteristică religiei greceşti. şi aceasta o singură dată. Odiseea şi chiar Iliada cunosc şi instituţii oraculare închise care garantează veracitatea şi importanţa oracolelor lor prin numele zeului de al căror cult sînt legate. din timpurile cele mai vechi. la Delfi. un oracol al Gaiei. Temeinicia tradiţiei privitoare la aceste îritîm-plări este confirmată de legenda despre templul de la Delfi care povesteşte cum 1-a ucis Apollo pe Pyton. o tendinţă. spiritul oracular htonian. Cu toată moderaţia şi îmblînzirea manifestărilor sale exterioare. De altfel. şi chiar în zona dominată de Apollo de la Delfi. Din vechiul cult trac.

4 Din adîncimi nebănuite trebuie să fi izbucnit această nevoie religioasă care a putut implanta în miezul însuşi al religiei greceşti. în limitele destul de strînse ale măsurii şi ale clarităţii. în cadrul religiei greceşti. din-tr-un impuls lăuntric. prezicătorul" (fr. cînd spune „eu". confirmată de zeul însuşi şi de experienţele pe care man-tica delfică le făcea în văzul tuturor. sufletul preotesei. de mult vie. în cultul dionisiac. efectiv. Este rîndul lui Apollo să fie. exclusiv pe cele crezute de propria lor conştiinţă. Cultul divin al statelor greceşti s-a păstrat. el. revelaţiile divine. Această credinţă este sursa oricărei mistici. că o stare de supremă tensiune îl putea ridica pe om dincolo de orizontul îngust al conştiinţei sale obişnuite.„posedat" de zeu. Entuziasmul şi extazul sînt pretutindeni. s-a consolidat acum şi în religia esenţialmente greacă. în care preoţi sau preoţesc proclamă. într-o serie întreagă de locuri sînt întemeiate oracole. o activitate religioasă. este însuşi zeul. Apollo este cel care vorbeşte despre ce-1 priveşte. oameni a căror fire se caracteriza printr-o excitabilitate sporită. asceţii. aşa se credea. va putea fi desemnat prin epitete care exprimă exaltarea şi înstrăinarea de sine bahice. intra în trupul pămîn-tesc. Cel ce trăieşte. Cum s-a răspîndit. devenit infidel faţă de vechiul său mod de prezicere prin interpretarea semnelor şi adoptînd tipul de profetizare în stare de extaz. de trup. Zeul. prezicerile care le sînt inspirate de Apollo. care mergeau dintr-o ţară în alta. care îi face să prevadă viitorul. pe experienţa graţiei divine trăite de ei. un germene mistic. o preoteasă fecioară. dusă pînă la exaltare. altfel. care nu era totuşi recunoscută de comunitatea religioasă oficială. cit şi ale prezicerii venite de la Dionysos însuşi. . Oricum ar sta lucrurile. şi exorciştii din primele timpuri ale creştinismului. la înălţimea unor viziuni şi a unei cunoaşteri fără limită. să-şi întemeieze. deasupra căreia şedea pe ?1? un trepied. credinţa. bahicul . în anumite momente. Este numit exaltatul. nu iluzoriu. locul fuziunii sale celei mat intime cu Dionysos. în starea de exaltare produsă de aburii ameţitori exalaţi de o crăpătură în stîncă. pătrunsă de spiritul însuşi al zeului. mai mult docît alţi zei. ştim fără umbră de îndoială de unde a luat Apollo acest nou procedeu. a cultului dionisiac. chiar la Delfi. cel care provoacă în sufletele oamenilor „delirul". exaltatul bahic. credinţa că sufletelor omeneşti nu le este refuzată capacitatea do a participa. în profeti-zarea extatică a preotesei de la Delfi. Dacă îl vedem deci pe Apollo. semnificativ este faptul că Eschil îl numeşte „Apollo cel împodobit cu iederă. este ceea ce zeul vrea să spună prin ea . Rare sînt relatările în care se vorbeşte despre pătrunderea exaltării extatice în cultul divin grec din vechime. ca spirit. Din acest moment. zeul atît de reţinut. sursele stimulatoare atît ale sentimentului religios. auzea. în obscuritatea acestei epoci efervescente —■ dintre secolele al VlII-lea şi al Vl-lea — vedem mişeîndu-se ca nişte umbre astfel de figuri ce pot fi comparate cu profeţii. Modelul tuturor a rămas oracolul de la Delfi. ori. „cu gura spumegîndă". O dată cu extazul mantie. Aspiraţia religioasă ele a. la viaţa divinităţii. Nimic nu-i împiedica. cîtă vreme este în extaz. îşi propuneau &ă medieze între divinitate şi individ. Acolo prezicea Pytia. atunci cînd nu a suferit influenţe străine. Apollo introduce în însăşi religia sa un element dionisiac. Ge vesteşte ea apoi. depăşi orice bariere îş} găsea îm■ plinirea pe alte cai. Apăreau oameni care. ce influenţă a avut ea în acele vremuri. să cunoască tainele lucrurilor. nu cauza ei. Pătrunderea extazului în structura bine ordonată a religiei delfice este însă doar un simptom al acestei nevoi. într-o frenetică exaltare. de mîn-dru şi de distant. neaparţinînd nici uneia din comunităţile existente şi acţio-nînd doar sub impulsul nemijlocit al graţiei divine . 341). printr-un elan nestăvilit spre înălţimi inaccesibile. putem încă afla doar din unele vestigii obscure păstrate de tradiţie. „desprins". gîndeşte şi vorbeşte în ea.

în prada delirului divin. de a preveni prin mijloace ciudate rele de tot felul. Seria evenimentelor prezise se afunda tot mai mult în trecut şi într-un trecut încă mai îndepărtat. reală. ce apărea în acea vreme. Epoca profeţilor inspiraţi era aşadar de domeniul trecutului. Dominată de dorinţa de lămurire filosofică a lucrurilor. se situa epoca în care trăiseră acei profeţi. ceea ce-i spune nu voinţa ei proprie. în ceea ce ne spun despre aceşti profeţi umbrele lăsate de o realitate cîndva foarte vie. ci zeul care a pus stăpînire pe ea şi sub constrîngerea căruia se află. fără a fi cu totul în afara cultului divin bine reglementat. a vindecării bolilor păreau a veni din una şi aceeaşi sursă. a unor altfel de profeţi inspiraţi de divinitate este unul din fenomenele caracteristice ale vieţii religioase dintr-o perioadă ce poate fi determinată. femei şi bărbaţi care străbat singuratici Grecia. sibila proclamă. care se mulţumeau să tragă oracolele scrise. Apariţia în unele regiuni ale Asiei mici greceşti şi ale vechii Grecii. nelăsîndu-se indusă în eroare de indicaţiile înşelătoare ale versurilor profetice. era familiară şi accesibilă . îi deosebeşte însă cu totul de ei felul lor de a prezice viitorul. Nu ştiinţa unei bresle îi învaţă să tălmăcească sensul unor semne pe care fiecare le poate vedea . însăşi literatura de o mare prolificitate a oracolelor bachidicosibilinice. transpus de poezia contemporană acestei epoci greceşti a profeţilor în lumea legendelor de odinioară. Ei dezvăluie ce este neştiut prin viziuni extatice pe care le au atunci cînd zeul pune stăpînire pe ei. înainte de primele evenimente pe care le preziseseră. Bachizii şi sibilele sînt pre-i zicători care. Lumea spiritelor care pluteau nevăzute în jurul oamenilor şi pe care omul obişnuit nu o simte decît prin efectele ei. dar legende care reţin. care tocmai de aceea le-au rămas în memorie. Denumirile însele : sibile. Darul sau arta prezicerii. Ce se povesteşte despre si-bile şi bachizi. prototipul unei sibile. încă în epoca profeţilor se conturează îndatoririle care au revenit mai tîrziu „prezicătorilor" şi anume de a contribui mai ales la vindecarea bolilor sufletului. care nu sînt nume proprii. în care s-ar fi păstrat prezicerile vechilor profeţi inspiraţi de zei. Se povesteşte despre un bachiz că. sînt evident doar legende. ei văd doar ceea ce vede zeul şi sufletul omenesc pătruns de divinitate. epoca în genere a profeţilor greci. perfect reale şi înfricoşătoare pentru cei ce se află sub imperiul ei. încît au apărut o droaie de profeţi de mîna a doua. într-o perioadă istorică şi anume în secolul al Vll-lea. a contribuit din plin la învăluirea darului dispărut al profeţiei într-o ceaţă mitică. Sîntem îndrituiţi să vedem. prezicînd viitorul care le este deplin cunoscut. să circumscrie vremea în care au trăit unele sibile. ci desemnează fiecare din ele o întreagă specie de profeţi extatici. în cuvinte abrupte. a purificării celui „întinat". Ei se aseamănă prin toate aceste trăsături cu tălmăcitorii homerici ai semnelor şi sînt un fel de continuatori ai activităţii acestora . atestă că speciile desemnate prin aceste apelative au existat realmente cîndva. Nu e greu să ne imaginăm care va fi fost această sursă unică a triplei aptitudini de care am vorbit. Cronologia ştiinţifică a antichităţii a reuşit totuşi. răsună încă în accentele zguduitoare pe care Eschil le-a împrumutat în Agamemnoti Casandrei. această epocă ulterioară punea atît de puţin Preţ pe graţia divină. fără a fi trimişi de vreunul din oracolele instituţionalizate. bachizi. de a da ajutor şi sfaturi la operaţiile de „purificare" religioasă. Sentimentul unei astfel de constrîngeri demonice. nu sînt totuşi legaţi de vreun templu anume şi merg acolo unde li se cere sfatul. Activitatea prezicătorului nu se mărginea la prevederea şi vestirea viitorului. adică. la Sparta. care le hărăzise odinioară sibilclor şi bachizilor darul profeţiei. o situaţie existentă. din acea epocă plină de făgăduinţe care a precedat epoca ele înflorire a filosofici greceşti. a „purificat" femeile de o nebunie care se răspîndise printre ele ca o epidemie. cristalizată în imagini. pentru noi. amintirea unor fenomene cu totul neobişnuite ale vieţii religioase a grecilor. Prin 1$ strigăte sălbatice.(hârisma). şi să le tălmăcească în stare de perfectă trezie.

Cine se atinge ÎŞal": ■4a Aii. la vindecarea după o boală. la origine şi în esenţă. din afară şi care se putea răspîndi ea otrăvit ai unei boli contagioase.u stat în preajmă. Cathartica este şi ea. nu era cîtuşi de puţin „în inima omu-Irii" . el trebuie să lină. ea se lipea de om ca un lucru străin. Nunta prilejuieşte o serie de rituri. O asemenea interpretare. nociv pentru om . „Impură" este şi icel ce a atins-o..>asă. această dezvoltare a fost motivată de formarea unei „conştiinţe" mai profunde şi mai sensibile. într-o faza. a catharticii face' însă cu neputinţă înţelegerea sensului şi caracterului ei real. Nu era vorba de aşa ceva nici cînd urijfieări rituale erau socotite necesare după eun vis >rău. inţa autorilor lor. Prin înseşi origivw> şi natura ei. ca thartica s-a aflat adesea în rivalitate sau î conflict şi doar rareori în acord deplin cu morală de sine stătătoare. întemeiată pe cer' ţele unei legi morale aflate deasupra voinţei şi bunului plac personal. „pocăinţă" din •artea ucigaşului isau hotărârea sa de a se îndreptan Nici nu putea fi altfel. cathartică nu are nici o leg«$}Jfâg cu morala. latura morală a întâmplării. untric. din rîuri sau din mare). ne îndrituieşte să tragem această concluzie Ceremonii de „purificare" însoţesc vi omului în tot cursul ei. ea ocupa locul pe care. avansată de dezvoltare a culturii poporul». blănuri de animale. numai apropiin.El acţionează în chip .<tr> 1 rea şi vărsarea de sînge. care apăsau eoni.Purificarea celui care a vărsat sînge se situa pe aceeaşi Inîie.Ea era indispensabilă şi pentru cel care Bcisese un om în luptă dreaptă.. purificatoare . a mijloace-xterioare ale abluţiunii (cu apă de la e. pentru apă şi foc.. despre „macularea" ce ameninţă de pretutindeni şi despre procedeele unei arte religioai a purificării sînt principalele simptome ale pi' taţii înfricoşate care. sin-■ rul care se leagă de religie şi asupra căruia • îşi exercita puterile tămăduitoare. de locurile în care sălăşluiesc. în epoca posthomerict. Există n neam al spiritelor care. imperiului demonilor.şi atingînidu-1.. ele îi pot provoca boli. Profetul purificator acţionează ca un exorcist care-l eliberează pe suferind de duhurile rele care-1 împresoară. a vreunei pete morale. ale fricţiunii sâfi K ale distrugerii elementului nociv (prin folr^au chiar numai prin fuimigaţii). Tot ce ştim despre exerciţiile cathai. să considerăm ev. după vreo întâmplare mdracu-. pentru reuşita deplină a „purificării". simţea nevoia să recurgă şi la alte leacuri deal cele oferite de cultul moştenit din strămoş^ Dacă ne gîndim la faptul că acum purificară era socotită necesară şi itru fapte ca ucie. de altfel foarte agreată. °^Şe în felul acesta nimicit un element . delir şi tot felul de alte rele. îl fac pe om impur şi-1 pradă forţelor malefice. ori cînd aceste purificări •u cerute de daţii:-Msacre sau profane. acţionează ca exorcist. impur este mortul şi tot ce i-p. deasupra chiar a vo • inţei puterilor demonice. el alungă spiritele. vina sau lipsa de vină a făptaşului nu erau luate în seamă sau nu contau . dornice să se purifice de petele „păca-r tului" pe căi religioase. abatere a influenţelor nocive care vin clin lumea spiritelor. după datinile sacre. Cînd îşi propune să vindece boli. cade în puterea lor . Practicarea catharticii nu se leag nu este stimulată de nici o idee de greşe de nici un sentiment al vinei şi răspunderii )j»f prii.prezicătorului care-şi exercita profesiunea în stare de extaz. care în poemele homerice abia încep să-şi facă apariţia. sîntem lesne tentaţi să vede' în dezvoltarea luată de cathartică un capii al istoriei moralei greceşti. cu ceea ce am numi vocea jt ^y^6 inţei.Este evident că prin toati aceste acţiuni purificatoare nu se ă ■ştergerea. de jertfele ce li se aduc. de o eficacitate supranaturală. impur este şi copilul % născut. ouă) etc.jinos. dacă atin-'eai jertfe destinate htonienilor sau monu-a«/nte ale morţilor. Într-o epocă mai tîrzie. De purificarea se realizează prin folosi->rectă. Căci „pata" care tPebuia să fie înlăturată în aceste cazuri prin r^loace religioase. nici măcar simbolică. chiar în cazul unui omor premeditat nu se cere. Constituirea şi proliferarea ideilor. ale ab-"O&î^Şiei (cu lînă. fără intenţie şi premeditare . pen-casă şi cămin. dat fiind că poate fi atins doar prin »jioace religioase. deţine morala născută dintr-un sentimenr.

ei şi căminele lor. Ijigenia în Taurida. luînd forme terifiante. după ce au slujit pentru „purificare". e de faţă şi cînd sufletul se desprinde de trup. erau şi acei ţapi ispăşitori. şi-a câştigat o recunoaştere generală. după ce a fost obiectul veneraţiei unor culte locale. erau în timpurile mai vechi înjunghiaţi. teama superstiţioasă de lumea spiritelor invizibile care-i împresoară neliniştitor şi caută să-i atingă îi făcea de fapt pe oamenii să ceară ajutorul preoţilor purificatori şi expiatori pentru a alunga imaginile înfricoşătoare produse de propria lor fantezie6 Ceea ce urmăreşte prin „purificările" sale cel înzestrat cu darul de a vedea dincolo de lucruri este să abată intervenţiile în viaţa omului ale spiritelor malefice ce populau. corespondentul ei masculin. împreună cu subpămînteanul Hermes. Ea se arată adesea omului noaptea. schimbătoare şi instabile ca vedeniile din vise. Cînd vărsarea de sînge omenesc impune o „purificare". la mohorîtele ceremonii cultice consa-'5 erate morţilor. . la înmormîntâri . abia tîrziu. pentru aceasta el toarnă pe mîinile ucigaşului sîngele unui animal. care presupun întotdeauna -existenţa unei fiinţe nevăzute căreia îi sînt adresate şi care le aude. 1223 şi urm. la naştere. al căror sunet are puterea de a goni spiritele. o creaţie a fanteziei religioase . Că mijloacele de purificare pe care oamenii le foloseau în viaţa lor particulară. Cînd un suflet se uneşte cu un trup. ca un semn rău. Ea găseşte însă drumul spre oameni mai uşor decât alţi htonieni. Ea nu urmărea să împace o conştiinţă incipientă a greşelii săvîrşite şi nici să dea satisfacţie unei morale mai exigente . Despre Hecate se cirede — şi este acesta un ecou ' al unui cult străvechi practicat lîngă căminul casei — că-şi are locuinţa .. lapidaţi sau arşi în oraşe ioni-ene. în acest caz purificarea şi-a păstrat caracterul de jertfă prin substituire (a animalului în locul ucigaşului). Hecate este o zeitate htoniană .. după credinţa greacă. (Gorgo). şi a pătruns în cultul divin public al unor oraşe.în adîncul căminului" ' . o arată limpede obiceiul ca. pentru a se elibera. de care zeii cereşti se feresc. Jertfe cerute de mînia celor nevăzuţi. acei nefericiţi care. Acest cult domestic poate fi o moştenire din timpurile străvechi când relaţiile cu htonienii erau familiare şi oamenii nu se temeau de „impuritatea" unor astfel de relaţii. şi chiar la Atena. ea este în apropiere . „pentru purificarea oraşului". mijloacele de purificare sînt identice cu jertfele aduse _________ 1 Euripide. ea este venerată alături de zeii domestici „lăsaţi de strămoşi" 2. poemele homerice n-o pomenesc niciodată . evident. dar numai în puţine locuri a depăşit limitele cultului domestic. menite astfel să şteargă .pata" ce apăsa asupra unui întreg oraş. deosebit de cunoscută este Hecate cu ceata ei de spirite. mînie care este însăşi pata ce trebuie ştearsă. atunci cînd în cursul operaţiunii de purificare intonează epode şi formule de descîntec. despre care se povestea în popor —■ Gorgyra.se simte în largul ei printre morminte şi pietre funerare. reşedinţa ei se află în lumea subpămînteană. erau considerate ca sacrificii aduse acestor puteri. în vremurile care au urmat Hecate a fost oea care conducea şi punea în mişcare fantomele şi strigoii. particular. Ea este. preotul o realizează ^alungind omorul prin omor" *> . ■ Ea este stăpâna sufletelor legate îftcâ de lutnoa pământească. sufletelor sau chiar cu „ospeţele Hecatei"-Vedem aici foarte lămurit icare sint de fapt influenţele pe care cathartica năzuia să le înlăture. Numele multor spirite feminine ale infernului. Este potolită astfel mînia celui ucis. sau în singurătatea toropitoare a arşiţei de la amiază. adică spiritele care trimit boala. Astfel folosite. lumea demonilor. Practicile cultice ce-i sînt consacrate se feresc de lumina zilei. de puterile nevăzute. ca şi mulţimea de concepţii fantastice şi înfricoşătoare care Iii se asociază. aceste mijloace să fie duse la răspîntii şi lăsate spiritelor malefice care bîntuiau acolo. cu prilejul sărbătorii targeliilor sau în alte împrejurări excepţionale. Printre ele. atunci cînd loveşte instrumente de aramă.evident ca atare atunci cînd alungă prin acţiunea sa bolile.

Mormo, Lamila, Gelo sau Empusa, spectrul de la amiază — desemnează în fond doar diversele apariţii şi metamorfoze ale Hecatei. Cel mai mult îi place să apară la răspîntii noaptea, la lumina palidă a lunii ; nu singură, căci îşi are „cortegiul său", slujitoarele sale, care o însoţesc. Sînt sufletele celor care nu au avut parte de înmormântare şi de riturile ei sacre sau care şi-au .pierdut viaţa prin violenţă sau au murit înainte de vreme. Astfel de suflete nu au pace după moarte ; ele zboară purtate de vânt împreună cu Hecate şi cu câinii ei demonici- Nu fără motiv asemenea plăsmuiri ale imaginaţiei ne amintesc de legende ca aceea a vânătorului sălbatic şi a haitei sale furioase ce se întâlnesc la multe popoare în timpuri mai noi. Aceeaşi credinţă a iscat, aici ca şi acolo, aceleaşi imagini, care se lămuresc reciproc. Aceste spirite, care rătăcesc noaptea, îi „pîngăresc"
1

Euripide, Medeea, 395 şi urm. 'J

Teopomp, la Porphyr., De absiinentla, 2. 10 (p. 140, ii. 9)

pe toţi cei cărora le ies în cale, le aduc nenoroc, coşmaruri, vedenii nocturne înfricoşătoare, delir şi epilepsie. Lor, acestor suflete neliniştite, şi stăpînei lor Hecate li se aduo în ultima zi a lunii, la răspîntii, „ospeţele Hecatei" şi li se aruncă cu faţa întoarsă resturile sacrificiilor lustrale pentru a-i ţine departe de locuinţele oamenilor ; tot astfel Hecatei i se aduo pentru „purificare" ca jertfe „apotro-paice", cîini înjunghiaţi. Tot felul de alte idei oribile se leagă de aceste credinţe; ele sînt una din sursele din care, adăugîndu-li-se alte numeroase fantasmagorii greceşti şi străine, s-a format fluviul tulbure al superstiţiilor şi spaimelor care a umplut întreaga antichitate tîrzie, tot evul mediu, şi chiar timpurile mai noi. Unii căutau ajutor şi ocrotire la cei ce preziceau viitorul şi la preoţii purificatori care, în afara ceremoniilor lustrale şi a invocaţiilor, le veneau în sprijin şi cu o serie de prescripţii ciudate, întemeiate la origine pe logica specială a superstiţiilor iar apoi transmise şi păstrate ca formule magice, atunci cînd sensul lor era de mult uitat. Pe alţii o curiozitate înfiorată îi împingea să încerce să se apropie şi mai mult de tărîmul spiritelor ce-i împresurau şi despre care atîtea legende povesteau lucruri miraculoase. Ei fac să apară prin incantaţii sufletele rătăcitoare şi chiar pe Hecate însăşi, vrînd prin puterea farmecelor, să-i silească să le împlinească dorinţele sau să le facă rău duşmanilor. Ge făgăduiau vrăjitorii şi exorciştii era îndepărtarea sau atragerea prin formule niagice a acestor făpturi ce veneau din lumea spiritelor, li susţinea credinţa oamenilor, dar este greu.de crezut că, pentru a-şi ţine făgăduielile, ş^u obţinut do la înşelătorie şi de la alte fa,pţe necurate, UjiuaiO'^f Nu cunoaştem mişcarea mantică şi cathartică şi modul în care ele au evoluat decît din epoica degenerării lor. în descrierea acestor aspecte ciudate şi lăturalnice ale religiei greceşti, pe care am schiţat-o mai înainte, a trebuit să folosim trăsături din imaginile pe care ni le-a lăsat despre ele o epocă poslterioară mantiei! şi cathantioii. Alături de o ştiinţă care-şi îndrepta în chip serios privirile asupra motivelor reale, interne, ale fenomenelor şi transformărilor care se petrec în lumea şi în viaţa limitată a omului, alături de o medicină care cerceta lucid şi circumspect condiţiile vieţii omului sănătos şi a celui bolnav, cathartică, mantica şi mulţimea de idei fanteziste cărora le-au dat naştere s-au păstrat vii şi active în largi cercuri ale poporului rămas la vechile lui credinţe, ca moşteniri ale unor concepţii depăşite, considerate ide cei .cultivaţi, oare se eliberează de prejudecăţi, ca fiind un maldăr revoltător de vechituri şi de înşelătorii ale preoţimii ahtiate de bani. Dar această plăsmuire a impulsului religios nu a putut fi privită aşa de la început, din momentul în care ea şi-a făcut apariţia. O mişcare de care oracolul de la Delfi s-a preocupat intens, căreia statele greceşti i-au permis să-şi exercite influenţa asupra dezvoltării instituţiilor lor religioase, nu a putut să nu se bucure o vreme de deplina recunoaştere a dreptului ei la existenţă. Ea a răspuns desigur nevoilor unei epoci în care intuirea complexităţii existenţei şi a formelor ei în continuă schimbare se mulţumea încă cu o explicare de ordin religios a tuturor acestor mistere şi putea crede în mod serios că unor aleşi le era dat să

pătrundă în lumea spiritelor care învăluie, nevăzută, toibul. Fiecare epocă îşi are idealul ei de „înţelepciune". A existat o vreme în care modelul,, înţeleptului", al omului ce se ridica prin resursele proprii la o înţelegere supremă a lucrurilor şi la puterea spirituală, era reprezentat de unele mari figuri în care părea a şe întruchipa pe deplin concepţia cea mai înaltă despre ştiinţa şi puterea de a acţiona a vizionarului extatic şi a preotului purificator. în relatări semilegen-dare, în care epoci mai tîrzii au păstrat amintirea vremurilor dinainte de perioada cercetării filosofice a naturii, se vorbeşte despre mari maeştri ai unei înţelepciuni misterioase, cărora li se atribuie mai mult puteri magice cîecît o înţelegere raţională a principiilor obscure care guvernează natura. Ei au dat totuşi — fapt ce reiese chiar din puţinele date pe care ni le oferă tradiţia — prin opera şi activitatea lor impulsuri gîndirii, care să le justifice teoriile. Nu-i putem numi nici filosofi şi nici precursori ai filosofiei greceşti, întrucît privirile lor se îndreaptă într-o direcţie, de care spiritul filosofic a considerat că este sarcina sa cea mai importantă să se îndepărteze, pentru aşi dobîndi libertatea, lucru pe care 1-a şi făcut în deplină conştiinţă, chiar dacă cu ezitări şi momente de regres. Ed se situează în1 rîndurile vrăjitorilor şi exorciştilor care, în zorile istoriei culturii, îi precedă pe filosofi, reprezentînd, în felul lor primul tip de oameni care cercetează natura. Cu toţii aparţin clasei vizionarilor extatici şi a preoţilor ce oficiau ceremoniile lustrale. De la hiperboreeni, din ţara îndepărtată în care Apollo dispărea iarna, a venit, potrivit legendei, în Grecia, trimis de zeu, un om sfînt, Aharis, care n-avea nevoie de hrană. In mînă cu săgeata de aur, semnul caracteristic al misiunii sale apolinice, el străbătea ţările alungind bolile prin sacrificii magice şi prevestind cutremurele şi alte nenorociri. Şi în vremurile ce au urmat se mai vorbea de proptii şi „purificări'' ce-i erau atribuite. Pindar, Care 1-a pomenit, îl aminteşte (fr. 271) şi pe 159 ^Hsteas Aristeas, un om cu vază în oraşul
Ml li

său natal Prokennesos, avea darul magio de a cădea în extaze prelungite. .Cînd sufletul, „luat de Phoibos", îi părăsea trupul, el apărea, ca al doilea eu al său, în locuri îndepărtate. O dată apăruse, în suita lui Apollo, la Metaponit ; în amintirea prezenţei sale şi a uimirii stîrnite de profeţiile sale inspirate, i s-a înălţat o statuie de bronz în piaţa oraşului. Printre alte fig-uii de acelaşi gen se distingea Hermotimos din Glazomene, al cărui suflet putea părăsi trupul „timp de mulţi ani", pentru a reveni din călătoriile sale extatice înzestrat cu cunoaşterea profetică a viitorului. în cele din urmă duşmanii au ars trupul lui Hermotimos ce zăcea lipsit de suflet şi astfel sufletul lui nu s-a mai întors niciodată. Maestru neîntrecut printre toţi aceşti oameni cu puteri magice a fost, potrivit tradiţiei, Epimenide. Originar din Creta, un vechi centru al înţelepciunii cathartice, el îşi însuşise această înţelepciune în cadrul cultului consacrat lui Zeus cel subpămîntean. într-o versiune legendară, ni se povesteşte despre lunga lui şedere în peştera tainică a lui Zeus de pe muntele Ida, despre relaţiile lui cu spiritele întunericului, despre postul sever pe care 1-a ţinut, despre extazele sale îndelungi, apoi despre faptul că, perfect instruit în „înţelepciunea entuziastă", a reapărut din singurătatea în care se retrăsese. El a cutreierat apoi multe ţări, practicînd arta sa tămăduitoare, prevestind oa ghicitor extatic viitorul, expli-eînd sensul ascuns al evenimentelor trecute şi alungînd, ca preot purificator, relele trimise de demoni pentru fărădelegi deosebit de crunte. Activitatea cathartică a lui Epirhenide era cunoscută şi la Delos şi în alte oraşe. Neştearsă a rămas mai ales amintirea felului în care el a condus, la sfîrşitul secolului al VH-lea, la Atena, ritualul expiatoriu al crimei mîrşave săvîrşite împotriva partizanilor lui Cilon. Prin ceremonii „eficace" pe care le învăţase la sursele înţelepciunii secrete, prin sacrificii de animale şi de oameni, el a potolit mînia spiritelor subpămîntene ofensate, care „aruncau o pată" asupra oraşului şi-i aduceau nenorooiri. Nu este lipsit de sens faptul că tradiţia poste-rioară, fără a se preocupa de aspeGtele crono-

logice, îi pune pe toţi cei amintiţi mai sus în legătură cu Pitagora şi cu discipolii săi, iar pe cel mai tînăr dintre ei, pe Ferekydes din Samos, îl consideră chiar a fi fost învăţătorul lui Pitagora. Nu filosofia lui Pitagora, dar în orice caz practicile comunităţii pitagoreice îşi au rădăcinile în concepţiile acestor oameni şi ale epocii care-i venera ca înţelepţi, în ceea ce s-ar putea numi doctrina lor. Urme răzleţe ne permit să presupunem că ideile conducătoare ale activităţii şi vieţii acestor vizionari, care nu erau totuşi doar practicanţi ai unei religii magice, năzuiau să se constituie într-un sistem unitar. Nu ştim în ce măsură între imaginile fantastice închipuite de Epimenide şi de Ferekydes despre lume şi despre zei şi activitatea lor exista vreo legătură. Cînd însă ni se spune despre Hermotimos că, la fel ca mai tîrziu compatriotul său Anaxagora, recunoştea existenţa unei deosebiri între „spiritul" pur şi materie, este limpede că această teorie decurgea din „experienţele" sale. Extazurile sufletului pe care le trăiseră Hermotimos însuşi şi vizionarii extatici din toată această epocă duceau la ideea că posibilitatea despărţirii sufletului de trup şi a unei existenţe superioare independente a sufletului ar fi deplin demonstrată. Iar trupul, pus în opoziţie cu sufletul ce năzuieşte spre libertate, nu putea să nu apară ca un obstacol, ca o frînă ce trebuie înlăturată. Concepţiile despre „întinarea" şi impurificarea care ameninţă de pretutindeni, alimentate de doctrina şi de activitatea numeroşilor preoţi care propovă-duiau expierea — printre care ştim că Epime-261 nide a fost cel mai de seamă —au impregnat treptat însuşi cultul public cu ceremoniile lustrale într-o atare măsură, încît se putea crede că religia greacă era pe cale să devină, reînviind şi dezvoltînd idei religioase străvechi, aproape uitate în epoca homerică, o religie a purităţii, un fel de brahmanism sau zoroastrism occidental. Cel familiarizat cu ideea opoziţiei dintre trup şi suflet ajungea aproape în mod inevitabil, mai ales dacă era pătruns de concepţiile cathartice şi le practica, la ideea că şi sufletul trebuie „purificat" de trup, ca de o piedică ce-1 întina. Devenită aproape populară, această idee se întîlneşte în unele legende şi formulări, în care nimicirea trupului prin foc este socotită şi numită „purificare" a omului. Acolo unde această idee, în totală opoziţie cu concepţia homerică despre raportul dintre trup şi suflet, pătrundea mai adîno, era firesc ca ea să devină un îndemn la pregătirea purificării sufletului prin negarea şi dispreţuirea trupului şi a instinctelor sale. Se dă astfel impuls unei morale pur negative, care urmăreşte nu să transforme dinăuntru voinţa, ci numai să îndepărteze de sufletul omului relele din afară care-1 pot tulbura şi întina, unei morale teologico-ascetice de tipul celei care ~~ă "=c!evenlt mai" tîrziu caracteristică pentru o importantă mişcare spirituală a lumii elene. Oricît de puţine şi de fragmentare sînt ştirile pe care le avem despre înţelepţii acestei epoci prefilosofice, ele ne permit totuşi să deducem că înclinaţia lor spre asceză — vădită în postul practicat de Abaris şi de Epimenide — decurge din însăşi orientarea lor spirituală. Gît de departe au mers pe acest drum ne este fireşte cu neputinţă s-o spunem. Idealul ascetic nu a fost absent nici în Grecia. El rămîne însă la greci, oricît de adînci rădăcini ar fi prins în unele locuri, un element străin, adoptat de spiritualişti entuziaşti, dar, faţă de ideile generale despre viaţă, un lucru paradoxal, aproape o erezie. Religiei publice nu-i lipsesc cu totul germenii unei morale ascetice, dar asceza nu s-a dezvoltat deplin în Grecia decît în cadrul unor minorităţi care se izolau în conventicule închise care aveau o orientare teologică sau filosofică. ,,înţelepţii", a căror imagine ideală ne este dată de legendele privitoare la Abaris, Epimenide ş.a., nu erau, ca indivizi, departe de idealurile ascetice. Curînd şi-a făcut apariţia şi încercarea de a întemeia, pe baza acestor idealuri, o comunitate.

care subliniază concordanţa dintre anumite precepte ascetice ale preoţilor egipteni şi cultele secrete ^orfice şi bahice". constituiţi în comunităţi. presupus a fi întemeietorul comunităţii orfice. alături de demult ele-nizatul Dionysos. El şi-a găsit de aceea adoratorii în cadrul unor comunităţi care îl cinsteau după legile lor proprii. ' îuUii ■ Orhcn în legătură cu comunităţile orfice şi cu obiceiurile lor nu avem nici o mărturie mai veche decît cea a lui Herodot (2. după riturile din patria lor. acestea erau de fapt egiptene şi pitagoreice. zeul comunităţilor orfice. figură legendară a artei trace a cîntecului. care venerau. Dar în această nouă ipostază. Că orficii greci îl venerau într-adevăr. adică organizate după model egiptean de Pitagora sau de discipolii săi . în numele lui Orfeu s-au reunit adepţii unui cult special. nu mai era un străin pe pămîntul grec . un membru demn al Olim-pului greo.! ii ni': Hi. tolerate de stat. După părerea istoricului. Pentru viaţa ■ . despre comunităţi închise care. este socotit a fi şi cel care a instituit ceremoniile iniţiatice dionisiace. chiar dacă localnicii nu erau nici ei excluşi. Herodot auzise deci vorbin-du-se fie la Atena. ei practicau un cult pe care cultul oficial al zeilor nu-1 cunoştea sau îl repudia. el putea părea înstrăinat de el însuşi adoratorilor vechiului zeu trao Dionysos . aşa cum restabiliseră cultul neîmblînzit al zeiţelor Bendis şi Kotyto. ei se reuneau pentru a-i aduce un cult în cadrul căruia îşi puteau găsi expresia deplină vechile concepţii ale religiei patriei lor. Un nou val venit din nord îl readucea astfel. pe Dionysos. Dionysos însă. venit din Tracia el se limpezise şi se maturizase sub soarele umanităţii greceşti şi devenise un zeu gree. recunoşteau originea tracă a credinţei şi cultului lor şi-1 venerau pe Bakhos. care se ţineau departe de religia practicată în mod public. mai presus de toţi ceilalţi zei. în cele mai multe cazuri. fie altundeva în călătoriile sale. luîndu-şi numele de la Orfeu. o dovedesc limpede resturile de care dispunem ale poeziei teologice create de ei. de străini. Orfeu însuşi. ele nu au putut fi deci instituite înainte de ultimele decenii ale secolului al Vllea. în oraşe existau multe şi felurile comunităţi j închise de acest fel. cel al lui Dionysos . Nu ştim dacă tracii au fost cei care au restabilit pe pămîntul Greciei vechiul lor cult al lui Dionysos.81). Era vorba.j. tocmai de aceea. pe vechiul zeu trac pe care cultul oficial nu mai avea nici forţa şi nici voinţa de a-1 asimila. zei străini. stăpînul vieţii şi al morţii. despărţindu-se de cultul oficial. zeul trac.

ştiind mai ales că la curtea lui Pisistrate îşi desfăşurau activitatea doi oameni chemaţi din Italia meridională şi care erau socotiţi a fi autorii unor poezii orfice (Zopyros diii Heracleea şi Orfeu din Crotona). Nu putem înţelege altfel relaţiile reciproce ale orficilor. s-a iniţiat el oare în concepţiile acestora ? Sau. De această năzuinţă este pătrunsă şi poezia religioasă orfică. Vechiul cult trac al lui Dionysos. modului de a simţi al grecilor. se desfăşurau tumultuos noaptea sub bolta vastă a cerului.întemeietorul comunităţii orfice la Atena. adică înainte de acea epocă crucială. Majoritatea acestora este însă atribuită unor oameni a căror patrie se afla în Italia meridională şi în Sicilia şi care întreţineau legături mai mult sau mai puţin evidente cu cercurile pitagoreice. fără însă a putea merge pînă \z\ capăt pe acest drum. 5. Cum s-a încadrat acest cult în limitele înguste ale vieţii citadine este greu să ne imaginăm. Se spune că Onomakritos. tot în această epocă. după cum este probabil că Onomakritos . atunci întreaga doctrină orfică ar trel ) Pîţusanias. în mijlocul naturii sălbatice. orficii ne sînt cunoscuţi numai ca membri ai unor comunităţi închise. l-au readaptat pe zeul trac. bui să fie impregnată de concepţiile specifice ale şcolii pitagoreice. Din ce loc a pornit. In rămăşiţele poeziilor orfice nu găsim însă. nimic care să nu fi putut ajunge la orfici decît din sursă pitagoreică. devenită centrul comun spre care afluau convergent toate aceste mişcări. îl întîl-nim pe Onomakritos şi printre autorii de poezii orfice. ceea ce nu înseamnă neapărat că el s-a născut acolo. Nici metempsihoză şi formele pe care ea le-a luat nu au neapărat această origine. prezicătorul care trăia la curtea lui Pisistrate. crescuţi în ideile religioase ale patriei lor. în care gîndirea mistică a dat naştere în mai multe locuri unei teosofii care năzuia să devină filosofie. cînd a venit în jurul anului 532 în Italia. dimpotrivă (cum şi-a închipuit lucrurile Hero-dot). Este deci posibil ca doctrina orfică ce se dezvoltase independent să-şi fi exercitat influenţa asupra lui Pitagora şi a adepţilor lui în Italia meridională. în alt fel însă decît o făcuse mai înainte cultul oficial grec. dar care. Dacă însă totul ar veni de la pita-goricieni. de Atena. cum şi în ce fel s-a răs-pîndit această mişcare religios-teosofică. în munţi şi păduri. comunităţi orfice la Crotona şi la Metapont. cu excepţia unor urme neînsemnate ale misticii pitagoreice a numerelor. Atena a fost un centru al orfismului. 37. Nimic nu ne permite să credem că secte orfice s-au constituit în Grecia înainte de cea de-a doua jumătate a secolului al Vl-lea. ar fi cel care „a întemeiat cultul secret al lui Dionysos" l: S-ar putea părea că este vorba aici de prima comunitate orfică întemeiată la Atena. pe care le unea un cult întemeiat şi organizat după propriile sale reguli. nemărginit în aspiraţiile sale. chiar dacă presupunem că multe din excesele reale ale serbărilor din ţările din nordul Greciei se reduceau acum doar la rituri menite să le amintească doar simbolic. Oriunde i-am întîlnit în Grecia. R. membrii comunităţilor ce purtau numele lui Orfeu îşi datorau ideile lui Pitagora şi discipolilor acestuia ? Nu mai putem distinge cu perfectă claritate cum s-au ţesut şi întreţesut aici firele. Pare sigur că în sudul Italiei au existat încă de pe atunci comunităţi orfice : altfel pentru cine ar fi putut compune oamenii aceia poemele lor „orfice" ? Trebuie în orice caz să reţinem că întâlnirea dintre doctrina orfică şi cea pitagoreică pe terenul ştiinţei despre suflet nu putea fi întîmplătoare. A găsit oare Pita-gora. Mai clară ne este latura practică a . cum nu s-au născut neapărat acolo mişcarea şi activitatea artistică.grecească acest cult special nu ar fi avut nici o importanţă dacă nu i s-ar fi alăturat greci. departe de civilizaţie. sînt probleme ce rămîn pentru noi fără răspuns. poetică şi ştiinţifică. atrase ca de un fel de magnet spiritual. foarte înfloritoare în aceste regiuni în ultimele decenii ale secolului al VI-lea şi în primele decenii ale secolului al V-lea. s-a iniţiat (aproape în aceeaşi vreme în care Pitagora se afla la Crotona)' în doctrina orfică definitiv constituită. sub numele de „orfici".

absorb în ele Totul şi. îşi transmit şi preiau formarea şi conducerea lumii. Ferekydes ş. o orientare proprie. din această activitate sacerdotală purificatoare şi exorcizantă practicată cu rîvnă s-au dezvoltat tot mai mult şi mai profund ideile purităţii. Onomakritos a dat. urmîndu-i exemplul. Credinţa şi obiceiurile religioase ale comunităţii se întemeiau pe prescripţii cuprinse în foarte frumoase scrieri cu caracter teologic sau privitoare la ritual. care încercau să dea formă speculaţiilor religioase orfice şi care concordau în ce priveşte orientarea generală. un medic care cunoştea leacuri miraculoase şi un preot purificator . Sontopindu-se eu ideile de bază ale religiei trace a lui Dionysos. Orfeu însuşi. Semnificativ este însă faptul că el este dat cu certitudine ca autor al poemului Iniţierilor. nu numai cîntăreţul inspirat al zeilor. din scrierile religioase fundamentale ale comunităţii . Mulţi credincioşi îi preferau pe preoţii purificatori orfici altora din aceeaşi categorie. m ■■ potrivit tradiţiei. Nu ştim limpede cît de departe a mers Onomakritos în dezvoltarea şi ordonarea poemelor didactice ale orficilor . însuşi întemeietorul comunităţii orfice de la Atena. Comunitatea orfică. Spre sfîrşitul secolului al IV-lea se credea a se cunoaşte cu certitudine numele autorilor fiecăruia dintre aceste poeme. într-un sens mai strict. triumfă unele asupra celorlalte. simbolice într-o atare măsură încît aproape le lipsea 269 substanţa concretă. ale ascezei. care-şi găsise expresia în poemele hesiodice. i-a inspirat un poem lui Onomakritos. ale desprinderii de ceea ce este pă-mînteso şi trecător. lucru care nu le-a reuşit altor teologi ai timpului ca Epimenide.a. îşi exercitau şi ei activitatea în toate aceste domenii. ci şi un prezicător. într-o alianţă cît se poate de firească cu vechiul cult traG al lui Dionysos. mai mult decît orice altceva. modelul lor suprem. probabil. care. care să reducă la tăcere orice concepţie şi părere divergentă . cum afirmă Aristotel. într-una din aceste scrieri momentul central pare a-1 fi constituit legenda despre sfîşierea Zeului de către Titani. Tocmai această închidere a credinţei în dogme precise a atras. Fără această doctrină de bază. dezvoltîndu-se şi devenind un cosmos unitar. după cîte ştim. Ceaţa care-i învăluie pe adevăraţii autori ai acelor poeme nu a fost totuşi prea deasă. dincolo de toată diversitatea înfăţişărilor lui. Zeii aceştia nu mai sînt. aceste idei au dat credinţei şi vieţii însăşi a adepţilor acestor secte un timbru specific. dar se deosebeau sensibil între ele în o serie întreagă de probleme de amănunt. avea o doctrină bine stabilită deosebindu-se prin aceasta atît de religia oficială cît şi de celelalte comunităţi de cult din acea vreme. fireşte. orficii. Nu numai divinităţile noi create de fantezia orfică. spre religia orfică o comunitate de oameni dornici să creadă. erau toate socotite o fi opera cîntăreţului trac străvechi. Pornind în mod evident de la teologia greacă cea mai veche. relatările de mai tîrziu sînt în această privinţă prea sărace şi fragmentare. a lui Orfeu însuşi.activităţii religioase prin care orficii veneau în contact. este. unul în toată nesfîrşita lui diversitate. Nici una din aceste scrieri nu pare a se fi bucurat de o autoritate canonică propriu-zisă. cu lumea profană. pretinzînd a avea autoritatea unor revelaţii divine. zei de tipul grec vechi. la orficii greci. însufleţite de un spirit. care. dar şi zeităţile împrumu- . Toate reprezentau încercări şi eforturi repetate de a constitui o doctrină orfică coerentă. Acest poem trebuie să fi făcut parte. toată această evoluţie este prezentată ca istorie a unei lungi serii de puteri şi făpturi divine care emană unele din altele. din-267 f °*° c*e comunitatea lor închisă. Înăuntrul cercurilor orfice însă. mişcarea orfică din Grecia este de neconceput. aceste teogonii orfice descriau cum s-a născut lume'a dintr-un impuls obscur primordial. îl refac din substanţa lor. formă poetică „doctrinelor" lui Orfeu. Concepţiile cathartice care s-au dezvoltat pe pămîntul Greciei au intrat. existau mai ales multe poeme teogonice.

tate panteonului grec nu mai sînt aici decît idei personificate. Cine mai putea recunoaşte pe zeul lui Homer în orficul Zeus, care, după ce 1-a înghiţit pe Atot-Zeul şi „a prins în el puterea lui Erikapaios" (fr. 120 din Rapsodii), este acum el însuşi Totul sau, cum se spune în poemul teogonic, „Zeus este începutul, Zeus este mijlocul, în Zeus totul este desăvîrşit". Ideea dă aci persoanei un cuprins atît de larg încît ameninţă să o facă să explodeze, ea şterge contururile diferitelor figuri, amestecînd zeii între ei în mod conştient. învelişul mitio nu este totuşi abandonat. Poeţii aceştia nu-1 puteau arunca eu totul; zeii lor tind desigur să devină pure conGepte, dar nu reuşesc să-şi lepede toate urmele formei lor individuale, concrete ; ideea nu reuşeşte să rupă toate vălurile mitului. Poeţii, autori ai diverselor teogonii orfice, s-au străduit unul după altul şi întrecîndu-se între ei să înveşmînteze în forme noi aceleaşi idei fundamentale, să facă accesibile deopotrivă fanteziei şi gîndirii conceptuale ceea ce nu percepuseră şi nu înţe-leseseră nici ei decît pe jumătate. Concluzia acestor eforturi a fost cuprinsă, după cît se pare, în poemul teogonic al celor douăzeci şi patru de rapsodii, al căror conţinut ne este mai bine cunoscut din citatele făcute de neoplato-nicieni şi în care erau adunate din belşug şi definitiv ordonate toate elementele ce se acumulaseră cu vremea ale acestei doctrine simbolice.
3

îmbinarea dintre religie şi o speculaţie semifi-losofică era o trăsătură caracteristică a orfici-lor şi a scrierilor lor. în poemele teogonice nimic nu era religie decît în măsura în care personalitatea morală a zeilor despre care era vorba nu se destrămase cu totul, nu fusese înlocuită de pure scheme alegorice transparente. Domnea în ele speculaţia, care nu ţinea seama de religie şi care tocmai de aceea se desfăşura liber, plăsmuind mereu alte structuri ideatice. Poezia speculativă a devenit totuşi în cele din urmă o poezie religioasă, legată nemijlocit de credinţa şi de cultul practicat de această comunitate. La capătul seriei genealogice de zei se afla fiul lui Zeus şi al Persefonei, Dionysos, care purta şi numele zeului subpămîntean Zagreus, şi căruia Zeus îi încredinţase, încă de cînd era copil, conducerea lumii. De el se apropie, minaţi de Hera, în veşminte care le ascundeau identitatea, Titanii cei răi, duşmanii lui Zeus ; Uranos îi învinsese, dar, după cîte se pare, Zeus îi eliberase din Tartar. Ei încearcă să eîştige încrederea lui Zagreus, oferindu-i daruri; cînd acesta se priveşte în oglinda pe care i-au făcut-o, ei se năpustesc asupra lui. Zagreus le scapă luînd înfăţişări diverse; el este însă în cele din urmă, cînd luase forma unui taur, zdrobit şi rupt în bucăţi pe care le înghit aceşti duşmani sălbatici. Atena reuşeşte să sustragă doar inima, aducînd-o lui Zeus, care o înghite. Din ea se naşte „noul Dionysos", fiul lui Zeus şi al Se-melei, îrt care retrăieşte Zagreus. Legenda privitoare la sfîşierea lui Zagreus de către Titani fusese înfăţişată în formă poetică încă de Onomakritos ; ea a rămas un moment culminant pentru toate poemele orfice şi apărea nu numai în rapsodii, ci şi în ipostaze mai vechi ale legendelor orfice. Este vorba aici de o legendă religioasă în sensul mai strict aj cuvîntului. Caracterul ei etiologic este evident; povestind întîmplările lui Dionysos Zagreus, ca urmăreşte să lămurească sensul religios al actului sacru al sfîşierii zeului-taur. Dar dacă această legendă îşi are originea în sălbaticele ceremonii rituale trace, prin întrea-8^ ei dezvoltare ulterioară ea aparţine sferei
'

de gîndire elene ; ea este orfică tocmai pentru că îmbină aceste două elemente. Titanii cei răi aparţin vechii mitologii greceşti. Deveniţi aici ucigaşi ai zeului, ei reprezintă forţa primară a răului. Ei îl sfîşie pe cel ce era Unul în multe bucăţi; prin crimă, divinitatea unică se pierde în multitudinea înfăţişărilor acestei lumi. Ea reapare ca unitate în noul Dionysos născut de Zeus. Pe titani însă — spunea mai departe legenda —, care au înghiţit membrele zeului, Zeus i-a nimicit cu fulgerul său ; din cenuşa lor se naşte neamul omeneso, în care, data fiind originea sa, binele provenit de la Diony-sos-Zagreus se amestecă cu elementul rău, venit de la Titani.

Cu domnia noului Dionysos şi cu naşterea oamenilor, seria evenimentelor mitice ia sfîrşit în poemele orfice. O dată cu apariţia omului în creaţiune, începe perioada actuală ; epoca revoluţiilor cosmice se încheie. Poezia se îndreaptă acum spre om, revelîndu-i destinele, îndatoririle şi rostul vieţii sale. Amestecul însuşi al părţilor care-i alcătuiesc fiinţa prescrie omului drumul pe care trebuie să năzuiască a merge. El trebuie să se elibereze de elementele titanice şi să revină pur la zeul, din care o parte trăieşte în el. Deosebirea dintre elementul titanic şi cel dionisiac la om exprimă într-un veşmînt alegoric deosebirea binecunoscută dintre trup şi suflet, care pretinde totodată să stabilească o ierarhie valorică profund motivată a acestor două laturi ale fiinţei umane. Potrivit doctrinei orfice, omul trebuie să scape de înlănţuirea trupului, în care sufletul stă ca un osîndit în închisoare. Pînă la eliberare, el trebuie să străbată un drum lung. El nu are dreptul să-şi desfacă legăturile cu trupul pe cale violentă, chiar moartea naturală nu le desface decît pentru scurt timp, căci sufletul trebuie să se lase închis într-un nou trup. în timp ce, desprins din trupul lui, pluteşte liber în vînt, este aspirat de suflul unui nou trup. El parcurge astfel, între o viaţă independentă, descătuşată, şi mereu alte reîncarnări, marele „cerc al necesităţii", ca tovarăş de viaţă al multor trupuri ele oameni şi de animale. „Roata naşterilor" pare a se învîrti la nesfîrşit pe aceeaşi traiectorie, nelă-sînd nici o speranţă ; în poezia orfică (şi probabil în ea pentru întîia dată) apare gîndul dezvoltat al repetării mereu aceeaşi, în condiţii care se repetă ele însele, a stadiilor de viaţă trăite anterior, ideea că şi omul este atras într-un curs al naturii ce se reîntoarce veşnic la punctul de pornire, într-un vîrtej ce se mişcă fără sens în cerc închis. Există însă pentru suflet o posibilitate de a se elibera din această închisoare a veşnicii reîntoarceri a lucrurilor ; el poate spera „să iasă din cerc şi să scape de suferinţă" K Născut să fie liber şi fericit, el se poate pînă la urmă smulge din toate formele de existenţă terestră, nedemne de el. Posibilitatea „eliberării" există, dar oamenii, orbi şi nechibzuiţi, nu sînt singuri în stare să se elibereze ; ei pot cel mult, atunci cînd mîntuirea vine spre ei, să-i iasă în întîmpinare. Mîntuirea o aduc Orfeu şi iniţierile sale bahice. Dionysos însuşi îi va elibera pe adoratorii săi de rele şi de nesfîrşitul drum al suferinţei. Eliberarea omul o va datora nu forţelor proprii, ci graţiei „zeilor mîntuitori". încrederea în sine a vechilor greci este acum frîntă ; lipsit de curaj, omul pios de acum caută ajutor de la alţii ; el are nevoie de revelaţii şi de intervenţia lui „Orfeu stăpînul" 2, pentru a găsi calea eliberării şi trebuie să respecte cu stricteţe prescripţiile menite să-1 călăuzească pe această cale.
273
1 2

Proculs (fr. 226) Euripide, Hipolit, 953.

Eliberarea nu o pregătesc doar orgiile sacre rînduite de Orfeu ; ele trebuie să ducă la o întreagă „viaţă orfică" (Platon, Legile 6, 782 C). Asceza este condiţia fundamentală a vieţii pioase. Ea nu cere exercitarea virtuţilor civice ; nu sînt necesare nici disciplina şi transformarea morala a caracterului ; principiul moral suprem îl reprezintă orientarea spre zeitate, detaşarea nu de greşelile şi rătăcirile din viaţa pămîntească, ci de însăşi această viaţă, repudierea a tot ce poate lega omul de viaţa trupească, muritoare. Fireşte, înverşunarea cu care penitenţii Indiei îşi anulau voinţa, atît de greu de înfrînt, de a trăi în această lume, nu a găsit nici un ecou la grecii iubitori de viaţă şi nici chiar la asceţii care negau lumea pămîntească. Abstinenţa maximă practicată de asceţii orfici o constituia refuzul de a se hrăni cu carne. în rest, ei se fereau doar de ce putea simboliza din punct de vedere religios, mai mult decît reprezenta de fapt, un ataşament faţă de lumea trecătoare, supusă morţii. S-au păstrat şi s-au înmulţit regulile de mult stabilite ale ritualului sacerdotal al purificării; ele au dobîndit totodată o semnificaţie mai înaltă. Rostul lor este nu de a-i elibera şi purifica pe oameni de contactele cu demonii, ci de a purifica sufletul însuşi, de a-1 curaţi de întinarea pe care i-o provoacă convieţuirea lui cu trupul, de a-1 scoate, pur, de sub imperiul înfricoşătoarei morţi.

Sufletul este ferecat în corp pentru a ispăşi o „greşeală" ; viaţa aici pe pămînt este plată a păcatului şi moarte a sufletului. Toată multitudinea de forme ale existenţei este, în concepţia acestor zeloţi, nu doar o succesiune de cauze şi efecte, ci o înlănţuire nesfîrşită de greşeli şi ispăşiri, de întinări şi purificări. Cathartica se aliază aici strîns cu misticismul. Sufletul, care vine de la Dumnezeu şi năzuieşte să-şi redobîn-dească esenţa sa divină, nu are vreo altă datorie de împlinit pe pămînt şi tocmai de aceea nu are a se supune vreunei morale ; ce trebuie sâ facâ este sâ se elibereze de viaţa însăşi, să nu se lase întinat de nimic clin ce este pămîntesc. Orficilor le era dat dreptul de a se numi între ei sau faţă de alţii „cei puri". Cel sanctificat prin iniţierea orfică îşi găsea prima răsplată pentru pietatea sa pe tărîmul de mijloc» • prin care omul trebuie să treacă după moartea pămîntească. După ce omul a încetat din viaţă, Hermes îi conduce „sufletul nemuritor" în lumea subpămînteană. Poeme orfice speciale revelau spaimele şi deliciile acestui tărîm. Ce dezvăluiau preoţii orfici din aceste lucruri ascunse avea un caracter atît de concret şi de direct, încît întrecea chiar făgăduielile mistere-ior eleusine; era desigur partea cea mai populară, chiar dacă nu cea mai originală, a doctrinei orîice. Sufletul este aşteptat de un tribunal. Ideea aceasta a unei justiţii compensatorii în imperiul sufletelor îşi are originea în „doctrina sacră" a acestei secte şi nu în vreo concepţie populară. Nelegiuitul îşi găseşte în adîncul Tartarului pedeapsa şi purificarea ; cei ce nu s-au purificat prin orgiile orfice zac într-o mlaştină ; pedepse groaznice îl aşteaptă pe cel ce a dispreţuit cultul sacru. Potrivit unei concepţii cu totul singulare în religia antică, „purificarea şi dezlegarea" de nelegiuirile şi de pedepsele ce sînt date pentru ele în lumea cealaltă pot fi obţinute de la zei şi pentru rude decedate, dacă urmaşii lor participă la cultul orfic. Pe cel care a participat el însuşi la iniţierile orfice, care nu a agitat doar tyrsul, ci a devenit un adevărat băkhos, îl aşteaptă în împărăţia zeilor subpămînteni, pe care i-a adorat pe pămînt, o soartă mai blîndă „pe frumoasa pajişte de pe malurile Aheronu-lui cel adine" (fr. 154 din Rapsodii). Acest refugiu al fericirii nu se mai află, întrucît în el nu sînt primite decît suflete eliberate, pe pămînt, ca homericele Cîmpii Elizee, ci sub pămînt, în împărăţia sufletelor. Cel iniţiat şi 275 purificat va locui împreună cu zeii din adîncUri. Ai sentimentul câ te afli în prezenţa unor concepţii nu greceşti, ci trace, atunci cînd auzi vorbindu-se despre „ospăţul celor puri" i şi despre bpţin^nesfîrşită de care aceglia. se bucură. / Dar adîncurile restituie în cele din urmă sufletul luminii; soarta lui nu este să rămînă acolo. El trăieşte acolo doar în răstimpul care despărţea moartea de reîncarnarea următoare. Pentru cei osîndiţi, acest răstimp este o perioadă de ispăşire a pedepsei şi de purificare. Orficii nu puteau totuşi să insufle credincioşilor lor ideea apăsătoare şi oribilă a unor pedepse veşnice în infern. Căci sufletul revine necontenit la lumină, pentru a împlini, prin noi şi noi reîncarnări, ciclul naşterilor. El îşi primeşte în viaţa următoare răsplata pentru faptele pe care le-a săvîrşit în viaţa anterioară ; i se dă acum ce merită pentru cele făcute atunci altora. Pentru greşeli vechi, el plăteşte acum din plin. Se adevereşte aici „de trei ori vechea maximă" : pentru ce ai făcut, suferă, dar într-un chip mai concret şi mai viu decît prin orice chinuri la care ai fi fost supus în imperiul umbrelor. Şi tot astfel cei puri sînt răsplătiţi printr-o fericire tot mai mare în reîncarnările viitoare. Cum era imaginată însăşi această gradaţie ascendentă a fericirii, nu mai ştim astăzi. Sufletul este nemuritor şi nici chiar păcătoşii nedezlegaţi de greşelile lor nu pot pieri. Hades şi viaţa pămîntească îi leagă într-un ciclu veşnic. Dar nici Hadesul, nici viaţa pămîntească nu pot fi pentru sufletul sanctificat suprema încununare. Dacă, prin iniţierile orfi-ce şi prin viaţa orfică, a devenit pur, fără pată, el poate fi scutit de obligaţia de a se reîncarna, ieşind astfel din cercul naşterii şi al morţii. „Purificarea" duce în cele din urmă la mîn-tuire. Sufletul se smulge din zona inferioară a vieţii pămînteşti, dar nu pentru a pieri în
Platon, Republica, 2, 363 C/D

în structura religiei orfice. ca despre alte lumi. cu atît mai mult cu cît nu este de loc sigur şi nici chiar probabil că în Egipt ar fi existat credinţa în metempsihoză. de care. implică în mod necesar ideea că. fericite. atunci nu avem nici un motiv să înlăturăm . în care şi-ar putea avea lăcaşul spiritele eliberate. nu trebuie să ne inducă în e-roare. căci el trăieşte abia acum cu adevărat . a cărei strălucire fără seamăn este orbitoare pentru privirea omului. elementul esenţial îl constituie credinţa în forţa divină şi nemuritoare a sufletului . ajuns la deplina conştiinţă de sine. sufletul are nevoie să se unească cu un nou trup. şi orficii au preluat-o prin filiera egipteană. fără să fie legat neapărat de vreuna în mod durabil. pornind din străfundurile istoriei omeneşti. Acum însă este liber. Dar această idee ţine de psihologia populară a tuturor popoarelor pămîn-tului. pentru ca nici un trup de pe pămînt să nu fie lipsit de oaspetele său sufletesc. pentru a se bucura de viaţă deplină după moartea trupului în care sălăşluia. pentru a-şi desfăşura plenar forţele eliberate. întru nimic mai valabilă decît altele* despre originea egipteană a unor credinţe şi legende greceşti. Această credinţă s-a născut în multe locuri de pe glob în mod spontan. o dată cu cultul exaltat al acestui zeu. Convingerea că în om trăieşte un zeu care nu devine liber decît după ce sfărîmă lanţurile trupului era adînc înrădăcinată în cultul lui Dio-nysos şi în extazele lui . într-un mod care le este specific. într-o stare de semiconştienţă. pentru a deveni el însuşi. năzuieşte să scape. Urme ale acestei credinţe le întîlnim şi în patria tracă a cultului lui Dionysos. fiecare suflet trebuie să treacă printr-o succesiune de reîncarnări. o pedeapsă. Din legendele orfice despre naşterea neamului omenesc nu aflăm cum s-a născut şi cum s-a dezvoltat această credinţă despre i suflet. Ei păstrează credinţa în metempsihoză. este neîndoielnic că ea a fost preluată ca atare de credincioşii orfici. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să credem că ei au fost autorii credinţei în migraţia sufletelor . el trăieşte viaţa veşnică a divinităţii. în ce a mai rămas din plăsmuirile lor poetice.neant. moartea nu-1 mai ajunge niciodată . independent de vreo altă sursă . cheia de boltă. care. deci. a ajuns să se asocieze cu teogonia orfică. dublul eu al omului în unitatea lui indisolubilă. fiind el însuşi de esenţă divină. cum este cadavrul în mormînt. care nu-i atribuiau sufletului lipsit de puterile trupului decît o viaţă fantomatică. ci le-a fost transmisă de o tradiţie străină. ni se vorbeşte despre stele şi despre lună. 276. în trup era scufundat. în ţările din nordul Greciei religia dionisiacă era deja asociată cu credinţa în metempsihoză. era strămutat departe de tărîmul vieţii muritoare. în încercarea de a şi-o închipui în formele ei concrete. Este evidentă opoziţia dintre această credinţă şi concepţiile lumii homerice. Această afirmaţie a lui Herodot. în ele este arătată doar calea — una din numeroasele căi — pe care convingerea deja existentă despre esenţa divină a sufletului. atît de diferită de cea de mai înainte . după eliberarea din ultima sa închisoare terestră. dar o leagă. S-ar putea însă şi ca poetul să fi renunţat a mai urmări sufletul. Această idee le este însă cu totul străină orficilor. Pentru el moartea era reintrarea într-un trup pămîntesc. pentru a muri definitiv. de credinţa lor că sufletul este de esenţă divină şi trebuie să se înalţe la o viaţă liberă şi pură. Nu lipsesc cu totul din ceea ce ştim despre practicile religioase tracice nici urmele unei orientări spre viaţa ascetică — orientare spre care duce lesne şi firesc o asemenea credinţă. în forma ei naivă. era uşor ca ea să-şi facă apafîţia de la sine oriunde domnea ideea că nu există decît un număr limitat de suflete şi că. în lumea divină. Herodot afirmă categoric că doctrina privitoare la metempsihoză a venit în Grecia din Egipt şi că. ideile lor fundamentale nu duceau neapărat la această credinţă. şi care nu-şi puteau închipui o viaţă deplină şi veşnică asemenea celei a zeilor decît atunci cînd trupul şi sufletul. Dacă este totuşi mai probabil că la orfici ideea trecerii sufletului prin multe trupuri nu s-a născut spontan. legătura cu trupul şi cu instinctele sale este pentru el un obstacol. Nu ştim dacă imaginaţia acestor teosofi s-a încumetat să se ridice la înălţimea ameţitoare a acestei vieţi divine.

Acolo unde mitul şi teologia ce decurgea din el priveau istoria unor mari evenimente ca fiind determinată de voinţa arbitrară a unor personalităţi divine. gîndirea a pătruns pînă la principiul veşnic viu. Ei au păstrat şi dezvoltat în acelaşi scop străvechea credinţă greacă într-un tărîm al sufletelor aflat în adîncul pămîntului. pe coastele Ioniei. ca un fenomen oarecum întîrziat. urmărea să-şi atingă ţelul fără a se lăsa călăuzită de vechile credinţe tradiţionale. Căci în Orient. în ele îşi putea găsi locul cel care. se desfăşoară după legi invariabile. Oraşele maritime ioniene erau centre în care se acumulase tot ce ajunsese omul să cunoască pe baza experienţei. Cu toate acestea o explicaţie principială şi o ruptură conştientă între religie şi ştiinţă nu s-au produs nicicînd în Grecia. cum în această lume nu există nimic rigid şi mort pentru totdeauna. care au pus atunci bazele ştiinţei naturii şi ale ştiinţei în genere. în care şi-a găsit expresia şi s-a cristalizat o întreagă mişcare religioasă ce agita de multă vreme Grecia. Spiritul acestor pionieri ai înţelepciunii înainta deci eliberat cu totul de orice prejudecată ce ţinea de concepţiile mitico-religioase. Filosofici Doctrina orfică. o imagine a lumii şi a întregii realităţi. drumul spre el îl arată doctrina escatologică a misterelor orfice. împreună cu cultul lui Dionysos. care umple. observînd şi or-donînd faptele observate. Există o împărăţie a sufletelor libere şi nemuritoare . se şi născuse o concepţie despre lume. mişcă şi reface Totul. O gîndire plină de fantezie s-a încumetat să construiască. în veşnică şi necurmată mişcare. de întinări şi pedepse purificatoare. teologii orfici au luat credinţa în metempsihoză din tradiţiile populare. noi universuri ale gîndirii . care a reuşit în cele din urmă să creeze. din propria-i plenitudine. de evlavie şi fericire viitoare. a apărut. integrind-o în corpul doctrinei lor ca pe un element de care socoteau că au nevoie. afluau în ele toate cunoştinţele. Ca şi alţi mistici. Ea le servea pentru a da o formă concretă ideii unei înlănţuiri inextricabile de greşeli şi ispăşiri. simţind că vechea religie. nu voia totuşi să se afunde el însuşi în neant. care. Toate aceste rezultate ale unei observaţii şi meditaţii elevate tindeau a se organiza într-un tot unitar în spiritele acelor oameni demni de un respect neţărmurit. dobîndite de autohtoni sau aduse de străini. din Tracia. într-adevăr. declarîndu-se independentă. fără început şi fără sfîrşit. pînă la legile după care acest principiu acţionează sau trebuie să acţioneze. Nu mai este loc aici pentru zeii pe care omul îi crease după chipul şi asemănarea lui şi îi adora ca forţe conducătoare ale lumii. marea lucrare a cercetării libere. troznea din toate încheieturile şi socotind-o încheiată şi pe cale de a se prăbuşi. de cele . începea acum. joc care nu putea fi descompus în momentele izolate ale unei acţiuni istorice. despre marile fenomene ale vieţii.ipoteza cea mai firească şi anume că această idee era una dintre doctrinele pe care orficii le-au preluat. gînditorul descoperea jocul forţelor eterne. în cîteva cazuri izolate religia de stat şi-a dat seama de incompatibilitatea dintre ea şi opiniile formulate deschis de unii filosofi şi şi-a impus cu forţa pretenţiile de dominare exclusivă . idee care stă la baza întregii lor morale religioase. asceza care purifică şi sanctifică. într-o epocă în care abia dacă îşi mai găsea loc o interpretare religioasă a lumii şi a umanităţii. despre natură. vieţile trăite de ele în trupuri pămînteşti reprezintă doar o tranziţie spre acest tărîm . despre pămînt şi despre corpurile cereşti. Dar credinţa în metempsihoză nu are la orfici ultimul cuvînt. pentru că. ■ . cu toate că aparent ajunsă la maxima ei dezvoltare. Şi.

s-a stabilit înăuntrul omului viu. psyche. în opoziţie şi în conflict direct cu ideile religioase. dorinţei. şi cu care concordă. menos. ea este ceea ce aceşti filosofi n numesc psyche. Forţa vitală. putea avea o viaţă de sine stătătoare. în starea de letargie sau în extaz. dar a devenit mai tîrziu tot mai curentă. . ca nu a afectat simţitor dominaţia religiei de stat. boule). concepte. în . era o credinţă care se impunea aproape de la sine. Filosofiei i-â lipsit de la început caracterul propagandistic şi. chiar atunci cînd această trăsătură s-a manifestat. viaţa sa proprie. care asistă parcă din afară la manifestă. Filosofia şi religia se foloseau de aceleaşi cuvinte pentru a desemna acţiuni cu totul diferite. însăşi noţiunea despre el implica acest lucru . voinţei (naos. acolo unde '<■■' ea se manifestă cu cea mai mare claritate. psyche este pentru aceşti filosofi o denumire care se referă la acele facultăţi ale gîndirii. > forţa care se pune ea însăşi în mişcare şi care « mişcă celelalte lucruri. la . Capeţi impresia că filosofia şi religia erau probleme diferite şi se refereau la domenii diferite ale existenţei. forţa vitală a omului. luptînd pentru îşi credinţă. Astfel înţeleasă.* ' r ile vitale ale trupului şi. această psyche este cu totul ! ' altceva decît acea psyche din credinţele populare. cu toată noutatea şi insolitul concluziilor lor. dincolo de modul diferit de apreciere a valorii trupului şi a sufletului.^ saşi. Gare stau s la baza fenomenelor complexe.. fiinţa individuală. religia nu era reprezentată de vreo castă sacerdotală care. pornind de la investigaţiile lor cosmologice. Cu excepţia cîtorva cazuri cu totul speciale. pentru a le sădi şi cultiva paşnic alături de propriile lor păreri filosofice. ■■' Gîndurile lor erau consacrate universului întreg . ca al doilea eu al omului. ei caută să afle care sînt „originile" -(arhal) a tot ce s-a născut şi se transformă. că el nu piere după moarte. filosofia nu a căutat lupta deschisă cu religia şi. mişcînd ■ şi însufleţind natura elementară. au coexistat în unele cazuri nu numai în viaţa publică. Ceea ce filosofii ionieni aveau de spus despre suflet. este inerentă oricărei existenţe. Aceste ~. care este tocmai despărţirea durabilă a omului vizibil de cel invizibil. despărţit temporar de el. atunci cînd învăluia miezul propriu-zis al religiei — adoraţia zeilor (eusebeia) — era o problemă a cîtorva aderenţi pe care-i putea aduna în jurul ei. era cu atît mai firesc ca despre lucruri diferite să se vorbească în chip diferit. stăpînind. ci şi | în lumea de gînduri a cercetătorului. Gă acest dublu al omului. ca în cazul cinicilor. şi teoria religioasă a orfi-cilor şi a altor teologi. fără ea rigide şi imo-'oile. cunoştea sub denumirea 282 de psyche o fiinţă deopotrivă spirituală şi corporală care. Privită mai îndeaproape. chiar şi teologia. de oriunde va fi venit. Mai mult încă. Filosofii ionieni nu şi-au îndreptat atenţia '• asupra acestei fiinţe spirituale şi asupra felu. Tot astfel luna şi stelele devin vizibile atunci cînd nu le mai întunecă lumina soarelui. pe un ansamblu atotcuprinzător de idei şi doctrine. metis. Teologia. în vis. nevăzută. astfel încît chiar spirite filosofice serioase consideră că nu se fac vinovate de infidelitate faţă de filosofie dacă împrumută din credinţa părinţilor lor unele idei. care şi-a găsit expresia în poemele homerice. ci devine liber să-şi ducă o existenţă proprie. îşi duce o viaţă proprie. să-şi apere astfel propriile interese.mai multe ori însă cele două curente au curs timp de secole fiecare în albia lui. îndemnaţi probabil e ° practică lingvistică întîlnită uneori chiar în poemele homerice. cu cît religia nu se sprijinea pe o dogmă bine stabilită. Ideea lor era de fapt contrară concepţiilor homerice. fără a se întîlni şi a intra în conflict unul cu altul. nu i-a pus. tot aşa cum filosofia îşi găsea adepţii în afara religiei de stat. Filosofii au denumit forţa c r Ş e mişcă şi însufleţeşte trupul vizibil. ultime. Ea se făcea simţită atunci cînd eul vizibil îşi pierdea conştiinţa. nu i-a luat locul în convingerile maselor largi. concentrată în ea în. filosofia şi religia. unde îşi duce. poartă to-tuŞi aceleaşi nume. ce forţă dezvoltă din simplu complexul. Concepţia populară. Opoziţiile teoretice puteau trece cu atît mai uşor neobservate.J lui în care îşi manifesta prezenţa în omul viu. La rîndul ei.< care sînt elementele simple. foarte diferite între ele. chiar cînd a învins-o.

Ele sînt manifestări ale forţei sale vitale. dar a unei psyche aproape total opuse celei denumite astfel de Homer . de esenţă divină. sufletul este într-o cu totul altă relaţie cu ansamblul vieţii şi cu tot ce trăieşte decît homericul tymos sau homerica psyche. în concepţia homerică şi populară. într-un fel. potrivit unei vechi tradiţii. îşi pierde astfel trăsătura specifică. 2). în momentul morţii şi după aceea. Cu cît mai strînsă este legătura dintre el şi acest întreg. la viaţa reală abia prin intervenţia psy-cheei. 1. în el trăieşte nu un anumit demon. ca principiul vital care formează şi menţine lumea. în timp ce la Homer ea zboară din corp pent*ru a duce în continuare o viaţă fantomatică. ca fenomen absolut unic. Sufletul omenesc individual nu li se părea a fi nici o emanaţie a sufletului universal. sufletul. care-i atribuiau. Nu au nici o justificare autori mai tîrzii care afirmă că gînditorii ionieni. dar nici o fiinţă existînd autonom. Psyche. cade pradă morţii. 1 El descoperea însă „suflet" şi în magnet. Dar. el trebuie să ispăşească „potrivit ordinei timpului" „nedreptatea" existenţei sale individuale şi să se piardă din nou în materia primordială unică (/r. care acţionează şi Diogene Laerţiu. cuvînt care nu-şi are echivalent în alte limbi. considerîndu-1 o entitate spirituală venită în trup din afară şi deci perfect separ abilă de el. în înţelesul ei de demult. Ei nu au putut în nici un caz vorbi despre nemurirea sufletului în sensul în care vorbeau despre ea misticii. ci natura întreagă divină. aşa cum îl înţelegeau fiziologii. Atribuind însuşiri sufleteşti chiar cauzei ultime a lucrurilor. trezite. în plante şi considera că materia şi forţa „sufletului" care o mişcă sînt inseparabile. Viaţă din totdeauna. în concepţia filosofilor. . de tot ce există în lume. a forţei unice care clădeşte şi conduce universul. Anaximan-dru spune că el este fără vîrstă. Ce reprezintă el este forţa unică ce acţionează pretutindeni. de neasemuit cu altceva. într-un alt sens decît la mistici şi teologi.acel tymds. şi care este însăşi viaţa. purtătorul acestei existenţe separate. dobîndeşte o nouă demnitate . nemuritor şi etern. capacitatea de a duce în continuare o viaţă autonomă. Totuşi. Aceeaşi forţă care poate fi detectată în sufletul omului. din care au ieşit separîndu-se toate lucrurile şi care cuprinde şi conduce totul. Despre „substratul indeterminat" (âpeiron). erau toate atribuite omului vizibil şi corpului său. Tales din Milet. a căror privire se îndrepta spre întregul ansamblu al vieţii naturii. ea nu poate să moară niciodată. aşa că nu a putut vorbi despre „nemurirea" sufletului omenesc altfel decît ar fi vorbit despre nemurirea tuturor forţelor ce însufleţesc natura. Anaximene din Milet. fiziologia „hilozoiştilor" nu putea menţine o distincţie şi opoziţie între această cauză şi „suflet". şi forţa universală de care este impregnată această materie fără început nu poate pieri şi nu se poate pierde. ca într-un punct de aglomerare locală. Ca şi materia primordială. Aceşti filosofi din vechime. care a păşit primul pe calea investigării filosofice a naturii. unică în felul ei. se poate în acest caz spune despre el că este parte integrantă. ca toate fiinţele individuale ieşite din acest âpeiron. în toate fenomenele universului. ar fi fost tot primul care a susţinut că „sufletele oamenilor sînt nemuritoare". o psyche care se dezintegrează la moarte. adică acelei forţe a mişcării şi sensibilităţii inerente materiei sub toate formele ei. facultăţi care. 24 creează prin propria ei energie vitală. de toate celelalte lucruri. nu puteau considera nicidecum că rostul lor era să elaboreze o teorie despre destinul micului suflet individual. împrumutată cît timp însufleţeşte şi mişcă trupul — atunci cînd trupul. Lipsit de specificitatea sa. este adevărat. ar fi elaborat şi conceptul unui suflet u-niversal cu o existenţă autonomă. cu atît mai puţin îşi va putea păstra sufletul existenţa lui separată — care-i este. Nu altfel decît Tales ar fi putut cel de-al treilea filosof din seria aceasta. O asemenea capacitate nu putea fi însă nicidecum atribuită sufletului. Nu aşa stau lucrurile cu sufletul omenesc . prin care se deosebeşte. pentru care forţa vitală şi materia erau indisolubil unite. acţionează în întrega materie.

ca entitate distinctă în învelişul fizic al omului viu ci. Vechii filosofi ionieni socoteau ca de la sine înţeles faptul că materia. viaţa şi noua naştere se contopesG ca flăcări de o clipă în lucirea unui fulger. cuprins cum este în trup şi întrepătruns de corporalitate. mai înflăcă-rat mai aproape de focul universal şi mai îndepărtat de elementele lipsite de viaţă. contrariului său. în om trăieşte divinitatea. modificîndu-şi continuu compoziţia. construind potrivit raţiunii şi „artei". fără început şi fără sfîrşit. formare a fiinţei sale. 100. să aibă pentru el o mai mare importanţă decît o avea la predecesorii săi. Nu mai este vorba aici de opoziţia ireductibilă dintre „trup" şi „suflet". în funcţie de distanţa la care se află de focul care se mişcă şi trăieşte prin el însuşi. focul creator este deci cel care-şi clădeşte el însuşi trupul. cea mai mare aglomerare a focului. 91. este raţiunea (logos) însăşi. iese şi ■ mai în evidenţă decît la mai vechii filosofi ionieni forţa vitală a esenţei primordiale. O parte a înţelepciunii ei atotştiutoare trăieşte în sufletul omului. care. Psyche este foc. în multiplicitatea fenomenelor lumii ceva îşi păstrează încă natura sa divină. este o parte din plenitudinea vitală a focului. Naşterea. 67) se produce atunci cînd. 75. Există o ierarhizare a elementelor. el trebuie să se dăruiască cu totul celui unic viu. în doctrina lui Heraclit din Efes. era în acelaşi timp însufleţită şi în mişcare. Ea nu coboară însă.inspirînd-o" se menţine el însuşi viu . Viaţa sa este însăşi această neîncetată mişcare şi trans. Nici un lucru din lume nu se poate menţine. moartea. Sursa acestei forţe a devenirii. apa şi pămîntul. concepută totodată ca materie determinată sau asemănătoare uneia din materiile cunoscute. Aşadar şi sufletul (psyche) omului este foc. este numai mişcare şi viaţă. este parte din raţiunea universală şi prin aceasta este el însuşi raţional. Viaţă este totul. care se aprinde şi se stinge periodic (fr. este în fiecare z altul (fr. neschim bat în toate părţile care-1 alcătuiesc. Elementele din care este alcătuit trupul. deosebit de trup ş: existând autonom. este de aceeaşi esenţă cu elementul primordial divin al aerului. transformîndu-se. Focul permanent viu (aeizoon). transformare. devine apă şi apoi pămînt. fie chiar şi pentru o clipă. Chiar fiind închis în trup. forţa însăşi a devenirii. 22). „sufletul" este într-o neostoită transformare. aprinsă. cu atît va fi mai înţelept (fr. îl împresoară şi pătrunde în el ca nişte limbi de foc. este ceva înzestrat cu raţiune. 20). este şi el o substanţă care nu rămîne niciodată identică cu sine.numi „nemuritor" sufletul care. 92. Orice fenomen dă naştere. adică focul. Sufletul. proclamată de teologi. „moartea" ei (fr. se transformă neîncetat în elementele inferioare . pentru el. care îl „hrăneşte" şi care este raţiunea şi legea lumii (fr. Era firesc ca viul şi deci şi acea formă a viului. 66. ci se schimbă neîncetat. Foc şi psyche sînt noţiuni echivalente. dar între el şi acestea nu este o opoziţie. indivizibilă. cu c't acesta n rămas mai „uscat". care se preschimbă în toate şi în care se reîntorc toate (fr. şi în ce gîndeşte şi în ce face şi în comportarea sa morală. Soarele însuşi. care este în perpetuă mişcare şi din care iau naştere toate. 76). Sufletul. pentru care legătura dintre materie şi forţa care o pune în mişcare este indisolubilă. 22). Sufletul. 103). Ce este în veşnică mişcare există numai în devenire. şi ca el toat celelalte. (fr. 74. în perpetuă mişcare. se transformă şi se regăseşte prin-tr-o „încordare regresivă". şi acest ceva este numit de Heraclit psyche. în chiar momentul apariţiei lui. Dar sufletul este şi el una din acele părţi ale focului universal care a fost atrasă în vîr-tejul transformării formelor de existenţă. a Unului -Tot. determinată sau nu de o anumită calitate. care nu poate fi conceput decît în mişcare. sufletul omului nu ar mai fi nimic. cobo-rînd. înseamnă a deveni neîncetat altceva. elementul fierbinte şi uscat. ea se împrăştie în elemente . o constituie focul. 21). care se manifestă în om.. s-au născut şi se nasc continuu din foc. Focul . El. de care este pătruns şi pe care . viaţa însă înseamnă devenire. ci un flux continuu. ca în doctrina teologilor. dă naştere multiplului şi individualului. Făurind lumea. Despărţit de raţiunea universală. Pentru Heraclit cauza iniţială a întregii multiplicităţi a formelor era în mişcarea absolută.

Dar o moarte în sens absolut. ca şi viaţa. Sufletul s-a transformat aşadar în elemente ce alcătuiesc corpul. era foc. nu are mai mare m valoare decît gunoiul (fr. a devenit apă. Pînă la urmă sufletul trebuie să meargă pe acest drum şi face acest lucru de bunăvoie . înlocuindu-se rînd pe rînd. „Pentru suflet a deveni apă înseamnă moarte . o stare pozitivă. dar în acelaşi timp naştere şi viaţă de altuia (fr. 95) şi care sînt un fel de moarte pe jumătate. o non-existenţă relativă. 68). Pentru el moartea este. ca nu se opreşte niciodată şi în care orice opri nu este decît o iluzie a simţurilor. 67) . a deveni apă înseamnă moarte". Ultima dintre acumulările de foc viu care au constituit. în clipa morţii focul din om „se stinge" (fr. 78). pentru apă a deveni pămînt înseamnă moarte. o mişcă un veşnic „mori si ->reschimbă-te". trecînd în elementele inferioare. Omul moare atunci eînd „sufletul" nu mai este în el. 66. 3 a unuia. 67). Alteori sufletul tinde să intre într-o stare umedă. spune Heraclit destul de categoric (fr. Sufletul moare aşadar continuu în chiar cursul vieţii. moar-. Rămîne doar trupul care. El nu-i putea da un răspurt pozitiv nici chiar sub forma „metempsihozei" Este sigur că Heraclit nu putea susţine v mod expres că sufletul omului dăinuie w schimbat în mijlocul fluviului devenirii. el ar fi privit această credinţă pop Iară cu o îngăduinţă care nu corespundea fii sale. Dar se reface nu acel suflet care dăduse cîndva viaţă unui anumit om şi despre a cărui identitate cu sine însuşi în procesul de pierdere şi recuperare a focului însufleţitor nu poate fi vorba nici măcar în cursul vieţii trupului. din elementele inferioare. Dar sufletul. apa în suflet" (fr. Problema unei nemuriri individuale sau chiar a supravieţuirii sufletului individual nu avea pentru Hera^ clit nici un sens. Substanţa mică ce se află în toate este în acelaşi timp moartă şi vie (fr. Atunci moare. în pofida concepţiei sale fund mentale. Pămîntul însă se transformă în apă. pornind-o „pe drumul ce urcă". Aceasta este soarta focului. De ce ar fi făcut acest lucru ? Se invo aici misterele. dar el îşi dobîndeşte un foc nou din focul viu al universului. de la care Heraclit ar fi împrj mutat această idee.său vital se pierde. 83). de-a Iun gul procesului neîntrerupt de primire şi pierdere de substanţă. Astfel în coborîşul şi suişul neîntrerupt al devenirii. una din cele mai impo tante pentru . unde se află ? El trebuie să se fi transformat. sufletul individual îşi pierde legătura dătătoare de viaţă cu „lumea comună" . un sfîrşit căruia -ă nu-i mai urmeze vreun început. Nu este i crezut nici că. 25. în somn şi în vis care-1 închid în propria lume (fr. Ceea ce a se păstra ca persoană individuală. 77). [64]. Apoi vine şi momentul în care sufletul nu mai poate recupera focul vital pe care 1-a pierdut în cursul transformării materiei sale. Despărţirea de sursa oricărei vieţi. 85). 73).suflet umed" (fr. 25). 94. „Pentru suflet. 78). acum a apucat-o „pe drumul care coboară". dar renaşte neîncetat pentru a întregi şi înlocui cu o viaţă nouă viaţa psihică ce se stinge. Şi „moartea" omului trebuie Seci să fie o trecere dintr-o stare pozitivă într-o altă stare pozitivă. schimbarea este pentru el plăcere şi refacere (fr. „sufletul" omenesc cade pradă morţii. sufletul se reface. Atîta vreme cît el se poate reîntregi din focul universal înconjurător.. „Moartea" este pentru el doar punctul în care o stare se transformă în alta. Dar sufletul nu persistă nici în această nouă formă. individul trăieşte. pe care focul nu 0 mai înlătură : beţivul are un . apa trăieşte moartea aerului 1 pămîntul moartea apei" (fr. Din cînd în cînd. „Focul trăieşte moartea pămîntului iar aerul trăieşte moartea focului. în succesiunea lor. nemuritoare şi muritoare (fr. Nu poate fi vorba de o identitate stabilă a psihicului individual. înseamnă pentru el moartea. singur. care-împresoară. o încheiere definitivă a procesului devenirii nu există ni-jăieri în lumea lui Heraclit. pentru ca apoi să devină pămînt. s-a pierdut în el. este de fapt seria întreagi de persoane şi de suflete care-şi trec ştafeta. de focul universal.

. experienţa lui cea mai intimă. „cearta " (fr. să-şi pună de acord ideile eu misterele ori că acestea i-ar fi orientat gîndi-rea sau l-ar fi determinat să se abată de la calea pe care o găsise singur. livinitatea va reînvia atunci pe deplin în sine. este pentru toate lucrurile o lăcere. în opoziţie declara-: tă cu Heraclit. schimbarea. între ele contrariile ce se nasc unul din altul. aceştia exclud mişcarea. Gînd-■a focul va „ajunge să cuprindă" (fr. ultimul cuvînt al Un». Idimpotrivă. 83). încă înainte de Heraclit. în faţa ei se pleacă. 36). pentru a le subordona acesteia. cu o Curantă plină de forţă.doctrina" lor (ca şi asupra altor fenomene importante ale frămînta-tei vieţi religioase din vremea lui) şi. El ştie că numai oboseala face odihna plăcută. Aceasta este legea lumii care leagă strîns. cercetători ai naturii. o recreere (fr. ci exclusiv prin concluzii trase dintr-un concept fundamental uniG (al „fiinţei"). ea îl enţine într-o insaţiabilă plăcere a devenirii. fără vreun suport al experienţei. această venire şi plecare în °cul devenirii. decît pentru a le interpreta cu înţelegere. în mod necesar. considerată a fi una cu lumea. 72. Nu de la „na tură". întreaga diversitate I lucrurilor percepute de simţuri este o iluzia Iluzie este şi ideea că există o pluralitate dej fiinţe însufleţite . în această concepţie. 43). evenirea şi stingerea nu vor avea sfîrşit. nemişcată în timp şi spaţiu. dacă o face. nu ar fi putut nicidecum reprezenta ţelul suprem al aspiraţiilor sale. Şi ici nu trebuie să aibă .necesitate" şi „saturaţie" (fr. fiind fără început şi fără sfîrşit. Individul izolat nu are pentru Heraclit nici o valoare şi nici o importanţă . Cu această lege Heraclit e de acord. ar nu acesta este scopul lumii. 104). este mai mult pentru a vedea care sînt punctele lor de contact cu propria lui învăţătură. chiar dacă Heraclit ar fi putut-o concepe. că boala te face să simţi bucuria sănătăţii (fr. întreaga natură nu este nici ea decît o imagine înşelătoare. întreaga doctrină a lui Heraclit emană ontrariul unei stări de spirit cvietiste. înţelepciunii. multiplicitatea. şi el se regăseşte întotdeauna. nu particulele izolate în care se desparte. care creat lumea şi o reînnoieşte continuu. ca atribute ale fiinţei unice care umple în întregime spa-j ţiul şi care. devine baza doctrinei dezvoltate de filosofii din Elea. al cărei spirit cuprinde fără a obosi vreodată totul şi care rămîne identică cu sine însăşi. schimbarea. Căci schimbarea. 26) totul . după e s-a pierdut în elemente particulare. persistenţa în această izolare — dacă ar fi posibilă — i s-ar fi părut un lucru în afara firii. Ea năzuia să etfj prindă întreaga bogăţie a cunoaşterii. Ce afirmă el despre divinitate. Fiinţa unică. Era un spirit înflăcărat. Pentru filosofii ionieni. De pe coasta Ionîei făclia cercetării filosofice a fost dusă spre vest. "ufletul omului nu participă decît ca o ira-iere a acestei raţiuni universale la nemuri-ea ei. spre care îşi aţintea neîntrerupt privirile era pentru el divinitatea universală. pe care o soartă schimbătoare 1-a adus în Italia meridională şi în Sicilia. de Xenofan din Colofon. de la conţinutul experienţei reale po« nea filosofia lui Parmenide. la care se ajunge doar cu gîndul. Păr unz§toare şi puternice ca sunetele de trîm-\Hă. este senţa cea mai dinăuntru a Atotviului. suficientă sieşi. pentru care contemplarea cea mai abstractă devenise însăşi viaţa. deve-j nirea. ideea că sufletul ar putea rămîne într-o stare de beatitudine inactivă şi imuabilă. nepieritor este focul în totalitatea lui. Nimic nu arată că el ar fi încercat. care se trans-ormă în toate şi care le resoarbe pe toate. Acest roces al devenirii pendulează veşnio între . neschimbată. Pentru el nemuritor. cuvintele sale proclamă profetic.doctrinele ce le stăteau la ba Dar Heraclit nu-şi aruncă decît arareori p virile asupra misterelor şi asupra a ceea ce s-ar putea numi . sufletul era şi el o parte a naturii. rămî-j ne închisă cu sine. 24. această imersiune a sufletului în fizio era . precum foamea saţietatea. i numai spiritul universal unic. cunoaşterea sufletului o parte a cunoaşterii naturii. în întregime percepţie şi gîndire.

în „podoaba amăgitoare a cuvîntului". nici psihologia nu mai avea de ce să fie derivată din filosofie. mai mult încă. a fiinţei imuabile. Tot ee există are o oarecare capacitate de cunoaştere. în legătură cu o atare fiziologie. o concesie surprinzătoare « ei au pus alături de doctrina lor inflexibilă. 146 şi urm. este precumpănitor în fiecare individ. asupra ansamblului fenomenelor vieţii din întregul univers. O filosof ie care îşi propunea să facă din cunoaşterea naturii umane una din preocupările sale principale şi. pentru care „sufletul" era un amestec în proporţii egale al celor patru însuşiri fundamentale ale materiei i caldul. Este evident eă „sufletul" nu mai este pentru el o substanţă aparte. el putea să aleagă ce voia din „părerile muritorilor". dintre cele două. o teorie independentă a dezvoltării fizicale a multiplicităţii fenomenelor. ealdul şi focul părăsindu-i. în amestecul de elemente. care nega atît de cate-gorio percepţiile obţinute pe calea simţurilor. fără a o deriva însă din principiile ei. aşa CUni îşi construiesG fizica după modelul predp cesorilor lor. ba chiar şederea repetată * Simplicius. ei văd relaţiile sufletului cu trupul prin aceeaşi optică a acestor înaintaşi. Cu greu putea cineva lega mai strîns „sufletul" de corp decît o face acest îndrăzneţ campion al raţiunii. uscatul şi umedul. Rezervîndu-şi ştiinţa „adevărului". „lumina" şi „noaptea" (caldul şi recele. Dar dacă întreaga natură nu era considerată demnă de a fi obiectul cercetării ştiinţifice. De o consecvenţă absolută în teoria lor generală întemeiată exclusiv pe cunoaşterea intelectuală. Nu altfel vedea lucrurile Zenon. Nu altfel pot fi înţelese nici părerile fiziologice expuse de Zenon din Elea. atotcuprinzătoare şi imuabilă. de existenţa acestui trup ? Este în orice caz evident că Parmenide vorbeşte despre o psyche care trăieşte alternativ în lumea vizibilă şi în lumea invizibilă nu ca fiziolog. adică anterioară vieţii în trup. Indreptîndu-şi privirea asupra întregii naturi. filosofii eleaţi au făcut noţiunii de aparenţă a lucrurilor. Pentru Parmenide (v. Parmenide face în partea a doua a poemului său didactic (Despre natură). ei nu mai percepe decît frigul. vezi Diels. atunci cînd enunţa doar ipoteze . dialecticianul şi apărătorul cel mai înverşunat al doctrinei privitoare la fiinţa unică. eăreia îi sînt atribuite o existenţă anterioară intrării sale în „lumea vizibilă". Şi. Face oare Parmenide distincţia între acest suflet care are o existenţă autonomă şi ceea ce. Ghiar omul care a murit are încă (aşa cum are încă un trup) senzaţii şi percepţii. 39 D . întunericul şi „tăcerea". succesivă în cele două lumi. el este privit ca o entitate autonomă. Mysica p. evidenţei percepţiei senzoriale. cu care era în relaţii strînse. să arate omului. irienides (1897). fiziologia ionică îl pierduse aproape din vedere pe om. suprasenzorială. filosofii eleaţi au vorbit despre esenţa şi despre originea sufletului. ci ea adept al teosofiei orfico-pitagoreice. o stare activă a elementelor eombinate. Aceşti „afizieali" nu puteau avea nici despre suflet o concepţie şi o doctrină. ci doar produsul unui amesteo material. Xenofan însuşi schiţase o asemenea fizică cu valabilitate limitată. Sufletul nu mai este conceput de data aceasta ea fiind un amestec de elemente .) spiritul (n6os) omului este produsul amestecului celor două elemente din care se compune totul. recele. Căci spiritualmente activă în om este tocmai „natura membrelor sale" . nu o expunere temeinică despre esenţa adevărată a lucrurilor. cînd din aceasta în lumea vizibilă"i. ci prezintă „părerile muritorilor" despre naştere şi devenire în lumea pluralităţii. precum şi supravieţuirea după plecarea din lumea vizibilă. natura gîndurilor sale este determinată de elementul care. percepe şi gîndeşte ca spirit (noos).trăsătura prin care concepţia lor despre suflet se deosebea în esenţă de psihologia populară. focul şi pămîntul). 109 şi urm. o undă măruntă în acest ocean al devenirii şi creaţiei. şi deci şi trupul său. oînd vorbea despre probleme practice. de natură etică. el se putea alătura concepţiilor pitagoricienilor. dar cu aceleaşi rezerve cu care ea ei"a formulată. p. dar. . dar este legat de aceste elemente şi de îmbinarea lor în trup. Faţă de astfel de afirmaţii este surprinzător să aflăm că Parmenide a spus despre suflet că divinitatea care conduce lumea îl „trimite eînd din lumea vizibilă în cea nevăzută.

inspirîndu-se din propria-i înţelepciune, drumul şi scopul vieţii, o astfel de filosof ie trebuia să meargă pe alte căi. Este ceea ce a făcut Pitagora din Samos. Ce numea el ..filosofie" avea un scop esenţialmente practic. Platon spune că Pitagora a făcut obiectul unei veneraţii atît de profunde tocmai pentru că a prescris un mod anumit de comportare în viaţă. El a clădit, pe baze etico-religioase, o formă particulară de viaţă. Este greu de spus cît de departe mergea şi cît de sistematic s-a dezvoltat „mulţimea lui . rto cunoştinţe" fpolymathie), care conţinea ■5 neîndoielnic germenii ştiinţei pitagoreice. Sigur este că el a întemeiat la Crotona o grupare care s-a extins mai apoi, împreună cu formele severe de viaţă pe care le impunea membrilor ei, mult dincolo de oraşele aheene şi doriene ale Marii Grecii din Italia. în această confrerie şi-a găsit aplicarea concretă o concepţie profundă despre viaţa omului şi despre îndatoririle lui; faptul că a realizat-o este privit ca fiind meritul deosebit al lui Pitagora. Bazele acestei concepţii despre viaţă, dacă ea nu-şi are cumva originea în mistica numerelor, nu au fost puse pentru întîia oară de Pitagora ; nouă şi irşdiantă era însă forţa unei personalităţi care a ştiut să dea viaţă idealului său şi să-1 întruchipeze. A apărut de data aceasta omul superior, care le lipsise în trecut celor ce nutreau aspiraţii înrudite ; Pitagora a devenit pentru ei model, exemplu, călăuză vrednică de urmat, care ştie să le stîrnească emulaţia, o personalitate centrală în jurul căreia s-a strîns, mînată parcă de o necesitate lăuntrică, o întreagă comunitate. Acest întemeietor al unei grupări religioase era pentru adoratorii săi un fel de supraom, o personalitate unică, fără seamăn. Ne-o spun versurile lui Empedocle (427 şi urm.), care nu aparţinea totuşi comunităţii pitagoreice. Iar în amintirea adepţilor săi Pitagora a luat proporţiile unui sfînt, ba chiar ale unui zeu cu chip omenesc, ale cărui miracole au devenit legendare. Aproape că ne este greu să recunoaştem, sub strălucirea acestei aureole, trăsăturile reale ale omului. Doctrina în numele căreia şi-a adunat laolaltă adepţii într-o comunitate de viaţă, mai deplin şi mai strîns unită decît orice grupare orfică, corespundea cu siguranţă, în părţile ei esenţiale, cu tot ceea ce, în teologia orfică, privea direct viaţa religioasă. Şi el arăta calea spre mîntuire a sufletului ; înţelepciunea lui îşi arc aşadar rădăcinile în doctrinei despre suflet. Atît cît îl putem deduce din ştirile puţine si incerte de care dispunem, iată care era miezul doctrinei pitagoreice despre suflet. Sufletul omului, conceput şi aici ca dublul trupului vizibil şi al energiilor acestora, este o fiinţă demonică nemuritoare ', căzută din înălţimile locuite de zei şi dată, ca pedeapsă, în „paza" trupului, cu care nu are însă nici o relaţie lăuntrică. El nu este ceea ce s-ar putea numi personalitatea unui anumit om vizibil ; în orice trup poate locui orice suflet. Cînd moartea îl desparte de trup, el trebuie să revină, după o perioadă de purificare în Hades, în lumea de sus a pămîntenilor. Sufletele plutesc invizibile în jurul celor vii; adepţii lui Pitagora vedeau în firicelele de praf ce se mişcă tremurătoare în raza de soare „suflete" ce plutesc; tot aerul este plin de suflete. Pe pămînt însă sufletul trebuie să-şi caute un nou trup şi aceasta de repetate ori. El străbate astfel un lung drum prin corpurile oamenilor şi ale animalelor. Potrivit vechilor legende, Pitagora însuşi păstra amintirea reîncarnărilor anterioare ale sufletului său şi le vorbea despre ele discipolilor săi, pentru a-i povăţui şi instrui. Şi aici doctrina metempsihozei urmărea să trezească simţul moral şi religios. Faptele săvîrşite în viaţa anterioară determină condiţiile noii încarnări şi conţinutul noii vieţi. Pentru ce a făcut atunci, sufletul, renăscut ca om, îşi primeşte acum răsplata. Cunoaşterea şi urmarea căilor de mîntuire indicate adepţilor săi de Pitagora este de aceea de cea mai mare importanţă pentru viaţa actuală şi pentru vieţile ce vor urma. Prin purificări şi ceremonii sacre gruparea aceasta îşi îndrepta credincioşii spre o „formă de viaţă pitagoreică"2, al cărei scop .era de a „urma
' psychai nu se deosebesc de daimones şi heroes 2 Platon. Republica 10, 600 B.

Voia zeului"1. Multe elemente ale vechiului simbolism ritual devenit sacru îşi vor fi găsit locul în cadrul acestui ascetism pitagoreic. Morala ascetico-teologică, prin însăşi natura ei negativă, se limita şi aici la ocrotirea sufletului de agresiunea răului din afară, care-1 împresoară şi-1 întinează. Esenţial este doar să-ţi păstrezi sufletul curat; nu să-1 transformi din punct de vedere moral, ci doar să-1 aperi de răul care-1 ameninţă. Neschimbată rămîne ideea că el este nemuritor şi veşnio; cum a fost dintotdeauna, aşa va fi şi va trăi pe vecie. Scopul ultim era totuşi ca el să fie în cele din urmă scos cu totul din această viaţă pămîntească şi să-şi recapete o existenţă autonomă de esenţă divină. înţelepciunea practică a pitagorismului se întemeiază pe ideea că „sufletul" este cu totul deosebit de ,,natură", mai mult chiar, opus acesteia. El este prins în viaţa naturii ca într-o lume ce-i este străină, în care îşi păstrează intactă individualitatea şi din care se eliberează doar pentru a reveni în mereu alte întruchipări. Fiind de origine supraterestră, el se va putea elibera cîndva din lanţurile vieţii fizice şi va reveni la existenţa sa spirituală, supranaturală. Nici una din aceste concepţii nu are la bază o gîndire ştiinţifică. Fiziologia, ştiinţa despre lume şi despre fenomenele ei, nu putea nicidecum duce la ideea unei separări a sufletului de natură şi de viaţa ei. Nu din ştiinţa greacă şi nu din surse străine — cum vrea să ne facă să credem o veche tradiţie — a preluat Pitagora principiile doctrinei sale privitoare la sufletul coborît, în concepţia lui, din înălţimi supraterestre în lumea pămîntească, pe-regrinînd prin multe trupuri şi putînd fi eliberat prin ceremonii sacre de purificare. Este posibil ca, la fel ca mai tîrziu lui Democrit, şederea în Egipt \ s£
Jamblichos, De vita pythagorica, 137

pentru matematică, să-i fi dat unele dintre multiplele cunoştinţe pe care i le atribuie Herodot. Concepţia sa despre suflet nu face însă decît să reproducă, în trăsăturile lor esenţiale, fantasmele vechii psihologii populare, cu accentele şi adaosurile aduse de teologi, de preoţii purificatori şi, în cele din urmă, de orfici. în această succesiune îl aşază tradiţia pe bună dreptate pe Pitagora, făcînd din el un discipol al teologului Ferekydes din Syros. Este însă mai presus de orice îndoială că Pitagora pusese deja bazele ştiinţei pitagoreice, că el schiţase, pentru adepţii săi cel puţin, primele linii ale doctrinei sale despre structura universului, şi, desigur, şi ale explicării întregii existenţe şi întregii deveniri prin numere şi relaţiile dintre ele. Cele două direcţii ale doctrinei sale au mers apoi alături una de alta, dar fără un contact prea strîns între ele ; pe de o parte cea privind comportarea în via-, ţă, pornind de la înţelepciunea mistico-religi- ■ oasă şi căreia abia dacă i se mai putea adăuga „ ceva ; pe de altă parte ştiinţa care s-a dez-, voltat, constituindu-se într-un impozant sistem. Aceasta s-a întîmplat mai ales după destrămarea confreriei pitagoreice şi după ramificările ei la începuturile secolului al V-lea, cînd membrii ei dispersaţi au intrat în contact eu cercetările ştiinţifice ale altor cercuri şi, nemaiputîndu-se consacra realizării în-.. practică, posibile numai în cadrul unei comu- -i ni taţi, a idealului pitagoreic de viaţă, şi-au .,. concentrat eforturile asupra studierii proble-u melor ştiinţifice. Construind o imagine a în- -•; tregului univers, ştiinţa pitagoreică a scos n sufletul din izolarea, ba mai mult, din opozi- ■; ţia faţă de natură, în care-1 menţinuse teologia pitagoreică. într-o interpretare corespunzătoare teoriei matematico-muzicale, Filolaos a denumit Sufletul Jarmonia dintre elementele
Dar dacă sufletul nil este decît îmbinarea unor elemente contrarii astfel încît acestea să formeze un acord si o unitate, atunci o dată cu desfacerea elementelor asociate, în momentul morţii, el va dispărea şi va pieri. Este greu de înţeles cum se împacă cu această concepţie vechiul principiu al doctrinei pitagoreice, potrivit căruia sufletul trăieşte veşnic, sălăşluind în trup ca entitate autonomă, dar supravieţuindu-i. Aceste două concepţii fuseseră oare menite, dintru început, să nu fie amestecate între ele şi să nu se excludă una pe alta ? Toate tradiţiile spun că au existat mai multe categorii de discipoli ai lui Pitagora, care-şi propuneau subiecte de meditaţie şi scopuri de urmat diferite. înclinăm să dăm întrucîtva crezare acestor tradiţii atunci cînd constatăm cît de mare este dezacordul dintre

ştiinţa şi credinţa pitagoreică. Este adevărat că acelaşi Filolaos, pentru care sufletul este armonia trupului, vorbeşte şi el despre suflete ca despre entităţi autonome şi nemuritoare. Nu-ţi vine să crezi că aceste afirmaţii ireconciliabile ale aceluiaşi om se referă la acelaşi obiect. Nu putea vorbi atît de diferit despre acelaşi suflet decît cel care distingea în suflet părţi diferite, cu atribute şi valori diferite ; lucrul acesta s-a în-tîmplat acum pentru întîia oară în cadrul şcolii pitagoreice. '* ■'./_ Empedocle din Akragas (Agrigent) nu aparţinea şcolii pitagoreice, a cărei comunitate se dizolvase în timpul vieţii sale ; în părerile sale despre sufletul omenesc, despre soarta şi îndatoririle lui, el se apropie însă de dogmele pitagoreice într-o asemenea măsură, încît este neîndoielnic că ele au influenţat formarea acestei părţi a convingerilor sale. Eforturile
301

sale multiple au cuprins şi cercetarea naturii ', el a continuat cu rîvnă şi cu o înclinare categorică spre observarea şi compararea fenomenelor naturii studiile fiziologilor ionieni. Dar rădăcinile felului său distinct de a fi, ale patosului de care era străbătut, se aflau în practici cu totul îndepărtate de cercetarea ştiinţifică a naturii. Prin ele Empedocle reia, într-o epocă profund schimbată, ca într-un strălucit epilog, activitatea unui mantis (prooroc, n. tr.), a preotului purificator şi a medicului făcător de minuni din secolul al VT-lea. El povesteşte, la începutul Purificărilor sale, cum mergea din oraş în oraş, împodobit cu cununi şi panglici, adorat ca un zeu, întrebat de mii de oameni „care e calea mîntuirii" (v. 401 şi urm.). Pe discipolul său Pausanias vrea să-1 înveţe tot ce ştia din experienţa sa personală, toate leacurile şi puterea lor, arta de a potoli şi de a stîrni vînturile, de a provoca seceta şi ploaia, de a-i aduce la lumina zilei din Hades pe cei morţi. El se laudă că e vrăjitor şi discipolul lui Gorgias 1-a văzut ,,făcînd vrăji". Cu Empedocle reapar şi îşi găsesc expresia literară ideile de care erau însufleţiţi catharţii, preoţii expiatori şi prezicătorii, în care o epocă acum aproape revolută văzuse manifestări ale înţelepciunii supreme. El este perfect convins că există forţe care domină natura şi că acela care ajunge să dobîndească puterea aproape supraomenească de a stăpîni natura este asemenea zeilor. Empedocle afirmă el însuşi că străbătea ţara ca un zeu, ca un nemuritor, care nu se mai teme de ameninţarea morţii. Este posibil ca în multe locuri oamenii să fi crezut cele spuse de el. Nu a adunat totuşi în jurul său un grup organizat de discipoli şi adepţi, o adevărată comunitate ; nu s-a gîndit la ceva de acest fel. Dar, ca personalitate unică, incomparabilă, plină de încredere în puterea şi în demnitatea °i, ca mistic şi ca om politic care intervenea

dominator în viaţa contemporanilor săi şi le" vorbea despre viaţa fericită şi divină ca despre scopul ultim al vieţii omului, dincolo de timp şi de moarte, Empedocle trebuie să fi făcut o impresie profundă oamenilor printre care trăia şi din mijlocul cărora a dispărut ca o cometă, fără să lase vreo influenţă durabilă. Unele legende au continuat să amintească de uimirea cu care era întîmpinată apariţia sa. Alături de ele, alte legende se referă, sub forme diverse, la sfîrşitul lui. Toate vor să spună că, aşa cum vestise în propriile sale versuri, Empedocle nu a căzut pradă morţii; el a dispărut, a fost strămutat, cu trup şi suflet, în viaţa divină, veşnică, precum odinioară Menelau şi atîţi eroi din trecut şi chiar din timpurile mai noi. Ne apare în aceste legende ca fiind încă vie vechea concepţie potrivit căreia viaţa veşnică nu poate fi dobîndită de-cît dacă sufletul rămîne unit cu trupul. Asemenea legende nu prea corespundeau convingerilor lui Empedocle. Atunci cînd se lăuda că este zeu şi că deci nu va muri niciodată, el nu credea în nici un caz că sufletul îi va rămîne veşnic legat de trup, ci dimpotrivă că, în clipa a ceea ce oamenii numesc „moarte", el se va elibera de acest ultim veşmînt trupesc şi nu se va mai reîncarna în nici un alt trup, ci va trăi liber şi veşnic, ca zeii. Concepţia lui despre supravieţuirea sufletului era total diferită de concepţia homerică ce stă la baza legendelor care povestesc despre strămutări. Empedocle îmbină în persoana lui aspiraţiile cele mai lucide spre o cercetare pe cît posibil raţională a naturii cu o credinţă cu totul iraţională şi cu speculaţia teologică. înclinaţia sa ştiinţifică se face uneori simţită şi în domeniul credinţei sale. De cele mai multe ori însă, teologia şi ştiinţa naturii coexistă în spiritul său, fără a avea vreo tangenţă una cu alta. Moştenitor, ca fiziolog, al rezultatelor unei ac-tivităţi bogate şi multilaterale desfăşurate de
303

generaţiile anterioare de cercetători şi ginditori, Empedocle ştie să îmbine sugestiile primite din cele mai diferite surse într-un tot care era expresia propriilor sale convingeri. Şi el, ca şi eleaţii, neagă orice devenire şi pieire, orice schimbare calitativă, dar pentru el ceea ce există veşnic nu este o unitate indivizibilă. Există patru „rădăcini" ale lucrurilor, patru elemente primordiale, pe care el le-a delimitat şi definit primul. Unirea şi desfacerea

22 şi urm. într-o manieră genială. aceste două forţe se înfruntă şi se doboară. în care elementele şi energiile acestora sînt amestecate în modul cel mai uniform. în virtutea unei vechi sentinţe a zeilor şi împins de necesitate. formulîndu-le .acestor substanţe elementare. capacitatea de a gîndi. în introducerea la poemul său despre natură Empedocle arată. Dacă dăm sumei unor astfel de forţe spirituale denumirea de „suflet". sînt fenomenele care creează aparenţa devenirii şi pieirii. care nu se mişcă şi nu se transformă decît mecanic şi din evoluţia căreia Empedocle ştie să elimine. Amândouă. cvietist şi în domeniul ştiinţei. vede scopul cel mai vrednic de a fi dorit. imuabile prin însăşi natura lor. în ambele cazuri nemaiexistînd un univers organizat. elementele lui componente se desfac din legătura care le ţinea unite iar „sufletul". Ele se transformă o dată cu transformarea structurii corpului. tot aşa cum se născuse prin unirea acelor elemente. am fost o tufă şi o pasăre. ci o facultate care uneşte laolaltă activităţile separate ale simţurilor şi care. ca şi forţele separate de percepţie. tendinţa tuturor elementelor separate de a se uni între ele . în actuala stare a lumii predomină „iubirea". pe baza propriei experienţe şi potrivit celor ce i-au fost spuse de demonii care i-au adus sufletul în această vale a plîn-gerii. atunci. ca pedeapsă pentru nelegiuirile sale. nu putem socoti „sufletul" decît pieri-tor. El cade pe „cîm-pia nefericirii". însuşi acest sînge este gîndirea. unire în care Empedocle. provocate amîndouă de două forţe absolut distincte de cele patru elemente. O dată cu moartea şi cu nimicirea unui lucru anumit. ca atare. de animale şi chiar de plante. 11. care nu ar fi decît produsul suprem al acestei combinaţii de elemente. un peşte mut în apa sărată" (v. la om. este legată de elemente. percepţia şi gîndirea. Mai mult încă. există şi suflete sau mai curînd forţe sufleteşti care-şi au rădăcinile adînc înfipte în ea. orice demon care s-a „întinat" prin vărsarea de sînge sau prin consumarea cărnii unor fiinţe vii sau care a jurat strîmb este surghiunit pentru multe vreme din rîndurile celor fericiţi. trebuie să treacă prin forme de oameni. cu acelaşi tip de element care se află în lucrurile ce fac obiectul percepţiei Şi în felul acesta devine conştient de prezenţa lui. ducînd acest gînd pînă la capăt. denumire rezervată îndeobşte unui substrat comun permanent al variatelor forme de activitate de natură psihică. în procesul devenirii. de trup. că. prin „spirit" se înţelege aici în mod evident nu ceva de felul unui „suflet" existent ca substanţă. Totul este sau unit sau despărţit. astfel încît. de simţuri. atunci cînd una din ele este complet înfrîntă. nu este evident altceva decît ceea ce poporul şi chiar teologii numesc suflet. El le socoteşte a fi demoni căzuţi." „Şi astfel eu însumi am fost întîi un băiat. orice idee de finalitate. care au de parcurs multe forme de viaţă pînă să poată nădăjdui că vor fi eliberaţi. în imperiul contradicţiilor (v. sînt manifestări vitale ale materiilor din amestecul cărora sînt alcătuite fiinţe organice şi. Empedocle nu face în esenţă decît să reia cele susţinute de mult de adepţii metempsihozei despre originea divină a sufletului. sînt prezente în toate organismele. intraţi în lumea corporală. Prin ceea ce gîndeşte. apoi am fost o fată. Pentru Empedocle materia şi funcţiile ei vitale se confundă încă cu totul. ea se va termina prin unirea deplină a tuturor elementelor separate. despre greşeala săvîrşită şi despre surghiunirea lui. ca pedeapsă. „Gîndirea" îşi are sediul în sîngele inimii. iubirea şi ura. Prima se produce atunci cînd fiecare dintre elementele din al căror amestec este alcătuită fiinţa care percepe intră în contact. în trupuri pămîn-teşti.). pe „căile" care leagă interiorul corpului cu exteriorul. S-ar părea că Empedocle însuşi a fost departe de a trage toate concluziile din propriile sale premise. trebuie să dispară şi el în urma dizolvării ei. ca şi în alte făpturi din natură. în peştera suferinţei de pe acest pămînt şi trebuie să străbată în încarnări diverse multe „drumuri grele ale vieţii. Empedocle făcea o deosebire netă între percepţia senzorială şi puterea de a gîndi. In această lume. Demonul acesta care. Nimeni nu vorbeşte mai stăruitor şi mai categoric decît el despre sufletele care locuiesc în om. la animale şi chiar la plante. 12).

Demonul ca suflet nu este produs de elemente şi nici înlănţuit pe vecie de ele. trupul cade pradă distrugerii. Totuşi între ele nu există. dar el este tot atît de puţin identic cu aceste faeultăţi psihice cît şi cu amestecurile materiei iar. care pribegeşte mai departe. pe care trupul le exercită prin propriile sale forţe — această concepţie concorda în esenţă cu părerile psihologiei populare. arată prin ce mijloace se pot obţine. Ele sînt absolut legate de elemente şi de combinaţiile dintre ele. la om în special. cele mai înalte. formulate sau subînţelese în atîtea locuri în poemele homerice. fără a atrage însă în această distrugere sufletul. Şi atunci cînd. Empedocle merge pe urmele preoţilor pui'ificatori şi ale teologilor vremii sale. nu trebuie nici să omitem o parte a afirmaţiilor sale şi nici să încercăm să restabilim. în care nu există decît cele patru elemente şi cele două forţe . în cele din urmă. ca şi gîndirea. Aceste două voci nu spun acelaşi lucru. el există alături de trup şi de facultăţile sale . a spiritelor şi a zeilor. Puritatea şi asceza. sînt legate de trupurile clădite din elemente şi pier în momentul dezintegrării lor. Este posibil ca ideea unei astfel de dedublări a vieţii lăuntrice să li se fi părut grecilor mai puţin ciudată decît ne pare nouă astăzi. Concepţia că „sufletul" este o fiinţă spirituală în sine. devenind ei înşişi zei. care şi aici fac inutilă morala pozitivă. menită să-1 transforme Pe om. născute şi condiţionate de ea. un acord al lui Empedocle cu sine însuşi atunci cînd se fac limpede auzite două voci. Acestui scop îi slujesc înainte de toate mijloacele religioase de purificare. 117) tSecît legat de el. senzaţii şi percepţii. iar după ce au trecut şi de aceste trepte. Pentru a desprinde părerea adevărată şi întreagă a lui Empedocle. 35). într-un mediu străin şi ostil. neatinşi de moarte. Important este ca demonul din noi să fie ferit de întinări care-1 leagă şi mai strîns de corpurile pămînteşti. fără însă a fi legate de ea pentru totdeauna. nici o contradicţie. care nu este altceva decît sîngele din inima omului. spre alte lăcaşuri. Această curioasă doctrină dualistă reflectă dubla orientare a spiritului lui Empedocle . în seria de reîncarnări. Fără îndoială acest suflet. în lumea aceasta. el credea desigur că ar putea concilia în felul acesta punctele de vedere ale fiziologului cu cele ale teologului. la om de trup şi de organele sale. cu sîngele din inimă. Pe sine însuşi Empedocle se vede ajuns pe ultima treaptă . autonomă şi unitară. care trăieşte în sine. pare a exista o contradicţie irezol-vabilă. se reîntorc printre ceilalţi nemuritori. nu constituie laolaltă esenţa şi conţinutul sufletului şi nici nu sînt manifestări ale activităţii acestuia. fără însă a fi la originea activităţilor spirituale ale simţirii.• ale iubirii şi urii — şi care îi sic străină. care sînt funcţii ale materiei. pregătesc calea care duce treptat spre reîncarnări mai bune şi mai pure. cărora Empedocle le arată aceeaşi cinstire ca şi vechii catharţi. Forţele şi facultăţile psihice ale simţirii şi perceperii. In cele din 30^5 urmă cei astfel sanctifiefiţi renasc ca prooroci. simţuri. perceperii şi voinţei. acesta nu are totuşi viaţă sau „ce se numeşte viaţă" (v. i' poeţi. medici şi conducători de oameni .însă cu mai multă claritate. Doar că aceste păreri populare şi poetice . aceasta din urmă presupunînd uciderea unor demoni înrudiţi care locuiesc în animalele tăiate. nu intră decît în făpturi terestre care au. Fără a se amesteca sau a se putea amesteca cu ele. spre nefericirea sa. ale vieţii pămînteşti. elementele şi-1 aruncă unul altuia „şi toate îl urăsc" (v. ca îndrumător pe calea mîntuirii. Intre ce spune misticul despre sufletele care trăiau cîndva o viaţă divină şi care au fost aruncate în lumea elementelor. printr-o interpretare conciliantă. Venind dintr-o altă lume. forme şi condiţii de viaţă mai favorabile şi se poate dobîndi. el cade. căci ele se referă fiecare la lucruri cu totul diferite. eliberarea de obligaţia de a renaşte. şi ce spune fiziologul despre forţele psihice care sălăşluiesc în elemente. ca produs suprem al alcătuirii lor materiale. Important este să fereşti demonul lăuntric de orice fel de „păcat" şi îndeosebi de vărsarea de sînge şi de consumarea de carne. în sensul gîndirii lui Empedocle. celorlalţi le arată calea spre ea. care locuieşte în corp. despărţit de el. nepieritori. eliberaţi de suferinţele omeneşti. sînt forţe şi facultăţi ale acestui trup şi nu ale unui suflet invizibil.

Cîndva. care. sentimentul că spiritul este în mod absolut incomparabil cu elementele materiale. în unitatea spiritului divin universal. ci doar. după desprinderea de trup. totuşi prin introducerea acestui străin în lumea clădită din elemente şi din forţele lor vitale şi-a găsit expresia. El este. chiar dacă între anumite limite teologice. năzuiesc să se întoarcă la sursa lor. moştenit de la Homer. pe baza concluziilor la care ajunsese speculaţia filosofică şi teologieă. şi lumea elementelor nu există nici o legătură lăuntrică şi necesară. In lumina speculaţiei teologice. Se vor fi întors atunci toate în comunitatea fericită a zeilor veşnici ? Se pare că. o arată faptul că o concepţie înrudită cu acea lui Empedocle despre dubla origine. filosofic vorbind. există în om şi un spirit (nous) de origine divină. lasă să i se strecoare în descriere gînduri morale. nici zeii. aşa cum elementele şi forţele reintră în unitatea sferei. Suprema lui îndatorire este să se elibereze din nefericita împreunare cu trupul şi cu elementele acestei lumi. nici un suflet-demon nu va mai putea fi înlănţuit de organisme individuale înainte de a se forma o nouă lume. de a depăşi cunoaşterea concretă a unui domeniu limitat al experienţei şi de a se ridica la înţelegerea ansamblului universului şi a alcătuirii sale aderate. Gît de adîno înrădăcinat în spiritul grec era acest fel de a vedea lucrurile. separabil de suflet şi de trup şi care singur va supravieţui vieţii omului căruia i-a fost atribuit. reintrînd. ci şi la Aristotel. nu numai la Pla-ton. homerica psy-che. de care se deosebeşte în esenţă. Şi Empedocle vorbeşte despre acest oaspete străin venit de pe tărîmul îndepărtat locuit de zei şi care intră în om pentru a-1 însufleţi. existenţa individuală. nu mai duce decît o viaţă fantomatică. un anumit paralelism al drumului urmat şi al destinului. Intre acest suflet-demon. Numai el are îndatoriri în acest sens mai înalt . este doar o umbră. el spune în repetate rînduri că ei „trăiesc" vreme îndelungată. care nu este altceva decît sîngele din inimă . dar este clar că nu le atribuie viaţă veşnică. nu intră în atribuţiile sale nici senzaţiile. va domni „iubirea" deplină şi aceasta este starea de bunătate şi fericire desăvîrşită pentru Empedocle care. sufletul îi apare. Numai la el se raportează toate cerinţele de natură morală şi religioasă. Cel pentru care afirmarea acestei axiome era o necesitate nu-i putea găsi sprijin decît înlocuind sau. a nemuririi „sufletului" individual. particulare. de un rang inferior spiritului lui Aristotel. Şi în lumea naturii. reală. el participă însă activ la forma „superioară" de cunoaştere prin exaltarea extatică . la unitatea şi fuziunea intimă din care au ieşit mai de mult. pusă în mişcare de forţe mecanice. diferitele alcătuiri izolate. el are ceva din natura „conştiinţei". îi este de asemenea proprie capacitatea filosofică de a pătrunde în adîncimea lucrurilor. . completînd fiziologia cu speculaţia teologică. în concepţia lui Empedocle. pentru a-şi relua şi ei. astfel încît abia după ce se va despărţi de ea va duce o existenţă plenară. Acesta din urmă consideră că. Şi ei trebuie să se bucure o vreme de „fericirea odihnei celei mai adînci". dat fiind că sînt într-un fel unite împreună. descriind lumea aceasta a atracţiei şi respingerii mecanice. şi deci nici spiritele închise în lume ca „suflete". pătruns în trup „din afară".sînt formulate de data aceasta mai precis. cum a făcut Empedocle. corporală. încă mai puţin. după despărţirea lui de trup. sufletul trăieşte o viaţă distinctă de acesta . a omului. Surghiunit în trup. în momentul formării unei lumi noi. esenţă şi sferă de acţiune a manifestărilor psihice reapare mereu Şi în filosofia independentă. după ce va înceta orice luptă. fireşte. pe lîngă „sufletul" care se manifestă şi acţionează în natura organică. nici percepţiile obişnuite şi nici chiar gîndirea. nici demonii. Numai pe el îl privesc prescripţiile referitoare la purificare şi asceză. care aspiră să se reîntoarcă în patria sa divină. lui Empedocle ca fiind esenţial-mente diferit de prototipul său. pătrunsese şi un germene dualist — cu un spiritualism extrem reiese cu claritate că o ştiinţă a naturii de tendinţă filosofică nu poate singură confirma axioma supravieţuirii şi. prea nobil pentru lumea vizibilă. încercarea lui Empedocle de a asocia un sistem hilozoist ajuns la deplina lui dezvoltare 309 --111 °are' ^rin mteSrarea forţelor motrice ale 11 Şi iubirii. După ce această lume va înceta să existe. nu au viaţă veşnică . Sufletul este pentru el de esenţă divină.

La puţin timp după Empedocle şi fără ca ideile lor fundamentale să se afle în vreun fel sub influenţa acestora. dar rîndu-ieşte după un plan anume lumea. dar au forme şi poziţii diferite în spaţiu. fără participarea „spiritului". înţelegerii — facultatea de percepţie şi gîndirea. cu consecvenţa cinstită care-1 caracterizează. nemurirea sub indiferent ce formă este. reintră în masa plutitoare a materiei universale. dar amestecate de-a valma. în afară de ele nu există decît spaţiul vid. fireşte. „sufletul" — există o singură dată. este greu de înţeles cum puteau duce acţiunile independente ale unor corpuri izolate.Această încercare de a uni lucruri incompatibile între ele nu a putut găsi. întrucît opun cea mai mică rezistenţă deplasării. Cu o asemenea concepţie despre suflet şi despre viaţă. diferit de tot ce este material. pentru prima dată în istoria gîndirii greceşti. care dusese la formarea organismului individual viu. nici chiar ia cercurile celor înclinaţi spre cercetarea ştiinţifică a naturii. care nu se deosebesc calitativ între ele. este însă cu atît mai limpede că după eliberarea. potrivit căreia „în realitate" nu există decît corpuri materiale extrem de mici. decît puţini adepţi şi nu era de natură a abate filosofia fiziologică de pe calea pe care o urmase pînă atunci. la baza cărora stă tot mişcarea. care este tocmai consecinţa afluxului insuficient de atomi mobili şi însufleţitori. Ca şi ceilalţi atomi. Intervine atunci moartea. avînd substanţă şi existenţă proprie ■— printre acele corpuri minuscule din care se formează toate alcătuirile lumii fenomenelor. personalitatea lui însă — şi cea vizibilă şi cea invizibilă. atomii sufletului nu pier şi nici nu se transformă. El este deopotrivă facultate de a gîndi şi putere a voinţei. repartizaţi în mod egal în tot corpul. atomul sufletului este cel care le comunică mişcarea de care este animat. element simplu care nu se transformă şi nu se combină cu nimic. Era normal ca el să caute „sufletul" — pe care. în clipa morţii. lucrurile diverse care se dezvoltă apoi după legi mecanice. atomii sufletului. nu putea continua să existe un „suflet" individual. primul care are o concepţie clar şi conştient dualistă : el opune substratului material al existenţei. Anaxagora şi Democrit şi-au dezvoltat sistemele lor. Anaxagora merge pe căi aproape opuse acestei teorii materialiste. care îi înlocuieşte pe cei traşi afară de presiunea atmosferei. omul se dezintegrează cu totul la moarte. sînt deci cei care îi imprimă mişcarea şi tot ei fac posibile — într-un fel ce scapă. Cît timp trupul este viu. au cea mai mare mobilitate şi putere de pătrundere. ca un lucru concret. El este. Intercalat între fiecare grup de doi atomi. introducînd în corp pe alţii dintre nenumăraţii atomi ai sufletului ce plutesc în aerul înconjurător. o unitate deplină. nelegate între ele. el face să apară. Supravieţuirea sufletului după moarte. Materiile din care era format şi clădit sînt nepieritoare şi menite să se combine în noi forme. precum şi mărimi şi greutăţi diferite . Cu moartea se destramă unirea atomilor. care reprezentau o ultimă înflorire a gîndirii ioniene independente. negată de Democrit în mod expres . Ui unitatea organismului viu şi a fiinţei psihice . fireşte. Sufletul este factorul care pune în mişcare masele de corpus-culi care nu se pot mişca prin forţa lor proprie. Democril a întemeiat şi desăvîrşit teoria atomistă. indivizibile. perfect închegată. Acest „spirit" care nu creează. numărul atomilor sufletului se menţine constant prin respiraţie. dar se desprind cu totul din aglomerarea labilă ce cu greu poate fi numită. a atomilor uniţi pentru a forma organismul. nesfîrşitei mulţimi de „seminţe" ale lucrurilor deosebite calitativ între ele. a cărui înţe- . chiar în cazul organismului viu. Dar vine şi clipa în care respiraţia nu-şi mai îndeplineşte această funcţie. pe care o aseamănă cu facultatea de a gîndi a omului. într-o ordine conştientă. ca gînditor materialist îl concepea. Potrivit acestei concepţii. printre gîndito-rii greci. o forţă pe care nu o putea deriva din ele. Anaxagora descrie acest „spirit". într-un mod din care reiese limpede efortul de a şi-1 reprezenta ca fiind imaterial şi neîntrupat. el a imprimat în momentul formării lumii masei imobile de elemente materiale prima mişcare de rotaţie. Din aceşti atomi se formează focul şi sufletul. El constă din atomi rotunzi şi netezi care. în agitaţia generală din jurul lor. Atomii sufletului se împrăştie. este un fenomen limitat în timp. atomistul trage toate concluziile ce de-311 curg din premisele concepţiei sale.

I se atribuia în mod expres părerea că despărţirea de trup înseamnă şi „moartea sufletului". care există nu numai pe pămînt. dar în cantităţi diferite . avînd întotdeauna aceeaşi structură. dominînd-o din afară în chip magic. fără a fi mişcat el însuşi. nu îl mai concepe ca fiind imaterial şi transcendent. în esenţa şi fondul ei cel mai intim . amalgamat cu ele. dar că în Unele există şi spirit" (fr. cel puţin în aceste cazuri. 5). „Tot ce are suflet — spune Anaxagora — este stăpî-nit de spirit" (fr. Asemenea fiinţe vii. Anaxagora afirmă că „spiritul'' pătrunde totuşi în unele combinaţii ale materiei. Sigur este însă că. Sufletul omului îşi are partea lui de nemurire numai prin identitatea de esenţă cu universalul. pentru ei ceea ce există cu adevărat este cu totul impersonal. izolat în sine2 — cum ar putea fi închipuit altfel decît ca o forţă divină. nimic nu se schimbă în esenţă. r ămîne întreg şi neschimbat. Rămme „spiritul". care stăpîneşte lumea. înzestrat cu o mişcare autonomă. nepieritor este numai universalul. avînd o unitate şi specificitate proclamată atît de pregnant. 6).lepciune atotcuprinzătoare influenţează în mod conştient materia. ceva absolut general . rămî-neau pentru fiziologi un adevărat miracol. La acceptarea ideii unei vieţi nemuritoare a sufletului individual nu putea duce decît o concepţie care accepta în mod ferm realitatea spiritului individual. Nu dispare nici una din părţile componente ale totului. în toate este activ „spiritul". Cratil. nu se poate menţine vreme îndelungată. iar individualul. apariţia şi dispariţia căruia în cadrul marii vieţi universale. evident. despărţire în c are „elenii" văd nimicirea sufletului. exterioară lumii. natura vie. care se manifestase sub forma „sufletului". prezent în el. el se manifestă în toate formele individuale. să poată totuşi intra în infinitatea de fiinţe individuale. ideea că ele nu se contopesc şi nu sînt cîtuşi de puţin identice. 1. care este cauza lor. fiziologii văd în elementul spiritual. Acolo unde apar în această lume viaţa şi mişcarea autonomă se manifestă prezenţa spiritului. fără a-şi pierde puritatea şi omogenitatea. îşi face simţită prezenţa în ele. Prin aceasta nu este încă afirmată prezenţa „spiritului" în fiinţa însufle1 Aristotel. în care spiritul sălăşluise ca forţă motrice şi însufleţitoare. de . sînt nu numai oamenii şi animalele. nu mecanic ? Dar acest spirit transcendent este totodată şi pe deplin imanent. Fie că îl opun elementului material şi corporal. făcînd din spiritul universal unic sursa a tot ce este însufleţit. că această esenţă spirituală este mai cu-rînd opusă materiei pe care o domină nu a dus la recunoaşterea imortalităţii spiritului individual. Forma fenomenală izolată. Rărnîne neclar cum este de conceput ca spiritul. fr. Permanent. „Spiritul" este prezent în ele. care o pune în mişcare. unice. gînditoare. 418 C Această primă delimitare clară de materie a unei esenţe spirituale. fie dezvoltîndu-se. ~~—-----------------------------------------■- 1 Platon. Dar cînd ne spune că sufletul. cu excepţia spiritului. dătător de viaţă. fie că îl fac să intre indisolubil în componenţa lui. lipsită în sine de independenţă. însufleţite. ci şi în lună. nu însă şi felul în care s-au amalgamat în fiinţa individuală. După despărţirea elementelor ce fuseseră unite. fie el în stare de repaus sau de proces vital. dezintegrîndu-se şi recompunîndu-se în mereu alte alcătuiri. ci şi plantele. el este sau constituie aşa-numitul „suflet" al fiinţelor vii. fiinţele vii. Asemenea alcătuiri în care intra „spiritul" sînt. ceea ce înseamnă că. „străbate toate lucrurile" *J că „în fiecare lucru se află o parte din toate celelalte lucruri. personalitatea conştientă de sine şi de lumea exterioară este doar o formă fenomenală a universalului. acţionează şi trăieşte doar în sine. dar. aproape personală.6 ţită şi nici identitatea de esenţă dintre suflet si spirit. în realitate. fără însă a fi la rîndul său influenţat de ea. Despre suflet. (|ar nu şi sufletul. Anaxagora nu putea vorbi despre supravieţuirea sufletelor individuale după destrămarea alcătuirilor materiale. „nu are nimic comun cu ceva din afara lui" \ ci este numai el. 405 b. este unul indivizibil în faţa pluralităţii lucrurilor. străină de lumea materiei şi opusă acesteia. ra. astfel că „spiritul". părţile componente ale fiinţei individuale se menţin în c °ntinuare. 2 p.

divină şi nemuritoare. veşnicia. ideea că el îşi are rădăcinile într-o cauză primordială nepieritoare au putut deveni o convingere a poporului şi a celor lipsiţi de învăţătură. credinţa în nemurirea şi în natura divină a sufletului. în funcţie de măsura în care a preluat elementele teologice sau le-a respins cu totul. teologia şi filosofia nu au putut ajunge decît treptat să aibă o influenţă. spiritul clarvăzător al pădurilor. regele Midas îl prinsese în grădinile sale de trandafiri de pe malul rîului Bermios. ceea ce se vede sînt încă plăsmuiri vagi ale unei lumi a spiritelor. pentru om. de o cultură mereu mai profundă. inert. Cel mort zace în mormînt ca o statuie. Pentru ei. destinate unui public larg. căci numai ea vine de la zei". nesupuse devenirii şi de aceea nepieritoare. Viaţă şi lumină sînt numai în această lume l : moartea. potrivit unei vechi legende. răsună în această epocă mai puternic şi mai dureros lamentaţiile în legătură cu truda şi cu mizeriile vieţii. credinţa în existenţa unor substanţe individuale autonome. Ei consideră sufletul individual o fiinţă unică. fără glas2. întemeiată pe natura lui divină. Laicii ■ Năzuind fiecare în felul ei să depăşească credinţele populare pe care le considerau nesatisfăcătoare. Dar oricît ar fi aici de categorică şi de peremptorie afirmarea nemuririi sufletului. aşa cum şi-o închipuise fantezia homerică. Un astfel de individualism. în urma reflecţiei teologilor şi misticilor. pe care. şi-a recăpătat libertatea spunîndu-i adevărul plin de o melancolică înţelepciune — rămas proverbial şi reluat de atunci în diverse variante — şi anume că. ea nu putea fi în vremea aceea decît convingerea unor comunităţi izolate. neselectat. cu căile ei obscure şi cu incertitudinea tuturor înfăptuirilor ei. pedepsindu-1 chiar pe cel ce a făptuit o crimă sau pedep-sindu-i pe urmaşii lui. au apărut. a admis-o doar şovăielnic şi pe jumătate sau a respins-o cu totul. Provocate de o sensibilitate ascuţită. filosofia greacă a afirmat cu putere ideea nemuririi sufletelor individuale. pentru că e de esenţă divină. Nu poate fi doar întîmplător faptul că. Pe căile multiple pe care a mers în timpurile ce au urmat. vie rămîne imaginea vieţii. îrt timpul primei perioade de înflorire a studiilor teologice şi filosofice abia dacă se face auzită ici şi colo cîte o voce care să ne poată îngădui să credem că. căreia-i sîntem cu toţii supuşi. capacitatea de a exista ca substanţă fără nici o limită în timp se extind şi asupra individualităţii. -* -. chiar dacă luînd forme fantastice. în care trăieşte mai departe ceva din el. duce sufletele într-o împărăţie a neantului. formate în acest spirit. iar cel care moare fără a avea copii duce cu el în Hades durerea de a nu fi lăsat pe nimeni în urma lui4. dincolo de comunităţile limitate cărora li s-au adresat la început. Justiţia divină face dreptate pe pămînt şi nu într-o fantomatică lume de apoi 3.neînţeles pe cale raţională. el trebuie să dorească să reintre cît mai curînd în imperiul morţii şi al lui Hades. lucrul cel mai bun este de a nu se naşte şi că. dacă s-a născut. dintr-un lucru gîn-dit şi recunoscut de înţelepţi şi iluminaţi. proclamă Pindar. asupra cercurilor ale căror concepţii îşi aveau originea în chiar aceste credinţe populare. Bucuria vieţii în lumină . „După moartea trupului. Reflecţia nu se opreşte pe acest tărîm obscur iar dacă aruncă totuşi asupra lui o lumină fugară. existînd în sine. şi exprimînd într-un limbaj accesibil sentimente şi gînduri ale tuturor ' aproape că nu se face vreo aluzie la ideile privitoare la demnitatea şi soarta sufletului. 5 Silen. în fragmentele ajunse pînă la noi ale poeziei lirice şi semilirice (elegiac-iambice).

13. tu cel spre care oamenii . Chiar în limbajul solemn folosit în cuvîntările funebre. 2 318 319 despre lumea cealaltă. Retorii attici ne oferă aici. în vremea marilor lupte pentru libertate. Gîndul lor. Ecoul vieţii lor nu trece de această lume . şi virtutea înaltă şi puterea pămîntească. Simonide le-a consacrat epigrame de o mare concizie şi pregnanţă. In afară de ofrandele aduse de membrii familiilor lor. nevoia unor astfel de consolări. fără ostentaţie. poetul ditirambilor. 63 şi urm . nu se face. în multe locuri. moartea ineluctabilă îi pîndeşte pe toţi deopotrivă. la baza cărora stătea cultul sufletelor ce le menţinea încă vii. de care ar urma să se bucure defuncţii acoperiţi de glorie. ei sînt însă scufundaţi în neant . ar rămîne conştiente de ceea ce se petrece pe pămînt. unele date suplimentare. 38 Tirteu. prin renumele pe care şi l-au cîştigat. 731—742 i Mimnerm. eseamotîndu-i duritatea şi cruzimile. nici o aluzie la o stare superioară. în această moştenire poetică. 2 . Teognis. bărbătesc. despre veşnicia şi esenţa divină a sufletului. unui zeu . 2. nu are de altfel decît rareori prilejul să-şi amintească de cultul sufletului consacrat morţilor lor de cercurile mai res-trînse ale familiei şi ale comunităţii şi nici de concepţiile întemeiate pe acest cult despre supravieţuirea sufletelor lor. Puterea omului este mică. Nu este pusă la îndoială supravieţuirea sufletelor în lumea de dincolo. Solon. capabil să înfrunte cu sînge rece greutăţile şi suferinţele. un sentiment viguros. prin ce spuneau şi prin ce nu spuneau 1 2 3 Simonide fr. Chiar pentru cel mort. Gîndirea retorilor nu trece dincolo de concepţiile despre supravieţuirea. la o viaţă veşnică trăită în deplină fericire. lumea celor vii rămîne singurul tărîm real. 973 urm. 425 şi urm. Răsună ca venind din altă lume invocaţia adresată (la mijlocul secolului al V-lea) de Melanippides. 719 şi urm. pe morţi nu-i mai leagă de viaţa pămîntească decît cel mult amintirea ce se păstrează despre faptele lor deosebite.' Viaţa este totuşi bună şi moartea este un rău .nu mai este nici ea privită cu încrederea naivă şi cu siguranţa de altădată. Teognis. dar aceasta nu-i face pe oameni să caute vreo 1 2 Teognis. 39 . 13 5 Mimnerm. Stesihor. Totul se scufundă pînă la urmă în cruntul abis. ei dăinuie doar în amintire. Floarea poeziei lirice începuse. . pentru el şi ai săi. Morţilor scumpi caro au căzut în aceste lupte pentru patrie. nu trebuie să ne mai gîndim la ei. atunci cînd doreşte ca fiinţa lui să nu se stingă cu totul. spune poetul3. care a trecut şi ea în viaţă prin multe suferinţe. 567 şi urm. Oamenii din acea vreme nu căutau să-şi facă viaţa mai uşoară. de ce n-ar muri şi zeii cei fericiţi ? se întreabă cu naivitate feminină Sappho (/?*. „Ascultă-mă. părinte. după înmormîntarea lor. mai liber. dar nu se afirmă decit în termeni imprecişi şi cu multă precauţie că sufletele ar avea încă simţire. . Simonide din Amorgos. 137). Nu întîlnim însă în ele nici cea mai mică aluzie la un tărîm al nemuririi şi fericirii veşnice în care ar ajunge cei morţi. N-au totuşi nevoie de consolări. singură amintirea glorioasă a virtuţilor şi faptelor sale supravieţuieşte morţii2. 12. 167 Şi urm. Chiar tradiţiile cultului sufletului par a fi fost respinse de aceşti poeţi cu dispreţ. strădaniile sale nu-şi ating scopul şi în scurta-i viaţă suferinţele vin una după alta . Teognis. într-un imperiu al dreptăţii şi al fericirii dobîndite fără trudă. 3 Solon. drept consolare pentru cei rămaşi. 29 şi urm . Pentru cei vii. să se ofilească şi totuşi nici acum un orator care se voia înţeles şi aprobat de cetăţenii adunaţi să-1 asculte nu vorbea despre fericirea nemuririi. în vreme'» lor. Ei sînt mai curînd înclinaţi să considere că odihna este tot ce poate fi mai bun în lume . aşa cum nu o simţise nici mai de demult. şi odihna o aduce moartea. Un ecou al ei ajunge pînă în adîncuri la cei morţi. 51 . Reiese din toate acestea că poporul nu simţea. 13. Ne întîmpină încă. 31 şi urm. de n-ar fi aşa. compensaţie în altă lume. sănătos. puterea şi drepturile sufletelor celor morţi.

Semele trăieşte veşnic printre Olimpieni.privesc cu uimire. după despărţirea lui de trup. deosebit de drag cîntăreţului teban. bunul nume dobîndit. care. transpare în unele aluzii şi legende despre strămutări chiar şi vechea concepţie. năluca unui vis. tu. prin înălţimea inteligenţei şi vigoarea trupului 2 . stăpînul sufletului veşnic viu J"i Invocaţia se adresa fireşte lui Dionysoş. expuse pe larg şi cu fermitate dogmatică. în odele triumfale precumpănesc aluzii din care se întrevede că părerea lui Pindar era în concordanţă cu credinţa populară. Două concepţii opuse despre esenţa. demnitatea şi puterea unor astfel de spirite transfigurate se menţine neştirbită . este proslăvit de mai multe ori pe un ton care presupune o credinţă nestrămutată în astfel de miracole. între oameni şi zei bariera nu este de netrecut. 3i Nemeenele. Sufletul dispare. Aceeaşi mamă a născut ambele neamuri. par a fi chintesenţa unei doctrine bine conturate despre natura şi destinul sufletului. 9.-■■>£/■< iqiftfsi^M 320 goare în tot ce spune şi povesteşte Pindar. 4 şi urm. în adîncurile în care sălăşluieşte. omul este un nimic. 6 . originea şi destinul sufletului par a avea pentru el o egală îndreptăţire. 77 şi urm. 9 Istmicele. întemeiată pe spusele poeţilor şi pe consideraţiile care au stat la baza cultului sufletelor şi a cultului eroilor. G. Abolită de fapt de credinţa în eroi. dar. potrivit căreia o viaţă deplină nu poate fi imaginată decît dacă trupul şi sufletul rămîn indisolubil unite. Rămîn desigur. ea se manifestă cu vi» Pytlcele. celălalt eu al omului viu şi vizibil. după moarte. vreo relaţie cu tărîmul celor vii. 131). dar ea a murit lovită de trăznet. 6. 24 şi urm. Cel mai strălucit dintre cei strămutaţi într-o viaţă veşnică. zeii îşi au pentru veşnicie lăcaşul nestrămutat în cerul de aramă. 14 . constituindu-se de fapt. 59 şi urm. 11. Nemeenele. 1 Dar chiar şi atunci cînd moartea s-a produs. Olimpicele. doar eroilor. Sufletul. O formă superioară de existenţă le este hărăzită. Amfiaraos. 9. Credinţa în existenţa. într-un tot coerent şi bine închegat în esenţa lui. 26 şi urm. J Nemeenele. după plecarea din lumea pămîntească. fireşte.. o prăpastie adîncă le desparte . Pindar le opune însă consideraţii de cu totul altă natură. „doarme" în timp ce membrele omului sînt active . 88. Singura răsplată a faptelor de seamă săvîrşiţe este. § Cel ce păşea în cercul vrăjit al sărbătorilor lui nocturne redobîndea viziunea nemuririi sufletului şi a puterii sale divine. „dublul vieţii". El şi-a pierdut orice putere şi este sigur că starea în care a intrat nu este o stare de beatitudine. cîn-tecele poeţilor 3. 33—35 . 2 Olimpicele. în lumea subpămînteanăi. depăşind chiar existenţa eroilor. în pofida unei libertăţi poetice care modifică din cînd în cînd unele trăsături ale imaginii de ansamblu. sentimentele de pietate şi de amintire neştearsă ale urmaşilor2. putem ajunge asemeni Nemuritorilor cel puţin de departe. Ist-micele. înălţarea la o viaţă nepieritoare. 1 Melanippides. 3 Astfel de gînduri puteau trece doar prin mintea cuiva care rămînea neclintit pe terenul credinţei populare. Această psyche care zace în adîncurile inconş1 32H Olimpicele. 7. . Cei ce trăiau însă la lumina zilei şi nu erau stăpîniţi de ideile teologice şi filosofice ale unor astfel de comunităţi izolate nu manifestau decît un interes foarte limitat pentru o asemenea înţelepciune. nu pare însă de loc sigur că sufletul însuşi ar mai avea în mod conştient. 19—22 . Un loc aparte îl ocupă Pindar. 8. renumele slăvit îr. dar cînd omul doarme el îi dezvăluie în vis viitorul (jr. rămîne posibilă. ca legătură între cel mort şi cei vii.

ele s-au ridicat la viaţa spirituală superioară pe care. iată deei motivul pentru care ea rămîne vie şi după nimicirea trupului prin moarte (jr. 2. Pe cei condamnaţi îi aşteaptă „chinuri de neînchipuit" 2 în fundul Tartarului. In cazul nostru. în Okeanos . expunînd idei atît de străine conştiinţei populare. credinţa populară o atribuia nu numai sufletelor marilor strămoşi de odinioară. pe care filosoful şi chiar limbajul comun o evocau sub denumirea de psyche. om mîndru. gîndită ca o entitate sau ca un concept. ci şi multora dintre cei ce muriseră în timpurile mai noi. stăpîna lumii subpămîntene consideră că „vechea greşeală" a fost ispăşită. căruia îi este dedicat al doilea imn triumfal Olimpicele 2. concepţiilor tradiţionale. în deplină libertate. acolo le aşteaptă o soartă fericită : ele trăiesc încă o viaţă ca regi. Acomodîndu-se în genere. decît să dea glas unor idei ce nu erau ale lui. o viaţă de netulburată fericire. 133). 180) şi unde uitarea îi învăluie pe cei pedepsiţi. 133). judecata în Hades. Dar nici acolo sufletul nu-şi găseşte odihna definitivă. ocrotiţi de Cronos şi de ajutorul său Radamant. Este totuşi de neconceput ca Pindar. ferit de aceea pe vecie de distrugere. Teron. stăpînul Agrigentului. în al nouălea an de la revenirea lor în Hades . 2. departe. îl aşteaptă. G8 şi urm. să nu fi făcut. mai ales în odele închinate celor morţi. în sfîrşit. 323 Olimpicele. nutrită de însăşi arta lor de a trăi. conştient de propria-i valoare şi înţelepciune. în acest caz. „Unul" va pronunţa acolo verdictul sever asupra faptelor săvîrşite în viaţă1. că eroul celebrat avea o predispoziţie specială pentru asemenea idei. această denumire desemnează dublul care sălăşluieşte în omul viu şi despre care ştiau credinţa populară străveche şi poemele homerice. pe pajişti înflorite. „unde fluviile leneşe ale negrei nopţi emană întunecime fără sfîrşit" (jr. pentru a ajunge la „cetatea lui Cronos". decît să se supună voinţei altcuiva. el locuieşte în trupul pieritor al omului. împreună cu eroii timpurilor străvechi. El trebuie să însufleţească un nou trup şi abia după a treia viaţă petrecută fără greşeală printre oameni poate spera să-şi încheie cariera terestră 3. ca eroi plini de vigoare. etern şi nepieritor. S-a insinuat totuşi aici o idee teologică.tientului atunci cînd omul este cu conştiinţa trează nu este însă nicidecum acea totalitate a forţelor spirituale. Credinţa le aşază pe „insula fericiţilor". ce se îndepărtau cu totul de credinţa comună în suflete. 2. îi cere să mediteze mai profund asupra misterelor vieţii din lumea cealaltă. în vremea lui Pindar. aşa cum şi-o putea închipui fără a o goli de orice sens numai fantezia grecilor. Venerate de oameni ca „eroi" (jr. preocupat desigur de problemele vieţii de după moarte. Cînd. despre care Pindar vorbeşte (jr. sufletul este totuşi amestecat în lumea finită . cu atît mai sigur este faptul că ele ţin de convingerile proprii. despre destinele şi ţelul final al sufletului. ca înţelepţi (jr. Această „imagine" a omului. Este de asemenea de presupus. Ele sînt astfel sustrase atît Hadesului cît şi existenţei omeneşti. 131). ele merg pe „drumul lui Zeus" 1 şi duc acolo. de o existenţă plină de nobilă tihnă. El ţinea probabil seama. ea trimite încă o dată sufletele în lumea de sus. Trăgîndu-se din zei. Pindar îşi exprimă. după moartea trupului. în astfel de cazuri. atunci cînd se referă doar în treacăt la lumea de dincolo. Cu cît aceste idei despre originea. Condiţiile fiecăreia dintre aceste noi existenţe ter'estfe* sînt determinate de gradul de puritate atins de suflet în cursul existenţei anterioare. 57—60 Olimpicele. unde soarele îi luminează atunci cînd pe pămînt a apus (jr 129) şi unde se bucură. Cele spuse de Pindar în asemenea momente solemne . 70 'ff: olimpic era un om bâtrîn. După aceea însă. ca urmare a unei „vechi greşeli". ale poetului. ele scapă de obligaţia de a renaşte pe pămînt. se abat mai mult de la părerile răspîndite în popor. 133) exact în sensul poeziei teologice. este „singura care se trage din zei". ni se spune. dacă duseseră o viaţă plină de merite şi de fapte de seamă. autentice. 67 Olimpicele. convingeri şi speranţe proprii ori de cîte ori subiectul. şi de mentalitatea celor cărora le erau direct destinate cîntecele sale. Cei pioşi se îndreaptă spre lăcaşuri subpămîntene ale fericirii.

un. cum spune." Domneşte aici credinţa pur orfică : sufletul s-a eliberat acum definitiv de „ciclul naşterilor" . Este vorba însă aici de teologia unui laic. ca şi în propria lui concepţie. care au fost nu de mult găsite în apropierea vechiului Sybaris 1. Este posibil ca poetul să fi cunoscut acolo . . Mortul din versiunea gravată pe prima tăbliţă ajunsese la ţelul ultim al peregrinărilor sale. nevăzută. In tot ce spune despre originea divină a sufletului. ca păstrător şi stăpîn al mitului. impregnată cu elemente din mitologia curentă. ea nu se leagă de vreo formulă imuabilă şi lasă pretutindeni să se simtă prezenţa poetului.3 325 In Sicilia. nu poate să arunce peste bord tradiţia din legende şi credinţe. în cadrul ceremoniilor sacre ale vreunei comunităţi de cult. a înrudirii sufletului cu zeii. să o aprofundeze. Mult mai probabil este însă — dat fiind că ideea naturii divine. O mărturie a unui astfel de misticism amestecat cu elemente străine o constituie versurile gravate pe tăbliţe de aur. unde. născut din părinţi curaţi. ca şi părinţii săi. în care teologia orfică era. în continuare însă ele se orientează în două direcţii diferite Sufletul celui mort se adresează astfel reginei subpămîntenilor şi celorlalţi zei ai acestui tărîm : Mă apropii de voi curat. este exprimată în ambele cazuri în termeni identici — că ne aflăm peste tot în sfera credinţelor uneia şi aceleiaşi comunităţi religioase şi că speranţele ce năzuiesc spre trepte diferite de fericire corespund treptelor diferite ale procesului escatologic. un zeu. înainte de a fi eliberat de obligaţia de a se reîntrupa pentru a redeveni ceea ce a fost de la început. ei adresează acum vene-rabilei Persefona rugămintea de a fi milostivă Şi de a-1 trimite în lăcaşurile celor puri şi sfinţi. despre migraţiile lui în mai multe trupuri. ale acestui document mistic. Pindar oficiază deopotrivă ca poet şi ca om care vrea să comunice ce ştie şi ce crede. se spune într-o variantă a versurilor. şi-a ispăşit vechea greşeală. „Şi astfel m-am smuls din cercul plin de durere şi de suferinţă. vei fi acum în loc de muritor un zeu". Nu se poate stabili cu certitudine ce 1-a stimulat pe Pindar în meditaţiile sale teologice. El se laudă apoi că descinde din neamul fericit al zeilor subpămînteni. poet care. cei . zeiţa îl poate admite în locul plin de desfătare în care sălăşluiesc în Hades cei puri. el intră. participînd la ceremoniile sacre. din anul 477. preafericitu-le.prietenilor însufleţiţi de aceleaşi idei reprezintă de fapt expresia propriilor convingeri. a putut veni în contact cu doctrinele orfice şi pitagoreice. des-re judecata din Hades. despre locurile în care vor fi aruncaţi nelegiuiţii şi vor sălăşlui cei pioşi. s-a aflat de mai multe ori. „cu paşi repezi pe tărîmul mult dorit" şi se ghemuie în poala stăpînei lumii subpămîntene. el urmează doctrinele teologice. Este deci sufletul unui muritor care s-a purificat. Cu tot didacticismul său. In doctrina sa teologizantă despre suflet se întreţes de aceea legendele poetice şi credinţele populare . el rămîne poet. Trăznetul. Speranţele sînt departe de a se ridica atît de sus în celelalte două versiuni. la ideea înălţării omului la rangul de erou. mai ales atunci cînd i se cere să vorbească despre lucruri din lumea divină. a intuiţiilor la care ajunsese el însuşi. în ele sufletul declară că şi-a ispăşit pedeapsa Pentru faptele rele . mi-a luat viaţa. el n-a putut renunţa la Insula fericiţilor. Ea este probabil cea care întîmpină sufletul mîntuit cu cuvintele : „Fericitule. să o completeze şi să-i confere o îndreptăţire sporită. în esenţă identice între ele. Se ştie că pentru ambele secte această regiune era solul de elecţie. 641 C'um trebuie înţelese aceste deosebiri ? S-af putea ca versiunea mai modestă să exprime credinţa unei comunităţi religioase care este mai puţin sigură de natura divină şi de necesitatea întoarcerii finale a sufletului la existenţa liberă a zeilor.1 Inscriptiones graecae Siciliae et Italiae. El trebuie însă să parcurgă pe pămînt întregul ciclu al naşterilor succesive. ci se străduie să o purifice. în trei clin aceste poezii versurile de început exprimă concepţii fundamentale identice . Elementele din care şi-a constituit Pindar aceste convingeri sînt uşor de definit. Pe cel care.şi variante ale doctrinei mistice. în întreaga sa operă.

în dezvoltarea ei. la convingeri aşezate temeinic pe terenul cunoaşterii filosofice. In cultul şi în credinţele acesteia. Pindar â combinat aceleaşi elemente într-un mod diferit. Am fi fericiţi dacă am mai putea măsura efectul pe care aceste învăţături care-i stăteau la inimă l-au putut avea în rîndurile cititorilor şi auditorilor poeziilor sale. în realitatea viziunilor sale scăldate într-o lumină atît de strălucitoare. şi credinţa în existenţa obiectivă a teoriilor sale. nu va rămîne doar părerea trecătoare a unui individ. este greu — şi încă mai greu cînd magia versurilor sale atinge perfecţiunea — să confunzi strălucirea de basm a poeziei sale cu lumina vieţii reale. Dar poate că. le vorbea despre problemele şi certitudinile religiei. El a fost şi mai mult şi mai puţin decît un predicator al teologiei. iar poezia era încă singura care arunca lumina învăţămintelor sale destul de departe pentru a putea călăuzi gîndurile maselor largi ale poporului. dincolo de satisfacţia estetică. dupa toate tulburele avataruri terestre. dar nu fără analogie cu cel mai sus amintit. în limbajul sublim al poeziei. Se făcea viu simţită nevoia corectării şi confirmării opinii-ior moştenite de la strămoşi. Ea conţine. o profesie de credinţă a aceleiaşi comunităţi religioase. O altă inscripţie găsită întrun mormînt din aceeaşi regiune reprezintă. Poetul da temeiuri mai trainice patrimoniului comun de idei morale. înrîurirea ei creştea pe măsură ce se lărgea cercul celor ce o receptau. El trebuia să-i instruiască pe Oameni în sensul cel mai înalt. . El poate totodată să dezvolte şi să aprofundeze preceptele moralei populare. prin însăşi repetarea unei formule cuprinse şi în prima variantă' a versiunilor. să le călească la focul unei gîndiri mai riguroase. Această funcţie educativă a poeziei va fi preluată mai tîrziu de filosofie. chiar dacă poetul umple de emoţie sufletul celui ce-1 ascultă şi îl poartă aşa cum vrea în lumea plăsmuită de imaginaţia sa. Poetul trebuia să fie învăţătorul poporului. ln condiţiile de atunci. din nou asigurarea : Din omul care erai ai devenit un zeu. în absenţa unui cod moral întărit de religie. Pria meditaţia spiritului său profund el putea oferi poporului ceea ce îi lipsea. ci va intra în tezaurul durabil al convingerilor celor mulţi.din celelalte două versiuni se aflau încă pe o treaptă intermediară. să le limpezească şi să le explice în spiritul unei înţelegeri mai elevate a divinului. subapreciem efectul pe care opera unui poet grec îl putea avea asupra gîndurilor şi sentimentelor celor cărora le era adresată. Dacă nu trebuie subestimată influenţa pe care a putut-o avea. aceasta a ajuns la o înţelegere atotcuprinzătoare a vieţii. Nicicînd existenţa fericită a sufletului sanctificat nu a fost elogiată în cuvinte mai majestuoase şi mai armonioase decît cele care s-au revărsat din marea inimă a acestui poet. o mai mare coerenţă şi unitate. al celor cărora li se putea adresa sub o formă sau alta. Demnitatea şi valoa-rea pur artistică a unei poezii nu păreau a. Opinia publică greacă era foarte dispusă să acorde poetului un loc la care poetul din vremea noastră n~ar putea nicidecum aspira şi pe care în orice Caz nu l-ar dobîndi. Aceasta era încununarea tuturor promisiunilor de mîn-tuire ale comunităţii religioase respective. Pindar. din momentul în care. Poezia şi-a asumat însă dintotdeauna această funcţie şi a avut-o în mod cu totul deosebit în epoca de tranziţie — la începutul căreia trăieşte Pindar — de la încrederea naivă în interpretarea tradiţională a lumii vizibile şi invizibile. îi da o expresie clară. memorabilă. nimeni nu-i vorbea în această calitate. printre tot felul de invocări şi sfaturi învălmăşite şi incoerente adresate celui mort. adorarea vechilor divinităţi greceşti ale lumii subpămîntene (printre care nu-1 întîlnim însă pe Dionysos) se asocia cu ghidul mai îndrăzneţ al misterelor orfice ale lui Dionysos. Ne îndoim că poeziile în care Pindar evocă visele sale de fericire au trezit în rîndurile celor ce-1 ascultau. Ceea ce dă el apoi poporului. despre raporturile dintre etică şi religie. atunci cînd. Totuşi. în calitate de educator al poporului. fi "5 \Oc Ştirbite de faptul că se aştepta ca ea sa aibă şi o funcţie didactică şi educativă. cu credinţa că natura divină a sufletului va ieşi la lumină pură şi triumfătoare. despre care asemenea versuri ne vorbesc destul de fragmentar. căruia. chiar dacă poartă pecetea firii şi gîndurilor sale personale. care se formase în cadrul vieţii civile. exprimînd astfel de îndoieli.

el nu trebuia să explice mobilele lăuntrice ale acţiunii prin mentalitatea şi concepţiile existente în vremurile îndepărtate în care apăruse mitul însuşi. poeţii tragici ai Atticii aveau posibilităţi şi mai mari de a-şi propaga gîndurile fecunde L în raidurile mulţimii adunate într-un spaţiu restrîns pentru a urmări spectacolele pe care i le ofereau. combătute în cursul dialogului. Cea mai mare parte a timpului o ocupă dialogul dintre erou şi celelalte personaje ale piesei. Privirea şi mintea spectatorului urmăresc mai puţin întîmplările exterioare (a căror desfăşurare. concretă. Nu se putea bizui aici decît pe resursele proprii. Ei înşişi nu ascundeau cîtuşi de puţin că se consideră educatori ai mulţimilor de oameni. Ce este în el doar acţiune îşi Pierde din interes în favoarea persoanei care savîrşeşte acţiunea în faţa ochilor publicului . devenită acum spectacol. Poporul îi accepta ca atare şi aştepta să tragă învăţăminte din operele lor. în puţine cazuri. care au făcut ca. Căpătînd o asemenea forţă vie. Ce urma să se întîmple în drama sa era un lucru în care el nu putea interveni. In cadrul desfăşurării în timp şi în spaţiu a vechii legende. ele ar fi fost de neînţeles pentru spectatori şi opera sa ar fi fost astfel ratată. ochii spiritului caută să discearnă trăsăturile statornice ale caracterului. Chiar dacă ar fi putut. expuse. 4 Tragedia attică trebuia să sfîrşească prin a deveni operă de factură psihologică. Ceea ce apărea fanteziei doar ca o nălucă a visului. Iar pe măsură ce simţul artistic evoluează. Opera poetului era însă felu] în care ştia să dea viaţă personajelor. Iată cum materializarea deplină a mitului a dus în cele din urmă la spiritualizarea lui cea mai înaltă. de altfel cunoscută din vechi legende. diferitele episoade ale acţiunii ocupă un spaţiu foarte restrîns.l a cărei importanţă şi sens nu se epuizează lrur-un singur episod. ca o proiecţie imaginară. nu-i putea stîrni un prea mare interes). anumite motive să ducă la săvîrşi-rea unei anumite fapte. ci sensul lăuntric al acţiunilor pe care le săvîrşeşte sau în care este implicat eroul. din obiceiurile şi prinripii'e morale ale unor vremi de mult apuse ? El putea — dacă nu voia să povestească o istorie care să se reducă la episoadele ei materiale — să pună într-o opoziţie ireductibilă acţiunea mitică ineluctabilă cu personajul care urma să o săvîrşeasGă. învăţăminte elevate pe măsura acestui gen poetic de supremă elevaţie. clar şi precis conturat. în cazul dat. care indicau deci dinainte mersul acţiunii. cunoscut din legende (sau. Cum va reuşi însă să explice şi să facă credibile pentru felul de a gîndi şi simţi al timpului său acţiuni izvorîte din ideile şi cerinţele. dezbătute. stînd sau mişeîndu-se în faţa ochilor privitorului. chiar dacă iniţial intenţia poetului nu se îndreptase în această direcţie.poetul sărbătorilor panelene. Personajele şi evenimentele din vechile legende şi din vechile istorii. dar care avea sensibilitatea omului din . Sofocle şi nu mai puţin Euripide nu au rămas un bun exclusiv al celui în spiritul cărora se născuseră. Motivele acţiunii. pe care cititorii şi auditorii poemelor de pînă atunci le vedeau doar ca plăsmuiri evanescente ale unei fantezii limitate de tot felul de convenţii. Poetul dramatic îndrăzneşte să facă un lucru nemaiauzit pînă la el. devin mai importante decît rezultatul ei final — fapta neînfrînată ce duce la suferinţă aducătoare de moarte. Aici se putea desfăşura din plin talentul poetului. să le motiveze şi justifice acţiunile. din istorie). el le face să apară în carne şi oase în faţa tuturor spectatorilor. Teatrul propriu-zis al acţiunilor sale nu putea fi decît viaţa lăuntrică a eroilor ei. Nu greşim dacă afirmăm că părerile şi intuiţiile cărora le dau glas în tragediile lor Eschil. devine acum un obiect al percepţiei simţurilor în stare de veghe. mitul apare într-o lumină cu totul nouă. independent de '°rţa lui imaginativă.

Eteocle. o dată cu aceasta. ea nu ar cădea asupra lui Oedip şi asupra fiului lui dacă vinovatul ar fi doar Laios. apasă şi asupra sufletului fiului şi nepotului său. mai elevate . Voinţa de a săvîrşi nelegiuirea nu ţine de firea şi de caracterul lor. Acest dezacord între simţire şi acţiune. Această conciliere îi reuşeşte lui Eschil pe deplin şi în modul ce. ispăşind pedeapsa . imaginea însăşi a bărbăţiei şi chibzu-inţei. nu să-1 anuleze. Dincolo de ceţurile care învăluiau miturile se desprindea într-adevăr. admiţînd că moştenitorul unei crime a părinţilor nu este doar un executor al faptei nelegiuite. această problemă : este sau nu liberă voinţa omului ? Eschil încearcă să iasă din încurcătură. El contopeşte elemente fundamentale. obiectivul cel mai de seamă al artei sale este de a confirma prin mituri exemplare. sprijinul şi ocrotitorul familiei sale. deci de aspectul lor estetic propriu-Zls> pentru a putea urmări desfăşurarea ideilor generale. impusă făptaşului de o putere şi de o lege superioară. în contururi cel mai adesea severe. pe care le dramatizează cu predilecţie sub forma trilogiei. scheletul concepţiei sale etice şi teologice. ispăşind pedeapsa pentru vina ucigaşului. părăsit de ce este mai bun în el. Toate gîndurile sale se îndreaptă spre acţiune şi spre sensul ei moral şi religios . nobil. El preia. creînd astfel un conflict de mare profunzime şi tragism. dacă nu ar avea şi ei o vină de ispăşit. ci să-1 aprofundeze. se simţea moralmente răspunzător pentru fiecare din acţiunile sale. cu ideile şi cugetările sale proprii. Cum poate fi însă o crimă necesară.l mai satisfăcător. curat şi dîrz. din tată în fiu. şi se precipită spre cumplita hotărîre. spiritul său limpede se întunecă. care corespunde perfect subiectului ales. şi totuşi imputată acestuia. cade pradă în momentul decisiv soartei ce-1 ameninţă . El ne permite chiar să facem abstracte. „Greşelile moştenite de la strămoşi îl împing la aceasta" * Numai astfel este pe deplin ispăşită crima strămoşului . el le dezvoltă şi le dă forme noi. pe măsură ce se dezvolta cultura şi viaţa spirituală. din pricina lui devin vinovaţi şi ei. Eschil îi adaogă convingerea sa nestrămutată că. ca şi cum ar purta pentru ea întreaga răspundere ? Iată o întrebare serioasă şi gravă pe care Eschil nu putea să nu şi-o pună. pentru omul care. fiul şi nepotul acestuia ispăşesc şi propria lor vină.zilele lui. In Attica era într-adevăr adînc înrădăcinată credinţa că pedeapsa pentru crima săvîrşită de strămoşi se răsfrînge pe pămînt şi asupra urmaşilor. de ceea ce este individual şi concret în acţiunile şi personaje sale. ca individualităţi de sine stătătoare. privindu-1 prin prisma mentalităţii timpurilor mai noi. Eschil împrumută una sau alta din temele referitoare la nenorocirile şi suferinţele care se abat asupra unei familii de-a lungul mai multor generaţii. stîrnit de fapta strămoşului. existente ca atare. Ceea ee trebuia să urmărească era o conciliere între felul de a gîndi al celor din treeut şi mentalitatea oamenilor timpului său. caracterele personajelor acţiunii sînt luminate exclusiv din această direcţie . ca şi cum ar fi săvîrşit-o din proprie iniţiativă. Crescut în Atena epocii anterioare războaielor medice. Prin această hotărîre luată în mod conştient. pe Gît cu putinţă. El trebuia să păstreze intact sensul iniţial al actului mitic şi. Poetul trebuia să se străduie să înţeleagă. Dar sub impulsul propriei gîndiri şi sensibilităţi. el se simte pierdut. Din meandrele creaţiilor sale poetice apare cu claritate. Suferinţa este o pedeapsă . alese cu multă chibzuinţă. cînd îi examinăm dramele. Din legende. Dar vina nu depinde de ei. ele nu trebuie să atragă atenţia independent de acţiunea în care sînt implicate. Norul nenorocirii. urmaşii răspund şi ei pentru fapta lui . nu stă în vrerea lor . ceea ce a ajuns să considere că este legea lumii morale. chiar dacă în virtutea unei necesităţi. ceea ce am putea numi etica şi teologia poetului. credinţa în asemenea înlănţuiri ale destinelor umane. ei nu puteau ocoli săvîrşirea nelegiuirii. ci ia şi conştient hotărîrea de a o sâvîrşi. vina şi răspunderea proprie a făptaşului păreau a fi pe deplin demonstrate. spiritul care a creat în trecutul străvechi aceste legende aspre şi obscure şi să ţină în acelaşi timp seama de mentalitatea vremii sale. el era încă strîns legat de mentalităţile tradiţionale. care-1 punea pe erou — un fel de Hamlet — şi pe poet în conflict cu conţinutul concret al mitului nu putea deveni totuşi regulă.

şi nu. 934 " Agamemnon 1497—1507 zută pe care o exercită din lumea tenebrelor asupra vieţii şi destinelor rudelor lor celor mai apropiate. Toate acestea. o verigă indispensabilă. care constituie un fundal al întregii lui concepţii despre lume. Dar toate rămîn simple aluzii. stau la Eschil i Rugătoarele. Orice vină îşi găseşte răzbunarea pe pămînt. conflictul şi rezolvarea lui. îi sînt cu totul străine. Căci pentru Poet ideea străveche că sîngele trebuie răzbu-nat prin sînge este încă vie. divinitatea însăşi îl îndeamnă şi-1 sileşte pe Oreste să-şi ucidă mama. tragedianul a reţinut numai ceea ce putea trezi şi întări ideile morale. nelegiuirea şi ispăşirea ei prin noi nelegiuiri şi suferinţe provocate de ele. Dreptul sufletelor de a fi obiectul cultului şi al veneraţiei. ca Hoeforele şi Eumenidele. Preocuparea lui pentru aprofundarea şi perfecţionarea laturii morale a vechii credinţe populare îşi are sursa în însăşi această credinţă. 274 Si urm. Cînd datoria şi crima ajung să se înlănţuie fără ieşire. din mînie sau din răutate. care nu-şi găseau salvarea din realitatea nesatisfăcătoare. 230 şi urm. mai întîi cu făptaşul însuşi şi. ci fapte reale. Pînă la urmă cerul întunecat de cruda nebunie se luminează totuşi. se petrec în această lume. ar fi doar un van joc al umbrelor. pentru a se umple măsura crimei. Divinitatea însăşi sau un spirit al răzbunării trimis de ea îi împinge la fapta cea rea pe cei asupra cărora apasă o crimă ereditară . ci pentru a se face dreptate. acţiunea nevă333 ' Eumenidele. decît în-dreptîndu-şi gîndul spre o altă lume. ajunşi în lumea cealaltă. el nu şi-a îndreptat de aceea mai stăruitor privirile asupra stării în care se află cei morţi. Uneori el face unele aluzii la sentinţa pe care în lumea cealaltă un alt Zeus o dă asupra faptelor săvîrşite în viaţa pămîntească *. întregi drame. nu alta decît cea descrisă de Homer. găsind o soluţie care să nu aducă însă vreo ştirbire dreptăţii. din dorinţa personală de răzbunare. Privirile poetului se îndreaptă rareori spre ea. aşa cum hotărăsc Zeus şi Moira. la o viaţă fericită în lumea spiritelor. .pentru vina lui şi a lor. Pentru generaţia bărbaţilor care au luptat la Maraton meditaţia severă şi gravă asupra lumii şi asupra destinului nu avea nevoie de suportul părerilor teologice ale unor comunităţi religioase. Hoeforele. Eumenidele. cum credea din timpuri străvechi poporul. Pentru el sînt încă vii toate ideile care-şi au sursa în cultul sufletelor şi care privesc relaţiile dintre sufletul celui mort şi lumea pămîntească . Nu ni se spune în ce relaţie s-ar putea afla această judecată din Hades cu împlinirea destinului şi cu ispăşirea vinei care. doar bănuită. dacă nu le-ar da sens şi viaţă credinţa neclintită în drepturile şi puterea sufletelor. dar el este pe deplin conştient de ceea ce face atunci cînd pregăteşte şi săvîrşeşte matricidul —■ o crimă care este în acelaşi timp o datorie. cu urmaşii lui. 61 şi urm. 301). divinitatea intervine. care presupun că mortul îşi păstrează intacte simţurile. ca şi ideea severă şi sublimă despre divinitate. declaraţii care ne reamintesc de concepţiile potrivit cărora sufletul duce în Hades o viaţă crepusculară. care au îndatorirea să le răzbune — toate acestea nu sînt pentru Eschil doar închipuiri depăşite ale altor vremi. se petrec încă pe pămînt. Lumea cealaltă nu este. Spiritul rău al casei a făcut să se nască în mintea Clitemnestrei gîndul de a-şi ucide soţul 2 . adesea aspră şi întunecată. . Speculaţiile cu privire la existenţa sufletului după moarte. după ce moare. pentru ca justiţia divină să fie satisfăcută. înfricoşătoare. în mila sa. Din fanteziile escatologice ale teologilor. fie şi o „dreptate amăgitoare" (jr. în realitatea şi puterea Eriniilor.Iar alături de aluziile la judecata din Hades. de a cere să fie răzbunate atunci cînd au fost sniulse din viaţă prin violenţă. . care iau apărarea mamei ucise. în lanţul acestor idei şi imagini.

. situaţia care-i pune în conflict este creată de un eveniment. în Electra motivele care-şi aveau sursa în legi generale. I se supun însă numai dintr-un impuls lăuntric . Nu intenţii egoiste le determină pe Antigona şi Electra să facă ce fac . dar pentru el ea este doar un fel de tradiţie istorică. în drepturile sufletelor ultragiate sînt eliminate într-o măsură aproape surprinzătoare . împotriva voinţei lui. Deianira se pedepsesc ei înşişi pentru faptele teribile pe care le-au săvîrşit fără a şti ce fac. Şi totuşi. îndura aceste suferinţe. Divinitatea urmăreşte realizarea unui plan. care abia dacă le pot fi puse in seamă. nu apare nici o Erinie care să-i ceară pieirea.vina lor" şi despre relaţia dintre suferinţă şi greşeala săvîrşită. Poetul cunoaşte această concepţie. aceste intenţii se împlinesc chiar dacă spulberă fericirea omului şi abat J asupra lui durerea. ca şi în problemele obscure ale liberului arbitru. se recurge atît de des Şi de insistent la intervenţia în acţiune a oracolelor divine şi a prevestirilor proorocilor. Mai clar sau mai confuz apare pe fundalul evenimentelor voinţa conştientă a unei puteri divine care. încît -— cu totul altfel decît la Eschil —Oreste nu este chinuit de îndoieli cînd o omoară pe infama ucigaşă şi nici nu are remuşcări după aceea. se desprinde Iriai liber de pe fundalul forţelor şi legilor universale ce-1 depăşesc. O putere întunecată aduce nenorocirea asupra oamenilor. aşa cum ni le dezvăluie acţiunea scenică. îi împinge la fapte în faţa cărora amuţeşte judecata prea grăbită despre . el îşi găseşte în însăşi fiinţa sa legea după care trebuie să acţioneze. Nu o veche crima moştenită în familie este cea care-i determină aici pe fiul şi nepotul ucigaşului să săvîi*-şească fapte. dar efectul ei exterior şi lăuntric nu ar fi fost acelaşi ca pentru Aiax şi Oedip. nimeni altul nu putea săvîrşi aceste fapte. Individul. Dar nici întîm-plarea iraţională şi nici destinul impersonal. pe care intenţia şi voinţa omului nu puteau nici să-1 provoace nici să-1 împiedice. a vieţii cu toate rătăcirile ei îl face să nu accepte toi uşurinţă rezolvări simple. alte căi. pentru a le înţelege. arbitrar şi ineluctabil. Pentru a se sublinia că. Necesitatea şi justificarea a ceea ce fac şi îndură decurg din forţele şi din limitele fiinţei lor individuale. Aiax şi-a săvîrşit fapta care-1 duce la pieire într-uri moment în care spiritul său nu era liber. Sofocle adoptă o poziţie cu totul diferită de cea a marelui său predecesor.în problemele fundamentale ale filosofici dramei. chinurile sufleteşti . Oedip. Neoptolem şi Odiseu. ale problemelor încîlcite şi să caute. în aceste tragedii şi în altele. oamenii sînt conduşi în mod premeditat spre un anumit scop. Aceeaşi nenorocire putea lovi şi pe alţii. cu toate trăsăturile ce-i sînt proprii. ceea ce dă impuls acţiunii şi o orientează într-oî direcţie anumită nu este de domeniul voinţei şi sensibilităţii eroilor. mai puţin rigidă. atît de diferite între ele. schematice. inexorabilă ca soarta însăşi *. mintea şi mîna. Numai caracterele esenţialmente tragice pot avea o soartă tragică. îndreaptă spre scopurile ei faptele şi destinele oamenilor. nu un motiv viu al operei sale. caracterul individual ai eroului rămîne totuşi factorul care explică şi determină în cea mai mare măsură cursul evenimentelor şi tot el ne trezeşte în mod precumpănitor interesul pentru felul în care evoluează. Ca în povestirea homerică. servindu-se de oameni şi de destinele lor doar ca de nişte unelte. nescrise porunci divine. dar dreaptă" se încheie pentru Oreste ciclul nenorocirilor . cu „fapta sînge-roasă. crima. ci a forţelor întunecate ale destinului. ele dau ascultare unei vechi. nu sînt elementele care-i stăpînesc şi-i călăuzesc făptaşului. în datoria de a răzbuna sîngele vărsat. în tot ce fac. ale „păcatului" şi ale destinului omului. mai complexe. atît de prezentă în teatrul lui Eschil. cauzşţ succeselQr sale sau a morţii lui eroice. Chiar cînd suferinţa şi nenorocirile care-1 lovesc pe muritor sînt urmarea nu a propriei voinţe şi hotărîri conştiente. Oricît de mare ar fi în Filoctet interesul pentru jocul viu şi contrastant al caracterelor lui Filoctet. acest caz particular trebuie să-şi afle îndreptăţirea în el însuşi şi se justifică într-atît prin felul de a fi şi prin comportarea celor ce iau parte activă sau pasivă la acţiune. O observaţie mai matură. Dacă stă în intenţiile divinităţii ca individul să săvîrşească fapta fatală şi să sufere âră a fi vinovat.

specific. nu intervine brutal în desfăşurarea lor. ca Filoctet. sufletul feminin cel mai cald care a păşit vreodată pe scena ateniană. bun şi inocent. îşi ia mama ca soţie şi se aruncă astfel într-un noian de suferinţe. dintre greşeala personală şi suferinţele ce-i urmează. este menit să îndure ani de-a rîndul tot felul de suferinţe. Numai pentru că aşa era voinţa divinităţii. doar pentru a nu putea interveni prematur. celui iubit o moarte înfricoşătoare şi să se dea astfel ea însăşi pradă morţii. voinţa şi faptele lui. a căror primă datorie este să-şi recunoască limitele puterii lor. intenţiile divinităţii care vede departe. căci este greu de înţeles cum pot coexista la el ideea că omul este liber şi argumentele aduse în sprijinul acestei idei cu supuşenia plină de evlavie a gîndirii faţă de religie. fără voia lui. Chiar atunci cînd divinitatea (ca Atena în Aiax) îşi manifestă deschis cruzimea şi dorinţa neînduplecată de răzbunare.i El este. în desfăşurarea războiului troian. îşi spune în sinea sa chiar şi duşmanul. Mîna mai puternică a divinităţii guvernează deci. Prin prisma acestei concepţii poetul părea a-şi explica mai lesne aspectele problematice ale vieţii omului. ti! L şi moartea. din dragoste. Aceasta este soarta hărăzită omenirii. de iluziile pe care şi le face gîndi-rea bine intenţionată. buni şi prietenoşi. trebuie să se împlinească. Sofocle este şi el unul din acei oameni evlavioşi2 . Deianira. nu intră în intimitatea destinelor omului. poetul le lasă într-o semiobscuritate. Oedip îşi omoară fără vină şi fără să ştie tatăl. greu de definit pe cale pur raţională. 226). 252 . pentru a stîrni compasiunea adîncă a auditoriului faţă de chinurile suferite fără vină. Pentru ca Herakles să fie eliberat de viaţa pământească în momentul stabilit de divinitate. Orice i s-ar întîmpla. Caracterul sacru al voinţei divine este de la sine înţeles. priveliştea unei umanităţi care trăieşte sub o lege atît de dură ? Poetul se serveşte de toate mijloacele unei arte care ştie să mişte inimile. în versuri de neuitat poetul clamează despre nimicnicia şi suferinţele vie- . poate lovi pe oricare din membrii neamului omenesc. Maiestatea puterii divine rămîne totuşi întotdeauna în umbră. Dar cum ar putea stîrni sentimente înalte şi consolatoare priveliştea destinelor individului. Electra. „Şi tu eşti la fel". condamnată să nu-şi atingă niciodată ţelul. înţelepţi. fără vină. chiar şi atunci sentimentele de pietate şi veneraţie ale lui Sofocle faţă de divinitate rămîn neştirbite. chiar numai întrezărită.cărora voinţa zeului. ' De cele mai multe ori privirile şi judecata se sfiesc să pătrundă pînă în adîncul motivelor ce călăuzesc voinţa zeilor . 696 şi urm. Este ceea ce dă artei şi concepţiei sale despre viaţă caracterul lor personal. în taină. Rareori se aude vreun strigăt de revoltă al celor chinuiţi fără milă în scopuri ce le sînt cu totul străine. Ce se abate. fără să ştie. 191—200 2 Electra.1 Oedip la Colonos. un martir pentru binele obştesc. dar şi dintr-o precauţie de ordin religios. disproporţia. El îi învaţă pe oameni să se supună cu resemnare hotărîrilor unei forţe ce-i depăşeşte. dincolo de mărunta lui existenţă. nu are nevoie pentru a fi demonstrat să fie supus judecăţii oamenilor. cînd îl vede pe eroul plin de nobleţe pierzîn-du-şi minţile şi săvîrşind nelegiuiri 2. destinul omului. trebuie să urzească. le trezeşte sentimente de veneraţie şi care nu simt nevoia să justifice această voinţă puternică prin ideile omeneşti despre moralitate şi bunătate (jr. cu armele miraculoase ps care le are. pe care o pune în evidenţă experienţa zilnică. pentru a-şi păstra privi1 Filoctet. asupra celor tari. Un om curat. 831 legiile pe care le are faţă de oameni. potrivit intenţiilor sale. dacă acesta slujeşte unor scopuri ce nu sînt ale sale. dar limitată. fără nici un ascunziş. din considerente estetice.

367 > »v Eîectra. 1220 şl urm. Hades cere să se facă doar dreptate. 12. 6 ş Electra. în care sufletul. . Persefona şi toţi zeii din adîncul pămîntului domnesc asupra sufletelor celor morţi. 854 ^kt. 1419 şi urm. despre credinţa că în lumea aceasta a sufletelor se va face dreptate celor ale căror fapte nu şi-au putut primi răsplata cuvenită pe pămînt. Ei merg pînă la a-şi da viaţa pentru aceasta. ţii. într-o existenţă viitoare. Sofocîe însă nu ne arată mai nicăieri că simte această nevoie. plin de patriotism. cel mort are încă dorinţe faţă de cei vii de pe pămînt. 797 şi urm. 121 şi urm. Pentru el gîn-dul la ce se va întîmpla după moarte nu este deosebit de viu. S-ar putea crede că. care se potriveşte cu starea lui de spirit. veştile despre ce se întîrn-plă pe pămînt pot ajunge pînă la el3. De imaginile homerice despre lumea subpămînteană se leagă şi cultul sufletelor. pentru el şi pentru ceilalţi. 1266 şi urm. Oedip la Colonos. 326. 433. duce o viaţă crepusculară. poetul ar trebui să simtă cu atît mai mult nevoia de a nutri. Nu sînt uitate nici în lumea cealaltă manifestările de pietate faţă de zei. 536. 1070 şi. dragostea şi fidelitatea celor rămaşi în viaţă trebuie să lupte aprig împotriva celor puternici pentru apărarea acestui drept al morţilor. de această formă supremă a cultului zeilcr din Attica K Dar favoarea zeiţelor acordă o „viaţă"' privilegiată . 452 şi urm. 4 dar nu se pomeneşte nimic 1 Oedip rege. Dar şi după încheierea ceremoniei funebre. fantomatic. 753. despre răsplată sau pedeapsă. 859. lipsit de puteri. vezi şi fr. care-i ajută. 1201 şi urm. 2 Aiax. 454 . sub protecţia zeilor subpămînteni şi a lui Dike. ca primă dovadă a grijii pioase pentru mîiituirea sufletului lui K De două ori. Aiax. Oedip la Colonos. 1065 şi urm. Totul ne lasă un gust amar. nemaiin-semnînd aproape nimic. Retras în Hades. dar şi fără dureri. Pluton. Trahineenele. 275 3 Filoctet. Poetul nu ne spune însă nimic despre viaţa veşnică pe care sufletul — elementul divin în om — ar urma să o ducă după desprinderea lui definitivă de lanţurile trupului şi nici despre condamnarea veşnică a celor nelegiuiţi. 931 . Cînd îşi aruncă totuşi o privire fugară asupra tărîmului necunoscut de dincolo de mor-mînt. Şi după aceea îi sînt plăcute ofrandele aduse la mormîntul său 2 . urm. nici privilegii. . el poate interveni în viaţa oamenilor.1 2 Trahineenele. aceeaşi dreptate pentru toţi (fr. tărîmul trist şi pustiu al morţilor 2. . 1211-2137 . 860. în Aiax şi în Antigona. ^ L. 1443 şi urm. nu reprezintă niciodată un motiv determinant pentru cei ce acţionează şi suferă în dramele sale. 805) . 535. vezj şi fr. 1186 şi urm. despre puţina ei fericire şi despre nesiguranţa care pîndeşte orice moment de pace. subliniind astfel cîtă valoare are pentru ei tradiţia pentru care luptă şi pe care o apără. cu toate ideile cărora acest cult le-a dat naştere cu privire la supravieţuirea celor morţi. legăturile celui mort cu lumea pămîntească nu se rup cu totul. graţie în oare va păşi în viaţa din lumea sub-pămînteană cel purificat în cadrul ceremoniilor consacrate zeiţelor de la Eleusis (/r. Eleclra. 588. Rudele cele mai apropiate au faţă de cel ce a murit îndatorirea de a-i face o înmormîntare sulemnă. &. ori venind nevăzut în ajutorul alor săi în vremuri de restrişte °. renunţînd la a mai găsi vreun raport echitabil între valoarea faptelor omului şi soarta lui în viaţa pămîntească. este evident că-i face plăcere să amintească. .. fără bucurii. 703). Pe cei morţi îi aşteaptă Hadesul. ca „spirit blestemat" al celor ce-i nesocotesc voinţa4 sau trimiţînd duşmanilor săi vise rele r>.£. li se va face tuturor dreptate. Aiax. într-o stare de insensibilitate pe care cel ce a suferit în viaţa şi-o doreşte adesea ca un liman al liniştii3. 459 şi urm. El vorbeşte doar despre starea specială de 1 2 3 4 5 Antigona.1 El sfîrşeşte pe un ton resemnat. Electra. în fantezia poetului nu se nasc alte imagini decît cele pe care le aveau în minte cîn-tăreţii homerici. speranţa că. Nu există acolo nici milă. 607 .

într-o viaţă îndelungată. El merge pe drumul său fără a-şi pleca urechea la zgomotul disputelor publice. Oedip dobîndeşte nemurirea nu datorită vreunei virtuţi deosebite. 680 . Se întîmplă cu el un miracol divin. ci 1-a sălbăticit.Intre ziduri-ai f 11 ei. nenorocirea nu 1-a făcut mai bun. dar el este totodată înrăit.. este smuls din viaţa pă-mîntească fără a muri. fără să aibă vreo vină. aceşti tiraliori ai unei noi filosofii. au susţinut în continuare vechile principii ale monismului şi hilozoismului filosofic. a cărui doctrină a lăsat alţii a spirite dintre cele mai nobile. Orice credinţă sau obicei tradiţional care nu-şi aveau sursa în reflecţie sau nu-şi găseau justificarea în ea erau socotite. observatorul profund al modului în care zeii domnesc asupra sumbrului pămînt. Ir. a formaţiei sale. Şi în această privinţă. 1049 şi urm. scop pe care scenele ce-1 preced nu fac decît să-1 întîrzie. pentru ca dorinţa spectatorilor de a-1 vedea înfăptuit să fie cu atît mai puternică. despre aceste taine nu ştie nimic mai mult şi nimic altceva decît . în anii maturităţii. 1 Oedip la Colonos. la crimă şi să abată asupră-i nenorocirea. iritabil şi brutal. încă imprecis conturate.în imperiul umbrelor doar unei minorităţi a oamenilor evlavioşi. dar care a devenit terenul eel mai fertil pentru filoso-fia ateniană. Dacă Sofocle s-a ţinut departe de această^ mişcare. care. El nu a simţit nevoia să caute teologia în obscuritatea unor secte ce trăiau în izolare. care nu-i mai putea oferi nimic. care a atins cotele ei maxime la Atena. Atena a devenit cartierul general al sofiştilor. îacut posibilă înflorirea supremă a artei şi uiturii greceşti. Oedip cel mult încercat care. mai puţin pentru a-i da lui satisfacţie. sofiştii. încît el face dintr-un asemenea eveniment misterios scopul unic al unei drame.orice alt cetăţean de treabă al Atenei". fără ajutorul şi îndrumarea reflecţiei filosofice sau teologice. cît pentru binele Atticii. filosofia abia dacă începuse să apară la Atena . concentrînd la Atena cu începere din ultimii ani ai secolului al Vl-lea Torţele spirituale din toate regiunile Greciei. ofereau celor pe care-i aduceau pe propriul lor făgaş o mulţime de subiecte asupra cărora să mediteze. propovăduitorii itineranţi ai înţelepciunii de tipul cel mai nou. simplitatea sublimă a gîndirii sale a fost ferită atît de înţelepciunea cît şi de nebunia produsă de reflecţia filosofică a generaţiilor mai tinere. Numai invocînd principiul lor suprem şi anume că nu există nici un principiu. nu a vrut totuşi să le opună spre consolare un tablou mai luminos al vieţii spiritelor într-un imperiu imaginar. supraomenesc. en U un tim mai scurt ca % [f P Diogene Ja say Hippon din Şamos. încăpăţînat şi egoist. Este adevărat că el ne apare ca un om ce îndură suferinţe fără vreo vină. dar nimic stabil în vălmăşagul părerilor de tot felul. sa manifestat la mijlocul le At1Ui -al V~lea şi în filosofie. . ar fi putut acorda. Sofocle a putut deveni un artist desăvîrşit. După ei. considerate acum suverane. de pildă. fără să o merite în vreun fel. 736 în tot ce Sofocle ne lasă să întrezărim din concepţiile lui despre viaţa de apoi. nimic nu se deosebeşte de credinţa celor care înţelegeau viaţa şi adorau zeii în acelaşi fel ca părinţii lor. o personalitate.' Marele poet al tragicelor destine umane. un om întreg. nicăieri nu a fost urmărit cu mai multă plăcere jocul dialectic. iar în epoca adolescenţei. ale cărui motive lăuntrice nu se cuvin a fi cercetate. care a propus o soluţie de compromis între vechea şi noua doctrină ioni-ană. tot astfel acum î' este voia să-1 înalţe pe cel lovit de suferinţă. care părea a-şi fi scop în sine. Împrăştiind însă şi respingînd pe vechii apărători ai doctrinelor filosofice pozitive. sau ca Arhelaos. în dumbrava Eriniilor. . nule şi neavenite. a acestei dialectici. Tendinţa care. el se resemnează . Totuşi divinitatea îl ridică la rangul de erou nemuritor. opunîndu-se conştient noilor orientări în gîn-dire. Aşa cum mai înainte divinitatea a vrut să-1 împingă. sofiştii ar fi putut ţine şi vreun discurs educativ. ţara omeniei care-1 primeşte şi ocroteşte pe cel nefericit şi care-şi va păstra pentru totdeauna puterea ei benefică. care i-ar îndreptăţi şi pe alţi oameni plini de virtute să o dobîndească. dacă nu rezistau privirii reci. doar unul singur este sustras soartei comune a muritorilor. Atît de vie era la acest poet vechea credinţă în realitatea răpirilor miraculoase săvîrşite de zei. . Prin graţia divinităţii. sprijinul elocinţei lor vreunei doctrine mai pozitive despre esenţa şi viaţa sufletului. la un destin fericit. setos de răzbunare. Nicăieri dezbateri atît de îndrăzneţe nu au găsit o înţelegere mai flexibilă decît aici. ca de altfel tot ce era tradiţie prestabilită. scrutătoare.s~au stabilit ultimii reprezentanţi vrern °fiei iomene' unii pentru în mai multă urme6' ^-a ^naxa§ora.

Eriniile îi sînt foarte utile pentru efectul scenic. Urmaşii fac o bucurie morţilor lor aducîndu-le ofrande la mormînt. Electra. 1277. 1320 şi urm. cu înfricoşă•°area lui funcţie. care face ca sofistica şi jocul liber al negaţiei dialectice să fie atît de simplu şi de agreabil şi totodată atît de inofensiv. despre puterea şi despre pretenţiile lor ^e a fi veneraţi de urmaşi. ei câştigă astfel bunăvoinţa acestora şi pot spera în ajutorul lor3. în multiple direcţii. nici ideile despre existenţa şi natura sufletului omenesc şi despre relaţiile lui cu puterile vieţii şi ale morţii nu se pot menţine în cadre dogmatice definite odată pentru totdeauna. 119. Cînd toate convingerile sînt în perpetuă schimbare. . Eriniile5. Dar nici un gînd nu-1 reţine pentru multă vreme . avînd sentimentul superiorităţii gîndirii şi sensibilităţii sale faţă de cele ale predecesorilor. 1305. ca autentic fiu al epocii sale. Dacă conţinutul şi sensul legendei alese ca subiect al dramei sale o cer. 317 şi urm. pentru a fi 1 2 Rugătoarele. Elena. cultul datorat celor morţi este privit şi tratat cu toată serioziatea. toate convingerile sale sînt provizorii. Alături de ea şi după ea. 1330 şi urm. Iar pentru uciderea mamei cer răzbunare înfricoşătoarele făpturi imaginate de vechea credinţă. în acest punct se vede totuşi limpede că poetul se închide în mod voit în cercul vechilor superstiţii populare numai în măsura în care acest lucru este cerut de rolul pe care şi-1 asumă sau pe care el îl atribuie personajelor dramelor sale. Spiritului său. în măsura în care acest lucru este posibil în domeniul artei dramatice. dar în Oreste se spune fără ocol (258 şi urm. Pentru Euripide nu mai are nici o valoarea toată înlănţuirea de idei şi de o-bligaţii privind omorul care. . O întreagă dramă. Ifigenia în Taurida. Troienele. morţii care sălăşluiesc în : lumea subpămînteanâ apar aici ca personaje reale. el supune unei critici îndrăzneţe şi lipsite de menajamente tot ce s-a făcut pînă atunci. şi urm. 3 Oreste. Spiritul lui dornic de a afla adevărul i-a urmat o vreme pe toţi cef ce se ofereau să-1 călăuzească spre adevăr şi înţelepciune. Nu este totuşi niciodată mulţumit de sine. el îşi îndreaptă căutările. 563 Fenicienele. . esenţialmente cinstit. 1257 Şi urm. 674 şi urm. par a nu fi decît experimente . 588 şi urm. are în esenţă ca temă sau în orice caz ca pretext al acţiunii semnificaţia sacră a înmormîntării ritualel. Heraclizii. el poate rămîne fără să se dezmintă la concepţiile populare despre condiţia şi destinul sufletelor celor ^Qrţi. Hecuba. 1583 şi urm. 67 şi urm. . . Andromaha. 910 şi urm. Nu numai „eroii" pot interveni din mormînt în viaţa pămîntească. Euripide îşi pleacă urechea la tot felul de alte voci . Iţigenia în Taunda. Electra . Fiul aşteaptă ajutor la nevoie şi de la sufletul tatălui său asasinat. Căci de putere şi de onoare se bucură nu numai vitejii din trecut. 19. 526. în legendara Alcesa trebuie să intre în joc întregul aparat al 345 ?rec^mtelor populare : zeul morţii. î 679 . Troienele. Rugătoarele. se lasă purtat de toate vînturile sentimentelor proprii sau ale cerinţelor artistice. 1133 şi urm. fie şi în pioşenia credinţelor mărginite de altă dată.323 şi urm. • Bacantele. Nu s-a putut hotărî să aleagă un drum anume . orice exclusivism fiind pentru ei împotriva naturii. în unele momente pare a dori să-şi regăsească pacea.Euripide a fost atras din plin în vîrtejul ei.) că aceste făpturi hidoase nu există decît în imaginaţia celui bolnav sufleteşte. I-a frecventat pe filosofi şi sofişti şi le-a cunoscut scrierile. îi lipseşte acel adaus de frivolitate. 1056 şi " urm. . . îi este cu neputinţă să stăruie în negaţie. . . nu-1 va satisface de aceea nici sofistica. 702 şi urm. plin de nelinişte şi de incertitudini. . Nimic nu i se pare uşor . . Despre importanţa înmormîntării şi a cinstirii ce trebuie adusă mormintelor se vorbeşte în multe alte locuri2. Este atît de pătruns de spiritul filosofiei şi al sofisticii îneît nu acceptă niciuna din cre-dinuie şi tradiţiile poporului său fără un examen prealabil. ca şi cum s-ar afla pe o suprafaţă lunecoasă. Heraclizii. răpiţi pentru a duce o existenţă mai înaltă4.

care să-i răzbune. Doctrinele teologice nu-i ofereau nimic care să le înlocuiască. zeu el însuşi. aluzii la poezia orfică. nu derivă dintr-un element primordial comun (fr. ele sînt doar o expresie a vanităţii celor rămaşi în viaţă 2 . 288 şi urm. Toate lucrurile din lumea aceasta au ieşit din pămînt şi din „eterul lui Zeus" . în care ni se pare că îşi găseşte expresia în primul rînd convingerea statornică a poetului. mai umane *. 1248 şi urm. ele nu se contopesc. 952 şi urm. Polyidos. la Erinii. în timp ce. fr. Euripide face uneori aluzie. de fapt. în legătură cu virtutea aspră a lui Hipolit. 725. Este evident însă că aceste manifestări ale vieţii spirituale a vremii nu-i scăpaseră. . 488). mai bună. despre o existenţă care s-ar putea deschide după ce cade cortina morţii. mortului puţin îi mai pasă (fr. murind. ldeea că sufletul a coborît dintr-o existenţă superioară şi este închis în trup ca mortul în sicriu îi aprinde pentru o clipă imaginaţia. Euripide nu s-a simţit însă deloc atras de consolarea oferită de teologi. urm. însăşi îndatorirea celor vii de a consacra un cult sufletelor înaintaşilor lor i se pare contestabilă. Dualismul acestei concepţii imaginare despre formarea lumii amintea celor din vechime de Anaxagora. parcă numai pentru a le compromite. 276 şi Electra. 496 şi urm. Dar aici nu este nicidecum vorba de multitudinea zeilor sau demonilor condamnaţi să ducă o existenţă omenească. . 890 . se risipeau ca nişte năluci ale visurilor. cînd cel mort nu mai simte nici durere nici plăcere. 79 şi urm. . ci doar sugestii trecătoare. 322. . nu întîlnim niciodată ideea ce stă la baza promisiunilor teologice că sufletul individual are asigurată o viaţă veşnică. Alcesta. în-tîlnim. cilor \.*!7 5 Ifigenia în Taurida. Troienele. 836 . 1017). 1177 şi urm. ele aveau pentru el doar o existenţă fantomatică. 971 şi urm. 937 şi urm. „Caracterul animalic şi sîngeros" al acestor imagini aparţinînd vechilor credinţe îi repugnă într-o epocă în care dreptatea se face după legi bine stabilite iar moravurile au devenit mai blînde. . Phryxos. Aceste formulări nu trebuie totuşi considerate ca fiind o simplă transpunere poetică a doctrinei lui Anaxagora. 639 . Printre gîndurile. 1012). pentru că este de esenţă divină. „Cine ştie oare dacă viaţa nu este de fapt moarte" şi dacă. răzbunat. . în contexte care nu au nimic comun ou ele. după Anaxagora. Şi cum ar fi altfel. atît de des repetate după aceea în variante diverse. Este adevărat că Euripide este cel care a spus cuvintele îndrăzneţe. Euripide dă formă poetică acestor teme tragice ce-i sînt aproape impuse de tradiţie. Seriozitatea cu care vorbeşte uneori despre acest cult este anulată de consideraţii ca acestea : pentru mort nu au nici o importanţă bogatele daruri ce-i sînt puse în mormînt. cere ait şi alt omor sau referitoare la acele apărătoare setoase de sînge ale celor ucişi fără urmaşi. El nu crede că sufletele au dreptul la răzbunarea prin sînge şi detestă vechile legende care au dat naştere unor astfel de credinţe. fr. fr. potrivit cărora divinitatea nu este altceva decît spiritul ce sălăşluieşte în fiecare om (jr. 968. şi urm. sufletul nu se trezeşte la adevărata lui viaţă ? 2 ldeea sumbră pe care poetul o exprimă atît de des despre soarta oamenilor ne-ar putea face să credem că el spera că-şi vor găsi consolarea într-o altă lume. ci coexistă păs-trîndu-şi fiecare identitatea (fr. 830 elemente fundamentale se asociază dînd naştere întregii diversităţi a fenomenelor. cum ni se spune în repetate rînduri în Alcesta (381. ci se face aluzie la o doctrină semifilosofică despre suflete. fr. Este limpede că poetul dădea imaginilor credinţei populare în suflete şi celor ale cultului sufletelor o aparenţă de realitate doar pentru necesităţi de moment. . dacă i se aduce sau nu o cinstire. Aceste două 1 2 Hipolit. 176). la asceza orfi' Oreste. pămîntul este matricea din care eterul plăsmuieşte totul (fr. formulate de el în cele mai diferite feluri. care trebuie considerate ca profesiuni de credinţă ale poetului tocmai pentru că nu corespund nici firii personajului dramatic care le exprimă şi nici situaţiei în care acesta se află. 836). la opinii filosofice despre lume şi despre oameni. 26). cînd nu mai este nimic.

cu aerul în mişcare şi cu spiritele lui. Atunci cînd eterul. care apare atît de frecvent în epigramele funerare de mai tîrziu. dacă poate face ce doreşte. prin noi combinaţii mecanice. altfel decît credea Euripide.Diogene din Apollonia. reînnoită de Diogene —■ un adevărat aer al vieţii. diferit în esenţă Şi opus tuturor substanţelor elementare. naşte din el însuşi toate lunurile. 531—536 . Acesta şi nu altul este sensul spuselor lui Epiharm. Sufletul desprins de trup se va uni cu „eterul". a conştiinţei. autorul comic sicilian. fiecare din ele se întoarce de unde a venit. Această opinie despre forţele şi elementele Primordiale ale universului. ci în cer. a naturii sufletului. chiar dacă însufleţit şi pătruns de spirit. Euripide crede că multitudinea materiilor şi lucrurilor ieşite din. o concepţie mai populară. unor concepţii filosofice greu de împăcat şi în care pînă la urmă precumpăneşte tendinţa dualistă.în cer" (fr. ca acel iious al lui Anaxagora. este cel în care sălăşluieşte gîn-direa ar putea fi împrumutată de la Diogene din Apollonia. Sufletul face parte prin natura sa din eter . 481). la moarte. denumit astfel de la suflare şi respiraţie. sufletul. cînd elementele se separă. trupul în pămînt iar sus. căruia el îi dă. căci spiritul său va trăi permanent . elementul simplu al „pămîntului" nu poate fi decît rezultatul unor neîncetate prefaceri şi metamorfoze. după care sufletul eliberat prin moarte se va înălţa în lăcaşul zeilor (fr. care de mult nu mai era situat în Olimp.. asemănătoare însă în aparenţă şi ca orientare. Ei i se asociază. Însăşi această denumire este un semn că poetul considera de pe atunci că sufletul omului este înrudit şi se află într-un raport intim cu eterul. nu este ceva de natură spirituală. S-ar putea ca şi această părere — alături de concepţia mai populară de care am vorbit ■— să1 fi îndemnat pe Euripide să dea teoriei fiziologice a lui Diogene forma particulară pe care am întîlnit-o în opera sa. care. Ideea că elementul eterului. 8). Era astfel uşor să-şi facă drum ideea că sufletul. mai mult teologică decît filosofică. exprimă limpede convingerea ce pare a se fi generalizat că „eterul" a primit sufletele acestor viteji. fiind nu . despre destinul ultim al sufletului omului. formată pe baza 349 l Troienele. o are în minte poetul atunci cînd vorbeşte. spiritual şi însufleţit. în această combinaţie cu „pămîntul". este considerat cîteodată a fi lăcaşul sufletelor celor morţi 1. dedicată chiar de stat atenienilor căzuţi în anul 432 la Potideea. inc. Această idee. sufletul. 3 . 4 . a gîndirii. Eterul nu este totuşi pentru poet decît un element. cunoscător al filosofiei. 5. Credinţele populare despre suflet puteau duce la aceleaşi concluzii. 884 şi urm. 59 clară în alt ioc că. se răspîndise încă de pe atunci în rîndurile poporului la Atena. denumirea devenită mai tîrziu comună de suflu al vîntu-lui sau de aer în mişcare (pneuma) (fr. Faptul că acest element este separat de restul materiei aminteşte în orice caz de doctrina lui Anaxagora. se va uni cu spiritele elementare înrudite cu el. . Potrivit lor. fr. a vieţii.„seminţele" imuabile ale tuturor lucrurilor se „amestecă" doar între ele şi apoi se desfac din amestec pentru a da naştere. filosof foarte preţuit pe atunci la Atena şi binecunoscut de Euripide i. de vreme ce o epigramă funerară. Epiharm nu spune poate altceva atunci cînd de1 Rugătoarele. care-i va primi după ce se va fi eliberat de trup. ca şi Xenofan. pare a precumpăni concepţia. Asemenea priviri aruncate spre alte zări nu izvorăsc întotdeauna doar din fantezia poetică şi filosofică. care făgăduieşte celui evlavios că nu i se va întîm-pla nimic rău după moarte. în înalt. adică al aerului uscat Şi fierbinte. un element sufletesc care învăluie totul. 7). în cuvinte elevate. „eterul" este elementul activ. Pentru poet eterul devine — şi aici nu putem să nu recunoaştem influenţa speculaţiei lui Anaximene. tuturor fenomenelor perceptibile ale lumii. în doctrina acestuia însă aerul. spaţiul luminos de deasupra norilor. Electra. se înrudea îndeaproape cu vîntul. tot aşa cum pămîntul le-a primit trupurile. uneori substituindu-i-se. 1140 . mai important este însă faptul că eterul este parte a esenţei adevărate. avînd în vedere perpetua lui mişcare. este considerat ca fiind una cu „sufleul" şi ca fiind „înzestrat cu inteligenţă" 2.

Nu trebuie să ne plîngem dacă. Troienele. 4 fr. S-ar putea ca totul să se scufunde în neant. Aşa este rînduiala firii şi nimic din ce impun legile ei nu trebuie să ne înspăimînte. Nimeni nu ştie din experienţă ceva despre moarte şi despre ce se va întîmpla după aceea2. 537. 1270 şi urm. dar tocmai de aceea incapabil să se oprească pentru multă vreme în acelaşi loc. 734 . * Vi Platon Ideea nemuririi. ** muritoare". Cu spiritul său larg cuprinzător.f. ca şi cum ar vorbi despre un zeu personal. poetul îl numeşte. după despărţirea de elementele pământeşti. . 5 fr. 856 .ii i Elena. El ajunge să fie conceput ca o făptură aproape personală : i se dă numele supremei forţe divine. 189). el a verificat prea adesea adevărul principiului lui Protagora că orice afirmaţie atrage după sine contrariul ei (fr. pneuma omului. -. excluzmd însă nemurirea personală a individului. 621 şi urm. fr. 757 . „nu va trăi" în felul în care a trăit în cursul existenţei separate a omului ca individ. dar îşi „va păstra o conştiinţă ne3St 35] 1016 836 .r> 42 |. S-ar putea ca poetul să fi dorit să se menţină la înălţimea acestei sublime concepţii panteiste. 1014 şi urm. ca o parte a acestui zeu şi a inteligenţei universale. ci însuşi spiritul universal. 563 (vezi şi fr. în versiunea ei teologică sau filosofică. pentru a putea adera o dată pentru totdeauna la vreo părere. Iar spiritul omului. 538) . Nici unul dintre fiziologii care au întrezărit ideea că în om există un element universal nemuritor. Dacă într-o lume a spiritelor se păstrează şi un rest al vieţii. Sau poate că. se ofilesc şi cad secerate.. cine poate şti ? Şi cine ştie dacă lucrul acesta ar fi de dorit. intrînd în eterul nemuritor şi contopindu-se cu substanţa veşnic vie şi cu inteligenţa universală l. . nu şi-a formulat părerea atît de categoric ca acest laic preocupat de probleme filosofice. iată ce proclamă răspicat poetul2. vezi Andromaha. 191—197 . 1007 i. ca mortul să piară cu desăvîrşire 3. apare. asemenea recoltelor care se succed de-a lungul anilor.V V 2 Hipolit. 935) . nepieritoare rămîne gloria faptelor mari4.: ^ /r. identic în esenţă cu zeul şi cu spiritul universal. Divinitatea este spiritul iar spiritul şi inteligenţa din om sînt divinitatea. spiritul. La moarte. 722 şi " h'eraclizii.doar suportul „spiritului". Consolarea la moarte stă în faptul că ea pune capăt sensibilităţii şi deci tuturor suferinţelor şi necazurilor. Andromaha. abia dacă pătrunsese în vremea aceea ici şi colo în cercurile laice. în cadrul nemuririi neamului omenesc. Zeus (fr. 815 T. fr. generaţii după generaţii înfloresc. „nemuritor" *. cum o spusese Diogene. Socrate însuşi nu se încumeta să dea întrebărilor privitoare la astfel de probleme ce se află dincolo de cunoaşterea omenească ait răspuns decît cel pe care .

Spre sfîrşitul îndelungatei discuţii despre cea mai bună formă de stat. 77 B .majoritatea concetăţenilor săi îl găsea în înţelepciunea strămoşilor. Ea a rămas în orice caz într-un plan secund al gîndirii sale atîta vreme cît punctul de vedere din care privea lumea a fost cel al unui socratism. a fost neîntreruptă pînă în zilele noastre. la apropierea morţii. După cîte se pare. în care schiţează. mai temeinic argumentată. ale sufletului abia cînd s-a săvîrşit marea . Republica. 41 C/D Apologia. asi-gurîndu-i răsunetul puternic pe care-1 d\ eau scrierile sale veşnic tinere. 37 8 *■ de interes acest domeniu al necunoscutului. Este greu să măsurăm marea contribuţie pe care dialogurile lui Platon au ' Platon. care începeau pe atunci să se desprindă din 1 ultime. Apologia lui Socrate. Platon nu a împărtăşit de la început ideea nemuririi. la consolidarea. Influenţa lor. cap. 29. Platon însuşi ne vorbeşte despre faptul că o asemenea concepţie era străină chiar celor care erau în stare să urmărească cu înţelegere investigaţiile filosofice. asemănătoare unui somn fără vise. cum reiese din aluziile sale. într-adevăr lucrul acesta nu-mi este limpede . la ce s-ar putea întîmpla cu sufletul lui dincolo de pragul morţii2. In Apologie el îl lasă pe Socrate să păşească spre moarte fără a-i atribui nici cea mai slabă convingere că sufletul lui va trăi veşnic . După părerea lui. Dacă mai tîrziu lucrurile s-au schimbat nimeni nu a contribuit mai mult ia aceasta decît marele gînditor şi poet. îl privi cu uimire şi spuse : nu. ideea că sufletul omului ar putea fi veşnic nepieritor li se părea de-a dreptul paradoxală. 1 Cel ce nutrea vechile credinţe se gîndea desigur. El a gîndit-o dincolo de limitele vreunei şcoli sau secte. poţi tu oare susţine aşa ceva ? 3 Celor cărora doctrina teologică despre suflet le era străină. seamănă mai mult cu Hadesul îomeric decît cu tărîmurile seînteietoare închipuite de imaginaţia teologilor şi a poeţilor teo-'ogizanţi. Platon a ajuns la concepţia sa atît de înaltă despre esenţa şi demnitatea. Cum ar putea Şti cu certitudine ceea ce nimeni nu ştie ? 3 Este probabil că majoritatea celor cultivaţi. ci reprezentau una dintre cele mai înalte creaţii ale lumii elene şi ale umanităţii. 10. fără început şi fără sfîrşit. idealul său în materie de organizare statală. 70 A . privea cu aceeaşi seninătate şi lipsă p 2 laton. ci este de-a dreptul exclusă. bizuindu-se pe dreptatea zeilor atotstăpî-nitori 2 şi nu caută mai departe. răspîndirea şi dezvoltarea credinţei în nemurire. Platon ne asigură că în vremea sa era răspîndită în rîndurile poporului părerea că sufletul expirat de muribund este. sau^ face ca sufletul să intre într-o nouă viată In imperiul sufletelor. 1. Acesta însă. moartea provoacă omului sau o totală inconştienţă. variabilă în diferitele epoci. Dar gîndul că sufletul său are o viaţă veşnică. Fedon. dar şi în prima sa scriere. care nu aparţineau doar unui cer restrîns. mai ales dacă e furtună. care a sădit în inima filosofiei ideea teologică despre nemurirea personală. ideea nemuririi nu numai că nu este acceptată. tot pe baza înţelepciunii socratice. Socrate îi pune pe neaşteptate lui Glaukon întrebarea : nu-ţi este limpede că sufletul nostru este nemuritor. în care Platcn ni-1 înfăţişează pe Socrate în toată sim--plitatea lui neprefăcută şi cu toaic virtuţile lui. ~ Apo/ogw. din momentul în eare au fost scrise. A/B . familiarizîndu-i pe filosofi cu această idee şi restituind-o. i El admite împăcat ambele posibilităţi. ni se relatează. risipit şi redus la neant. 80 D 2 vezi Platon Republica. despre originea şi destinele atemporale. nu-i trecea cu siguranţă prin minte. eterne. 608 D adus-o. 330 D/E 3 Platon. că el nu piere niciodată ? Glaukon. teologilor. căruia nu-i adăugase decît puţine elemente noi. 32 şi urm. în Apologia. acesta nu are prea multe de spus despre speranţa că sufletul va trăi veşnic.

în Timeu se consideră însă că. El îşi are originea în acest tărîm situat dincolo de fenomene. a cărei irealitate incomprehensibilă i-o conceda lui Hera-clit. 5. Sufletul este o esenţă pur spirituală . este un fel de ultim ţel. al realităţii absolute. Este „mai vechi decît trupul" 2. nimic care să ţină de „locul" în care devenirea se manifestă prin copii fantomatice ale Fiinţei. 79 A . Ideea vieţii. 1 Timeu. El este neîntrupat. totalitatea Ideilor. Fără el n-ar fi în lume mişcare şi. Sufletul se apropie însă mai mult decît tot ce există de imperiul Ideilor eterne. şi nici „părerii" care se întemeiază pe această percepţie . mai real decît materia cea mai dură.4. independent. Fedon. nici viaţă 5. este prin excelenţă real.3. 185 D 2 Republica. Teetet.477 E 48 E . în această teorie imaterialistâ. capacitatea nu numai de a construi prin abstragere din multitudinea fenomenelor concepte generale. cu care trebuie să se unească . cu care se înrudeşte. nenăscuti. fiind el însuşi în perpetuă mişcare. sufletul sufletului său. ca şi Ideile. i se revelează facultatea supremă a sufletului. Aici sufletul apare ca fiind dintru început destinat să însufleţească un trup. dincolo de orice experienţă. In Fedru această „cădere în naştere" apare ca urmarea necesară a unei căderi în păcat. nu poate rămîne perpetuu. însufleţirea fiinţelor vii trebuie explicată ca făcînd parte din planul demiurgului şi nu ca o abatere de la acest plan 4. nu se naşte însă o dată cu acesta. printre lucrurile acestei lumi. cărora le aparţine deopotrivă. amăgitoare şi în perpetuă schimbare. există dintotdeauna. nu se amestecă cu ceea ce devine şi piere. El nu este una dintre Idei. în consecinţă. în- L trucît rămîne în afara lor . Peste lumea fenomenelor. El este însă închis în trup. ci şi de a se avînta prin propriile sale forţe. ea nu este accesibilă percepţiei senzoriale. care împrumută fenomenelor lumii noastre inferioare tot ce au ca atribute esenţiale. în cadrul general al vieţii lumii privite ca un organism. rămîne ea însăşi. singură cunoaşterea raţională. fără vreo participare a simţurilor. In lumea neînsufleţită. comunică trupului cu care se asociază puterea de a se mişca. ci îi stă alături. ceea ce corespundea cerinţelor lui celor mai intime şi părea să aibă ca obiect însăşi aspiraţia socratică spre o cunoaştere întemeiată pe concepte : o lume a Fiinţei imuabile. o poate înţelege. el nu este numai elementul care cunoaşte şi gîndeşte . ea se revelează totuşi omului abia în activitatea gîndiriî sale şi. dominîndu-1 şi călăuzin-du-16. precum Ideile. nu este închisă în lumea nestatornică ce se oferă simţurilor. a slăbirii laturii intelectuale a sufletului însuşi3. în concepţia lui Platon. odată cu ea. perceptibilă prin simţuri. El se înalţă în funcţie de ţelul suprem pe care-1 contemplă şi abia astfel îşi găseşte un cîmp de acţiune pe măsura forţei lui vitale. se ridica. un scop suprem către care tinde cel ce năzuieşte să ajungă la plenitudinea absolută a Fiinţei. sacerdotală. Această realitate veşnică nu Poate fi sesizată în curgerea fenomenelor. 52 A Dar ei participă şi la ceea ce devine. l Această lume a esenţelor imuabile şi eterne există în afara gmdirii şi ştirii sufletului. nu are nevoie de trup şi nu este condiţionat de el. ca şi sufletul universal al lumii. Chiar în cadrul acestei coexistenţe. ci mai curînd pare să participe la una din Idei. în lumea imuabilă de dincolo. fiinţa. 27 D . „cel mai asemănător" Ideii 5. aparţinînd tărîmului „nevăzut" care. el este. el dobîndeşte o demnitate nouă. schimbătoare în fluxul şi refluxul revenirii. aşa cum ar fi o fiinţă străină. el nu are nimic material. pe tărîmul Fiinţei eterne. Ca mediator între cele două lumi.cotitură a filosofiei sale. sufletul este despărţit de tot ce e neînsufleţit printr-o prăpastie . ci este doar smuls din existenţa lui spirituală şi adus în lumea materiei şi a devenirii. cu o ştiinţă infailibilă2. într-un mod asemănător celui în care fenomenele participă la Ideile lor. în ce-1 priveşte. Puterea supremă dată omului. fără început şi fără sfîrşit.

care ameninţă necontenit să-1 tîrască în lumea simţurilor. ci un „echilibru" 7. decît pură facultate a gîndirii şi cunoaşterii. . 41 B şi urm. cu. Deşi sînt strîns unite. unde trebuie să se elibereze prin penitenţă de greşelile săvîrşite în viaţa sa pămîn-tească 5. pe măsură ce îi apare mai clară ideea că el este destinat să trăiască veşnic şi fericit în imperiul Fiinţei imuabile. El este orientat spre lumea de dincolo. cap. în esenţa lui pură. ca atare. Este din nou constrîns să intre întrun trup. * Fedon. el duce doar o scurtă existenţă4. lui Platon îi pare tot mai de neconceput ca sufletul. nepieritoare. 48 E . facultatea de a gîndi coexistă în suflet cu „afectul" şi „dorinţa" . Sufletul trece astfel printr-o serie de vieţi pămînteşti foarte diferite între ele . Abia din momentul în care este închis în trup. ca şi altor gînditori dinaintea lui. cap. In lumea de aici. cele trei părţi rămîn indisolubil unite şi în viaţa veşnică hărăzită sufletului după desprinderea de trup. acestea din urmă sînt cele care trag sufletul în jos. 52 A. surghiunit în fîuxli] în necontenită schimbare al devenirii. în lumea simţurilor . 5. capacitatea de a voi ceea ce află prin cunoaştere.ivj. pe care şi-o alege potrivit stării la care ajunsese în existenţa sa terestră anterioară 6. Bl <_ . 78 C . 891 A-896 C Fedru. căruia percepţia senzorială3. spre cunoaşterea şi reflectarea fidelă în conştinţa lui a esenţelor in corporale. 246 C . cap. nemijlocit. 43 şi urm'**1''"' ' ' !'rta» emiiS-'' 248 B . Trupul. Dar pe măsură ce concepţia lui despre suflet devine mai elevată. Legile. El consideră acum că. 10. sufletul poate fi întinat. B. dar. 54—56 » Fedon.477 E 3 Timeu. 42 B-D ^/'"^'T ' i. de îndată ce el părăseşte trupul. i-au apărut lui Platon. între sufletul individual şi trupul care-i este atribuit se stabileşte acum nu o relaţii organică. fiind muritoare şi pierind împreună cu trupul. căruia îi este hărăzită o astfel de existenţă nepieritoare. unite între ele în sufletul omului3. are totuşi puterea de a exercita asupra sufletului etern pe care-1 găzduieşte o influenţă considerabilă. se desprind de sufletul nemuritor. el poate coborî pînă la a se încarna în animale 1 De propriile sale merite.adîncă7. printr-o vecinătate atît de rea. afectele. cap. Sufletul. fără a le fi egai. facultăţile sufletului. ( . Ele se prind de suflet doar în timpul vieţii sale pămînteşti. ca părţi de rang şi de valoare inegală. ca facultăţii sufletului ele a cunoaşte să i se asocieze pentru totdeauna afectul şi dorinţa. 41 t eaon. primordială. încă din viaţa sa anterioară în lumea de dincolo. • reniea cu trupul. nu este. sufletului etern şi orientat spre cele eterne i se adaugă porniri şi 1 Timeu. alături de care pare a-i fi dată în chip firesc. el poate chiar degenera cu totul. după care ajunge într-un tărîm intermediar al vieţii în afara trupului. transpus într-o nouă condiţie a vieţii pămînteşti. expus dezintegrării şi dizolvării. ca Ideile. D. 34 C . supus forţelor impure ale vieţii trupeşti. dorinţele îi vin doar din afară. La începuturile speculaţiilor sale filosofice. cap. ele se asociază cu capacitatea de a cunoaşte care-i este proprie doar sufletului. Prin 2 Republica. distincte şi alternînd între ele.pornirile sale. 11 . 247 B 5 ■'' . sufletul este simplu şi indivizibil4. Pornirile inferioare îl leagă de trup . să poată fi compus din mai multe elemente şi. 80 A—B j Fedru. 24 Ameu. ai u 3 Prima schiţă a Republicii. cu care se înrudeşte. de la trup îi vin boli ca sminteala sau patima sălbatică1. Fi dorinţe * ce vin de la trup. în esenţa lui proprie. combâ-tîndu-se şi sprijinindu-se reciproc. Sufletul nu este imuabil. el poate căpăta ceva „din firea trupului" 2. X. sînt ale acestuia 2. trupul şi sufletul nu se contopesc niciodată. de lupta sa încununată de succes împotriva pasiunilor si dorinţelor tru-_________ . II—V * Republica. Pătrund în ol influenţele rele ale trupului . sentimentele.hU^H ■ ll™lu.

vii ca fiinţe individuale. VI. nici ca adevăr socotit necesar — . X.Symmetria". tocmai în legătură cu filosofia Ideilor. lumina lui pură suferă o tulburare si o întunecare. ca un fel de substitut al unei argumentări filosofice. 870 D/E . Ţelul spre care trebuie să tindă este de a se elibera de însoţitorul său impur. 9. 245 D/E nică. 69 C . 31 2 Fsdon. Este greu să punem de acord această teorie despre caracterul etern. în mod făţiş. dar păstrindu-se după dezintegrarea fiecăruia aşa cum sînt. Fedon. al sufletelor individuale. Republica. 60 B/C . 617 E şi urm. Dacă însă aceste argumente nu dovedesc de fapt ce urmăresc să dovedească — ceva ce nu poate fi demonstrat nici ca fapt dat. 493 A . 66 C . Timeu. circumscrise. Pe ce cale a ajuns la ea este greu de spus dacă ne referim doar la „dovezile" prin care Platon caută să susţină în Fedon ideea nemuririi sufletului. 498 D Gorgias. supravieţuind asocierii cu el. autoritatea teologilor şi a preoţilor iniţiatori în mistere *. cu toată seriozitatea. care este în afara spaţiului şi este totuşi cauza ori' cărei mişcări în spaţiu — Platou merge pe urmele teologilor dintr-o epocă mai veche. de care trebuie să se purifice şi pe care le poate depăşi1.atunci nu ele sînt cele care l-au făcut pe filosof să ajungă la o asemenea convingere. 24Ş D nală a sufletelor. dezvoltată cu fantezie în direcţia pe care a urmat-o şi el. . structurate personal şi nu ca emanaţii lipsite de independenţă ale unui principiu viu unic. 872 E. 15. 249 B . Este totuşi incontestabil că. originea şi destinul sufletului — care este în afara timpului şi totuşi trimis să trăiască în timp. el va găsi treptat „calea spre mai sus" \ care-1 va duce în cele din urmă la deplina eliberare de eons-trîngerea de a intra într-un trup şi-1 va readuce în patria sa. Schiţînd trăsăturile principale ale unei istorii a sufletului. El însuşi devine. deopotrivă filosofică şi poetică. filosoful nu recurge la alt adevăr decît la cel simbolic. El crede însă pe deplin.. imaterială. că sufletul este o substanţă autonomă care pătrunde în spaţiu şi timp. 63 C . despre o multitudine de suflete independente şi vii din veşnicie. Nu în doctrina fiziologilor. în curgerea şi trecerea lumii senzoriale. Platon nu ascunde de altfel acest fapt. . ci numai în poezia şi speculaţia teologilor a găsit el concepţia. 14. 81 E . de întunecarea capacităţii sale de a cunoaşte. 70 C . Timeu. 87 D 8 Fedru. I ! 2 Fedru. Dacă reuşeşte acest lucru. întîmplările prin care trece sufletul între două staţiuni ale pelerinajului său terestru ori treptele ciclului de vieţi pămînteşti2 care pot duce sufletul pînă la nivelul animalelor. Platon o pune însă într-o strînsă . 618 A . 83 C 1 rimeu. universal. traversînd multe trupuri. Esenţialul acestei concepţii este împrumutat de la teologi. el invocă în repetate rînduri. el a împrumutat această credinţă de la predicatorii care o ofereau gata constituită. venind de dincolo de spaţiu şi de lumea percepută prin simţuri cu care nu se află într-o relaţie orga1 Fedon. X. cu doctrina Ideilor. . nepieritor. Ele apar în lumea simţurilor abia cînd se formează o fiinţă vie. despre nemurirea perso' Republica.1 5 Timeu. în realitate. 42 B/C pului va depinde dacă ciclul vieţilor sale îl va înălţa spre forme mai nobile de existenţă. indivizibile. el a susţinut-o nestrămutat şi în sensul ei cel mai deplin. Corgias. care era în acel moment pentru el o convingere fermă. de plăcerea senzuală. 59—62 f: Republica. 43 C : 44 A/B/C 4 Republica. din momentul în care a integrat în sfera gîndirii sale această teorie. pînă la completa lui eliberare de lanţurile materiei şi ale simţurilor. cu ceea ce constituie esenţa gîndirii lui Platon. despre natura. 3 Este evident că în gîndirea sa. veşnice şi veşnic vii 2 . Fedru. în imperiul fiinţării etern netulburate. VII. 107 h6i D Şi urm. 81 A . 523 şi urm. 517 B 2 Fedru. Legile. Fedon. un veritabil poet teologic atunci cînd descrie. după modelul poeziei edifiante. cap. 249 B 7 . el se menţine ca fiinţă spirituală. fără început şi sfîrşit. ci numai într-o asociere exterioară cu trupul . în această asociere însă. sînt închise în corporalitate ca într-un element străin şi ostil. Pentru astfel de expuneri cu caracter legendar despre domeniul indicibilului.

a fenomenelor. dialectica străbate. capabil să meargă pe cărările cele mai întortochiate ale logicii şi chiar ale paralogismului. K Drumul care duce de la terenurile joase ale devenirii la Fiinţă îl arată dialectice. 6. ci tulburarea capacităţii de a cunoaşte şi.. VII. în năzuinţa lui înflăcărată spre existenţa plenară a Ideii. aspiraţia spre puritate îşi păstrează un sens religios. 108 B . Şi aici el ia termenul şi noţiunea de la teologi. 250 C . pînă la totalitatea ideilor ce se constituie treptat într-o ordine ierarhică şi apoi pînă la Ideea ultimă. întregul edificiu al conceptelor supreme3. capacitatea de a reflecta. de la ideea particulară. impur şi înjositor. ridicîndu-se la unitatea şi eternitatea Ideii reflectate de acestea.eatharsis". porni la „vînătoarea Realului" 2. sufletul trebuie să ducă o luptă aprigă. să se poată întoarce în imperiul Fiinţei pure. Sufletul pentru care. care-i sînt atît de străine. diviziune care-şi găseşte expresia şi în relaţia sufletului cu trupul şi cu întregul tărîm al fenomenelor. 66 C 3 Timeu. VII.spiritul" ce clădeşte şi rînduieşte lumea ca o piedică ce-i stă sub multiple forme în cale3. Republica. că lumea se divide în spirit şi materie. este imperiul divinului. care tre1 2 Fedru. ca modelul cel mai înalt şi ca scopul ultim spre care tinde tot ce este şi tot ce devine este însăşi divinitatea4. 67 C . în neistovită curgere. . Aşa cum la facerea lumii materia nu este de fapt cauza primă. 82 D . despre purificare. tot astfel lumea materială pieritoare aflată în necontenită schimbare st într-o tulbure efervescenţă. în loc de a tinde spre puritatea rituală. Ea „adună într-o privire" 2 pluralitatea împrăştiată.6. Platon vorbeşte adesea despre . trebuie să ne străduim să ferim cunoaşterea a ceea ce este etern de întunecarea provocată de simţurile înşelătoare. cea mai generală. singur sufletul are. 82 D 3 Fedon. spre izvorul de lumină al Fiinţei şi al oricărei cunoaşteri. Platon este dialecticianul cel mai subtil şi mai inventiv. 69 B C : 80 E . Trupul cu care este cuplat îi este pe această cale doar o piedică şi încă o piedică serioasă. în domeniul lucrurilor divizate şi nestatornice în care este surghiunit pentru o vreme. urcîndu-1 printr-o riguroasă activitate logică. Ea este răul sau. 611 C/D (G-laukan) Fedon. ocolind contactul cu ceea ce este pieritor şi. B . de a voi lucrul cunoscut. Dar. intră prin însuşi acest fapt în comuniunea cea mai intimă cu divinitatea. concomitent cu ea. 67 D buie învins pentru ca spiritul să-şi dobîndeas-că libertatea. străbătută în întregime de convingerea că între devenire şi Fiinţă există o contradicţie fundamentală. ci o cauză circumstanţială. tulburare provocată de lumea simţurilor şi de instinctele ei sălbatice2. 517 B/C 3 Republica. în orice caz. este o întoarcere spre divinitate. . 114 C Fedon. Dar chiar şi în această interpretare filosofică a abstinenţei rituale ca detaşare şi eliberare spirituală. către care omul trebuie să tindăi. La această înălţime cercetarea filosofică se transformă în entuziasm. init. în oare însă se menţine clară analogia cu catharsis-ul teologilor şi al preoţilor purificatori. Ceea ce trebuie evitat este nu întinarea produsă de contactul cu demoni malefici şi cu lumea lor. Aflîndu-se la mijloc între Fiinţa unitară şi imuabilă şi pluralitatea schimbătoare a lumii corporale. al Fiinţei pure la care nu poate ajunge decît sufletul curat3. 46 C şi urm. .relaţie cu propria lui filosofie. 67 A/D 4 Republica. VI. „Binele" ca Idee supremă.. X. 505 A e Republica. este un greu obstacol pentru activitatea specifică a sufletului. dar le dă un înţeles mai înalt. ca atare. să urmărim ca sufletul să se reculeagă şi să se concentreze asupra lui însuşi. 69 B/C . fără colaborarea percepţiilor senzoriale şi a concepţiilor întemeiate pe ele. Cu pornirile lui. Această întoarcere a sufletului de la reflexul colorat la soarele însuşi al Ideii supreme6 1 2 Fedon. 67 A şi urm. 47 E şi urm„ < Ffdrxi. Căci imperiul Ideilor. cauza răului 4. limpezi şi pure. de a-şi reprezenta în conştiinţa sa Ideile în sine. cunoaşterea „binelui" devine pînă la urmă „ştiinţa supremă" 5. Singur el poate. a cărei constrîngere este resimţită de .

nici în ce fel poate fi conceput un spirit care. VI. 249 D Fedru. 611 D/E . ea îl face pe filosoful autentic nemuritor şi divin6. frumosul şi tot ce este perfect şi etern. imaginea marilor zeiţe 4. 114 C spaţiului şi timpului. 519 C . nu mai poate fi de vreun ajutor. X. Aici limbajul. 79 D . Fedon. 95 C 4 Republica. 2. cu Ideea supremă 3. pentru ca. 82 B . 511 B/C . n-ar putea nicidecum concepe binele. al binelui şi al perfecţiunii netulburate. Legile. nu l-ar putea nicicînd privi. Fedru. 613 A 9 Fedon. în concepţia lui Platon. în nopţile misterelor. 515 C B Banchetul. distinct prin personalitatea sa. VI. Nu trebuie să ne întrebăm aici ce s-a putut păstra ca element individual. 254 A 7 Republica. 84 B . în afara 1 2 Timeu. în afara timpului. 534 şi urm. Sufletului îi este indicat un ţel care se află dincolo de lumea simţurilor. Fedru. 540 B . deasupra multiplicităţii lumii simţurilor. după ce s-a eliberat de aspiraţii şi dorinţe. X. 90 A/B/C 5 Fedon. 41 C . un etern prezent. 83 A/B . 899 D . 42 E . 67 D . 176 B . 508 B (formularea este a lui Goe-the — n. şi să fiinţeze veşnic. în faţă îi apare. după ultima desprindere a sufletului său de viaţa pămîntească. 4 Banchetul. fără culoare şi formă". Timeu. VI. Fiinţa eternă. pur. Republica. de percepţia senzorială şi de tot ce îl pune în relaţie cu lumea schimbătoare şi diversă. 80 A . el trăieşte chiar pe pămînt „în insulele fericiţilor" 7. VII. într-o viziune de o clipă. alături de cei cu care se înrudeşte 9. asemănător cu divinul5. Dacă spiritul nu ar fi înrudit prin esenţa sa cu binele. Ce proclamă el este nemurirea personală. Căci el este strîns înrudit. 210 E . inaccesibilă percepţiei senzoriale. Aşa cum au trăit de la început ca fiinţe individuale conştiente de eul lor. tr. pe care sufletul îşi regăseşte esenţa şi patria divină. o viaţă fără sfîrşit. 210 B .cum în firea lui cumpănirea şi luciditatea logicianului se îmbină într-un chip unic cu elanul entuziast al vizionarului şi al profetului. 509 A . 65 A . 246 D Republica. se află imperiul Fiinţei adevărate. personal. care concepe nemijlocit. 250 C 6 Fedon.) 3 Republica. XII. Republica. 249 B 3 Republica. VI. fără a-şi pierde identitatea în acest universal care se află deasupra timpului şi spaţiului. 90 A . şi dialectica sa. egal cu sine însuşi. dialectica devine calea mîntuirii. invizibil. care nu se poate exprima decît în imagini concrete. fără trecut şi fără viitor K Sufletul individual îşi poate găsi salvarea din timp şi spaţiu în eternitate. 611 E . ca spirit eliberat de trup. 532 A şi urm. X. Desprinzîndu-se de tot ce este în el trecător şi muritor. după urcuşul trudnic din treaptă în treaptă. 959 B el raţiunea f. ridi-cîndu-se deasupra timpului şi spaţiului. 265 D . Sofistul. Dacă ochiul nu ar fi de aceeaşi natură cu soarele. dincolo de lumea în care viaţa 1-a aşezat pe om. Divină este la 1 2 Fedru. Departe. pe calea gîndirii. divinitatea. . în suflet. VII. este el însuşi divin. aşa îi apare epoptului. atîta vreme Gît acesta se poate menţine în cadrul cunoaşterii raţionale pure şi al înţelegerii a ceea ce este etern. să intre pe tărîmul a ceea ce este divin. îşi ia în cele din urmă un avînt puternic şi. Capacitatea sa de a recunoaşte ce este etern este cea mai sigură garanţie că sufletul însuşi este etern/1 „Purificarea" prin care sufletul se eliberează 5 de deformarea pe care a suferit-o în viaţa lui terestră repune în adevărata sa lumină ceea ce este divin în om. Republica. mult doritul tărîm al Ideilor. 212 A . VII. 76 D/E. 80 B/D . deodată. Aşa i se arată baeantu-lui în extaz. IX. el trebuie să devină tot mai „asemănător cu divinitatea"8. încă de pe pămînt. după ce a redevenit o oglindă perfectă a eternului . 582 C 8 Teetet. Fedon. Republica. VI. sufletele trăiesc. strălucitor. Gîndul fugii din lume străbate această fiio-sofie şi doctrina ei despre suflet. Datoria supremă a sufletului este să năzuie spre acest . de la concept la concept. 500 D . la lumina faclelor de la Eleusis. Ducînd la această culme supremă de pe care se relevă „Fiinţa impalpabilă. este totuşi personal.

Pentru acesta filosofia este elibe-ratoarea care-1 izbăveşte pentru totdeauna de trup 2 . Pentru a le gîndi şi înţelege în toată puritatea lor. 83 D ţelul şi rodul filosofiei *. Frumuseţea lumii simţurilor. 64 A şi urm. spre formele. pentru a redeveni ochiul netulburat al spiritului. 490 B 5 Fedon. A deveni pur. necondiţionat. A lăsa în urmă această lume înseamnă implicit a pătrunde în lumea cealaltă. trăită în afara oricărei întrupări2. pure din lumea Ideilor. co-respunzînd naturii sale permanente. arată în ce fel se poate ajunge la singurul lucru pozitiv. filosoful are o aversiune declarată. Să mori. să se desprindă. Adevăratele esenţe nu pot fi găsite în lumea aceasta. el nu poate decît . reprezintă împlinirea adevăratei sale misiuni. Sufletul se află în surghiun în această lume. . a ceea ce are simultan însuşiri contradictorii nu poate sluji decît ca stimulent şi îndemn de a pătrunde în domeniul absolutuluii. 37 E 2 Fedon. îndepărtarea de lumea trecătoare a simţurilor este totodată o întoarcere nemijlocită spre ceea ce este etern şi divin. să-i reveleze ceea ce-i aparţine prin excelenţă. a deveni asemănător cu divinitatea7. ci şi. să elibereze spiritul de neaştimpărul şi de înşelăciunea simţurilor. nimic nou în materie de ştiinţă şi înţelepciune . 65 A şi urm. să ducă departe dincolo de lumea aparenţelor. Procesul devenirii nu dezvăluie nimic din realitatea ultimă care nu este cuprinsă în el. pe care le-a văzut cîndva limpede. 114 C 3 Cratil. acesta este 1 Timeu. iată semnul distinctiv al filosofului desăvîrşit. 7 Teetet. ceea ce a adus cu sine din viaţa sa anterioară. a muri încă în această lume temporală. Pentru această lume care împresoară. pentru tot ce este material şi ţine de simţuri. singurul bun durabil înţeles cu toată limpezimea de raţiune. slujeşte într-adevăr să-i readucă sufletului în amintire frumosul în sine. Percepţia frumuseţii pămînteşti trebuie însă să fie de îndată depăşită. elibereze pe deplin de teama şi de confuzia care domnesc în lumea pămîntească. de pornirile lui.tărîm. singurul care fiinţează cu adevărat. vizibil în această lume într-o copie deformată.. De aici ginditorul nu are nimic de învăţat. să se rupă de trup şi de viaţa în trup. De fapt însă. 404 A 4 Republica. iată îndemnurile mereu reluate pe care filosoful le adresează sufletului nemuritor. şi-1 redă întreg eternităţii şi păcii acesteia. Pentru el moartea nu înseamnă numai sfărîmarea lanţurilor care-1 legau de trup şi-i erau o piedică. 67 E Fedon. Prin catharsis se face doar un pas spre filo-sofie. în viaţa terestră. de care trebuie cu atît mai mult să se despartă. să meri lăuntric pentru tot ce este vizibil. . înşelătoare. Sufletul gînditorului aspiră către realitatea ultimă 5. „A fi împlinit pentru moarte". în mod pozitiv. Astfel. Pe acest tărîm al umbrelor confuze sufletul nu regăseşte decît semne obscure ale lucrurilor. el nu dobîndeşte. filosofia. sufletul trebuie să se 1 2 Fedon. de văz. Morala ascetică îi cere şi aici. 65 C 6 Fedon. Neputînd fi obiect al adevăratei cunoaşteri. VI. a se elibera de rău. această negare a lumii trebuie să ducă în ultimă instanţă la o atitudine prin excelenţă pozitivă. de agitaţia şi de frămîn-tarea lui sălbatică3. conform însăşi naturii sale. simţurile. cu care tot ea ne învaţă să ne identificăm 4. de dorinţe şi de sentimente care vor să-1 „ţintuiască" 2 în lumea de jos. o atitudine total negativă. Ea. întregul domeniu al devenirii nu are nici o însemnătate în sine pentru ştiinţa care-1 preocupă pe filosof. percepută de simţul cel mai nobil. 176 A/B.dobîndirea cunoaşterii raţionale6 care. Percepţia a ceea ce este şi rămîne relativ.

Marii oameni de stat din trecut. ci pentru sine şi pentru a-şi împlini menirea5. ci ajutîndu-i. capabil să-i îndrume pe concetăţenii săi spre binele lor. pentru aşa ceva toată puterea şi strălucirea lumii nu sînt de nici un folos. privind spre înălţimi supraterestre. dincolo de aceste limite. conformă cu principiile şi exigenţele înţelepciunii sale. activitatea lor a fost doar o îndelungată eroare 10. Ajuns însă la zenitul vieţii sale. contemplarea mistică a celui etern3 înţeleptul perfect nu mai are ca menire supremă să le arate celorlalţi care le sînt îndato1 Republica. filosoful. Gorgias. 249 D . 517 A 3 Apologia. VII. Spre acest mod optim de viaţă ar putea el călăuzi oamenii . care este această lume. 527 E Gorgias. 540 B . gînditorul trebuie să dispreţuiască tot ce i se oferă aici. 519 A şi urm. 526 C . stat ideal este construit ierarhic pentru a 1< face loc acestor contemplativi. supremă îi» concepţia lui Platon. căreia întreaga substructură îi serveşte ca suport. VII. rezista în faţa severei judecăţi din lumea cealaltă 9. într-o ierarhie riguroasă. aşa cum un medic îi ajută pe bolnavi 7. 488 E ' Gorgias. Virtuţile civice şi sociale pentru consolidarea cărora părea a fi fost ridicat. să treacă dintr-un salt în zbor. statul i se pare a fi iremediabiJ corupt. şi să şi le îndrepte spre soarele celei eterne1. ar fi adevăratul om de stat6. care constituie însuşi scopul şi conţinutul vieţii lor. nu mai au. pe care le reflectă în primul rînd simţu" Republica. 1 3 Republica. VII. o valoare de sine stătătoare. Un mic grup de cetăţeni. 172—177 C . filosofii. La un moment dat. lui Platon i s-a părut că acesta ar fi modul de constituire a formei de stat ideale. dar. ci din simţul datoriei. De fapt.readuce la lumină ceea ce a posedat dinainte şi ceea ce posedă în permanenţă. 521 A Republica. nu cu plăcere. 32 A . să se consacre cu totul celor nevăzute. ca încununare. Pla-ton a proiectat o imagine ideală a statului. 519 A "Gorgias. Ajuns pe culmea vieţii şi gîndirii sale. El trebuie să-şi întoarcă privirile de la umbrele pe care le vede pe peretele peşterii. 5 23 A-524 D iile şi reprezentările sale. 515 D . Republica. 176 A Teetet. VI. VII. dar nu satisfăcîndu-le toate poftele. pentru a integra dialec tica în cultura terestră. de salvarea sufletului său şi va trăi nu pentru obşte. aşa cum este. 189 D. filosofii participă şi ei. Agitaţia oamenilor nu i se pare demnă de a fi luată prea în serios . VI. în stare latentă3. Republica. Baza largă a statului gîndit de el o constituie poporul împărţit în clase. rînduit după principii morale. 515 C şi urm. 4 Fedru. se grăbesc să se întoarcă la contemplarea esenţei şi Ideilor. VII. ^Publica. El are a se îngriji de lucruri mai înalte. formează acest ultim vîrf al piramidei statale. 520 B b Gorgias. ci dreptate şi virtute şi tot ce se poate. permi-ţîndu-i să-şi ducă existenţa în zonele eterate ale gîndului. 521 D . Nu „porturi şi corăbii. Dar această posesiune se află' în cealaltă lume. Doar el. . întemeiat pe veleităţi şi pe nedreptate. „Aşa-numitele virtuţi" trec pe planul al doilea. nepriceput în treburile pămînteşti3. pentru a le ere posibilitatea de a-şi urma vocaţia. el îi suprapune. el însuşi va fi un străin pe pămînt. la conducerea treburilor publice 1. îi va deveni străină şi ostilă. Sofistul. la această înălţime. de îndată ce scapă de aceste îndatoriri. întregi. 216 D . In acest stat. Temistocle şi Cimon şi Pericle. 518 C . după trecerea vieţii. ar aduce el cetăţii. întregul edificiu al statului. organizarea şi toate instituţiile lui trebuiau să fie o expresie strălucită a dreptăţii. 173 D şi urm. într-o înlănţuire întemeiată pe dreptate. devenind asemenea divinităţii. socotit nebun de mulţimea de oameni care le ştiu atît de bine4. Teetet. să se înalţe în altă lume în care. umbrite de facultatea supremă a sufletului. Gorgias. ziduri şi biruri şi alte asemenea nimicuri"8. va fi drept şi pur prin forţa cunoaşterii sale 2. n-au înţeles nimic din toate acestea . Aruncat într-o lume a aparenţelor în perpetuă schimbare. Viaţa pămîntească. o categorie. VII 'l Teetet. ca formă de viaţă. ca scop al aspiraţiilor umane2.

clare. . a-şi pregăti propria-i viaţă lăuntrică pentru mîntuire. 518 D/E. al cărui arhitect vede în tot ce este pămîntesc doar ceva trecător. 491 B. VI. cu o seriozitate adîncă şi în acelaşi timp entuziastă. atît cît poate fi eternă omenirea însăşi. cărora imperiul formelor eterne le este pentru totdeauna interzis. Lor le este dat să fie eliberaţi de obligaţia de a trăi în trupul sortit pieirii.Este lesne de înţeles de ce această doctrină nu 1 a putut strînge în jurul ei o mare comunitate de oameni. C 10 m Astfel ni se înfăţişează imaginea ideala a unei culturi. a considerat de datoria sa să îndrume prin principii ferme viaţa celor mulţi. Se trece aici fără prea multă consideraţie peste tot ce a creat lumea elenă pe plan statal şi social. unicul obiect al cunoaşterii sigure. Iar scopul ultim către care aspiră această organizare a vieţii pămîn-teşti ar fi abolirea oricărei vieţi pe pămînt. la care nu se ridică nici o formă imaginabilă de cultură. Dar subscratul adînc . dintre muritori. VII. Dacă trebuie totuşi să intervină în organizarea lumii. 82 B/C 504 D ră- . este condiţia eliberării. VII. săşi dezvolte şi să-şi transforme în multiple direcţii sistemul său teoretic. permanent este numai înaltul lumii spirituale. Rari sînt cei aleşi să se avînte cu gîndul la asemenea înălţimi. Doctrina lui Platon îi conferă numai filosofului această încununare a vieţii. Platon postulează o aristocraţie constituită după modelul a „tot ce este mai bun". C Republica. să se unească pe vecie cu Fiinţa adevărată. de vreme ce spiritul nu mai are nimic comun cu domeniul activităţii terestre. 1 2 Republica. se trăda pe ea însăşi. şi după încheierea cărţilor despre stat. să ducă mai departe efortul de rezolvare a problemelor prin noi investigaţii şi experimente. lăsînd aproape cu totul la o parte scopurile supreme ale aspiraţiilor umane. 494 A . El a elaborat şi un al doilea proiect de edificiu statal în care. deopotrivă de generos şi « cînd dă şi cînd primeşte. un mic număr 2 se pot ridica în gîndul lor pur la Fiinţa eternă. spre 37' Un mai bine care ie este accesibil. ştiinţa. 540 B . 519. Religia lui nu este o religie a celor săraci cu duhul. în gîndul lui. este scopul urmărit de misticism. le va avea în mod implicit şi pe cele necesare pentru aceasta K Puţini sînt cei care pot trăi la asemenea înălţimi. pe care fiecare o poate realiza doar pentru el însuşi. imuabile. să se întoarcă la ceea ce este etern şi divin. VII. aşa cum a fost întotdeauna cultura greacă. VII. A învăţat în multe privinţe să renunţe. 519. Spiritul lui Platon. comunitatea îl aşează în rîndu-rile demonilor şi-1 venerează ca atare4. nu a contenit. Nu putea face acest lucru fără a . care are însuşiri mai înalte.2 3 Republica. în felul de a trăi şi în artă — o artă care este eternă. înţeleptul. Doar zeitatea şi. B/C Timeu. A cunoaşte divinitatea înseamnă a deveni divin.p Republica. Sanctificarea personală. menit să-şi piardă valoarea. în viaţa fără sfîrşit pe care îi este dat să o trăiască în imperiul divin. oricît de adînc impregnată de idei aristocratice. 51 E 3 m Republica. intrucîl. Nu mai este nevoie de fapte bune. al lumii legilor şi arhetipurilor eterne. cunoaşterea supremă a Fiinţei adevărate. VI. care priveşte credinţa în nemurirea sufletului. incapabil să se oprească la o singură intuiţie mistică. Filosofi nu pot fi mulţimile de oameni3. aceasta este adevărata şi prima sa datorie. Ca semn al stării la care se crede că îi este hărăzit filosofului să ajungă după moarte. Credinţa în nemurire devine aici cheia de boltă a unui edificiu al vieţii.

care nu cunoaşte limite naţionale.al gîndirii sale a rămas neclintit acelaşi. în orice caz. noi t 375 aptitudini. prin care Grecia părea a voi să întemeieze o formă de stat proprie de mai mare anvergură. în vest. A fi grec continua să fie un privilegiu incomparabil. ca la Rodos. Din acest moment însă mişcarea stagnează sau. Dar această cultură nu mai era naţională şi închisă. Profunzimea şi forţa acesteia sînt demonstrate de însuşi faptul CĂ a putut ajunge la o asemenea concluzie. expresia cea mai autentică a capacităţii de organizare a lumii elene. Nu este vina acestei umanităţi elene. Noile mari oraşe din regatele macedonene. cînd vechile structuri politice ameninţau să se prăbuşească. chiar dacă nu la ultimele ei concluzii. Pentru posteritate. Ce nu se prăbuşise din oraşele-republici în furtunile prin care trecuseră lîncezea într-o pace toropitoare. într-o cu totul altă direcţie decît cea pe care el o indicase. conştiinţa unei noi misiuni şi. După efervescenţa veacurilor trecute. Oricum însă polis-ul. decedaseră prematur din cauza corupţiei interne şi a atacurilor violente din afară. însăşi şcoala lui Platon s-a îndreptat. cerinţele pe care le-a pus în faţa lumii şi a spiritului uman au rămas în esenţă neschimbate. s-a putut menţine o viaţă mai viguroasă. aceasta. imaginea lui este aceea a înţeleptului sacerdot. al evoluţiei sale. care. Aveau acces la el toţi cei care se puteau lipsi de atributele naţionale ale vieţii şi sensibilităţii lor . ea dispare pentru multă vreme în adîncurile pămîntului pentru a ieşi din nou la lumină. nu mai putea fi readus la viaţă. arată spiritului nemuritor al omului calea ce duce de pe acest biet pămînt spre lumina eternă. acolo devenind greci toţi cei care au putut deveni oameni liberi. a cărui forţă sta în chiar faptul că se limita la ceea ce-i era propriu. Poporul grec. •■ Epoca tîrzle a lumii eîene 1 FILOSOFI A Platon şi ideile pe care le proclamă despre esenţa. Dacă i-ar fi fost credincioasă. Ştiinţa ce se oferea atunci să fie călăuză mulţimii foarte amestecate de oameni cultivaţi era o ştiinţă care ajunsese la o relativă împăcare cu sine. ea se mulţumea acum cu mai puţin . la cultura lor. ultimul. prin aceasta. cu populaţia lor atît de amestecată. grec era însă acum cel care participa la singurul lucru în care se păstrau trăsăturile distinctive ale grecilor. teologice. Extinderea fără limite a formelor de viaţă greceşti spre est şi vest nu putea să nu afecteze natura însăşi a vechiului spirit naţional. originea şi destinul sufletului reprezintă un punct final. a cărui forţă părea înfrîntă la sfîrşitul secolului al IV-lea. Sînt rare cazurile în care. nu puteau înlocui ce se pierduse. spre uimirea tuturor. cu mîna întinsă spre înalt. ar fi rămas prea izolată. după moartea maestrului. Din toate neamurile şi popoarele nenumăraţi au fost cei care au intrat în comuniune cu acest elenism larg cuprinzător. întrucît cultura care-i unea acum pe greci şi pe cei ce li se alăturau se întemeia pe ştiinţă. se retrage de la suprafaţa vieţii greceşti. a dobîndit. despre care se vorbea în vechime. care 1-a înţeles bine. mai solitară decît fusese Platon însuşi în vremea lui. pînă la urmă doar romanii au făcut acest lucru. Confederaţiile. Lumea elenă păşea într-un stadiu nou. concluzia mişcării spiritualiste. departe de punctul în care dispăruse. Ca unul din acele fluvii ale Asiei. într-o epocă în care multe se schimbaseră. după cău- . după cucerirea Orientului de către macedoneni şi greci. dacă niciunul din popoarele Orientului nu a făcut din cultura ce li se oferea o parte integrantă a fiinţei lor şi dacă.

Infernul. teologia rămîne pe planul din urmă iar afirmaţiile ei despre originea divină şi viaţa eternă a sufletului se fac doar slab sau de loc auzite. Această cultură ce se întemeia pe o ştiinţă mai larg răs-pîndită capătă unele din însuşirile esenţiale ale ştiinţei. Ştiinţa îi leagă pe oameni de viaţă . ca „instrument" * al lui. stă Aristotel. în toate fizica are un rol de frunte . Fără să lîncezească. în lucrurile pe care acest maestro dl color'che sanno2 le are de spus despre suflet. 131 (n. Speranţa sau teama de nemurire nu-i prea tulbură pe oamenii cultivaţi ai acestei epoci. nu are o importanţă decisivă. toţi ţin mai malt sau mai puţin. Filosof ia ia care. nu ocupă locul central. Metafizica. el este cauza şi nu rezultatul funcţiilor vitale ale trupului. căruia îi dă puterea să crească. inaccesibile cercetării. cît şi la cei cărora le este destinată povestirea. această lume este totul. afirmă el. nu mai avea totuşi puterea de a educa. desprinse acum cu totul de filosofie. dar şi fără nici o grabă în tot ce face. în funcţie de legile lor proprii. de cultura sa. corp viu. Fiind el însuşi absolut incorporai şi imaterial. Arta. în spiritul înţelepciunii şi al cunoaşterii lumii. IV. să se . ştiinţa este cea care determină conţinutul şi forma culturii. Cîteva mari edificii înălţate după formulele binecunoscute ale şcolilor ofereau adăpost celor ce aspirau spre certitudine şi stabilitate în cunoaştere. Mai mult decît oricînd. fie să o abandoneze. au luat o mare dezvoltare. mai slabă şi mai rafinată. în naraţia istorică a lui Polibiu întîlnim din plin această 37* stare de spirit atît la oel ce istoriseşte. două voci : sufletul. în nici una din sectele răspîndite doctrina despre eternitatea. după realizările uriaşe din trecut. el pune în mişcare organismul din natură în care rezidă. Toate epocile dinaintea lui au gîn-dit şi muncit pentru el. a unor personalităţi pline de îndrăzneală de a găsi răspuns la mereu alte întrebări şi de a căuta mereu alte soluţii pentru vechile probleme. cel ce face ca puterea de viaţă existentă în corp să-şi găsească împlinirea. organic. Ce ar putea să fie după ce se vor stinge pentru el toate culorile şi sunetele acestei lumi îl preocupă prea puţin. dar s-au dezintegrat pînă la urmă. aceasta este starea de spirit care domneşte în ştiinţa şi în cultura epocii elenistice. care există pentru el. el gustă în tihnă lumina mai rece. de comorile unei vieţi lăuntrice îmbogăţite de toate podoabele şi farmecele unei culturi ajunse la perfecţiune. fără nostalgia fiorului pe care-] dă lumea misterioasă de dincolo. Generaţia de acum. Ea devine un accesoriu şi un divertisment . Chiar ce mai rămăsese viu şi activ din misticism în această epocă se ţinea timid în umbră : ceea ce se vede la lumina zilei este mai curînd opusul lui absolut.ţări îndelungi şi febriie. el este cel ce dă formă materiei din care e alcătuit corpul. Nu mai era vremea eroilor şi a eroismului. altă dată neistovită. Imobil el însuşi. 19 Dante Alighieri. ceea ce face ca posibilitatea vieţii să se realizeze . timp de secole. sufletul nu este rezultatul amestecului elementelor materiale ale trupului . ea pune spiritului probleme ce ţin de această lume şi nu simte nevoia să depăşească sfera cognoscibilului şi să se preocupe de probleme de necuprins. un fel de a gîndi anchilozat şi plat. în pragul acestei epoci. despre nemurirea sufletului. mai mult decît în orice altă epocă a evoluţiei culturii greceşti. este într-un 2 * Aristotel. semicrepusculară. care.). sub o formă sau alta. ţine la viaţă. a lungii toamne a elenismului. cînd viaţa politică decadentă nu-i mai impune obligaţii. căreia nu-i lipseau nici acum spiritul şi graţia şi care. despre natura şi destinul lui. Mai ales în filosofie slăbise tot mai mult dorinţa. tr. libertatea de a-şi trăi viaţa K El se bucură de libertate. Ele s-au menţinut fără prefaceri prea mari. auzim parcă. nu căzuse cu iotul în imitaţie epigonică. Pentru el. un raţionalism arid. alături de morală şi de viaţa însăşi a poporului. una lîngă alta. individul are acum. Mai independentă în transformările ei a fost evoluţia în domeniul ştiinţelor particulare. 1075 a. Un raţionalism calm ce se menţine cu seninătate în limitele bunului simţ. îi învaţă fie să nutrească această speranţă. ea îşi închipuia că a şi găsit ce căuta. proiectînd pînă departe lumina spiritului său.

această raţiune gînditoare le „domină"9 pe amîndouă. materia îşi pierde calitatea care făcea din ea un organism destinat unui scop. căruia îi este atribuit. 18 *. şi anume. ceea ce „în noi gîndeşte şi crede"5. care studiază sufletul „numai în măsura în care el nu este despărţit de materie"4. 5 s Despre suflet. „spiritul" gînditor nu piere o dată cu organismul uman. căruia i se . să simtă şi să perceapă . 25 2 Despre naşterea animalelor. şi o fiinţă spirituală. 429 a. deşi se spune că este o „parte" a lui4. In uniune cu trupul şi cu „sufletul" acestuia. 7—22 7 Despre naşterea animalelor. Etica nicomahică. 26 5 Despre suflet. 413 b. fiind cu totul diferit de el. aşa cum vederea nu poate fi despărţită de ochi şi forma de plăsmuirea ei din ceară 2 . egal cu sine însuşi oriunde ar apărea. 5. în organismele superioare el este suma tuturor acestor facultăţi. 15. Printr-o intuiţie intelectuală infailibilă. fără prezenţa lui. Conceptual se poate face distincţia dintre trup şi suflet dar. 29 . supreme. 736 b. el duce o existenţă aparte . Spiritul este într-adevăr ceea ce omul „este" i ca individ şi. 18 . 143 b. desăvîrşindu-1. El nu s-â născut o dată cu organismul omenesc. realitatea supremă necondiţionată. 31 . individuale. Despre naşterea animalelor. El nu poate fi conceput despărţit de trup. dar nu ca o „realizare" a fiinţei 1 Despre suflet. Activitatea sa este cea a divinităţii. care îi da viaţă şi fără de care ea nu poace fi o „fiinţă" (ousîa) independentă3. spiritul este. în el. 1 9 Etica nicomahică. 10. omul nu ar exista. 21 3 Despre suflet. concepte absolut certe din care decurg toată ştiinţa şi toată filosofia 8. 376 b. Lipsit de însuşiri distinctive. 744 b. 645 B. 7 8 Etica nicomahică. este numit „divinul" din om 5. El intră „din afară" în om în momentul formării sale2.hrănească. Metafizica. dar căruia cu greu poate fi conceput ca aparţi-nîndu-i. 408 b. el există din totdeauna. de esenţă şi de origine supranaturală. Forma. este activitatea gîndirii absolute. fără a fi influenţat de el. 1179 a. de „suflet" îl desparte o prăpastie. transcendent . 429 a. faţă de mica lume reprezentată de oi'ganismul viu al omului. eternă. 1 . 1. nu este influenţat de ele3. „sufletul" lui nu mai înseamnă nimic prin el însăşi. 429 a. ele nu pot fi separate în organismul însufleţit. 10 şi urm. el sesizează „nemijlocitul". Metafizica. „spiritul". Despre naşterea animalelor. 26 6 Despre cer. Etico nicomahică. Comparabil cu divinitatea aristotelică. spiritul rămîne în aceeaşi măsură străin de existenţa particulară a omului. în cadrul şi din punctul de vedere al ştiinţelor naturii. necreat. 292 b. 736 b. orice acţiune şi creaţie practică6. 26 a. . 3. Astfel vorbeşte fiziologul Aristotel. dar atributele personale ale individului nu pot fi găsite în acest spirit raţional. el nu se amestecă cu trupul şi cu facultăţile sale. conceptele prime. să se mişte dintr-un loc într-altul. 423 a. Acest spirit care gîndeşte nu este 1 2 Părţile animalelor. închis în el însuşi. în sufletul omului trăieşte. 7 :i Părţile animalelor. sxistă încă o alternanţă între virtualitate şi actualizare) 7. 19 Despre suflet. 4 . 641 a. 1139 b. 2. Divinitatea. Cînd moare fiinţa vie. căruia i se adaugă. ce nu pot fi derivate din principii superioare. 1070 a. 4 şi urm. 1178 b. să aibă dorinţe. 28 '> Despre suflet. 23 37? 3/9 legat de trup şi de viaţa acestuia x. 2 1 vii. forţa care punea în funcţiune organismul cîndva viu. mai presus de facultăţile vitale ale organismului. 28. Se înrudeşte îndeaproape cu divinitatea . permanent reale. . li rămîn străine orice activitate eficientă. Şi „spiritul" este cu totul absorbit în gîndire (deşi. esenţa pură. Deşi rezidind în trup. Cînd intervine moartea. 1177 a. de fapt. Nenăscut. 1177 a. îl influenţează. Metafizicianul Aristotel merge însă mai departe. 412 b.

. 19—27 impur şi rău iar din afară nu-1 poate atinge nici un suflu impurificator. Aristotel a păstrat un element mitologic din dogmatica pla-toniciană. despre demonul divin (jr. unei fiinţe spirituale distincte. nedemonstrabile. Nu se poate spune ce însuşire sau activitate i-ar putea fi atribuite în afară de predicatul vieţii. al existenţei 4. despre înrudirea lui cu divinitatea şi despre viaţa lui nemuritoare după despărţirea de organismul uman. inclusiv dorinţele. despre preexistenta lui dintru eternitate. 279 b. Acest fapt se manifestă prin posibilitatea dată omului de a sesiza din-tr-odată un fond de cunoştinţe supreme. 644 b. care-şi face simţită tocmai în acest fel . 408 b. fără a se contopi cu el. dincolo de ele. în chiar acest domeniu al teoriei despre suflet. Aspiraţia spre o lume pură de dincolo. Fizica. în tinereţea lui cedase şi el. negarea şi dispreţul faţă de însoţitorul său terestru. ca şi alţi membri ai Academiei. alături de ea. nici chiar conştiinţă. 6 Despre cer. el este nemuritor 2. 2. el nu putea înţelege sufletul omului individual decît ca o actualizare a vieţii într-un organism corporal anumit. Era în fond aceeaşi idee căreia şi Platon i-a rămas credincios în perioada tîrzie a vieţii sale de filosof: ideea „spiritului" care contemplă şi sesizează adevărurile supreme prin intuiţie intelectuală şi pe care el nu a vrut să1 includă în suflet. 35 . întrucît în el nu este nimic 1 Despre suflet. care nu erau în ultimă instanţă decît interpretări spiritualiste ale vechilor fantezii populare despre existenţa sufletului în corpul viu. 25. nu-şi cunoaşte o asemenea vocaţie. care nu poate fi conceput izolat de sufletul său. 32 . Aristotel a păstrat totuşi o rămăşiţă din vechea opoziţie dualistă dintre trup şi sufletul conceput ca o substanţă distinctă. ispitei (jr. reflecţia i se păreau a fi doar modalităţi de acţiune ale trupului însufleţit. căruia acest moment al cunoaşterii îi este anterior. pentru o perioadă de timp limitată. adăogîndu-i-1 doar din afară. 26 . 407 b. 18 şi urm. trupul însufleţit.alăturase. ci doar datorită unei capacităţi spirituale superioare. memoria. natura şi destinul sufletului. 20 : 281 b. coborîtă din înălţimi divine. nici memorie. na prin efortul de gîndire al „sufletului" său. Ca tot ce este nenăscut. 22 şi urm. 1070 a. sînt străine „spiritului" lui Aristotel. neema-nînd din ea şi nici resorbindu-se în ea. divinitatea. 36) închis într-un trup muritor. Această existenţă separată a spiritului se sustrage cu totul nu numai percepţiei. Este iimpede că această concepţie despre dedublarea sufletului îşi are originea în reminiscenţe platonice şi. Fapt stabilit este doar că în omul viu este prezent acest spirit „care se poate despărţi de ei" . 10—25 4 Despre suflet. percepţia. Mai tîrziu însă ideea că „indiferent ce suflet locuieşte în indiferent ce corp" i s-a părut de neconceput1. 1168 b. 439 a. ca o fiinţă separată de el. în această doctrină despre spiritul gînditor care intră „din afară" în sufletul omului. El dispare acum într-o întunecime de nepătruns. de aici nu decurge însă nimic în ce priveşte scopurile vieţii. 31—40) de a expune într-o formă artistică fantezii scînteietoare despre originea. E] nu se simte îndemnat să-şi caute „mîntuirea". 1 2 Etica nicomahică. 25 : Despre naşterea animalelor. spiritul nu are nici o activitate în domeniul gîndirii. 28 380J381 ari' Cîndva el a fost. 247 a. ci şi imaginaţiei noastre . în doctrinele teologice. un perfect platonician. 1178 a. Nu mai poate fi vorba despre o „purificare" a spiritului divin care s<? află în om. eliberarea. 407 a. 13—26 . Aristotel nu a preluat însă şi sensul în care teologia a dezvoltat această teorie şi nici consecinţele şi prescripţiile la care ea a ajuns Pe o asemenea bază. Toate forţele vitale. decît ca fiind indisolubil legat de acesta. El îşi redobîndeşte existenţa sa separată. aşa cum sînt scopul şi forma într-un instrument anume. 3 Metafizica. 414 a. Despre sufle*. Pe el moartea nu-1 loveşte. spiritul individual al omului se păstrează într-o viaţă veşnică 3 . Ca marele spirit al lumii. păstrîndu-se doar pentru sine.

Ceea ce se confirma acum din nou. prin care ei explică toate enomenele vieţii. divinitatea emană din ea. nutri o dorinţă vie de a dobîndi în lumea de dincolo o asemenea libertate. exclusiv la activitatea şi la aspiraţiile lor. ea este şi acţionează ca „relaţie" în materia anorganică. capabile să stimuleze imaginaţia. Această doctrină nu da nici un impuls nici chiar filosofilor. sub mii de forme. nu însă şi o cerinţă lăuntrică a omului. . divin ca tot ce există pe lume.. nu poate avea pentru om nici valoare intimă. universul _ W^. care a devenit lume . dar într-un sens mai pur decît toate celelalte . de esenţă divină. Dar această activitate spiritul o desăvîrşeşte în timpul vieţii. ca „natură" în plante. să dea conţinut vieţii şi activităţii spiritului în existenţa sa separată.prezenţa şi existenţa. după moartea omului. orientată în întregime spre înţelegerea şi interpretarea realităţii acestei lumi. raţiunea şi legea acestei lumi. dintre urmaşii lui Aristotel. în asociere cu trupul şi cu „sufletul" trupului. Spiritul şi omul căruia îi este asociat nu pot.suflet lipsit de raţiune" în celelalte fiinţe vii.. Consideraţii de ordinul teoriei cunoaşterii şi nu consideraţii teologice au dus la distincţia pe care Aristotel o face între „spirit" şi „suflet". li lipsesc atît claritatea şi caracterul concret. de altfel. Ideea imortalităţii. » Etica nicomahică. K 7—9 după încheierea cursului vieţii pămînteşti. Divinitatea este Totul şi nu există în " ~~~ş Totului. Sufletul omului înzestrat cu raţiune este un fragment din divinitate 2. scopul adevărat al activităţii forţelor vitale. ea reprezintă însăşi viaţa acestuia. spirit şi principiu formativ. ca . Aşadar. lumea. de obicei seacă şi sobră. evident. este un atribut al elementului divin din om. ca „foc plăsmui-tor" (pyrtehnikon) mai aproape de esenţa primă.. Puteai aşadar rămîne credincios filosofiei aristotelice. Divinitatea este atît materie cît şi formă.spiritul" care descinde din lumea divină de dincolo şi care-şi reia. nici semnificaţie morală. expunerea lui Aristotel. Materie. făurind. El socotea că viaţa pur contemplativă. renunţînd totuşi la eşafodajul exterior al doctrinei privitoare la . ale existenţei şi devenirii ui lume. viaţa sa veşnică. Această activitate contemplativă. focul eteric.. sub indiferent ce formă.Ea este materia primordială. în fond. deşi în descrierea şi în elogiul entuziast adus „spiritului" se referea. astfel concepută. viaţă şi energie a lumii. al spiritului . 3 -e spun dogmaticii din şcoala stoică despre ^ufletul omenesc este strîns legat de pante-|_smul materialist.' este divinitatea. multitudinea fenomenelor şi tot ea resoarbe ceea ce este multiplu şi diferenţiat în unitatea şi flacăra suflului ei vital. Asupra acestui punct discipolii săi mai ales au continuat discuţia liberă despre doctrina maestrului . care-şi găseşte în ea însăşi scopul şi plăcerea cea mai profundă. ideea nemuririi. Ea este concluzia unui raţionament logic. nu cei mai mărunţi au fost cei care au negat. el a rămas. în toată creaţia. a divinităţii decît suflul de foc terestru. Dincolo de ea nu este de conceput nimic care. în tot ce este viu şi se află în mişcare. nu era însă de fapt decît tot vechea doctrină teologică. care se păstrează sau se transformă. originară. şi intenţia) de a înrîuri si determina atitudinea şi orientarea vieţii pămînteşti. fără însă a-şi continua existenţa individuală. cît şi forţa (ca. capătă un ton elevat şi o strălucire ce vin din trăirea personală a realităţii supreme1. Ea este de asemenea forţa care dictează scopurile şi acţionează în funcţie de ele.suflul" de foc. în perioade alternante. căreia gîndirea noastră nu-i poate da nici un conţinut. divinitatea este conţinutul şi forma unificatoare . . Atunci cînd îl descrie. ca suflet raţional şi gînditor în oameni '. viaţa consacrată contemplării obiectelor ultime ale cunoaşterii este un privilegiu al divinităţii şi al fiinţelor divine. Acest „spirit" i se părea şi lui Aristotel o fiinţă înrudită cu divinitatea. a unor consideraţii metafizice.

cu legile sale. Veriga intermediară dintre univers. polis-ul grec. el nu este cu totul liber de Atotviul prezent în el. Ordinea cosmică. Chiar în existenţa sa individuală. sufletul are posibilitatea de a alege împotriva raţiunii şi de a se hotărî pentru rău.care a pierdut mult din puritate şi fineţe. Este evident că în domeniul eticii cinismul a dat impulsurile cele mai puternice. nu mai avea pentru fiii acestei epoci cosmopolite. pierzînd din tensiunea vie. care exclude diversitatea şi diferenţierea . înţeleptul. Ii sînt date totuşi puterea şi datoria de a hotărî liber. în afară de puterea divină pură. nici o virtute educativă. Fizica heracliteană. prin natura. mergînd astfel pe calea unui individualism extrem. legea universală erau şi pentru individ norma supremă a voinţei sale morale. în dogmele ei -an manifestat două curente paralele. a unui atomism etic. De la începuturile acestei şcoli. mai aproape decît materiile din care este format corpul însuşi. postula de asemenea o etică în care această situaţie a individului în raport cu logosul general al lumii trebuia să-şi găsească expresia într-o viaţă pe deplin ex ductu rationis. este doar un model ideal. nu Poate în fond concepe existenţa vreunei contradicţii între om şi divinitate. căreia stoicii i-au datorat orientările lor practice cele mai hotărîte. printr-un lanţ de acţiuni aflate sub controlul lui. prin caracterul lor prea general. Etica cinicilor. care este deopotrivă lumea şi divinitatea 2 . se află în mîinile „soartei". prin propria-i voinţă. răspunderea pentru propriile sale hotărîri şi fapte . s-a îndepărtat tot mai mult de focul primordial. fie că erau stoici sau cinici. în voinţă şi în acţiune sînt foarte răspîndite printre oameni . susţinea că individul este perfect autonom şi că voinţa lui hotărăşte totul. în toată perfecţiunea lui. el ajunge la deplina lui dezvoltare după naşterea omului. Panteismul pur. ale „ursitei" . de acest scop ultim. nici o etică practică nu putea lega omul. Cînd apare aşadar. heimarmene) care-1 conduce şi care determină ansamblul vieţii şi. dar. a vreunui princi-Piu al răului ce trebuie învins pentru a se restabili unitatea pierdută cu divinitatea . inteligenţa şi orientarea voinţei lor. implicit. în stare să-şi pună în permanenţă de acord voinţa proprie cu legea universală şi divină a lumii. sufletele individuale sînt totuşi. nu puteau fi îndeajuns de strict adaptate la viaţa îngustă a fiecărui individ . ea nu cunoaşte. şi cursul existenţei tuturor indivizilor vii. de la calea arătată de legea atotcuprinzătoare a lumii. Lipsa de raţiune în înţelegere. în care locuieşte ca stăpîn. nici un alt principiu antiraţional. printre elementele trupului. cu reglementările şi moravurile sale. el nu cunoaşte cerinţe nici de ordin etic şi nici de ordin religios. de neîntîlnit însă. care cufunda cu totul individul în atotputernicia şi atotprezenţa Unului universal. naturae humanae exemplar. care să-1 facă pe individ să se abată. ! Plutarh Virtuţi morale. pentru care divinitatea şi lumea constituie o unitate indisolubilă. care să ducă şi să ademenească la rău. deşi este o emanaţie pură a raţiunii universale şi deşi nu se asociază cu vreun element lipsit de raţiune. activă în el (tânos). Există o contradicţie între libertatea şi autonomia cerute în numele eticii pentru persoana individuală şi pentru voinţa ei — care nu poate satisface cerinţele datoriei decît prin autodepăşire şi prin înăbuşirea pornirilor imorale — şi teoria panteistă fundamentală a metafizicii stoice pentru care lumea (şi sufletul din ea) nu este altceva decît autodezvoltarea necesară a substanţei unice. Spiritul subtil al dogmaticilor din Stoa s-a străduit zadarnic să găsească aici o mcdalitate de reconciliere a contradicţiilor. de orls-au gini foarte diferite. absolute. care este divinitatea. în realitate. 7.în momentul zămislirii. mai aproape decît materia inferioară rare. şi individ. cu liberul său arbitru. pe treptele diverse ale evoluţiei sale. ci se supune „legii universale" a lumii. şi A 2 Laerţiu. la . foarte îndepărtat. Ieşind din aceeaşi sursă primordială. 143 pepromene. Individul s-a văzut redus la sine însuşi. sufletul este ceva ce diferă în esenţă de ele . i voinţa individuală fiind subordonată în mod absolut raţiunii universale. foarte diferite între ele. 451 B-C.

II. ele îşi păstrează toate. el atinge punctul său culminant în concepţia pe care o are despre „omul înţelept". care caracterizează această epocă mai mult decît pe oricare alta din trecutul culturii gre1 2 „condusă de raţiune" Laerţiu. unde îl hrăneşte suflul ce vine de jos şi nimic nu-1 poate distruge.propria sa capacitate de a judeca lucrurile . poate fi atins ţelul . supravieţuiesc dezintegrării trupului în care s-au aflat. ea nu a mers niciodată pînă la formularea ideii nemuririi personale. care nu avea însă nici o importanţă determinantă pentru doctrina stoică şi încă mai puţin pentru etică şi pentru comportarea în viaţă. potrivit vechii doctrine a şcolii. veşnic nemuritoare este numai divinitatea. în gîndul celor ce se aflau încă pe pămînt. pînă la nimicirea prin foc care va încheia actuala perioadă a formării lumii. 87. demonul care locuieşte într-un om anume. cu o individualitate clar conturată. viaţa în lumea cealaltă a sufletelor. în timp ce celelalte se pierd cu mult înainte în viaţa universului. m. format din suflul pur al focului şi care. înţelepciunea stoicilor stă în contemplarea vieţii nu a morţii. el se înalţă în aerul pur din regiunea sublunară. pe urmele unei concepţii ce-şi avea de fapt sursa într-un spiritualism naiv sau conştient. pare de neconceput ca sufletul. a devenit atît de prestigios încît s-a considerat că el este şi altceva decît doar o emanaţie lipsită de autonomie a forţei divine unice. Ei îşi puteau mai curînd imagina viaţa în eter. sufletul. rămînea fără conţinut. Dar sufletul unui asemenea om înţelept. „demon". I. să trebuiască să piară îndată după pieirea trupului. care se putea ridica la înălţimi ce erau în parte sau cu totul inaccesibile altor nenumărate suflete. Convorbiri. care este privită şi de această doctrină mai curînd monistă. în viaţa de pe pămînt şi numai în ea. atotcuprinzătoare. deşi s-a făcut între ele o legătură. 88 . El este acum conceput ca o fiinţă de esenţă divină. Privind lucrurile din punctul de vedere fizico-materialist. ca însemnînd desprinderea sufletului de trup. el îşi poate cu atît mai mult păstra unitatea proprie. Epictet. supravieţuiesc numai sufletele „înţelepţilor". care devenise acum tărîmul sufletelor. ei se abţineau în genere de la acest joc al fanteziei. Cît priveşte teoria despre dăinuirea în continuare a sufletului. ci îl menţinea el. existenţa lor separată. Individualismul. cîştigă teren şi în acest sistem panteist . care a stabilit structura ortodoxă a edificiului stoic. şi este numit în scrierile stoicilor. 5 şi urm L ceşti. în timpul vieţii. După cîte se pare însă. 42 1?. Iar la moarte. . Totuşi sufletele care s-au desprins de mult din divinitatea unică. Stoicii neagă în mod expres existenţa unei „lumi subpămîntene". 7. nu era susţinut de trup. egală pretutindeni cu ea însăşi. Fiind uşor. cum a putut cîndva menţine trupul. Personalitatea morală mai Puternică se menţine ca atare mai multă vreme. 16. el trebuia să trăiască după propria lui măsură şi lege. ca odinioară în cele ale teologilor. 12. O asemenea teorie nu era de fapt postulată de premisele metafizice ale şcolii şi nu putea coexista cu ele. ale celor înţelepţi ca şi ale celor lipsiţi de înţelepciune. care a avut în timpul vieţii o individualitate atît de pronunţată. Sufletelor individuale nu li se cuvine să le fie acordată o viaţă separată fără sfîrşit . fiindu-i asociat. aşa cum şi-o închipuiau poporul şi teologii. care decide în tot ce-1 priveşte în deplină libertate şi nu se simte legat decît de cei de-o seamă cu el. nu trebuie nici să dispară o dată cu trupul şi nici să se dizolve în Totul care 1-a emanat cîndva. După Hrisip însă. Sufletul unic al universului. independentă. în lupta cu pornirile ce o contrazic.

înăuntrul şcolii stoice. aceste două elemente se despart şi iau alte înfăţişări. credinţa în nemurire a devenit şovăielnică din momentul în care dogmatica rigidă a acestei şcoli a început să-şi piardă valabilitatea în urma contactului prea strîns cu critica şi cu teoriile altor şcoli. cu aceeaşi detaşare rece. estetică. primul scriitor printre pedanţii şcolii stoice — maestrul şi prietenul acelor romani de mare nobleţe în inima cărora filosofia greacă a sădit germenele unei umanităţi care nu putea creşte pe solul dur al Romei —. Expunerea platonizantă şi poetizantă a lui Posidonios a stîr-nit. iar acestei fericiri scurtimea duratei ei nu-i ia nimic. Virtutea este însă prin ea însăşi suficientă pentru dobîndirea fericirii. că sufletul este pieritor. ultima lui durere îl ucide. sufletul omului este format din două elemente . Mulţi au trăit după principii*6 r ei şi au murit pentru convingerile lor. care este de a recrea înţelepciunea şi virtutea divină în spiritul omului cel puţin. să-şi caute desăvîrşirea fiinţei sale s împlinirea datoriei în afara vieţii şi a obligaţiilor ce-i revin în această lume. aceea de a acţiona ca înţelepciune a vieţii şi nu doar ca erudiţie uscată. nu mai avea de aceea nici un motiv să creadă că. de a le asigura adepţilor săi în momente de suferinţă şi lipsuri. libertatea şi autonomia spiritului. Era vorba aici de concesii făcute îndoielilor şi obiecţiilor aduse acestei doctrine din afară. Liniile ce despărţiseră strict diferitele doctrine au devenit labile . care există de la începutul formării lumii. Aceste reformulări şi revizuiri ale vechii doctrine a şcolii nu veneau din vreun impuls lăuntric. s-a ajuns chiar la compromisuri. ne arată limpede că ataşamentul faţă de această idee avea la bază o predilecţie de natură artistică. poate. la moarte. el se compune. Stoicismul a rămas viu vreme îndelungată. în Visul lui Scipio şi în prima carte a Tusculanelor. cum i-ar fi plăcut împăratului stoic. pe care-1 consideră suflu al focului. le consacra credinţei că sufletul supravieţuieşte în elementul divin al eterului. nefiind o concluzie a ei. El distinge în sufletul omenesc trei forţe. la moarte. dar nu elemente diferite . profund. întemeiate pe propria-i virtute. în paginile pe care. sufletul se desface în părţile sale componente ^1 nega de asemenea că sufletul se naşte în timp şi că( deci. Panaitios susţinea deci. înalta societate romană a fost atrasă de doctrina stoică nu doar ca de o modă literară şi nici nurnai pentru plăcerea de a proclama para. Nimic ÎO doctrina stoică nu-1 îndeamnă pe om. Mai mult decît oricînd înainte el şi-a îndeplinit adevărata sa misiune. din „natură" şi din „suflet" . Revenind la Vechea concepţie teologică despre preexistenta ■ sufletului. fie căutîndu-se o acoperire prin mutarea sau folosirea altor figuri ale jocului dialec-ic. în sensul strict al cuvintelor. un ecou mai larg în rîndurile cititorilor unei societăţi foarte cultivate. între ele s-au produs pe alocuri împrumuturi. că el moare odată cu trupul. moare în timp. revine la vechea concepţie stoică despre unitatea sufletului. dar în orice caz cu o hotă- .J doxe virtuoase. fie considerîndu-se că partida este pierdută. reprezentantul cel mai elocvent al romanităţii elenizate a vremii sale. pentru care ideea supravieţuirii sufletului era mai mult o necesitate a fanteziei decît un sentiment lăuntric. supus fiind suferinţei şi durerii. mer-gînd în esenţă pe urmele lui Posidonios. Panaitios. Ideea nemuririi era fie abandonată fie reafirmată. mai influent încă decît el în rindurile celor cultivaţi şi nedogmatici. Aceşti adepţi neînfricaţi ai stoicismu'ui au acceptat moartea nu „fără patos tragic". urmărind să asigure scrierilor sale un răsunet mai puternic. sufletul moare în timp . în măsura în care acest lucru este cu putinţă în fragmentul izolat. s-a abătut în multe puncte de la vechea doctrină stoică ortodoxă. după cum o durată mai lungă nu-i adaugă nimic. pe înţe lept. desprins din divinitate. Născut în timp. el putea în felul acesta susţine că sufletul dăinuie cel puţin pînă la următoarea pieire a universului în focul atotstăpînitor. Neieşind din miezul însuşi al doctrinei stoice. Pentru el. dar încă mai mult în vremuri de belşug. Cicero.strădaniilor omeneşti. Discipolul său Posidonios.

în limbajul ce corespundea temperamentului şi situaţiei fiecăruia ne vorbesc încă şi astăzi reprezentanţii stoicismului roman. inconştient sau într-o existenţă conştientă ce se va pierde însă curînd în viaţa universului. 2) dacă spiritul se menţine. sep*' rărea atomilor sufletului. puritatea şi bunătatea. împăratului stoic nu-i este limpede dacă ^oartea înseamnă. nici persoana omului nu se va putea menţine neschimbată. ea nu este poate decît „un vis frumos" 2. omnibus usu K După moartea sa. ea nu-1 sperie pe înţelept . El vorbeşte chiar de două părţi sau forme de manifestare ale . iar spiritului ostenit . ca şi maeştrii şi modelele tineretului roman cu aspiraţii înalte. filosoful lumii romane. nemaifiind reţinut de corp.. din care se formează elementele extensibile. Atomismul reînnoit al doctrinei lui Epicur nu le lăsa adepţilor săi nici o speranţă în eternitatea vieţii personale. sufletului său delicat şi de mare puritate. se nasc în germenele vital al omului abia în momentul procreării : ele cresc îmbătrînesc şi slăbesc. aceasta este legea lumii . ci sînt convinşi că-şi pot atinge ţelul numai prin forţa spiritului lor şi nici nu au nevoie de speranţa că strădania lor îşi va găsi împlinirea în viaţa din lumea cealaltă. 11. fie că este sfîrşitul definitiv al vieţii personale. aerul şi focal. Pentru Epicur sufletul este ceva corporal. păstrîndu-se totuşi esenţialmente diferit de el. el este risipit de suflul vîntului. el cuprinde întregul trup şi este cuprins de acesta. moartea este despărţirea atomilor reuniţi în corp. aşa cum cred atomiştii. Strădania serioasă. indestructibile. 102. diferite între ele. şi nu în uHimul rînd pe Seneca. pe om nu-1 tulbură nici soarta trupului său neînsufleţit. 3. se destramă în aer.sufletului". dar care este o „parte" a trupului si nu doar „armonia" dintre elementele acestuia.. a acestor înţelepţi de a dobîndi prin autoeducaţie liniştea. Seneca înclină spre părerea că moartea aduce omului sfîrşitul. 446. 3.pacea veşnică". miezul ultim al vieţii în fiinţa vie. Seneca. Tot ce au de făcut ţine de lumea aceasta. dar indisolubil unite. statornică. odată cu trupul . pentru că el măsoară valoarea vieţii sale nu după durata.suflet" ca despre o substanţă specifică ce se află în trup şi-1 guvernează.. cu fantezia sa prea uşor influenţabilă. Musonius Rufus si Epictet. 3 soirjniuin" (Senec§. Vitaque mancipio nulii datur. 503 şi urm. încă înainte dezintegrarea trupului. cîndva s-ar putea ca ele să se reunească cu părţile corporale ale unui om viu într-un mod identic şi să dea naştere din nou vieţii şi conştiinţei . moartea este pentru cel înţelept la fel de binevenită. compus din atomii cei mai mobili. moartea ce pune capăt totului pare a-i face un semn prietenesc. ci după bogăţia conţinutului ei. pentru care deprinderea înţelepciunii a însemnat o luptă necontenită cu sine însuşi. el piere. nici gîndul la ce se . Episţulge. f*\ 337 . dar omul care a murit dispare definitiv şi între el şi noua făptură nu mai există nici o relaţie conştientă. Dar chiar dacă moartea ar fi stingerea acestei mici flăcări a sufletului individual. şi cea raţională. pentru scurtă vreme. Vechea credinţă stoică în supravieţuirea sufletului individual pînă la nimicirea tuturor făpturilor în conflagraţia cosmică este considerată doar o ipoteză printre altele . „ca un fum". străbătut de melancolie. care se află în piept şi este purtătoarea raţiunii şi a voinţei. Şi Epicur vorbeşte despre . Forţele vitale ale lumii se menţin intacte. Totul este într-o perpetuă schimbare . cea lipsită de raţiune care străbate întregul corp fiind forţa lui vitală. o dispersare a părţilor ce compun sufletul sau !5i '2 Marcus Aurelius.. Sufletul omului respectiv nu mai există. pe care apoi o părăsesc din nou pentru totdeauna. libertatea şi pacea. Anima şi animus (cum le numeşte Lucreţiu) l.rîre lucidă şi nu din obstinaţie oarbă 1. împăratul Marcus Aure-lius. ni-i face pe toţi demni de toată cinstea. „sufletul" desprins . Părţile din care e constituit sînt nepieritoare . Ele se împrumută doar o dată. în fond. în scopul formării unei fiinţe vii. Fie că este o trecere spre o altă existenţă. în absenta căruia survine moartea. Ei nu-şi caută vreun susţinător sau mîntuitor supraterestru.

Lucreţiu. Folosul fel mai mare al ştiinţelor naturii stă în aceea că impun o asemenea concluzie. cînd se produce moartea. 3. „Nu se mai urmăreşte salvarea şi apărarea elenilor şi nici să se obţină de la ei cununi la concursul de înţelepciune" i. nu a servit într-o măsură atît de mare ca bază şi ca element unificator al unei culturi . erau împrumutate din teoriile filosoStrinS. marea oboseală care cuprinsese o cultură ajunsă la capătul dezvoltării ei. Eadem sint omnia semper 2. CU un cui m^iv*" . ~— —i -*~« ""p U'"U«IK um icuuiit. 971 (n. Ţelul înţelepciunii lui Epicur nu este altul decît să-1 ferească pe om. nu sînt obligatorii pentru '"asură şi pentru ideile larg răspîndite despr . totul nu s-ar putea decît repeta. Concepţia atomistă se afirmă şi în domeniul eticii. Astfel se exprimă. de suferinţe şi de chinuri — şi chiar „plăcerea" este doar lipsa durerii . iar de cultură oamenii deveniţi mai liberi nu se mai puteau lipsi.) ■ mai multe ori. aşa cum le-au imaginat Şi ice. acest bun suprem al oamenilor îi este mai preţios. Faptul acesta este valabil într-o anumită organizat oamerii. în aşa fel îneît viaţa scurtă să-i dea tot ce i-ar fi putut oferi o viaţă foarte îndelungată. adevărat artist al vieţiii. supri-ttiînd teama de moarte şi dorinţa supravieţuirii la nesfîrşit. el nu mai este. Oricît de plăcută îi va fi fost. Oboseala aceasta nu mai are nici speranţa. Nicicînd filosofia. nici spaima de eternitate sau de monştrii născociţi din lumea subpâmînteană a sufletelor nu-i vor mai întuneca viaţa. Numai el. dar Cm şi sînt bune în măsura în care asigură şi fac posibilă dezvoltarea liberă a individului. natura nu cunoaşte o comunitate a oamenilor. tr. care circulau în rîndu-'"ile oamenilor cultivaţi cu privire la problemele vieţii şi realităţii ce depăşesc percepţia directă. satisfacţiilor pe care i le poate oferi. care există însă nu pentru stat şi societate. nemaitemîndu-se de moarte şi nemai-căutînd-o. ea este în folosul tuturor". Oestinele şi concepţiile filosofice nu au rămas în această epocă bunul exclusiv al unor şcoli strict delimitate. nu există decît indivizi . nici dorinţa ca existenţa conştientă să se prelungească dincolo de viaţa pămîntească. ea slujeşte acestei vieţi limitate. Daca omul a ajuns la înţelegerea faptului că din momentul morţii va înceta să mai existe. chiar o viaţă fără sfîrşit nu l-ar face nici mai fericit. sensibilitatea şi conştiinţa i se sting. nu vor mai arunca asupra ei umbra tenebrelor morţii.va întîmpla cu atomii sufletului său. ci pentru el însuşi. suspinînd uşurată. trăind-o din plin. dar. inusu- munit'ăţile statale. cu un alt individ . ea priveşte senină şi calmă cum. Lucreţiu îl demonstrează în toate felurile. care ne este dată o singură dată. care să decurgă din esenţa lucrurilor. ca prieten. la drept vorbind. ' „Viaţa nu-i este dată nimănui în proprietate h aeplină. Căci o viaţă îndelungată. Toate ideile ooe-rent şi clar formulate. Dacă vrea. El îşi va întoarce cu seninătate privirile spre viaţă. cu un zel cel puţin egal celui cu care alţi filosofi argumentează contrariul. înţeleptul epicurian. care nu-şi mai propune ţeluri noi şi nu mai vrea decît tihna bătrîneţii. ba chiar a omenirii întregi. nici teama de stingerea sensibilităţii. El există doar pînă ce intervine ea . Ce nu mai simte nu-1 priveşte. sub toate formele ei. Ce-i poate oferi viaţa i-a şi oferit. tocmai pentru că este trecător. In momentul dezintegrării trupului şi sufletului. el nu-şi va pierde timpul cu incertitudini şi proiecte de viitor. el are toate condiţiile fericirii . ci se va concentra asupra clipei. va şti să trăiască aşa cum se cuvine . în personalitatea lui. Epicurienii afirmă în repetate rînduri acest lucru : moartea nu ne priveşte. prin raţionamente abstracte ca şi pe baza experienţei de viaţă. El se poate consacra în întregime dezvoltării acestui bun care-i aparţine doar lui. înţeleptul nu are nici un motiv să se gîndească la o viaţă eternă. Moartea nu-1 priveşte. Ca prieten. în clipa morţii. în ceea ce este pentru el prezentul. această fiinţă atît de sensibilă la durere. CREDINŢA POPULARĂ ■ . individul se poate asocia strîns. nici mai bogat. viaţa se stinge şi se cufundă în neant. nu de .

Chiar la sfîrşitul ei — ne-o demonstrează scrierea lui Lucian Despre doliu — se practicau în continuare riturile consacrate din vechime. Cel mai important lucru era înmormîntarea solemnă a cadavrului . 1*7 Î^Jici una din datinile stabilite (nâmima) nil trebuia uitată . de cele mai multe ori în afara oraşului. în cadrul căreia erau arse o dată cu mortul sau îi erau puse în mormînt obiectele de podoabă ce-i aparţinuseră. împotriva profanării acestui sanctuar al familiei prin înmormîntarea în el a unor morţi străini sau prin jefuirea cavoului. numai astfel se asigura mîn-tuirea celui mort. organizate cu atîta grijă. pînă la ceremonia funebră propriu-zisă. pentru cetăţenii cu merite mai mari. Mai marii oraşului angajau în asemenea cazuri buni vorbitori. j__i. a continuat să fie practicat fără nici o schimbare. Sîntem îndreptăţiţi să facem o asemenea afirmaţie.__1 _ r. tot mai frec-Ventă în aceste timpuri. de la spălarea. în dCest domeniu al lucrurilor ce se sustrag cer' „artifex vitae". Statul şi societatea exista . fr. 90. Cel ce a construit mormîntul vrea ca în el să fie reuniţi membrii familiei cel puţin pînă la a treia generaţie. dat fiind caracterul şi conţinutul acesteia. de la bocetele violente. erau departe de a fi un lucru fără importanţă. Ea nu-şi avea rădăcina în vreo speculaţie I de tip filosofic. . pe care-i trimiteau la casa celui mort pentru a transmite compasiunea lor şi a-i consola pe cei rămaşi pentru pierderea suferită. „ organizat oamerii. comunitatea organiza cortegii şi funeralii solemne. cei ce tulbură liniştea mormîntului sînt ameninţaţi . cărora efortul pentru cunoaşterea dezinteresată li se pare de neînţeles. a cercetării filosofice. Nu o poate face nici în cazul celor ce au cultură filosofică şi cu atît mai puţin în cazul celor mulţi.___j. încununarea mortului şi expunerea lui solemnă pe patul mortuar. nici nu era de aşteptat să în-tîlnim astfel de mărturii. şi destinul sufletului omenesc. de ea avea grijă nu numai familia. care se încheia abia după trei zile cU ospăţul dat în cinstea celui mort.6 _. . chiar în această epocă. aşa cum l-am descris atunci cînd ne-am referit la epocile timpurii ale istoriei greceşti. potrivit unei vechi legi a . Acest cult. Seneca. Numeroase sînt inscripţiile de pe morminte. dar care-şi găseşte aici terenul cel mai propice. pentru a se bucura de ele şi după moarte . cum îl prezentau în genere filosofii. . apoi postul ritual al membrilor fa' miliei. Mormîntul se află într-o zonă destinată în mod special acestui scop. ci în ceremoniile reale ale cultului sufletelor.. ci în multe privinţe şi asociaţia căreia cel mort îi aparţinuse. oraşele compensau adesea absenţa unor preocupări de mare anvergură prin grija plină de o mişcătoare atenţie pentru problemele curente şi de interes mai restrîns. 27 a „toate sînt mereu la fel". 6 credinţă iraţională. credinţa populară în suflete s-a păstrat intactă. nu t g înţelept. Epistulae. Centrul şi tot ce-1 priveşte din lume se' află în el însuşi. . Dar._ J:„ lume &Spnto „. Funeraliile rituale.. Lucreţiu. 41 sa înlocuiască cu totul sau să alunge credinţa. uneori. înăuntrul casei. foarte rar înăuntrul lui şi. Aşa se face că nu rareori.. . _. chiar dacă nu ne putem sprijini pe mărturii concludente din literatura rămasă din această perioadă tîrzie . urmau libaţiunile cu vin Ş1 jertfele. Caracterul sacru al locului în care odihneşte cel mort îşi păstrează de asemenea întreaga lui semnificaţie pentru el şi pentru familia lui. ungerea cu mirodenii. De altfel cele care ne-au permis să înţelegem cum se desfăşura cultul sufletelor în timpurile vechi sînt perfect valabile şi pentru această perioadă. proprietarii de drept încearcă să se asigure pe căi atît religioase cît Şi juridice. în epoca aceasta. . . prin care. 945 ar u. nestăpînite. Şi în această epocă de înflorire a culturii. filosofia nu poate reuşi niciodată Metrodor. oraşului. şi de la toate celelalte datini tradiţionale. care vrea să-1 aibă lîngă ea chiar în existenţa lui de după moarte.

^ rnai curat elenă se întîlnesc uneori inscripţii . sufletul continuă să ducă cel puţin o viaţă obscură. un gest care exprimă respectul pentru cineva considerat superior. care vor să le poarte chiar numele. tate. dar care abia în această epocă tîrzie au devenit obişnuite. de trei ori pe nume. adăogîndu-se în inscripţiile de pe pietrele funerare salutului simplu adresat celui mort. el face acum parte. Este posibil can acolo o credinţă întunecată în zei şi în spirite. în sensul său adevărat. nu a dispărut nici din credinţa acestei perioade. Concepţia potrivit căreia sufletele unor morţi pot fi înălţate din viaţa vizibilă la o existenţă privilegiată a spiritelor s-a menţinut intactă. ca „strămoş" al lor. în Tesalia şi în ţările din Asia Mică. Frecvente sînt şi . cuvîn-tul „erou" nu desemna niciodată un spirit izolat.^ relele de aici şi din lumea cealaltă. Eroul stă în fruntea unei serii de muritori care începe cu el şi pe care-i conduce. din care a făcut parte şi care i-au organizat ceremonia funebră. ca şi cum le-ar mai auzi şi înţelege. Pe tot felul de căi se căuta să se apere ca-> racterul sacru şi liniştea mormîntului. Ea îşi găseşte expresia. care-i este scumpă. mai f slab elenizate. Sufletul nu este numai viu . mai curîndr grecii au devenit barbari decît barbarii greci. Mor-. în care i se adresează celui mort obişnuitele cuvinte de salut. iniţial eufemistică. Nu sînt deci cu totul rupte relaţiile celui mort cu lumea de sus. Chiar cei înhumaţi departe de mormintele alor lor nu erau cu totul lipsiţi de îngrijire şi de cult. reali sau imaginari. bile. ai unui neam. Şi în mormînt el aude această chemare.f care conţin asemenea blesteme. arhegeţi ai unor comunităţi. printre aceste. mai adesea şi uneori aproape de regulă. dintre fiinţele superioare şi mai puternice.4 Dar chiar şi în locuri în care populaţia era. cu un respect plin de sfială.. existînd pentru sine. în Beoţia. cheamă asupra profanatorului lui toate . Lumea eroilor. Pe o piatră funerară. La origine. în mormînt. sînt adevăraţii eroi .. inscripţiile care pun mormîntul sub protec.j mîntul nu este doar o cavernă goală şi mucegăită . cei aleşi (hristoi). ame-ţ ninţate acum mai mult decît înainte. Strămoşii unei familii.j populaţii barbare şi înohistate. de conducător şi deschizător de drumuri. să-i strige în cor numele şi să-1 aplaude (cum era obişnuit în viaţă) pentru a-i face plăcere. dobîndind chiar o vigoare sporită. nu peste tot însă cu aceeaşi frecvenţă : mai rar în Attica (cel puţin pe pietrele funerare ale celor născuţi acolo).. de blesteme înfricoşătoare. ca. Mai ales < Ic cuitorii cîtorva regiuni din Asia Mică. De obicei trecătorul face celui mort semn că-i sărută mîna. r>. Un dialog se înfiripă astfel între cel aflat în mormînt şi trecătorul încă în viaţă. socotit a se fi înălţat acum la o demnitate superioară. în el locuiesc sufletele celor morţi . la înmormîntare. prin blesteme teri. care-şi capătă consacrarea definitivă atunci cînd îl primeşte pe ultimul membru al familiei şi e pecetluit pentru totdeauna.cu o amendă ce trebuie plătită unei instituţii publice.«^ ţia zeilor subpămînteni şi. uneori fundaţii speciale asigură pentru totdeauna sufletelor cultul de care au nevoie. pentru că el se putea manifesta şi în sens opus bunătăţii ce-i era atribuită. atunci cînd trec pe lîngă mormîntul său. Uneori chiar el este pus să adreseze un salut trecătorilor. Credinţa ce stă la baza oricărui cult al sufletelor şi anume că în ultima sa locuinţă.. denumiri ce le vor fi fost date şi în timpurile vechi. familia îndeplineşte cu regularitate la mormîntul strămoşilor ei cultul sufletelor . cel mort le cere tovarăşilor săi din breasla actorilor. Această demnitate şi putere sporită îşi găsesc probabil expresia în faptul că morţii sînt numiţi cei buni. el este de aceea un sanctuar. triburi sau popoare întregi. de o străveche naivi-. Semnificaţia sa propriu-zisă era aceea de „arheget". în inscripţiile de pe nenumărate pietre funerare. cum socotea credinţa străveche. exprima în orice caz. acest tărîm situat la graniţa dintre omenire şi divinitate. Ideea că spiritul defunctului a dobîndit o demnitate şi o putere superioare se exprimă mai clar şi mai conştient atunci cînd cel mort este denumit erou. Pentru el este o mîngîiere dacă i se strigă numele pe care 1-a purtat cînd era în viaţă şi pe care-1 aminteşte acum doar piatra funerară Concetăţenii săi îl cheamă. Este de crezut că această invocare a sufletului. puterea celui căruia i se adresa.} să-i fi contaminat şi pe eleni. întotdeauna cei despre care se crede că au trecut după moarte la o viaţă eroică sînt personalităţi . Atît timp cît există. se întrec în a profera tot felul . este încă foarte răspîndită. aceştia sînt eroii veneraţi de membrii unor astfel de comunităţi..

chiar dacă nu mai sînt capii unor serii întregi de urmaşi. apărîndu-le libertatea. Aceşti eroi din vechime. care nu se confundau cu mulţimea celorlalţi. Dar cinstirea eroilor nu se reducea doar la salutul pe care li—1 adresa cel ce trecea din întîmplare pe lîngă mormintele lor. care le întăriseră şi le apăraseră cu piepturile lor. încă în secolul al II-lea. Nu a fost uitat nici cultul eroilor ce constituiau o categorie aparte. care a avut un destin special. al căror vechi cult contisă fie celebrat în zilele lui în o serie de oraşe. al celor pe care îi ridicaseră la o viaţă nepieritoare vechile poeme. ■ erau încă cinstiţi de urmaşii lor îndepărtaţi.drumul cel bun". Sărbătoarea eroilor este în unele locuri cea mai importantă dintre sărbătorile oraşului. Au continuat să fie veneraţi eroii tămăduitori de boli. spiritelor considerate a avea puteri deosebite le erau uneori jertfiţi chiar oameni. întemeietorul oraşului Sinope. Figura eroică a lui Hector s-a păstrat reală şi vie pentru adoratori. ca şi pe numele zeilor. în tumultul bătăliei. Pausanias ne vorbeşte. ba chiar numărul lor a crescut. Ca şi zeilor.. neuitatul luptător pentru libertatea meseniană. care ar fi însemnat a doua şi adevărata lor moarte. Despre Ahile. din Troşda şi <je \ş Ţş„ 1 ba. A deveni 40° erou după moarte era un privilegiu al oamenilor mari şi rari. Şi eroii de dată mai recentă. Preoţi anume sînt angajaţi cu regularitate pentru unii eroi. ca acel Filopregmon din Potideea. la Apollinopolis în Egipt. aleşi între aleşi. Ne aflam atunci la sfîrşitul epocii „eroice a lumii elene. Cînd Mesena a fost întemeiată pen-r'tru a doua oară în secolul al IV-lea. eroilor H se consacră fundaţii. şi în primul rînd Aristomenes.. arăta celor care-1 venerau trecînd pe lîngă monumentul său . Atît timp cît dispun în libertate de soarta lor. în cartea sa de călătorie — Descrierea Greciei — de un număr destul de mare de eroi. vom mai vorbi în alt context. In multe locuri li se aduceau încă sacrificii .remarcabile. sprijinul eroinelor locale. pe care-1 celebrează un poet din epoca mai nouă. Chiar şi figuri mai puţin proeminente nu dispar din amintirea comunităţilor lor mai restrînse.care au urmat. Locuitorii Spartei l-au vene-r:rat pînă în timpurile mai noi pe Leonida. Epaminonda îşi 1 cîştigase înainte de luptă.Leuktra. Autolykos. încă în secolul al III-lea al erei noastre se păstrau în regiunea Troiei şi pe coastele învecinate ale Europei amintirea şi cultul eroilor poemelor epice. punîndu-se în 'fruntea luptătorilor tebani. sau ca eroul Euodos care. era încă venerat în epoca lui Lucullus. Dar amintirea şi cultul eroilor patriei s-au păstrat şi în vremurile . nu erau daţi uitării. De relicvele eroilor deosebit de populari ai jocurilor panelene s-au legat pînă tîrziu fel de fel de superstiţii.! şăj. cu secole în urmă. oraşele greceşti îşi încheie tratatele jurînd. Dragostea neţărmurită a grecilor pentru patrie şi pentru oraşul lor natal îşi găsea o expresie concentrată în cinstirea amintirii eroilor transfiguraţi. 1 Chiar în epoca imperială. pe numele eroilor. locuitorii insulei Cos îi venerau pe cei ce căzuseră. s-au desprins din masa poporului care-i venerează prin virtuţi şi calităţi de excepţie. salvatorii Eladei. eroii patriei. prin rugăciuni şi -'jertfe.chemaţi în mod solemn să redevină locuitori ai oraşului. care s-au distins prin calităţile lor excepţionale. Aceste exemple sînt suficiente pentru a demonstra faptul general valabil că amintirea şi cultul eroilor s-au menţinut cît a dăinuit comunitatea care trebuia să se îngrijească de ele. care atestă persistenţa puterii pe care o aveau asupra oamenilor. Sărbătoarea anuală în cinstea eroilor căzuţi la . Spirite locale mai mărunte care-şi pierduseră uneori şi numele au continuat să fie venerate pentru puterile lor benefice miraculoase. Eroii războaielor medice. Aristomenes apăruse încă la *. au fost . fiicele lui 1 Skedasos.

încarnare a unei epoci lucide. un rege îl proclama erou îndată după moarte. Astfel Lisandru a fost sărbătorit odinioară de greci. sclavii din Chios au conferit această demnitate vechiului lor tovarăş şi conducător Drimakos . Pe Arătos însuşi. Astfel. care descrie în toate amănuntele această ceremonie păstrată din vechime. unele din momentele ei festive dispăruseră. obişnuiţi să-i venereze cu înflăcărare crescîndă pe cei puternici şi făcători de bine. ci că ea era. patriei. au dobîndit acum gloria de eroi Leostene. uneori socotite chiar inferioare. Oamenii erau atît de departe de a fi depăşit concepţia privitoare la cultul eroilor încît. eu trecerea secolelor. întemeietorul confederaţiei aheene. în care membrii unor sim-' ple familii burgheze sînt salutaţi cu numele1 de „erou". sărbătoarea eroică a lui Arătos. Pe un binefăcător al oraşului. cu unele căpetenii de oşti şi cu unii regi puternici . care devine astfel obiectul veneraţiei în locul celui dintîi. chiar dacă fără un succes durabil. i-au ridicat în această epocă raţionalistă pe cei ce i-au sprijinit şi apărat la rangul de eroi şi i-au . oraşul său natal Tars 1-a înălţat. de fiecare dată cînd se producea. încă din cursul vieţii el se bucura de o parte din onorurile care-i erau rezervate după moarte. ca erou. • wr~ venerat ca atare. totul se desfăşura cu o nemaipomenită pompă şi risipă de onoruri. Nu num. Acest cult al eroilor aplicat persoanelor în viaţă ia proporţii. care sta la baza vechiului cult al eroilor. Se păstra totuşi vie ideea că înălţarea la demnitatea de erou nu era un lucru de la sine înţeles pentru o întreagă categorie de oameni. intelectualizate. numărul eroilor din vechime a fost sporit în epoca elenistică cu eroi ai acestei vremi. la Sikyon. Ca Pelopida şi Timoleon cu puţină vreme înainte.* populaţii întregi. Fiecare dintre aceste ceremonii era consacrată unui spirit anume . încă în timpul împăratului August. în rîndurile eroilor semizei. La început el a fost desigur determinat di un imbold real al poporului de a cinsti meriţi cu totul deosebite. Pornind de la această idee. Filopoemen. limitele dintre venerarea unui erou şi adorarea unui zeu aproape se şterg.Plateea s-a menţinut. chiar dacă. Sîntem departe de ideea uniformizatoare formulată de unii literaţi. încă din viaţă şi unor persoane particulare. Cleomene. în dragostea şi durerea sa. la rangul de erou. în marele număr de inscripţii funerare. pe filosoful Ate-nodor. Şi acestea nu sînt singurele exemple care ilustrează tendinţa de a accentua cultul sufletelor şi de a-1 apropia de venerarea strămoşilor. pe care-i scăpase de forţa superioară a Atenei. Uneori nici nu aşteptau moartea celui ales pentru a-1 saluta ca „erou". manifestate încă în cursul vieţii. ci şi cercuri mai restrînse. Un exemplu gigantic ni-1 oferă în această privinţă funeraliile lui Hefaistion. în cinstea căror£ au fost instituite chiar jocuri anuale. pînă în zilele lui Plutarh. se arătau dornici să sporească numărul eroilor cu asemenea contemporani ai lor. după victoria obţinută . Se întîmplă în această epocă şi ca unui erou din timpuri îndepărtate să-i fie substituit unul din descendeaţii lui cu acelaşi nume. aşa s-a întîmplat în epoca elenistică. în alt loc exista un erou care îi ocrotea pe toţi cei ce se refugiau la el. în toată strălucirea ei. Iar cînd era vorba de un muritor pe care. în asemenea împrejurări. ne sînt cunoscute şi unele cazuri în care amintirii morţilor lor dragi — care nu fuseseră totuşi ridicaţi la rangul de eroi — le era consacrat un cult pe care nu-1 putea depăşi nici veneraţia arătată eroilor pro-priu-zişi. fiecare spirit era obiectul cultului ce-i fusese instituit din vechime. Pînă la urmă însă aces' titlu a început să fie atribuit. Tendinţa aceasta îşi găseşte expresia. chiar dacă numai aluziv. în Efes un erou fusese cîndva păstor. Dacă. Se celebra încă. poporul 1-a trecut în chip misterios la sfîrşitul vieţii sale închinate sincer. Iar cînd pe piatra . confirmarea unei forţe şi a unor virtuţi deosebite. care afirmau că trebuie socotiţi de-a valma „eroi" toţi oamenii bravi din vechime şi toţi oamenii de seamă din orice epocă. iar dintre romani pentru întîia oară cu prietenul grecilor Flamininus.

Trebuie desigur sâ fi acţionat credinţa într-o viaţă superioară. ca în timpurile străvechi.funerară se spunel în mo'd expres că oraşul a „eroizat" pe cetă-! ţeanul respectiv după moartea sa. >ntr-un fel de comuniune mistică. în care se făcea o distincţie atît de netă între defunct şi morţii obişnuiţii . părinţii pe fiu. nu aveau nimic din ceea ce corespundea ideii de erou în vechiul şi adevăratul sens al cuvîntului. Chiar atribuit cu atîta largheţe. concepţia despre puterea şi demnitatea sufletelor celor morţi nu numai că nu slăbise. ci.d. Sufletele celor morţi îşi dovedesc vitalitatea şi forţa mai ales prin înrîurirea pe care o au asupra vieţii şi asupra celor vii. adesea. din unele manifestări ale sensibilităţii populare naive reiese că o deosebire continua să se facă între „erou" şi mortul care nu fusese cinstit cu acest epitet. se menţinea. în afară de faptul că au murit. riscă să devină contrariul onoarei. Cu toate acestea. Ca să poată fi folosită nu numai în cazuri excepţionale. numele de „erou" este încă ceva care onorează. pe unul dintre morţii ei. şi în această epocă tîrzie. soţia pe soţ ş. vechea noţiune de „epou" trebuia să-şi fi pierdut o parte din strălucirea ei în favoarea morţilor de rînd. ridicarea la rangul de erou a unui defunct pare a se face prin simpla autoritate a oraşului. de regulă. în cazuri ca acesta.a. în epoca de declin a antichităţii. fără confirmarea căruia un nou erou nu ar fi intrat odinioară cu uşurinţă în rîndurile celor aleşi. Dar o onoare care este conferită tuturor. ci era şi mai puternică. erou. Fiul îl declară erou pe tatăl său. dar şi aici nu peste tot la fel. lucru care" s-a întîmplat mai întîi la Tera şi apoi. în unele oraşe şi regiuni a devenit un obicei să se adauge numelor celor morţi epitetul onorific de . Tespiai face excepţie. Cultul sufletelor şi-i închipuie legaţi de acest pămînt. şi în alte locuri. trebuie însă să vedem un semn că. după moarte. In toate cazurile pe care le cunoaştem. Este neîndoielnic că. în chiar risipa cu care denumirea de erou era atribuită morţilor de tot felul. idee care s-a păstrat probabil la Atena mai nealterată decît în alte părţi. Familia dă şi ea adesea unuia dintre membrii ei. Oracolului de la Delfi. o relaţie consolatoare între familie şi părinţii şi rudele care muriseră. Dar obideiul acesta se răspîndeşte pretutindeni în regiunile locuite de greci. aceasta în-' seamnă în orice caz că el a fost ridicat la o demnitate şi la un rang mai înalt.. locuind o vreme sau timp mai îndelungat în mormînt sau în apropierea lui şi fiind deci accesibili ofrandelor şi rugăminţilor alor lor.erou'\ Eroizarea celor morţi a căpătat astfel de proporţii mai întîi în Beoţia. Era de aceea inevitabil ca bunul plac al corporaţiilor şi al familiilor să se extindă pînă la a şterge cu totul limitele ideii de erou. oare a fost mai răsărit. niai puternică. pierzîndu-şi numele şi luîndu-1 pe aeela al unui erou venerat de multă vreme sau chiar al unui zeu. pentru orice mort. în care autoritatea lui scăzuse în toate privinţele. care se puteau astfel întîlni la jumătatea drumului cu „eroii" de odinioară.m. doar Atena este mai zgîrcită în acordarea numelui de erou unor morţi care. Tesalia ne o-feră pe pietrele sale funerare cele mai numeroase exemple de eroizare a morţilor de toate categoriile şi de toate vîrstele. a comunităţii sau a familiei căreia-i aparţinuse. nu i se mai cerea asentimentul în această epocă. . la cererea formală a cuiva. cu făpturi 1 • superioare. numele de-. fără deosebire. lucrul este absolut sigur atunci cînd cel mort este asociat. Alteori o corporaţie îl de— clară „erou" pe unul din membrii ei care a murit sau o comunitate îl recunoaşte ca „erou".

că ofrandele ce le erau aduse morţilor din partea celor vii implicau speranţa în acţiunea benefică a morţilor invizibili. Sînt totuşi puţine mărturiile care se referă direct la această credinţă tacită şi reconfortantă a familiilor în supravieţuirea morţilor lor şi în acţiunea pe care ei ar avea-o asupra desfăşurării obişnuite a vieţii zilnice. Există însă şi un mod mai tulburător de comunicare cu spiritele. Ele pot să le apară oamenilor fără a fi fost chemate. Prin puterea vrăjilor, ele pot fi constrînse să-şi pună forţa f07 în slujba celor vii. Amîndouă aceste lucruri se întîmplă cu sufletele neliniştite, care au fost smulse de soartă prematur din viaţă, cu sufletele celor care şi-au luat singuri viaţa sau care nu au avut parte de o ceremonie funebră solemnă care să le asigure pacea mormîn-tului. Oamenii luminaţi ai acestei epoci nu cred, evident, în strigoi, în suflete ce rătăcesc în preajma locului nenorocirii lor şi care se arată oamenilor sub înfăţişări neprietenoase. Dar şi în această epocă a luminilor, poporul a dat deplină crezare unor astfel de poveşti, în care este vorba de a lugubră lume a spiritelor care pătrund uneori în lumea celor vii. Ni s-au păstrat texte care reiau istorisiri cu caracter popular despre stafii, despre suflete nefericite rătăcitoare, despre strigoi ce ies din mormînt sub înfăţişarea de vampiri ; mai ales în asemenea relatări o filosofie în derută, insa-niens sapientia l , a unei epoci obosite credea a găsi o confirmare a divagaţiilor despre o lume invizibilă ce s-ar afla între pămînt şi cer. în Prietenul minciunii al lui Lucian, maeştri ai înţelepciunii cu bărbi cărunte îşi povestesc plini de gravitate unii altora astfel de întîm-plări din lumea spiritelor. Plutarh este serios convins că uneori apar într-adevăr fantome. Iar filosofia, care se întorcea la Platon, găsea în doctrina despre demoni a acestuia motive pentru a accepta ca verosimile şi credibile toate aceste basme de adormit copiii. Vine chiar vremea în care însăşi intruzi-urea voită în lumea spiritelor, exorcismul, devine parte a filosofiei fideiste. Credinţa populară a grecilor nu avea nevoie de teoriile barbarilor, care sistematizau absurdul, pentru a considera posibilă conjurarea forţată a spiritelor din adîncuri. O astfel de magie era înţelepciune delirantŞ" străveche în Grecia. Dar, prin întrepătrunderea şi amestecul vieţii greceşti cu cea a barbarilor, s-au strîns laolaltă şi s-au potenţat reciproc concepţii delirante înrudite, venite d;n toate colţurile lumii. Izvoare străine, mai mult decît cele autohtone, au alimentat nebunia invocării şi conjurării spiritelor care, transfor-rnînd această practică într-o teorie fantastică despre existenţa şi viaţa sufletului desprins de trup, s-a lăţit ca un fluviu mîlos şi tulbure. Lumea sublimă a zeilor vechii Grecii a început să dispară în faţa privirilor înceţoşate, o droaie de idoli străini şi de puteri demonice inferioare îmbulzindu-se să le ia locul. în vălmăşagul acestui pandemoniu greco-barbar şi-au găsit locul şi sufletele neliniştite. Fantoma era între ai ei cînd zeii înşişi au devenit fantome. A-tunci cînd erau invocaţi zeii şi spiritele, nu lipseau de regulă nici fantomele sufletelor, întîlnim vestigii ale teoriei exorcismului în cărţile magice greco-egiptene. Mostre ale acestei practici absurde ni le oferă formulele magice sau blestemele incizate pe tăbliţe de aur sau de plumb, găsite în număr mare în morminte, în care erau puse, considerîndu-se că acolo locuiesc spiritele sinistre invocate. De regulă, printre spiritele conjurate pentru răzbunări, pentru a-i face rău duşmanului şi a-1 pedepsi, se află şi sufletele neliniştite ale morţilor. Li se atribuie puterea şi voinţa de a interveni malefic în viaţă, în aceeaşi măsură ca altor spirite ale cerului şi ale infernului, împreună cu sînt invocate.

I
Cultul sufletelor, cu toate excrescenţele lui, nu venea în vreun fel în sprijinul ideii că sunetelor celor morţi le poate fi hărăzită o existentă în sine, în afara oricăror relaţii ale lor cu lumea celor vii. Cine era preocupat de această problemă şi voia să ştie mai multe despre ea, nu avea alte surse, în afară de doctrinele

filosofice şi teologice, decît fanteziile şi istorisirile din vechile poeme şi legende. Şi în această epocă tîrzie era încă adînc întipărită în imaginaţia populară ideea unui tărîm îndepărtat al sufletelor în care sălăşluiau umbrele fără vlagă ale celor stinşi din viaţă, oricît de puţin compatibilă era această idee cu credinţele ce stăteau la baza cultului care prevedea venerarea sufletelor celor morţi şi aducerea de ofrande la mormintele lor. Ideea aceasta trebuie să fi fost foarte răspîndită; îi dăduseră naştere descrierile din poemele homerice, care rămăseseră şi în această epocă primele cărţi pe care le citeau şi le studiau tinerii si o sursă de delectare şi de învăţăminte pentru toate vîrstele. Iritarea mînioasă pe care filosofii şcolii stoice şi epicureice o manifestă faţă de această credinţă răsărită pe solul homeric ar fi cu totul fără obiect, dacă această credinţă nu ar fi fost împărtăşită de mulţimea celor lipsiţi de cultură filosofică. Scriitori de mai tîrziu confirmă într-adevăr faptul că vechile idei despre Hades, departe de a fi dispărut, rămăseseră foarte vii în rîndurile poporului. Poemele teologice şi semifilosofice se întreceau în a descrie, fiecare potrivit teoriilor şi intenţiilor sale, cum erau aceste adîncuri ale infernului şi ce se petrecea acolo. Dar toate aceste descrieri ale tărîmului sufletelor, pornind de la care Virgiliu a construit o ampla şi nuanţată imagine de ansamblu, au rămas doar jocuri ale fanteziei şi de cele mai multe pri nici nu voiau a fi altceva, O credinţă popu' bine stabilită, clar conturată, nu a putut exista în acest domeniu de care religia statului, cu dogmele ei instituite, se ţinea departe. Am putea vorbi mai curînd despre faptul că, alături de ideea că sufletele se strîng laolaltă în imperiul zeilor subpămînteni, s-a dezvoltat şi s-a statornicit în popor credinţa într-o justiţie compensatorie ce va fi făcută în lumea cealaltă. Celui oprimat şi lipsit de bucuriile vieţii îi place să spere că totuşi cîndva, undeva — fie şi dincolo de experienţa şi de realitatea concretă — îi va fi şi lui dăruită fericirea, de care pe pămînt au avut parte doar alţii. Cel ce venerează plin de evlavie divinitatea îşi aşteaptă, măcar în lumea spiritelor, răsplata pe care adesea nu o primeşte pe pămînt. Dacă această încredere într-o justiţie compensatorie, în răsplătirea celor cuvioşi şi în pedepsirea nelegiuiţilor în lumea cealaltă, s-a răspîn-dit şi s-a consolidat acum într-o mai mare măsură decît înainte, este sigur că la aceasta a contribuit considerabil cultul consacrat divinităţilor supămîntene, aşa cum era practicat în cadrul misterelor de stat şi al anumitor comunităţi religioase ; după cum, pe de altă parte, convingerea că zeii au, în lumea cealaltă, puterea de a pedepsi şi de a răsplăti a atras necontenit participanţi la aceste mistere, care-şi o-fereau ajutorul şi mijlocirea tocmai pentru ceea ce urma să se întîmple în viaţa de apoi. Despre aceste taine care se sustrag oricărei experienţe nu-şi închipuiau că ştiu lucruri mai precise decît cei care credeau în mod ferm în dogmele vreunei comunităţi închise. Este de discutat dacă grozăviile descrise de autori mai tîrzii despre pedepsele din infern, despre chinuri veşnice suferite într-un foc nestins şi alte
™ '•

asemenea fantezii erau altceva decît năsoociri menite să-i sperie pe membrii unor conventicule înguste. Răspîndită era în continuare credinţa că oamenii, trecuţi prin atîtea încercări, ajung după moarte într-un loc mai plăcut şi mai prietenos. Homer îl întipărise în amintirea tuturor. Pentru el Cîmpiile Elizee erau un loc de pe suprafaţa pămîntului în care, prin-tr-un act neobişnuit de graţie, zeii îi strămutau pe unii favoriţi ai lor încă din viaţă, pentru a se bucura acolo, feriţi de moarte, de o fericire veşnică. Mergînd pe urmele lui, alţi poeţi ce i-au urmat au adăugat celor cîţiva oameni strămutaţi în Elysion sau pe Insulele Fericiţilor, unde le era rezervată în taină o viaţă fericită, şi pe unii eroi sau eroine ale vechilor legende. Cel care vedea în Elysion locul făgăduinţei, în care erau trimişi după moarte toţi oamenii care au dus o viaţă plăcută divinităţii, nu puteau concepe Elysion-ul sau chiar Insulele Fericiţilor decît ca fiind situate în interiorul pămîntului şi accesibile numai sufletelor eliberate de trupuri. Aşa s-a crezut îndeobşte în vremurile mai noi. Părerile erau însă oscilante. Era firesc ca imaginaţia să caute din nou, la suprafaţa pămîntului, acele insule ale fericiţilor, lăcaş al spiritelor privilegiate ; ea a încercat chiar să descopere drumul ce duce

acolo şi să-1 arate oamenilor aflaţi în viaţă. Cea mai cunoscută încercare de acest fel este cea atribuită lui Sertorius. De ce trebuiau oare aceste insule ale spiritelor să rămînă pentru totdeauna necunoscute şi inaccesibile pe suprafaţa pămnîtului, pe care erau încă atîtea de descoperit, cînd în Marea Neagră era totuşi cunoscută şi des vizitată insula pe care Ahile, exemplul cel mai fericit de răpire miraculoasă, trăia veşnic, bucurînduse în continuare de întreaga forţă a tinereţii ? Secole de-a rîndul Leuke a fost considerată un Elysion destinat anume lui Ahile şi cîtorva eroi de elecţie şi vizitată cu veneraţie de cei care credeau a simţi aici direct şi palpabil ceva din existenţa misterioasă a spiritelor fericite, întărită de exemple atît de concrete şi de evidente, credinţa că sufletul şi trupul pot fi strămutate în chip miraculos pentru a trăi veşnic împreună nu a dispărut nici în această epocă prozaică. Celor cultivaţi însă credinţa aceasta le devenise atît de străină şi de neînţeles micit, chiar şi atunci cînd se referă la vechi legende despre asemenea strămutări, nu mai sînt în stare să spună cum anume şi-a închipuit lumea de demult că se petrec astfel de întîmplări miraculoase. Ca exemple de strămutări în peşteri, Amfiaraos şi Trofomios erau prezenţi în mintea tuturor ; pînă în epoca cea mai nouă se credea că îşi duc existenţa veşnică în adîncul pămîntului şi erau veneraţi în cadrul cultului ce le era consacrat. Legende populare povesteau despre strămutarea unor tineri frumoşi în imperiul nimfelor şi al spiritelor. Iar miracolul acesta nu era refuzat ou totul nici timpului prezent. Din momentul în care, după modelul lui Alexandru însuşi, re- -gilor şi reginelor regatelor macedonene din Orient li s-au adus onoruri divine, a putut apărea şi legenda că divinul stăpînitor nu a murit la sfîrşitul existenţei sale terestre ci, i.răpit" de zei, trăieşte în continuare. Cum o spunea lămurit încă Platou, zeilor le este dat sâ trăiască veşnic, şi cu trupul şi cu sufletul. Teologia de curte putea să ceară supuşilor să creadă în astfel de miracole eu atît mai mult cu cît în Orientul semit, şi poate şi în Egipt, se întâlnea adesea în legendele locale ideea că uniii oamend iubiţi ide zei şi mai apropiaţi

de natura divină erau strămutaţi într-o viaţă veşnică. Această comlcepţie se regăsea şi în legendele italice, evident influenţate de cele greceşti. In rândurile grecilor şi ale semigrecilor credinţa populară nu respingea — şi aceasta dincolo de orice linguşire de curte — ideea ca eroi ai visurilor lor, ca Alexandru cei Mare, nu aiu murit, ci au dispărut întrnun tărâm în care trăiesc ou trupul o viaţă nesiîrşitâ. Aşa se face că, ia începutul secolului al 111-iea al erei noastre, în Moesia a reapărut un Alexandru care cutreiera ţara cu o suită de bakhoi, fiind socotit pretutindeni că este unui şi acelaşi eu .marele rege ; tot aşa se întîmplase mai înainte cu Nero, despre care se credea că nu murise, ci doar dispăruse pentru a reveni apoi pe pămînt. Despre Antanoos, frumosul tinăr iubit de Hadrian, dispărut în valuri şi adorat apoi ca zeu, se credea ,ae asemenea ca nu a mur.it, .ci a fost răpit în chip miraculos^ Foarte soiernn se vorbea despre miracolul răpirii lui Apolionios din Tyana ; mulţi i-au dat cu siguranţă crezare, ca de altfel şi celorlalte minuni cane erau puse în seama acestei problematice figuri de profet. In toate timpurile, credinţa nu a atribuit decât unui mic număr de oameni, care s-au bucurat de o favoare şi de o înzestrare miraculoasă, continuarea neîntreruptă într-un loc tainic şi fericit, a vieţii fizice şi sufleteşti in-■ cepute pe pămînt. Aceasta era forma cea mai veche de nemurire la care ajunsese gîndirea greacă. Nemurirea sufletului ca atare, în virtutea naturii iui însăşi de forţă divină, nemuritoare, aflată în trupul tocător, nu a devenit nicicând oibiectul credinţei populare greceşti-Dacă întlnim pe ici pe ,colo>, în gindirea populară, ecouri ale acestei credinţe, ele se explica prin faptul icâ frânturi ale doctrinelor teologice şi ale filosofaei larg răspândite în acea vreme au putut pătrunde pînă în păturile de jos ale mulţimii neştiutoare. Ideea nemuririi sufletului a fost de fapt apanajul exclusiv al teologiei şi filosofici. Cînd cultura greacă a intrat, în Orientali elenizait, în icotnitact cu culturi străine,

ci din sugestiile oferite de Mosofia greacă. răspândită cu mai mare uşurinţă şi în afara teritoriului naţional. rămîn totuşi cu gîndul la cele din această lume. i Acolo sînt adunaţi „cei mai mulţi" . Mai frecvent întâlnim formula tradiţională „odihnea&că-se în pace". mai mult decît alţii. se păstrau toate vii.e pe pietrele funerare. Căci a rămas vie credinţa că morţii se dujc într-un imperiu al sufletelor:. care se adresează de fapt celui ce se află în mormînt. şi dînd glas. în care-. lumea zeilor siuhpămînteni. lăcaşul Persefonei şi ai nopţii primordiale. Ele se mulţumesc să indiice numele celui mort. Speranţa într-o altă lume nu este formulată ou simplitatea cu care se comunică adevăruri certe. numele tatălui său şi (dacă este departe) patria defunctului. stăpînită de „uitare". Ei nu smulg uitării decât ce le aparţinea în exclusivitate. Acest lucru este cu siguranţă semnificativ. credinţa în supravieţuirea sufletului omenesc după moartea trupului a luat în cursul timpului ifoirme 'dintre cele mai diferite care. să le dea o expresie mai lelevată în versuri.faptul că marea lor majoritate nu pomeneşte nimic despre vreo speranţă în dăinuirea vieţii sufletului după moarte. se întunecă conştiinţa. In asemenea poezii funerare nu-şi găseşte decît foarte rar expresia vechea şi simpla concepţie cane. favorizat. era pentru că la baza lor nu stătea niioi o convingere autentică. Nâ'ci o dogmă relieioasă clar formulată nu ajutase pe vreuna să triumfe asupra celorlalte. în Hades. . numele care-i deosebea de toţi ceilalţi. în epoca aceasta . mai ales în această epocă tîrzie. poporul îşi eynrirna ini 'deplină candoare credinţele. Am risca însă să greşim dacă. a fostei lor personalităţi. Dintre dnscrip-ţiile funerare doar o mică parte dau o expresie clară speranţei în supravieţuirea pe lumea cealaltă. durerii şi ataşamentului celor ce i-au supravieţuit. Cine nutrea gînduri atît de înalte era normal să simtă nevoia. Tăcerea aceasta a unor oameni cărora le plăcea atât de mult să vorbească în proză sau în versuri este. la norocul şi la faptele sale. pe ici pe colo. s-ar narea că putem desprinde din numeroasele inisicriipţii d. de legile unor oraşe care interziceau inscripţiile prea abundente pe morminte. cel ce moare se mîngîie cu speranţa că va putea saluta acolo pe cei dintre ai lui care s-au stins mai înainte din viaţă. sufletului d. iar dintre acestea doar puţine sînt compuse în proză. receptiv la asemenea idei. ne izbeşte în pri. la firea. în spiritul poemelor homerice. Nu ar fii o explicaţie suficientă a acestei (tăceri obstinate invocarea spiritului de eoonomie al urmaşilor. în felul ei. aşteptărilor şi speranţelor ce se aflau la îndemîna tuturor. foarte elocventă. a pătruns mai adîno în spiritele oameniloir. In lumea de reprezentări a poporului grec. aflată dincolo de ornice experienţă şi irealitate demonstrabilă. Domneşte acolo o viaţă i împuţinată. Dacă ne plimbăm în gîrud printre lungiile şiruri de morminte greceşti şi dadă citim inscripţiile de pe pietrele funerare. privind în urmă la viaţa celui mort. coexjstînd cu drepturi egale. am trage concluzia că ele au predominat în genere în rândurile oamenilor acelor vremi. adesea cu o sinceritate mişcătoare.ideea insolită a vieţii divine şi nepieritoare a sufletului omului a fost preluată de străini nu din tradiţiile populare greceşti. ci în forma artistică pe care fantezia poetică şi avîntul sufletului o dau gândurilor (inspirate ce depăşesc domeniul realităţii de toate zilele. din faptul că în inscripţiile funerare compuse în versuri precumpănesc asemenea gânduri. fără lamentaţii şi speranţe deşarte. dar face aluzie şi la „sufletul" ce s-a îndreptat în zbor spre Hades. că sufletul celui mort dispare în Ereb.tSrzile. goală de orice substanţă. în oe măsiuiră vreuna. care au intrat în Maurele epigrafiei greceşti. din care. este drept. Doar în unele locuri se obişnuieşte să se adauge un „ladio". duI pă ce bea. Dacă nu simţeau nevoia să formuleze astfel de speranţe consolatoare. din formele diverse ale credinţei. dar şi printre inscripţiile funerare poetice precumpănesc cele care. Sursa aceasta trebuie totuşi Moşită eu multă precauţie. Ea a prins rădăcini mai admici la poporul evreu. consideră. rămăşiţa ultimă. Iar dacă şi-1 îndreaptă spre o e lume o fac privind spire o scânteietoare t^3-a făgăduinţei.

ci. ci doar doarme. abia dacă întîlnim pe undeva vreo umbră a ei. Apare însă şi ideea că oei cuvioşi vor fi cu totul scutiţi de întunericul de sub pământ. mesagerul ei. printre stele. Rareori însă gândul se avântă dinco'o de exprimarea acestei speranţe ce devenise î*1 multe 'Cazuri doar o formulă. iea ^-a răspândit şi consolidat în . care sînt surprinzător de rar amintite în inscripţiile funerare. Sînt puţine inscripţiile în care întâlnim ecoul doctrinei teologilor şi a filosofilor teologizanţi despre natura divină a sufletului. Cît despre influenţele doctrinei platoniciene.Am putea fi ispitiţi să vedem aici o reminiscenţă a speranţelor trezite şi întreţinute de misterele eleusine sau de alte mistere înrudite cu acestea. O mentalitate mai blajină putea aYpa. El îi duce de mină — aşa speră — în iţara încîntămii şi a purităţii. idei ee se bucurau de o largă popularitate. care aspiră să se înalţe în zone superioare. nu singură. siguranţa răsplatei Kntru meritele propriii. probabil mai ales sub influenţa ideilor scriitorilor stoici despre „suflul" viu al sufletului omenesc. dacă nu chiar în trei grupe. in două. în această epocă tîrzie. răspândită în rândurile celor care. pe care aceste iluzii sau descrieri îi caută de cele mai multe ori în tărîmul subpămîntean ai sufletelor . tot acolo este presupus a se afla şi „lăcaşul celor evlavioşi". a cârei semnificaţie nu mai era pe deplin înţeleasă. Se [ face uneori aluzie la un tribunal de sub . cu conştiinţa senină. încît această credinţă că sufletul eliberat de trup se înalţă în regiuni supraterestre trebuie considerată a fi fost cea mai. atunci cînd se spune că sufletul este „nemuritor"". Credinţa aceasta. dimpotrivă. în epitaful său — e adevărat de dată foarte recentă — un hierofant din Eleusis laudă ca fiind un mister revelat de zei vechea înţelepciune. Kai-bel. unde sub diferite forme este exprimată speranţa că se va desfăşura viaţa viitoare. Venind dintr-un trecut îndepărtat. Nu spre filosofi. Astfel de speranţe sînt exprimate foarte frecvent. ed. Pământ care desparte sufletele. pline de făgăduinţe. Nici urmă 5n= însă de pocăinţă şi de teama pentru propria soartă ! Sufletul speră să obţină ce i se cuvine. pe care poezia teologică se complăcea în I & p descrie. Rareori întîlnim o descriere mai larg desfăşurată a lăcaşului celor fericiţi. probabil al celui pe care l^au venerat cu devoţiune în cursul vieţii. ci alături de Herrnes. potrivit căreia sufletul se înalţă până în vecinătatea zeilor cereşti. ci spre gândurile ce determină practica religioasă populară se îndreaptă cei ce speră să păşească după moarte într-o viaţă fericită. prin grija vreunui zeu. Abia dacă se întrevede ici şi colo vreun gînd filosofic sau teologic. este o fericire" *. aveau preocupări mai stăruitoare şi idei mai precise privitoare la existenţa din lumea cealaltă. 12 „moartea niu aduce muritorilor nimic rău.Apar însă acum şi gînduri mai severe. potrivit căreia 1 Epigramata graucu ex lapidib'ts cMecta. în eterul strălucitor. 650. îşi are rădăcinile ajtît în sentimentele religioase cât şi în speculaţiile filosofice. lăcaşul eroilor şi al semizeilor. Unora dintre morţi li se adresează cu atîta siguranţă urarea de a-şi avea locuinţa în cer. despre scurtul lui pelerinaj prin viaţa pământească şi despre menirea lui de a se reîntoarce la o existenţă divină. puţind ehiiar intra în rîndurile lor. Cine „a ajuns să aibă un zeu -drept călăuză" 1 poate aştepta în linoişte viitorul. că el nu este mort. Printre zeii ce-i însoţesc pe morţi este menţionată cel mai adesea Persefona însăşi. în această ultimă . dar mai întotdeauna în puţine cuvinte. devenită exemplară în legende ca aceea a lui Kleobis şi Biton. să ajungă pe insulele sau pe Insula Fericiţilor. după meritele lor. neîntrupată. în Elysion.această epocă. Gîndul nu stăruie asupra nefericirii celor pedepsiţi. fără a simţi nevoia 4 ^e a se bucura în chip fariseic de chinurile ^a care vor fi supuşi cei păcătoşi. Iar credinţa în tnansmigraţia sufletelor nu se face siimţită nicăieri.

Cândva încă nu eram. în păstrarea deplină de către sufletul celui mort a sensibilităţii. Mulţi îşi găsesc în aceasta o îmbărbătare în spirit cu adevărat antic şi nu mai simt nevoia vreunei alte consolări pentru faptul că sînt nemuritori. nimeni nu este nemuritor". că îl vor înviora izvorul Mniemosinei şi baia nemuririi. Un „dacă" dubitativ se strecoară adesea în inscripţiile funerare înainte de formula care exprimă speranţa într-o viaţă conştientă.epocă a vechii credinţe în zei. 1883. 81. s'tâpînitorul egiptean. moartea înseamnă despărţirea definitivă. poţi să o faci — îi spune — căci ai acum o soartă mai bună. viaţa a fost doar împrumutată omului.5 şi urm ■■l ca şi pentru cei vii. nu ne mai îngăduie să întrezărim vreo sicîntede de speranţă în supravieţuirea celui dispărut. la origine. Elementele din care a fost format îşi iau înapoi ce le aparţinea . prima condiţie a unei vieţi depline şi fericite. care nu erau totuşi. nemiloase. c'ire încetase din viaţă. în practica sa medicală . Ele nu au avut nicicînd o formă unică. ce ne aşteaptă sînt întunericul şi neantul. în inscripţiile de pe multe pietre tombale. nu ne este dat nimic mai dulce decît această viaţă la lumina zilei" l. care făgăduiau celor ce participau la ele o viaţă veşnică şi fericită . Nimănui nu-i era interzis să aibă idei diferite şi să le dea glas pe piatra sa funerară. Epigramatz. că zeul lumii subpămîntene îi va oferi apă rece. p. în ele se face foarte rar vreo aluzie la cultele secrete -ale vremii.. copiile. lucrul acesta este liknpede atunci cînd. care îi vor păstra intacte memoria şi conştiinţa. în locul grecului Aiidomeus este numit Osiris. pentru mort 1 Fiul şi discipolul său către medicul Filadelfos. atît de ostile vieţii. Mortul devine cenuşă sau pulbere. Dovada cea mai veche işi păstrează pentru credinţa în supravieţuirea sufletelor forţa de convingere cea mai înde1 Efemeris tis arhaiologikis heterias. apoi am fost. îndoiala dispare atunci cînd se afirmă limpede că după moarte nu mai rămine nimic viu din om. Nu ne rămîne decît să ne resemnăm. Ce se spune despre Hades şi despre spaiiimele şi consolările de acolo este doar o născocire poetică . stabilită dogmatic.al sufletelor. Dar. .Fie ca Osiris să-ţi ofere apă rece".. cruntă ca o fiară sălbatică. cane. Este ceva tainic în dorinţa sau făgăduiala adresată -celui mort că în imperiul sufletelor va fi scutit de a bea apa uitării. rugîndu-1 să-1 ajute în continuare. care vor avea curând aceeaşi soartă. într-una din ele întâlnim totuşi o aluzie la privilegiile preţioase pe care le putea obţine după moarte cel ce se iniţia în misterele lui Mithras. li 1-a răpit pe cel drag.n. ne spun alţii. Mai mult decît în sunetul gol al gloriei supravieţuieşte în alţii cel în urma căriuia rămîn pe pămînt copiii şi copii ai copiilor lui. Speranţele într-o supravieţuire activă a sufletului celui mort erau răspîndite sub forme diverse. ca atunci cînd era în viaţă. Lamentările pline de durere ale celor rămaşi în viaţă în faţa morţii crude. „Consoleazâ-te. strigă cel dispărut cititorului'. Cu moartea îşi plăteşte vama pe care o datorează naturii. Nu făgăduieli obscure ci experienţele reale întăresc credinţa celor rămaşi în viaţă. Citim în ele adesea cuvintele : „dacă acolo în adînic mai este ceva". Nimeni niu se mai întoarce . iată o formulă foarte semnificativă pe care o întîlmm în repetate rînduri în inscripţiile funerare ale acestei epoci. chiar dacă se aflau la polul opus al acestor speranţe. . „căci nouă. Pare a sie face aici aluzie la făgăduielile făcute de anumite culte secrete. 243. în răsplătirea sufletelor după faptele lor. ce mai poate fi ? li se spune celor vii. prin intermediul cărora cel mort urmărise să cîştige bunăvoinţa puterilor vieţii şi ale morţii . iiar acum nu mai sânt . 82 42D sec al III-lea e. cărora apariţia în vis a celui plecat dinitre ei le-a dovedit limpede că „sufletul" lui nu a fost nimicit prin moarte. îungată. la moarte el o restituie. o filosofic mohorâtă şi-a găsit sursa de inspiraţie în mistere.. şi plînsul este zadarnic. Discipolul maestrului dispărut aşteaptă acum mai mult de la el. muritorilor. iată formula populară înscrisă adesea pe mormintele celor dispăruţi. „Trăieşte". asemănătoare zeilor x.

Sufletul nu mai priveşte cu seninătate spre ceea ce se poate ascunde dincolo de negura morţii. marasmul bătrâneţii se făceau de mult simţite în rândurile populaţiei eterogene din sfera de cultură eleno-romană. O dată pornit. purificarea şi sanctificarea rituală. 362. mai mult decît de vechiul lor cult. înarmarea lui morală împotriva a tot ce nu-i reprezintă.Dar spiritul antic abia dacă mai dă semne de viaţă. 5 4J» aceasta nu pentru câ alici vechiul era mâi puţin puitred. Sărăcirea forţelor vitale care duseseră odinioară Grecia la marea înflorire a fiinţei sale proprii are ca urmare şi modificarea atitudinii individului faţă de viaţă. Cultura antică. Nici-cînd de-a lungul istoriei şi culturii vechi credinţa în nemurirea sufletului n-a fost îmbrăţişată ou atîta fervoare şi teamă ca în această i epocă. De la sfîrşitul secolului al Il-lea devine tot mai puternică reacţiunea religioasă . procesul de degenerescentă nu mai putea fi oprit. Sufletul se umple de dorinţe şi de speranţe. în aceste culte străiine. recomandau graţiei zeilor pe cei re. El nu mai este. declinul spiritului se simt în toate manifestările ultime din domeniul literaturii şi artei greceşti. în care cultura antica era pe cale de a-şi da ultima suflare. spre o existenţă nouă. a tot ce-i frânează libertatea de acţiune.cealaltă. Renasc în această epocă vechile mistere care se celebrau la Eleusis . în pragul secolului al IV-lea ea intră în agonie. emanaţie a acestui spirit. Vremea individualismului a trecut. este pe moarte. departe de lumea aceasta impură. Conventiculele orfice par a fi reunit credincioşi încă multă vreme. Ea se ofilise şi îmbătrânise şi nu mai spera să-şi recapete tinereţea pe acest pămînt. Toate aceste culte cereau devoţiunea necondiţionată faţă de Dumnezeu şi de preoţii săi. dar şi de teama de necunoscut şi de misterele lui înfriicoşătoare. larg răs-pindite în popor şi avîndu-şi rădăcinile mai mult în credinţă decît în gândire. de religiile străine. Dorinţele şi aspiraţiile se avînta cu atât mai impetuos. încât să se încreadă în propria lui raţiune şi conştiinţă : îl va conduce de acum înainte o autoritate care impune tuturor acelaşi lucru. Ele îl pregăteau astfel pe credincios pentru supremul bun pe care-1 ofereau ca răsplată celor evlavioşi. o viaţă veşnică fericită. dogme care să-1 oblige şi să pună stăpânire pe el. cu ochii închişi.| uniţi la sărbătoarea secretă şi mai ales garan. Oboseala mâinii.| tau pioşilor participanţi o viaţă fericită în lumea . In amalgamul de popoare din Orient grecii se simţeau atraşi. Prăbuşirea definitivă a ceea ce încetase a mai fi viabil şi apariţia unor fenomene noi au fost mai rapide în Apus decît în Orientul elenizat. cărora păstrarea rigidă a unor concepţii şi practici străvechi părea a le da certitudinea unor adevăruri sacre. a raportului dinitre ansamblul vieţii vizibile şi tărâmul bănuit al puterilor nevăzute. Ce se urmăreşte nu miai este eliberarea individului. individul slab şi nesigur de el găsea. ea cîştigă şi mai mult teren în epoca următoare. Viaţa părea a avea nevoie de ceva care s-o împlinească. alimentîndu-se din sursa intuiţiei şi a revelaţiei. căreia experienţa îi fixează graniţe prea restrînse. atît de tare. nu poate să mai fie. precepte care să i se impună. renunţarea la această lume pe care o opuneau în spirit dualist divinităţii. 560. în imperiul sfinţilor şi . Orientul eleni-zat cunoştea pe atunci şi alte sărbători orgiastice de acelaşi tip. Această epuizare lăuntrică a făcut să fie atît de fatal asaltul din afară al forţelor străine. în oare abia dacă mai curgea sîngele nobil şi nealterat al grecilor şi romanilor. 7 . chiar dacă ea s-ar afla dincolo de lumea cunoscută şi cognoscibilă. O rnoleşeală generală. Raţionalismul este mort. într-o măsură mult mai mare decît cultul obişnuit al cetăţii. Lumea nevăzută are cîştig de cauză asupra lumii reale limitate. Şi 1 Epigramata. ispăşirea şi asceza. Speranţele în nemurirea sufletului. Filosofia însăşi devine religie. într-o mult mai mare măsură decît în credinţa greacă. îşi căutau împlinirea în ceremonii religioase care. ele se păstrează vii pînă spre sfârşitul secolului al IV-lea.

omul trebuie să aspire spre îndepărtata înălţime divină. le contopeşte cu propria-i teorie şi construieşte pe această bază un vast şi subtil sistem filosofic. tot ce s-a născut se întoarce la izvorul primordial al Fiinţei. dar. Uiitul. pur spirituală. Platonismul pătrunsese sub diverse forme în doctrinele unor şcoli străine şi îşi redobîn-dise in Academie locul pe care i-1 luase scepticismul. Prin însuşi acest fapt. spune Plotin. care este mai presus de raţiune. al lui Attis şi al Cibelei. pentru a se înălţa spre lumina inalterabila a vieţii în unitatea ei de esenţă divină. Emanaţiile esenţei unSloe se îndepărtează. ieste frumoasă.al iniţiaţilor. această lume vizibilă a lu-cruiniilotr. O ultimă rază luminoasă a spiritului grec aflat acum în declin răzbate în cuvintele prin care Plotin respinge ura faţă de lume predicată de gnosticismul creştin. tot ce se întâmplă împlimndu-se prin jocul acesta dintre cauză şi efect. Sufletul năzuieşte să părăsească existenţa divizată. Reapare acum. depăşind multiplicitatea. se menţine intact şi neîmpuţinat. nu se sfiau să participe la aceste ceremonii şi ritualuri la care altădată veneau doar oamenii de rînd. se reîntorc în mod conştient. un platonism reînnoit care. \ acord ce se înfăptuieşte în starea de extaz. îi este străin şi lui Dumnezeu şi naturii. se învăluiau m mister. Ceea ce este cauzat rămîne în cauza sa. străin de dogmele platonice. pînă la obscuritatea şi corupţia materiei. printr-o evoluţie firească. tot mai mult de ea. nemaiauzite. veşnică şi de o inalterabilă puritate. prin etică şi re-ligiie. dominând toate celelalte tendinţe filosofice. alături ^ de o mulţime de absurdităţi scolastice. tocmai datorită culturii lor.miraculos. absoarbe doctrina lui Anistotel şi pe cea a lui Hrisip. Ea poate fi realizată după parcurgerea întregului ciclu al reîncarnărilor. Chiar cei ce aparţineau claselor cultivate din această vreme deveniseră creduli şi. Oamenii cei mai cultivaţi ai vremii ştiau. ea era în acord cu năzuinţele vremii Tema fundamentală.. supraraţională. iese şi se întoarce în ea. a cărei prezenţă se face simţită în ea prin efectele sale. Lumea. emanând tot ce există. pentru ca. ne spune Plotin. dincolo de ea. crezînd că le poate împăca cu doctrina lui Platon. La aceasta s-au adăogat divinităţile siriene. Dar sufletul nu mai vrea să rămână în imperiul frumuseţii . la capătul . din Unul care se află dincolo de orice formă de existenţă şi de gîndire şi -care. a acestei filosofii. să se contopească cu esenţa unică. trezite din nou la viaţă. şi-aiu găsit expre-i5 sia un spirit încă pătrunzător şi subtil. el s-ia menţinut şi a luat o amploare tot mai mare pînă în momentul în care vechea credinţă a încetat să mai existe. Aceste mistere străine alimentau şi ele credinţa într-o fericire veşnică.. total diferite de simplitatea vechiului cult grec. Poporul era atras de făgăduielile lor cu atît mai mult cu cît ceremoniile şi riturile lor simbolice. lumea sufletului şi cea a materiei se dezvoltă. Religiozităţii poporului. subliniind totodată puterea zeilor pe care-i cinsteau de a săvîrşi pe căi magice lucruri de necrezut. Cultul divinităţilor egiptene se răspândise de mult şi ân Apus şi ân Orient . ele au prins rădăcini nu mai puţin adînci şi s-au răspândit în tot imperiul.căruia sufletul purei ementul divin diift om intră în divinitate*" . Această unire poate fi realizată în gândirea pură a spiritului omului şi. Această tfiilosofie descria apoi cum. cultul persan al lui Mithnas . la esenţa unică. colorate şi expresive. Divinul nu coboară . era descrierea modului în care lumea gîndiirii şi a Meilor pure pe care ea le conţine.* Această ultimă doctrină filosofică greacă învaţă şi cere renunţarea la această lume şi nu o activitate care să o facă mai bună. să justifice tot ce era misterios şi de neînţeles. cultuil traco-fnigian al lui Sabazios. prin acordul tainic al individului cu esenţa primordială. într-o înlănţuire neîntreruptă. în epoca aceasta obosită a lumii elene. Speculaţia neoplatonică în care. umple ultimele secole ale vieţii filosofice greceşti. mereu aceeaşi în multiplele ei variante. chiar atunci cînd se înfăţişa în formele cele mai concret-sen-zoriaile. din esenţa primordială. minat de dorinţe. pentru că este opera şi reflectarea divinităţii supreme. atraşi de . Trăsătura ei principală este tot îndepărtarea de viaţa concretă şi aspiraţia nestăvilită spre o altă lume. individuală. i se asocia o intoarcere a filosof iei la Platon şi la înţelepciunea lui de tendinţă religioasă. ajunse în om.

Desinunt ista. Eroii . Religia dionisiacă în Grecia. în frunte ou ultimul împărat care mai împărtăşea vechea credinţă. gîn-direa lui se păstrează încă vii. Îngrijirea şi cinstirea morţilor III..) SUMAR Cuvînt înainte.' . Cum era imaginată viaţa pe lumea cealaltă . pocăit. Gid Campeador îi conducea pe ai săi în lupta împotriva maurilor.. legat de cal. '. încât nu poate să aspire.. De ea avea nevoie lumea nouă care începea să se formeze. întreaga cultură a lumii elene se stingea şi nknic nu o mai putea readuce la viaţă.. spre mila Cerului.. Oricât de îndepărtată era de instinctele vitale. Cultul zeilor htonieni II. aşa cum odinioară. JQe se credea despre suflet în poemele homerice şi cultul ce-i era consacrat. Forma exterioară a lumii elene a încetat să existe .''.-în toate ştiinţele şi în toate artele. Mantica extatică. cînd bătălia a fost dată şi pierdută. 429 Catharsis-ul şi exorcismul. să zguduie sufletul plin de păcate şi să-1 înalţe. Ce a fost o dată trăit cu toată intensitatea în viaţa şi în gîndirea oamenilor nu mai poate fi nimicit. au pornit cu mare zel la luptă. intrat în viaţa spirituală a omenirii. spiritul ei este nemuritor........ vechea credinţă şi vechea cui-tură. Şi totuşi lumea elenă dispăruse. ci trăieşte mai departe o viaţă a spiritului." . Strămutări. Elemente ale cultului sufletelor în răzbunarea prin sînge a omorului şi în ispăşirea unei crime I VQvIisterele din Eleuşis .întruchipate în forme. sufletul grec. Locui ed îl lua o nouă credinţă. El este atît de conştient de originea sa suprasenzorială. capabilă într-o mai mare măsură decît cele dinaintea ei. se ascunde pentru a ieşi din nou la lumină. de un anume fel de nemurire. disipare pentru a reapărea. 1 „Lucrurile acestea se sfîrşesc. care a fost înainte de lume şi este în afara ei. Unirea ei cu religia apolinică. mort.. non pereunt1. a devenit limpede pentru toată lumea că luptătorii entuziaşti au dus în fruntea lor. decît spre Unul. Vechea re. dincolo de orice este făptură. de bucuria de a trăi a vechilor greci. El nu seacă însă niciodată.. Asceza 15 68 102 122 154 157 163 179 189 205 215 236 \ Filosof ia Platon • • ' " Laicii (Lirica . Dar. Insulele fericiţilor Zei ai peşterilor. totul". dar nu pier eu.tr.. în luptă cu noul curent religios ce înainta irezistibil. Cei mai hotărâţi dintre adepţii ei.. foarte mult din ceea ce oferise înţelepciunea bătrâneţii sale continua să trăiască în speculaţia credinţei creştine. Dispariţii în munţi . j^Originele credinţei în nemurire. Cultul trac al lui Dionysos ... Pindar .ligie şi. de cane era indisolubil legată. (n. ■'. această filosofic se credea totuşi menită să apere. cane s-a dezvoltat pornind de la creştinism sau în afara lui.. se bucură. Izvorul gîndirii greceşti nu ţîşneşte în viaţa oamenirii mereu cu aceeaşi forţă şi întotdeauna în acelaşi loc. un cadavru.. . avînd în faţa ochilor lor geniul lumii antice şi al vechii credinţe a grecilor. Cultul sufletelor I.. în toată cultura modernă. se stinsese ea oare cu tatu! ? Mult. o dată cu ea. de natura sa divină şi eternă..

P. 10 — I. Erwin. 23—25 Bucureşti Republica Socialistă Ropiâni§ psychâ Filolog ţi savont remarcnbil.03. Psyche ne oferă o analiză morfologică a miturilor vechilor greci. de pildă) care împreună au marcat cultura Europei prin accentul pus pe prezenţa omului în orizontul spiritual al lumii. Lucrare clasică pentru istoria culturii ţi civilizaţiei Greciei şi a ţârilor mediteraneene ale acelei epoci.Epoca tîrzie a lumii elene I.1985 . Rohde (1845—1898) o intrat demult in conştiinţa universala prin contribuţia sa ta studierea lumii antice. Brezoianu Nr. Filosofia II. Credinţa populară 264 280 316 353 374 374 395 Redactor : VIOREL HAROSA Tehnoredactor : VIRGIL STRUGARIU Bun de tipar : 22. Informaţia Str. apărut : 1985 coli de tipar 18 c. Ui . ca şi a celor aporţinind populaţiilor limitrofe (geto-tracii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful