UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE ISTORIE – FILOSOFIE – GEOGRAFIE SPECIALIZAREA : FILOSOFIE

FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ TITULARUL DISCIPLINEI Conf. univ. dr. Adriana NEACŞU Anul IV Filosofie-Sociologie Anul universitar 2006-2007 PRELEGERI SEMESTRUL I I. Premise istorice şi culturale ale cristalizării gândirii filosofice româneşti; de la geto-daci la Cantemir 1. Valenţe filosofice ale culturii române de tip popular 2. Circulaţia literaturii filosofice universale în mediile culturale româneşti 3. Reflecţii de tip filosofic în primele scrieri ale literaturii culte române II. Începuturile filosofiei româneşti; conturarea orizontului şi formarea limbajului filosofic românesc 4. Dimitrie Cantemir 5. Aspecte filosofice ale gândirii luministe româneşti 6. Filosofia paşoptiştilor 7. Titu Maiorescu III. Materialismul mecanicist şi marxismul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX 8. Vasile Conta 9. C. Dobrogeanu Gherea şi curentul marxist IV. Filosofi de orientare raţionalistă 10. P.P. Negulescu 11. Constantin Rădulescu-Motru 12. Mircea Florian 13. D.D. Roşca 14. Mihail Ralea SEMESTRUL AL II-LEA V. Tendinţe spiritualiste 15. Ion Petrovici 16. Metafizică şi ontologie în creaţia lui Lucian Blaga 17. Teoria cunoaşterii la Lucian Blaga 18. Filosofia culturii şi teoria valorilor la Lucian Blaga 19. Trăirismul şi gândirismul 20. Mircea Vulcănescu 21. Emil CioranConstantin Noica VI. Încercări de fenomenologie 22. I.D. Gherea 23. Camil Petrescu VII. Filosofia istoriei şi filosofia socială 25. A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga 26. Vasile Pârvan şi Dumitru Drăghicescu VIII. Estetica şi filosofia culturii 27. Tudor Vianu 28. Mircea Eliade

1

SEMESTRUL I I.

Premise istorice şi culturale ale cristalizării gândirii filosofice româneşti; de la geto-daci la Cantemir
1. Valenţe filosofice ale culturii române de tip popular
Gândirea filosofică românească se conturează destul de târziu în istorie, abia cu câteva secole în urmă. Dar ea este un rezultat nu numai al contactului cu filosofia universală a timpului ci şi al întregii spiritualităţi a poporului român, care s-a format de-a lungul evului mediu şi a epoci moderne. Cultura noastră populară reprezintă deci una din premisele fundamentale ale filosofiei româneşti. În cadrul acesteia întâlnim o viziune specifică despre lume şi viaţă, valori etice şi estetice care i-au influenţat mai mult sau mai puţin direct pe filosofii români. Cultura populară românească are o latură extrem de arhaică, provenită din fondul geto-dac perpetuat de-a lungul timpului, aşa încât, în evidenţierea premiselor culturale autohtone ale filosofiei româneşti nu putem face abstracţie de spiritualitatea dacă. Informaţii asupra acesteia le avem, începând cu secolul al VI-lea î.Hr. de la diverşi istorici, filosofi şi scriitori antici şi chiar din primele secole creştine, precum Herodot, Hecateu, Strabon, Pomponius Mela, Dio Cassius, Porphyrius, Iamblichos, Jordanes. Din toate aceste surse rezultă că dacii, socotiţi cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, şi care, prin Burebista, au reuşit să-şi creeze un stat puternic, centralizat, practicau o religie henoteistă, adică, admiţând exitenţa a numeroase divinităţi minore, venerau un singur zeu suprem, pe care îl numeau Zalmoxis şi la care trimiteau o dată la câţiva ani un mesager prin aruncarea acestuia în suliţi. Faţă de zeul suprem dacii nu aveau însă o atitudine de supunere necondiţionată de vreme ce aveau obiceiul să trimită săgeţi spre cer de câte ori tuna şi fulgera, cu scopul de a-l indimida şi de a-l face să-şi domolească mânia. Această poziţie demnă provenea din credinţa înrudirii lor cu zeul, lucru exprimat în ideea nemuririi sufletului, care după moarte se înălţa la Zalmoxis. Mitul lui Zalmoxis a fost interpretat într-un mod raţionalist de către scriitorii greci, care socoteau că Zalmoxis a fost un sclav trac al lui Pitagora, eliberat apoi şi devenit învăţăcel, care, întors printre ai lui a reuşit să-i convingă de faptul că este nemuritor stând ascuns câţiva ani în pământ şi apoi revenind, insuflându-le astfel credinţa în nemurirea tuturora. Totuşi, unii dintre interpreţi înclinau să considere că, de fapt, Zalmoxis a fost anterior lui Pitagora şi că nu se poate vorbi de o influenţă a pitagorismului în cazul religiei dacilor. Semnificativă pentru ideea nemuririi sufletului şi a concepţiei despre legătura necesară dintre toate lucrurile în univers este mărturia lui Platon din dialogul Charmides, în care Socrate ne povesteşte cum a învăţat de la un medic trac doctrina lui Zalmoxis, care spune că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără să vindeci trupul, la fel nu trebuie să încerci să vindeci trupul fără să vindeci sufletul – iar tocmai asta este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă, căci dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca partea să se simtă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu vorbe şi gânduri frumoase, din care se naşte în el înţelepciunea, singura care conferă sănătate şi capului şi trupului. Platon pune deci în evidenţă, în cadrul spiritualităţii trace, valoarea ontologică a sufletului şi a înţelepciunii ca factor de sănătate a individului şi colectivităţii. Preţuirea pentru nivelul înalt de cultură atins de daci în antichitate o exprimă isoricul got Jordanes (sec. VI d.Hr.), care, e-adevărat, îi socotea, în mod eronat, strămoşii goţilor. Acesta îl elogiază pe marele preot Deceneu, urmaş al lui Zalmoxix, care i-a instruit pe geţi în toate ramurile filosofiei, în care era foarte priceput. Astfel, el i-a învăţat morala, dezbărându-i de moravurile barbare şi îndemnându-i să facă numai fapte bune; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare; le-a arătat secretele astronomice şi i-a îndemnat să afle proprietăţile plantelor în vederea practicării medicinei. Chiar dacă aceste elogii trebuie primite cu foarte mare prudenţă, cercetările arheologice din Munţii Orăştiei au scos la iveală cisterne şi conducte, o trusă medicală şi un craniu pe care există urmele unei operaţii chirurgicale, ceea ce demonstrează că dacii nu erau deloc primitivi. Concepţia lor despre lume era deci a unui popor profund convins de propria-i trăinicie şi vechime, care nutrea ideea stabilităţii, dată atât de practicarea agriculturii cât şi a meşteşugurilor fierului şi argintului, oglindită şi de credinţa într-un zeu suprem, care este şi rege, de existenţa unui singur loc al închinăciunii (muntele Kogaianon), de măsurarea exactă a timpului prin intermediul unor sanctuare şi calendare, care atestă un cult activ al soarelui, importat probabil din Asia Mică. De altfel, asistăm de-a lungul mai multor secole la o fază sincretică a culturii dace, în care se adoptă diverse credinţe ale popoarelor cu care dacii au intrat în contact. Procesul de romanizare a însemnat apoi un şi mai complex amestec de tradiţii şi obiceiuri diverse, care s-au adăugat peste fondu autohton dac. De altfel, mai târziu, adoptarea religiei creştine de către populaţia daco-romană a fost consecinţa directă a legăturilor multiple şi continue cu civilizaţia romană târzie şi bizantină într-o perioadă îndelungată şi complexă, în limitele căreia a avut loc procesul de formare a limbii şi poporului român. Acesta este urmaşul vechilor daci care au suferit multiple influenţe culturale şi amestecul cu alte populaţii, în primul rând cea romană, astfel încât cultura pe care a dezvoltat-o, deşi specifică, originală, nu numai că dă socoteală de sufletul acestuia dar evidenţiază şi moştenirea strămoşilor. În ceea ce priveşte creaţia culturală a poporului, dezvoltată de-a lungul evului mediu şi al epocii moderne, ea evidenţiază o înfloritoare civilizaţie a satului şi o bogată viaţă spirituală., ale cărei elemente esenţiale au fost păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Poporul român, înainte de a avea o literatură scrisă, a dezvoltat o cultură nescrisă, colectivă şi anonimă, una dintre cele mai complexe şi mai interesante din cele cunoscute. În ceea ce priveşte dimensiunea ei filosofică, aceasta, deşi neexplicită, este, totuşi, reală. Dacă este adevărat că filosofia, în sensul propriu al termenului, este legată de dezvoltarea culturii urbane, totuşi, marile întrebări existenţiale pe care spiritul uman le-a formulat, în moduri diverse, în toate timpurile, nu lipsesc nici din cultura noastră tradiţională. Desigur, nu putem vorbi de o filozofie populară, deoarece

2

în folclor valorile filosofice apar indiscernabil legate de alte valori culturale, într-o structură sincretică. Lipsesc, de asemenea, din limbajul popular, termenii adecvaţi pentru o deplină claritate a conceptelor, gândirea conceptuală coexistând cu cea metaforică. Cu toate acestea, întrebări şi reflecţii pe teme legate de naşterea şi alcătuirea lumii, de locul omului în lume, de raporturile dintre bine şi rău nu lipsesc din cele mai însemnate creraţii folclorice, din legendele cosmogoniei populare, din baladele ca Mioriţa sau Meşterul Manole, din basmele româneşti şi din proverbele poporului. Legendele populare româneşti vorbesc despre originea cosmosului şi a fenomenelor naturale, despre originea societăţii şi a omului sau narează despre anumite situaţii umane fundamentale. Mitul cosmogonic întâlnit aici înscenează o confruntare între voinţa creatoare divină şi cea a diavolului, care contribuie fără voie la creaţie, ca un al doilea principiu, e-adevărat, inferior, sau încearcă să deturneze creaţia în folosul propriu. Legendele pun în lumină trei momente esenţiale, prin care materia cosmică, preexistentă, capătă formă şi un sens al devenirii, după un model aproape vegetal. Schematic, aceste trei momente ale cosmogoniei populare sunt: 1. creaţia iniţială a divinităţii, care însă este imperfectă; 2. completarea creaţiei de către un auxiliar, deoarece Dumnezeu, creatorul prim, a obosit; 3. conflictul dintre lumea umană şi cea divină, urmat de instituirea unei diferenţe, a unei distanţe între lumea divină şi lumea umană. Primul moment opune pe Dumnezeu şi pe Diavol ca două fiinţe de aceeaşi natură dar opuse ca sens etic, în orice caz complementare şi diferenţiate ca forţă creatoare. Cel mai puternic dintre ele, Dumnezeu, este principiul binelui, care domină în toate acţiunile întreprinse împreună. Astfel, într-una din legende se spune că Dumnezeu, care umbla împreună cu Diavolul pe apele primordiale, sătul de atâta umblat, l-a trimis pe Diavol ca să ia în numele Domnului o mână de pământ. Diavolul coboară dar, de două ori, ia pământ în numele său şi de aceea îl pierde la suprafaţă. A treia oară ia pământ atât în numelel său cât şi în cel al Domnului, astfel încât acum îi mai rămâne ceva pământ sub unghii, din care Domnul face pământul: mic, exact cât o turtă, pe care se întinde să se odihnească. Al doilea moment, cel al completării creaţiei ni-l arată pe Diavol care, vrând să-l înece pe Dumnezeu, îl rostogoleşte în toate părţile dar nu face astfel decât să întindă pământul până când aproape că nu mai încăpea în ape. La trezire, Dumnezeu nu ştie să-l micşoreze dar, spionând ariciul, strânge faţa netedă a pământului creând munţi şi văi, aducându-l astfel la mărimea actuală. În sfârşit, după ce omul a fost creat, la un moment dat o femeie murdăreşte cerul cu un scutec, astfel încât, dacă până atunci cerul era aproape de pământ, Dumnezeu îl înalţă pentru a le deveni inaccesibil oamenilor, ceea ce simbolizează retragerea lui Dumnezeu din lume. În geneza omului, aceeaşi colaborare dintre Diavol şi Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie absolvit de latura rea a omului. Astfel, uneori creatorul din lut al omului e chiar Diavolul dar numai Dumnezeu e cel care poate să-i dea viaţă; alteori Diavolul creează numai femeiea, Lui Dumnezeu revenindu-i creaţia bărbatului. La fel este şi cu toate celelalte lucruri ale lumii, care fie că sunt create de diavol şi abia Dumnezeu le face funcţionale, fie că cele bune şi frumoase provin din mâna lui Dumnezeu iar cele rele şi urâte din cea a Diavolului. Pământul, conform cosmogoniei populare, este situat pe apă şi susţinut fie de peşti, fie de unul sau mai mulţi stâlpi (furci), fie de coarnele unui bou, ceea ce exprimă o oarecare instabilitate, pentru a explica cutremurele. Ca şi în alte culturi străvechi, pământul este înconjurat de Apa Sâmbetei, care nu poate fi trecută de femei şi fierbe în fiecare zi, în afara sâmbetei. Undeva pe Apa Sâmbetei sunt aşezaţi „blajinii”, probabil o reprezentare a strămoşilor. Ţăranul român îşi imaginează bolta cerească ca o reproducere la altă scară a lumii pământeşti, umanizând în acest fel cosmosul. El descifrează pe cer constelaţiile făcând din ele personaje familiare precum: Hora Satului, Ciobanul cu Oile, cele două Care, Rariţa, Sfredelul, Comoara. Soarele, luna, vântul, de a căror evoluţie depinde , sub o formă sau alta, munca agricolă, sunt văzute antropomorf de către popor. Soarele, în drumul lui circular pe bolta cerească, este imaginat ca un tânăr frumos care călăreşte, succesiv, pe un bivol, un cal şi un leu, sugerând creşterea şi scăderea treptată a razelor sale. Motivul cel mai cunoscut, acela al nunţii soarelui cu luna, exprimă o normă socială fundamentală, şi anume interzicerea incestului, deoarece soarele şi luna sunt „fraţi”. Vântul de o anumită intensitate, este numit „turbat” şi, uneori, „dorobanţul lui Dumnezeu” căci face să turbeze pe cei care încearcă să urce la cer, iar Moş Crivăţ e imaginat ca o zeitate cu părul şi barba de gheaţă. Apa este în folclorul cosmogonic elementul care preexistă creaţiei, în vreme ce pământul este elementul primordial, din care Dumnezeul-Demiurg, ca şi Diavolul, corelativul său, făureşte primele fiinţe şi lucruri. Dacă apa este materie fără formă, sugerând instabilitatea şi devenirea, pământul este statornic, ferm, dar, totodată ambiguu, căci are profunzimi în care poate ascunde nesfârşite comori. Totodată, pământul este şi un arhetip al maternităţii, el dă naştere vegetaţiei; de aceea este imaginat ca o fiinţă vie, în venele căruia curge sânge. Totuşi, temeiurile lumii sunt mai ales etice, nu pur şi simplu ontologice. Lumea creşte dintr-o sămânţă, deci urmează un model vegetal, ciclic, în care intervine temporalitatea cosmică. Modelul cultural al timpului care curge dă naştere în cultura tradiţională unor raporturi mai nuanţate între individ şi societate decât cele din culturile arhaice. Dacă timpul unic, mitologic, impune ştergerea deosebirilor individuale şi la o compactă solidaritate a comunităţii, cultura tradiţională relaxează constrângerile şi îmbină exemplaritatea cu individualitatea, astfel încât istoria individului se îmbină armonios cu cea a colectivităţii. Omul se conturează astfel ca o fiinţă istorică, cu o problematică personală şi un grad sporit de responsabilitate. În dialectica identificării şi individualizării, sărbătoarea se înscrie ca o modalitate-limită de autocunoaştere a omului în cultura tradiţională. Pentru asta ea pune în scenă adesea o lume întoarsă pe dos, în care lucrurile vechi sunt aruncate sau arse, cele funcţionale încă sunt răsturnate iar aspectele serioase ale lumii, ierarhiile ferme, sociale şi religioase sunt intens parodiate. În scenă intervin măştile de „moşi” (strămoşi) de „urâţi” (demoni) de personaje de basm (fantastice), care reînviază ceremonii străvechi, relevate într-o manieră comică. Parodiindu-şi propria cultură, comunitatea tradiţională se priveşte critic, se cunoaşte mai bine şi se autoevaluează. Dar sărbătorile nu înseamnă doar parodie ci şi o retrăire a unor obiceiuri îndrăgite, apreciate şi înălţătoare (colindatul, ceremonii de aducere a ploii, de celebrare a recoltei), fapt prin care se întăresc valorile culturale şi sociale ale colectivităţii. Momentele existenţei individuale sunt şi ele văzute, în poezia ceremonialurilor de trecere, din perspectiva atât a comunităţii cât şi a individului. Naşterea, trecerea de la copilărie la adolescenţă şi apoi la maturitate, căsătoria, moartea, sunt prilejuri ale reafirmării unor valori filosofice şi culturale fundamentale, care stau în centrul ethosului tradiţional. În cadrul său omul apare ca o personalitate cu o problematică concretă, rezultat al unui destin personal, al unei istorii proprii. Aceasta se vede în structura basmului popular, în modul în care basmul traduce preocuparea pentru împlinirea omului în planul cunoaşterii şi în acela al eticii. Basmul se situează într-un univers fantastic, un teren al cunoaşterii încifrate în simboluri etice, în care răsună ecolul conflictului cosmogonic dintre bine şi rău. Schema lui prevede de regulă o călătorie către tărâmul de dincolo, care prezintă parcă o altă vârstă a pământului. Eroul trebuie să treacă o serie de probe, să dovedească înţelepciune, tărie de caracter şi, mai ales, calităţi etice, care îi aduc ajutorul indispensabil al altor fiinţe cu însuşiri supranaturale.

3

ceea ce ataca dogma Bisericii creştine. cu o vastă cultură filosofică. Ed. 1982 Circulaţia literaturii filosofice universale în mediile culturale de pe teritoriul României 2. deci ca o divinitate subordonată. al II-lea î.. în cadrul căreia filosofia ocupa un loc privilegiat. care le-a declarat eretice. în sec. Cărturarii creştini din Dobrogea. atingând nivele superioare de speculaţie filosofică. cultura din cetăţile greceşti capătă un caracter greco-roman. ce invită la meditaţie. cu deplină obiectivitate şi. fie raportul dintre Logos ca ipostază divină şi Iisus Hristos ca om. este o temă etică. etc. Heracleides Lembos din Callatis a scris Viaţa lui Arhimede.Hr. uneori haiduc. Filozofia legendelor cosmogonice româneşti. 1985 Vlăduţescu. apărut în sec. apărut în sec. Atunci când religia creştină a fost adoptată şi pe meleagurile nord-dunărene. Buc. Chiar dacă acest lucru s-a făcut într-o manieră semnificativă târziu în istorie. al III-lea î. a devenit o mitropolie având în subordine 14 episcopate.. Cum Dobrogea a rămas sub stăpânire romană până la începutul sec. chiar dacă în medii restrânse. exprimând o năzuinţă spre dreptate şi libertate fie naţională fie socială. promovând ideea unui finalism etic. Socrate. care a permis afirmarea unor oameni de litere. trebuie să menţionăm că aceasta a fost făcută posibilă şi de contactul intelectualilor noştri cu marile opere ale filosofiei universale. Moartea. el împărtăşeşte un secret. adică superioritatea principiului etic bun faţă de cel rău.Hr. în sec. care ni s-au păstrat integral sau fragmentar. În aceste colonii. gramatici. prin care o tragedie personală este transformată într-un eveniment sacru. după cucerirea romană. în care eroul parcurge un destin mai puţin generic şi se confruntă cu o realitate mai puţin simbolică faţă de ceea ce întâlnim în basm. V. al VII-lea.. în primul rând episcopii Tomisului. numit de aceea raţionamentul lembeutic. Astfel. trezeşte în mentalitatea populară spaima în faţa absurdului şi generează o tensiune lirică ce face din această baladă o capodoperă literară. s-a dezvoltat o cultură superioară. El susţinea legătura pur exterioară. trebuie considerat ca o creatură a Tatălui.. prinsă într-o metaforă cu funcţie cathartică: moartea ca nuntă. Vol. Nestorius. Astfel. basmul este o formă a cunoaşterii de sine a omului din perspectiva etică. Nestorianismul. BIBLIOGRAFIE 1. atestaţi în documente între secolele IV-VI. care. legat de şcoala teologilor din Antiohia şi numit astfel după numele patriarhului Constantinopolului. Dar balada are şi alte teme.Călătoria este urmată de reântoarcerea eroului în lumea sa obişnuită. ca situaţie limită. Basmul se regăseşte la intersecţia dintre un ethos predominant colectiv şi un ethos individualizat. fiind influenţată şi de tradiţiile dacice iar mai târziu de populaţia daco-romană. Empedocle. stimulând participarea prin identificarea admirativă a ascultătorului. Buc. 2. Una din aceste erezii a fost arianismul. înainte de vreme şi „nelumit”. care ajunge să trăiască în aceste cetăţi şi să ia parte la conducere. ceea ce permite ca acelaşi fenomen să fie privit. pe teritoriul ţării noastre au circulat aproape în permanenţă. Mioriţa pune în discuţia tema destinului uman şi a înfrăţirii omului cu natura. în secolele V-VI. Este deci clar că operele filosofilor greci au circulat şi aici. nestorienii au ajuns să nege divinitatea lui 4 . De asemenea. Disputele teologico-filosofice la care participă cărturarii creştini din Dobrogea privesc fie raportul dintre cele trei ipostaze ale Sfintei Treimi. pe de altă parte. De aceea Mioriţa rezumă ea însăşi un întreg univers filosofic popular. În această din urmă problemă s-au ivit poziţii care încercau să-i dea o interpretare raţionalistă. Academiei. înfiinţate începând din sec. pe vremea în care grecii au întemeiat în Dobrogea coloniile Tomis şi Callatis. geografi. Gheorghe. care îi conferă o dimensiune şi mai pregnant filosofică. Chiar dacă cetăţile greceşti de la Marea Neagră nu au dat lumii filosofi importanţi. Tragedia păstorului care va trebui să moară încălcând ordinea firească a generaţiilor. ediţia a II-a. a unor teologi. În acest sens basmul are o latură iniţiatică. Acesta consideră că Logosul. care se opune tragediei individuale. Satyros din Callatis. însă cu beneficiul unei experienţe care joacă în basm un rol esenţial. I.. a scris biografiile unor filosofi cunoscuţi ca Pitagora. Aceste dispute au apărut ca urmare a diverselor înţelesuri care se dădeau unor dogme centrale ale religiei creştine şi care nu primiseră încă o interpretare oficială. iar mai târziu. fiul lui Dumnezeu. Ele nu erau simple certuri ci se realizau cu întregul instrumentar logico-conceptual oferit de filosofia greacă. pe de o parte. Ed. a cărui necesitate este recunoscută în ethosul colectiv dar negată în cazul individului. prelaţi cu o pregătire teologico-filosofică superioară. opere ale marilor filosofi.Hr. accentua pe natura umană a lui Iisis Hristos. în cele din urmă. ei au intervenit activ în disputele teologice din imperiu în epoca patristică. fiind un instrument al umanizării omului. Totodată metafora care domină în baladă devine elementul în jurul căruia se organizează o altă modalitate de înţelegere a lumii: sentimentul eternităţii vieţii pastorale. al VII-le î. Dacă folclorul reprezintă una din premisele esenţiale ale filosofiei româneşti. În felul acesta poporul român a înţeles să ia atitudine faţă de istorie în creaţiile sale. istorici. *** Istoria filosofiei româneşti. latineşti. pe fondul educaţiei filosofiei greceşti din aceste cetăţi s-a dezvoltat o teologie de înalt nivel. fiind şi creatorul unui tip specific de raţionament. ne-au lăsat scrieri greceşti şi. divinitatea fiind mai degrabă juxtapusă decât unită cu umanitatea. neavând aceeaşi substanţă cu el.. gândirea teologico-filosofică de aici a beneficiat şi de legătura cu patriarhia de la Constantinopol precum şi cu centrele de intensă viaţă creştină din Asia Mică (Capadocia). numit şi peripateticul. din care s-au păstrat fragmente reproduse de Diogene Laertios în despre vieţile şi doctrinele filosofilor. El vorbeşte de obicei despre istoria luptelor duse de popor şi domnitori pentru neatârnarea ţării. la Tomis a fost înfiinţat mai întâi un episcopat subordonat direct Constantinopolului. ele erau incluse în circuitul culturii greceşti. care are drept figură centrală un viteaz. Astfel. În momentul în care Dobrogea este cucerită de romani. O parte însemnată a baladei populare o constituie cântecul epic eroic. Pentru a arăta acest lucru trebuie să ne întoarcem din nou în antichitate. rămase în conştiinţa colectivă ca modele de urmat. aşa încât se poate vorbi de o oarecare continuitate a gândului filosofic pe aceste meleaguri. în timpul cărora s-au afirmat figuri exemplare. Platon. IV. Minerva. Acesta din urmă se exprimă cu precădere în balada populară sau „cântecul bătrânesc”. De asemenea. începând din secolul V. nu ontologică între natura divină şi cea umană a lui Iisus. Eroul de basm intră în categoria modelelor umane pe care le propune cultura tradiţională. adică a planului fenomenal al lumii. Fără a fi o cunoaştere propriu-zisă. biografi.

în primul rând. Teotim Scitul. Primul episcop tomitan care se implică în aceste dispute a fost Bretanion sau Vetranion. al voinţei. lucru pentru care a fost atacat de adversari. a contribuit la răspândirea patristicii orientale în Occident. tendinţele păturilor de jos ale populaţiei dobrogene romanizate. este primul autor de scrieri filosofice de pe teritoriul ţării noastre în perioada romanizării şi a răspândirii creştinismului printre daco-romani. O intervenţie importantă în disputele teologice a fost aceea a lui Ioan de Tomis. care îl propovăduieşte către 448. el considera că nu este grav să suferi ceva greu de îndurat ci să suferi pe drept. practic. de către Teotim. El nu a fost preocupat de probleme ontologico-metafizice ci de cele morale. nu trebuie să atribuim fiinţei umane numai ce este rău şi pervers. Astfel. într-un cuvânt esenţa personalităţii este în Hristos ceva divin. Călugării sciţi exprimau. Personalităţile care se impuneau în dezbateri căpătau astfel nu numai autoritate spirituală ci şi putere politică. Teotim Scitul. el se angajează în problema specifică patristicii occidentale a relaţiei dintre liberul arbitru şi graţia divină. avea o instrucţie filosofică şi era renumit pentru virtutea lui. redactate în limba latină. IV) şi Augustin privind păcatul originar şi natura morală a omului. contribuţia sa cea mai importanţă ţine de etică şi e legată de disputa dintre Pelagius (episcop din sec. aşa încât hunii.435). în acea vreme patriarh al Constantinopolului (din 398) şi mare admirator al lui Origene. lau numit „Dumnezeul Romanilor”. în stilul retoricii antice iar fragmente din scrierile sale s-au păstrat în Sacra Parallela (Sfintele Paralele) ale lui Ioan Damaschin (o culegere de texte din Biblie şi din vechi autori creştini. Propunând o nouă formulă a dogmei hristologice. Dobrogenii însă s-au solidarizat cu episcopul lor. libertatea efortului uman şi harul divin trebuie să colaboreze pentru realizarea mântuirii.Iisus Hristos. care intră în conflict cu împăratul Valens. neglijând partea conducătoare a sufletului. Asta înseamnă că Iisus este. care apoi s-a unit cu Dumnezeu. care nu se poate dobândi decât prin eliberarea de grijile trupeşti. supranumit „Filosoful”. orientată nu atât spre „mortificarea” trupului cât spre meditaţie şi contemplare. situându-se pe poziţia predestinaţionistă a lui Augustin: omul nu dispune de liberul arbitru. Egipt. ultima i se pare cu mult mai periculoasă. Termenul de „parte conducătoare” (hegemonikon). El este întemeietorul cronologiei creştine şi a tradus în latină opere patristice greceşti. s-a stabilit în sudul Galliei. al conştiinţei. care se aflau în acea vreme la nord de Dunăre şi în rândurile cărora el se pare că a făcut o muncă de misionar. Valens a venit la Tomis încercând să-l convingă pe Bretanion să adere la arianism şi cum acesta a refuzat. Aceeaşi orientare antimonofizită reiese şi din scrisoarea din 458 a lui Teotim al II-lea de Tomis către împăratul Leon. ei au angajat discuţii cu legaţii papali de la Constantinopol. Dintre cele două. Astfel. Poziţia adoptată de Ioan Cassian a fost numită semipelagiană sau antiaugustiniană. Ideile călugărilor sciţi au influenţat ulterior politica bisericească a împăratului bizantin Iustinian. apoi sau dus la Roma unde au încercat să-l convingă pe Papa Hormisdas. Gândirea lui Ioan Maxenţiu a fost influenţată de Augustin. numai cea a lui Teotim a fost consemnată de către istoricii vremii. pe care le rezumă într-o manieră etrem de concisă şi de inteligibilă. la Marsilia. Dintre toate intervenţiile în dezbatere. de exemplu. după Nestorius. În afara teologilor care şi-au desfăşurat activitatea în Dobrogea (Scytia Minor) au mai existat alţii care. astfel încât împăratul a fost nevoit să cedeze. ceea ce era inacceptabil pentru religia creştină. care a purtat o corespondenţă cu Papa Virgilius în unele probleme teologice şi privind politica bisericească a împăratului Iustinian. fiind cu totul secundar că este şi om. care era şi el de origine dobrogeană. episcop de Laodiceea (330-292) şi dezvoltat apoi de Eutyches. care este ca un crin în mijlocul spinilor. Unul dintre aceştia a fost Ioan Cassian (cca. răspunzând circularei acestuia prin care i se cerea să se pronunţe pro sau contra hotărârilor sinodului de la Calcedon. accentua natura divină a lui Iisus. în care monofizitismul a fost condamnat. ca. care se opunea puterii centrale bizantine datorită fiscalităţii ei apăsătoare. El concepea relaţia dintre Dumnezeu şi om în persoana lui Hristos după schema suflet-corp. Acest Logos divin abia apoi se uneşte cu corpul. În secolele IV-V. grupate pe anumite teme). soccotind că începutul credinţei şi voinţa îndreptată spre bine îi aparţin omului însuşi. călugăr constantinopolitan. de origine dobrogeană. al doilea episcop tomitan. în scrierile îndreptate contra pelagienilor. Prin scrierile sale. căci într-o minte tulburată şi frământată nu pătrunde nici o idee frumoasă şi nici harul divin. considerat unul dintre cei mai buni teologi ai vremii. Oricum Ioan de Tomis le respinge deopotrivă iar intervenţia sa a cântărit puternic în cadrul sinodului din Calcedon. 360-cca. a avut oarecare forţă de atracţie pentru daco-romani. Un episod important al disputelor teologice a fost acela al intervenţiei aşa-numiţilor „călugări sciţi” (519-520) în frunte cu Ioan Maxentiu şi Leontius. din 451. datorită raţionalismului său. Al doilea cărturar este Dionisie Exiguul. reinstalându-l pe Bretanion în scaunul episcopal. În 402 Teotim s-a dus la Constantinopol pentru a-l apăra pe Ioan Hrisostom şi a apărat totodată şi pe Origen. Maria nu poate fi numită „născătoarea de Dumnezeu”. Gândirea lui Teotim se caracterizează deci prin asimilarea unor motive ale filosofiei greceşti antice în cadrul idealului ascetic creştin în forma sa orientală. unele la cererea călugărilor sciţi. după modelul altor mari scriitori creştini. fiind sprijiniţi de teologul Dionosie Exiguul („cel Mic”). (către 448). născut într-un sat Dobrogean şi care. Teotim era în relaţii apropiate cu Sfântul Ioan Hrisostom. lucru ce demonstrează prestigiul de care se bucura printre contemporani. Ultimul teolog dobrogean din perioada patristică şi ultimul episcop de Tomis a fost Valentinianus. Dumnezeu. 5 . ceea ce arată că nestorianismul. la stoici. De aici însă rezultă că Iisus Hristos a pătimit şi a murit nu pentru că era om ci chiar în calitate de Dumnezeu. care desemnează. Teotim recomandă liniştea sufletească. după ce a călătorit în Palestina. în Dobrogea. unde a întemeiat două mânăstiri (de bărbaţi şi de femei). De aceea. punând astfel bazele monahismului în Occident. pentru a forma o singură natură dar fără a o face în prezenţa unui suflet omenesc. autor al unei scrieri latineşti în care condamnă erezia nestoriană şi pe cea monofizită. el studiase literatura şi filosofia greacă şi latină. arată preluarea. raţiunea. demonstrând celor de faţă că scrierile acestuia nu contravin concepţiei Bisericii şi Bibliei. adept al arianismului. Pentru asta nu trebuie să fim legaţi de această viaţă căci cei legaţi merg greu şi nu duc la bun sfârşit drumul curat al virtuţii. Ei au intrat în corespondenţă şi cu episcopii latini din Africa. el nu poate voi binele prin propriile sale forţe ci numai cu ajutorul graţiei. Vasile cel Mare. deşi romanizat. în cadrul eticii creştine. Omul deci nu trebuie să se încreadă în cele sensibile. Încă din tinereţe. care a avut şi el legături cu aceste meleaguri. considerând că agentul gândirii. probabil un autohton. Oamenii au binele înnăscut în ei. exilaţi pe atunci în Sardinia. a unor motive stoice. Maria a născut mai întâi omul Iisus Hristos. Cum aceste erezii erau legate de diferite mişcări sociale şi politice ele au antrenat pături largi sociale şi intervenţii directe ale împăraţilor. deci a unei personalităţi umane complete. Constantinopol şi Roma. l-a exilat. Monofizitismul. de fapt. în 369. De aceea omul trebuie să caute să aibă un suflet desăvârşit. pentru care a menţine unitatea religiei însemna a menţine unitatea imperiului. Teotim a scris scurte tratate sub forma unor dialoguri. care a trăit la Roma din 500 dar care a păstrat legături cu Dobrogea. şi-au câştigat faima pe alte meleaguri. căreia trebuie să i se subordoneze pornirile legate de lucrurile sensibile. În filosofie. întemeiat de Appolinarius.

XI. Alături de cărţile de cult. să asigure unitatea ţării înăuntru şi forţa ei de apărare în faţa cotropitorilor străini. a avea o atitudine fermă în faţa vicisitudinilor vieţii. dar care circulă intens doar din sec. înţelepţii elini Aristotel. alcătuită de călugărul Antonie la sf. tratatul Despre raţiunea dominantă. teoreticianul curentului mistic isihast. BIBLIOGRAFIE 1. a lui Miachiavelli. deşi în forme sumare şi mai ales prin intermediul traducerilor în alte limbi. ca şi Machiavelli. XV. În a doua jumătate a sec. caracterizată prin acelaşi universalism de tip medieval ca şi Occidentul latin catolic. domnul Moldovei. la mânăstirea cistercită din Igriş. reprezentant al umanismului bizantin din sec. a fi înţelept. opere ale lui Grigore Palamas. Astfel în manuscrisele din sec. scrisă în sec. Reflecţii de tip filosofic în primele scrieri ale literaturii culte române Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie constituie cel mai vechi monument literar românesc cunoscut în epoca feudală. monarhică centralizatoare. cărturarii din ţările române au participat la comunitatea de cultură a creştinătăţii orientale. sunt imperative morale susţinute de Neagoe pentru modul de viaţă al conducătorilor. acest curent şi-a diminuat mult influenţa. adept al isihasmului. Anselm de Canterbury. care devine apoi limba oficială a cancelariilor domneşti şi chiar a culturii scrise în genere. Există şi o traducere slavonă a unor opere filosofico-teologice ale împăratului bizantin din sec XIV Ioan Cantacuzino. Pitagora. teritoriul Dobrogei. Aici se învăţau gramatica şi muzica. Pseudo-Dionisie Areopagitul. A trăi conform raţiunii. Ed. Buc. care alcătuiesc majoritatea. Grigore de Nazians supranumit Teologul. al XVI-lea. Cele mai populare au fost Eclogele sau Capetele (capitolele) teologice atribuite lui Maxim Mărturisitorul. Cicero. apar şi texte teologice de factură filosofică şi chiar texte filosofice propriu-zise. În aceeaşi vreme şi în Transilvania încep să apară semne ale unei vieţi spirituale destul de bine organizată. în sec. atribuită patriarhului Atanasie al Alexandriei (sec. Sofocle. curent care a avut se pare o mare influenţă în mediile monastice româneşti la sf. Ieronim. XVI. pentru a reapare în sec. lucrări oboşnuite pentru acel timp. În secolul X Dobrogea este recucerită de Imperiul Bizantin. sec. Ioan Hrisostom. XII şi cunoscută la noi din sec. scrisă în 1513. Astfel. *** Istoria filosofiei româneşti. aşa cum au fost Il Principe. la mijlocul sec. sub presiunea popoarelor barbare. supravieţuind în mediile creştine. XI. când activează călugărul Nicodim. Astfel. care cuprindea sentinţe atribuite filosofilor antice.În anul 602 cade linia de apărare a Imperiului Roman la Dunăre şi. exista o bibliotetcă ce conţinea cărţi de filosofie precum: opere ale lui Augustin. Câteva secole viaţa culturală se diminuează enorm. XVI în variante slavone. se înrudea înseaproape prin izvoarele stoice şi prin conţinut cu scrierile părinţilor capadocieni. plină de maxime apocrife ale filosofilor greci. 6 . prelucrare creştină a teoriei aristotelice şi porphiriene despre categorii. Dar întărirea legăturilor cu Imperiul Bizantin după secolul al X-lea a făcut ca limba bisericii ortodoxe române să fie limba slavonă. Ele au fost traduse în româneşte în sec. Învăţăturile… se înscriu printre lucrările în care se teoretizează politica domnească autoritară şi centralizatoare. originar din Italia şi a fost înfiinţată o şcoală episcopală. O mare circulaţie au avut în ţările române o serie de culegeri de texte care cuprindeau „mostre” de înţelepciune ale diferiţilor scriitori creştini sau parafrazări ale ideilor acestora. XI sau începutul sec. cu un conţinut esenţialmente politic şi moral. care să ţină în frâu tendinţele de fărâmiţare a statului de către marea nobilime. al XVII-lea. Grogorie cel Mare. operele filosofului bizantin Mihail Psellos. Nicolae Milescu Spătarul a tradus în 1688. la care adaugă sentinţe şi sfaturi din mai multe surse. înfiinţată prin 1179 ca filială a unei abaţii din Potigny în Franţa. Mai întâlnim pe teritoriile româneşti şi fragmente din operele lui Aristotel şi Apollonius din Rhodos şi un mic tratat de logică. De asemenea. fraţii Greceanu traduc Mărgăritarele lui Ioan Hrisostom. I. construite şi pictate în sec. Socrate dar şi Homer. Tucidide apar în pictura bisericească română în pictura exterioară a mânăstirilor din nordul Moldovei. deci câteva arte liberale. care contribuiau la pregătirea elevilor pentru a deveni clerici. IV). Neagoe recomandă reguli precise care să-i călăuze ască pe principi în guvernarea lor şi apără o guvernatr autoritară. care-l apropie de marele împărat Marc Aureliu. Quintilian şi Suetoniu. în jurul bisericilor. tot în traducere slavonă. În acelaşi timp. ceea ce permite reapariţia unor forme superioare ale culturii spirituale. Scrisă în limba slavonă. XVII. XIII de un italian şi tradusă în româneşte încă din sec. al lui Pseudo-Josephus. ediţia a II-a. adică pe timpul domniei luii Neagoe în Ţara Românească (1512-1521) sau lucrarea lui Peresvetov care. ceea ce înseamnă că spiritul filosofic nu i-a fost niciodată străin. care marchează începuturile învăţământului medieval în limba latină pe teritoriul românesc. În secolele XVII-XVIII aceste opere filosofice sunt traduse şi în limba română. această lucrare este reprezentativă pentru filosofia şi cultura religioasă medievală creştină de nuanţă bizantino-slavă. atribuite însă lui Petru Rareş. adresate fie călugărilor fie laicilor. Cultura bizantino-slabonă integrată în cultura românească veche se întruchipează în miile de manuscrise copiate şi citite la noi. deşi nu aparţinea unui scriitor creştin. care. 1985 3. deşi totul se proiectează pe un fundal religios. Majoritatea acestor „florilegii” pornesc de la surse bizantine. XV. Pentru laici a circulat mai ales Floarea darurilor. şi Albina. a scris Învăţături adresate lui Ivan cel Groaznic al Rusiei. Astfel. în ţara noastră se pare că au circulat. sub formă religioasă. În apropiere de Cenad. ca şi al întregii foste provincii romane se ruralizează. Aici. jucând un rol analog cu latina medievală a Occidentului prin intermediul ei. din care Dimitrie Cantemir îi citea tatălui său. Vol. traducând sau adaptând texte.. Tot de Machiavelli îl mai apropie pe Neagoe şi stabilirea tacticii acestei guvernări în relaţiile interne şi externe. lucrările filosofilor şi ideile acestora au circulat aproape în permanenţă pe teritoriul ţării noastre. reorganizatorul vieţii mănăstireşti. XVI. în 1691. adomina afestele şi pasiunile. de literatura religioasă populară şi de cărţile ascetice. Reprezentarea lor a fost posibilă datorită teoriei conform căreia filosofii păgâni ar fi proorocit venirea lui Hristos şi ar fi pregătit spiritele pentru înţelegerea şi acceptarea lui. XIV-XVI întâlnim opere teologico-filosofice ale părinţilor bisericii de limbă greacă: Vasile cel Mare. în care sunt prezente importante elemente ale stoicismului. Tot el traduce lucrarea Întrebări şi răspunsuri. XIV. Prestigiul înţelepţilor din vechime în cultura română între secolele XIV-XVI se vede însă şi în limbajul figurativ. sec. Academiei. a fost adus episcopul romano-catolic Gerardus de Sagredo. Platon. la Cenat. Seneca.

este simbolul unităţii forţelor personalităţii. care nu trebuie s-o împartă cu nimeni. pe care-l identifică minţii. ascultând sfaturile tuturor celor capabili dar luând apoi el însuşi hotărârile. ca primat al Ungariei şi civile. trufia şi lăcomia de avere şi putere. în manieră medievală. ca regent al Ungariei. deoarece nu averea ci faptele bune şi renumele îi vor asigura nemurirea peste veacuri în memoria urmaşilor iar în ceruri un loc în rai. XVI dar mai ales în secolele XVII-XVIII. În sprijinul tezelor sale el citează şi comentează texte numeroase din literatura religioasă pentru a dovedi că domnia vine de la Dumnezeu. în acelaşi timp. modest. Având legături cu umaniştii vremii. Astfel. El trebuie astfel să ştie că ceea ce-l mână pe fiecare este dorinţa de a trăi mai bine. bun. Datorită minţii. în sensul că socoteşte întregul univers ca fiind creat în folosul omului. ei sunt cei mai cinstiţi dar la nici o judacată să nu se lase condus de prejudecăţi în acest sens. să fie. în primul rând. care pot învăţa multe de la ele. şi pasiunilor sufleteşti. Aceeaşi bogăţie trebuie s-o folosească pentru a-şi angaja ostaşi gata să-şi verse sângele pentru a apăra hotarele şi neatârnarea ţării. care este cel mai mare păcat. a lăcomiei la mâncare şi băutură. Prin urmare ea este o concepţie creaţionistă dar cu o nuanţă antropocentrică. Putinţa de a cunoaşte binele şi răul îi este dată omului ca urmare a unei caracteristici a sa care îl diferenţiază de celelalte animale iar această caracteristică este mintea adică raţiunea. Prin minte însă el are puterea de a stăpâni întreg universul pământesc şi ceresc. el afirmă că domnia şi bogăţia ţării aparţin exclisiv domnului. el le sprijină pe Biblie. căci toţi în faţa lui sunt egali. Concepţia lui Neagoe despre om este dualistă. să nu se arate jignit sau să se mânie. Neagoe nu înclină către asceză şi mortificarea trupului. albina are înţelepciunea să aleagă numai florile din care poate face miere. Ţinând cont de acest lucru. numai după faptele lor. De aceea. Susţinând teza unei guvernări centralizate. ceva mai târziu decât în restul Europei. Acest umanism se dezvoltă începând cu sec. Fiecare din componentele universului are natura sa proprie. veghind ca nu cumva unii să se îngraşe fără muncă iar alţii să muncească şi să moară de foame. Un prim reprezentant al acestuia a fost Nicolaus Olahus (Românul) (1493-1568). Tot aşa şi omul trebuie să înveţe să aleagă numai ceea ce este folositor pentru hrana sufletului. să arate omenie şi generozitate. care adesea sunt înfrânte de cele ale trupului şi omul săvârşeşte atunci acte condamnate de propria sa minte. primită de la Dumnezeu. el se sprijină şi pe o serie de exemple luate din istoria universală privitoare la faptele pozitive sau negative ale diverşilor condiucători de popoare. unitatea de acţiune este asigurată de domn. în om se dă o permanentă luptă. având puterea de a asigura convergenţa tuturor forţelor fizice şi psihice iar lipsa ei duce la risipirea omului. el niciodată nu trebuie să-şi părăsească ţara. în vreme ce sufletul îl îndrumă spre cele cereşti. blând. dar prin concepţia despre om el anunţă zorii umanismului românesc. el nu trebuie să dea dreptate săracului doar pentru că e sărac sau bogatului doar pentru că e bogat. Independenţa de gândire trebuie însoţită de prudenţa în exprimare. Faţă de boieri trebuie să fie autoritar. care păstrează caracteristicile teologice ale vremii. care duc la asuprirea semenilor şi la crimă. El îşi păstrează această calitate cât timp lucrează conform raţiunii şi o pierde atunci când îşi pierde mintea. deşi să-l accepte doar atunci când toate tentativele de a menţine pacea au eşuat. de regulă. Nicolaus Olahus a fost un umanist foarte apreciat de contemporani. aceleaşi simţuri. În orice caz. Ca fiinţă biologică. El trebuie să ştie s-o folosească în folosul bunei conduceri a ţării. care e chiar mai prejos decât cel al animalelor fără minte. Mintea nu este un dar gratuit şi necondiţionat. Pentru a da mai multă autoritate sfaturilor sale. căci datorită libertăţii el poate alege binele sau răul. El trebuie să iubească adevărul şi dreptatea. răbdător. Ca urmare a originii şi datorită calităţii sale. prieten al lui Erasmus din Roterdam. lăsând deoparte tot ce-i este dăunător. căci ele. care l-a ales drept păstor să-i trateze şi să-i judece pe toţi fără părtinire. considerând că toţi locuitorii ţării sunt egali în faţa domnului. să fie viteaz la război. să cunoască toate problemele ţării pentru a le putea rezolva. animalele sunt mai înţelepte decât oamenii. el trebuie să exploateze dorinţa oamenilor de câştig şi înavuţire. el condamnă. dându-le drept porunci ale lui Dumnezeu. nu cunosc nici răul nici binele. ca şi în faţa lui Dumnezeu. domnul trebuie să-i stimuleze pe cei harnici şi să-i pedepsească pe cei leneşi. Domnul trebuie să fie un exemplu pentru toţi. Tot astfel. căci interesul este cauza tuturor acţiunilor omeneşti. Divinitatea omului este însă numai o potenţă. care poate fi sau nu realizată. era rudă apropiată a Huniazilor (bunica lui era sora lui Iancu de Hunedoara). darul cel mai de preţ al omului. De aceea el îndeamnă omul să-şi înfrumuseţeze mintea mai mult dar să nu neglijeze nici trupul. aşadar. într-o familie de urmaşi ai domnitorilor din Ţara Românească. În plus. neavând minte. omul care rămâne pasiv şi se lasă în voia afectelor şi pasiunilor poate cădea într-un trai „dobitocesc”. Ca fiinţă spirituală el este însă calitativ superior. a unui om ideal. către care face trecerea. conform lui Neagoe. Prin concepţia sa generală despre lume Neagoe Basarab aparţine spiritualităţii feudale. ceea ce-l determină fie să-şi perfecţioneze natura fie să şi-o degradeze. într-o concepţie generală despre lume şi viaţă. să nu fie asupriţi. nu al oamenilor. omul se naşte ca un Dumnezeu. Mintea. Prin aceasta. capabil să se apropie de oameni şi să-i înţeleagă. arătându-se impenetrabil pentru cei din jur pentru ca apoi acţiunile sale să aibă un mai mare efect. el justifică independenţa domniei faţă de boierime. ci mai bine să moară pe câmpul de luptă pentru ea. stabilită de către Dumnezeu. Misiunea acestuia este o sarcină grea. cinstiţi. în conformitate cu necesităţile Ţării Româneşti din timpul său. a ocupat cele mai înalte demnităţi ecleziastice. i se cere să fie un bun psiholog. El trebuie să aibă o serie de calităţi morale. Fiind alcătuit din contrarii. putând coborî în rândul fiarelor şi al dobitoacelor. ceea ce înseamnă că esenţa omului o constituie mintea şi cuvântul. ţinând cont numai de meritele lor. Domnul trebuie să fie înţelept. Ea nu funcţionează automat ci implică efort. al boierilor. căci. Totuşi. în stat. într-o totală independenţă a gândirii şi a voinţei. recomandând cumpătarea şi viaţa raţională. omul nu se deosebeşte prea mult de celelalte animale. milostiv. În acest context. că domnul este alesul acestuia. Apoi trebuie să dea dovadă de multă chibzuinţă şi înţelepciune. el nu trebuie să caute să se îmbogăţească. Viziunea lui despre omul politic este încadrată. în acord cu religia creştină: omul este alcătuit din trup şi suflet iar trupul este inferior sufletului şi trebuie subordonat acestuia. astfel încât în nici o împrejurare să nu-şi piardă cumpătul. care să-i acorde respectul cuvenit. Născut la Sibiu. senin şi generos. ocolind pe cele otrăvite sau nefolositoare. totodată. el condamnând numai excesele. lucrând împotriva firii lui de fiinţă raţională. avere sau poziţie socială. păstrând totuşi demnitatea rangului său. Numai omul este singura vietate care îşi poate nesocoti firea. care ştie că el a făcut rău. căutând să-şi dea seama de interesul fiecăruia. neguţătoria şi precupia. folosindu-şi averea ca un instrument pentru a-şi atrage slujitori capabili. pentru că numai astfel îşi poate păstra puterea şi menţine unitatea statului. comparată cu un împărat. nicidecum de rudenie. 7 . În acelaşi timp. Căci trupul trage omul spre cele lumeşti. activitate şi stăruinţă. pradă pasiunilor trupeşti. De multe ori. În primul rând el să aibă grija săracilor. Astfel. Legile morale sunt legi ale sufletului. deci nu pot păcătui. Ca persoană particulară însă. Numai omul poate păcătui.Scopul principal urmărit de Neagoe Basarab în sfaturile sale este formarea unui principe ideal şi. din care nu pot ieşi. Are aceleaşi organe corporale.

se remarcă printr-o erudiţie deosebită. cauzal. BIBLIOGRAFIE. preocupându-se de probleme economice. în care se dă definiţia filosofiei şi se discută despre minte. ci de la începuturile poporului român şi ale civilizaţiei române. Aproape toate srierile sale sunt pătrunse de patriotismul militant pus în slujba pentru eliberarea Ungariei de turci. 1970 2. îl interesează în primul rând problema originii romane a poporului român. pe care îl analizează pe larg şi pe care îl defineşte prin opoziţie cu felul de a fi barbar. deci totul este deşertăciune. dar şi obiciurile. nu uită rolul important al maselor. nu poate duce decât la nefericire. Căutând o explicaţie a faptului că nu numai limba. urând cititorilor săi vremuri de pace. în care a intercalat un text atribuit lui Josephus Flavius. Ca umanist român. precum şi limbile polonă. şi că nimic nou nu apare până nu se degradează ceea ce este vechi. Neagoe. ceea ce azi se numeşte determinism geografic sau cosmic. etnografice şi culturale. Dorinţa de nemurire este iluzorie. având un tată care fusese înnobilat şi în Polonia. Intervenţia divinităţii nu este invocată. Viaţa este scurtă. plină de nesiguranţă iar instabilitatea este. ca o pildă pentru viaţă. decid bătăliile. o istorie „de la facerea lumii”. era un om cu păcate. El critică până şi biserica ortodoxă şi pe cea catolică. obiceiurilor şi virtuţilor lui. Din această perspectivă tot ceea ce obţii vei pierde la un moment dat. romane. s-a transformat în dimie. El a tradus pentru prima oară în limba română Biblia. Miron Costin (1633-1691) l-a continuat pe Grigore Ureche atât ca istoric. Consideraţiile religioase le rezervă unor scrieri separate în legătură cu sarcinile sale în ierarhia bisericii catolice. conducătorilor. Avea deci o cultură generală şi clasică pe măsura timpului. a făcut din sandalele romane. filosofia. Prin aceasta el a contribuit la înlocuirea culturii slavo-bisericeşti cu cultura laică. Şi el nobil polon. Învăţăturile către Theodosie.. s-au schimbat. sociale. de unde este părăsitu de Ureche vornicu…. aducând dovezi materiale şi istorice cu privire la originea şi adevărata istorie a poporului român. care-i permite să prevadă consecinţele şi astfel să intervină în cursul evenimentelor. reprezentativi pentru concepţia populară concentrată în conceptul de „omenie” . În sine. Combate cu vehemenţă teoriile răuvoitoare. el scrie istoria ţării în spiritul istoricilor umanişti. preţuit şi în străinătate ca scriitor şi diplomat. totuşi nu cade în pesimism şi fatalism.. Stilul său este al unui umanist laic. Aceeaşi încredere în putinţa omului de a-şi înţelege viitorul formează ideea de bază a poemului său filosofic Viaţa lumii. starea şi coborârea. naturală pentru a explica evenimentele istorice. Nici filosofia. El se preocupă de conceptul de civilizaţie. Făcând parte dintr-o familie de boieri ridicată prin negoţ cu cai şi grâne în toată Europa. plăcere şi durere. el şi-a dedicat o parte a timpului şi scrisului. au legitatea lor proprie. pentru faptele sale. Grigore Ureche vorbeşte despre originea romană a poporului român. portul s-a modificat datorită climei mai aspre. singurele care ne diferenţiază de celelalte animale şi ne pot duce către înţelepciune. veşnic nevoite să-şi apere neatârnarea şi arată că idealul cel mai înalt al omului este convieţuirea paşnică. ţesută de ţărani din lână groasă. afecte. se subminează una pe cealaltă. Vol. în special Ovidiu. să-şi asume condiţia şi să acţioneze în mod raţional. de fapt. În general.. scriind Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace. Ca şi la Grigore Ureche şi la toţi umaniştii români. printr-un stil literar superior dar şi prin faptul că a creat primul poem filosofic autohton. De multe ori. el are o concepţie individualistă despre istorie. slavonă şi. fatală şi nu ţin cont de dorinţele subiective ale omului – ceea ce arată recunoaşterea obiectivităţii istoriei. a limbii. 1985 8 . I. Dezastrele sociale şi personale se datoresc nu atât vremilor în sine cât lipsei de ştiinţă. Deşi mare spătar şi mare vornic. gândire. în Ţara Românească. ca şi alţi umanişti din perioada Renaşterii. Deşi păstrează în linii generale credinţa creştină. pe care le comentează şi încearcă o explicaţie raţională a lor. care se remarcă prin apropierea de gândirea umanistă a vremii. o trăsătură a întregului univers. Ed. opincile ţărăneşti. „mânios şi degrabă vărsător de sânge nevinovat”. concepţia despre viaţă şi om a lui Miron Costin se defineşte ca o filozofie umanistă. modernă. El laudă omul care ştie să preţuiască cultura şi învăţătura. care. poate interveni cu succes în mersul evenimentelor. de exemplu. în ciuda venerării lui pe drept ca sfânt. vremile merg în cursul lor. ci întrezăreşte un viitor mai fericit pentru urmaşi. Totuşi. de prevedere. prin învăţătură. Nicolaus Olahus elogiază natura cu bucuriile ei şi frumuseţile vieţii pe pământ. Letopiseţul Ţării Moldovei este atât o operă literară cât şi una istorică. endromida romană. Buc. greacă. Referinţele la sfinţii şi la părinţii bisericii. prin pricepere şi experienţă. Despre raţiunea dominantă. a ajuns în scrierile sale istorice la ideea de legitate în istorie. tot astfel. Nicolae Milescu (1636-1708) a fost un umanist erudit. considerând că toate evenimentele parcurg trei etape necesare: urcarea. alta prin cunoaştere. de sfat bun. nici teologia nu te apără de moarte şi până şi cele mai durabile corpuri cereşti îşi găsesc până la urmă sfârşitul. considerând istoria ca operă a marilor personalităţi. care. care. Constantin Cantacuzino Stolnicul (1640-1716). În cartea Hungaria. retorica. care să le îngăduie a se ocupa de cultură. Miron Costin pare copleşit de „vremi”. el arată că acest lucru se datorează atât lucrării timpului cât şi influenţei celorlalte popoare dar mai ales a mediului. Dar atâta vreme cât trăieşte omul poate fi stăpân pe soarta sa. el a fost primul cronicar laic care a scris în mod independent. elogiind forţa de creaţie a eroilor. Grigore Ureche a învăţat în şcolile poloneze gramatica şi literatura latină.Lucrările sale. trecătoare. Istoria o concepe în sens umanist. despre unitatea acestuia de limbă şi obiceiuri în toate cele trei ţări române. şi el ocupând demnităţi înalte în Moldova. El deplânge starea de nesiguranţă în care se aflau acestea. Astfel. Grigore Ureche s-a servit de izvoare interne şi externe. redactate în limba latină. Omul adică trebuie să mediteze la urmările acţiunilor sau ale neglizării unei acţiuni importante pentru a preveni la timp urmările nedorite. Despre Ştefan cel Mare spune că. Ca poet umanist. Un alt reprezentant de seamă al umanismului românesc a fost Grigore Ureche (1590-1647). politice. care arată că soarta omului este întotdeauna legată de societatea în care trăieşte. prin mintea sa. Buc. Totodată. *** Istoria filosofiei româneşti. inserând uneori şi legende. plin de referinţe la scriitorii şi gânditorii antici.. la eroii mitologiei greco-latine. La fel procedează şi cu izvoarele. precum şi problemele religioase aproape că lipsesc din scrierile sale principale. cu condiţia să-şi privească lucid soarta. întemeiată pe înţelepciune şi pe experienţa umană concretă. care sunt notele specifice ale fiinţei umane. nu păstrează nimic din formaţia lui ecleziastă. criticându-i pe unii domnitori. în momentele grele. ca autorii medievali. acuzându-le că. El nu mai scrie. latină. se pare. nu ca angajat al unor domni sau al unor partide boiereşti. astfel încât adevărata glorie şi nemurire pe pământ se obţine prin bunul renume care îţi supravieşuieşte. din greceşte. purtată pe vremuri friguroase. ca un îndreptar în comportamentul social şi etic. Pentru a-l scrie. De aceea el îşi permite o oarecare libertate în gândire. binefacerile culturii ca mijloc de înnobilare a omului. după modelul unor poeţi latini. de socoteală. Dar din partea omului există două feluri de supunere în faţa istoriei: una fatalistă. faţă de care arată un spirit critic. de resemnare. Minerva. El a fost primul cronicar care a scris istoria Moldovei în limba română. caută totuşi o cauzalitate raţională. în loc să se ajute reciproc. ceea ce ilustrează prin exemple din viaţa diferiţilor domni şi conducătoro de oşti. Olahus explică realităţile sociale pe care le descrie şi evenimentele într-un mod raţional. ediţia a II-a. Basarab. Viaţa lumii. manifestându-şi convingerea în rolul activ al omului. Ed. cât şi ca întemeietor de cultură. Academiei.

a fratelui său Antioh. înlănţuit în răutăţi şi greşeală. Divanul…. La 15 ani. prin intuiţie intelectuală. în realitate. învierea şi dreapta judecată. Însuşi înţeleptul locuieşte în lume. care-i dăruieşte mai mulţi copii. pune în discuţie raportul dintre suflet şi natură. Tatăl. rămânând în Rusia până la moarte (1723). chiar dacă nu le poţi avea pe veci. atât filosofia cât şi limbile latină. o lucrare esenţială pentru concepţia sa filosofică. ca fiu al serdarului Constantin şi al Anei. În Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago. livezile. ales domn. satele. dar totul nu este decât minciună şi deşertăciune. fără să nege atracţia pe care o exercită lumea şi faptul că ea este creaţia divinităţii. grădinile. ceea ce şi înţeleptul recunoaşte. Descrierea Moldovei. osemintele i-au fost aduse în ţară şi depuse la Iaşi. pe care o apostrofează continuu. Dimitrie a învăţat la curtea domnească din Iaşi. Va sta 22 de ani în capitala otomană şi va face studii diverse. în afara Tratatului de muzică turcească. în Rusia. Ulterior. care este şi prima lucrare propriu-zisă de filozofie scrisă în cultura română. Casandra. greacă. atunci forma nu mai poate fi considerată alt principiu. cu vestiţi profesori ai epocii. dualismul materie-formă i se pare contradictoriu pentru că. deşi analfabet. până la urmă victoria este a înţeleptului. Totuşi. năzuind cu sufletul doar la cele veşnice. Analiza concepţiei sale filosofice reliefează o anumită. nu poate fi rău. ceea ce înseamnă că numai cea dintâi poate să atingă adevărul unic şi absolut. problematica unei adevărate ontologii. Dimitrie Cantemir s-a orientat cu precădere către ştiinţe. ceea ce i-a diminuat capacitatea creatoare şi. Aceasta este teza lucrării. de care să nu se lege şi în care să nu se încreadă. care rămâne sărac. Între anii 1700 şi 1710. ştiinţa sacră este ştiinţa biblică despre geneza universului. pomenind numai moartea. în dorinţa eliberării de sub turci. ea amăgeşte oamenii cu splendorile sale. multă vreme inedită a fost tradusă în româneşte abia în 1928 cu titlul de Metafizica dar. 9 . Astfel. în care tradiţiile cronicarilor se îmbină cu cuceririle teoretice şi metodologice europene. pe care o avansează înţeleptul. În viziunea lui Cantemir. evoluţie. totodată. Dimitrie Cantemir întreţinând o corespondenţă cu Leibniz şi fiind ales în 1714 membru al Academiei din Berlin. pe aceeaşi direcţie filosofică. Dar norocul este nestatornic şi omul ar trebui să se gândească din timp la moartea trupului şi la nemurirea sufletului. pe care Dimitrie Cantemir a remodelat-o într-o temă a filosofiei româneşti. de altfel. Veşnic preocupat de lume şi de lucrurile ei omul nu are vreme să se gândească la propriul suflet. Cantemir fiind nevoit să fugă în Rusia cu familia şi 4000 de moldoveni (între care şi Ion Neculce). Activitatea sa ştiinţifică a fost recunoscută în Europa. îngustându-i orizontul. prima sa lucrare. hrănindu-se cu roadele ei şi neputând trăi fără suportul acesteia. Din 1695 e capuchehaie. zălog al tatălui pe lângă Înalta Poartă. Cercetare naturală a monarhiilor. o femeie de o largă cultură. punând în discuţie. Dimitrie Cantemir Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673 la Silişteni. între care viitorul preot şi diplomat rus Antioh Cantemir (1708-1744). în vreme ce cealaltă rămâne doar la suprafaţa lucrurilor. Dând expresie convingerii sale despre iminenţa căderii Imperiului Otoman. La scurt timp. primul roman românesc şi. deşi este nevoit să trăiască în lume. înlocuindu-l pe Antioh. Din punct de vedere filosofic însă. la Academia Grecească. ajungând până la urmă să stăpânească în jur de 20 de limbi. el a scris Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman. Spre a fi cu adevărat o culme a creaţiei divine el nu trebuie să urmărească averea şi mărirea. În această carte Dimitrie Cantemir şi-a propus să contureze principiile sacre care stau la baza unei astfel de cunoaşteri inefabile. care în poezia orientală înseamnă „antologie” iar în lumea turcească mai înseamnă şi adunare. cu vârstele şi petrecerile. Lumea este înşelătoare şi linguşitoare. consideră că omul e situat deasupra lumii şi se cuvine s-o nesocotească. Aceasta este o temă filosofică importantă. sfat. atât în limba română. cu preotul grec Irimie Cacavela. Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor – care reprezintă o culme a istoriografiei autohtone. lăsând deoparte toate căile obişnuite ale ştiinţei. viile. acolo nu ajunsese încă influenţa celei mai înaintate filosofii a timpului. firească. care are şi ea contraargumente destul de solide. Lumea îi înfăţişează apoi înţeleptului bogăţiile şi frumuseţile ei: cetăţile. în sensul Fizicii lui Aristotel. Toate acestea nu pot fi dispreţuite. care. După moartea tatălui. Urmează însă antiteza. moştenită deopotrivă de la filosofia anticp şi medievală. consiliu. în favoarea sa lumea invocă faptul că ea a fost creată cea dintâi de către Dumnezeu. apoi la Moscova (consilier intim al ţarului). el trebuie să privească tot ceea ce aceasta îi oferă ca la bunuri trecătoare. Se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. surprinse în dualitatea şi antinomia lor. ea este o operă de filosofie a naturii. În 1935. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi (1710) dar noul domn încheie la Lutk (1711) un tratat secret cu Petru cel Mare. astfel încât pregătirea lui Cantemir în acest domeniu a fost totuşi din start depăşită. conturarea orizontului şi formarea limbajului filosofic românesc 4. Locuieşte la Harcov. Însă armatele ruso-moldovene sunt înfrante la Stănilesti. la Constantinopol. de fapt. Antioh şi Dimitrie. cu mult înainte de apariţia oricărui microcosmos spiritual. de exemplu. este ales domn al Moldovei (1693). pe care îl prezintă în imagini pure şi esenţiale. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul. ratându-şi astfel mântuirea. resemnându-se cu norocul şi nenorocul ce-l aşteaptă. condiţii alese de învăţătură. Prima se întemeiază pe revelaţie iar cea de a doua pe intelect şi raţiune. Lucrarea. pe care el o opune ştiinţei sezitive sau profane. cu statul egal de fizică şi teologie. slavonă. cât şi în limba greacă. Mai întâi. aflaţi într-o semnificativă opoziţie. un fel de sfadă între înţelept şi lume. un filosof şi gânditor flamand care considera că se poate ajunge la cunoaşterea divinităţii în mod direct. mai ales. ceea ce este creat de Dumnezeu. S-a stins la moşia sa Dimitrievska (asezarea ii poarta numele).II. Or. dă construcţiei lucrării o forţă dramatică deosebită. în anul 1700. pe Prut (1711). dându-le de înţeles că-i poate face fericiţi prin însuşirea lor. la Iaşi. dar Poarta nu-l confirmă. Începuturile filosofiei româneşti. în limba română. Dimitrie Cantemir a fost influenţat de teosofia lui Van Helmont. punerea în antiteză a înţeleptului şi a lumii. Încă de la 25 de ani (1598) el publică. Lucrarea este scrisă ca un dialog. Dimitrie Cantemir este trimis ostatic la Constantinopol. căci tot îţi va rămâne numele ca amintire după petrecerea ta din lume. Desigur. Dimitrie Cantemir a scris Istoria ieroglifică. dacă materia produce formele de la sine. înţeleptul îşi expune poziţia sa împotriva lumii. ajunge domn şi le asigură celor doi copii. De aceea el desfăşoară o amplă polemică cu fizica aristotelică. care este reprezentată de contraargumentele lumii la aceste acuze grave ce i s-au adus. Perioada creatoare de tinereţe a lui Dimitrie Cantemir a stat sub semnul filosofiei. originalitatea. a scris în limba latină lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sacre) şi tot în latină a redactat Micul compendiu de logică generală. întorcând spatele lumii şi cultivând înţelepciunea. conforme cu adevărurile din Biblie.

esenţă şi cauză. lucru ce determină corupţia lumii. lumea. precum Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman sau Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. căci aşa ne învaţă atât raţiunea cât şi experienţa. O dată cu textul biblic. paralel cu dezvoltarea ideilor despre romanitatea limbii şi a poporului român. de la care preia o serie de noţiuni ca: mateie. divină. prin care el este ridicat şi povăţuit la cele etice. Toate lucrurile lumii reprezintă materie informată. o evoluţie a gândirii lui Cantemir. ca şi pentru Aristotel. problematicii umane în genere. ca şi despre independenţa politică a românilor. O caracteristică generală a preocupărilor lui în această direcţie este poziţia antiagnostică. Aici. prin exemple. fiind părintele acesteia. Metafizica este definită de Cantemir drept învăţătura care arată lucruri mai sus de fire iar metafizicianul drept cel care se ocupă cu ştiinţa sau cunoaşterea principiilor şi categoriilor generale ale existenţei. în ceea ce Cantemir numea „creştere” şi „descreştere”. pe care-l numeşte spirit sau blas. cele etice au drept caracteristică „socoteala sfârşitului”. ca o întindere nesfârşită. din punctul său de vedere. funcţionează de sine stătător. dar în vreme ce la Aristotel timpul este măsura mişcării. „atomism”. de cunoaştere. e socotită acum ca o comoară a disciplinelor minţii lăsată de antichitate. după legi proprii ce nu pot fi încălcate – ceea ce introduce o dimensiune deistă în concepţia lui Cantemir. De aici şi vehemenţa criticii la adresa a ceea ce el numeşte „antropolatrie”. „naştere” şi „moarte”. gândită ca un abis. Lucrurile şi fenomenele naturii se mişcă dar nu se transformă sub raportul esenţei. El combate tezele acestuia expuse în Fizica. o poziţie teoretică apropiată de cea a lui Bacon. Astfel. Cantemir se distanţează de providenţialism. Logica aristotelică. Ca şi Aristotel. Dintre toate fiinţele. ştiinţei. sinonimă cu posibilitatea omului de a cunoaşte binele şi răul. timpul este etern. „teologie profană”. Ea este expresia raporturilor politice pe care Ţările Române le aveau cu Imperiul Otoman. Deşi această schemă de evoluţie sub forma a patru monarhii este preluată din reprezentările medievale bazate pe interpretarea dată de Ieronim (sec IV) profeţiei lui Daniil. Interesele teoretice din Micul compendiu de logică pentru concepte. prima ocupându-se de fenomenele naturii iar a doua având drept obiect moravurile oamenilor. ceea ce este un semn de decădere. natura neavând scopuri pe care să le urmărească în mod conştient. după Cantemir. Dintre filosofi. substanţă. care trece pentru filosof ca „nedefinitul” sau „nedeterminatul” a creat Dumnezeu lumea. deci spaţiul este şi el un al treilea element primordial. Legitatea se manifestă în fazele evoluţiei ciclice a istoriei. existând din eternitate ca eternitate. fiind lipsită de orice fel de dimensiune. el consideră că ultima dintre ele nu acţionează în lumea fizică ci doar în sfera eticii. persană). în rest. considerând raţiunea ca o lumină naturală dată omului pentru a ajunge la adevărata înţelepciune. Obiectul metafizicii este universalul. Spre deosebire de fenomenele lumii. În viziunea lui. Cantemir înţelege materia ca substrat al lucrurilor. ideea concentrării forţelor politice pentru grăbire „descreşterii” unei anumite monarhii.Totuşi el se inspiră destul de mult din „cosmologia” greacă. natural al evoluţiei istoriei. nici măcar divinitatea. „fiul întunericului şi părintele obscurităţii pământeşti”. în contextul filosofiei istoriei dezvoltată de Cantemir. atât existenţei cât şi istoriei fiindu-le caracteristice ordinea. se retrage la cele de sus. Dimitrie Cantemirpreia de la Van Helmont şi noţiunea de arheus. realitatea şi obiectivitatea timpului sunt. Distincţia pe care el o face astfel între metafizică. În Istoria ieroglifică însă poziţia lui Cantemir faţă de Aristotel apare cu totul schimbată. monarhiile sunt fenomene particulare. de esenţă divină. trebuie să se şi schimbe iar până la urmă să moară. concrete. dacă în Sacrosanctae… el admitea cunoaşterea absolutului (a lui Dumnezeu) pe calea revelaţiei şi considera senzaţiile şi raţiunea ca mijloace imperfecte. Problematica ontologică este însă strâns legată în opera lui Cantemir de cea gnoseologică. neputând modifica elementele din care ele sunt alcătuite. căci nu mai este vorba de absolut ci de cunoaşterea celor relative. Leibniz şi Descartes. ele au o structură atomică. forţa care le menţinea sub suzeranitatea ei şi care le frâna dezvoltarea. Filosoful nu se ocupă deci de etimologia numelui ci caută însăşi fiinţa lucrurilor. Căci omul are un suflet „înţelegătoriu”. de vest (Roma. Asemenea lui Aristotel. Forma prin care se deosebesc între ele se explică prin voinţa divină iar acţiunea lor ascultă de porunca lui Dumnezeu. Cantemir consideră că timpul a precedat mişcarea. el subliniază că istoria se dezvoltă după legi obiective (în sensul deismului). mişcarea. În acest spaţiu în care apele au fost ordonate de către aer. deşi creată de Dumnezu. Pentru Cantemir. totuşi. Transpunând în ontologia istoriei ideile din ontologia generală. eficientă şi finală. Cantemir se distanţează de schema de mai sus nu numai prin rolul pe care îl conferămonarhiei nordice (Rusia). elementul anterior creaţiei a fost apa. Cantemir nu va face însă operă de filosof al naturii ci îşi va dezvolta principiile metodologice aplicându-le istoriei. căci niciodată astfel el nu va putea atinge adevărul. de natură divină. În ceea ce priveşte lucrările lui proriu-zis de istorie. dar mai ales poziţia aristotelică asupra timpului. de vreme ce mişcarea are loc în timp şi nu invers. teologice şi metafizice. ba chiar denaturate. privată de orice formă şi numită de acea „gaz de apă” sau „haos”. Aristotel nu mai este valorizat negativ ci considerat un „greu şi deplin învăţător”. aşa cum se naşte. Remarcabilă este. cu toate că timpul nu a fost creat. lăsând lumea şi omul să se mişte între bine şi rău iar pe om să încerce să cunoască prin intermediul simţurilor şi intelectului. ceea ce se explică prin interesele politice ale românilor. Astfel. şi tot ce este particular. Astfel. În tendinţa sa de a face inteligibil textul biblic al Facerii. ştiinţa profană fiind considerată ca dăunătoare. principiul lucrurilor. Cantemir admite existenţa celor patru cauze: materială. în Micul compendiu de logică el va adopta o poziţie raţionalistă. Spre deosebire de Aristotel. Dumnezeu creează lumea şi lucrurile ei în conformitate cu relatarea din Biblie. Imperiul macedonean). Desigur. fericirea şi nefericirea şi de a hotărî asupra lor. ceea ce pentru el echivalează cu „ateism”. de sud (Egiptul. despre metodologia scrierii istoriei. Astfel. Dar cele două elemente primordiale se află undeva anume. Cu toate asta. poziţia raţionalistă este completată cu unele idei de 10 . De la acest element primordial. şi filosofia trebuie să aibă două părţi. ele atestă o concepţie modernă despre cercetarea fenomenelor istorice. filosofia naturii şi etică marchează un incontestabil progres în gândirea filosofului nostru. în ontologia şi filosofia istoriei. omul este capabil să-şi altereze esenţa. astfel încât forţa universală. Rolul lui este de a reduce gazul de apă la o formă compactă şi de a separa apoi apele de sus de apele de jos. generaţia şi corupţia. Imperiul romano-german) şi de nord (Imperiul rus). incriminată în Sacrosanctae…. ţinta atacurilor lui Cantemir este mai ales Aristotel. categorii şi silogism vor fi concretizate în Istoria ieroglifică. lucrurile rămân arhetipal aceleaşi. Tot un element primordial şi la fel de nedeterminat este şi aerul. conţinutul. formală. nimeni. Cum lucrurile sunt de două tipuri: „fizice” şi „obiceinice”. dar şi prin sublinierea caracterului fizic. unde defineşte o serie de termeni logici şi le dezvăluie. este vorba şi de o schimbare a obiectului la care se raportează. Datorită condiţiilor social-economice şi politice ale Moldovei de după anul 1705. însă mişcarea atomilor este redusă de Cantemir la agregare şi dezagregare. căruia îi dă numele de esenţă. accident. Cantemir introduce problema elementelor. esenţă a fiecărui lucru introdus de Dumnezeu în el. „ştiinţă senzitivă”. În Cercetare naturală a monarhiilor el concepe istoria ca dezvoltare sub forma a patru monarhii: monarhia de est (asiro-babiloniană. evidentă chiar şi în Sacrosanctae… Există.

Astfel. la Academia din Bucureşti se predau Logica. retorică şi logică iar pe la mijlicul sec. Despre cer. De asemenea. Deşi creştin. putem spune că s-a făcut un pas înainte şi că cercuri mai largi de intelectuali au putut lua contact direct sau mijlocit cu una din figurile fundamentale ale filosofiei. Nici de data aceasta deci cultura română nu s-a orientat către cele mai reprezentative figuri ale filosofiei timpului. În aceste condiţii. Buc. încercând să transpună în limba românâ concepte până atunci străine. comentariile lui Coridaleu nu mai puteu reflecta necesităţile cultural-ştiinţifice ale ţărilor noastre.P. Coridaleu susţine teoria dublului adevăr (a celor două adevăruri). Şi aici întâlnim o evoluţie de la etica strict creştină la una cu un accentuat caracter laic.L. Pentru a ne da seama de nivelul filosofiei cu care luau contact generaţiile de intelectuali români din sec. la destinul omului. care se transmite din generaţie în generaţie. Cluj. 3.. curentul luminist a găsit ecouri 11 . Dimitrie Cantemir. carieră universală. O istorie a filosofiei româneşti. Al. Buc.P. 4. Vol. Ed. filosoful socotea că omul nu se naşte nici bun nici rău. al XVIII-lea. Multă vreme cei care l-au urmat nici măcar nu l-au egalat. opera lui Dimitrie Cantemir a fost doar parţial cunoscută în sec. Astfel. Cantemir a fost primul intelectual român care a reuşit să dea gândurilor sale o formă autentic filosofică.D. ceea ce a cântărit greu în sens negativ în procesul de formare a filosofiei şi chiar a culturii române. unul dintre rectorii Academiei Patriarhiei din Constantinopol. ce veneau în sprijinul aspiraţiilor naţionale ale poporului român. astfel încât învăţământul realizat după manualele lui a avut meritul de a fi arătat şi existenţa unei alte posibilităţi de concepere şi explicare a lumii decât cea teologică. ele provenind din materia eternă. 1996 Gh. Astfel. BIBLIOGRAFIE 1. cursurile acesteia au fost reduse la filosofie. I. care. filosofia din Ţările Române a fost practicată numai în cadrul învăţământului din Academiile domneşti din Iaşi şi Bucureşti. de a face bine şi de a învinge vitregiile vieţii. XVIII şi Despre suflet. Istoria ieroglifică. care încerca să-şi susţină dogmele prin recursul la autoritatea stagiritului. înfiinţată în sec. Deşi nu a fost foarte original. Cazan. la noi au circulat doar Divanul… şi Hronicul…. ca şi critica scolasticii latine medievale. În viziunea lui. de exemplu. 1969 Dimitrie Cantemir. Dacă în Occidentul Europei a fost larg comentată Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman iar Descrierea Moldovei a făcut. Biblioteca Apostrof. în aceeaşi măsură de faptul că e. prezente mai ales în primele lucrări. plasându-se pe poziţia unui Dumnezeu primmotor cauză finală. XVIII de către Alexandru Ipsilanti. dând prioritate ştiinţelor naturii în opera lui Aristotel. 1965 *** Istoria filosofiei româneşti. cel mai cunoscut reprezentant al ei a fost Pietro Pomponazzi. răul moral se explică prin condiţiile vieţii sociale. preluând idei deja depăşite de mersul gândirii filosofice. La acest lucru au contribuit deopotrivă destinul domnului cărturar cât şi nivelul general scăzut de dezvoltare a societăţii româneşti. Fizica.. În Istoria ieroglifică. În ansamblu însă. Totuşi. E. înfiinţate în Ţara Românească la sf. Astfel. Despre naştere şi pieire. XVIII trebuie să spunem că Teofil Coridaleu era un aristotelician apropiat de aristotelismul Şcolii de la Padova. când manuscrisele filosofice circulau într-un număr restrâns şi mai ales în medii monahale. Baza învăţământului filosofic o constituiau aici manualele de filosofie şi comentariile la opera lui aristotel ale lui Teofil Coridaleu (15701646). care va continua apoi până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a sec. ediţia a II-a. iar asta numai după 1770. Despre suflet şi Metafizica. al XVIII-lea în Ţările Române. ideilor despre liberul arbitru. Pe de altă parte. el admitea ideea păcatului strămoşesc. Buc. 2. 1985 Ion Ianoşi. inclusiv în cea referitoare la nemurirea sufletului. menţionând că omul este luminat nu numai prin „harul credinţei” ci şi prin „lumina pură a intelectului natural”. Astfel.factură empirist-senzualistă. a inaugurat procesul de formare a limbajului filosofic românesc. al XVIII-lea dar mai ales în sec. etică şi fizică. Despre cer. Practic. el scrie că toată ştiinţa din povaţa simţurilor se află. deosebind două tipuri de conştiinţă (conştiinţa propriu-zisă şi cunoaşterea morală) Cantemir sublinia că judecata morală se defineşte prin observarea faptelor. explicabile prin preocuparea lui pentru problemele vieţii social-politice. Fizica. le adaugă ulterior idei noi. al xix-lea. 5. Ele erau depăşite de spiritul vremii şi au constituit chiar o piedică pentru libera dezvoltare a gândirii. Dar cu toate că îşi manifesta încrederea în om.. capătă forme diferite. iar în Scrisoare despre conştiinţă.. după Cantemir. capabilă însă să înfrângă vijeliile. care se confrunta cu alte necesităţi decât cele ale exegezei textului aristotelic.. Un loc deosebit l-au avut în sfera preocupărilor lui Cantemir problemele de etică. în capacitatea sa de a se perfecţiona. Deşi influenţa operei lui Cantemir va fi astfel considerabilă spre sf. omul este comparat cu o trestie firavă. inexistenţa unei continuităţi imediate a ideilor şi preocupărilor sale filosofice a întărziat cu mai bine de o jumătate de secol dezvoltarea filosofiei româneşti originale. 1984 5. Aspecte filosofice în cultura română din secolul al XVIII-ea şi începutul secolului al XIX-lea Cu toată vastitatea şi importanţa ei. Istoria filosofiei româneşti. Retorica. care promova idei înnoitoare. atotştiutor şi omniprezent. Editura pentru Literatură. predestinaţie. E. Unul dintre meritele importante ale lui Coridaleu a fost susţinerea principiului separării filosofiei de teologie. Dar importanţa lui excepţională în filosofia română este dată. la rândul ei. XIII şi având o orientare averroistă. sec. În comentariile sale. XVIII intelectualii din sud-estul Europei erau tot mai înclinaţi spre cunoaşterea culturii occidentale. Academiei. faţă de epocile anterioare. neoaristotelismul a fost important pentru atmosfera filosofică de la noi. el a negat existenţa unui Dumnezeu personal. Coridaleu promova teoria aristotelică conform căreia lucrurile sublunare se datorează unor cauze naturale. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea. Despre naştere şi pieire. Metafizica. asemenea empiriştilor. sec. la miracol. sec. în mişcarea ei. Coridaleu a intrat în conflict cu teologia în aproape toate tezele fundamentale ale ei. Prin reorganizarea Academiei de la Bucureşti la sf. De remarcat este că toate cursurile se făceau în limba greacă. al XVII-lea iar în Moldova la începutul sec. neexistând comentarii pertinente ale marilor filosofi. nu se poate contesta forţa sa creatoare în acest domeniu. La Academia din Iaşi s-au predat la început cursuri de gramatică. creând o disponibilitate de gândire a lumii şi o familiarizare cu opera lui Aristotel.

filosofia practică are ca subdiviziuni: filosofia practică propriu-zisă. Galiei sau Newton. De asemenea. iluminismul s-a afirmat în cadrul lor diferenţiat. nepot al lui Inochentie Micu. Gheorghe Şincai (în prima parte a activităţii sale) şi orientarea radicală. criticându-se deschis exploatarea feudală. el a tradus în limba română o serie de lucrări ale filosofului Friedrich Christian Baumeister. însă pregăteşte abstracţia filosofică. situându-se pe poziţia newtoniană. secuii.d. Traducerile lui înseamnă. etica (ne învaţă legile bunei cuviiţe) şi politica (ne învaţă legile omeniei). Cu un deosebit simţ al limbii române. critica ordinii de drept şi a ordinii economice feudale. luminismul românesc nu a fost o simplă preluare şi o imitaţie a luminismului european ci o mişcare cu particularităţi specifice. cerând abolirea acesteia. pe care s-a format ca urmaş al romanilor. saşii. „câţimea” sau măsura lucrurilor. Folosind argumente din dreptul feudal dar invocând şi dreptul natural. pe care le folosim şi astăzi. Cea mai înaltă dintre toate este ontologia. promovarea filosofiei raţionaliste. Pentru asta Micu porneşte de la distincţia dintre cunoaşterea de tip istoric. care este „ştiinţa însului preste tot sau încât este îns”. pentru dezvoltarea culturii naţionale. În prima sa etapă. cunoaşterea de tip filosofic şi cea de tip matematic. cu o bogată cultură. aducându-şi cea mai mare contribuţie la avuţia ţării. adică la cauza esenţială. De aceea Învăţătura metafizicii este în bună măsură o cercetare ontologică. a dreptului natural şi a egalităţii oamenilor. Cunoscător al limbilor clasice. căci simţurile noastre nu ne oferă suficiente sau chiar deloc temeiuri pentru a arăta. Paul Iorgovici şi Ion Monorai. Deşi nu a dezvoltat o concepţie originală. Cunoaşterea istorică este cunoaşterea faptelor. ceea ce arată că voia să instituie filosofia ca domeniu distinct al culturii şi ca disciplină de gândire în societatea românească. cât şi de cea filosofică. Astfel. filosofia nefiind altceva decât efortul de a cunoaşte suficiente cauze ale lucrurilor. ea întemeiază şi cunoaşterea noastră deci reprezintă baza tuturor ştiinţelor. El s-a străduit în diverse lucrări să dovedească istoric. La rândul său.şi printre românii din cele trei ţări. Ion Budai-Deleanu. Alegera lui Micu se îndreaptă astfel către o filosofie sistematizată.m. în spiritul de dreptate al absolutismului „luminat”. care a pus în mare măsură bazele culturii române moderne. de orientare wolffiană. Primul reprezentant de seamă al luminismului transilvan şi cel care a arătat cea mai mare înclinaţie pentru filosofie a fost Samuil Micu (1745-1806). Ultima se referă la aspectul cantitativ. Legile firii. lui Samuil Micu nu i se poate contesta o contribuţie fundamentală la popularizarea filosofiei luministe şi a raţionalismului. de exemplu. În lipsa celui din urmă multe dintre adevărurile pe care ne învaţă filosofia sau teologia nu vor mai putea fi demonstrate. dreptul firii (care învaţă legile dreptăţii). XVIII. Loghica. prin încrederea în reformele „de sus”. etica şi politica. se promovează idei apropiate de democratismul revoluţionar. În pregătirea luminismului ardelean un rol important l-a avut episcopul „unit” Inochentie Micu (1692-1768). Formaţi aproape toţi la şcoli teologice şi pregătiţi pentru o carieră confesională. Locke. Şcoala Ardeleană s-a definit printr-o anumită exagerare a latinismului istoric şi filologic. Cronologic. latinitatea şi continuitatea românilor în Dacia. să participe la guvernare iar naţiunea română să fie socotită a patra naţiune în stat. se conturează o anume imagine despre sfera filosofiei. ea nu poate ajunge la pricină. pricină (cauză). răspândirea ştiinţei şi culturii în rândul maselor. nu forţată. o adaptare şi prelucrare a ideilor într-o manieră proprie. Drepturile românilor trebuiau respectate pentru că ei reprezentau majoritatea populaţiei. preoţii fiind trataţi în mod abuziv. În cadrul lor. contribuind şi la dezvoltarea gândirii filosofice. trebuinţă. în acelaşi timp. tot şi parte. luministe. spaţiu. critica superstiţiilor scrierea istoriei poporului român. poporul român se află în Transilvania în ţara lui. pentru Samuil Micu sapţiul este ceva distinct de lucruri. Totodată. Şcoala Ardeleană s-a caracterizat prin analiza amplă şi soluţionarea progresistă a celor mai importante probleme ale vremii: lupta românilor pentru drepturi şi libertăţi politice. Filosofia teroretică include: ontologia. din punct de vedere al poziţiei sociale. el a ştiut s-o adapteze conceptelor celor mai abstracte. neîns (nonexistenţă). în Ţara Românească el a fost reprezentat de personalităţi ca Gheorghe Lazăr sau Ion Heliade Rădulescu iar în Moldova reprezentantul său cel mai de seamă a fost Gheorghe Asachi. Petru Maior. În această calitate. pentru el cultura rămâne cel mai important mijloc de ridicare a poporului. În plus. aflată în contact nemijlocit cu Occidentul Europei. deputat în Dieta Transilvaniei. dezvoltarea învăţământului în limba română. În cursul evoluţiei Şcolii Ardelene s-au conturat două orientări: orientarea moderată. în ciuda promisiunilor de înlesniri pentru a îmbrăţişa religia catolică. De asemenea. ş. cosmologia. fiind preocupată de concepte ca îns (existenţă). întâmplare. reprezentată de Samuil Micu. teologia. declanşată din momentul în care s-a văzut că libertatea nu va fi niciodată acordată de cei puternici ci cucerită de popor prin luptă. El a arătat că. contemplativă („privitoare cu mintea”) şi filosofia practică. figură importantă a românilor transilvăneni. egală cu maghiarii. adică „lucrătoare” asupra faptelor şi obiceiurilor umane. Date fiind condiţiile specifice din Transilvania şi celelalte două ţări române. el condamnă iobăgia şi. Învăţătura metafizicii. a apărut mai întâi cel din Transilvania. Totuşi. Ca mişcare ideologică naţională luministă. el a ştiut să păstreze plasticitatea construcţiilor gramaticale. ai cărei reprezentanţi au fost Gheorghe Şincai (în prima parte a activităţii). desfiinţarea iobăgiei pe pământul regesc şi dreptul la liberă mutare a iobagilor. Prin urmare. Totuşi. Samuil Micu este deschis şi influenţelor lui Bacon. Sfera filosofiei se împarte mai întâi în două mari părţi: filosofia teoretică. Potrivit lui Micu. Inochentie Micu a cerut ca reprezentanţii românilor să fie primiţi în dieta Transilvaniei. luminiştii ardeleni s-au pus în slujba idealurilor româneşti şi au urmărit ridicarea românilor din situaţia de toleraţi la statutul de cea de a patra naţiune din Transilvania. el se distanţează de înţelegerea definiţiei leibnizo-wolffiană a spaţiului. folosindu-se pentru asta atât de demonstraţia istorică şi filologică. Expresia directă a luminismului transilvan a constituit-o Şcoala Ardeleană. psihologia. nici măcar clerul românesc greco-catolic nu se bucură de libertatea pe care o are cel romano-catolic. Astfel. că există Dumnezeu. două sunt începuturile sau temeiurile cunoaşterii umane: „începutul zicerii împotrivă” (principiul noncontradicţiei) şi „începutul pricinei destule” (principiul raţiunii suficiente). la sf. fiind receptacolul acestora. Inochentie cerea un tratament demn pentru locuitorii. precum şi un efort de creaţie a unui amplu limbaj al filosofiei în expresie românească. În cea de a doua etapă. A filosofiei cei lucrătoare. care evidenţia latinitatea şi continuitatea poporului român pe aceste meleaguri. Or. lingvistic şi juridic. exact ca şi ţăranii români. sec. el arătându-se un cunoscător al fizicii galileo-newtoniene şi afirmând că nu ne putem nimic închipui dacă mai întâi nu am experimentat cu simţurile. Aplecată asupra individului. la dezvoltarea liberei gândiri şi la cristalizarea unei terminologii filosofice adecvate. făcând ca exprimarea filosofică să fie firească. 12 .a. În acelaşi timp Samuil Micu a desfăşurat şi o remarcabilă activitate ca militant al mişcării de emancipare naţională şi de luminare a maselor. găsind de multe ori noţiuni echivalente extrem de potrivite. Samuil Micu publică.

parodică. e-adevărat. Ţiganiada. Împărtăşind o concepţie idealistă despre istorie. scriind şi un catehism. ceea ce atestă mai buna familiarizare a intelectualităţii româneşti cu filosofia epocii. Buc. Convins şi el că prin cultură se poate ridic astarea poporului. generaţia care a pregătit ideologic revoluţia de la 1848 realizează o conştiinţă superioară despre organizarea şi mijloacele dezvoltării culturii. Ed. Argumentele sale au fost în special de natură lingvistică.. Neconvenţional.P. în care rolul hotărâtor revenea personalităţilor. a contribuit la popularizarea ştiinţei veacului şi înlăturarea superstiţiilor. Gazeta de Transilvania. Al. E. Rousseau. au înţeles că dezvoltarea şi răspândirea valorilor spirituale pot căpăta o însemnătate naţională numai în condiţiile existenţei unei prese româneşti. Gheorghe Şincai nu a văzut căile reale de abolire a ei. Istoria filosofiei româneşti.a. traducând lucrări ştiinţifice şi participând astfel la procesul de creare a terminologiei ştiinţifice româneşti. Convins că numai prin reforme se poate ameliora soarta populaţiei. scolastica. 1988 3. bisericii. a elaborat manuale şi a predat o serie de discipline. Punând faţă în faţă monarhia. XIX au circulat în ţările române. cu un program 13 . I. arătându-se ostil. asudătorul plugar şi el poate afla ce înlesneşte Gh.. ediţia a II-a. Voltaire. arătând discrepanţa între ceea ce se propovăduia de la amvon şi practicile reale. În Moldova. totodată. de popularizarea ştiinţei şi de propagarea culturii. Asachi. De asemenea. această generaţie a procedat cu înţelepciune şi măsură la durarea faptelor culturale şi. marcată de evenimente şi procese calitative care vor conduce la pregătirea şi declanşarea revoluţiei de la 1848. inginer.. începând cu deceniul al treilea cultura română intră într-o nouă fază a dezvoltării sale. în care se afirmă egalitatea tuturora şi se asigură demnitatea umană. opere ale lui Montesquieu. religia şi biserica. la instaurarea unor direcţii novatoare în cultura şi gândirea filosofică românească. care vine din Transilvania să predea la Şcoala Sfântul Sava şi organizează învăţământul în limba română. dovedind latinitatea poporului român şi continuitatea lui pe teritiriul Transilvaniei. Ed. Asachi va scoate în iunie 1829 Albina românească. Fără a atinge nivelul criticii sociale şi valoarea ideilor politice ale lui Gheorghe Şincai. la sf. XIX. Paideia. *** Istoria filosofiei româneşti. Buc. XVIII şi începutul sec. Lazăr şi Gh. Sub influenţa ideilor iluministe şi prin participarea. continuator al operei lui Samuil Micu a fost Gheorghe Şincai (1754-1816). În Ţara Românească luminismul este legat în special de numele lui Gheorghe Lazăr (1779-1823). Ion Ianoşi. „liniştitul literat şi filozof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii. pe care o concepea ca factor de iradiere „a învăţăturii" 2 .Unul dintre colaboratorii şi. pe care-1 concepe ca loc „unde politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutări şi se adîncează în gândirile şi combinările sale". Wolff. De asemenea el a susţinut că românii din cele trei principate nu se vor putea realiza ca naţiune decât prin unirea lor. Într-o formă. Lazăr şi Gh. democraţia şi forme eclectice ale acestora. A predat logica şi metafizica după lucrările lui Kant. inimă şi literatură. el optează pentru republica democratică. Buc. sec. unii dintre ei cu studii la universităţile din Germania sau Franţa. Minerva. Crescută la şcolile înfiinţate de Gh. Condillac. editează o gramatică latină-română. precum Istoria pentru începuturile românilor în Dacia dovezile privind latinitatea poporului român şi continuitatea lui. El a tradus o serie de lucrări cu caracter luminist. în timp. Vol. printre care şi filosofia. Asachi. luministul considera că moartea împăratului Iosif al II-lea a frânat procesul de înlăturare a iobăgiei. Academiei. Acestea au foat argumentele sale pentru susţinerea drepturilor politice şi sociale ale românilor transilvăneni. la Braşov. clerului superior. Curierul românesc. în apri lie 1829. H. Scrieri filosofice. în atmosferă de redeşteptare naţională. 1996 2. care să pătrundă în mediile sociale cele mai diverse. Condamnând iobăgia ca un sistem perimat.. În lucrarea de tineteţe Procanon luministul critică dogma infailibilităţii Papei. noua generaţie se lansează cu înfrigurare în construcţia culturalideologică. a chiar unora dintre iluminişti. în genere. 1984 6. el a înfiinţat peste 300 de şcoli populare româneşti. *** Antologie de filosofie românească. Buc. ş. el a expus şi analizat diverse doctrine ale puterii politice care circulau în epocă. Cluj. 1996 5. anarhia. I. Ed. Biblioteca Apostrof. Samuil Micu. prin ele.. O critică viguroasă a făcut. În lucrarea Chronica românilor şi a mai multor neamuri. 1985 4. Grăbită sub imperativele şi contradicţiile societăţii româneşti să dezvolte spiritul modern şi să făurească o cultură nouă. Elevii lui Gh. arhitect şi doctor în filosofie. despre filosofia românească. Fără preocupări filosofice de anvergura lui Micu. adresându-se „neamului” îl îndemna la neîncredere în cei ce promit lumea de dincolo răpindu-le oamenilor bunurile pământeşti. 2002 6. Ed. fapt ce marchează un prim contact al culturii române cu filosofia criticistă. timp de 34 de ani. fie în original fie în traduceri iniţial în greacă apoi în română. el a fost totuşi doctor în filosofie şi teologie la Roma.. El visa la o biserică universală în care să lipsească practicile specifice acestuia. Gheorghe Asachi (1778-1869). în lucrarea sa fundamentală. Petru Maior (1760-1821) a completat prin lucrările sale. amplificată de revoluţia de la 1821. O istorie a filosofiei româneşti. îndrăzneţul şi neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însă povăţuindu-se şi din nenorocirile şi gre-şalele altor războinici.. Rădulescu creează. el se remarcă printr-un deosebit spirit critic în selecţia şi evaluarea izvoarelor istorice. pentru care a studiat mai multe mii de autori.D. Ion Budai-Dealeanu (1760-1820) a criticat. Dedicându-se dezvoltării învăţământului şi educaţiei. Cazan. cu suplimentul Foae pentru minte. Fontenelle. două abecedare şi o artmetică. Filosofia paşoptiştilor Deşi idealurile luministe au continuat să călăuzească ideile intelectualităţii române în tot sec. I. Cu o viziune programatică modernă. George Bariţ a editat în anul 1838. el a fost ostil răscoalei din 1784 condusă de Horea. Şt. în schimb. republica. s-a ocupat de organizarea învăţământului în limba română. Vol. BIBLIOGRAFIE 1. Gheorghe Vlăduţescu. Gh.

o deosebire tranşantă între ele nu există. prin programele lor. a unei problematici vaste. unde ia parte. S-a născut la Bucureşti. cum a fost Societatea medico-istorică naturale în principatul Moldovei (1834). în viziunea lui Bălcescu. nota în Filosof ia socială. În presa timpului au fost abordate probleme vitale ale istoriei şi cul turii românilor. se va angaja într-o pasionată activitate ştiinţifică şi revoluţionară. 14 . la rîndul lor. ea se îndreaptă spre pământ şi uneşte pe om cu creaţia. Cîmpineanu). Pentru Bălcescu factorul determinant al lumii şi al istoriei este Providenţa. Libertatea şi egalitatea sunt. ci se influenţează reciproc. Bălcescu introduce o serie de noţiuni politice preluate din ideologia revoluţiei franceze de la 1789. Bălcescu a fost inspirată din Cantu. în lucrările concepţie înaintată despre societate şi despre ştiinţa istoriei. el se apropie. Tot aici a învăţat filosofia cu Eftimie Murgu. care. Altele. După ce în anul 1840 înfiinţase Dacia literară. va contribui decisiv. Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri (1844). suflet. Societatea Filarmonica (1833. ale cărei laturi esenţiale au fost împroprietărirea ţăranilor. ocupîndu-se de instruirea culturală a subordonaţilor. ştiinţifice şi politice. publicarea de documente istorice. El nu a dat o teorie generală despre existenţă şi nici n-a încercat un discurs teoretic despre categorii filosofice. iar de aici bolnav. Trecutul şi prezentul (1851). Unele dintre societăţile înfiinţate. Bălcescu şi August Treboniu-Laurian au înfiinţat Magazin istoric pentru Dacia (1845). împreună cu Mitică Filipescu. sentimentul frumosului şi sentimentul infinitului. împreună cu Ghica. Marin Sergiescu-Naţionalu şi Telegescu la complotul împotriva lui Ghica. Înţelegerea dă ideile ce vin din simţuri. a militat cu fervoare pentru realizarea unităţii forţelor revoluţionare române şi maghiare. semnificative pentru orizonturile filosofiei sociale ale democratului revoluţionar sunt Puterea armată ŞI arta militară de la întemeierea Principatului Valăhiei până acum (1844). Bălcescu a dezvoltat. contribuind. In acelaşi spirit. Filosofia socială. Eliberat din temniţă. la desfăşurarea revoluţiei din Muntenia . care separa până la ruptură absolută „înţelegerea" de „suflet" şi spiritul de materie. Izvorâtă din cunoaşterea profundă a istoriei ţării şi a realităţilor social-economice şi politice europene şi româneşti. N. la Palermc. P.şi la raportul dintre materie şi spirit. critica ignoranţei şi a supersti ţiilor. la revoluţie. în fond. tradusă după 1848 de Bălcescu după Manuel republicam :de l'homme et du citoyen al lui Charles Renouvier. Reforma socială la români (1850). şi spiritul ce compun omul sunt strâns unite. în Filosofia socială. Figura centrală a revoluţiei din anul 1848 în Ţările Române. în care istoria era considerată ca „Cea din-tîi carte a unei naţii". luptând pe baricade. Filosofia socială a lui N. „datorită căruia suntem mai industrioşi decât albinele. unei problematici filosofice referitoare la înţelegere. După absolvirea liceului intră în armată ca iuncher. ca şi într-o lucrare. statul moral.asemănător revistelor scoase de I. Eftimie Murgu. Bălcescu au fost expuse în lucrări de istorie socială şi politică.revoluţionare româneşti. Ideile de filosofie socială dezvoltate de N. în urma înăbuşirii mişcării revo luţionare din Transilvania a fost nevoit să emigreze la Paris. Mersul revoluţiei în istoria românilor (1850). Bălcescu nu s-a ocupat cu predilecţie de probleme filosofice generale. ideea lui Dumnezeu. Propăşirea (1844. iar statui moral era înţeles de el ca statul politic în care sunt asigurate libertatea poporului şi egalitatea în drepturi. ori în unele studii de analiză globală a fenomenului revoluţionar românesc de la 1848. de aceea. de interesul gânditorului pentru desluşirea sensului existenţei poporului român. de romantismul german. formulate în Prospect la Magazin istoric pentru Dacia (1845). O singură dată în activitatea sa. după care Nordul va civiliza Orientul. în anul 1840. a plecat în Italia. He-liade Rădulescu şi Gh. El credea. Asachi. Probleme de filosofie socială sunt. cum spunea el însuşi. de un anume deism în conceperea căilor şi mijloacelor de realizare a umanităţii ca umanitate. mulţumindu-se cu cele văzute şi menţinîndu-se în finit. Condiţia dezvoltării morale a individului era. N. fiind unul dintre întemeietorii asociaţiei Frăţia şi ai revistei Magazin istoric pentru Dacia. Bălcescu aprecia că materia. Alecsandri). a datorinţei. au favorizat răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul ştiinţelor naturii. A făcut studiile la Liceul „Sf. între aceste lucrări. C. Opera lui N. Spre deosebire însă de AimeMartin. dar poate că cea mai însemnată contribuţie a presei a stat în preocuparea pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale şi introducerea spiritului critic în istorie. la pregătirea şi de clanşarea revoluţiei. de asemenea. opunîndu-se viziunii de factură hegeliană a lui Aime-Martin. Î n viziunea sa istoria. pe această cale indirectă. a încercat să răspundă unor probleme de filosofie psihologică şi de filosofie socială. ilustrirâd o pasiune aparte pentru istorie. Frăţia (organizată în anul 1843 de Ion Ghica. un filosof francez. ia parte. militară şi economică. pentru că în determinările mai precise ale binelui. datorită iniţiativei lui Heliade şi I. în valoarea de adevăr a ideii nemuririi sufletului şi a păstrării personalităţii omeneşti şi după moarte. ideile morale. în spirit democrat-revoluţionar. îl vor obliga pentru toată viaţa. artă. întors în ţară. e nemuritor. Conştientă că are de îndeplinit o misiune naţională. deci viaţa empirică a oamenilor. deci ideea frumosului. despre scopul societăţii. că vremea cuceririlor a trecut iar nădejdea civilizaţiei popoarelor stă în relaţiile comerciale şi de idei dintre naţiuni. N. se implică şi în organizarea unor asociaţii sau societăţi literare. cu dorul ţării pe care nu o mai văzuse din 1848. Influenţat de Aime-Martin. Dar ideile generale ale acestei filosofii au fost generate. cumva mesianică. ceea ce avea să se repercuteze şi asupra gândirii filosofice a vremii. După înfrîngerea revoluţiei din Ţara Românească. a fost Nicolae Bălcescu (1819-1852). Filosofia socială (1846). Perspectiva nu este una moralistă. prin cei mai de seamă reprezentanţi ai săi. Bălcescu a fost expresia desăvârşită a gândirii democra. de asemenea. ale căror scopuri erau dezvoltarea literaturii "originale şi cercetarea istoriei trecute a românilor. care avea să poarte denumirea de Foaie ştiinţifică şi literară. Balş şi V. Tânăr încă. Mazzini şi. omenirea înaintând neîncetat spre ţinta arătată de Dumnezeu. totuşi. În timpul revoluţiei Bălcescu a desfăşurat o amplă activitate pentru mobilizarea maselor la obiectivarea idealurilor revoluţionare şi a făcut parte din guvernul revoluţionar de la 1848. binele sau progresul neîncetat al omenirii în aşezarea unor structuri so cialo care să permită apropierea omenirii de „ţinta sa finală" şi practicarea nestînjenită de către om a binelui. Sensul general al istoriei este. Kogălniceanu a făcut să apară Arhiva românească (1841). ştiinţă. Este arestat şi condamnat la doi ani închisoare. generaţia paşoptistă. relaţiile dintre ei şi formele acestor relaţii sunt singurele mijloace prin care omul are posibilitatea alegerii între bine şi rău. a binelui. Sufletul (anima sau inima) însă caută pe cele nevăzute şi se odihneşte în infinit. mai cruzi decât tigrii”. lui i se datorează sentimentul moral. Sava". În anul 1848 se afla la Paris. Bălcescu. redeşteptarea conştiinţei naţionale. Manualul hunului român. M. în latura lor fundamentală. Dar chiar din anul 1846. Tell) au avut un pronunţat caracter ideologico-politic antifeudal şi democratic. ca şi de aprofundarea experienţei revoluţiei române de la 1848. creaţia teoretică a lui Bălcescu se caracterizează prin abordarea realistă şi critică. Cu toate că Bălcescu împărtăşea încă o viziune. S-a stins din viaţă în anul 1852. statul şi formele lui. Bălcescu definea înţelegerea ca „instinctul animalelor la gradul cel mai înalt”.

adevărul. al obiceiurilor şi al chipului de viaţă. Orice alt tip de dualitate în care termenii nu sunt unul activ. armonici. nu şi determinată de revoluţiile europene. care socotesc că principiile sunt două şi sunt opuse. şi forma concretă pe care o iau într-una sau alta din perioadele istorice. prin urmare. instrumente oarbe în mina lui Dumnezeu. că rolul hotărâtor al maselor derivă din pozitia lor în activitatea productivă. Libertate-Fatalitate. H. din punct d e vedere al gânditorului.. După 1848 lucrările în care Ion Heliade Rădulescu expune o concepţie filosofică au fost Historia critică universală şi. de cele mai multe ori nesemnificative. Un alt revoluţionar care s-a ocupat cu filosofia a fost Ion Heliade Rădulescu (1802-1872. deoarece primul termen arată o existenţă iar al doilea termen este negativ. Încheiere la cele zise (1842). Bălcescu a înţeles istoria societăţii şi ca rezultat al activităţii maselor populare. Constituirea istoriei ca ştiinţă implică în mod obligatoriu. N. ci opuşi. ceea ce însemna. iar pentru I. motorul dezvoltării vieţii istorice îl constituie. Poeziile şi tradiţiile populare . Drept-Datorie. Bălcescu a exprimat cea mai avansată concepţie despre rolul maselor în istorie. În astfel de dualităţi. 5. Legile şi actele oficiale . ele nu sunt numai sursa dezvoltării. transformîndu-se unele în alt ele.). „baza oricărei creaţiuni”. Guvern-Popor. evanghelice dar principala lui contribuţie a fost teoria echilibrului între antiteze sau trinitarismul. Echilibru între antiteze (1859-1869). Spirit universal-Materie universală. „adică o nefiinţă. la limită. unde egalitatea nu domneşte. aşadar. ceea ce însemna. Bălcescu. Reconstituirea istoriei reale a oamenilor necesită o metodologie în cadrul căreia Băl cescu a pus un accent aparte pe relevarea rolului izvoarelor şi al atitudinii istoricului faţă de ele. Rădulescu despre armonia sau sinteza contrariilor porneşte de la ideea după care unitatea nu poate fi simplă. Balcescu sublinia. Scrierile care zugrăvesc obiceiurile private. şi concepţiei s a l e despre ştiinţa istoriei un sens militant. Bălcescu a fost astfel un antifatalist. Misiunea istoriei este apropierea omului de Dumnezeu. Bălcescu şi-a exprimat convingerea că num ai prin lupta poporului se poale dobândi independenţa mult visată. O dualitate adevărată are. Heliade a publicat încă din tinereţe câteva lucrări de filosofie. Considerând istoria ca cea dintâi carte naţiuni. cu necesitate. în viziunea sa. De pe această platformă progresistă el a teoretizat dreptul maselor la revoluţie. Cald-Frig) sunt astfel. comerţului. ele sunt identificate cu viaţa însăşi. de asemenea. evenimenţialismul şi cronologimul limitează obiectul istoric la zone înguste ale acestuia. fie de motor. se cuprinde în cinci feluri de documente : 1. care recunosc şi cred un sin gur principiu ca început al tuturor şi principiul lor este monada sau unitatea simplăşi pe cele dualiste. mai ales. a factualismului şi a evenimenţialismului. astfel. Pentru opinie (1841). cum credeau unitariştii. iar altul pasiv sau nu sunt corelativi. căci u nde poporul nu e liber. El a tradus. spirit critic sau. prin urmare. dintre care cele mai importante sunt : Pentru materialism (1832). în principal. Cercetarea izvoarelor enumerate presupune. Progres-Conservaţie. apropierea omului de absolut sau de perfecţiune. ale cărui lecţii de filosofie kantiană le-a audiat. termenii ei trebuie să fie diferiţi. în luptă. cu proprie tăţi care nu se suprapun. o concepţie deci despre opoziţia contrariilor. lupta are doar un rol destructiv şi tocmai de aceea i s-a părut monstruoasă. depăşirea empirismului. Câteva cugetări asupra educaţiei publice (1839). de asemenea. sublinia ei. fie dualităţi monstruoase. Dualităţile himerice (Fiinţă-Nimic. Inscripţiile şi monumentele . dau sens şi natură specifică anumitor epoci sau perioade sociale.gândite de democratul revoluţionar ca temeliile vieţii. distingerea adevărului de fals. de aceea. El sesizează că în dezvoltarea popoarelor gândirea teoretică are un rol fie de frână. Analizînd detaliat desfăşurarea procesului revoluţionar de la 1848 din Ţările Române. dualităţile . care preda empirismul lui Condillac. ci şi cele care. adică trinitară. nici că ar exista două principii. iar nu dintr-un termen pozitiv şi altul negativ sau din doi termeni de aceeaşi natură. nimic” . Suflet-Corp. Aceste dualităţi sunt definite de gânditor cu expresia de dualităţi naturale. Rădulescu le-a opus o concepţie în care ideea universalităţii contradicţiei se vrea îmbinată cu pacea între termenii duali. de unde şi tentativa de a descoperi adevărata concepţie care poate sluji progresului omenirii. în sensul că nu sunt şi nu pot fi creatoare. 15 . cauzaele ei fiind cele „optsprezece veacuri de trude. că ele corespund . o lipsă. „Istoria noastră. valabi le pentru perioade istorice diferite. Profesor-Elev.monstruoase sunt realităţi care se compun din doi termeni pozitivi dar de aceeaşi natură (doi domni la acelaşi tron etc). care nu sunt. în stare să faciliteze toate reformele politice şi social de care are nevoie poporul. dar şi corelativi. a „echilibrului între antiteze”. Heliade Rădulescu au existat idei ilumi niste. Realist. dar nu orice dualitate este o unitate compusă adevărată şi. fiind alcătuită dintr-un termen sau din doi termeni pozitivi. sunt fie dualităţi himerice. Unitarismului şi dualismului I. Atât dualităţile himerice cât şi cele monstruoase nu produc. singurul în stare să contribuie la educaţia maselor în spiritul respectului faţă de patrie şi al angajării pentru propăşirea ei. patriotic şi democrat revoluţionar. Bălcescu a dezvoltat şi o concepţie modernă despre obiectul şi metodologia ştiinţei istoriei. În viziunea lui Bălcescu contradicţiile au un caracter dinamic. prin urmare. audient. O unitate compusă este o dualitate. cronologia singură nu este nici ea suficientă pentru a face ştiinţa istorici şi aceasta întrucât empirismul. dreptate şl egalitate. lupta de clasă. Principala datorie a istoricului este. la rândul său. Bălcescu. Concepută ca transformaţie datorită luptei dintre contrarii. El a distins între existenţa unor contradicţii un caracter general. Direcţia critică a vizat doctrinele unitare. acolo nu e viaţă. În contextul mişcării ideologice de la 1848. În gândirea filosofică a lui I. simpatici. termenii sunt nu numai pozitivi şi de natură diferită (Timpul-Spaţiul. Bălcescu a dat. Cronicile care cuprind faptele generale . factualismul. simpatetici. H. cu propriile sale cuvinte. al luptei lor pentru libertate. care se rezolvă în armonia lor. paraleli. antinomici. Teoria echilibrului între antiteze are un sens critic şi un altul pe care I. arătând că revoluţia română de la 1848 a fost numai ocazionată. spre deosebire de Heraclit şi Hegel. socialist utopice. industriei. în concepţia lui N. câteva lucrări de filosofie franceză. scrie N. Balcescu a criticat interpretările denaturate ale acestuia. N. suferinţe şi lucrare a poporului rumân asupra lui însuşi”. cum menţiona Bălcescu. o structură complexă. Bărbat-Femeie etc. 3. El consideră că ştiinţa istoriei nu are a se ocupa cu „biografia stăpînitorilor" ci cu studiul instituţiilor. parali. Heliade Rădulescu şi 1-a reprezentat ca adevărata „ştiinţă". Unitatea şi independenţa naţională au fost gândite de el ca o condiţie indispensabilă a progresului general al ţării. În acelaşi timp N. Caracteristica lor este lupta. ca a tuturor naţiilor. ca şi din patriotismul fierbinte manifes tat în încleştările cu forţele străine opresoare. al unor prelegeri ale profesorului grec Constantin Vardalah despre concepţia lui Destutt de Tracy. o trinitate. 2. Pentru ca unitatea să fie compusă şi adevărată. Acest lucru se reaslizează prin cugetarea şi activitatea oamenilor. Filosofie. şi al lui Ladislau Erdeli. Elev al lui Lazăr. după cum nu este nici un fenomen fără cauze de ordin material ori spiritual. Teoria lui I. He liade Rădulescu. al culturii intelectuale şi morale.legilor naturii şi sunt. Dezvoltarea vieţii sociale ca „transformaţie continuă" nu este în vizi unea lui Bălcescu o evoluţie lentă. 4. ci unitatea este compusă.

BIBLIOGRAFIE 1. unde-şi ia doctoratul în filosofie (1859). Obiectul de studiu al filosofiei sunt. profesor universitar. *** Istoria filosofiei româneşti. Trinitatea supremă. liceul la Viena iar studiile universitare la Berlin şi Giessen. Cu altă formulare. Aşa. H. un factor N şi Creaţia” sau două triunghiuri unite între. scria el. iar dualitatea formă-substanţă conduce la existenţa corpului. Cunoaşterea „mecanismelor oarbe” ale legilor psihologiei permite cunoaşterea necesităţii acestora şi folosirea lor raţională. întemeind societatea celebră Junimea (1863) şi revista Convorbiri literare (1867). cât şi asupra consecinţelor practice derivate din cunoaşterea temeinică a acestora. Al. H. Între consecinţele cunoaşterii legilor asociaţiei dintre reprezentări. *** Antologie de filosofie românească. Buc. Poziţia filosofică a lui Maiorescu din anii 1859-1860 nu poate fi apreciată însă doar din această perspec tivă. este ştiinţa relaţiilor dintre reprezentări . 1988 2. ci.ele : Spirit Universal. Din punct de vedere filosofic general. relaţiile pure. una dintre cele mai importante i se părea a fi justa înţelegere a raportului dintre necesitate şi libertate. 16 . Ma terie Universală. Academiei. Tratarea problematicii psihologiei se înscrie concepţiei herbartiene. De aceea el s-a oprit. Progresul şi Conservaţia produc perfectibilitatea . pe de altă parte. ediţia a II-a. după părerea lui I.. pe lângă rolul lor în procesul învăţării. şi din felul în care a conceput ceea ce Maiorescu numea derivarea părţilor filosofiei şi „ordinea de expunere a părţilor filosofiei”. E. I. Între anii 1874-1917 stă în Bucuresti ca avocat. din dualitatea naturală Suflet-Corp rezultă omul. acela al relaţiei. care contestă existenţa relaţiei la nivelul lumii obiective. care are atractivitatea ei indiscutabilă.D. Fiecărei trinităţi îi sunt caracteristice. produs a două cauze (a celor doi termeni). Dreptul şi Datoria sau libertate . idealismul lui Maiorescu este apropiat de platonism şi de idealismul obiectiv al lui Leibniz. Minerva. deputat conservator. 1985 3. în lucrările de tinereţe. atât asupra definirii obiectului. Va fi profesor la Universitatea din Iaşi (1862). Biblioteca Apostrof. Spiritul Universal şi Materia Universală implică Universul sau Creaţia. localitate unde va sta până în 1874. O istorie a filosofiei româneşti. ceea ce face posibilă libertatea. Maiorescu a încercat să aşeze filosofia pe un nou fundament. armonie sau la un rezultat pozitiv. Ion Ianoşi. scopului psihologiei şi legilor asociaţiei dintre reprezentări. raţionalismul lui Maiorescu se extrage şi din viziunea referitoare la principiul întemeierii filosofiei şi derivarea părţilor filosofiei. Ed. 1996 4. dar Maiorescu aprecia că psihologia este o ştiinţă care urmează a se întemeia antispeculativ. ci un ansamblu de idei adu nate cu scopul de a demonstra posibilitatea întemeierii filosofiei pe relaţie (temă comună ambelor lucrări) şi a unui discurs raţional dintre problema tica nemuririi. pe baza ei. Hegel şi Feuerbach. că această trinitate conţine „Spiritul Universal. căci el este puternic influenţat şi de Herbart. în reprezentarea lui. Heliade Rădulescu se vădeşte a fi hegelian. Psihologia. prezidând Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913). Semnificaţia acestui raţionalism decurge nu numai din tratarea categoriei de relaţie. de fapt. Vol.Dualităţile naturale sunt. Rădulescu trinităţi întrucât ele conţin şi conduc inevitabil la sinteză.. Buc. un idealism raţionalist. factorul N (prin care se înţelege natura). Gh. Rădulescu îşi exprimă nu numai viziunea sa despre univers ci îşi proiectează la nivel metafizic concepţia socială şi politică proprie. Vol. I . aşadar. Ca şi la Hegel. în triada sa se presupune că Spiritul universal este principiul sau fundamentul lumii. „Cercul Universal” sau „Omega”. I. superioară tuturor celorlalte. Cazan. nota el. ca fiu al profesorului ardelean Ion Maiorescu. creaţie. Sub patronajul său s-au format marii clasici ai literaturii române. ceea ce însemna. materie universală. plasând-o în sfera inteligibilului şi aprioricului. 1984 7. ministru şi chiar prim-ministru. Concepţia lui este idealistă. Aceasta fiind „triada triadelor”. Îşi face studiile primare la Braşov. din dogmă şi cult se naşte religia. Termină apoi şi Facultatea de Drept din Paris (1861). factorul determinat din care derivă existenţa tuturor fenome nelor lumii. Titu Maiorescu (1840-1917) Titu Maiorescu s-a născut la Craiova. Întrucât însă. În teoria sa trinitară. ea este şi cea care explică întreaga devenire. iar inteligibilul ca general. el este apropiat şi de kantianism. Raţionalismul lui Maiorescu nu a fost sistematic elaborat. Considerând sensibilul doar ca individual şi perisabil. el nefiind o gnoseologie ori ontologie conceptual tratate.. Istoria filosofiei româneşti. în urma războiului balcanic. este „triun ghiul triunghiurilor”. de pildă. În viziunea lui Maiorescu prima parte a filosofiei este psihologia. I. idealismul lucrărilor de tinereţe operează încă nedesluşit cu termeni de apriori şi pur. Cluj. materia universală şi spirit universal.P. Ed. a ateismului şi a rolului social al filosofiei (mai ales în Consideraţii filosofice). două principii : 1) activ-pasiv şi 2) rezultatul. ce promova ordinea socială şi dezavua orice conflict. În conceperea „triunghiului triunghiurilor”. din relaţia Guvern-Popor se naşte societatea .

Maiorescu a pledat pentru un concept al vieţii psihice evoluate. estetica. Deşi nu a dezvoltat o teorie despre categoriile menţionate. ci pentru modalitatea în care se referă la unele categorii ale metafizicii. Menirea ştiinţei. şi aceasta deoarece consideraţiile sale despre ştiinţă sunt rezultate logice ale demersului despre relaţie ca fundament al filosofiei şi al oricărei ştiinţe. este ca pornind de la efect să deducă şi să lămurească lucrurile în mod logic. universală şi puternică. sunt concluziile sale referitoare la ştiinţă şi scopul ştiinţei şi necesitatea practicării ei. cele mai subtile dintre toate relaţiile existente. în genere. în care subiectivitatea este inexistentă. fapt atestat de modalitatea expunerii principiilor ge nerale de psihologie. finit-infinit. Înţelesul feuerbachian al filosofiei era asociat cu ideea hegeliană după care filosofia este produsul timpului ei. precum şi deducerea pistelor filosofice s-au soldat nu atât cu soluţii originale. El sublinia că principiul suprem nu va fi niciodată de cuprins gândind conform ştiinţei ori că esenţă a lucrurilor este inaccesibilă perceperii senzoriale. ci ea ţine seama de concepte numai întrucât fac parte din judecăţi stând reciproc în raport de subiect şi predicat. istoria filosofici. cele estetice sunt de plăcere sau repulsie. A treia parte a filosofiei. şi răbdarea. de om. În câteva conferinţe el a tratat despre Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altora. Folosirea corectă a cuvântului şi a noţiunii e absolut necesară pentru dezvoltarea limbii. Hegel. Or. pe lângă frumosul estetic. Kant. Maiorescu susţinea ideea că prin ştiinţă trebuie să se ajungă la descoperirea necesităţii. ideea posibilităţii omului de cunoaştere a înlăn ţuirii vitale de cauze şi efecte apreciind că tocmai descoperirea acesteia constituie scopul ştiinţei. simplu-divers. În această fază a creaţiei. Mai importante decât aceste analize. Cum „Ananke" (necesitatea) este veşnic una şi pretutindeni aceeaşi. Spre deosebire de judecăţile logice. iar cum relaţia cea mai perfectă este iubirea. în consecinţă. Cine nu are această năzuinţă de căutare a legităţii şi necesităţii. dar şi cel mai greu de descifrat. raţionamentul lui Maiorescu despre obiectul acesteia se întemeiază pe ideea gânditorului german referitoare la existenţa unei categorii de concepte care. cu atât provoacă o contradicţie cu gândirea obişnuită. nu pot face abstracţie. Cu toate că recurge la un expozeu relativ consistent al soluţiei problemei (Platon. ca domenii ale filosofiei. al doilea năzuinţa de a porni cu sufletul curat în căutarea acestei legităţi şi necesităţi . Aristotel. ştiinţa iubirii. etica şi metafizica. Aşadar. după părerea lui Maiorescu. cu cât sunt mai explicit lă murite şi gândite. noţiunea este abstractă şi rezumă proprietăţile generale ale unei clase de obiecte. sublinia Maiorescu. Cuvântul. să ne dezvăluie raţiunea lor. Maiorescu nu se pronunţă decât vag şi într-un sens cumva agnostic asupra raportului dintre existenţă şi gândire. ca şi de analiza sentimentelor. convingerea raţionalistă că lumea şi cauza ei sunt cognoscibile. Scopul metafizicii. nu se poate construi în afara analizei lor. Căci dintre toate relaţiie. prin chiar natura obiectelor lor de studiu. în esenţă. rezultă că ştiinţa nu poate fi decât universală. Limba şi inteligenţa. în „lumea sensibilă". rolul principal a revenit doctrinei lui Kant. la redescoperirea omului ca principiu şi scop suprem al filosofiei. adăuga el. Herbart). că problema fundamentală a metafizicii a fost. unu-multiplu. odată cu Herbart. nu este demn să fie om. Analizele lui Maiorescu referitoare la metafizică prezintă importanţă nu atât pentru definiţia acesteia. prin care înţelegea un mod superior al vieţii psihice. El a susţinut. Originea limbajului etc. ştiinţa nu era. logica. ci legătura vie dintre ele.Împotriva tendinţelor empiriste din psihologie şi a psihologismului care absolutizau sentimentele în defavoarea raţiunii. estetica. care etimologic înseamnă (iubirea de înţelepciune) este. Psihologia. Problemele de limbă şi limbaj l-au interesat pe Maiorescu nu numai din punct de vedere teoretic. împotriva organicismului ca şi a idealismului subiectiv. sub raportul influenţelor teoretice. este exprimarea unei noţiuni abstracte prin sensuri articulate. şi „frumosul moral”. când se resimte acut optimismul gnoseologic hegelian şi. Este perioada în care. Locke. Întemeiată pe ideea realităţii ordinii proceselor psihice şi a legităţii acestora. să treacă prin cercetarea acestor relaţii. aprecia el. de analiză a raporturilor dintre reprezentări (contradictorii şi contrarii). 17 . către logică. la comportarea intelectului căci din practicarea ştiinţei se nasc cele două roade însemnate pentru formarea lui: primul este echilibrul perfect. nici simple cunoştinţe fragmentare. A doua parte a filosofiei este logica. Drumul filosofiei spre adevăr trebuia. latinismul exagerat. deocamdată. parte esenţială a filosofiei. relativ-absolut etc. Deşi se deosebeşte de Herbart în privinţa înţelegerii obiectului metafizicii. Descartes. despre Înţelesul cuvintelor. cea a relaţiei dintre gând şi fiinţă. dorinţei şi a principiilor fundamentale ale voinţei ş i a caracterului. dată de ideea necesităţii. ci şi pentru a combate orientări greşite din literatura română : etimologismul. în toate timpurile. A considerat. are ca obiect frumosul. în spiritul raţionalismului abstract. noţiunea nu există în realitate. totodată. căci el nu a adus ceva nou în această direcţie. mişcarea. Viziunea celor doi gânditori germani despre filosofie i se părea lui Maiorescu incompletă în măsura în care filosofia nu ajunsese la adevărul despre relaţiile psihologice. Noţiunea se formează prin observare şi abstractizare. Întreaga analiză a relaţiei şi determinarea ei ca obiect al filosofiei. Tânărul Maiorescu aprecia ştiinţa ca studiu sau cercetare a raporturilor cauzale dintre fenomene. ea având drept obiect relaţiile dintre concepte. materia. Schelling. cele mai nobile sunt cele ce se ţes între oameni. Ultima parte a filosofiei este metafizica. a esenţei şi legii producerii fenomenelor. şi datorită lui Feuerbach. în care sentimentul merge mână în mână cu raţiunea şi se lasă călăuzit de ea. dat de ideea legităţii. adăuga el. Maiorescu a ajuns. cu preponderenţă. atunci putem afirma că filosofia. Ca atare. cu deosebire în studiul Din experienţă (1888). pentru că este şi cea mai sublimă. o colecţie de fapte lipsite de unitate. viziunea lui Maiorescu despre ştiinţă ca ansamblu logic al cunoştinţelor s-a obiectivat în conştientizarea importanţei ştiinţei pentru viaţa practică pe care o reducea. În lucrările de tinereţe. este înlăturarea acestor contradicţii. Maiorescu a întreprins analiza problemelor psihologice inspirându-se din psihologia raţionalistă speculativă a lui Suttner şi Herbart. Spinoza. cu atât mai mult cu cât Maiorescu le va depăşi în anii următori. categoria frumosului subîntinde. Prin viziunea sa despre relaţie ca temei al filosofiei. cum ar fi : substanţa. ci cu autolămuriri filosofice necesare activităţii sale de mai târziu. De frumosul moral se ocupă însă filosofia moralei sau estetica. ca şi către elaborarea vinei viziuni unitare a construcţiei culturale. a sesizat că metafizica. pentru el. Obiectul cercetării metafi zicii sunt relaţiile de contradicţie. a legilor asociaţiei dintre reprezentări. Estetica nu prelucrează concepte în genere. Privită prin această prismă. După anul 1861 interesele teoretice ale lui Maiorescu au convers. Fichte.

Ed. Fără să fie un filosof original. Cronologia şi sincronia utilizate de istorici nu relevă note comune ale evenimentelor. E. subsumarea cazurilor individuale sub o clasă corespunzătoare. fizica. este irepetabil şi deci nu se poate supune legii. botanica.. pe de altă parte. adevăr. scria el în Limba română în jurnalele din Austria. pe această bază. de data aceasta cu aplicare la domeniul psihologiei. In viziunea tînărului gînditor. Opunându-se utopismului şi speculaţiei (speculaţia rezistă numai în domeniul metafizicii).Reflecţiile despre ştiinţă şi cunoaşterea ştiinţifică sunt deseori contra dictorii. noţiunile de casă. care se identifică cu observaţia personală. o noţiune generală. şi anume încercarea de a răspunde problemelor complexe. el nu a gândit necesitatea unei metode obiective prin care se poate constitui psihologia. Academiei. Cluj. dovada istorică nu poate demonstra tocmai ceea ce susţine şi este deci falsă. BIBLIOGRAFIE 1. argumentînd. Ştiinţele ar fi în acest caz : 1) mineralogia.D. totodată. El considera. istoria nu are. Ed. „Dovada istorică” presupune existenţa lui Dumnezeu considerînd că toate popoarele au această noţiune. ediţia a II-a. Maiorescu este important pentru că a predat pentru prima oară filosofia la noi la un nivel european şi pentru că a fost mentorul unei generaţii de filosofi importanţi. despre nemurirea sufletului.. spre a pune psihologia pe calea proprie a ştiinţei. Ambele reguli sunt indispensabile constituirii psihologiei. după părerea lui Maiorescu. ceea ce face ca pentru protestant evreul să fie ateu. nu există ca ştiinţă. Dumnezeu este o abstracţie. ştiinţa trebuie să plece de la simplu la complex. nici nu stabileşte un raport cauzal cu acea necesitate invariabilă care să se constituie în lege. ea face abstracţie de faptul că Dumnezeu nu este identic la diferite popoare. asemenea neokantienilor. În această situaţie. frumos. om. mai precis. fiziologia – ştiinţe experimentale. Cum pentru Maiorescu raţiunea umană trebuia să-şi justifice orice. Filosofie şi religie în evoluţia culturii române moderne. Ion Ianoşi. zoologia. Istoria filosofiei româneşti. dimpotrivă. caracterul unui sistem: ea nu sistematizează. scria Maiorescu în spirit cartesian. că ea nu există la copii şi nici nu este aceeaşi la toţi oamenii. ca şi Locke. Vol. Biblioteca Apostrof. Maiorescu nu s-a îndoit de posibilitatea cunoaşterii fenomenelor psihice. Al. Maiorescu contesta valoarea ipotezelor gratuite. impune necesitatea cunoaşterii psihicului omului. scria el. Reprezentarea lui Dumnezeu nu este deci în realitate altceva decît o extrapolare a forţelor esenţiale ale omului – înţelepciunea. el a ajuns să înţeleagă rădăcinile psihologica şi gnoseologice ale religiei şi să demonstreze. din punctul său de vedere. Greutatea cunoaşterii fenomenelor psihice provine însă. *** Istoria filosofiei româneşti. atotputernicia – asupra unei fiinţe imaginare. imposibilitatea justificării existenţei lui Dumnezeu ilustra inexistenţa lui. Psihologia.. Spre a ocoli arbitrariul şi speculaţia. despre relaţiile între Dumnezeu şi om. dar nu avem în mulţimea imensă a fenomenelor individuale o formulă generală pentru a şti ce va urma. Negarea istoriei ca ştiinţă se explică. pornind de la Feuerbach. respectând principiul separării domeniilor. ceea ce ar însemna că există un anumit „punct luminos" deschis uneia sau numai câtorva idei sau sentimente. e obligatorie urmarea a două reguli: 1) eliminarea oricărei metafizici în cercetările şi explicările fenomenelor sufleteşti şi ferirea de orice sistematizare pripită şi 2) să adunăm acel material de observări şi experienţe sufleteşti. mai întîi. Şt. Din acest punct de vedere. este de a descrie fenomenele şi de a le explica. Gh. dovedeşte eroarea logică a aşa-zisei „dovezi istorice” a existenţei lui Dumnezeu.P. 1985 3. I. 2) matematica.. ideea după care reprezentarea lui Dumnezeu este nemijlocit înnăscută. Aceasta trebuie să de curgă din experienţă. cum sunt. despre facultăţi etc. adică a judecăţilor relative la acelaşi şir de noţiuni aşa încet să formeze un întreg”. O istorie a filosofiei româneşti. a cărui constatare să fie primită de toţi ca un adevăr sigur. În al doilea rînd. pentru amîndoi musulmanul. că fenomenul istoric. Buc. bine. orice ştiinţă permite. masă. Existenţa „îngustimii" cercului conştiinţei nu elimină ci. Problema ştiinţei este reluată în anul 1888 în studiul Din experienţă. Vol. fiind individual. Putem numai să explicăm ce a fost înainte. anatomia – ştiinţe descriptive. I. În perioada berlineză . deşi observaţia că metoda nu poate fi neglijată este judicioasă. aşa cum este. apreciind că ştiinţa trebuie să prindă şi să rezume într-o singură formulă generală rezultatul a mii de cazuri individuale. Afirmându-şi încrederea în posibilitatea constituirii psihologiei ca ştiinţă. din îngustimea conştiinţei. de unde rezultă că la baza psihologiei trebuie să stea experienţa. nota Maiorescu. chimia. Materialismul mecanicist şi marxismul la sfârşitul secolului al 18 . Cazan. Acest lucru se datora unei reprezentări metafizice despre fenomenele respective. iar prin sistem „înşirarea regulată a cunoştinţelor relativ la acelaşi fel de obiecte. Una dintre cauzele care au împiedicat constituirea psihologiei ca ştiinţă a fost metoda vicioasă acceptată de către mai toţi psihologii. la rîndul său. legături cauzale. de pildă. Lui Maiorescu i se datorează şi prima expresie filosofică a ateismului din ţara noastră. În Consideraţii filozofice Maiorescu respinge.. Or. 1984 III. între el şi raţiune există un conflict. cărora le va imprima orientarea sa raţionalistă. că Dumnezeu nu este o realitate supranaturală. Maiorescu nega. caracterul de ştiinţă al geologiei şi istoriei. dar. de pildă. Sarcina ştiinţei. Dacă prin Dumnezeu se înţelege o fiinţă supremă. înainte de a le fi analizat pe cele mai simple. bunătate etc. adică aritmetica şi geometria ştiinţe riguros demonstrative şi 3) fizica. nu prezintă grupuri de clase supraordonate ori subordonate. Atât descrierea cât şi explicarea fenomenelor trebuia să conducă la descoperirea legii care le guvernează. prin concepţia lui Maiorescu despre ştiinţă ca sistem. Concluzia sa este că istoria universală are marea însemnătate dar nu este un sistem de ştiinţă. scria Maiorescu. 1996 4. Dumnezeul biblic şi al teologiilor era contestat de Maiorescu întrucât. 1984 2. Ştiinţa are o funcţie sintetică. după el. a acelor ipoteze care se refereau la ceea ce trebuie să fie fenomenele. Criza sceptică produsă de contactul cu filosofia şi logica 1-a condus la ideea imposibilităţii conceperii din punct de vedere logic a lui Dumnezeu. celelalte de care dispune omul rămânând în umbră în momentul când conştiinţa se orientează spre ceva. ci un produs al omului. Buc. legi. şi Encicl. Ca sistem. trecerea de la general la particular. dar e posibil şi necesar ca ea să se constituie ea ştiinţă. să treacă şi el ca ateu etc. bunătatea. Prin ştiinţă el înţelegea cunoaşterea sistematică a unui obiect.

Pentru el. el scria că „orice corp fizic face parte dintr-un corp mai mare. Introducere în metafizică. Dimensiunile modului în care Conta a analizat problema materialităţii reiese şi din ideile sale despre raportul dintre materie şi mişcare. Conta admite posibilitatea divizibilităţii atomului. publicist şi om politic. ca şi în explicarea naturii psihicului Conta a r ămas la un materialism mecanicist şi aceasta întrucît el reducea fenomenele psihice la jocul forţelor mecanice. distingând existenţa unităţilor geologice (în care ar intra corpurile pe pământ). ideea legăturii dintre fenomene. Vasile Conta (1845-1882) Vasile Conta a fost primul gânditor român care a elaborat un sistem filosofic materialist. Începând din anul 1875. profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi. ştiind din experienţă că forţele în univers se comunică şi se transformă fără ca întreaga cantitate să se mărească sau să se micşoreze vreodată. Datorită însă condiţiilor materiale precare se îmbolnăveşte de plămâni şi moare la numai 37 de ani. veşnică şi necreată. etc. atrăgând aprecierea unor filosofi şi oameni de ştiinţă remarcabili ai timpului. unele dintre ele traduse şi în limba franceză. Deşi admitea că formele superioare ale mişcării cuprind formele inferioare. despre legătura dintre fenomenele lumii. în reprezentarea sa. nu e decât o nouă formă a forţei corespunzând unei noi forme a materiei. o serie de lucrări ca: Bazele metafizicii. Spre deosebire de Democrit. despre spaţiu şi timp. chiar materialiste. sufletul nu este altceva decât proprietatea creierului. puteri chimice. erau nemişcaţi nu mai poate fi admisă întrucît e neadmisibil ca materia lipsită de mişcare în trecutul neinfinit să poată la un moment dat să fie pusă în mişcare dintr-o cauză care nu existase înainte şi care apare din nimic. chimiei. Doi ani îşi dă examenele în particular. În cadrul teoriei sale despre unităţile re lative de alcătuire a materiei. infinită. el scria că ipoteza după care atomii. Pe de altă parte. Din ideea veşniciei materiei. Probele acestei legături dintre creier şi fenomenele psihice le constituiau. Formele diferite de mişcare sunt determinate de existenţa unor forme variate ale materiei . Identificînd mişcarea cu forţa. fizice şi fiziologice. mecanicistă. la început. din punct de vedere filosofic. Observînd că mişcarea depinde obiectiv de purtătorul ei material. încercând să explice diversitatea lumii. el a redus materia la substanţă. puteri biologice. Urmează apoi cursurile Institutului de comerţ din Anvers şi obţine tot în străinătate titlul de doctor în ştiinţe juridice. chiar dacă a admis divizibilitatea atomului. puteri sociologice. ceea ce nu înseamnă că în opera sa el nu a acordat atenţie acestei probleme. prilej cu care citeşte foarte multă literatură. gânditorul a subliniat legătura dintre materie şi fenomenele psihice. Dimpotrivă. apoi revine la viaţa de studiu sedentară. care ulterior au văzut lumina tiparului. precum şi vivisecţiunile şi experimentele făcute în ştiinţa tipului. ascultând în toate mişcările şi metamorfozele sale de legi fatale. Împotriva materialismului vulgar. În reprezentarea sa. Deci întotdeauna mişcarea a existat în aceeaşi cantitate ca şi cea a materiei. după Conta. Vasile Conta a acordat o atenţie deosebită argumentării ideii unităţii materiale a lumii. Vasile Conta se afirmă ca o figură cu totul specială în filosofia românească. În teoria sa despre unităţile relative de alcătuire a materiei Conta a nu s-a referit şi la locul fenomenelor psihice în cadrul unui anumit ordin. se reduce la teoria atomistă. el şi-a făcut studiile elementare la Târgul Neamţ şi liceul la Iaşi. apoi mica ciocnire a cîtorva atomi nu poate produce mişcarea infinită a lumii întregi. el nu a reuşit totuşi să înţeleagă raportul corect dintre inferior şi superior. nepublicate. Însă în abordarea raportului dintre materie şi psihic. de pildă. Originea speciilor. Împotriva idealismului. materia este unică. variind numai în privinţa formelor de existenţă. gânditorul a propus ipoteza unităţilor relative de alcătuire a materiei care. astronomiei. în care colindă ţara într-o trupă ambulantă de teatru ca sufleur şi actor. şi a unităţilor eterice. numai relativ. Întors în 1872 în ţară îşi câştigă existenţa ca avocat. repausul fiind.XIX-lea şi începutul secolului XX 8. gînditorul accentuează asupra mişcării interne a corpurilor. cu alte cuvinte. terminând liceul cu rezultate foarte bune. în tr-un anume fel. datele anatomiei comparate. fizicii. necreată. el susţine că în lume nu există decât materie care se mişcă şi se metamorfozează până la infinit în spaţiu şi în timp. Conta considera că există puteri fizice. Mişcarea este deci asemenea materiei. Astfel. Născut într-o familie modestă. unele dintre ele neterminate. a unităţilor siderale (atomi care servesc alcătuirii corpurilor cereşti). având în alcătuirea lui corpuri mai mici”. Conta deduce inexistenţa repausului absolut. Concepţia lui Conta despre unităţile relative de constituire a mate riei este. se dovedeşte până la evidenţă că nu există în univers altă substanţă decât materia”. considerând că materia este veşnică. Vasile Conta mergea. Încercări de metafizică. lăsând în urma sa. dar căutând susţi nerea ideii prin referiri la rezultatele ştiinţelor naturii. gînditorul reducea formele superioare la cele mecanice. dintre creier şi psihic. ale patologiei. care stau la baza constituirii unităţilor geologice. gînditorul român arăta că sufletul nu este o secreţie ci este o funcţiune. în esenţă. în esenţă. dar fundamenta ideile pe datele ştiinţei vremii. Conta afirmă ideea apartenenţei unei clase de corpuri la altele. superioare primului tip de unităţi. Teoria ondulaţiunii universale. prin publicarea unor lucrări ca Teoria fatalismului. El a subliniat ideea unităţii indestructibile dintre materie şi mişcare. Referindu-se la concepţia democritiană. şi tocmai pentru aceea el este material . în special pe cele din domeniul biologiei. relevând în acelaşi timp modalitatea de depăşire de către gânditor a teoriei clasice atomiste. Mişcarea universală se explică prin influenţa pe care corpurile o exercită unele asupra altora . 19 . a criticat concepţiile. care admiteau un început al mişcării. unde are o perioadă boemă. Întâile principii care alcătuiesc lumea. În analiza categoriei filosofice de materie. pe urmele materialiştilor francezi. întrucât el concepea constituirea diverselor „unităţi” sau a ordinelor corespunzătoare acestora ca o simplă acumu lare cantitativă de atomi. care concepea psihicul ca o secreţie a creierului. el nota: „În starea actuală a ştiinţelor pozitive. Uneori. În acelaşi sens.

Conta a abordat în prealabil tema raportului dintre materie şi forţă. în acelaşi timp. Pentru a ajunge la un concept cât mai riguros despre evoluţie. Spre deosebire de fatalismul religios care. considerând că nu toate legile au acelaşi caracter fix deci nu sunt „absolut trebuitoare”. b) legi biologice. identificând nejustificat cauzalitatea şi necesitatea. implicit. neidentitatea dintre forţe şi totodată „contactul” dintre ele. Subliniind materialitatea şi legitatea producerii fenomene lor psihice. fie ele fizice. pe care le socoteşte „fatale”. scriind că ele alcătuiesc „o sfîntă trinitate materialistă”. o lume pe care a găsit-o prin cunoştinţă. nota el. Conta con sideră că materia şi forţa sunt acelaşi lucru. concentrat în ideile şi credinţele care răspund întrebărilor celor mai înalte şi mai adânci pe care şi le pune omul. Statistica. Conta aprecia că „orice efect am dori noi nu poate să se producă fără nici o cauză. Dacă ar fi astfel. inspirându-se în special din doctrina lui Vico şi Bukle. prin urmare trebuie să dăm din mână ca să se producă acea cauză”. un caracter universal. ceea ce nu înseamnă însă că el ar fi redus materia la forţă sau la energie. Conta va împărţi şi legile în : a) legi mecanice. Dintre aceste dovezi Conta s-a oprit asupra raportului dintre nu mărul naşterilor şi al căsătoriilor şi asupra influenţei împrejurările naturale sau sociale privind producerea ciclică a crizelor economice. de pildă. 2) faptele istorice şi succesiunea lor constituie o înlănţuire necesară. în acest domeniu. Corelatul necesar al problemei materialităţii lumii este determinismul. filosoful român sublinia caracterul legic al desfăşurării fenomenelor psihice şi istorice. Alteori. Dacă în Teoria fatalismului el socotea că legea este necesară şi „fixă”. fizice şi chimice . în zona frumosului şi a idealului. În reprezentarea sa. climatul etc. observa el. configuraţia solului. împăcarea cu ceea ce există. metafora imaginaţiei operează cu date ale realului cunoscut şi întinderea ei nu poate fi un joc al gratuitului absolut. Astfel. Negarea întâmplării l-a condus apoi la negarea libertăţii. el a arătat că toate facultăţile sufleteşti. Conta a afirmat ideea legăturii dintre materie. ne procură dovezile cele mai puternice despre existenţa fatalităţii în domeniul faptelor sociale. gânditorul respinge existenţa liberului arbitru. deci sfera filosofiei pozitive. după el. cât şi ceea ce este dincolo de fizică. socotea el. divizibil în mintea noastră. necesitatea şi cauzalitatea. gânditorul îşi crea premisa necesară pentru a demonstra că activitatea este inerentă materiei. Totuşi.). Explicarea materialităţii lumii şi accentul pus pe determinism capătă noi valenţe în opera lui Conta prin concepţia despre evoluţie. prin imaginaţie. în 20 . întocmeşte. Determinismul lui Conta nu se identifică cu fatalismul religios. prin mediu înţelegând toate obiectele exterioare cu care omul vine în contact (natura. după cum se raportează la forţe mai mult sau mai puţin permanente. Ceea ce atrage atenţia este încercarea lui Conta de a demonstra existenţa unui determinism universal. cu filosofia în calitatea ei de concepţie generală despre lume. după Conta. se comportă ca un artist pentru că el modelează. Întemeiată pe raţiune (cunoaştere) dar şi pe imaginaţie. propriu-zise . formulată limpede de el în lucrarea Teoria ondulaţiei universale. După modelul clasificării a formelor de mişcare. surprinderea specificului calitativ al lor. Sensul construcţiei teoretice a lui Conta este însă conceptul de metafizică. după părerea lui Conta. „Fatalismul” la care se referă gânditorul nu este decât o noţiune folosită pentru a desemna caracteristica esenţială a legii de a fi natural sau obiectiv necesară. nota el. Gânditorul şi-a propus să demonstreze că lumea. ci a rămas. morale sau intelectuale. un spirit etern al metafizicii. metafizica ar sfârşi. metafizica. Filosoful concepea. Abordând problema legităţii în viaţa socială. iar istoria arată îndeosebi legătura de cauză şi efect sau legătura de evoluţie ori de „metamorfoză” ce există între faptele sociale ce se succed în timp. deci caracterul legic al feno menelor sociale. În lucrările de maturitate. considerată în totalitatea sa. domeniul frumosu lui ca fiind prin excelenţă al imaginaţiei şi al creaţiilor ei. Acţiunea are. Toate fenomenele din lume. crizele comerciale. pe plan moral. El identifică. Conta a încercat să-şi nuanţeze oarecum determinismul. El credea că metafizica cuprinde atât fizica. acceptă şi sensul aristotelic al metafizicii. mai ales împotriva apriorismului kantian. sistematizează după gustul şi preferinţa sa personală. se impune obligatoriu negarea întâmplării. sînt „însuşiri inerente lumii exterioare”. în Întâile principii consemna că o lege naturală niciodată nu reprezintă decât un raport aproximativ sau mai mult sau mai puţin constant. Atât lupta cât şi echilibrul forţelor se explică prin infinitatea canti tăţii de materie.caţiei raportului de cauzalitate şi necesitate. Statistica evidenţiază legătura dintre faptele ce există în acelaşi timp. În privinţa fenomenelor psihice. După părerea sa. după idea lul său. el neagă existenţa întâmplării. se desfăşoară după legi fixe şi naturale. atât în privinţa lui însuşi cât şi în privinţa lumii. spaţiu şi timp. există două izvoare care ilustrează legitatea fenomenelor sociale : statistica şi istoria. considerând că odată admise legitatea. în sensul de necesare. când îl privim sub puncte de vedere deosebite. Deşi foloseşte atributul „fatal” pentru a sublinia trăsătura esenţială a legii. Conta nu a formulat totuşi o concepţie materialistă a istoriei. neputinţa omului în raport cu mediul. a lui Dumnezeu dar. el deosebea între „fatalismul” său şi cel religios. Împotriva indeterminismului psihologic şi istoric. şi fiecare fenomen în parte au caracter legic. fiind capabilă să intre în zonele inaccesibile ştiinţei. care presupune. care se stabileşte în urma luptei dintre forţe. Conta ajungea la să considere că : 1) orice naţiune este produsul mediului în care trăieşte. adecvat faptului ştiinţific. De pe aceste poziţii. pentru existenţa cărora lumea are obicei să arunce vina asupra diverselor case comerciale imprudente. deci. ale corpurilor. cuprinsă fiind în ele şi viaţa.Împotriva unor variante ale idealismului. În cadrul concepţiei sale deterministe gânditorul apasă asupra expli. Observând legătura dintre mediu şi naţiune. ceea ce implică negarea de către filosof a quietismului. sunt supuse unor legi. Definind forţa prin „proprietăţile” materiei. împiedicat fiind de mecanicism. Spaţiul şi timpul. pe de altă parte. căci s-a dovedit că ele sunt un rezultat necesar al ordinii economice a timpului. nu pot fi evitate. profesa quietismul. Conta nu reuşeşte totuşi. Zborul metafizicii în infinitatea necuprinsă se fundează deci în cunoştinţă. la rândul ei. forţa este identificată cu proprietă ţile sau însuşirile materiei şi. c) legi psihologice şi d) legi sociologice”. Există. Metafizicianul. idealist. materializat în două chipuri generale : 1) lupta dintre forţe care produce schimbări şi transformări ale materiei şi 2) echilibrul forţelor. metafizica gândită de Conta poate fi înţeleasă ca salt al gândului.

Buc. metafizica se ocupă: 1) cu examinarea validităţii cunoştinţelor noastre din punctul de vedere al adevărului şi conformităţii lor cu realitatea. cu o întrerupere survenită în timpul războiului ruso-turc. determinată de răpirea sa de către agenţi ţarişti. BIBLIOGRAFIE 1. 4) cu stabilirea de ipoteze verificabile şi chiar neverificabile.. revizionismul. dacă relaţiile sociale i se opun şi dacă nu se înscrie legităţii sociale şi perspectivelor dezvoltării ei. 2002 Bagdasar Nicolae. în cele din urmă. etc. forma etc. 3. D. Buc. dotat cu putere de asimilare şi discernămînt a direcţiilor literare din ţară sau din străinătate. Ed. Calitatea şi Substanţa. Planul era uimitor prin intenţiile sale. raporturile marxismului cu alte doctrine filosofice şi sociale.. Neoiobăgia. în ordinea creaţiei universale.. el înfiinţează cercurile socialiste. asimilaţia universală şi ondulaţia universală). C. ar intra. C. Totodată. economice.. C. Analizînd bazele teoretice ale anarhismului individualist. rolul clasei muncitoare şi al parti dului ei în contextul socio-economic şi politic românesc. Dobrogeanu-Gherea trăieşte. 1984 Gheorghe Vlăduţescu. 5. 1996 Gh. în 1920. etice. Pe lângă analiza acestora. Conta constituie unul din momentele esenţiale ale acestei filosofii. 3) cu reducerea la unitate a tuturor cunoştinţelor şi lucrurilor prin gruparea tuturor principiilor din domeniul ştiinţelor particulare sub un singur principiu şi prin conceperea oricăror alte raporturi care fac din lucrurile din lume un singur tot. de contextul social. 2) metafizica întemeierii anarhismului. Buc. raportul dintre relaţiile de producţie capitaliste şi cele feudale. de clasa căreia îi aparţine. Reducerea la unitate. rămasă în manuscris pînă în anul 1932 . situaţia propusă de el este următoarea: libertatea poate deveni conştiinţa necesităţii când necesitatea însăşi este conştienti zată de mase şi cînd libertatea este înţeleasă ca expresie şi diriguitoare a necesităţii. Gherea a publicat un studiu intitulat său. a cărei elaborare Conta nu a mai putut-o realiza în detaliu. în filosofia românească. atracţia şi respingerea universală. Conta intenţiona să expună în Metafizica sa . spaţiul şi vidul. gîndirea social-politică şi economică din România. p. Neconvenţional. până la el. Dobrogeanu-Gherea a analizat şi definit într-o manieră personală bazele teoretice ale marxismului. unde. Dobrogeanu-Gherea a influenţat şi direcţionat. Alături de alţi intelectuali. Pătrunderea. a ştiinţei şi a idealului ne ilustrează un gânditor destul de nuanţat în această privinţă. Dintre lucrările lui menţionăm Concepţia materialista a istoriei (1892). 2. Eminescu. Ed. Numărul infinit. 21 . Paideia. Prin întreaga sa creaţie. şi Encicl. I. În viziunea sa. în conflict cu propria ei natură. Ed. unitatea părţilor sale componente. acţiunea şi inacţiunea. Vol. Independent de Marx şi Engels. Principiile fundamentale ale metafizicii. ruptă de semenii săi. Realitatea. mai cu seamă cu acestea din urmă. aspectele fundamentale ale problemei ţărăneşti. cauza. Buc. considerată ca un tot organic. În fond. Cluj. Teoria fatalismului şi Încercări de metafizică materialistă. Dobrogeanu-Gherea a cercetat din perspectivele metodologiei marxiste cele mai controversate şi dificile probleme ale societăţii româneşti: natura şi conse cinţele revoluţiei de la 1848. înzestrat cu o mare forţă de înţelegere a semnificaţiilor diferitelor concepţii filosofice. 188-231 *** Istoria filosofiei româneşti. a căror probabilitate să fie ba zată pe rezultatele ştiinţelor particulare pozitive şi care să fie cele mai proprii pentru construirea unui sistem metafizic complet asupra lumii. pentru o perioadă de peste trei decenii. ea este fundamentul culturii.D.. Vol. Astfel. Personalitate de mare prestigiu. Rezultatele acestor cercetări îl ilustrează pe Gherea ca pe unul dintre cei mai însemnaţi teoreticieni marxişti ai timpului. răspîndirea şi dezvoltarea marxismului în România au fost intim legate de numele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Unitatea înţelegerii şi. Biblioteca Apostrof. munceşte şi gîndeşte pînă la sfîrşitul vieţii. E. individul nu poate realiza nimic. Anarhia cugetării. deci. 1985 Ion Ianoşi. de aspiraţiile concrete şi nici nu poate fi transformat în fiinţă atotcreatoare şi omnipotentă.lirism pur. I. Forma.. El vorbeşte despre o gândire de mare valoare şi despre o aspiraţie al cărei echivalent nu existase. Unitatea lumii.P. Gherea analizează raportul dintre libertate şi necesitate. pe când era student al Universităţii din Harkov. Vasile Conta. despre filosofia românească. Al. mişcarea muncitorească de la noi şi filosofia ei. aducîndu-şi contribuţia ia clarificarea lor ideologică şi. 6. aşadar. Din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific (1906). O istorie a filosofiei româneşti. Gherea relie fează : 1) fundamentarea subiectivist-filosofică a anarhismului. ceea ce i-a atras prigoana autorităţilor ţariste. Istoria filosofiei româneşti. De timpuriu ia contact cu mişcarea revoluţionară. posibilitatea marxismului în România. sunt : Existenţa.. la trecerea lor pe poziţii marxiste. Gherea ajungea la concluzia că individul concret nu poate fi considerat ca o enti tate izolată. 1988 9. Din perspectivă marxistă dar manifestându-şi propria gândire. Gherea s-a născut în Rusia. cum au fost anarhismul. 1984. În anul 1875 emigrează în România. 2) cu determinarea şi explicarea caracterelor comune tuturor lucrurilor. Ed. 4. C. Cantitatea. orientările şi tendinţele influente în mişcarea socialistă a timpului. timpul şi repausul.. a Ipo-teticului. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare (1910). activând. Scrieri. Dobrogeanu Gherea şi curentul marxist La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a afirmat şi în ţara noastră curentul marxist. în: Filosofie şi religie în evoluţia culturii române moderne. Înţelegerea metafizicii prin uni tatea cunoştinţei şi cvasi-cunoştinţei. Şt. 3) finalitatea social-politică reacţionară a anarhismului. cum ar fi substanţa.elementele constitutive ale lumii" (forţa şi materia. Relativul şi Absolutul. în cercurile narodnice. în care pornea de la bazele teoretice ale marxismului şi nu de la critica făcută anarhismului (individualismului) în Ideologia germană a lui Marx şi Engels. Asupra socialismului în ţările înapoiate (1911). ediţia a II-a. estetice. economismul etc. Metafizica lui Conta este o metafizică a Totului. Academiei. O atenţie particulară a fost acordată de el cercetării critice a unora dintre curentele. a Principiului. Cazan.

în consecinţă. un factor patologic. problema pe care o cercetează el se înscrie patologiei generale şi. mai ales în domeniul promovării creaţiei artistice autentice. cele trei volume de Studii critice marcând evenimente fundamentale în viaţa culturală din ţara noastră. În Neoiobăgia. ci „pentru că vor ca să se întoarcă societatea cîteva veacuri îndărăt” şi aceasta. grosso modo. să ia drumul altor localităţi. depăşea oricare altă analiză întreprinsă pînă la el. el a scris şi articole importante ca : Darwin şi Malthus în etiologie. unde a fost nevoit. fără a distinge însă marile şi tragicele diferenţieri sociale din cadrul satului românesc. sec. necritic şi utopic. acuzându-i că nu înţeleg specificul fenomenului din ţara noastră. aşadar. a furat focul din cer şi 1-a adus oamenilor. Destituit din funcţie. Stîncă afirma clar că omul. a fost grăbit. el demonstra. Gherea şi-a propus să stabilească şi direcţiile de dezvoltare a României. o dată cu valoarea intrinsecă. Provenit dintr-o familie de ţărani. Gherea era însă de acord cu Marx cu privire la momentul desfăşurării revoluţiei socialiste. cu analiza diferitelor paliere ale societăţii româneşti şi a relaţiilor dintre ele. s-a mutat la Bucureşti. ca fiinţă socială. reformistă. rămânând pînă la sfârşitul vieţii unul dintre intelectualii devotaţi intereselor şi cauzei proletariatului. Nu mai puţin el s e ridica împotriva „socialistomarxişti”. zicea Iloraţiu. unde şi-a făcut studiile şi unde a rămas pînă în 1886. Încercări asupra patologiei şi patogenezei în diverse epoci istorice. săli de întrunire. Gherea denunţa şi greşelile „curentului socialist”. ceea ce a reprezentat introducerea unei noi orientări în ştiinţa şi practica medicală. ca şi în considerarea omului în izolarea lui de mediul social. Pentru conştiinţa socialistă a epocii. În anul 1887 a absolvit facultatea de medicină. care. obiectul analizei îl constituie fenomenul social-politic şi economic românesc din perioada premergătoare. un spaţiu deosebit a revenit criticii literare şi esteticii. urmând şi Şcoala normală superioară. cât şi limitele lui. În perioada studenţiei a intrat în contact cu mişcarea socialistă din Iaşi şi. fiind numit medic la Titu (judeţul Dîmboviţa). că „reacţionarii” nu critică societatea burgheză cu scopul de a ajunge la o formă superioară acesteia. Soluţia propusă era. perspectivele acestei dezvoltări şi. el a ştiut să desprindă. XIX a fost Raicu Ionescu Rion (1872-1895). a desfăşurat. Dialectica în medicină. Analiza sociologică a problemei agrare era gîndită de Gherea într-o perspectivă totalizatoare şi coincidea. în ciuda stării de drept burghez şi pe deasupra acesteia. netăgăduit. aceea a raportului dintre mediul social şi starea sănătăţii omului. Problema generală pe care o analizează Stîncă este. atît laturile valoroase ale acestuia. cînd se transferă la facultatea similară de la Bucureşti. inclusiv pe cea a lui N. la numai 32 de ani Deşi lucrarea fundamentală a lui Ştefan Stîncă rămîne teza de doctorat în medicină susţinută în anul 1891. Ştefan Stîncă s-a stins din viaţă în anul 1897. inclusiv. în ciuda limitelor. Opera lui cuprinde numeroase studii influenţate de gândirea socialistă. echivalentul progresului omului în fericire în general. Medicii de plasă. de regulă. Un alt reprezentant al mişcării socialiste din România a fost Ştefan Stîncă (1865-1897). Ca program metodologic. discursul său realizând introducerea în medicină a metodologiei marxiste. 2) prefacerea stării de drept din minciună în realitate. erau: 1) neînţelegerea trăsăturilor specifice ale vieţii sociale din România. aşadar. mai apoi. filosofice. După părerea sa. unic. De când Prometeu. Gherea avea să-şi îndrepte critica împotriva „poporanismului generos”. Mediul social ca factor patologic. din nou.S. la Congresul al II-lea al P. egalitatea politică. în sănătatea sa în special. În plină ofensivă a junimismului. Serviciul sanitar. Moştenirea filosofică a lui Gherea. continua să existe şi să funcţioneze împiedicînd dezvoltarea economică şi socială a ţării. de cea mai mare însemnătate pentru cultura naţională. numai Lenin a gîndit posibilitatea izbucnirii revoluţiei socialiste într-o singură ţară care să nu fi atins apogeul dezvoltării capitaliste. relie fându-le. Bălcescu. O altă figură reprezentativă a socialismului românesc de la sf. progresul în cucerirea naturii nu este. a făcut Facultatea de litere şi filosofie la Iaşi. în aceeaşi lucrare. Bolnav de tuberculoză. etiologiei acelei discipline ştiinţifice care se ocupă cu studiul cauzei bolilor. prin aceasta dovedindu-se perenitatea ei. Polemist de vastă cultură filosofică şi politică. a destinelor societăţii româneşti. Noul regim iobag îşi extrăgea starea calitativă din coexistenţa cu relaţiile de producţie capitaliste „minoritare” şi cu legiferări care nu-şi aveau fundamentul decît aparent în situaţia existentă.. în mod deosebit. pînă la el. în bună măsură. Programul teoretic era novator şi. primul ajunge la întemeierea criticii literare ştiinţifice româneşti şi la formularea unor principii ale esteticii marxiste. 2) prizonieratul „curentului socialist faţă de poporanism”.D. la următoarele concluzii: 1) necesitatea instaurării raporturilor de producţie burgheze. A participat la congresele socialiste de la Viena şi Breslau. în acelaşi timp. Mediul social capitalist este. în acelaşi timp. trebuie să fie studiat în mediul lui socio-economic concret. înzestraţi cu 22 . Aşadar. În activitatea sa teoretică. Ca urmare. progresul în cucerirea naturii poate şi. întrucît nu le-ar conveni introducerea libertăţii presei. din Bucureşti. el considera că societatea e compusă din indivizi care sunt agenţi conştienţi. în fond. generează situaţii paradoxale. şi sensul lor social. De altfel. Gherea a încercat să evidenţieze limitele poporanismului. critică starea de lucruri din România. după părerea sa. Descrierea neoiobăgiei conducea. adevărate surse de înstrăinare a omului şi înrăutăţire a sănătăţii lui. În polemica lui Gherea cu Maiorescu. Sfîrşitul vieţii. de asemenea. tactica şi strategia mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Condiţiile grele de viaţă i-au grăbit sfîrşitul. în acelaşi timp în toate ţările dezvoltate. 4) prefacerea micii proprietăţi aparente în adevărată proprietate. El evidenţia astfel condiţiile grele de muncă ale muncitorilor din capitalism. Gherea a analizat în lucrările sale esenţa diferitelor curente literare. în satele şi oraşele unde a lucrat. manifestat în aprecierea cauzelor naturale ca singurele generatoare de boli. Totodată. La ea se vor raporta mulţi dintre filosofii români. 3) desfiinţarea contractului agricol şi înlocuirea lui cu raporturile de producţie existente în Occidentul capitalist. este. Convingerile sale socialiste au atras prigoana oficialităţilor. moral şi intelectual. care aprecia că în România salvarea societăţii ar fi „poporul” şi „psihologia” ţărănească. prin el însuşi. în epocă. neoiobăgia era acelaşi sistem feudal care. Impaludismul şi profilaxia sa. Singurul remediu în această privinţă este instaurarea societăţii socialiste. a întrunirilor. 3) nediferenţierea dintre metoda care se aplică Occidentului şi cea care trebuie să se aplice condiţiilor din România. slăbiciuni şi boli necunoscute s-au arătat pentru popoare.În Socialismul în ţările înapoiate. În Neoiobăgia Gherea afirma necesitatea analizei „sociologice” a problemei agrare. o tenace şi rodnică activitate propagandistică în ateliere. scria Gherea. El s-a născut la Iaşi în anul 1865. Mediul social ca factor patologic şi-a luat ca motto celebra odă a lui Horaţiu despre consecinţele actului lui Prometeu. Proletariatul medical. Acceptînd că au dreptate atunci cînd „tună” împotriva liberărilor că au copiat fără critică Europa. In termenii ştiinţei medicale. Stîncă abordează această din urmă chestiune din perspectiva viziunii ştiinţifice despre mediul social. la început o necesitate tîrzie. Criticînd etiologia de atunci pentru caracterul ei metafizic. Junimiştii. critică guvernul întrucât a copiat mecanic formele Europei apusene. În condiţii economico-sociale contradictorii.R. care degradează omul din punct de vedere fizic. estetice. definiţia a trecut ca una strict adevărată.M. din timpul şi posterioară revoluţiei de la 1848.

. Buc.. escamotează fenomenele contradictorii ale capitalismului. Buc. Şcoala criminologică reprezentată de Lombroso este. 1984 5. Gh. Dobrogeanu Gherea. BIBLIOGRAFIE C. apologeţi ai capitalismului. P. Între filosofii. Ion Nădejde şi Raicu Ionescu-Rion. Rion a subliniat caracterul determinist al filosofiei marxiste a istoriei. specificul legilor sociale şi al acţiuni lor.P. teoriile organiciste) cu varianta darwinismului social. escamotează cauzele reale care generează „răscoala spiritului”: lupta de clasă între burghezie şi proletariat. Neconvenţional. 2) un idealism care gândeşte legile sociale ca „legi naturale” (eterne) sau care identifică legile sociale cu cele naturale . P. XX nobleţea idealurilor sociale. a dreptului la exploatare şi a dreptului muncitorului de a-şi vinde „liber” forţa de muncă. socialistul român nota că idealismul nu a dispărut în totul. Vol. 5) anarhis mul etc. evidenţiind anumite erori de logică şi contraargumentând cu aspecte ale experienţei comune sau cu dovezi ale noii ştiinţe. *** Istoria filosofiei româneşti. ea nu se mai face cu toporul.P. I.Negulescu încearcă să demonstreze netemeinicia acestora. Însuşindu-şi tezele fundamentale ale materialismului istoric. 23 . Apreciind că idealismul hegelian a fost infirmat de ştiinţă.D. În opoziţie cu viziunile abstracte. Referindu-se. pe care o apreciază în măsura în care ea a surprins evoluţia societăţii.P. 4) idealismul care absolutizează „rolul forţei şi al silniciei în evoluţia socială”. în vreme ce. cu varianta care consideră personalitatea ca factor hotărâtor al dezvoltării sociale . observa Rion. După el. observa Rion. această luptă în societatea omenească a pierdut forma animalică. Rion a demonstrat că o libertate absolută nu există. mai ales în ceea ce priveşte sublinierea determinării sociale a artei şi a literaturii. Ed. vizând menţinerea statu-quo. le situează nu în afara. el supune unui sever examen critic acest apriorism. el pune în evidenţă contradicţia pe care o săvârşeşte Kant şi atunci când este vorba de rolul categoriei de cauzalitate. Eminescu. de la individ la individ. În deceniul nouă al secolului trecut. Ed. Ed. influenţa mediului social asupra omului transferând. purtătoare a progresului istoric. Bacunin. 1996 4. şi Encicl. Şt. o critică a unora dintre variantele idealismului istoric şi ale sociologiei burgheze contemporane. în sensul metafizic propus de Spencer. ea este libertatea concurenţei. despre filosofia românească. Teza lui Spencer despre libertate ca trăsătură caracteristică societăţii capitaliste este combătută vehement de Ionescu Rion. Lombroso şi adepţii săi. Paideia. În ceea ce priveşte concepţia lui Lassalle care. Dar voinţa proprie a indivizilor. Considerând formele a priori ale sensibilităţii ca temelie a criticismului kantian. XIX şi începutul sec. teoriei criminalului înnăscut Rion îi opune concepţia materialist-istorică după care omul este produsul relaţiilor sociale. el observa că aici munca nu va fi organizată prin porunca concurenţei oarbe ci prin porunca unei autorităţi conştiente. libertatea. Cazan. pe de altă parte.. Pentru început. Rion demonstra că această con cepţie este o prelungire a idealismului obiectiv hegelian. nu li se poate contesta socialiştilor români de la sf. purtînd deci aceleaşi insuficienţe teoretice ca şi acesta din urmă. Preluarea ideilor marxiste în ţara noastră s-a datorat conştientizării inechităţilor sociale existente şi năzuinţei că ele vor putea fi înlăturate pe calea luptei proletare. ediţia a II-a. Buc. dar pe care o respinge pentru felul în care situează ideea absolută (ideea superioară zicea Rion) ca factor determinant al lumii şi al istoriei. Lassalle. de la nivelul lumii ani male la cel al vieţii sociale. ca desăvîrşire a lor. iar tezei despre societate ca domeniu al luptei pentru existenţă îi răspunde cu ideea socialismului ştiinţific a luptei de clasă. concepţia hegeliană. scopurile lor deşi conştiente duc de multe ori la rezultate neaşteptate. fragmente din scrieri în: Filosofie şi religie în evoluţia culturii române moderne. p. E. Vol. Rion se referă la : 1) o variantă a idealismului care consideră ideile ca factor determinant dar. Scrieri.Negulescu (1872-1951) Născut în actombrie 1872 la Ploieşti. Filosofi de orientare raţionalistă 1.Negulescu face Facultatea de Filosofie la Bucureşti. spre deosebire de Hegel. al criticii literare. 282-332 2. Gîndind revoluţia burgheză ca „răscoală a spiritului general contra bolţilor de mormînt ale realităţii”. 10. Biblioteca Apostrof. Istoria filosofiei româneşti. Între filosofiile idealiste Rion situa. ignoră deliberat. metafizice despre libertate. la societatea socialistă. asemenea darwinismului social. Gheorghe Vlăduţescu. Or. Aşadar. P. În plus. rolul maselor şi al luptei de clasă în istorie. I. criticată ca purtătoare a unei concepţii idealiste şi metafizice despre om. 1985 3. 1988 IV. nota Rion. 2002 6. de vreme ce gîndesc că fiinţa umană poartă în sine de la naştere.judecată şi voinţă. în lucrarea Critica apriorismului şi empirismului. Lombroso (Şcoala criminologică). Bagdasar Nicolae. Rion a realizat. sec. în Sistemul drepturilor câştigate. operează cu un model abstractimaginar al omului. Buc. necesitatea obiectivă a pieirii capitalismului şi a instaurării societăţii socialiste.. Al.. Lassalle. cu forţa ci între clase şi cu arme sociale. însemnătatea istorică a luptei proletariatului. din perspectiva metodologiei marxiste. lupta pentru existenţă. O istorie a filosofiei româneşti.P. Criminologii idealişti. despre care spune că nu se aplică decât fenomenelor. Ion Ianoşi.Negulescu se ocupă de aşa-numita problemă gnoseologică. opera cu teza caracterului determinant al spiritului poporului ca factor explicativ al sistemelor de drept. Cluj. consideră că lucrul în sine este cauza senzaţiilor noastre. Academiei. P. Fără să definească exact formele idealismului. din această perspectivă. sociologii sau oamenii politici a căror operă a fost critic analizată de Rion un spaţiu aparte a fost acordat lui Spencer. socotită ca noua clasă. ci în interiorul societăţii. 1984. Ed. Indepdendent de formele pe care le va îmbrăca mai târziu comunismul în toată Europa. 3) Şcoala naturalistă (de fapt. Luând pe rând cele patru argumente pe care Kant le aduce pentru a dovedi aprioritatea şi intuitivitatea spaţiului.ului capitalist. Raicu Ionescu Rion a avut contribuţii şi în domeniul esteticii. unde-l are ca profesor pe Titu Miorescu şi-şi continuă studiile la Paris şi Berlin.P. A profesat apoi filosofia la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti.. la rîndul ei. încât istoria omenirii se face tot după legi fatale. blestemul criminalităţii.

El ţine. Legarea filozofiei de ştiinţă. pentru P. adică însuşi „destinul omenirii”. Teama. adoptând altele noi. într-o sinteză ultimă. El pune la baza tuturor schimbărilor din societate sentimentul de nemulţumire al indivizilor faţă de felul în care li se desfăşoară la un moment dat existenţa. ce stau într-o legătură directă strînsă cu instinctul conservării. Ipotezele filosofiei nu trebuie să fie însă arbitrare ci să se sprijine pe ştiinţe. ideea unui empirism realist. Dar ea este mai mult decât atât. sunt solidare. nici nu sunt capabile să facă asta. Relevînd că realizarea unui asemenea scop este anevoioasă. caracterizată printr-un echilibru mobil. iar întrucât el este încă în evoluţie. P. deci noi nu ştim care ar fi acela. Astfel că rolul acesta revine filosofiei. în care oamenii să nu-şi mai exploateze semenii. În ceea ce priveşte diferitele forme ale culturii umane.Negulescu s-a ocupat şi de aşa-numita problemă cosmologică. rămân cu cunoştiinţele lor incomplete. în conformitate cu sărăcia sufletească primitivă şi cu felul de trai de atunci al omenirii. reflex direct al instinc tului de conservare. au fost singurele cauze care au creat „atotputernicia supranaturală a divinităţii”. În viziunea lui. prin ipotezele sale. arată că şi problema posibilităţii cunoaşterii lumii a fost rezolvată de Negulescu în spirit ştiinţific. că ea va fi de acum înainte mai lungă şi bogată decît a fost pînă acum şi va duce.Negulescu consideră că prin progresul cunoaşterii ştiinţifice se va instaura o deplină armonie socială. toate ipotezele parţiale trebuie să se unească într-o ipoteză totală. Filosoful se mulţumeşte să afirme că universul s-a născut din forme simple ale materiei brute ajungând. Prin aceasta ea descifrează un scop. care să asigure progresul. Soluţia ar fi conştientizarea faptului că în noi se găseşte răul de care ne plângem căci asta ne-ar ajuta să ieşim din anarhia intelectuală socotită a fi congenitală spiritului modern. P. P. lucrând în domeniul percepţiei şi avansând explicaţii care se opresc în mod fatal la limitele experienţei sensibile. care să asigure oamenilor ordinea fără să le răpească libertatea mişcărilor. el subliniază mereu că evoluţia intelectuală a omenirii este abia la început. P. Acesta ar fi scopul destinul omenirii. Negulescu conchidea că mentalitatea religioasă e produsă de porniri afective. progresul social capătă o pregnantă coloratură etică. sub forma pe care a luat-o la John Stuart Mill. şi nimic nu ne îndreptăţeşte să socotim că totul există în vederea apariţiei şi menţinerii ei. printr-o transformere lentă şi continuă. În acest moment intervine filosofia care. guverantă de legi. Opinia sa este că între materia moartă şi cea vie nu există deosebiri esenţiale. Negulescu rămâne optimist: De asemenea. care pune în mişcare imaginaţia şi un factor adiţional: speranţa. Punînd în asemenea termeni problema. jocul imaginaţiei şi operaţiile discernământului critic. Scopul pe care l-ar putea urmări universul n-ar putea fi decât acela al întreţinerii vieţii dar viaţa e un fenomen izolat şi pasager.P. ordinea şi uniformitatea cursului naturii.P.P. Căci el dorea progresul democraţiei în cadru burghez. fenomenele biologice putând fi reduse la fenomene fizico-chimice. Aceasta este funcţia sintetică sau dogmatică a filosofiei. adică trecerea oamenilor de la egoismul primitiv moştenit de la animale la un altruism care-i face mai plini de respect şi de iubire. P. P. de gândire umană. căci ajunge la idealism.P. ceea ce îi determină să destrame vechile forme de organizare socială. care să recunoască existenţa lumii externe în mod independent de noi şi de cauza senzaţiilor noastre. În plus. simpatia. deci. cea mai săracă. Ştiinţele se întemeiază pe o serie de noţiuni pe care le presupun fără să le cerceteze de aproape şi.P. mai capabili de justiţie şi de generozitate unii faţă de alţii. căci atunci când s-a născut universul n-au existat oameni care să observe.Negulescu îl vede primejduit deopotrivă de fascism şi de lupta proletariatului. generată de neputinţa faţă de forţele exterioare. Factorii care determină trecerea de la egoism la altruism sunt factorul intelectual şi. nu şi-a atins scopul. Cea de a treia întrebare poate fi soluţionată pornind de la datele ştiinţelor pozitive. deci în univers domneşte ordinea. socotind că doar astfel omenirea se va putea apropia de starea ei ideală. ceea ce dovedeşte că în univers nu există decât materie din care. care arată că între fenomene există strânse legături de acţiune şi reacţiune. un rost în existenţă. s-au dezvoltat lent fiinţele vii.Negulescu s-a remarcat şi pe tărâmul sociologiei.P.Negulescu promovează. totodată. la orientarea sa pe calea progresului şi a pregătirii unei omeniri mai bune. apoi sentimentul dependinţei de natură. atât internă. P. cerinţa de a o întemeia pe datele ştiinţi pozitive.P. reducând existenţa. Spirit multilateral. care derivă din specificul ei de a reconstitui imaginea de ansamblu a lumii şi de a raporta fiecare lucru la întreg. P. Ea poate sluji. Dar filosofia are şi o funcţie valorizatoare. că acestea se influenţează reciproc şi că. Ştiinţele. care este prima formă de cultură.P. condamnându-i la mizerie. superioare pe care le întâlnim astăzi. dimpotrivă. care este analiza primelor principii ale ştiinţei. drept călăuză în utilizarea raţională a rezultatelor cercetării ştiinţifice. Negulescu insistă asupra realizării unei cunoaşteri adecvate a lumii. materialist. P. asemenea unui edificiu fără acoperiş.Negulescu socoteşte că epoca în care el însuşi trăieşte este plină de nelinişte şi îngrijorare. la totalitate.P. În introducere la lucrarea Destinul omenirii. dovedind o concepţie unitară şi logică despre societate. ele trebuie să se ajute reciproc. care să exprime înţelegerea totală a lumii. care poate să împingă omenirea la catastrofă. la posibilităţi de senzaţii sau la grupuri permanente de senzaţii. în cadrul căreia evidenţiază trei întrebări: Care este originea universului? Cum este el alcătuit? Există acesta în vederea unui scop anume? Filosoful consideră că la prima şi la cea de a treia întrebare nu se pot da decât răspunsuri probabile. În fascism însă vedea un efect dezastruos al egoismului naţional. în eforturile ei de a descoperi adevărul obiectiv. printr-un lung proces evolutiv.Negulescu socoteşte că apariţia şi evoluţia lor depind de trei factori: pornirea afectivă. Văzând în statul burghez modalitatea desăvârşită a vieţii sociale. Întrucât atât filosofia cât şi ştiinţa urmăresc acelaşi scop: să ne dea o înţelegere cât mai deplină a lumii. de altfel. cât şi externă.Negulescu se ridică împotriva ideii de finalism în natură. în cele din urmă la forme de cunoaştere incomparabil superioare celor de astăzi. Şi în problema ontologică P.Nici empirismul. până la formele complicate. nu este. lipsit de dificultăţi. Pornirile afective generează religia. cont şi de factorii economici şi politici care contribuie la aceste schimbări dar influenţa lor o socoteşte secundară. de asemenea. P. completează explicaţiile ştiinţelor. Considerînd-o în asemenea raporturi de 24 . în schimb. poate împiedica folosirea abuzivă a puterilor „neaşteptat de mari” rezultate din aplicările tehnice ale ştiinţei. Prin urmare.P. în plan secund. putând ajuta la educarea tineretului.Negulescu înţelegea progresul ca fiind continua desăvârşire a raţiunii şi moralităţii. trei sunt caracteristicile fundamentale ale universului: solidaritatea. depăşind astfel sensibilul.Negulescu se orientează după rezultatele pe care le prezintă ştiinţele exacte. preocupat de cele mai diverse domenii filosofice. P.Negulescu.P. superioare. Aceste fenomene se produc întotdeauna după aceleaşi legi. mărturisind că situaţia este una din cauzele care l-au determinat să întreprindă o cercetare asupra progresului social. Fiecare orânduire socială e apreciată ca un moment al dezvoltării necontenite a omenirii spre un „mai bine relativ” pentru realizarea stării ideale.

omenirea a atacat problemele metafizice. astfel. aşa cum a făcut Hegel. el valorificînd un sistem de gîndire şi din perspectiva contribuţiei pe care acesta îl aducea la cristalizarea unei atitudini morale superioare. De aceea el el încearcă să descifreze parametri psihici ai fiecărui gînditor. Artistul îşi imaginează. li se acordă un rol secundar. preluarea fondului de cunoştinţe statornicit ca valabil şi ocolirea acelor ipoteze care au contribuit la împotmolirea gândirii în contradicţii irezolvabile. primară şi nedezvoltată. Conştient de faptul că istoria poate şi trebuie să contribuie la progresul omenirii. Maiorescian în formaţia estetică. îşi menţin valoarea şi prospeţimea până astăzi. sociale. arta liberă. Gherea. Dar. a căutat o îndreptăţire psihologică a faimoasei formule „artă pentru artă”. întărind tendinţa raţionalistă a acesteia. elementul care asigură continuitatea. dar şi. care permite o reconstituire logică şi considerarea deci a istoriei filosofiei ca un tot organic şi nu ca o adunătură întâmplătoare de idei. prin dispariţia sentimentului de teamă faţă de o sancţiune divină. De aceea. dând naştere numeroaselor sisteme de idei. întrucît în operele de artă nu poate lipsi fondul de idei şi sentiment. pentru că altfel. ca un produs al egoismului omenesc. întrucît produsele spirituale bazate pe discernămîntul critic sunt inegalabile. factorilor politic şi economic. o unitate strânsă. oricît de dureroasă nu le poate înăbuşi cu totul. În schimb. Negulescu.strînsă apropiere cu ceea ce el adesea numea „legea fundamentală a vieţii”. creaţia se remarcă prin bogăţia. (apărut în forme rudimentare încă din faza religioasă) şi cu accentuarea jocului imaginaţiei. la o primă şi superficială privire se pare că „cea dintâi grijă a unei filosofii noi cînd începe să se afirme. iscusit în găsirea „pietrei unghiulare” a fiecărui sistem de gândire. ceea ce nu este echivalent cu însuşirea mecanică a lor. care adesea se contrazic şi parcă infirmă existenţa continuităţii de concepţii şi epoci. pe căile cele mai diferite. avântul filosofiei. pentru că realmente există o dezvoltare a cugetării filosofice. Negulescu. deşi există schimbări totale de direcţie ce dau naştere perioadelor diferite ale istoriei filosofiei. care deşi a considerat-o ca un tot organic. neadmiţând decât ipotezele pe care le îngăduie rezultatele la care au ajuns aceste ştiinţe. Şi. al stadiilor depăşite. Apoi. reînviind cu o plasticitate impresionantă marile figuri ale trectului filosofiei. adică sensul mereu ascendent al cu noaşterii filosofice. care este nivelul psihologic al atitudinii umane înainte ca aceasta să ia forme conceptuale. la un moment dat. la care predomină imaginaţia. care creează în noi o stare de mai mult sau mai puţin perfectă receptivitate contemplativă. este să îngroape filosofiile ce au precedat-o sau că între diferite etape ale procesului istorico-filosofic se deschide cîte o prăpastie. filosofice. în ciuda aparenţelor. prin educaţia lor în spiritul ştiinţei şi al filosofiei O dată cu sporirea funcţiilor discernământului critic. susţinută de idealul desăvîrşirii formei. Dar ele sunt subordonate unui factor subiectiv. prin faptul că a asimilat sisteme de gândire lanţului eforturilor succesive ale raţiunii absolute de a lua cunoştinţă de ea însăşi. deoarece acesta îi apărea ca semnul neputinţei umane. La originea procesului creator stă emoţia. pasionat şi subtil. Căutînd să ocolească crizele sceptice. BIBLIOGRAFIE 25 . milita pentru „arta sclavă”. ca o asemenea intuiţie să se transforme în operă de artă. Negulescu leagă dezvoltarea filosofiei de realiză rile ei anterioare şi de mediul cultural. ci dimpotrivă sunt o dovadă că în căutarea adevărului mintea omenească e minată de aspiraţii pe care nici o izbîndă. o problematică nouă şi cu alte mijloace de investigaţie. Aceasta. mai ales în formele ei primitive. continua el. impune. Dar aceasta numai la prima vedere. firesc. Maiorescu şi şcoala lui. pozitivistă şi evoluţionistă. scepticismul. între sistemele de gândire. pornind de la concepţia dascălui său. Singurul remediu ar fi ca mesele să parvină la cultură. arta independentă. Explicaţiile pe care religia le dă lumii sunt pur şi simplu „închipuiri”. înţelegeau prin „artă pentru artă”. determină în acelaşi timp. cit şi discernămîntul critic. Dar inconsistenţa ei nu a împiedicat-o să funcţioneze mai departe însă ca „hrană sufletească” a marilor mase. întrucât scepticismul. începe să se constituie în istoria omenirii stratul artistic al culturii. Contagiunea lor cu ireli giozitatea ar fi. Negulescu drept antimetafizică. apoi. totodată. pentru că tendinţa de a căuta plăcerea şi de a evita durerea e legea fundamentală a vieţii. o serie de posibilităţi de realizare a „intuiţiei totului”. Atunci însă cînd se declară împotriva formulei lui Gherea. în reînvierea marilor glorii ale trecutului. Marcând începutul unei noi etape. arta. oamenii vor „pururea să-1 ocolească". pe urmele lui Spencer. Or. departe de a fi depăşite în literatura noastră de specialitate. Negulescu urmărea atât o finalitate ştiinţifică cât şi una educativă. care dizolvă creator şi propriu influenţele exterioare. va trebui să urmărească desfăşurarea istorică a sistemelor. oricît de strălucită. Negulescu înclina să judece opera de artă după criteriul formal. puternic dăunătoare. afirmă că are în vedere tendinţa şi nu fondul operei de artă. din nou şi în alte direcţii. nota el. Deosebirea dintre partizanii artei pentru artă şi cei ai artei cu tendinţă apare însă în înţelegerea fondului. nu le poate mulţumi pe deplin şi nici o cădere. esenţialul. de satisfacere a „nevoilor metafizice”. a subiectivizat-o. privind cu neîncredere orice speculaţie ce nu se sprijină pe cercetările ştiinţelor pozitive. printr-o riguroasă discernere. De pildă. Pentru el. invers. deşi în mod nuanţat evidenţiaţi şi analizaţi. şi-ar impune firesc o netă superioritate. La acei artişti. concepea religia.P. scientistă. personal. Istoriografului care va porni de la recunoaşterea caracterului obiec tiv al dezvoltării filosofiei. De aceea. asupra ei trebuie să lucreze atît imaginaţia. Lucrările sale în acest domeniu. istoriograful trebuie să-i descopere istoriei filosofiei logica sa internă şi nu s-o introducă el. credea Negulescu. ele nu înfrîng continuitatea. Negulescu rămîne în primul rând un mare istoric al filosofiei. care în concepţia lui Negulescu nu este identic cu negarea absolută a conţinutului filosofic. istoriograful mai trebuie să desprindă din noianul de fapte. apare pe prim plan preocuparea pentru desăvîrşirea formei. nu în înţelesul de artă lipsită de fond ci de artă autonomă. se opreşte la una din modalităţi. Constituind o suferinţă". Nicolae Bagdasar caracterizează concepţia lui P. în special Filosofia Renaşterii. Cu toată diversitatea preocupărilor sale. întrucît astfel ar fi lipsite de „frîul moral” pe care îl reprezintă credinţa. deşi încheie o perioadă. noutatea şi „ciudăţenia fondului”. „nemulţumirea" se arată a fi nu numai fac torul motor. mai întîi. Negulescu investeşte cu o asemenea funcţie scepticismul. Există. adică o „intuiţie a totului”. sin gura explicaţie a prelungirii pînă în contemporaneitate şi de aici încolo a religiei constă în lipsa de cultură a maselor. pe care îl acceptă. întrucît mai întâi trebuie să pună accent pe cercetarea cauzelor care le-au dat naştere şi apoi pe expunerea lor. „arta subjugată” intereselor unor acţiuni politice. Ea a jucat un rol important în filosofia secolului XX.

în contactul cu lumea externă. Eminescu. Neconvenţional. Personalitatea umană îşi are originea nu în individul izolat ci în structura omenirii întregi. Eul însă nu se identifică conştiinţei. Eul poate să existe fără personalitate. De aceea. De aceea fiecare personalitate are o putere creatoare. Dezinteresarea. Fără conştiinţa eului. artă şi religie. el consideră că fiecare dintre ştiinţele particulare studiază realitatea dintr-un anume punct de vedere dar privirea de ansamblu. socotind-o o formă superioară a acestora. Metafizica se serveşte continuu de logica gândirii şi de metodele ştiinţei. Natura îi întrebuinţează pe oamenii de vocaţie pentru a asigura cristalizarea unei culturi aşa cum întrebuinţează germenii pentru a asigura continuitatea unor forme de viaţă. 1984 *** Istoria filosofiei româneşti. Eul în sensul de conştiinţă intuitivă de sine şi-a făcut apariţia mult mai târziu şi abia el va sta la baza persoanei energetice. Omul a luat cunoştinţă de sine în măsura în care a simţit puterea crescându-i. Aceasta face progrese şi se desăvârşeşte deoarece şi munca ia forme noi şi se desăvârşeşte. Scrieri. Personalitatea nu este ceva străin şi opus naturii. pe când cea a personalităţii prin experienţă.1. Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) Născut în 1868 într-un sat din Mehedinţi. Concepţia personalist-energetică a lui Constantin Rădulescu-Motru culminează în noţiunea de vocaţie. Ed. care le face să apară în momentele cheie ale istoriei sale. P. Personalitatea poporului se numeşte cultură şi se explică prin fondul fizic al poporului. chiar personalităţi de împrumut. Istoria filosofiei româneşti. cea a poporului fiind însă mult mai bogată. ci o verigă din lanţul fenomenelor strict deterministe ale naturii. În schimb. căci individul se naşte cu o serie de aptitudini latente. căci munca îşi are temeiul în dispoziţiile adânci ale sufletului său. 1988 11. Vocaţia este strâns legată de muncă şi de activitatea socială. Buc. eul este un eu-emoţie. Variaţiile sufleteşti ale individului. îmbogăţind-o şi astfel s-au format în timp rasele şi. Şi în vreme ce omul nu poate avea decât un singur eu. începe să aibă o structură prin impulsul dat de eu dar continuă sî se dezvolte prin âncorporarea multor elemente străine de natura eului. unitatea supremă a realităţii. delimitând-o de ştiinţă. făcând ca necunoscutul şi neprevăzutul să intre în legile fireşti ale conştiinţei omeneşti. Fiecare popor şi fiecare individ îşi are propria sa personalitate. 5. În decursul evoluţiei sale. deoarece cuprinde toate aptitudinile membrilor săi. care vor şi ele acelaşi lucru. urmăresc realizarea lui prin suprimarea necunoscutului şi a neprevăzutului. pe care acesta. Ed. dacă munca obişnuită stă în legătură cu finalitatea individului. pe când arta şi religia se servesc de logica sentimentului. pe de o parte. Academiei. arta şi religia. Concepţia filosofică a lui Constantin Rădulescu-Motru este denumită personalism energetic pentru că pune în centrul ei personalitatea umană. Biblioteca Apostrof. deoarece munca presupune o voinţă iar pe aceasta n-o poate da decât eul. 1984 Gheorghe Vlăduţescu. care eventual se transformă. 1996 Gh. despre filosofia românească. Cunoaşterea eului are loc prin introspecţie. Vol. 2.. În forma lui primitivă. E. nici una dintre ele. ea cade în sarcina metafizicii. 3. Eul nu se identifică nici cu personalitatea. Buc. Ed. La început a simţit nevoia să mediteze asupra specificului metafizicii. Filosoful defineşte vocaţia ca pe un acord între personalitatea individului şi chemarea pământului pe care trăieşte. fiind manifestări ale energiei poporului. nici toate la un loc nu sunt capabile s-o realizeze. cea mai înaltă şi mai bună verigă. Personalitatea este unitatea de viaţă cea mai complexă din câte se ântâlnesc pe pământ căci în ea întâlnim atât o parte biologică. ediţia a II-a. 4. Al. pusă în dependenţă de istoria întregii culturi omeneşti. O istorie a filosofiei româneşti. Eminescu. Personalitatea presupune eul. originalitatea. căreia îi conferă cea mai înaltă semnificaţie metefizică. 1985 Ion Ianoşi. atunci şi personalitatea este formă a aceloraşi energii. aceea a vocaţiei stă în legătură cu finalitatea poporului întreg. în vreme ce metafizica satisface curiozitatea minţii omeneşti. Buc. Opera omului de vocaţie este o întregire a personalităţii sale. pusă în dependenţă de întreg mediulcosmic. Aceasta din urmă. reuşeşte să-şi păstreze independenţa de gândire. care apare înaintea acesteia. Munca deci. omul de vocaţie îşi găseşte în muncă împlinirea.. Omul de vocaţie este diferit de profesionist. datorită instinctului de conservare.P. realizându-şi propriul scop. el poate avea.. pe care o pune în legătură cu energiile naturii. mai multe personalităţi. Cazan. Cluj. 26 . în schimb. Când acesta lipseşte. Individul om continuă astfel omenirea diversificând-o. Personalitatea este bio-psiho-socială.D. eul este numai psihic. o importantă contribuţie la dezvoltarea filosofiei româneşti. desăvârşindu-şi studiile în Franţa şi Germania. Toată dezvoltarea naturii urmăreşte producerea personalităţii – deci prin apariţia omului natura însăşi se desăvârşeşte. variaţii statornicite în cadrul uneui tip de muncă hotărâtor pentru viaţa individului formează personalitatea. I. naţiunile. care are o sferă mult mai largă decât el. El este simţirea corpului de către suflet şi a apărut atunci când omul şi-a încordat puterile corpului fie pentru a respinge un atac fie pentru a domina. Paideia. Negulescu. personalitatea în durata trecutului. prin operele sale. aflată în strânsă legătură cu conştiinţa. care-l deosebesc în cadrul colectivităţii. De aceea omul de vocaţie e făuritorul de civilizaţie şi conducătorul de neam. care este un instrument produs de natură pentru a-şi atinge scopurile ei. le utilizează comparativ şi astfel îşi atinge scopul. Mai multe asemănări există între metafizică. Personalitatea individului însă nu-şi poate lua ca model personalitatea poporului fiindcă aceasta e prea complexă şi prea contradictorie. nu este posibilă munca.P. conştiinciozitatea sunt însuşirile fundamentale ale omului de vocaţie. şi artă şi religie pe de altă parte. dar ele prezintă şi mari deosebiri.. 6. Asta implică faptul că vocaţiile nu apar din senin ci sunt pregătite şi chiar preformate de dezvoltarea poporului. adică a profesionistului de vocaţie. nu avem de-a face decât cu jocul sau cu munca animalică. Eul trăieşte în prezent. Profesionistul priveşte munca ca pe o obligaţie neplăcută. deşi nu are metode proprii şi le foloseşte pe cele ale ştiinţelor. Deşi a suferit influenţa lui Kant. le realizează şi le îmbogăţeşte. Buc. iar dacă acestea din urmă sunt forme ale energiei universale. în parte. ereditare. rezultate ale generaţiilor anterioare. Constantin Rădulescu-Motru studiază dreptul şi filosofia la Universitatea din Bucureşti. dar personalitatea nu poate exista fără conştiinţa eului. natura produce personalitatea aşa cum produce cristalizarea mineralelor şi formele organice. fond care cuprinde datul psiho-fizic al indivizilor cât şi solul cu întreaga sa reţea de energii. Astfel. În acest sens. În sfârşit. determină personalitatea.. aducând. absolutul pe care ni-l prezintă metafizica nu este totuna cu absolutul pe care ni-l înfăţişează formele artei sau credinţa religioasă. Ed. 2002 Bagdasar Nicolae. Geneza formelor culturii.. Wundt şi Ostwald. cât şi o parte sufletescă. impusă de nevoile subzistenţei. Personalitatea se formează treptat.

Cel mai grav este însă faptul că diferenţele tind să fie absolutizate şi că nici nu există şansa apariţiei unei spiritualităţi care să-i redea Europei unitatea. creator. în funcţie de sufletul şi de tradiţiile fiecărei naţiuni. cărora să le dea un nou avânt în contextul noii realităţi istorice. Există şi cazul spiritualităţilor care. într-o epocă istorică putem avea de-a face cu diverse tipuri de spiritualitate. naţionalismul presupune solidaritate a indivizilor care aparţinân prin sânge. considerată modelul ideal de organizare a oricărei societăţi. spiritualitatea care-şi face din ce în ce mai simţită prezenţa ca naţionalism specific este românismul. Mai ales în cadrul omului configuraţia. limbă. justificând în proprii săi ochi ordinea ideală a lumii pe care el şi-o imaginează la un moment dat şi pe care o socoteşte eternă şi perfectă. În rest. Cramponarea în continuare de ele este însă o greşeală care determină prelungirea unor stări de lucruri negative în societate dar. deşi numai parţial valabile. înnoitor al omului. 27 . ştiinţa însăşi a demonstrat că omul este un produs social. Ea poate îmbrăca fie o haină religioasă. În cazul în care această nouă spiritualitate. fie social-politică. Căci fiecare naţiune are propriul său ideal. materiale. autoritarism şi dictatură. nu mai face faţă nevoilor de organizare şi funcţionare socială. Deocamdată. influenţându-se reciproc. atunci când începe să se formeze personalitatea. Ea promovează intervenţia omului în mersul societăţii şi al naturii. şi că nu este cazul să exacerbăm libertatea indivizilor într-o lume uniformă ci să diversificăm lumea punând în evidenţă individualitatea distinctă a macrogrupurilor sociale care sunt naţiunile. impunându-şi unele altora exigenţele calitattive. Spiritualitatea reprezintă ceva complex. perimată. În plus. care acţionează conform unor norme juridice şi-şi proclamă. În realitate. Aşa au apărut fascismul. indiferent dacă aparenţele arată exact contrariul. În acest fel. în urma dezvoltării ştiinţei şi a schimbării convingerilor oamenilor. interpretări simbolice şi chiar adevărate sisteme de gândire. deşi prin sine însuşi în opoziţie cu această idee a uniformităţii popoarelor şi a individualismului. pentru realizarea căruia luptă toţi membrii. catehismul unei noi spiritualităţi. industrializată capitalist. fie una filosofică sau ştiinţifică. El consideră că naţiunea e mai presus decât indivizii săi. spiritualitatea umană este răspunzătoare de istoria omenirii. dar asta se întâmplă doar pentru că noul naţionalism este încă neorganizat. precum şi din pregătirea unor caractere superioare. dar are neapărată nevoie de o educaţie potrivită îmzestrării lui pentru a i-o potenţa şi pentru a-l determina să creeze opere la un nivel cât mai înalt. către care el tinde în permanenţă. că viaţa socială primează asupra celei individuale. au corespuns la un moment dat intereselor şi aspiraţiilor sociale. evoluţia ei determinând schimbarea marilor linii directoare ale activităţii practice. Dacă însă va fi denaturată şi transformată în demagogie. care a apărut firsc şi spontan va fi înţeleasă corect şi promovată cu responsabilitate de către cei în măsură să o facă. tradiţii şi obiceiuri aceluiaşi neam şi. omul se supune unui determinism rigid şi nu are alt scop în viaţă decât câştigul material neîngrădit şi afirmarea personalităţii individuale. ea ori „nu va prinde” în societate. în cadrul căreia spiritul îşi aduce o contribuţie esenţială şi specifică. contribuind la realizarea idealului naţional. Rolul spiritualităţii este de a-i întări această credinţă. al XIX-lea. până când va reuşi acest lucru ea trebuie să încerce să le ferească de influenţele rele. Prosperitatea acestora nu rezultă din organizarea lor similară ci din organizarea specifică.Cu toate acestea. valabilitatea şi valoarea fiecăreia sunt verificate de mersul istoric. luându-şi numele de naţionalism integral. libertatea. bogăţia. care o va contura ca pe ceva distinct de oricare alta iar orice experienţă istorică prin care s-a încercat impunerea aceluiaşi model de evoluţie în fiecare ţară s-a dovedit dezastruoasă. prin mecanismul implacabil al evoluţiei spirituale. Ideile pe care le promova era că realitatea este de natură în primul rând materială iar spiritul. incapabil de a o schimba. Oricum. până la urmă. bolşevismul. în care erau înlăturate orice bariere pentru activitatea comercială. neurmărind decât să scoată la iveală şi să valorifice tradiţiile pozitive ale neamului. în care vechea spiritualitate. Dacă o spiritualitate se situează alături de linia adevărului ştiinţific. mai mult sau mai puţin convergente sau complementare. Nucleul vieţii sociale este individul abstract. de credinţa şi aspiraţia lui nedezminţite într-o lume mereu mai bună. al XVI-lea şi atingând apogeul forţei sale dominatoare în sec. este cert că ele stau într-o strânsă corelaţie. în lucrarea sa Românismul. Constantin Rădulescu-Motru vorbeşte de o pedagogie a vocaţiei. Dominat de o asemenea spiritualitae. Pentru filosof. ştiinţa educaţiei nu e atât de înaintată încât să poată cultiva vocaţiile. cât şi idei. în limitele lor. spiritualitatea specifică secolului a XIX-lea. cuprinzând în sine atât sentimente mai mult sau mai puţin conştientizate. căci pentru burghez un stat naţional însemna doar un teritoriu centralizat. acestea vor fi eliminate „de la sine”. căci omul de vocaţie nu numai că trebuie ajutat din copilărie să-şi dezvolte aptitudinile. în tiparul căreia conducătorii politici au încercat să-şi încorseteze propriile popoare. Asta şi pentru că spiritualitatea este intim legată de nevoia omului de absolut. cuprinzând „exagerări şi provocări inutile”. nu poate decât să o cunoască şi s-o facă suportabilă omului printr-o iluzie de înfrumuseţare. naţionalismul se va ridica împotriva vechii sale înfăţişări trunchiate. nici xenofobism. care se măsoarăîn două feluri: prin capacitatea de a intui corect „climatul sufletesc” existent la un moment dat şi prin înţelegerea nuanţată a modului de a fi al omului în sine însuşi şi în relaţiile lui cu lumea. s-a raliat spiritualităţii dominante burghezo-democratice prin unilateralizarea lui. Concepţia lui Constantin Rădulescu-Motru este deci una dinamică. El nu este nici fascism. materia şi spiritul nu sunt deloc separate ci formează o unitate organică. Prin urmare. subliniind rolul activ. aceasta va fi lipsită de forţă transformatoare şi va sfârşi uitată ca atâtea alte ideologii. Aplicându-şi viziunea teoretică asupra realităţii. profunzimea şi calitatea lumii sale depind direct de nivelul activităţii lui spirituale. având ca scop practic descoperirea vocaţiilor româneşti pentru a le face fecunde neamului şi omenirii. Constantin RădulescuMotru constată că după primul război mondial Europa întreagă se afla într-o stare de profundă criză. ea a stăpânit Europa începând din sec. fiecare jucându-şi pe cont propriu şansa de de adevăr. căci nici o spiritualitate „infantilă” sau „primitivă” nu va putea rezista alături de altele mai elevate. care nu-şi află rostul decât din perspectiva misiunii istorice a acesteia. hitlerismul. şi care îi va asigura eternitatea istorică. misiunea reprezentând idealul naţional. noul naţionalism a căutat să-şi ia un alt nume în fiecare ţară. în opoziţie cu semenii săi. propria sa misiune. Rezultatul acestei viziuni a lumii a fost crearea societăţii burghezodemocratice. Bazată ăe viziunea materialist-mecanicistă asupra lumii. Nu avem criterii sigure pentru a recunoaşte vocaţiile ci doar câteva indicii. fiind chiar opus acestora. Vârsta când izbucnesc vocaţiile este aceea a pubertăţii. datorită acestei conştientizări de sine. Pentru a sublinia şi mai bine acest lucru. printr-o educaţie care să ştie să pună în evidenţă fondul pozitiv al trăsăturilor spirituale specifice şi să contracareze trăsăturile negative. Însuşi naţionalismul. nici antisemitism. În ceea ce priveşte România. Este adevărat că ele sunt înclinate către etatism. contribuind hotărâtor la realizarea acestora. uniformizat. ea va fi motorul care va împinge ţara pe linia progresului multilateral şi specific. ori va produce atâtea disfuncţionalităţi în cadrul acesteia încât oamenii „se vor convinge” în mod firesc de faptul că este greşită şi ea va fi încet-încet eliminată.

el îşi lărgeşte treptat preocupările. Sava”. Istoria filosofiei româneşti. în manieră de „ştiinţă severă” deşi nu neapărat în manieră husserliană. faţă de intuitivismul şi antiintelectualismul. De aceea Constantin RădulescuMotru schiţează direcţiile unui învăţământ specific lor. „filosofia vieţii”. îşi poate asuma o poziţie mai independentă şi de certă originalitate. Ţine cursuri de filosofie antică. din care este dedusă şi sfera ei principală. a acorda fiilor de ţărani o instrucţie potrivită celor de la oraş înseamnă a face din ei nişte burghezi neisprăviţi. ceea ce nu este posibil într-un stat burghez care exacerbează individualismul. După volumul Rostul şi utilitatea filosofiei. Autorul leagă indisolubil cunoaşterea de existenţă. ci dimpotrivă. Personalismul energetic şi alte scrieri. prin spiritul căreia să iasă din criza iraţionalistă. de realitatea concretă. Mircea Florian articulează o filosofie apropiată de cea a lui Nicolai Hartmann. este vorba de recunoaşterea satului ca o comunitate economică. el pare mai apropiat de felul în care şi-a conceput activitatea . Ed. 1984 *** Dicţionarul operelor filozofice româneşti. culturală şi specifică. „experienţa”. Buc. Rădulescu-Motru. Nu se autoiluzionează şi nu caută căi uşoare (deci false rezolvări) pentru a răspunde gravei situaţii economice. Accentul ei de bază e ontologic. scăpând de mesianismele înşelătoare. Acestea vor urmări nu atât formarea capacităţii raţionamentelor abstracte şi acordarea unor cunoştinţe teoretice cât dezvoltarea abilităţilor practice multilaterale. reforma şcolară preconizată de Constantin Rădulescu-Motru se bazează pe aceeaşi idee. sunt şi interesele întregii ţări. catehismul unei noi spiritualităţi. cu o cercetare critică despre noţiunea de timp la Henri Bergson dedicată lui P. o consideră sterilă. Li se adaugă multe alte scrieri. În Reconstrucţie filosofică sunt incluse şi studiile Sensul unei filosofii româneşti (1933) şi Filosofle românească (1940). El trebuie însă să fie un program serios de lucru pentru ridicarea naţiunii.P. 1992 Cazan. la Universitatea bucureşteană. consecinţă a felului defectuos de a concepe raţiunea.. 1984 Constantin Rădulescu-Motru. În consecinţă. au asimilat romantismul ca reacţie la optimismul şi raţionalismul clasic. Jertfindu-se pentru stat. Titu Maiorescu). Ştiinţifică. totodată. şi nu susţine privilegiile etnice pentru români. lansată de mentorul său. împreună cu nuanţările inclusiv sceptice. filosofia să întocmească o ontologie exactă. Mircea Florian (1888-1960) Mircea Florian e cu douăzeci de ani mai tânăr decât C. pornind de la şcoala primară până la nivelul unor adevărate universităţi săteşti. dar cea mai importantă dintre toate este încadrarea activităţii individului în activitatea colectivă. care formează abia un „catehism”. căreia i se acordă o largă autonomie (nemaifiind considerată o anexă sau un stadiu inferior al oraşului) şi posibilităţi reale de neîngrădit progres. E timpul ca. Filosofia s-ar fi format la noi. P. Constantin Rădulescu-Motru. şi. printre care Metafizică şi artă (1945) şi Misticism şi credinţă (1946). O altă funcţie a statului este şi ocrotirea eficientă a intelectualilor. disciplinată şi mare răspundere morală.precum şi fundamentala sinteză Recesivitatea ca structura a lumii. mult mai prestigioasă. în mod brutal întreruptă în 1948. Ed. românismul nu este o ideologie ci doar cuprinde marile direcţii pentru constituirea uneia. care. „trăirismul” şi misticismul contemporan. opus 28 . cea românească în speţă. doctor în filosofie al Universităţii din Greifswald. însă nu aceea „existenţială” la modă. nu îl depersonalizează. iar volumul II în 1987).. Mircea Florian parcurge. Bucureşti.P. în interacţiune cu ea. În filosofia noastră. Mircea Florian porneşte de la delimitări şi ajunge la construcţii. Negulescu (1914). filosofii s-au zbuciumat între Occident şi Orient. Căci într-un stat cu o populaţie ţărănească majoritară. ca profesor şi cercetător mereu predispus şi la ucenicii. Bucureşti. Accentuata sa fidelitate de o viaţă faţă de filosofie. principale sale cărţi sunt Ştiinţă şi raţionalism (1926). Căci statul român trebuie să fie în primul rând un stat ţărănesc. toate treptele. Ele reafirmă diagnosticul mai demult formulat şi leacul mereu preconizat. datorită faptului că aceştia sunt majoritatea populaţiei. El face parte dintr-o următoare generaţie de maiorescieni. fără să se fi şi închegat. C.realul” (cu „ireal” cu tot). dovedit cu timpul a fi locul cel mai trainic din întreaga filiaţie raţionalistă a filosofiei de până acum. E. intuiţionismul. obţinând doar târziu (1940) gradul de profesor universitar titular.. unul de „Introducere în filosofie”. 4. preferând ştiinţei antiintelectualismul.unde i-a audiat pe Titu Maiorescu.Deocamdată însă. În cadrul continuităţii. Născut la Bucureşti. Reconstrucţie filosofica (1943) înmănunchind studiile publicate în revistele filosofice şi literare între 1923 şi 1938 . Rădulescu-Motru. La rândul ei. Ed. El dobândeşte însă nespectaculos soliditatea.D. prin care s-au impus instituţii străine sufletului românesc (ecoul al celebrei teze a formelor fără fond. îl ajută să-şi descopere un loc aparte. recucereşte „datul”. C. BIBLIOGRAFIE 1. 1997 12. necesară. adică reaşază ştiinţa în drepturile ei autonome şi reconstruieşte. Românismul. Negulescu şi alţii -. 3. incapabili să mai facă faţă cerinţelor muncii la sate şi prea mulţi pentru a găsi toţi un loc de muncă la oraş. cristalizarea unui spirit gospodăresc şi mai ales cultivarea solidarităţii în joc şi în muncă. absolvent al Colegiului „Sf. Gh. Humanitas. Asta nu înseamnă reducerea funcţiilor statului la trebuinţele ţăranului ci facilitarea şi promovarea producţiei agricole. cu licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1911) . românismul nu trebuie să fie naiv. abstract şi apologetic. . socială. Pe scurt. Două sunt marile direcţii prioritare pentru realizarea lui: statul şi şcoala. adică să se organizeze în funcţie de interesele ţăranilor. sub semnul romantismului. în spiritul prescris filosofiei româneşti de către Maiorescu şi pe urmele îndemnurilor maestrului său Negulescu. gnose-ologică-epistemologică. Eminescu. mereu axate însă pe filosofie. au încercat să îmbine un kantianism de mâna a doua cu o soluţie mistică salvatoare de scepticism.. Al. Dreapta abilitare şi reabilitare a raţiunii întăreşte însă opoziţia. ţinându-se cont de tradiţii. modernă şi contemporană. 2. filosofia ca ontologie prin excelenţă. publicată postum volumul I în 1983. ulterior şi de logică. ci una autentică. Dimitrescu-Iaşi. politice şi culturale rezultate în urma unui secol aproape de imitare servilă a occidentului. tradiţie filosofică naţională . El urmăreşte un „realism integral”. Zbaterea între raţionalism şi iraţionalism.Nicolai Hartmann. Filosofia europeană îndeobşte. Programul românismului pretinde muncă serioasă. medievală. la antipodul eclectismului.P. rezumându-se la câteva convingeri adânci şi elementare. În cursul îndelungatei sale activităţi didactice. căutându-se îmbinarea lor armonioasă şi eficientă cu inevitabila mpdernizare.într-o altă. El nu se va dezice nici după trecerea sa printre „colaboratorii externi” ai Institutului de Filosofie (din 1953) de alcătuirea şi traducerea unor cărţi de filosofie. lirismul simţit sau numai verbalizat şi patosul naţionalist.

dar centrală în filosofie rămâne cunoaşterea. Vianu şi Blaga nu s-au opus mai puţin categoric decât Florian „panestetismului” profesat de Hermann Keyserling. antitezele. acceptînd unele din ideile fundamentale ale acestuia. dacă metafizica a murit. înlătură universul din experienţă şi ştiinţă. individual-general. adică întemeierea pe ştiinţe. moarte. ci să înţeleagă viaţa prin ele. conchidea Mircea Florian. de a nu dizolva filosofia (crescută din ştiinţe) în artă şi în religie. una „poetică". aşadar. pentru o dată. Florian promovează un grad mai mare de „realism” filosofic decât Roşca. Această convingere el o reia apoi în plan general şi o răsfrânge asupra propriei sale ipoteze. întemeind astfel şi confundarea artei cu filosofia şi a filosofiei cu arta. accentuarea însemnătăţii credinţei în dauna raţiunii. materie-formă. deşi la un nivel imperfect. opoziţiile din „structura universală a datului”. nominalismul. Dar de pe acum autorul ia act de contrarii.D. argumentele gânditorului reflectă o situaţie istorică reală. Florian mărturiseşte intenţia de a nu sacrifica nici realitatea în favoarea sistemului. într-o cheie meditativ-lirică. istorism-supraistorism şi altele. drept care gânditorii şi scriitorii apar ca încă la fel de importanţi. noua filosofie trebuie să fie. În locul tradiţionalelor monisme. rămîne perenă ideea oricărei metafizici ca necesitate a cercetării primelor principii. orientată cu faţa spre obiecte şi spre înţelegerea lor intuitivă şi logică. a revelaţiei etc). 29 .. „Panestetismul”. consideră universul ca un organism viu. intră în opoziţii. Arta şi religia se înrădăcinează. cât mai precis şi mai suplu. determinismlibertate. inclusiv internarea sa într-un lagăr de prizonieri din Germania. eseul lui Roşca. finit-infinit. existenţă-valoare. iar în jocul poziţiilor şi al contrapoziţiilor apar ca „dominante” sau ca„recesive” când unele. i se dezvăluie dualităţile. relativ-absolut. o valoare metafizică. exclusivă în misticism). raţional-iraţional. eterogen-omogen. Nu există nobleţe umană fără frică. viaţă-moarte. fără intervenţia „creatoare” a interpretului. Morala mediază între filosofie şi literatură. instauratoare). de după al doilea război mondial şi avatarurile sale personale. Încă din prefaţa Recesivităţii. În acest fel ajunge Mircea Florian să reclădească în tratatul său monumental. prin Lucian Blaga. pentru Mircea Florian introdu cerea necesară la formularea propriei sale concepţii filosofice sau. în realitate. În această lucrare Florian se defineşte într-o cheie subiectivă. la el accentul cade pe lume şi pe obiectiva ei stare antinomică. la care nu va mai reveni. după părerea sa. Rehmke. Este moartea ştiinţei autentice". productivă. Filosofia continuă să construiască sisteme. În ceea ce priveşte metafizica. libertatea în raport cu determinismul etc). Liviu Rusu. datorită preluării necritice a unor străvechi erori filosofice nu se poate institui în adevărata metafizică. principala prejudecată pe care o atacă este „gnosticismul estetic”. mereu în lumina autonomelor delimitări de rigoare. timp-eternitate. concepţia asimetrică despre structura lumii ar putea trezi asocieri cu „existenţa lumii” în interpretarea lui D. printr-un sistem mobil care nu sacrifică realitatea şi nu urmăreşte vreo sinteză reducţionistă. reflectînd cursul obiectiv al dezvoltării gândirii filosofice. Reliefând legătura iraţionalismului cu nominalismul. El nu se dezminte însă nici aici. deci recesiv. El a arătat. „dualităţile recesive” ale universului. Aşa devine Mircea Florian. succesiunea lor nu compromite. De aici şi efortul lui Florian de a nu confunda ontologia cu axiologia şi. aşadar. pe de o parte. real-ireal.deşi. altfel spus. Eugeniu Sperantia. ci justifică filosofia.. care atribuie esteticului o funcţie de cunoaştere şi. când celelalte. obiect-subiect. el nu vrea să le surclaseze. în funcţia de creaţie (prioritară în credinţă. de refundare a filosofiei. în cadrul culturii. Iraţionalismul este o concluzie a subiectivismului modern. aşadar. estetician. dar nici sistemul în favoarea realităţii. mai cu seamă. de modelare. introduce în structura lumii un factor tulburător. în studiul Filosofie şi artă. În ilustrarea raportului dintre iraţionalism şi misticism. Capacitatea factorului recesiv (cel care vine pe urmă) de a dobândi. Tudor Vianu . subordonat. Reconstrucţia filosofică o realizează „filosofia datului”. raţionalismul lui Mircea Florian este de tip rehmkeist.. Gânditorul a nutrit speranţa că modalitatea în care a întreprins cri tica iraţionalismului va constitui un aport la dezvoltarea conştiinţei de sine a filosofiei. el definea iraţionalismul ca cea mai brutală formă a nominalismului. imanent-transcendent. animal-om. cu rolul lor schimbător: dominant şi subaltern. El cedează mai rar ispitei de a aduce vorba despre tragic în „tragicul lumii”. o semnificaţie existenţială superioară. Aceasta întrucât absolutizează individualul. revers complementar al „gnosticismului estetic”. Confesiunea ţine să transfigureze durerile intime în tăria sufletului. Armonia se bazează pe dizarmonii. un mai accentuat primat al ontologiei. tragic. ideea contopirii cu totul. ştiinţă-religie. Un alt motiv inspirator al iraţionalismului este. Corelat cu noţiunea de dat. cu ele. Drumul prin iubire leagă suferinţa de cultură. la „filosofia datului" . Roşea.oricărui „realism vulgar”. respectiv filosofia ştiinţifică. suferinţă. E necesară. Trepetnic sufletesc (1921) apare tentaţia „artisticizării” gândirii şi a moralei care transferă experienţa primului război mondial. „Ştiinţa constituita într-o filosofie iraţionalistă ca ştiinţă a individualului este apoteoza clipei şi a morţii. de a se ridica „pe umerii” factorului primar până la o însemnătate majoră proprie (conştiinţa în raport cu existenţa. ele se contrazic. optimism-pesimism. singura acceptată ca propriu-zis filosofică. Mai centrează încă totul pe moralitate. În cartea sa de debut Arta de a suferi. raporturile dintre ştiinţă şi filosofie. opera de reîn temeiere. Funcţia de cunoaştere patronează ştiinţa şi filosofîa. Ea regândeşte experienţa ca principiu de reconstrucţie filosofică. din subordonat. un raţionalism înnoit prin ştiinţă. Existenţa tragică. intuiţionist-iraţionalistă etc). ea nu mai poate fi considerată ştiinţă. sisteme definitive nu există. Deosebirile nu sunt totuşi neglijabile. merită a fi supuse cercetării. neliniştitor. cele două funcţii de bază ale afirmării omului: „funcţia de cunoaştere” şi „funcţia de creaţie” (sau de zămislire. Mircea Florian se inspiră. existenţă-neant. pretenţia nefondată aştiinţei de a explica totul. concomitenta şi dinamica laturilor polare din „structura lumii”. examenul metafizicii a constituit. deci. Faţă de vechea metafizică. cuprinde viaţa cu toate feţele sale. Ulterior Florian va disocia. apoi. în schimb. teoretizează o morală practică. ca imperialism al artei. secundar. o dragoste profund spiritualizată. una individuală dar cu presupusă valabilitate generală. ci promovează dualităţile conform cu „asimetria cosmosului”. în plus. să mijlocească prin „arta de a suferi” „arta de a iubi". El ia în discuţie cauzele . existenţă-cunoaştere. dar compensator. în variantele sale contemporane (metafizica inductivă. de exemplu. metafizica. acţiune-cunoaştere. străduindu-se să fie în posesia cât mai multor date verificabile. din opera lui J. Ontologicul primează asupra cunoaşterii. cel de-al doilea inserat în volumul Metafizică şi artă (după Destinul metafizicii). nobleţea există împreună cu ele. datorită „prejudecăţilor” pe care le-a acceptat. Doar în măsura în care reciprocele legături dintre cele două funcţii sunt şi ele indiscutabile. Filosofia ştiinţifică îşi poate asuma drepturi autonome proprii. precum: deosebire-asemănare. pe de altă parte. artă şi religie. Ambele sunt cunoscătoare. Acesta urmăreşte doar. că iraţionalismul preia unele din motivele care au generat şi întreţinut misticismul (rolul „imaginaţiei” în cunoaştere. El prevesteşte într-adevăr aici. Perspectiva „gnostică” ar fi dominat şi estetica românească. Ea se cuvine să treacă dincolo de metafizică şi de pozitivism. Dacă personalismul energetic al lui RădulescuMotru are o finalitate asemănătoare cu cea a sociologiei culturii promovate de Vianu.invaziei” iraţionalismului (sau misologismului – cum mai denumea el cu un termen platonic iraţionalismul) evidenţiind. nu „creatoare”. Recesivitatea presupune mai degrabă dramaticul obiectual decât tragicul subiectual. este epilogul „viziunii creaţioniste”. multiplu-unu.

ce atitudine. începutul anilor patruzeci . dihotomia poate şi. Mircea Florian este un filosof de seamă. 2002 Bagdasar Nicolae. Ed. Florian nu este altceva decât o încercare de sinteză şi de punere în termeni oarecum neutri a unor modalităţi de cercetare în realitate extrem de diferite. Cazan. într-o măsură sau alta. precum şi formarea sa filosofică (curba gândirii sale). ea e un transfer de „experienţă”. transcendentă. Istoria filosofiei româneşti. desigur. într-adevăr. filosoful reuşeşte performanţa de a contura o concepţie generală asupra lumii perfect închegată. care permite cercetătorului să evidenţieze ecoul diferitelor doctrine la urmaşi. la rândul ei. până în momentul pensionării.D. Biblioteca Apostrof. structura de bază a oricărei cercetări. Religia e disociabilă dar şi reasociabilă cu filosofia. E. Eminescu. fiind printre puţinii gânditori care n-au fost direct supuşi opresiunii comuniste. cu ştiinţa. Întors în ţară. Roşca nu a continuat pe linia originalităţii. cât şi transcendentă. Buc. care urmăreşte să realizeze o analiză a sistemului respectiv atât imanentă. căci cele două metode: documentară şi interpretativă vizează dublul caracter al istoriografiei filosofice: de disciplină deopotrivă filosofică şi ştiinţifică şi arată că numai existenţa celor două demersuri în cadrul unei cercetări concrete îi poate oferi autenticitate. direcţiile orientative fundamentale. Astfel. Buc. preferând să realizeze o excelentă transpunere în română a operei lui Hegel. care nu urmăreşte decât să stabilească autenticitatea faptelor. Singurul semn al încorsetării ideologice este faptul că. La rândul lor. ci urcă spre divinitate. realmente un întreg sistem filosofic. el grupează mulţimea demersurilor metodologice în două metode fundamentale: metoda de documentare şi metoda de interpretare. o afectivitate ireală (ideală) într-un obiect autotelic. prin efortul cultural mereu refăcut al recâştigării valorilor odată înfăptuite. Această schemă metodologică realizată de M. în religie. Paideia. lumea privită sub specia „pulchritudinis” e o falsă perspectivă. Vol. pe când credinţa e supranaturistă. 1987 *** Istoria filosofiei româneşti. 2) metoda psihologică (biografică) – care cercetează şi narează viaţa autorului. închiderea în şi întru sine. încercând să-i descopere momentele semnificative. la rândul ei. 2. Metoda critică închide astfel în ea un element productiv şi orientat spre viitor. Buc.. În Reconstrucţie filosofică Mircea Florian se arată preocupat şi de metodelel istoriografiei filosofice. O istorie a filosofiei româneşti. Arta este „imaginaţie creatoare”. D. precum şi a răspunsului dat lor atât de către acesta cât şi de către succesorii lui. 1984 Gheorghe Vlăduţescu. într-o formă extrem de concentrată. de ştiinţă. realist. o cufundare în imanenţă. de acceptare sau de respingere. ba chiar şi o estetică. prin intermediul căreia istoriograful ne dezvăluie în general gradul de elaborare şi de cunoaştere a problemelor abordate de filosoful în cauză. 1988 13. deopotrivă o ontologie. BIBLIOGRAFIE 1. urmează Liceul „Andrei Şaguna” la Braşov. adică în contextul tuturor formelor culturale ale unui moment istoric. fundamentat pe date empirice şi teoretice solide. după cum şi credinţa vizează un „alt fel” de realitate. Prima metodă. competenţă şi valoare.P. implică şi o etică anume. căci dintr-un filosof nu se naşte alt filosof ci dintr-un sistem ia naştere altul. D. se constituie. Neconvenţional. iar acestea. Mircea Florian. sinteza filosofică întreprinsă de gânditor este în mod deliberat subordonată realizării unui profil uman autentic. Prin convergenţa ultimelor două metode se pune în lumină mediul spiritual în care s-a elaborat concepţia. aceasta din urmă făcută cu prudenţă istorică şi în scopul de a extrage bunurile perene câştigate de sistemul respectiv şi de a descoperi posibilităţile lui de dezvoltare. Aşadar. dar nici religie nu e. care. 3. Eminescu.D. ea se inspiră însă clar dintr-o epocă tulbure . confruntând astfel problematica prezentului cu cea a trecutului. ea nu coboară în adâncuri. căci nu trece de sensibil. 1985 Ion Ianoşi.D. formând. nu poate fi un amestec de ştiinţă şi artă. departe de a fi gândite autonom. Florian fixează. evidenţiindu-se predecesorii şi contemporanii gânditorului în cauză. din alte trei metode: 1) metoda filologică sau bibliografică – care se ocupă de texte şi de înţelesul lor literar cât mai corect. unele împotriva altora dar. aspecte ale operei sale. care să constituie trambulina necesară saltului imperios în ideal. Roşca (1895-1981) Născut în comuna Săliştea. în nici două sute de pagini. În fond. În ceea ce priveşte metoda de interpretare. Ed. nu esenţă ci relaţie. o axiologie. care ar putea lumina. 4. Arta nu e filosofie. care conţine. Explicitată amplu în Misticism şi credinţă. a predat la Universitatea din Cluj. îndestularea. se statorniceşte continuitatea sistemelor: unele după altele. elaborând în perioada interbelică o concepţie filosofică proprie expusă în lucrarea Existenţa tragică. o filosofie a istoriei. este faptul că în Existenţa tragică. I. s-a înregistrat faţă de ele. amendată. declanşând prin inefabilul contopirii lor plăcerea contemplatorului. confluenţă şi împletire dintre irealul sufletesc şi realul corporal. În felul acesta se lămuresc filiaţii logice..şi de aceea ţine să desprindă luminile credinţei autentic religioase de întunecimea misticismelor politice agresive. Vol. judeţul Sibiu. o gnoseologie. Profesorul Ion Ianoşi consideră că împreună cu Lucian Blaga şi Constantin Noica formează cel mai valoros „triunghi” al filosofiei româneşti. Ed. de cunoştinţe.„Panestetismul” „pancalismul”. ediţia a II-a. Academiei. Ceea ce este. Cât priveşte religia. nu năzuieşte spre transcendent. inevitabil. plasa 30 . Ed. 3) metoda culturală – care aşează gânditorul şi opera în atmosfera istorică. 6.sfârşitul anilor treizeci. Ea este continuată şi întregită de 2) metoda critică. adică internă. ea ţine de teorie. ea presupune mai întâi 1) metoda problematicii. Recesivitatea ca structură a lumii. în mare. unele din altele. totodată. eventual chiar panteism. 5. Bucureşti şi Paris. Scrieri. o filosofie a culturii. oricum. 1996 Gh. Filosofia. conlucrează în vederea configurării unei antropologii.. Al. sunt delimitabile „polul mistic” de „polul credinţei”: misticismul e un trăirism extatic. despre filosofia românească. uimitor. se mulţumeşte cu perfecţiunea. apoi studiază la Viena.II. Cluj.. un nemărturisit naturism. toate unele pentru altele.

diferenţa dintre om şi animal este numai de grad. Oricum. n-ar mai exista nimic în calitate de dat pur şi simplu (ceva ce nu este raţional dar care cere un efort de raţionalizare) iar în această situaţie raţiunea însăşi ar pieri. natura însăşi nu e ceva dat o dată pentru totdeauna. îşi creează o sferă de acţiune în care tronează legea gratuităţii absolute. nu este. prea puţin afectată de avertismentul lui David Hume şi Auguste Comte. căci atunci totul ar deveni necesar. din perspectiva acestei poziţii. inconfundabil şi de certă amplitudine valorică. apărătoare a raţionalităţii integrale a universului.D. De aceea truditorii întru cele ale spiritului sunt în cea mai mare măsură exponenţi ai genului uman. sfera raţionalului. zone întinse de real. alături şi. nicidecum calitativă. într-adevăr. previzibilă până la un punct însă capabilă de surprize tulburătoare. Din acest punct de vedere spiritul denotă o dimensiune esenţial estetică. care-i trădează originea biologică. Căci numai parcurgând Întregul şi menţinându-l tot timpul drept fundal poţi obţine o viziune adecvată asupra părţilor. imprevizibilul şi întâmplarea sunt expresii ale normalităţii. artă. considerând-o. unde acest tip de cauzalitate este aproape inexistent. sufletească are origini strict biologice. Roşca socoteşte că determinismul absolut şi raţionalitatea integrală. Aceasta. astfel că sferele raţionalului şi iraţionalului în lume sunt fluctuante şi par să fie la fel de puternice. indiferente. pur şi simplu. pentru realizarea cărora deseori intră în conflict iar în cele mai multe cazuri spiritul este învins. care-şi trag izvorul din substratul biologic al fiinţei omului şi sunt puse în slujba instinctului său de conservare dar pe care analiza critică. binefăcătoare. zona de raţional în detrimentul sferei iraţionalului. al lui D. este deopotrivă absurdă şi raţională. Omul însuşi este. iar în virtutea ei. indiferent că se exercită în domeniul ştiinţei. inaccesibil formei sale. ele ne apără de adevărul crud şi trist idealizându-l. consideră că. istoria reprezintă o dimensiune metafizică a existenţei. De aceea. după cum ne-o arată îndelungata experienţă. putându-şi schimba structurile. Conştientă de permanenta imixtiune a iraţionalului atât în natură cât şi în întreaga viaţă umană. Negând cu fermitate valabilitatea acestei poziţii de largă popularitate. Prima dintre ele. cu toate extraordinarele sale însuşiri. deci pus în exerciţiu numai pentru a fi ulterior depăşit. evitând „miopia intelectuală” care l-ar fi împins fie către optimistul extrem fie spre deznădejde. al artei sau al filosofiei. acelaşi rol de instrument în vederea realizării intereselor materiale. decât o formă de adaptare a omului la această realitate iar ideile cu ajutorul cărora ea operează se constituie pe baza unor impulsuri şi convingeri de ordin practic. este. Roşca nu conferă credit deplin nici acestei viziuni asupra lumii. eforturile omului de a o lărgi au condus la descoperirea de zone nebănuite de iraţional.de siguranţă pentru a evita o eventuală cădere în gol. Deja în această problemă apare cel dintâi element de certă originalitate a filosofului nostru. D. logică dar şi lipsită de sens. Ca urmare. apar ca iluzii necesare. sunt acte de credinţă provenite dintr-o atitudine pur emoţională în faţa existenţei. în esenţa sa. mereu susceptibilă de nou. fiind implicată în fondul ei profund. toate creaţiile umane. care în aspiraţiile ei cele mai îndrăzneţe postulează drept ideal conturarea unei imagini-oglindă a realităţii. Evident însă că numai la anumiţi indivizi această atitudine devine dominantă şi definitorie. răspunzător de fiecare aspect al lumii. sprijinită de o bogată experienţă revelatoare. Roşca se distanţează critic de toate modurile tradiţionale de concepere a ei. împreună. cumva. pe care le grupează în două mari direcţii contradictorii. teză pe baza căreia s-a formulat teoria determinismului universal. Dar numai viaţa spirituală este viaţa omenească prin excelenţă şi cu cât omul îşi asumă exigenţe spirituale crescute. cu atât mai mult el îşi realizează propria esenţă umană. niciodată nu se va putea raţionaliza totul. supunânduse aceloraşi legi ale logicii ca şi propria noastră gândire. independente.D. tot mai mult.D. rezultate ale activităţii spiritului în diverse domenii: ştiinţă. revelându-l drept un gânditor autentic. D. toate marile configurări şi reconfigurări din cadrul existenţei se desfăşoară într-o completă autarhie. fiind deci expresii ale instinctelor vitale. D. care apare ceva mai târziu. la acest nivel. la un moment dat. majoritatea păstrându-i spiritului. oricum noi nu vom putea şti niciodată care dintre ele primează. ea este total cognoscibilă. punct final din perspectiva căruia alege cele mai scurte şi mai directe căi de acces. Există. definitiv. Roşca proiectează un punct de vedere realist şi original asupra existenţei.D. le infirmă fără putinţă de tăgadă. în mare parte. în aceeaşi măsură ca şi pe cea dinainte. Roşca se îndreaptă asupra existenţei în genere. Acestea se datorează doar purei întâmplări şi există permanent pericolul ca ele să fie distruse de jocul orb al mecanismelor naturale. mai ales pe palierul concretului fizic. parte a acestui întreg absolut pe care îl reprezintă existenţa. ea nu constituie simpla dezvoltare sau transformare a unui conţinut etern neschimbător ci se află tot timpul în evoluţie. el însuşi o formă categorială. în principal. mai devreme sau mai târziu. în care acţionează un determinism mai mult sau mai puţin precis. într-o primă instanţă. se pare. potrivit viziunii autorului nostru. este convins D. subordonându-le acestora toate celelalte nevoi. dar cu mijloace specifice. s-au formulat opinii pertinente cum că există o formă de iraţional imanentă logicului însuşi de vreme ce conţinutul unei forme categoriale. puse în slujba instinctului de conservare. dacă nu. spiritul. ceea ce a şi permis extraordinarele succese ale ştiinţei bazate pe principiul cauzalităţii mecanice. este. la modul uman de a fi şi la interesele specifice omului. încă neintegrat în schemele obiective de inteligibilitate. unilaterală. Mai mult. morală. a actelor care nu mai sunt orientate în afară ci reprezintă propriul lor scop. existenţa este perfect inteligibilă. diversele configuraţii şi ordinea de funcţionare iar logica tuturor acestor schimbări poate fi găsită sau nu de spiritul cunoscător ori poate să lipsească. dacă nu ostile. Astfel. Însă D. Fiindcă lumea materială nu e subordonată celei spirituale. în primul rând. chiar în contradicţie cu zona proceselor mentale orientate spre stricta supravieţuire. De altfel. deci deformatoare a realităţii. ele au scopuri proprii. găsindu-şi justificarea şi împlinirea în ele însele. 31 . lipsită de obiectul său firesc de exerciţiu. De multe ori. interesul prioritar în ordine metodologică. căpătând autonomie. Propunându-şi să ţină cont în mod strict de această stare de lucruri obiectivă. care vor dispărea mai devreme sau mai târziu. acestei focalizări esenţializatoare şi faptului că filosoful ştie de la început unde trebuie să ajungă. iar asta din diverse motive care. Însăşi cunoaşterea umană. oameni de ştiinţă şi filosofi au încercat şi încă tot încearcă să găsească şirul neîntrerupt al lanţului deductiv originat într-un singur temei absolut. Asta înseamnă că ea este. Căci prin felul în care înţelege existenţa. atât a vieţii de zi cu zi cât şi cea ştiinţifică. care are doar sensul de: încă neînţeles. nu putem delimita nici a priori nici a posteriori. Dar în această lume atât de permisivă apariţiei noului. consolatoare. filosofie. Roşca. iar. În realitate. chiar în domenii pe care el le credea total şi pentru totdeauna raţionalizate. Prin urmare. făcându-l suportabil şi astfel au eficienţă practică certă deşi sunt lipsite de orice competenţă cognitivă. un produs al naturii iar viaţa lui psihică. Adoptat de către majoritatea filosofilor. Prin urmare. a doua mare direcţie supralicitează însă acest aspect. fiind în mare parte subordonată nevoilor de acest gen şi desfăşurându-se o vreme chiar fără conştiinţă. iar sarcina omului este să lărgească treptat. Iar performanţa despre care vorbeam se datorează. afirmând că existenţa este absurdă în esenţă iar raţiunea individului şi ordinea raţională universală sunt simple aparenţe. natura nu acordă cu uşurinţă condiţii prielnice dezvoltării vieţii spirituale şi civilizaţiei omului. depăşind de departe întreaga experienţă reală şi posibilă a omului cu lumea.D. renunţând la numeroase dezvoltări de idei care ar îngreuna inutil expunerea dar abordând temeinic toate aspectele revelatoare scopului său. De altfel. în principiu. în fond. care-şi va pune pecetea şi asupra concepţiei sale despre om. De aceea. acest punct de vedere este şi teza de căpătâi a ştiinţei pozitive. vor fi suprimate de către mintea iscoditoare a omului. devenind competent în aprecierea acestora şi suficient de credibil în interpretarea lor. Dar în domeniul vieţii sociale şi al spiritului în genere. Ele reprezintă iluzii naturale ale spiritului omenesc. Iar omul.D.

Iar succesele pe care le-a obţinut în această direcţie iau oferit omului argumente pentru credinţa că realitatea se află în consens cu propria noastră gândire. ceea ce am văzut că este în mare măsură fals. bine. Dar cunoaşterea acestei stări de lucruri nu constituie o frână în calea acţiunii omului ci. O arie cel puţin la fel de întinsă a raporturilor omului cu lumea o constituie eşecurile şi neîmplinirile. a amărăciunii sau a revoltei dar. care formează conţinutul vieţii noastre spirituale. Ea se înalţă pe conştiinţa faptului că substanţa lumii e alcătuită din elemente contradictorii. Lucrul acesta înseamnă „luptă fără sfârşit”.D. izvorâtă din modul de a fi a lucrurilor. Dar viziunea tragică nu anihilează în spiritele robuste entuziasmul. totuşi. Ed. între care a oscilat nehotărât. precară. Este vorba de atitudinea de asumare până la capăt a conştiinţei tragice iar asta presupune o nelinişte permanentă şi un conflict interior niciodată ostoit. omul este extrem de conştient că este creator de valori şi liber transformator al realităţii. în om. A doua atitudine este să negi evidenţa şi să afirmi că existenţa e. Aşadar. fapt ce-i grevează destinul de o nesiguranţă care nu se limitează la individul singular ci vizează întreaga civilizaţie umană. sfâşiat între dorinţa de împlinire şi senzaţia obscură dar reală că ea nu va fi niciodată posibilă. Dacia. Roşca crede că există. Iar viaţa spirituală plăsmuitoare de cultură şi civilizaţie. care reprezintă o atitudine precisă a spiritului faţă de existenţa ca întreg. sens. e un rezultat al evoluţiei omenirii şi a indivizilor. dimpotrivă. având drept resort tensiunea internă şi neliniştea metafizică este viaţa specifică omului. încredere în sine. un stimulent. Ed. în care se decide soarta sufletului nostru. Cluj-Napoca. linişte sufletească. dar. precum şi din senzaţia de insuficienţă interioară. I. despre care ştie că este inevitabilă – de vreme ce rezultă din felul său de a fi şi al lumii – dar şi necesară. 2. Neliniştea metafizică produce în ele o tensiune care reprezintă resortul unui efort tenace. astfel încât el e continuu în căutare de altceva. în totalitatea ei. între elementele antagoniste deşi complementare. proiectându-şi aspiraţiile secrete asupra realităţii. Existenţa tragică. ei vor suferi de pe urma loviturilor inevitabile ale vieţii. Întrebarea este ce alternative stau în faţa individului cultivat. cu atât mai tragic cu cât sufletul. aflate în permanentă luptă. conştiinţa tragică. ci totul e în veşnică transformare. este aceea de a accepta plini de curaj „faţa de Janus” a realităţii. încât nu vom şti niciodată de partea cui va fi victoria finală sau dacă va fi vreodată una. BIBLIOGRAFIE 1. având certitudinea că. Acest lucru implică o concepţie tragică asupra existenţei. în ceea ce-l priveşte. II. Structura unei sinteze filosofice. aflate în conflict.D. în virtutea căreia el poate reacţiona în diverse feluri. Ed. capabilă să înscrie omenirea pe o orbită superioară de evoluţie. fatal. adevăr. 1985 *** D. Asta deoarece conştiinţa tragică generează tensiune interioară şi nelinişte metafizică – forţe spirituale profund creatoare. pentru care pledează autorul nostru. care are aspecte antagonice la fel de puternice. de a stabili un echilibru. de vreme ce raţionalitatea universală este un simplu postulat şi nu o necesitate logică. ne sugerează D. Dar aceştia din urmă sunt reprezentativi pentru fiinţa esenţială a omului. în funcţie de orizontul şi bogăţia sa. Studii. Vol. de vreme ce descătuşează mari forţe constructive în indivizii creatori. Dacia. care cere un „eroism intelectual”. 1981 Tudor Cătineanu. ca şi cum ar fi pândită de un veşnic blestem. că. Este cea mai puţin profitabilă atitudine dintre toate. o dată declanşată activitatea autonomă a spiritului. nu. omul a manifestat constant cele două atitudini: de optimism şi de pesimism. capacitatea de a lua decizii. În schimb. Căci tragicul provine tocmai din sentimentul că nimic nu dăinuie. Dacia. care implică anihilarea oricărei acţiuni. Aspiraţia spre imposibil produce în cea mai mare măsură sentimentul tragic al existenţei şi tensiunea interioară. de aici noul. D. ceea ce înseamnă să ajungi din nou la pesimism. Concretizate în mulţimea valorilor. conştiinţa tragică. înnăscută omului. care dintre ele ar fi cea mai indicată. Cluj-Napoca. oricum. În primul rând. îşi dă mai bine seama de amploarea şi profunzimea lui.Oricum. În sfârşit. De fapt. fiindcă îşi găseşte împlinirea în şi prin zbuciumul neîncetatei suferinţe. în timpul căreia se realizează o infinitate de posibilităţi. el poate să continue transcenderea experienţei aşa cum o făcea mânat de iluzia raţionalităţii integrale a lumii. act guvernat de legea supremă a gratuităţii.D. în acest sens. succesul va fi efemer – aceasta este suprema formă de manifestare a existenţei omului. întruchipînd cel mai înalt nivel pe care-l atinge spiritul. care face din el un erou tragic. oricum. Să lupţi pentru idealurile tale în faţa lumii indiferente şi să nu ştii dacă le poţi realiza. nu-l face să se simtă în siguranţă. cu singura condiţie să existe conştiinţa faptului că este vorba doar de o opţiune umană. efemer. fiind deosebit de traumatizantă şi cu un folos mult mai mic pentru genul uman. Structura unei sinteze filosofice. Roşca. oricât de precar. elemente importante pentru succesul acţiunilor sale. Cluj-Napoca. dar la fel de bine. În acest caz. fiindcă s-ar putea ca existenţa să aibă. în vreme ce doar câţiva o deţin cu o intensitate maximă. nu e stabil. Ed. Roşca este convins că asta e cea mai potrivită atitudine în viaţă. frumos. omul nu e îndreptăţit să creadă că acţionează în conformitate cu legile universului atunci când militează pentru dreptate. întotdeauna însă în mod creator. aceste aspiraţii devin forţe transformatoare ale lumii şi institutoare de real. Ea pare să nu caracterizeze toţi oamenii sau. Roşca. dacă oamenii superiori din punct de vedere spiritual nu adoptă o astfel de atitudine generală asupra existenţei. suferinţa lor luând forma resemnării. mai degrabă. care e permanentă pentru că urmăreşte un ideal imposibil: stabilitatea. în el se naşte deja conştiinţa tragică. mereu eşuat dar mereu reluat.D. Roşca în filosofia românească. asta nu vom şti niciodată. oricum. Nu e deloc o atitudine condamnabilă. creaţia. Dacia. 1979 32 . Vol. Revelaţia dublului caracter al existenţei şi sentimentul naturii absolut problematice a vieţii spirituale generează. personal. oricum. lucru de care câţiva s-au prevalat pentru a crea o viziune pesimistă asupra condiţiei omului. fermitatea şi acţiunea. echilibrul într-o lume instabilă prin definiţie. şi cât va exista omul forţele antagonice universale vor continua să se înfrunte. câteva atitudini morale distincte pe care individul le poate adopta. 3. Dar în momentul în care omul realizează că nimic nu garantează existenţa şi continuitatea vieţii spirituale în univers. acesta îşi manifestă în exterior atitudinea subiectivă. Iar această tensiune a fost motorul destinului său creator. mai ales. atunci când ia cunoştinţă precisă de această stare de lucruri şi nici o iluzie nu mai este posibilă. absurdă.D. datorită cărora spiritul se manifestă în mod original. Ieşirea din starea de nesiguranţă şi salvarea presupune deci a trăi modelându-ţi viaţa ca pe o operă de artă. fiind constitutivă efortului de făurire a propriului destin şi de cucerire a demnităţii sale. Năzuinţa spre echilibrul care i-ar putea relaxa tensiunea internă a împins întotdeauna omul spre fapte frumoase şi măreţe în toate domeniile sale de acţiune. căutând deci să găsească aspectele raţionale ale existenţei şi să lărgească tot mai mult sfera raţionalului. 4. Cluj-Napoca. se manifestă la un nivel minim în cazul majorităţii lor. D. derulat între deznădejde şi speranţă. o a treia atitudine posibilă. ceea ce-i conferă optimism. D. deşi în chip mai mult sau mai puţin obscur ori vag. pe care au contrapus-o imaginii solare a optimiştilor. 1995 Tudor Cătineanu. refuzând constant echilibrul pe care îl caută mereu. pe care succesul nu-l mulţumeşte niciodată. care îl priveşte ca pe un spectacol tragic. deşi efectul de destindere s-a dovedit a fi. pe care o gândeşte în conformitate cu propriile lui năzuinţe şi idealuri. pe care o descoperă nesigură.

Rezervele iniţiale ale lui Ralea faţă de dialectică n-au fost biruite uşor. în recenzia la cartea Istoria socială a lui Şt. Sa conception du progres et son attitude sociale. „orice gînd modern e dublu. faptului estetic. E doar numai contrarul sclaviei.) nu se poate face decît în funcţie de contrariul lor. incompatibil cu calea inductivă a ştiinţelor exacte. el a deţinut postul de conferenţiar de pedagogie socială. Ibrâileanu. Ralea şi-a petrecut copilăria la Huşi. Timp de un an. dându-şi în toamna anului (1919 licenţa în drept şi cea în litere şi filosofie. înclina să identifice dialectica lui Tarde cu dialectica în genere. în afară de ideea interacţiunii dintre individ şi societate. Essai de bibliographie. societăţii. el însuşi avea să devină un promotor al dialecticii. în concepţia sa. 33 . infinitul iese din cadrul filosofiei pozitive şi rămâne un obiect de speculaţie al mitologiilor şi religiilor. M. la insistenţa lui Ibrăileanu şi Petrovici. decernat de Academia de ştiinţe morale. o noţiune opusă care s-a format printr-o asociaţie de contrast. cursul superior 1-a aA*ut ca profesor pe G. neîncadrat. intitulată Obstacol şi infinit. Ralea respinge în concluziile Explicării omului concepţia cu implicaţii agnostice a lui Kant despre „lucrul în sine”. dat şi construit. Acest dualism ar consta în pendularea continuă între ştiinţă. Ralea manifestă o atracţie deosebită pentru definiţia prin contrast. În primul său studiu publicat. Aici absolvă cursurile de o elevată ţinută intelectuală de la Ecole Normale Superieure. el a intuit că dia lectica subiectivă a ideilor reflectă aproximativ fidel dialectica obiectivă a lucrurilor. Ralea exprimă în studiul Sociologia şi teoria cunoaşterii. fie chiar prin iluzii. Ralea a studiat dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti. Ralea a conceput proiectul unei ontologii cu totul originale. fiindcă orice definiţie proprie se face în opoziţie cu cineva”. În această calitate. necondiţionat de urât. echivalent cu natura sau materia. democraţiei. Peste scurtă vreme însă. Preferinţa lui Ealea pentru definiţiile prin contrast (per a contraria) reprezintă indubitabilă influenţă a logicii dialectice a lui Hegel. Teza complementară a fost Revolution et socialisme. —fapt crucial : avea să determine adeziunea sa la concepţiile poporaniste şi devotame ntul fără margini faţă de destinele „Vieţii româneşti”. Ralea a fost numit asistent în catedra de filosofie a profesorului Ion Petrovici. religiei etc. revoluţiei. Ca dialectician. Absorbit de alte preocupări. la început a manifestat suspiciune faţă de dialectică. Ralea a reproşat dialecticii practicate de sociologul francez deductivismul ei apriorist. eu şi noneu. După zece ani. Definiţiile date de el omului. Îndată după întoarcerea sa în ţară. Către sfârşitul aceluiaşi an. şi credinţe de tot felul (nu numai religioase). pronunţându-se totodată pentru accentuarea întrepătrunderii contrariilor. rămîne alături de comprehensiunea noastră. Manifestându-şi propria poziţie. Mai târziu. El conţine în definiţia lui afirmaţia şi negaţia sa însăşi. al sistemelor cosmogonice cu caracter de teodicee. prin care înţelege lipsa totală de determinări. Ralea va formula teza despre unitatea de structură a subiectului cunoscător şi a obiectului cunoscut.14. politicii. Ea nu are o existenţă autonomă. şi nu a opoziţiei absolute a acestora. Încă de la început. constituind parti pris-uri impuse de societate prin autoritatea sa. datorită împrejurării că în biblioteca liceului se găsea rezumatul francez al Capitalului lui Marx. În toamna anului 1938. susţinind că imaginea pe care o reflectă conştiinţa trebuie să fie exactă deoarece şi oglinda şi lumea sunt făcute din acelaşi material şi lucrează după aceleaşi legi. Edificatoare în acest sens este afirmaţia sa : „Individul nu se poate defini pe el. pornind de la ideea de rezistenţă privită în ipostaza sa superioară de obstacol universal. Ralea susţine că libertatea e un concept negativ. ne pare convenţional. Ralea pleacă la Paris. În cadrul dialecticii datului şi construitului din Explicarea omului. în toamna anului 1923. încununată cu premiul „Osiris". Frumosul pur. având sarcina de a conduce seminariile. Studiile secundare le-a făcut la Liceul internat din Iaşi. apoi la Botoşani. Tot în această perioadă. sau adoptate liber de indivizi din motive biopsihologice legate de nevoia consolidării. datul.determinant al determinărilor ” . În toamna anului 1948. Mihail Ralea (1896-1964) Născut la Bucureşti. pe care voia să-1 realizeze în cadrul unei lucrări fundamentale. îndoială metodică. a predat intermitent pînă la sfîrşitul vieţii istoria psihologiei. Conducător ştiinţific al lucrării şi referent principal la susţinerea ei a fost eminentul sociolog Celestin Bougle. el s-a transferat la Universitatea din Bucureşti ca şef al catedrei de estetică şi critică literară. romantism şi clasicism etc. se remarcă prin rigurozitatea lor şi reuşesc să rezume pregnant poziţia sa în probleme-cheie ale domeniilor abordate. bazată pe experiment. Ralea a urmat întâi la Iaşi. este considerat totodată factor prim. conştient şi inconştient. El consideră că adevăratul „numen” care rămîne în afara cunoaşterii noastre este infinitul. unde a ţinut la începutul anului 1945 un Curs de psihologie socială. el nu a realizat acest proiect ambiţios. În cursul anului 1924-1925. el a opus dialecticii lui Hegel (şi indirect şi aceleia a lui Marx) un pozitivism istoric şi etnografic de tipul aceluia preconizat de unii elevi ai lui Durkheim. rece. . Ca atare. a echilibrului lor psihic. ideea unui dualism al cunoaşterii. Sub raport dialectic. Importanţa sociologică a lui Gabriel Tarde. efortul său principal s-a concentrat asupra pregătirii asidue a tezei de doctorat de stat în litere. unde părintele său Dimitrie era magistrat. predilecţia sa îndreptîndu-se spre elucidarea corelaţiei complexe dintre termenii dualităţilor. în care urmează îndeaproape poziţia critică a lui Marx faţă de gânditorul francez. verificare şi control permanent.. Ralea a dat dovadă de o rară scrupulozitate în formularea definiţiilor. el a fost numit şef al catedrei. L'ide'e de revolution dans les doctrines socialistes. Intrarea României în război a însemnat în viaţa sa un moment de co titură. El s-a apropiat apoi de materialismul dialectic. Teza despre materialitatea lumii se îmbină în chip firesc în filosofia lui Ralea cu aceea despre cognoscibilitatea ei. frumos şi urât. apoi şi-a susţinut la Sorbona doctoratul politico-economic cu teza Proudhon. Afirmînd că mecanica sufletească imită însăşi dialectica existenţei. Totuşi. Considerând că definirea noţiunilor unite în cupluri dialectice (subiect şi obiect. Sprijinindu-se atât pe Engels cât şi pe Hegel. Etude sur l’evolution de la tactique revolutionnaire. a luat şi un prim contact cu marxismul. După demobilizare şi-a reluat studiile întrerupte la Universitatea din Iaşi. Zeletin. În filosofie. cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie. cea mai importantă lucrare filosofică a sa. a fost numit profesor titular la noua catedra de psihologie şi estetică. La sfîrşitul anului 1917 a fost mobilizat la un regiment de apărare antiaeriană. distingându-se ca premiant al secţiei clasice. În timpul regimului comunist Ralea a trecut la catedra de psihologie. În pragul următorului an şcolar.

ideea de valoare conţine în bună parte ideea de risc. El vede. În mod contradictoriu însă. şi adepţi ai unei culturi spirituale de nuanţă mistică. este în esenţă hegeliană. junimişti şi poporanişti. formulată sistematic de Eugen Lovinescu. el are. Ralea preconizează aplicarea în studiul fenomenelor a metodei genetice. desigur. Dar morala religioasă 34 . a sintezei. Recunoscând fără rezerve criza profundă prin care a trecut civilizaţia occidentală după primul război mondial. suferinţa. revoluţiile răstoarnă vechile tabele de valori. Ralea face observaţia că toate regimurile conservatoare păstrează şi respectă formalismul. Toate elemen tele eu care ea operează sunt determinări prin contrast. sub cuvînt că cercetările asupra genezei societăţii s-ar fi dovedit infructuoase. făcute de Oswald Spengler sau Lucien Romier. Ralea a luat atitudine împotriva teoriilor rasiste ale lui Arthur Gobineau şi ale discipolilor acestuia. Cucerirea adevărului implică inevitabil sacrificii liber consimţite. Ca orice valoare. Aici se arată că. care prin predica apropierii de natură. adversari declaraţi ai civilizaţiei tehnice. în scrisul lui Ralea devreme. el nota faptul că lupta îndelungată şi îndărătnică nu e în caracterul nostru naţional. În repetate rânduri. Profesînd un antirasism militant. accentul cade pe funcţia de conciliere. supunea unei critici romantice paseiste civilizaţia industrială. criteriul utilitarist al adevărului. În eseul Fenomenul românesc (1927). pe toţi luptătorii pentru progres. arătând că vitalitatea şi complexitatea unui popor sunt condiţionate de un mare amestec sangvin. Ca şi Eliade Rădulescu pe vremuri. Ralea are şi ample consideraţiile cu privire la teoria culturii. ascetismul. E vorba. Ralea a subliniat adeseori că societatea impune coercitiv valori civilizatorii. În atitudinea faţă de religie Ralea se bazează pe distincţia dur kheimistă dintre lucrurile sacre şi profane. după Ralea. românul preferă spiritul tranzacţional de compromis. Progresul enorm al ştiinţelor istorice în ultimul secol îl determină pe gînditorul român să afirme că inducţia modernă e istorică. Ralea a subliniat că individualitatea etnică sau specificul naţional nu constituie o valoare în sine şi poate deveni valoare numai cu condiţia obiectivării în creaţii culturale. Concepţia asupra unităţii şi luptei contrariilor. răspunzătoare de complexitatea acestora. Sub influenţa combinată a marxismului şi durkheimisnralui. Preocupat însă de problema stilului. Seriozitatea apare la Ralea ca un atribut inalienabil al personalităţii. dealtminteri. Contrariile nu se elimină. Cultura europeană se sprijină pe un dualism antinomic şi într-unul şi în celălalt din aceste două aspecte. formulată de pe poziţii antibio logiste.Adept fervent al principiului istorismului. el se situează de partea liberalismului paşoptist şi nu de partea junimismului. Ideea despre compromisul sintetic apare. Cultura înseamnă transformarea ideilor în sentimente. dar nu este în esenţă pesimistă. Opţiunea pentru suferinţă. Ralea recunoaşte necesitatea legică a propagării culturii de la ţările înaintate la cele înapoiate. iar categoria. de la omogen la eterogen şi complicat. mai puţin dezvoltate. Aceasta este una din cauzele pentru care în ţara noastră dezvoltarea romanului întârzie. Viziunea tragică a lui Ralea asupra existenţei este prin excelenţă eroică. Ralea se pronunţă în timpul celui de-al doilea război mondial contra „dezgropării” lui Kierkegaard şi priveşte opera principală a lui Heidegger. În concepţia sa. Decăderea formelor implică. a fi cu adevărat ceva. lucrarea sa fundamentală Explicarea omului este în mare măsură o lucrare de axiologie. În studiul Sociologia şi teoria cunoaşterii. de Mach şi Avenarius. Potrivit acestei filosofii. şi subsecvent problema importurilor culturale. cărora le scoate în evidenţă aspectele antinomice. În timp ce unii neojunimişti atacau „formele fără fond”. de Poincare şi Bergson. e înlocuită prin categoria devenirii. cultura adevărată nu se capătă. el a înfierat sadismul religios. Delimitându-se de toate curentele tradiţionaliste. pentru vitalismul său generator indirect de violenţă şi mai ales pentru „cinismul” său. pe paşoptişti. Ea are însă avantajul serierii de la simplu la complex. Ralea este în total dezacord cu profeţiile pesimiste despre amurgul acestei civilizaţii. care i-a preocupat în grad înalt în trecut pe iluminiştii noştri. În eseul Dualismul culturii europene şi concepţia omului total. ca şi Durkheim. în teroarea religioasă primul fel de despotism şi izvorul dreptului penal. conştiinţa clară a faptului că teoria este generată de practică. de arbitraj. Considerând că tendinţa dominantă a vremii noastre se caracterizează prin simplificarea formelor. Ralea renunţă la metoda genetică în sociologie. Admirat la început pentru antimecanicismul său. Bergson este apoi admonestat pentru intuiţionismul său mistic. şi afirmă că e indiferent pentru ştiinţă cum s-a constituit fenomenul primitiv. După gînditorul român. iar în opera sa anterioară se găsesc numeroase consideraţii axiologice subordonate unei „filozofii a seriozităţii”. Ralea observă că uneori forma poate fi creatoare de fond şi invocă în sprijinul poziţiei sale filosofia lui Aristotel. pe care metafizicienii o numesc a existenţei. care expune istoric ceea ce s-ar putea face static printr-o simplă descriere a părţilor componente. Aceştia sunt singurii intelectuali autentici. Sclipitoare sunt la Ralea şi notaţiile despre dualismul personalităţilor. Rădulescu-Motru. Ralea a abordat problema asimilării culturii mai înaintate a popoarelor mari de către popoarele mici. ci se alternează ciclic. Adversar hotărât al anxietăţii de care suferea epoca sa. Ralea a subliniat existenţa a două sau mai multe culturi în cadrul naţiunilor scindate în clase antagoniste. Ea urmează de aproape pulsul realităţii în veşnică schimbare. Ralea era de părere că multe dintre marile personalităţi culturale ale diverselor popoare au o provenienţă etnică foarte impură. Astfel el crede că orice cultură are la bază o teorie a cunoaşterii şi o teorie a valorilor. Sub influenţa lui Durkheim. în vreme ce toate regimurile progresiste le neglijează. absurdă dintr-o optică filistină. Pentru Ralea istoria e o creaţie mereu inedită şi nu o repetiţie plată. Prin modul în care discută problema importării şi asimilării de către poporul român a instituţiilor politice şi culturale din Occident. adică o ipocrizie. Ca şi Camil Petrescu. El a respins falsa antinomie cultură-civilizaţie în cadrul unei polemici răsunătoare cu „trăiriştii”. expusă de Ralea în acest eseu. după Ealea. preconizat de pragmatiştii ame ricani. el are conştiinţa clară a fenomenului legic al unităţii stilistice a unei culturi. crezând nestrămutat în superioritatea moralei laice. Situat în parte pe poziţiile teoriei sincronismului cultural. ci se cucereşte. încă din 1921. de un risc nobil al aventurii spirituale . Ralea supune unei critici aspre. Ralea a fost anticlerical şi ateu. caracterizează. autorul îmbină perspectiva gnoseologică asupra culturii cu o perspectivă axiologică. se perindă pendular. ca fostul său profesor C. În toate luptele pe care le duce. o axiologie. Sein und Zeit. Ele au ca fundal filosofic lupta dintre raţionalism şi iraţionalism. deoarece formalismul e o mască. eludându-se antagonismele. Deşi nu a elaborat o lucrare consacrată exclusiv filozofiei valorilor. o creştere a sincerităţii. ca un echivalent al Apocalipsului. înseamnă implicit a valora ceva.

despre filosofia românească.a. I. într-un cuvînt naturalismul excesiv ca una dintre „absenţele ideii de om”. care determină o dialectică a datului şi construitului (naturalului şi artificialului). E. de dependenţa faţă de mediul exterior. alăturîndu-se noii direcţii „hoministe” din antropologia filosofică. I-II. Biblioteca Apostrof. 1984 Gheorghe Vlăduţescu.P. Opoziţia omului faţă de datul natural sau social. Academiei. la care este însă cu neputinţă ca masele populare să se ridice in condiţiile orînduirii burgheze. A doua concluzie e că omul este primul animal „absurd”. apărută după prin război mondial. Ed. Paideia.. ideea incompatibilităţii dintre religie şi umanism va primi o formă explicită în Explicarea omului. Al. Antropologia filozofică a lui Ralea este călăuzită de două idei directoare : 1) definirea omului prin sublinierea deosebirii. omului nobil este opus omului vulgar. 5. Buc. Istoria filosofiei româneşti. Situat pe o poziţie antivitalistă. Scrieri. f. Ralea acceptă definiţia omului ca animal capabil de obiectivare numai cu condiţia de a vedea în obiectivitate una dintre particularităţile eliberării omului de subordonarea biologică.P. În concepţia sa.. 2. care stă veşnic la pândă în aşteptarea realizării scopurilor sale meschine. El consideră mecanicismul şi evoluţionismul biologic. 2002 Bagdasar Nicolae. Ralea conchide că omul este un animal nesugestionabil. Vol. actele de eroism care îl pot costa viaţa). deoarece nu cedează direct. Buc. O istorie a filosofiei româneşti. Ed. 6. toxicomania. Mihail Ralea. Ralea. Idealul umanist al lui Ralea poate fi rezumat prin formula omului total. 3. Implicită în scrierile anterioare ale lui Ralea. deoarece în conduita sa se întîlnesc acte care contrazic instinctul de conservare (sinuciderea.. egoiste. Cazan. raţionalistă şi materialistă.inconştientă o precede şi o pregăteşte pe cea laică. a discontinuităţii dintre om şi animal... 1985 Ion Ianoşi.D. căreia îi reproşează mecanicismul. unde el va afirma că orice umanism conţine în el o sămînţă de ateism. În conformitate cu prima idee directoare. complet sau integral. Vol. promovat de Descartes sau Mettrie. automutilările. Scrieri din trecut. 1996 Gh.. Neconvenţional. *** Istoria filosofiei româneşti. respinge vechea direcţie „animalistă”. BIBLIOGRAFIE 1. şi mai ales biologismul. 1988 35 . Buc. Cluj. necritic.A. ascezele mortificatoare. Ed.L. 2) explicarea comportamentului specific uman şi a creaţiei de valori prin fenomenul psihologic al amînării. E. influenţelor mediului. promovat de Darwin sau Spencer. Eminescu. ediţia a II-a. 4. atitudinea sa eroică i-au inspirat lui Ralea paradoxul: „A fi absurd înseamnă a fi progresist”.S.

ce aşeza la un loc credinţa şi raţiunea. spre care tinde continuu şi neîncetat. Deşi adânc convins de însemnătatea revoluţionară a filosofiei kantiene. Petrovici se ridică împotriva deosebirii kantiene tranşante dintre noumen şi fenomen. pe care Petrovici o caracterizează ca pe „o adevărată categorie apriorică a conştiinţei filosofice contemporane” şi. adică activitatea inteligenţei pe de o parte şi simţurilor pe de alta. În anul universitar 1905-1906 frecventează cursuri de filozofie la Leipzig. fiind invitat. încât cunoştinţele obţinute despre real nu exprimă însuşirile acestuia aşa cum el le posedă independent de cunoaşterea omenească. Situaţia cunoaşterii se prezintă mai grav încă dacă privim structura însăşi a organelor care au această menire. dar totuşi echivalente în ceea ce priveşte trăsăturile lor esenţiale şi sensul lor general . la Tecuci. De asemenea. cunoaşterea omenească nu este capabilă să ajungă la cunoştinţe absolute. ca şi Kant. Petrovici este însă de acord cu marele gînditor german în ceea ce priveşte caracterul uman al cunoaşterii. Pasiunea. în procedurile sale. În sprijinul nostru nu acţionează numai elemente raţionale ci şi elemente iraţionale ce se împart şi ele. Ion Petrovici S-a născut în 1882. acţiunea lor deformantă poate să fie redusă în efectele ei. ci o împiedică. Prejudecăţile care înaintează câteodată până la superstiţia pură sunt cu atât mai periculoase şi fascinante. cu excepţia cazului foarte rar al pasiunii pure pentru adevăr. deşi. Ea tinde să alcătuiască imaginile despre lume cu un maximum de absolut şi un minimum de relativ. Astfel. La 28 mai 1935 este ales membru al Academiei Române. Raţiunea corectează adesea şi împlineşte neajunsurile simţurilor. Ion Petrovici. În guvernul prezidat de Octavian Goga (1937-1938). În timpul regimul comunist. Amestecul pasiunilor.V. realul în aparent Kant greşea la fel izolând cunoaşterea de existenţa în sine şi negând orice paralelism între ele. Între anii 1923-1926 este decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi. intervenţia lor nu are caracter de fatalitate. căutând să 36 . fără să reuşească însă a-l atinge. după Petrovici. unde prezintă comunicările La Nationalité en Philosophie şi L'Idée de néant. Petrovici nu este totuşi de acord cu marele filosof german în multe puncte esenţiale. ea este scoasă din drumul ei drept şi nu-şi mai realizează menirea. În toamna lui 1899 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. nu de puţine ori. Deşi atît pasiunile cât şi prejudecăţile intervin deformant în cunoaşterea realităţii. cel mai cunoscut filosof român în străinătate. îngustând câmpul viziunii. a fost arestat şi închis până în 1964 iar în 1972. nu dincolo de lucruri ci în interiorul lor. Petrovici cunoştinţa a fost şi va fi totdeauna relativă şi niciodată nu se va realiza o adecvare perfectă între cunoaştere şi realitate. denaturează şi falsifică aspectul obiectiv al realităţii. în această calitate creează o catedră de filosofie la Universitatea din Cluj pentru Lucian Blaga. de prejudecăţi. Rezultatele ştiinţei contemporane nu fac decît să confirme aceasta. totdeauna câu tând să păşească înainte dar rămânând încă mereu departe de ţintă. De nenumărate ori în istoria gândirii omeneşti au fost relevate neajunsurile inteligenţei şi ale simţurilor şi fiecare din cei ce au reflectat asupra problemei cunoaşterii au făcut experienţa acestor neajunsuri. Ea introduce totdeauna o alegere arbitrară. Desigur. punând accent pe substratul suprasensibil al fenomenelor. o triere deformantă cum se întîmplă când nu mai vedem. făcându-şi studiile medii la Colegiul Sf. cu cât vârsta lor este mai considerabilă. reuşind să concilieze imaginile lor divergente şi să armonizeze ideile cele mai opuse. Acest lucru îl face pe Ion Petrovici să conchidă că cunoaşterea umană. Ion Petrovici a avut contribuţii originale prin cercetările sale de logică privind teoria noţiunilor şi prin concepţia sa metafizică. în perioada interbelică. Cele dintăi. se stinge din viaţă la Bucureşti. După I. gânditorul român se ridică împotriva identificării noţiunilor de apriori şi idealitate pe care o face Kant. Obstacolele de fapt se află în interiorul însuşi al spiritului şi pun cu necesitate şi inevitabil problema limitelor înţelegerii noastre. defectele persoanei iubite şi nici o calitate la oamenii detestaţi. atât individuale cât şi colective. obstacole de fapt şi obstacole de drept. în general. însă cînd intervin în mecanismul cunoaşterii ele nu o ajută. ultimul mare reprezentant al şcolii maioresciene din gândirea românească. pe care gânditorul nostru le mai numeşte şi exterioare. Omul de ştiinţă care experimentează provoacă fără să vrea şi în mod necesar alterări ale realului. alterează. Ion Petrovici a fost. Deoarece ştiinţa nu ne poate duce la adevăr fără greş. pasiunile sunt motoare ale acţiunii. Ion Petrovici devine Ministru al Educaţiei Naţionale. de exemplu. Adevărul etern este pentru cunoaşterea umană un ideal îndepărtat. În 1941 acceptă portofoliul de Ministru al Culturii Naţionale în guvernul lui Ion Antonescu. Timp de decenii a fost colaboratorul constant al celor mai prestigioase reviste de filosofie din Franţa şi Germania. în două categorii: pasiuni şi prejudecăţi. În noiembrie 1906 este numit conferenţiar la catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi iar în 1912 este definitivat ca profesor. Gândirea este abătută de la ţelurile ei. între problema de fapt şi cea de drept a cunoaşterii. cu structura sa proprie. să conducă lucrări ale congreselor internaţionale. cu teza Paralelismul psiho-fizic. perspectiva lucrărilor. de unde dinamismul fără odihnă al ştiinţei omeneşti. în ajutorul ştiinţei trebuie adusă metafizica. la rîndul lor. nu este poate ea însăşi decât una din versiunile fără număr ale adevărului etern versiuni plasate probabil la niveluri diferite. La fel se prezintă lucrurile cînd actul cunoaşterii este tulburat. absolutul în relativ. După Ion Petrovici. oferind astfel bătrîneţii unul din rarele sale triumfuri şi momente de revanşă. Sava din Bucureşti. În 1904 îşi ia licenţa în Filosofie în 1905 devine primul Doctor în Filosofie al unei universităţi româneşti. Stabileşte legături de colaborare cu André Lalande şi Paul Gaultier. face o deosebire principială între a explica genetic şi a întemeia critic cunoaşterea. În domeniul filosofiei. Cu eforturi mai mari sau mai mici. sunt mai puţin grave decît cele din urmă. Obstacole variate şi multiple stau în calea ei. având printre profesori pe Titu Maiorescu şi pe Nicolae Iorga. misterul aflându-se. La sfârşitul lui ianuarie 1932 este invitat la Sorbonna şi la Academia de Ştiinţe morale şi politice din Paris. Tendinţe spiritualiste 15.

dar dacă o fac conţinut al conştiinţei mele. care presupune activitatea raţiunii desfăşurată pornind de la fapte şi principii şi sprijinindu-se pe ele. prin două atribute elocvente: conştiinţa spirituală cuprinde în sine întreaga lume materială infinită. aşa cum o preconizează Bergson. ceea ce ne izbeşte este dezbinarea şi lupta dintre ele. pentru bunul motiv că în răspunsurile ce i le vom da noi o să se străvadă cu necesitate ceva din răspunsul pe care o minte mai puternică decât a noastră l-ar da la prima întrebare. Mai întâi. simpla constatare şi descriere a faptelor. Ceea ce dovedeşte că corpul apare nu ca un substrat ci ca o limită şi ca o barieră. care au o forţă de atracţie mai mare pentru mase. ci că era greşită. dimpotrivă. Spiritul e profund deosebit de corp. să sesizeze principiile prime ale lumii şi să cunoască elementele constitutive ale cosmosului. ea intră în raporturi cu altele. trebuie conceput raportul dintre relativ şi absolut. în vreme ce corpul e opac. ajungând la concluzia că religia este practica metafizicii şi că. menite să organizeze lumea sensibilă. Existenţa ca atare este însă un fapt de care ne putem îndoi fiindcă nu există în mod necesar. dar că în anumite împrejurări (de pildă. făcîndu-ne astfel să conchidem asupra inutilităţii şi neputinţei lor. Căci nu în modul acesta. Absolutul este implicat în relativ. în orice ştiinţă întîlnim şi elemente meta fizice. La dovedirea existenţei lui Dumnezeu ne ajutăm deci de anumite probabilităţile inductive. Este adevărat că filosofia modernă nu are o înfăţişare cu totul nouă faţă de cea antică. sau tinde să le alcătuiască având un maxim de absolut şi un minim de relativ (punând accentul pe substratul lor suprasensibil). Nu numai faţă de ştiinţele exacte caută Petrovici să delimiteze domeniul metafizicii. între altele. Astfel. Este apoi inexact că teoriile şi sistemele moderne n-ar fi adăugat nimic la cele antice şi ca ele n-ar fi decît o simplă repetare a acestora. Un prim argument – folosind o interpretare a lui Bergson – îl constituie memoria. situaţia se prezintă cu totul atfel. ci de punct de vedere. La aceasta Petrovici răspunde că numai în aparenţă lucrurile se prezintă astfel. ci. Cu atât mai mult in metafizică. Metafizica însă. între ele trebuie să fie o strânsă colaborare. nu este mai indicată. aceasta trebuie să existe în virtutea propriei perfecţiuni. dacă vrea să fiinţeze ca o disciplină teoretică. care. spune Petrovici. ca două ţinuturi învecinate. fiindcă toate teoriile metafizice au fost formulate în antichitate. Filosofia şi ştiinţa trebuie să colaboreze căci numai aşa pot face amândouă progrese. că în metafizică nu există un progres. a unor alcătuiri subiective. care pot fi ingenioase şi interesante. Ştiinţa şi metafizica făuresc imagini despre aceeaşi sau aceleaşi realităţi. S-a mai obiectat. a cărui existenţă o putem dovedi raţional folosind vechiul argument ontologic. în sfârşit. Iar dacă speculaţia metafizică a dăunat uneori ştiinţelor pozitive. Prin urmare. Una din problemele metafizice pe care le dezbate Ion Petrovici este cea a neantului. Cât de necesare sunt ideile metafizice ne-o dovedeşte cazul atâtor oameni de ştiinţă care fac metafizică fără să vrea şi o fac slab şi foarte unilateral. Dar asta ar trebui tocmai să ne fortifice optimismul. nu este suficientă nici măcar în ştiinţele care se ocupă cu faptele. spiritul e transparent. S-a mai obiectat apoi că dacă privim istoria sistemelor filosofice. afirmaţie în care. Religia prezintă însă mari avantaje faţă de metafizică. pe când metafizica le alcătuieşte. Între ştiinţele exacte şi metafizică nu poate fi. aşa cum s-a crezut o bună bucată de vreme. bineînţeles dacă fiecare îşi alege menirea şi nu-şi depăşeşte limitele cuvenite. privită ca disciplină teoretică. considerând că existenţa spirituala depăşeşte cu mult realitatea fizică nu numai când privim lucrurile în ansamblu. Un al doilea argument îl constituie raţiunea. fiindcă numai aşa cunoaşterea în genere poate face progrese. De altfel. că în fond situaţia este alta: sistemele nu atât se combat cât se completează. Nu avem deci o deosebire de domeni. între una şi alta nu poate fi conflict. nu poate fi vorba de o cunoaştere a absolutului. căci. şi faţă de religie. ea întâmpină în 37 . fără de care aceasta s-ar prăbuşi. tendinţele metafizice constructive se accentuează puternic la Petrovici. trebuie să posede o metodă proprie. Ea nu poate fi cea aprioricăraţionalistă. cea mai potrivită metodă a metafizicii este metoda analogiei. El relevă legăturile dintre metafizică şi religie. El admite că despre neant ne putem face o idee valabilă. spune Petrovici. Se ştie că amintirile noastre apar în conştiinţă în măsura nevoii de conservare şi în urma unei selecţii. Înzestrată cu forme apriorice. Petrovici aduce o serie de patru argumente. conflict. care e indicată doar atunci când e vorba de realităţi posibile. aceasta se datoreşte nu faptului că era metafizică. Dar Petrovici nu s-a mulţumit numai să arate necesitatea metafizicii. Metoda metafizicii nu poate fi total diferită de aceea a ştiinţelor pozitive. le are cu ştiinţele exacte. Dumnezeu este suportul permanent al lumii. prin aceea că în. prin urmare. în timp ce corpul nostru este o părticică infimă din această lume materială. fapt mai dificil. În ultimele sale studii. nu de natură. S-a mai argumentat însă împotriva metafizicii că întrucât cunoştinţa noastră este relativă iar metafizica are ca obiect absolutul. în acelaşi timp. ea poate răspunde la alta: ce poate crede omul despre univers sau cum îl poate concepe omul sau cum apare universul acesta în originea. dar şi când coborâm în amănunt. Iar dacă rezultatele speculaţiei metafizice sunt incerte. care exclude o identificare împinsă prea departe şi o dependenţă prea profundă a unuia de celălalt. decît valoarea unor opere de imaginaţie. totuşi ele sunt mai bune decât dacă n-am avea nimic sau am renunţa definitiv la ele. dar că. se transformă ele însele în certitudini. el a căutat să indice şi raporturile pe care metafizica. se găseşte o jumătate de adevăr şi o semiinexactitate. dacă pun o carte într-un sertar ea nu dispare. dar care nu implică valoarea de adevăr. ci de grad. Asrfel. Dar ştiinţa le făureşte cu mai mult relativ şi cu mai puţin absolut (punând accentul pe înfăţişarea lor sensibilă). Metoda empirică pură. el caută să arate imensa eterogenitate dintre spirit şi corp. de exemplu. fiindcă o filosofie lipsită de concepte nu mai este filosofie. în desfăşurarea şi perspectivele sale faţă de mintea omenească ce caută a-1 oglindi. Apoi. vreme ce metafizica face afirmaţii problematice. căci dacă omul în nevoia de absolut imaginează o fiinţă perfectă. strămutând în domeniul metafizic nişte generalizări superficiale ale specialităţii lor. Dar nici metoda intuitivă. Petrovici consideră nu numai că nu poate fi conflict. fără intervenţia activă a raţiunii. Şi oricât s-ar deosebi această din urmă întrebare de cea dintâi – ce este universul în sine – ea nu devine prin aceasta nevrednică de interesul nostru. Petrovici răspunde că astfel se săvârşeşte însă o mare eroare. Ele se găsesc pretutindeni împreună. pe când religia este un edificiu terminat. rămânând numai domeniul relativului ca obiect al ştiinţelor pozitive.dezlege misterele adânci ale existenţei. De altfel. nu şi atunci când e vorba de realităţi efective. când omul e pe punctul de a se îneca) amintirile năvălesc impetuos fără a mai ţine seama de selecţia impusă de principiul conservării. crede Ion Petrovivi. arătându-ne trăinicia cugetării şi sugerândune că şi în metafizică ceea ce s-a construit ieri nu se va dărâma neapărat mâine. chiar dacă o teorie metafizică nu poate răspunde la întrebarea: ce e universul. Ideea de neant şi cea de incognoscibil sunt etape spre ideea de Dumnezeu. ci. metafizica se construieşte continuu. Pentru a dovedi că existenţa spirituală depăşeşte realitatea fizică. ea face afirmaţii categorice. Pentru cine cunoaşte lucrurile. Asta deoarece construcţiile apriorice cu caracter metafizic nu pot avea. ceea ce nu înseamnă că ar fi o metodă empirică. o metodă empirico-raţionalistă.

dezvoltă personalitatea indivizilor. Totuşi. mecanismul societăţii. ea nu exclude posibilitatea altor combinări ale formelor supreme. Mintea noastră năzuieşte spre unitatea şi identitatea. consecinţa pentru noi ar fi că distrugerea corpului nostru nu implică distrugerea integrală a fiinţei noastre. de unde nu urmează însă că lumea s-ar reduce la o fantomă nesubstanţială. a cărui bază o reprezintă cosmologia/ontologia dar care. toate fiinţele create. Familiarizat cu varietatea de poziţii filosofice asupra acestei probleme. Marele demon-divin lipsit de nume. trezindu-le conştiinţa socială şi ajută astfel la promovarea democraţiei. regulile de funcţionare ale existenţei sale individuale şi de grup. 2. unde predă la Universitatea din Cluj filosofia culturii. Cultura înseamnă „promovarea omului spre umanitate”. 1984 Gheorghe Vlăduţescu. Vol. coerenţa precum şi forţa ei de sugestie se imprimă automat şi asupra celei dintâi. ediţia a II-a. Ceea ce pe planul vieţii terestre este simplă virtualitate. Din moment ce substanţa materială nu este un principiu. Cazan. E. generând numai cele mai simple structuri substanţiale: diferenţialele divine. Omul reprezintă doar apogeul tovărăşiei spiritului cu corpul dar o fiinţă fără corp nu este logic imposibilă. alte fiinţări mai nobile şi mai spiritualizate. Buc. mai ales omul. Buc. morala. judeţul Alba. Biblioteca Apostrof. este integrată în sistemul său filosofic. totodată. Ed. în condiţiile în care fiecare îşi păstrează individualitatea. conferindu-i dimensiunea verticalităţii ontologice. care nu este decât o aplicaţie la o problemă punctuală. aşa încât se poate vorbi de fiinţări simultane şi paralele ale aceleiaşi substanţe pe planuri diferite. Blaga urmează filosofia la Viena. ca substrat ultim al realităţii. În ceea ce priveşte cultura şi civilizaţia. ceea ce implică. Istoria filosofiei româneşti. ele sunt un tot. I. atât în legătură cu Marele Anonim. Introducere în metafizică. cea mai complexă dintre făpturi şi capabilă de cea mai profundă cunoaştere. Viziunea lui general filosofică este aplicată unor probleme filosofice diverse. De altfel.P. Existenţa spirituală depăşeşte deci realitatea fizică. prin ale căror multiple combinări apare întreaga lume. Vol. Paideia. arătând. pe care l-a construit de-a lungul celor patru trilogii: Trilogia cunoaşterii. 1988 16-18. Ion Petrovici socoteşte că evoluţia nu se poate opri la om ca la un punct terminus. ci un rezultat al ei. Forţele culturii sunt ştiinţa. arta. Civilizaţia este un fel de expansiune exterioară a culturii.D. Buc. care. parcurge apoi o carieră diplomatică în strinătate şi în 1938 se întoarce în ţară. ori ceva care le întrece pe toate şi de care nu ne putem face nici un fel de imagine inteligibilă. a căror rezolvare capătă în felul acesta o importantă notă de originalitate.. Cultura îi dă omului o concepţie realistă despre viaţă. Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică. cadrul de manifestare firesc al umanităţii sale depline. 1985 Ion Ianoşi. 1996 Gh. cere cu necesitate o metafizică a istoriei. cea care-l smulge din simpla vieţuire pe orizontală.. par a dovedi „că se poate constata viaţa efectivă fără organism material şi că întruparea nu e o condiţie a vieţii.această operă de organizare rezistenţe. o dată în plus. funcţionalitatea sistemului în cazuri particulare. pentru a împiedica prăbuşirea centrului existenţei şi haosul definitiv îşi cenzurează imensa forţă creatoare în virtutea căreia ar obţine o infinitate de existenţe asemenea sieşi. la rândul său. iar viaţa viitoare va dezvolta puterile spiritului care nu încăpeau în calapodul terestru. fiinţări care s-ar ignora reciproc. absolut adecvată.. Un exemplu grăitor este poziţia lui Blaga privind progresul istoric. 6. II.. pe care i-1 poate produce în circumstanţe determinate. umanitate care presupune cooperarea liberă a tuturor. condiţionându-şi reciproc progresul. Academiei. iar aceasta. punctul de pornire în abordarea problemei progresului îl constituie chiar începutul absolut. Ed. Trilogia culturii. BIBLIOGRAFIE 1. Unele cercetări recente de chimie şi biologie. Poet de cea mai înaltă valoare. Cluj. în: Antologie de filosofie românească. întăreşte apropierea dintre popoare. Aceasta din urmă reprezintă mediul caracteristic omului. ale cărei rădăcini se înfig în profunzimile neintuitive ale celeilalte lumi. 4. 1988 *** Istoria filosofiei româneşti. LUCIAN BLAGA (1895-1961) Născut în comuna Lancrăm. Ed. Scrieri. despre filosofia românească. Al. cât şi cu lumea sau cu ele însele. stabilind. alte produse mai rarefiate şi mai fine. ci un produs. Blaga a reuşit să ne ofere şi un sistem filosofic original. Astfel. întrebarea dacă există sau nu progres în cadrul istoriei nu se poate rezolva decât din perspectiva raporturilor omului cu centrul metafizic al întregii existenţe. Potrivit lui Blaga. raporturi care-i configurează acestuia statutul în univers. Minerva. diversitate ireductibilă şi o infinitate care nu se poate strânge într-un tot. Ea s-ar putea realiza printr-o mutaţie a fiinţei umane. prin care li se refuză orice cunoaştere pozitivă. desigur. nici ştiinţa nu mai priveşte materia ca substanţă absolută. 3. va fi actualitate pe un alt plan de existenţă. Aşadar. Ed. Eminescu. izvorul unic al tuturor lucrurilor. argumentaţia pe care o desfăşoară Blaga pentru a-şi demonstra teza asupra progresului are o arie de curprindere care-i acoperă întreaga viziune filosofică iar gradul de rigoare. Dar lumea materială ne oferă complexitate. 5. O istorie a filosofiei româneşti. filosofia şi religia. Neconvenţional.. Asta deoarece 38 . Lucian Blaga îşi conturează propriul punct de vedere întemeindu-l pe concepţia sa asupra omului. sunt supuse „cenzurii transcendente”. Ion Petrovici. Din aceeaşi nevoie de protejare a ordinii universale. pentru a fi complet. cu condiţia să nu fie golită de orice conţinut spiritual. Buc. fie că ar fi spirit pur învelit într-o haină mai eterică. 2002 Bagdasar Nicolae.

Progres. Pentru că. practic. Deci. simplul fapt că omul îşi multiplică în timp eforturile şi realizările creatoare implică un continuu progres al fiinţei sale. de vreme ce omul calificat drept „preistoric” pe criteriul cu totul artificial că nu a lăsat mărturii scrise. oricât de puţin. constată că. p. implacabil. indestructibilă a istoriei. este singura condiţie a dăinuirii sale. în nici un caz. efortul cognitiv se va desfăşura nelimitat în timp. iar analiza realizată pe această temă din Geneza metaforei şi sensul culturii se înscrie pe aceeaşi linie de negare a progresului în cadrul istoriei. care în urma unor mutaţii ontologice şi-a adăugat dimensiunea existenţei întru mister şi pentru revelare. putem dobândi despre ea cunoştinţe adecvate din ce în ce mai complete. ideea progresului va trebui sprijinită pe presupunerea că omul este capabil. Dar atunci când ia în considerare diversele sfere ale activităţii umane. nu lipsesc nici teoriile care. definindu-i complet fiinţa şi generând. definitiv. tot aşa el este departe de a porni de la o cunoaştere deplină. adică la fel de neputincioase. se achită în timp de această sarcină metafizicesenţială. Prin urmare. Or. privind în linii mari evoluţia istorică. în care toate valenţele omului se află în stare incipientă. trăieşte. care sunt mai degrabă expresia capacităţilor lui creatoare decât reflectarea adecvată a realităţii. deşi realitatea infinită nu va fi niciodată deplin dezvăluită. cauza de fapt a procesului istoric. Dar aici intervine. de altfel. De obicei. trecerea de la preistorie la istorie este folosită tocmai pentru a demonstra existenţa progresului. în cadrul istoriei. grupaţi nu după criterii biologice ci organizaţi strict sub imperativul modului de a exista în orizontul misterului şi pentru revelare. definită prin coordonate metafizice stricte. deplina lor dezvoltare urmând să aibă loc abia în cadrul istoriei. progres în istoria umanităţii. aşa cum. în orice caz improprii esenţei căutate. nici cele psihice. parţiale şi provizorii. Un exemplu sugestiv pentru faptul că. pe de altă parte. sau. istorie. când punem problema progresului istoric vizăm. într-adevăr. cenzura îşi arată eficienţa. urmând ca abia treptat. fapte de cultură. Sau. 1977. Astfel. în a cărei imensă bogăţie e imposibil să stabileşti ierarhii valorice sau să constaţi vreun progres. ceea ce înseamnă că nu poate exista. „de profil metafizic”. I-am putea răspunde lui Blaga că ideea progresului istoric global ar fi salvată dacă am lăsa deoparte criteriul scopului metafizic al istoriei. creaţie culturală variată (dar extrem de ordonată) de-a lungu timpului. din raţiuni absolute. să-şi schimbe propria esenţă. În al doilea rând. fac din preistorie epoca manifestării omului în puritatea lui originară. subordonate categoriilor abisale ale inconştientului şi între care există raporturi complexe. în orizontul misterului şi pentru revelare. iar aceasta este. imposibil de altfel. prin desfăşurarea istorică. astfel încât sensul suprem al existenţei sale este cunoaşterea acestuia. chiar dacă implică devenirea temporală. o asemenea cenzură este aproape inutilă în cazul majorităţii fiinţelor lumii. progresul este. este. poziţia filosofului fiind aceea că nimic din bagajul cognitiv uman nu exprimă corect ceva. o evoluţie în succesiunea acestora. în termenii lui Blaga. Numai când este vorba de om. unde esenţa omului este dată în întregime. Iar eşecul nu este defel gândit în termeni relativi. dar nicidecum un progres. filosoful nostru consideră că. preistoria este o structură permanentă. se desfăşoară întotdeauna „pe linii cu totul laterale faţă de linia existenţială proprie omului <adică> nu ating însăşi fiinţa umană în fundamentele ei. din configuraţia realului. iar o astfel de cunoaştere ar plasa automat subiectul cunoscător în identitate cu Marele Absolut. Din punctul lui Blaga de vedere. pe care însă nu-l va atinge niciodată. departe de a reprezenta o epocă depăşită definitiv în negura vremurilor. Este vorba. un fapt incontestabil. caracterizând istoria ca o perioadă de regres sau decadenţă. ea să treacă din starea de potenţă la starea de act. Cluj-Napoca. „istorie” şi „progres” sunt două noţiuni antinomice la Blaga. ele se integrează unor matrici generatoare sau câmpuri stilistice diverse. de-a lungul istoriei. Există. nu constituie. nu există progres al omului în cadrul istoriei. istoria este un eşec. Complexul raport dintre istorie şi preistorie este abordat de Blaga folosindu-se de distincţia cultură minoră-cultură majoră. deoarece are drept ipoteză subînţeleasă faptul că omul nu este încă ceea ce este: om cu adevărat. din acest punct de vedere.la nivel absolut „a gândi” este tot una cu „a fi”. acest argument nu poate fi însă valid. şi tocmai asta e ceea ce numim istorie. Nu înseamnă că „regresul” ar fi un concept mai adecvat pentru a o caracteriza. să obţină o cunoaştere adecvată vizavi de orice aspect fundamental al realităţii. astfel că. autonomă. dând expresie destinului ei tragic de a tinde mereu spre o cunoaştere care i se refuză sistematic. într-un fel sau altul. deoarece el este strict solidar cu fiinţa umană. în sensul că. putem să spunem că. în diverse chipuri. indiscutabil. pentru om înseamnă să treacă dincolo de sine prin înlăturarea cenzurii şi accederea la o nouă esenţă. fizice sau biologice. o dată pentru totdeauna în momentul în care el începe să trăiască în orizontul misterului şi pentru revelare. Dacia. am putea spune. felul în care indivizii umani. în aceeaşi măsură ca şi cel „istoric”. Teza lui Blaga este că toate formele prin care omul încearcă să dezvăluie misterul existenţei sunt perfect echivalente. deci revelarea lui. De fapt. Desigur. depăşindu-şi condiţia şi devenid ceea ce nu este. ceea ce. dar acest lucru. de progres în sensul său „tare”. nu se poate vorbi de un progres cognitiv în trecerea de la una la alta. privit din perspectiva accederii la absolut. de fapt. apreciată din perspectiva scopului principal al existenţei umane: cunoaşterea absolută. pe care. Ambele ipoteze sunt însă false în limitele sistemului filosofic al lui Lucian Blaga. în condiţiile în care Marele Anonim instituie regula universală a cenzurii transcendente. Tot ceea ce rezultă în urma activităţilor umane care ţintesc dincolo de orizontul lumii sunt creaţii care dau seama numai de spiritul omului. Cu alte cuvinte. în primul rând. La nivel global. oricum nu s-ar putea realiza în şi datorită procesului istoric. istorie înseamnă. de forţa sa plăsmuitoare autoproiectivă. istoria. de care să se îndepărteze pe măsura trecerii timpului. Ed. deoarece până acum el a pus în discuţie doar problema progresului istoric global. este parte integrantă a istoriei. omul tinde către misterul universal. fără ca ele să însemne însă vreun progres. ceea ce este cel mai important. Ea reprezintă exclusiv modul de a fi al omului luciferic. devenind cu adevărat ceea ce este. astfel încât nici fenomenele naturale. dezvăluindu-l încetul cu încetul. omul nu se apropie din ce în ce mai mult de mister. preistoria fiind concepută ca o fază pregătitoare a istoriei. îl neagă în mod categoric. concentrându-ne asupra subiectului acesteia. Totuşi. punându-şi definitiv amprenta asupra destinului său. în raport cu istoria. astfel încât. în condiţiile manifestării cenzurii transcendente. îl constituie teza lui Blaga asupra permanenţei preistoriei. din punctul de vedere al fiinţei sale esenţiale. Departe de a se desfăşura la întâmplare. poziţia şi situaţia ei în univers şi în existenţă în general” 1. avem de-a face cu treceri continuie de la un stil cultural la altul. Blaga îşi conturează poziţia avansând. Aceasta este efectul direct al manifestării esenţei omului. în consecinţă. inspirându-se din anticul mit al vârstei de aur şi inversând astfel axa valorică. totodată. în cazul multora dintre ele. nepunând în pericol principiul conservării misterelor 1 Lucian Blaga. care nu trăiesc decât în orizontul ei şi exclusiv pentru conservare. datorită structurile sale specifice. Delimitându-se deopotrivă de ambele puncte de vedere. o istorie. în virtutea propriului său statut ontologic. ideea că preistoria. 176 39 . am văzut că omului îi este interzis. căreia îi opune tenace rezistenţă dar pe care. toate operele situându-se pe acelaşi plan din perspectiva scopului lor absolut. Cum el nu poate renunţa la idealul cunoaşterii absolute. Fiinţa istorică. cea a Marelui Anonim. nu acesta este ultimul cuvânt al lui Blaga referitor la progres. cu alte cuvinte. principial. în acelaşi timp. e-adevărat. atâta vreme cât va exista omul. o alimentează continuu. cenzura transcendentă instituită de Marele Anonim. Aşadar. că esenţa sa nu este pe deplin realizată. deşi prezintă limite de durată şi. în cazul în care admitem că esenţa nu poate fi supusă unui asemenea proces. omul va ajunge totdeauna doar la cunoaşteri relative. în ciuda oricăror eforturi şi a incontestabilelor sale posibilităţi. în termenii cei mai duri cu putinţă. pe care-l bănuieşte dincolo de orizontul fizicului. deşi misterul existenţei este şi va rămâne pururea neatins.

indiferent că are ca obiect o parte sau totoalitatea existenţei este mult mai neutră privind atitudinea respectivă. să şi-o integreze necontradictoriu. complexă şi subtilă. capabilă să se dezvolte chiar şi în lipsa ştiinţei. nici măcar nu ţinteşte în această direcţie. că „Oricare ar fi izbânzile practice ale «teoriei». elanul sângelui. o astfel de cunoaştere nu are nici o şansă de dezvăluire a misterului metafizic şi. extraordinare. dimpotrivă. cu alte cuvinte diverse raportări condiţionate cultural. 175 Idem. Formularea acesteia întăreşte. 40 . potenţat pe măsura trecerii timpului. Omul de ştiinţă chiar se fereşte. În schimb. progresiv în domeniul practic. despre care. să spargă pe undeva principiul conservării misterelor instituit în univers. viziunea respectivă este „caducă”. doar factor „implicat”. în sensul că filosofia ar avea ca obiect totalitatea existenţei. tehnica. În ştiinţă experienţa deopotrivă infirmă sau confirmă teoriile. stârnind ecouri de aderare sau nu în sufletul uman. în domeniul ştiinţei avem de-a face cu diverse tipuri de progres. prin efortul cu totul remarcabil al metafizicienilor. singurul progres i se pare lui Blaga a fi de ordin tehnic şi numai în interiorul stilului artistic. Dar dacă această teză ar fi adevărată. Deci dacă filosofia respectivă nu e capabilă să explice experienţa. omul de ştiinţă spre teme de minimă rezonanţă atitudinală. definitorie pentru fiinţa umană. în filosofie ea cere doar să fie respectată. În ştiinţă adevărul e înţeles în funcţie absolută de experienţă. este socotită de Blaga adevărata „patrie” a progresului. Chiar şi în cazul metafizicii. Prudenţa ţine mai mult de ştiinţă decât de filosofie. Blaga declară. Deci deosebirea constă în „ rezonanţa lor atitidinală”. Deci experienţa decide în filosofie mai mult în sens negativ. Dar în succesul pe care teoria ştiinţifică şi tehnica îl repercutează continuu. la acelaşi nivel. Pentru filosof sau metafizician experienţa este doar ţărmul de pe care lansează săgeţi în necunoscut. ale tehnicii moderne. al utilităţii. în primul rând. dar. din principiu. practic. 2 3 Ibid. se ascunde o primejdie pe care Blaga o sesizează imediat. O idee poate să fie adâncă sau înaltă indiferent că e sau nu adevărată. chiar dacă evoluează. nu se poate spune că progresează în plan global. Verticalitatea unui gând se măsoară după intensitatea şi amplitudinea transformărilor sufleteşti pe care le poate produce în om. nu constituie câtuşi de puţin probe decisive că spiritul uman ar fi reuşit. Şi. de vreme ce avem destule exemple de succese în sfera tehnicii bazate doar pe cunoştinţe empirice sau chiar pe teorii de-a dreptul eronate. al eleganţei soluţiilor. Când experienţa suferă o corectură sau se lărgeşte construcţiile ştiinţifice adiacente suferă şi ele o modificare în consecinţă. având drept scop declarat revelarea misterului cosmic şi divin. filosofia este cel mai nobil risc al spiritului uman deoarece face incursiuni dincolo de cele palpabile. nefiind o simplă găselniţă impusă doar din nevoi doctrinare. Deosebirea profundă dintre ele este de mod şi de articulaţie interioară a construcţiilor. din acest punct de vedere. căci ea implică posibilitatea cunoaşterii în termeni pozitivi a misterului. Aproximativ acelaşi lucru se constată şi în artă. toate. Dacă în ştiinţă experienţa este suverană. nu se înregistrează nici un succes. trebuie să remarcăm îndrăzneala acesteia şi faptul că se bazează pe o argumentaţie care merită atenţie. fatalitatea şi capriciile individului. neputând fi. Ideile metafizice sunt de regulă astfel de idei. de fapt. Această rezonanţă e în strânsă legătură „dimensiunea verticalităţii” unei concepţii. tot mai profunde şi mai subtile. o dimensiune care la ideile ştiinţifice se apropie de limita zero.”3 Chiar dacă o astfel de teză necesită discuţii mai ample. La ele aderă cel mult omul cerebral. De aceea una şi aceeaşi experienţă poate fi încadrată de cele mai diverse viziuni metafizice. Verticalul poate fi adânc sau înalt. Aici. necesităţile momentului istoric al apariţiei sale. Blaga consideră superficială deosebirea dintre ştiinţă şi filozofie bazată circumscrieri cantitative. se desfăşoară orizontal. ale căror ambiţii sunt declarat revelatorii. dat fiind faptul că şi ele poartă inevitabil pecetea categoriilor abisale ale unei matrici stilistice. care refuză să abordeze ideea progresul ca pe o problemă oarecare a vieţii omului. în termeni radicali. şi adâncime. iar ţinta ei se îndepărtează de destinul creator al omului. de idei verticale. Efectul acesta uimitor al teoriilor ştiinţifice se datorează însă mai ales aplicaţiilor lor tehnice. „Succesele într-adevăr neprevăzute. ceea ce este echivalent cu o denaturare. unde acesta este într-adevăr continuu şi linear. problemele metefizicii se „adâncesc”. soarta unei viziuni filosofice se decide însă în funcţie de alţi factori: atitudini spirituale foarte înalte sau foarte adânci. acestea nu constituie dovezi pentru virtuţile cognitive în «absolut» ale «teoriei»”2. teoriile ştiinţifice realizează un progres autentic şi remarcabil în ceea ce priveşte dominaţia omului asupra naturii. rezolvând-o din perspectiva ansamblului condiţiei umane şi a sensului metafizic al existenţei omului. magia cuvântului. comparate şi ierarhizate. În ceea ce priveşte însă rezolvarea lor. Acelaşi orizont capătă. Blaga a fost foarte interesat şi de raportul dintre ştiinţă şi filosofie. care lărgeşte enorm orizontul cognitiv al omului deşi numai în orizontul fizic. tot ceea ce reuşesc fiind doar revelări ale acestuia „în limite de stil”. este descalificată din punct de vedere filosofic. misterul metafizic. Metafizica evidenţiază caracterul demiurgic al omului şi nu va putea fi înlocuită de ştiinţă niciodată. de altfel. O idee ştiinţifică. O viziune sau idee filosofică. produs al libertăţii constructive a filosofului. filosofia urmărind încadrarea experienţei într-o viziune mai largă decât ea. dar nu admite de regulă decât construcţii ştiinţifice unice. dominaţie care a devenit din ce în ce mai puternică şi mai amplă. în punerea şi abordarea problemelor. devenind. se ascunde sub straturi din ce în ce mai dense de necunoscut. În acelaşi fel. întregul eşafodaj al metafizicii lui Blaga s-ar prăbuşi. nu vor putea niciodată să exprime adecvat misterul. Filosoful tinde spre teme de maximă rezonaţă atitudinală. căci produsele tehnice se îmbunătăţesc neîncetat din toate punctele de vedere: al randamentului. cel mult. indiferent că se referă la o parte sau la întregul existenţei are un sens care determină reacţia spirituală a omului faţă de propria sa existenţă şi faţă de existenţa în genere. în vreme ce ştiinţa are un spaţiu de mişcare strict circumscris. pe unele respingându-le. în ciuda faptului că. nu e instanţă exclusivă de control. Pentru el. în urma recurgerii la experiment şi la metode împrumutate din matematică. capodoperele fiecărui stil aflându-se. Ideile ştiinţifice au ambiţia să fie adevărate. prin cunoştinţele sale. Un astfel de gând poate chiar deplasa centrul existenţial al omului. determinând o altă atitudine a lui faţă de lume şi viaţă. adică empiric verificabile. tatonabile. există un progres incontestabil de acumulare empirică a cunoştinţelor. Ştiinţa a luat deci naştere printrun act de renunţare. pe altele încadrându-le în sine. dacă experienţa nu permite să fie încadrată într-o viziune filosofică. Cu toate astea. aspectul general al concepţiei lui Blaga asupra progresului: o concepţie originală. nevoia de a compensa insuficienţe personale. neputând fi expediată atât de uşor precum o face Blaga. totodată. O concepţie metafizică se caracterizează prin verticalitate. care întruchipează direct aspiraţia spre absolut. de la cele de natură morală până la o operă constructivă din orice domeniu spiritual. aşadar. făcându-l să acorde alt sens existenţei. este expresie a unei metafizici cel puţin latente a autorului său. Astfel. de fapt.. Amândouă fac apel la experienţă dar în ştiinţă ea este punct de plecare şi suverană instanţă de control iar scopul cercetătorului este chiar lărgirea experienţei.instituit de Marele Anonim. pentru a-şi salva sistemul. în rest. p. căci. În aceste condiţii. în timp ce metafizica se integrează atât de firesc în acest destin încât orice act creator uman. de neangajare. În ciuda acestor remarcabile progrese. nu există o creştere valorică de la un stil la altul. în vreme ce ştiinţa doar părţile. subtilităţi de temperament. Totuşi. dar sunt plate. Cu totul altfel stau lucrurile cu teoriile ştiinţifice. Este vorba de gândul că aceste succese nu sunt posibile decât dacă se sprijină pe o cunoaştere adecvată a realităţii. nu se poate vorbi de un progres decât. etc. în loc să se lase cât de cât dezvăluit. singurul aspect care ar viza progresul în sensul său tare.

. cunoaşterea.intuiţia” fenomenelor. în anii 30 se cristalizează teoreticeşte ca un spiritualism ortodoxist şi iraţionalist (străbătut însă şi de motive ale filosofiei vieţii sau existenţialiste). mai întâi ca asistent. Nae Ionescu le publică în Cuvântul. 4. Conştiinţa filosofică este o stare de maximă luciditate a conştiinţei prin care filosofia capătă conştiinţă de sine.. unele dintre ele au fost preluate. în dauna „conceptului”. sintezelor şi intuiţiilor filosofice. 1977 Lucian Blaga. profesorul de logică de la Universitatea din Bucureşti punea preţ pe . iar creştinismul ca varianta sa ortodoxă. în ce stil se încadrează. Trilogia cunoaşterii. într-o viziune existenţialist-subiectivistă cu implicaţii politice dintre cele mai grave. Reprezentanţii trăirismului au preluat subiectivismul şi iraţionalismul filosofiei vieţii. iar doctrina sa politică se orientează profascist. altora le-a dat culoarea care convenea ortodoximului „pur”. îndeosebi. aventura politică a mişcărilor extremiste de dreapta. Ea contribuie la crearea fundamentului conştient al eforturilor lor filosofice. Bucureşti. încât mistica creştină a fost propusă ca singura metodă de cunoaştere a absolutului. contribuind la înţelegerea autonomiei filosofiei. Conştiinţa filosofică reprezintă totodată şi perspectiva din care un gânditor îşi elaborează propria lui concepţie despre lume. din existenţialismul lui Kierkegaard. iar în anii următori se va ocupa cu analiza raportului dintre metafizică şi religie şi cu Fenomenologia actului religios pentru ca. din Biblie. a mişcării legionare în special. el a gândit. Totuşi. adeseori. identificată cu religia. Eminescu. apoi. filosofia ortodoxistă a lui Berdiaev şi Şestov. În acelaşi timp. nominalismul şi agnosticismul. Trilogia culturii. Activitatea didactică a lui Nae Ionescu a debutat cu preocupări pentru filosofia religiei. În primul rând. ca şi aceştia. ca fixată în forme eterne. existenţa „obiectivă” a generalului. „Schimbare-evoluţie. prin care filosofia gândeşte asupra ei însăşi în dezvoltarea ei istorică. ce motive filosofice promovează. avansând în acest sens criterii de analiză şi concepte metodologice. Ed. mai ales în lucrările lui N. înrudite de altfel. Filosofia lui Nae Ionescu a fost în asemenea măsură marcată de mis tică şi creştinism. a fost. cercetarea a sfîrşit. cu valori proprii. începînd cu anul 1926. conştiinţa filosofică este şi un instrument pentru critica diverselor filosofii. Atunci ea vizează laturile fundamentale ale concepţiilor filosofice încercând să desluşească valoarea lor. Fiinţa istorică. pe urmele lui Bergson şi ale nominalismului. Bucureşti. aidoma. i-au fost foarte aproape ideea extazului şi a revelaţiei. Platon. el a situat „înţelegerea” mai presus de raţiune. ce inovaţii aduce. antimarxismul şi anticomunismul. 2. dogma trinităţii şi a întrupării. cea a facerii şi ridicării la cer. Deci conştiinţa filosofică a gânditorilor poate lipsi până la un anume punct din elaborările lor filosofice dar în măsura în care este prezentă creează posibilitatea unui climat deosebit de fertil analizelor. că singura posibilitate de a fi a metafizicii stă în mistică. progres”. să trateze şi probleme de logică. Cluj-Napoca. este chiar filosofia în starea ei autoreflexivă. Trilogia cosmologică. din voluntarismul lui Nietzsche şi pesimismul lui Schopenhauer. Minerva. Ea se întreabă în ce măsură concepţia reprezintă o autentică trezire a spiritului. Pot exista filosofi de mare valoare dar care nu au o acută conştiinţă filosofică. ce reziduuri ştiinţifice. 1943 Mircea Florian. Aristotel. ea are la Blaga mai multe înţelesuri. unii dintre ei talente autentice. 1988 Lucian Blaga. „despovărat” de adaosurile catolicismului şi ale teologiilor „acti viste”. Bucureşti. 1987 19. contemporan al lui Berdiaev şi Şestov. Există în gândirea lui Nae Ionescu ecouri din filosofia lui Heraclit. ea este conştiinţa critică a filosofiei. BIBLIOGRAFIE 1. în: Recesivitatea ca structură a lumii. Fichte. înlocuită cu revelaţia. din care putem să ne dăm seama de concepţia lui filosofică. Buc. mijloace ce-i aparţin în exclusivitate şi procedee care o singularizează. Spinoza. Dacia. în transformările pe care le-a cunoscut. ca philosophia perenis. II. Nae Ionescu (1888—1940) şi-a început activitatea filosofică în anul 1919. Minerva. parcurgînd. intuiţionismul lui Bergson şi filosofia vieţii a lui Diethey şi Keyserling. o metafilosofie. pentru ca lumea să-i apară. într-o altă perspectivă.În ceea ce priveşte conştiinţa filosofică. la proporţiile filosofiei şi cu mijloacele ei. ca domeniu al spiritului ireductibil. În 1920/1921 a ţinut un curs despre Problema Dumnezeirii. orizonturi specifice. care este aria şi zarea interioară a problematicii sale. Ionescu a fost un adversar hotărât al sistemului filosofic. aşa cum conştiinţa artistică nu este identică artei. Hegel) alţii care au o conştiinţă filosofică foarte dezvoltată (Platon. toate treptele universitare. el şi-a reprezentat lumea ca schimbare şi mişcare. Fiind conştiinţă a valorii şi limitelor diverselor filosofii. el admitea. de regulă. Bruno. Ed. ele nu sunt sinonime. conştiinţa filosofică este totodată conştiinţă a valorii şi limitelor altor registre ale vieţii spirituale. scopul orientării trăiriste a fost încercarea de a impune lumii un model subiectivist în al cărui context filosofia era. Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă. cercetărilor. ce forme ia ea în efortul de sistematizare. Chiar dacă unii dintre reprezentanţii trăirismului au încercat sonda rea conceptului de viaţă. Vol. Nae Ionescu a făcut din opera şi activitatea sa un port-drapel ideologic care să legitimeze. 5. misticismul medieval ori contemporan. orientate împotriva democraţiei şi a culturii progresiste. Toma d'Aquino. Ed. pe la jumătatea deceniului trei. ce dimensiuni are viziunea sa filosofică. 41 . Lucian Blaga. şi să întemeieze un curent filosofic. sporind forţa construcţiilor filosofice. la Universitatea din Bucureşti. în sensul de cunoaşterea raţio nală. El a fost printre puţinii filosofi români din perioada dintre cele două războaie mondiale care a izbutit să adune în jurul său o serie de tineri. laolaltă cu Heraclit. cum şi-a asigurat gânditorul autonomia faţă de alte domenii spirituale. deci este un fel de filosofie a filosofiei. trăirismul s-a închegat într-o doctrină filosofică şi politică la sfîrşitul deceniului al 3-lea şi. asemenea lui Keyserling. din mistica lui Jacob Bohme. nimerindu-şi drumul mai mult instinctiv în filosofie (Cusanus. mitice şi magice cuprinde gândirea filosofică respectivă. Ed. Trăirismul şi gândirismul Inaugurat prin seria de articole pe care. După închegarea sa ca doctrină. coborând particularul la specia degradată a tipului. Kant). 3. Elevii săi i-au publicat cele două cursuri de Metafizică şi Istoria logicii . Ed. Ionescu. 1985 Lucian Blaga. Descartes. la rîndul ei. doctrina suferinţei. În al treilea rând. de ce tip. ca şi Platon.

Identificarea metafizicii cu religia s-a corelat în lucrările lui Nae Ionescu cu o poziţie net antiscientistă. oricare filosof a negat hotărît tot ceea ce se crease anterior lui în domeniul filosofiei. nu stabileşte legături esenţiale. avea să facă din Răsărit metafizicianul lumii. a doctrinei lui Bergson. totodată. Nae Ionescu încerca să arate că raţionalismul predicativ fiind de forma judecăţii S este P = subiectul este predicat. după el. O primă polemică declanşată de Nae Ionescu a fost îndreptat împotriva tomismului pentru a contesta recursul acestuia la raţiune ca mijloc de cunoaştere şi de întemeiere a metafizicii. De aici a rezultat şi aversiunea faţă de principiul cauzalităţii ştiinţifice. din punctul său de vedere. există o aceeaşi problemă a absolutului. fără îndoială. Aşadar. De Bonald. Deci. Prin astfel de definiţii ale metafizicii. a produs o metafizică activistă tocmai pentru că raţiunea a fost considerată ca una creatoare. cu înţelegerea. apusenii stăpînesc. şi ca o forţă superioară ei. instrumentul de cunoaştere al metafizicii este trăirea. ci înfăţişează. raţiunea nu este creatoare. Ideea că metafizica se referă la realitatea trăită i-a deschis lui Nae Ionescu nu numai posibilitatea de negare a progresului în gândirea filosofică dar şi trecerea la gândirea metafizicii ca act de trăire. deci singura în stare să pună în „contact" subiectul cu obiectul. în fond. Din acest punct de vedere. în detaliu. Pentru el. care nu explică. Cercetarea raportului dintre metafizică şi religie se desfăşoară în lu-crările lui Nae Ionescu (Cursul de metafizică în special) în două direcţii şi cu două sensuri : 1) una critică şi 2) una cu intenţii programatice. contemplativă. identificată de Nae Ionescu cu trăirea sau cu intuiţia. dar îl pătimesc. metafizica este. la zona vieţii spiritului în care arbitrariul şi capriciul fac oficiul de întemeiere. iar prin religie la mântuire. scria el în acest sens. Folosindu-se de logică. Or. de fapt. ceilalţi nu. În orice caz. Filosofia este un fel de lirică. Lammenais) care admitea că metafizica este condiţionată de religie şi se identifică prin obiectul lor. tradiţionalismul şi pozitivismul şi doctrina kantiană. Mai mult încă. gnosticismul. lipsa de iniţiativă a oamenilor din Răsărit. de data aceasta la afirmaţia după care metafizica este proiectare a structurii spirituale a individului asupra întregului cosmos. un act de trăire. A ajunge la înţelegere înseamnă a realiza fuziunea totală a subiectului cu obiectul. Deşi se delimitează de poziţiile gnosticiste care apreciau că există o identitate obiectivă între religie şi metafizică. „un act de viaţă”. Prima direcţie vizează delimitarea sa de unele interpretări ale rapor tului dintre metafizică şi religie. În viziunea lui Nae Ionescu ştiinţa era considerată numai ca mijloc de stăpînire a concretului şi redusă. Filosofia este un lucru personal. împotriva lui Hegel. admitea că metafizica este drept un fundament al consideraţiilor reli gioase al teoretizării noastre în domeniul religios. deşi spre deosebire de „tradiţionalism” (Joseph de Maistre. dar. refuzându-i-se capacitatea de cunoaştere a esenţei fenomenelor. universul. că prin metafizică se ajunge la cunoaştere. este singura care îndeplineşte o funcţie metafizică. o transformă in subiectivism pur. în înţelesul modern. De la ideea că metafizica este act de trăire el a trecut. El a respins caracterul obiectiv al ştiinţei. Critica raţionalismului intenţiona şi săparea unei prăpăstii între ceea ce el gândirea occidentală şi „metafizica Răsăritului”. socotea că obiectul principal al metafizicii este „fiinţa supremă”. Antiscientismul său refuză ştiinţei capacitatea cunoaşterii cauzelor fe nomenelor. Nae Ionescu scria în cursul său de Istoria logicii că filosofia ştiinţifică nu există. că pentru creştinii orientali universul este o existenţă pe care ei o trăiesc. cum singur o spunea. la ideea că metafizica este denaturare a realităţii sensibile după trebuinţele personalităţii. iar în religie valorificarea existenţei. dar şi că metafizica izvorăşte din nelinişte şi durere. un fel de fundament al actului de credinţă. deci cu „trăirea”. Ea nu poate să fie studiată ca altceva decît ca lirică. reducând-o. totuşi. fiind una şi aceeaşi atât pentru metafizică. Pe linia raporturilor de identitate şi deosebire dintre filosofie şi religie Ionescu nota că în metafizică se caută înţelegerea anumitor raporturi. iar în religie să se înlăture anumite dureri. Nae Ionescu relativizează gîndirea filosofică. facultatea maîtresse a Răsăritului. mai ales. prin concept. răsăritenii se află înlăuntrul universului. pe de altă parte metafizica se identifică cu religia. În religie şi în metafizică. după el. uni versul este o existenţă pe care ei o cunosc. dar definea metafizica şi ca valorificare a exis tenţei. Raţionalismul fiecăruia dintre gânditorii amintiţi i se părea ana cronic pentru epoca contemporană şi. totuşi. „trăirea evenimentului”. Înţelegerea. ea vroia să sublinieze că metafizica în şi cu istoria ei nu a re prezentat altceva decît o pură afirmare a punctului de vedere strict subiectiv al metafizicianului despre lume şi viaţă. metafizica vizează punerea de acord a subiectului cu realitatea trăită. într-o vagă recurgere la Husserl dar mai ales prin recursul la mistică. Nae Ionescu revine. în ultimă instanţă. fiind sub influenţa lui. în acelaşi timp. ceea ce implică întreaga existenţă morală a individului. In acest sens. „la întîmplare”. De aici rezultă nota caracteristică. cât şi pentru religie. se găseşte înţelegerea. ca simple scheme care înfăţişează realitatea în exterioritatea ei. în treacăt. comuniunea mistică a individului cu Dumnezeu. Nae Ionescu consideră că nu există o identitate perfectă între metafizică şi religie. la tehnică. gnosticismul criticat va reveni în cadrul metafizicii lui Nae Ionescu sub forma admiterii mântuirii prin cre dinţă ca instrument metafizic de perfecţionare a omului. Iraţionalismul lui Nae Ionescu se articulează într-o polemică cu raţionalismul. în viziunea lui. realitatea este geometrizată. eminamente subiectiv. în general. ea nu epui zează cunoaşterea. nota autorul Metafizicii. a metafizicii Răsăritului şi. la gnosticism. Conceptele ştiinţifice erau considerate de către el. şi aceasta pentru că. alta. capacitatea ei de a reflecta lumea. Ca poziţie fundamentală a propriei sale orientări metafizice. şi la ideea că orice metafizică implică factorul personal. într-un fel oarecare. De aici şi concluzia. pentru cei din Apus. adaugând că. în al doilea rînd. pentru a ajunge. pe urmele lui Bergson. Nae Ionescu vizează. să identifice obiectul metafizicii cu obiec tul religiei. din punctul său de vedere. metafizica este o încercare de a te pune pe tine de acord cu întreaga realitate trăită. cea care a făcut şi. 42 . pentru Nae Ionescu progresul în gîndirea filosofică era o pură iluzie pentru că. o tentativă eronată a gândirii. răpindu-i-se viaţa. pe de o parte metafizica se deosebeşte de religie.Problemele metafizicii au fost abordate de Nae Ionescu. Cunoaşterea autentică a lumii este sinonimă. în urma unui comentariu al filosofiei vieţii (a lui Dilthey în special). El a ajuns. Adversar al metafizicii care îşi asumă cunoaşterea ştiinţifică a reali tăţii. iar înţelegerea este după el. ci înfăţişările structurale. întrucît el însuşi va aprecia că ţelul activităţii metafizice îl reprezintă mîntuirea. Dincolo de raţiune. Pe de altă parte. împotriva lui Kant şi. Formula aceasta trimite. menţionînd că realitatea ultimă a metafizicii şi a religiei se confundă. ei îl cunosc. că în metafizică se urmăreşte adevărul. O a doua a fost purtată împotriva lui Descartes.

cu „viaţa" care îşi are raţiunile misterioase pe care raţiunea nu le cunoaşte. Ed. în care se simt ecourile platonismului şi neoplatonismului dar în care introduce elemente importante spiritualiste. A fost şi poet de factură religioasă. necreatoare. echivalentul voinţei de anulare a raţiunii critice. să trăiască în sentimentul necontenitei sfîşieri. acea „concepţie integrală de viaţă”.. Humanitas. spiritualismul creştin şi ateismul. Pe aceeaşi linie scria că raţiunea umană. Ed. el scria că Universul este spirit. profesor de etică. Crainic. prin cea medievală şi cea modernă. după el. „sensul metafizic al existenţei”. În această teorie omul este definit ca fiinţă păcătoasă. Al. profesor universitar la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. urmând să exprime „noua spiritualitate”. idolul filosofic al veacului trecut. Scrieri. Crainic punctele culminante. ani de vârf ai crizei economice capitaliste. de la istoria filosofiei la filosofia sistematică. el poate să ajungă în posesia absolutului şi să depăşească realitatea sensibilă. se proiectează în lume şi pătrunde. hieratică este si tuată de Nae Ionescu ca metodă a metafizicii şi instrument de cunoaştere a absolutuiui. întemeietor al ziarelor profasciste. Epoca respectivă n-ar fi. contemplativă. 1991 Ion Ianoşi.. Inspirându-se din Biblie speculaţia lui despre individual. „lupta pentru noile tipare de viaţă” are o dublă semnificaţie: social-politică şi filosofică. M.P. de la bun început. Acesta. de la cea universală la cea românească. Mircea Vulcănescu a fost unul dintre reprezentan ţii de frunte ai „tinerei generaţii” interbelice. Ed. corpul chiar este şi el spirit. Biblioteca Apostrof.. cu o teorie a cunoaşterii mistică şi ea. ca pandant al materialismului. 2002 Cazan. 3. pe soluţia ortodox-religioasă. Crainic. El socotea că lumea după această doctrină materialistă.. N. Ceea ce e monstruos de nelogic în această doctrină e că filosofii materialişti se străduiesc totuşi să formuleze legile întâmplării oarbe şi să organizeze hazardul cosmic după concepţia lor mecanicistă. a fost fiul unor ţărani săraci din Bulbucata. colaborator la ziarele de dreapta Cuvântul. fapt ce se reflectă atât în termenii analizei problematicii epocii. BIBLIOGRAFIE 1. cât şi în soluţia filozofică propusă. Deschiderea sa filosofică a mers de la filosofia antică. Prin trăire subiectul se dizolvă în obiect. G. investită de către N. O istorie a filosofiei româneşti. pe care Nae Ionescu şi-a reprezentat-o ca strict reală. sociolog. cu „inima”. cum se vede. care să ofere „punctele cardinale” metafizice de orientare în „haosul" epocii. El este o existenţă „abnormă”.. Neconvenţional. încercînd efortul reînvierii unor dogme de provenienţă medievală. să fundeze „felul de a lucra” în vederea depăşirii crizei. Desfiinţarea distanţei dintre subiect şi obiect. 1988 20. El s-a impus ca filosof. 3. se raportează şi pe care le exprimă gîndirea filozofică. E. Nae Ionescu a inaugurat o cale deosebită de cea raţionalistă. 43 . de aceea. Nae Ionescu. mentor spiritual. Nae Ionescu a încercat şi schema unei ontologii. Ca atare. Curs de metafizică. cu aceleaşi note iraţionaliste şi mistice a fost şi gândirismul ortodox dezvoltat în perioada inter belică de Nihifor Crainic (1889-1972). În acest context. vinovat de a fi săvârşit păcatul originar şi condamnat. pentru Crainic. a amestecului „ideii metafizice” cu actualitatea social-politică. Crainic revine cu obstinaţie asupra ideii necesităţii elaborării unei filozofii spiritualist-teiste în perioada anilor 1931-1933. e opera hazardului şi e dominată de întîmplarea oarbă. ci s-ar caracteriza printr-un „spirit extremist”: „tendinţele dominante ale vremii de azi merg pînă la extrem. Ea. Paideia. în lumea tainelor. Promovând o filosofie spiritualistă. în împrejurările de după primul război mondial. caracteristică epocii liberalismului burghez. pasivă. „Cultura academică”. Buc. despre filosofia românească. Ivanov etc. Tendinţa ei este să consolideze noile forme într-o concepţie integrală de existenţă. Calendarul şi Sfarmă piatră. Crainic a criticat concepţiile de natură materialistă. Eminescu. sunt după N. în funcţie de natura intereselor de clasă la care. a esenţelor. după el. cu problemele epocii. compatibilă cu aşa-zisa „indiferenţă metafizică”. Cluj. deci ratată. de la ontologia generală la ontologia regională. de la metafizică la etică sau la filosofia religiei.aşadar desfiinţarea oricărei distanţe sau separări între subiect şi obiect. cu fondul misterios şi insondabil al vieţii. pe care raţiunea orgolioasă îl ignora. 4. economist. Apropiat de trăirism. Mircea Vulcănescu (1904-1952) Format la şcoala lui Gusti şi cea a lui Nae Ionescu. tradiţională în filosofia românească. corpuri obosite şi bolnave care trebuiau să fie înlocuite cu pârghia necesară a bisericii. Iubirea mistică. 1984 Bagdasar Nicolae. ministru al propagandei în anul 1940. judeţul Ilfov. la pledoaria pentru revelaţia mistică şi pentru ortodoxism. ajunge director al revistei Gîndirea. care. de „mântuire” în raport cu criza respectivă. După N. în ultimă instanţă. Cu o metafizică religioasă. 2. Abia acum. este trăirea. în atotputernicia căreia a crezut omul civilizaţiei materialiste. Buc. Universul. fiind expresia marilor frământări intelectuale şi politice din Europa şi din ţară de după primul război mondial. precum şi o ontologie spiritualistă. se instaurează în obiect. pe adevăratul său nume Ion Dobre. realizându-se ca o personalitate complexă a culturii române. Buc. El pornea de la constatarea relaţiei complexe. Porunca Vremii. despre tipurile de realităţi şi structura realităţii se încheie cu o teorie mistică despre trăirea omului în virtual şi despre existenţa generalului ca virtualitate. se arată în epoca sa în toată deşertăciunea şi în neputinţă. El ajunge. e de fapt cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi. astfel. „spiritul raţionalist al Sorbonei” erau. Curentul. până la filosofia contemporană. Gh. Filosofia sau metafizica gândirismului. pînă la suprema afirmaţie sau pînă la suprema negaţie”. însă. este centrată. Dar această relaţie poate avea multiple dimensiuni.D. prin trăire. general. 1996 Gheorghe Vlăduţescu. cu o funcţie socială şi spirituală „salvatoare”. aceasta trebuind. Istoria filosofiei româneşti.

M. Principalele probleme pe care le urmăreşte M. Vulcănescu consideră că în explicarea acestuia nu poate fi evitat echivocul. iar ulterior. opoziţia lui nu desfiinţează. De aici deduce concluzia despre „caracterul nepractic al românului şi lipsa lui de stăruinţă” în felul de a acţiona în viaţă. Spiritualitatea poate fi interpretată în trei accepţii principale : a) ca viaţă interioară. spirituală. Nietzsche). O parte din activitatea lui M. Regulile Sf. Raportându-se la concepţia materialismului istoric cu privire la rolul „spiritualităţii”. premerg celor realizate de Ştefan Bârsănescu. M. M. prin trăirea intensă a ideii creştine. a fundamentelor perene pe care se înalţă şi devine această lume românească. a specificului ei în ansamblul umanităţii. fără o preocupare pentru valoarea calitativă a conţinutului sufletesc trăit. M. Anton Dumitriu sau Athanase Joja şi. urmărind geneza unor concepte. celui de al doilea tip de spiritualitate M. tributar aceleiaşi viziuni de ansamblu. deşi el se orientează spre problemele culturii populare. Cultura. fiind vorba numai de „o criză spirituală”. Faţă de principalii reprezentanţi ai orientării trăiriste. Lucian Blaga. În această privinţă. în special în studierea creaţiei populare. Vulcănescu are convingerea că „ideea de negaţie e înnăscută românului”. Vulcănescu mărturiseşte în acest sens că scopul urmărit de el este desluşirea profilului unei mentalităţi colective. În locul acţiunii. care ar fi stăpînită de o prea mare încredere în om. şi mai puţin de realitatea istorică. ca: Patericul. El leagă actele de afirmare spirituală mai ales de lumea naturală. trecînd prin mistica Evului Mediu. M. Acest al doilea tip de spiritualitate ar fi reprezentat de către Kant. care neagăr deseori. M. pentru a se împlini în concepţia unui Bergson. M. care rezultă din însăşi diversitatea înţelesurilor cuvîntului „spirit” din care derivă. refugierea într-o lume a spiritului spre care ne-ar îndemna versetul biblic potrivit căruia „cel ce-şi caută viaţa sa şi-o va pierde”. De aceea M. Vulcăneseu îi opune spiritualitatea de al treilea tip. Dumitru Drăghicescu. spiritualitatea ar semnifica trăirea pentru un ideal. spre sfîrsitul deceniului trei al secolului nostru. totuşi „lucru curios. de cutezanţa şi orgoliul fără măsură. afirmă el. Pahomie şi Sf. apoi prin renaştere. nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva întregului şi a conlucrării ei cu diversitatea manifestărilor spirituale existente într-un grup sau într-o societate. el se străduieşte să contribuie la determinarea ontologică a „omului românesc". Vasile Pârvan. de esenţă idealistă. criză morală şi cultură. în epoca noastră. iar omul apare ca un creator de valori. stimulîndu-i interesul pentru problemele economice ale 44 . Vulcăneseu pune în dezbatere teoretică criza morală care s-a manifestat pe plan social după primul război mondial. M. În cel de-al doilea sens. Vulcănescu este influenţat de concepţia „dinamismului vital” al lui Vasile Pârvan. specifice lui Nicolae Roşu şi altora. care i-a prilejuit un contact cu realităţile sociale dintre cele două războaie mondiale. De aici soluţia trăiristă a unui „activism prin disperare” pe plan social. cercetând filoanele ei istorice şi etapele dezvoltării ei în timp. Vulcănescu este interesat de „linia reacţiunii sufletului popular”. Cercetările şi coordonatele desprinse de el se înscriu în continuitatea determinărilor şi descrierilor date de C. Vulcănescu critică ceea ce el numeşte mentalitatea apuseană şi tendinţa ei de a acţiona mărginit. Pe o poziţie mai nuanţată se situează M. Acesta din urmă se opune tendinţelor transformatoare pe plan social. cu relaţiile spirituale dintre indivizi. Într-o primă etapă a activităţii sale. Vulcăneseu porneşte de la ideea după care ar exista o „criză a generaţiei tinere”. constând în viaţa duhovnicească ce solicită „sfinţenia” şi contopirea cu dumnezeirea. Schelling. Pornind de la conceptul de spiritualitate. b) ca tip de cultură şi c) ca viaţă duhovnicească. consideră că aceasta o înţelege doar în limitele unui „determinism economic”. În problemele culturii însă. Încercînd să precizeze sensurile termenului de spiritualitate. referindu-se îndeosebi la ţara noastră. Îndoindu-se de valabilitatea inovaţiilor moderne în sfera vieţii spirituale. Vulcănescu este legată de Şcoala sociologică de la Bucureşti. Din acest motiv.Rădăcinile concepţiei filosofice a lui Mircea Vulcănescu se află în lumea românească. Punând faţă în faţă această concepţie în cultură cu „metafizica actualistă a apusului”. fiind dominată de triumful pragmatic şi interesul imediat. Dan Botta sau Vasile Băncilă. Vulcănescu în ceea ce priveşte problemele culturii. Vulcănescu consideră că rădăcinile istorice ale acestui tip de spiritualitate urcă până la Socrate. spiritualitatea se reduce la trăirea intensă a clipei. prin descoperirile oferite de ştiinţă şi tehnică. care pot nărui ordinea statornicită şi inspirată de doctrina religioasă despre lume. Vasile. M. Consolaţiile spirituale ale lui Eckhardt sau Podoaba nunţilor spirituale a lui Ruysbroeck etc. Goethe şi Marx. Vulcănescu consideră că trăirea orientată axiologic devine autentică. preconizînd o metodă hermeneutică de investigare a valorilor culturii. Împotrivindu-se exaltărilor anarhice în tratarea problemei spirituali tăţii româneşti. De aceea. De cele mai multe ori. Într-o altă fază a activităţii sale. el se apropie tot mai mult de orientarea gândiristă din cultura românească. pe trăirea în comunitate cu Dumnezeu. Sub influenţa trăirismului. el opune relaţiilor sociale dintre indivizi legăturile intersubiective care conduc spre viaţa mistică. care ar însemna o „abdicare de la cerinţele spirituale” ale vieţii. Sursele acestei spiritualităţi sunt căutate de către M. a „ispitelor" acestuia. într-un mod specific. Ovidiu Papadima. grupuri şi popoare. M. Vulcăneseu îmbrăţişează soluţia spiritualismului religios. M. Şestov si Unamuno. În primul sens. dar numai întrucât ea depinde de lumea valorilor ideale. după preceptele unui medievalism creştin. Vulcăneseu preferă un „istorism prin resemnare”. a modului în care spiritul românesc în cultură îşi pune problema existenţei sau se referă la alţi indivizi. bazate pe doctrina creştină. călăuzit de principiile perfecţiunii morale şi armoniei sociale între oameni. pentru o valoare. Filocalia. Vulcănescu vădeşte unele poziţii mai realiste. Vulcăneseu propune asceza. în care un loc central îl ocupă transcendenţa şi rugăciunea. legată de viaţa ascetică şi de evlavie. protestantism şi filosofia romantică germană (Fichte. preia unele idei ale iraţionalismului trăirist promovat de către Nae Ionescu şi ale spiritualismului creştin. ci creează alături de ce tăgăduieşte. Vulcăneseu consideră acest ultim tip de spiritualitate ca fiind superior şi de maximă valoare în planul trăirii individuale. sub influenţa cercetărilor sociologice la care a luat parte. condusă de Dimitrie Gusti. el consideră că pentru omul din popor înseşi „lucrurile ar fi fiinţe cu intenţionalitate şi gesturi proprii”. în mod global. Vulcănescu în studiile sale se referă la conceptele de spiritualitate. Vulcăneseu încearcă să reabiliteze structurile moralităţii creştine aparţinând evului mediu. fără nici o legătură cu condiţiile social-economice. o realitate care îmbogăţeşte în loc să pustiască. M. Vulcănescu în cele mai reprezentative creaţii ale misticii. Accentele trăiriste nu lipsesc nici aici. apropiindu-se într-o anumită măsură de gândirismul ortodoxist. M. Criza spirituală putea fi depăşită. după el. fiind mereu identificată cu aspectele de ordin moral ale vieţii. M. care considerau că filosofia se reduce numai la actul trăirii subiective Mircea Vulcănescu preconizează o cale de unitate a acesteia cu ideile spiritualist-creştine şi „adevărurile” izvorâte din credinţa religioasă. li se corelează cele ale lui Constantin Noica. M. Ca urmare. de cosmos. Rădulescu-Motru.

lumea românului nu este o lume neutră de întîmplări. Existenţa concretă în metafizica românească. atitudinea lui Mircea Vulcănescu avea ceva înnoitor. ale chipului spiritual al românului. care aspiră la comuniunea cu „dumnezeirea” prin invocaţie şi rugăciune. până la cele ale ultimelor decenii. e drept. o realitate naturală. uşurinţa în faţa vieţii. „neprezenţă”. desigur. nu există alternativă existenţială. „veşnicie” sunt. Cea dintâi şi fundamentală trăsătură este aceea a sentimentului „solidarităţii” românului cu Cosmosul. Vulcăneseu rămâne influenţată de viziunea trăiristă prin prisma căreia interpretează şi înţelege valoarea oricărei filosofii posibile. O mărturisesc toate scrierile sale. în arhitectura lui lăuntrică. de prezent actualizat şi de viitor ca destin care mereu este problematizat de către fiecare generaţie ce se instituie într-o con-creştere istorică. nu dau conţinutul hotărîtor. ele însele calităţi ale fiinţei. Dar ceea ce-l individualizează cel mai bine sunt studiile asupra filosofiei creştine şi cele care analizează filosofia evului mediu. Pe această cale. Sentimentul ancorării în veşnicie îl salvează pe român în cele mai disperate situaţii. M. Vulcănescu îmbină elementele filosofiei trăiriste cu cele de nuanţă spiritualist-ortodoxistă. în cel moral îndeosebi. iar acestea din urmă pot fi mai uşor detectate prin metoda comparaţiei. în revelaţia continuă a „adevărurilor” ce se verifică în adâncimile „trăirii” individuale. ca treaptă. cea autohtonă. Putea să fie şi moralist şi metafizician. al însemnelor neamului românesc. Atât starea actuală cât şi modelul „omului de mîine” se află sub diverse şi chiar diferite „ispite”. şi economist. ca în cercetările de arheologie spirituală. Dar acolo unde istoricul tace sau presupune. Vulcănescu s-a întors către misticismul Evului mediu. puţin.societăţii româneşti. Fiecare popor. Astfel. comparativ cu occidentalul. De prin 1937. În istorie. integrată ea însăşi existenţei. călăuzit de metoda fenomenologică. de arătări şi de ascunderi. spre exemplu. cât gânditorul care investighează metafizic. modalităţile existenţei sunt de un tip aparte pentru român. cât îndeosebi cu fondul autohton. „fiinţa singuratecă„ . Vulcănescu se orientează tot mai clar către descifrarea şi descrierea determinaţiilor lumii româneşti. Pentru român este dată atât existenţa (prezentă) cât şi posibilitatea. Gânditorul nostru este pe deplin conştient că aci trebuie să pornim şi să ne întemeiem pe datele oferite de ştiinţa istoriei. scriind în acest sens patru studii: Omul românesc. care n-ar rezulta dintr-o cunoaştere legată de trăirea religioasă. în chip organic. Dimensiunea românească a existenţei. În plus. În demersul său Vulcănescu nu se vrea atât omul de ştiinţă pornit în depistarea. cât şi cele mai actuale. în schimb. gândul metafizic plăsmuieşte. căci este mai ales o realitate etnică. M. totuşi. menită să evidenţieze mai bine specificul acesteia. îndeosebi prin metoda fenomenologică. Orizontul lumii româneşti se întinde din cotidian până în legendă. nu ca prag. cum este cea dacică. „tăgăduirea fiinţei”. Acest om românesc este purtătorul uman. el aspiră ca preocupările sale să meargă pe linia celor întreprinse de Ernst Robert Curtius. Iar faţă de istoria cronologică a filosofiei evului mediu. trecerea se face pe nesimţite. se „topeşte” în posibilitate. Căci sufletul oricărui popor nu e decât o arhitectură de ispite. al solidarităţii universale. în câteva „atitudini fundamentale ale românului în faţa existenţei”: nu există neant. Căci dacă există o Românie. Încercând să pună în evidenţă modul specific în care românul priveşte fiinţa. intim corelată celei dintîi. printr-o „vamă”. Ispita dacică. „fiinţa ca însuşire” „faptul şi felul de a fi”. atât ispitele exercitate în devenirea istorică. cum ele sunt. nu există imposibilitatea absolută. unul dintre discipolii lui D. Aici se întreprinde un excurs istoric. din păcate. este ideea că toate lucrurile au un sens. prea sumare şi. „iluministă”. deci. de la „prezenţă” până în „neprezenţă”. pentru român. de la „acum” pînă în „veşnicie”. cu care aripa sorţii nu l-a atins prea des. Din planul intern. printr-o descriere a spiritului românesc în comparaţie cu altele. „firea ca lume şi ca vreme”. şi ea există spune Vulcănescu. dar o vamă ca loc sau ca vreme a trecerii. Căutările filosofice ale lui Mircea Vulcănescu de a determina un model ontologic românesc şi-au găsit încoronarea în acea lucrarea Dimensiunea românească a existenţei . Dealtfel. ci numai concură la conturarea lui. nu a opreliştii. cu o întreagă varietate de modulaţii. o unitate de soartă. Iar între aceste lumi. Dacă diferitele „ispite" străine sînt numai semnalate în Omul românesc (1937). prin studierea limbajului. este amplu dezbătută în Ispita dacicică . că lumea este o carte de semne. necesar surprinderii şi descrierii determinaţiilor caracteristice ale „sufletului” românesc. memorabil în toate. reflexul în planul spiritual. de chemări şi de tăceri. Într-un timp în care despre filosofia evului mediu se vorbea puţin şi într-o manieră oarecum neadecvată. fie că ea se referă la problemele omului şi ale culturii. Într-un sens. în opoziţie cu orice progres exterior fiinţei umane. sociologul Pompiliu Caraioan scria că M. Neamul românesc este. Gusti. Vulcănescu poate fi socotit ca unul din „filosofii” Şcolii sociologice de la Bucureşti. el practică o istorie tipologică. lipsa de teamă în faţa morţii. de la „atunci” pînă la „acum”. către soluţiile care căutau salvarea omului în iubirea şi adoraţia creştină. şi antropolog şi filosof al religiei. prin care a trecut poporul respectiv. sau la cele care se leagă de societate şi de evoluţia acesteia. viu. din alte vremuri sau de azi. Dintr-o astfel de perspectivă el degajă trăsăturile profilului. de destin în timp. Gândirea lui M. acţionează ispitele trecutului. de „aici” până „dincolo”. psihologice. îndeosebi ethosul acestuia. nu există imperativ. fără sens şi legătură ci este o lume plină de puteri rele ori binevoitoare. dar una ce stă la întâlnirea metafizicii cu istoria. „Zările iniţiale”. 45 . Ceva mai mult. specific românesc. determinaţii ce au evoluat în cele de astăzi. spune Mircea Vulcănescu se poate caracteriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite care reproduce. Cea de a doua trăsătură esenţială. atunci trebuie să existe şi „omul românesc”. în forma ei primară. dar îi şi pune aripi de plumb în împrejurările nesperat de favorabile. iar din planul extern. nu există iremediabil. „ispitele” străine s-au confruntat atât între ele. toate lucrurile acestei lumi sunt fiinţe şi au ceva de spus cui ştie să le asculte. a trăsăturilor psihologiei sociale a poporului român. ca şi diversele „ispite” ce-au tentat de-a lungul veacurilor sufletul românesc. Fiecare fapt răsună în întreaga lume. fiecare gest îşi propagă muzica în tot. În esenţă. Toate aceste „dincolo”. într-una din închisorile comuniste. De aici. conchide că nu putem avea o cunoaştere cu pretenţii de exactitate deplină a realităţii româneşti. deşi el „fenomenologiza” în cadrul şcolii gustiene. A scris. existenţa însăşi tinde către. problema filosofiei este redusă de el la actul interior al vieţii individuale. interpenetraţiunea în actualitatea sufletească a vicisitudinilor istorice. Mircea Vulcănescu examinează pe larg concepte ca „fiinţa fiinţei” „fiinţa ca întreg”. murind înainte de vreme şi în mod tragic. Profesorul Vlăduţescu îl apreciază pe Vulcănescu drept cel mai înzestrat din generaţia sa. În interpretarea lui Vulcănescu. o realitate vie de trecut retrăit. sărace în conţinut. reconstituind. filosofia e o cale a „perfecţionării” morale. fiecare suflet popular. „firea fiinţei”. prin mijloace strict ştiinţifice. Aici Mircea Vulcănescu porneşte în exploatarea în adâncime a sufletului românesc. Max Scheler sau Max Weber. În cele din urmă.

În viziunea lui Cioran. Cioran travesează o altă criză. Una din cauzele interzicerii accederii la situaţia paradisiacă este „obsesia perfecţiunii”. Filosofii sunt mai ignoranţi chiar decât ultimul dintre poeţi. În România a colaborat la „Gândirea”. Pentru ceea ce le trebuie lor. A făcut studiile liceale la Sibiu. un eşec evident. zdruncinat. Humanitas. Mai mult. După criza de identitate naţională din Schimbarea la faţă a României. vitală şi spirituală. filosofii nu trăiesc în idei. „Câtă singurătate trebuie pentru a avea spirit! Câtă moarte în viaţă. unde devine unul din cei mai apreciaţi eseişti contemporani. După alungarea din Paradis. 1991 Vlăduţescu. Omul îşi asumă condiţia sa de om. viaţa şi spiritul se află pe poziţii aproape antagonice. 46 . 1997 *** Istoria filosofiei româneşti. agonie. nu în mod lin. într-o independenţă inadmisibilă faţă de orice stare sufletească. filosofii nu ştiu nimic. trecând prin stările existenţiale de rătăcire. toate aceste încercări ale omului sunt absolut inutile. Dar a şti şi a te mângâia nu se întâlnesc nicicând. Cioran îşi va asuma pentru totdeauna rolul filosofului fără filosofie. ci trăiesc pentru ele. iubire. veşnic pendulând între neputinţă şi acceptare. de învins. Gheorghe. caracterul esenţial al filosofului. deşi nu presimt ce înseamnă acest lucru. Este puţin probabilă o salvare prin spirit.. filosofia nu mai poate fi conceptualizată.Emil Cioran (1911-1995) S-a născut la Răşinari. care rămâne. Cuvântul „rătăcire” este cel care oferă revelaţia omului. 2002 *** Dicţionarul operelor filozofice româneşti. obsedată de moarte. Odată pentru totdeauna: orice filosofie este o aşteptare înşelată. filosofia nu a constituit pentru Cioran decât o preocupare accidentală. Buc. trăind prin exprimarea propriului zbucium.. Pe culmile disperării. închis în propriile sale neîmpliniri. de vreme ce înflorirea spiritului rezultată din dislocările vitale devine aproape insuportabilă. Ignoranţa filosofilor rezidă în aceea de a nu face o filosofie a biografiilor. cel din urmă poet ştie mai mult decât cel mai mare filosof. Fundaţiei Culturale Române. chinuit de existenţa sa. raţiunea ar fi deci vinovată pentru eşecul ontologic al omului. tristeţe. generalizat – ci care se centrează în propria persoană. deoarece se consideră că prin cunoaştere omul poate fi mântuit şi deopotrivă mângâiat. Buc. „Revista de filosofie”. Dacă ar fi să reducem filosofia lui Cioran la o singură coordonată. de paroxismul său lăuntric. ca reflectare a mişcării lumii. acesta este o ruină invincibilă. omul. Ed.. care este neutralitatea psihică. Din 1937. apoi Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. ei nu ştiu că ideile nu primesc viaţă. pierzându-şi viaţa în încercările zadarnice de a da viaţă ideilor. A fi om înseamă a te indentifica cu fenomenul căderii. confesiv. După dezamăgirile cunoaşterii. cea religioasă. Buc. Mircea Vulcănescu. în care se regăsesc singurătatea şi suferinţa îndelungată. Ed. Ca produs exclusiv al gândirii. II. Paideia. Totuşi ei sunt căutaţi de oameni. Prezenţa spiritului atrage atenţia asupra unui minus de viaţă. datorită gândirii. Academiei. în 1934. neavând acces la ordinea edenică. persistă. La Cioran. Indiferenţa faţă de filosofi a început în momentul în care a conştientizat imposibilitatea realizării filosofiei decât într-o indiferenţă psihică. Mai mult. biografic. Originalitatea operei sale constă în faptul că a abordat filosofia din perspectiva unui „eu” ce nu avea nimic în comun cu cel al filosofilor de sistem – care utilizau un „eu” depersonalizat. şi n-au fost niciodată torturaţi de viaţă şi de antinomiile de la baza existenţei. Omul poate transcende condiţia sa degenerată prin progresul social datorat dezvoltării societăţii. care generează o dublă epuizare. luciditate. ci doar asumată liric. exerciţiu reflexiv. Drama omului se consumă în îndârjirea de a trăi după ce a văzut viaţa. siguranţa unei existenţe prin restabilirea echilibrului valoric.. în care considera România ca fiind straiul de sărbătoare al condamnatului la moarte. Oamenii sunt obiecte. Ed. Dar pentru Cioran. A fi om este o povară. 3. unde tatăl său era preot. Diferenţa dintre filosofia modernă şi filosofia clasică ar fi aceea a locului în care aceasta se exercită. făcând parte dintre discipolii lui Nae Ionescu. Vol. Ar exista totuşi o definiţie posibilă a filosofiei: ea este neliniştea oamenilor impersonali. 1980 21. „Vremea”. căci prin el se câştigă un dezechilibru. Dimensiunea românească a existenţei. continua preocupare de-a lungul istoriei. când obţine o bursă a statului francez pentru doctorat se stabileşte la Paris iar din 1947 scrie numai în limba franceză.” Numai oamenii sănătoşi fac apologia spiritului. Văzând ca inutile eforturile omului de a se salva. omul vizionar al propriilor stări interioare. ci cu zvâcniri şi izbucniri lirice. 2. suferinţă. plictiseală.BIBLIOGRAFIE 1. De la apariţia primei sale cărţi. Ed. sinucidere. aceasta ar fi cu siguranţă omul. el nu se poate ridica totuşi de la statutul de subordonat. După o bursă de studii în Germania a fost un an de zile profesor la un liceu din Braşov. prin respectarea unor drepturi. 4. iar gândul la acesta este însoţit de milă. Şi de aceea. dubla interogaţie dacă există într-adevăr salvare pentru om sau nu. Buc. Rătăcirea este o condiţie existenţială a omului. El este o experienţă ratată. şi câte focuri lăuntrice. A publicat cinci cărţi în ţară şi mai bine de zece în Franţa. eul mizeriilor personale şi al „nimicurilor metafizice”. singurătate. Neconvenţional despre filosofia românească. a gânditorului care abandonează principiile în favoarea actului trăit cu deplinele sale semnificaţii. De aici. chiar dacă prin dezvoltarea societăţii şi progresul civilizaţiei a eliminat discrepanţele create între noţiunea de egalitate socială şi situaţia social-istorică. care să-i ofere acestuia. o boală. generate de însăşi esenţa interioară a lui. de singurătate sau de timp.

dar mai ales pentru credincios. precum şi supremaţia absolută a suferinţei în lume. conduce către gestul ultim. în exagerarea pe care o practică. Nimic nu justifică viaţa. îmburghezirea în Abisul negaţiilor. tensiunea interioară a condus la experienţa extazului. curajul suprem al individului în faţa morţii. Ispita de a exista este păcatul pe care şi-l asumă integral. lacrima devine substanţa care uneşte cerul cu pământul. Nu există punct de plecare şi nici finalitate. tocmai pentru că ea nu este veşnică. Există la Cioran o revoltă latentă în faţa destinului dramatic al omului. Interesul lui Cioran pentru tot ceea ce genera răscolirea permanentă a sinelui. pe care. prin reducerea unui principiu divin la unul social şi politic. luciditatea şi orgoliul lucidităţii.. care este simbolul unei morţi verticale. nu o anumită poziţie raţional argumentată centrează atitudinea cioraniană. puritate şi plenitudine îl împiedică să accepte această viaţă. devine inexorabilă. fiind totuşi un cititor al misticii. Omul este rău din naştere. În acest „circ al singurătăţii” Dumnezeu joacă rolul martorului ideal. făcând pentru aceasta apel la toate stratagemele îndoielii.bune sau rele. repezintă singura prejudecată sau cenzură asumată raţional de care se agaţă cu fervoare pentru a nu sucomba în faţa tentaţiilor Absolutului. că dorinţa de lumină. expresie a sfârtecării dintre vital şi spiritual. este angajată într-o curgere orizontală. ce nu poate adormi în somnul uitării divine. S-ar putea spune că Cioran se revoltă împotriva acestei vieţi. o atitudine care respinge tradiţionalele formule soteriologice şi edificii dogmatice. aproape autoimpusă. Comerţul cu oamenii este sucedat de dezgust. se profilează şi alte căi de transfigurare: muzica. Pavel rezidă în zelul său misionar – „politic”. dezrădăcinarea din ritmul vital si inconştient. că dezgustul provocat de experimentarea acestei lumi. Neputându-i eluda prezenţa. "Dacă aş fi sigur că mântuirea mi-e indiferentă. pentru că acesta este victima păcatului originar. această idee s-a transformat într-un fel de religie răsturnată sau perversă şi a jucat în viaţa lui Cioran rolul pe care în are Dumnezeu în viaţa unui creştin. în însăşi ideea sinuciderii se poate descoperi puterea de a purta povara zilelor nesfârşite şi a noptilor încărcate de insomnie. Ideea de sinucidere implică conştiinţa de sine. a materiei şi a individului. Este aici un plus de libertate iluzorie pe care omul o câştigă atunci când se crede stăpân. omul va trebui să moară şi murind omul din noi. în interiorul acestei vieţi. Sinuciderea nu poate fi o afirmare a vieţii. schimbându-şi mai apoi doar orientarea. din frământările abisale ale fiinţei. pură. Văzută ca substitut al sângelui. pur omeneşti. În raport cu divinitatea. În jurul experienţei mistice. sinuciderea pare ca moarte „grădinărită”. conştiinţa unicităţii devine combustibil pentru vanitatea de a deveni propriul judecător. ci asimilând mărturiile unor mistici. Neliniştea profundă. Cultivarea metodică a scepticismului. singurătatea şi sinuciderea. să le explice şi să reflecteze la durerea şi la încercările lui ulterioare. de vreme ce moartea este singura certitudine a unei vieţi.acestea sunt coordonatele unui exil interior. un punct de reper. suferinţa e absolută. ce anulează Istoria în amestecul ei de "cimitir şi abator". poezia. Putem vorbi la Cioran despre o atitudine anti-religioasǎ. cu elanuri pure şi extazuri fermecătoare. extazul erotic. sfintele mirese ale lui Isus. ea nu rezultă dintr-un preaplin vital. nostalgia unui Nimic neprofanat de creaţie . Umanitatea însăşi. căci gândul că oricând le păţi curma absurda înşiruire îţi dă forţa să le suporţi. Cultura omului şi faptul că se pretează la explicaţii şi interpretări nu o fac mai suportabilă. reflectă în mod unic dezintegranta teofanie. ridicată la rang de reflecţie. care l-au făcut să aibă pentru scurt timp acces la cunoaşterea fericirii supreme despre care vorbesc misticii. Ea are rădăcini ontologice şi afectează fondul intim al omului. Nu există sinucideri conjuncturale. iar scepticismul rămâne candela lucidităţii. În această lume însă. Pentru Cioran. singurătatea. Punctul de pornire prin vastul univers interior este lacrima. îl practica împotriva acestuia. Acea aşa-numita „ceartă cu divinitatea” întreţine vii conflictele lăuntrice. al cărei semn distinctiv este faptul de a fi nefericit din dragoste. Fiind sincer cu el însuşi. Văzută ca propensiune a „forţei. din această agonie ar fi posibilă izvorârea unei noi vieţi. pe care mare parte nu o cunoaşte direct. împingându-l spre „îmburghezirea în abis” şi vârtejurile vidului. spre a lupta cu însuşi Dumnezeu pentru a-l trage la răspundere pentru creaţia sa „derizorie”." Şi agonia continuă. Cioran a mărturisit că a traversat de cel puţin patru ori astfel de momente extatice. Sinuciderea ar reprezenta deci gestul firesc şi cel mai raţional cu putinţă. care. Cioran refuză convertirea către orice formă de mistică. ideea de sinucidere a reprezentat întotdeauna un punct de sprijin. Celebra ceartă a lui Cioran cu Sf. Aflată într-o transcendenţă absolută. Işi este suficient sieşi. aflându-i un paradis doar în Nimicul de dincolo de fiinţă şi nefiinţă. calea infabilă pe care se poate merge spre un catharsis eliberat de barbarism şi născut din credinţă. măcar al morţii sale. Totuşi. preferată pentru puritatea şi transparenţa ei. 47 . Aceasta poate fi atinsă în urma unei contemplări a morţii din interiorul agoniei. dar mai ales singurătatea. sporind dramatismul. un veşnic prilej pentru dezgust. dezertarea din ordinea lucrurilor. iar pentru propriul nimic şi-ar găsi adepţi printre cei ce afirmau vacuitatea şi irealitatea lumii. doar ea îl poate schimba. ca să le cunoască. Numai trăgând toate consecinţele condiţiei lui. înfloririi şi eroismului”. marcată de o luciditate care conştientizată. Greşeala Sf. în fapt de a ceda în faţa evidenţelor. traiectoriile unei regresii spaţio-temporale. în propria-i povară. aş fi de departe cel mai fericit om care a fost vreodată. Sf. Sinuciderea este cerută de o anumită demnitate în faţa morţii. istoria budismului. unicitatea. În universul cioranian. lipsită de suferinţă şi moarte. Cioran nu acceptǎ istoria creştinismului. atât de improprie elanurilor sale. Dumnezeu există cu necesitate: situaţiile existenţiale. îi determină respingerea oricărei alte lumi posibile. uitarea în armonii transcendente. Asfel. transgresându-i apocalipsele şi geneza. prigonitor al creştinismului fiind. Cearta cu Divinitatea. în iubitor de Dumnezeu. Există o înrudire spirituală cu forma de nihilism a buddhismului mahayanic. natura omului nu poate fi schimbată. La întrebarea „de ce a născocit omul religia”. păstrându-şi acelaşi zel. fiinţa se simte cuprinsă de o plenitudine extraordinară sau de un „vid triumfal” a cărui beatitudine este aproape insuportabilă. politizarea religiei. Un Dumnezeu impersonal nu poate împăca setea omului de a se ridica spre divinate. Pavel a înlocuit doar sabia cu crucea. Întoarcerea dintr-o asemenea stare lasă o senzatie de dezamăgire pentru oricine.. orgoliul. l-au adus într-un punct al exeperienţei umane de unde avea acces ca unul mistuit de dorul unei beatitudini divine către Absolut. filosofia. Apologie a capitulării definitive în cel mai explicit mod. dezlipirea de lume. fiind un „animal condamnat”. pentru tot ce răsărea din nebunia nepervertită a patimilor. i se va acorda omului ca vis suprem al său. şi au nevoie de existenţa lui Dumnezeu. Ispita existenţei lui Dumnezeu este o tentaţie pe care încearcă să o refuze. fiind supus unor suferinţe continue. fiind născută în mare parte din neacceptarea unei condiţii de existenţă încărcată de suferinţă şi blestemată cu moarte. Considerându-se stăpân pe viaţa sa şi că poate recurge oricând la sinucidere. blestemul conştiinţei ca rod al unui Păcat originar asumat subiectiv şi exprimat organic prin disperările sale. Cioran se consideră „scepticul de serviciu” al unei lumi în declin. Pavel porneşte de la reproşul primului că religia creştină se compromite prin realitatea istorică. Suferinţa deschide către o altă viaţă. reinventând tăcerea premergătoare întâiului Cuvânt. aceeaşi agresiune. sinuciderea este însăşi antinomia dintre viaţă şi spirit. Cioran răspunde că din pricina nenorocirii. zăgăzuit de conjuncturi. intrată în banal. este osândit şi nu poate fugi de propria lui soartă.

Cioran sesizează conflictul acut ce există între aşteptările şi realizările omului contemporan. 5. cruda luciditate devine ea însăşi o mistică fără absolut. Humanitas. 3. raţiune. Valorizarea acestor stări conduce la reconsiderarea ansamblului vieţii sociale prin prisma unui impuls reformator. în adevăr. fie trăirea evidenţei sfârşitului. traiul este posibil doar în istorie: în neliniştea imprevizibilului sau întru „exactitatea absolută” a morţii. Neconvenţional. O istorie a filosofiei româneşti. Buc. care încearcă să să-şi înţeleagă propria condiţie pentru a şi-o asuma până la capăt şi. care îţi imprimă senzaţia că ai epuizat universul şi ai supravieţuit acestei experienţe. Astfel. 4. L. Libertatea face ca fiecare organism logic să tindă a se afirma nestingherit. La limită. Departe de a se putea trăi doar pe culmi. dezacordul. încleştarea. Convorbiri cu Cioran 48 . Criza omului naşte filosofia. structurale dar şi crescătoare.. sistemele sau ideologiile eşuează când se izbesc de grotescul dezvoltării istorice. Cel mai mare blestem al omenirii este dorinţa de putere. Scepticul se va puta acomoda mai uşor cu pustiul interior care. 1996 Gheorghe Vlăduţescu. Buc. 1940). Cluj. Practicând în mod consecvent luciditatea. 5. judeţul Teleorman. pentru a o putea depăşi pe plan spiritual. Până aici prin obiectivitate. un univers închis. Filosofia reacţionează împotriva teoreticului pur. Prin sistem. Prejudecata împlinirii omului prin muncă . în felul acesta. Din 1965 este cercetator principal la Centrul de Logică al Academiei Române. a disproporţiilor şi disfuncţionalităţilor inerente condiţiei sale în general. O preocupare constantă a lui Noica a fost de a pune în discuţie statutul filosofiei. justificându-şi demersul prin identificarea posibilităţilor de transcendere în sens sacru a caracterului derizoriu şi interţial al existenţei. Certitudinile ştiinţei sunt incertitudinile filosofiei.se bazează pe concluzia care există între o realitate exterioară. În 1988 i s-a acordat Premiul Herder. de o intensitate cel puţin la fel de puternică. Emil. Humanitas. 3) întâlnirea cu un dincolo de sine – conştiinţa posibilităţii de a depăşi îngrădirea.activitate prin care acesta îşi asigură o identitate în interiorul societăţii . Biblioteca Apostrof. Emil. Buc. Urmează intrarea omului în supunere. se poate formula interogaţia dacă scepticismul nu este chiar forma negativă a misticii. cu teza Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (publicată în acelaşi an. 2) întâlnirea cu îngrădirea omului – conştiinţa existenţei îngiăciite. În acest fel. libertate am parcurs cariera conştiinţei individuale. între 1928 şi 1931 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. 6. Lacrimi şi sfinţi. îngrădirii şi depăşirii ei). a căderii din timp într-o eternitate secundă. produce un organism logic şi spiritul de consecvenţă. Apropiată ca literarură ca stil şi căpătând prin aceasta o mare forţă de atracţie. Raţiunea organizează sensurile. Mai important este însă reversul. în Încercare asupra filosofiei tradiţionale el socoteşte că filosofia se opune ştiinţei. iar între decembrie 1958 şi august 1964 este deţinut politic. către infinitatea lui. omul mai şi tinde către adevăr. despre filosofia românească. pentru el.Misticul va resimţi întoarcerea invariabil ca pe o părăsire. Dar. Toate visele. după cum în lume ceea ce este tinde spre ceea ce trebuie să fie. A urmat studii pentru specializare în Franţa 1938-1939. ameninţat de pustiire spirituală. gândirea care nu se lasă târâtă. în măsura în care el devine abis. în care individul se poate regăsi pe sine. Problema e cum să revină de la Heraclt la Parmenide. Filosofia obţine din incertitudinile sale trei tipuri de certitudine: 1) întâlnirea cu sinele (nu cu lucrul) conştiinţa existenţei omului. în spaţiul sublunar al „căderii în timp” sau întru luciditatea deşertăciunii condiţiei adamice. Emil. În anii războiului este referent pentru filosofie în cadrul Institutului Româno-German de la Berlin. se înţelege. ca trezindu-se respins de Dumnezeu. gândirea lui emil Cioran evidenţiază neliniştile omului contemporan. iar istoria reprezintă „cea mai mare mostră imaginabilă de cinism”. 2. eşecul. Adevărul rezultă. 1991 Cioran. neînţelegerea între oameni oferă un prim impuls pentru vorbire şi dialog. Amurgul gândurilor. Ed. forma raţiunii şi materia argumentativă. a morţii. Problematizându-le intens şi dramatic pe fundalul unei permanente oscilaţii între scepticism şi credinţă. 2002 22. alienată şi o performare interioară şi transfiguratoare. Sistemul are şase componente. Cioran. Astfel încât la îndemâna omului se află fie traiul obscen al pre-destinării. 2. conştiinţa de sine. Ed. Buc. îşi exorcizează marea criză religioasă a vieţii sale 4.. Ed. 1. ne-conştiinţa de sine. Cartea amăgirilor. se metamorfozează într-o trăire interioară. Obiectivitatea. Paideia. care îl ajută să întrezărească vidul. Detaliile minime şi pasiunile dezlănţuite. Rezultă de aici că un om imperfect nu poate realiza decât o istorie pe propria lui măsură. nu este întotdeauna un teren infertil. amintitele trei trepte ale conştiinţei (sinelui. Între anii 1949 şi 1958 are domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel. ajungând până la negarea de sine. păstrând totuşi tonul pesimist în ceea ce priveşte viitorul umanităţii. în relaţie cu mistica veritabilă. iar în 1990 a fost primit membru post-mortem al Academiei Române.Constantin Noica (1909-1987) Constantin Noica s-a născut în localitatea Vităneşti.. îşi asumă un univers deschis. precum şi conştiinţa decăderii. Astfel. BIBLIOGRAFIE 1. se întoarce spre concret. coboară pe pământ. filosofiile. Urmează cursuri la liceele Dimitrie Cantemir şi Spiru Haret din Bucureşti. Atitudinea adoptată este luciditatea. Humanitas. Ed. apoi. 4. 1991 Cioran. 3. din confundarea a ceea ce este cu ceea ce trebuie să fie. necesitatea filosofiei în faţa crizei omului. 1991 Ion Ianoşi.. Ştiinţa e teoretică. sensurile impersonale. Îşi ia doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti. care îşi asumă dialogul. Almira. poate ajunge la cunoaşterea ultimă. „războiul heracliteian”. cearta. în ordine. 4 J. obiectivă. de unde se va pensiona în 1975.

de la devenirea întru devenire la devenirea întru fiinţă. Ordinea actului estetic pune cercul mai limpede în joc decât logicul. Cercul e concomitent mers înainte şi stare pe loc. propria sa. fiinţa în cerc. ştiinţă. ajuns schemă şi a gândirii. Aici filosoful afirmă că. „precară”. Noica se reapleacă asupra grecilor antici şi propune rezolvarea „problemei”. ci despre o nouă „teză”. El este facere. prefacere. adică totul este. nu este. Ea este platoniciană. transcendentală. după. finalmente unic valabilă. accesul final fără de final la fiinţă. ca ordine încorporată sensibil. un nimic distribuit peste tot. Descoperindu-şi formula centrală. noiciană. potrivit spusei româneşti de bază „dacă n-ar fi. în fine. Prin urmare. căci ceea ce este doar închidere nu există. armonie matematică. şi numai de aceea el este. recâştigătoare a plinătăţii firii şi fiinţei. aşa cum fiinţele vii nu exprimă viaţa însăşi. Totuşi. desfacere. care generează şi regenerează statornic realul. este. Pulsaţia pură este temporalitatea iar fiinţa lucrurilor. primul şi ultimul ei moment. acced la o nobleţe proprie. desigur. Nu e vorba despre o sinteză între opuse. a fost fiinţa. şi nu-i va ierta nici măcar pe antici dacă. „în lumea devenirii sensibile a unei permanenţe de ordinul fiinţei”. le întemeiază şi le surclasează. întâietatea. Totul devine. ÎI va atrage arta filosofică (şi. Pentru Noica filosofia este suprema valoare umană şi transumană. care nu se identifică temporalităţii. Noica le detaliază: „o estetică logică”. o pulsaţie care nu doar se repetă ci intră în evoluţie. Dilema e soluţionată „întru”. un început şi un sfârşt. ca ordine necesară. „idealul" iar în perspectivă. De aceea. dar nu ca „devenire întru devenire”. „devenirii joase". „esenţa”. o devenire proastă şi o alta bună. sensibilul ca atare. adică filosofia devenirii. Iar în cele din urmă. Grecii au promovat filosofia fiinţei. Cercul leagă sensibilul şi esenţialul. absolută. În ochii lui Noica. la cele superioare ea devine neregulată. epistemologicul. germanii . până la urmă. întrepătrunse. adică liberă. de care este măsurată lăuntric. viziune. Sensibilul şi ideea. acţionând asupra lor din interior. Dar simpla deschidere poate fi o destrămare. o purifică în virtutea dezinteresului artistic. Actul estetic. „prototipul". problema fiinţei este abordată. argumentul ontologic parvine la „a treia formă”.dar numai în măsura subordonării faţă de libertatea necesară a filosofici. soluţia. cea greacă. echilibru. de-a lungul cultului frumosului care educă pe om. 49 . Astfel. În prelungirea filosofiei se află estetica. toate libertăţile. ca linear progres. „basmele" lumii. Argumentul ontologic este „redus la nivelul acestei lumi”. totodată deschizându-se către filosofia propriu-zisă. de aceea mai degrabă decât în oarba întâmplare. cu frumosul ca valoare privilegiată. văzut ca „intuiţie intelectuală” (Schelling) sau ca apropiat de modurile cunoaşterii (Kant). au existat două mari filosofii. „esenţialul”. dar un cerc peste tot prezent în actul estetic. Actul estetic. de la om până dincolo de om. cu om cu tot. fără să o şi soluţioneze.filosofia spiritului. valoroasă. este un gol lăuntric al fiecărui lucru şi al tuturora. valorifică simbolul antic. Noica ţine să precizeze că este vorba numai de fiinţa lucrurilor. nici lucrurile ce sunt nu exprimă fiinţa însăşi. de Constantin Noica într-un adevărat tratat de ontologie. nu s-ar povesti”. modalităţi. Fiinţa „umilă”. Există însă mai multe estetici. arta filosofiei). Platon îl împlineşte pe Parmenide (prin Parmenide). de la muzica lui Orfeu şi meditaţiile lui Platon. a crizei istorice. mai mult decât oricare altă artă. De la tradiţia filosofică ne parvin două soluţii şi o contradicţie între ele: sau fiinţa. Noica îşi configurează estetica proprie în doar câteva pagini. a devenirii cu fiinţa: este „devenirea întru fiinţă”. ea este locul în care raţiunea umană se întâlneşte cu raţiunea însăşi. deschis spre ele. în propria sa formă de raţiune: „normalul”. El promovează dialectica. regăsirea. În plus. destinul filosofiei se joacă permanent între Parmenide şi Heraclit. Soluţia exactă e găsirea unităţii transcendentalului cu transcendentul. A fost o contradicţie logică. presupus salvatoare: cea de-a treia. Hegel îl desăvârşeşte pe Kant. de fapt. tehnică şi împreună cu ele. devenirea se reintegrează în fiinţă. arta pură şi simplă. în marginea căreia e posibilă libertatea de creaţie. fiinţa este o închidere care se deschide. Devenirea întru fiinţă. ne sunt date premisele pentru schiţa propriu-zisă a încercării de a grefa un sistem propriu pe „filosofia tradiţională”. spune Noica. e redescoperirea filosofiei. parcurge câteva „momente” de adecvare la ordine. arta e suspectă în măsura în care cedează ochiului. în direcţia filosofi ei. frumosul cu temeiuri etice. deci „de vreme ce se povesteşte. Soluţia globală. îi sporeşte demnitatea. El prescurtează treptele ce duc de la fire la fiinţă. al cărei mecanism o duce mai departe. ca ordine prestabilită şi grefată pe ritm. Refăcuta „teză-temă” se bazează pe dialectică. în automişcarea sa. acte de filosofare. căci fiinţa perfectă. „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit” este actul estetic însuşi: un cerc mai pregnant în muzică.Cu această schemă introductivă. transcendentă. reprezentând. de „inspiraţie pitagoreică”. care implică. îndrăgostitului numai de filosofie. va dezavua arta. este o absenţă în ele însele. Refuză triada teză-antiteză-sinteză. frumosul clasic şi neo-clasic. un gol activ. sensibilului. Îndelung discutată în lucrările sale anterioare. Ca nefilosofică. preced şi urmează celorlalte atitudini. devenirile. dar nu ca simplă devenire. desfăşurările. Ar fi corect să situezi devenirea „între” ele doar dacă devenirea n-ar fi unilateral opusă fiinţei iniţiale şi n-ar bloca. Frumosul ambivalent şi arta ambiguă vor fi constant prezente în meditaţiile viitoare ale filosofului. în cadrul haosului contemporan. reascultarea. Devenirea înglobează toţi ceilalţi termeni opuşi fiinţei şi astfel se reconstituie iarăşi fiinţa. deci el este o deschidere. Asta înseamnă că oricărui lucru îi lipseşte ceva. Din schiţarea istoriei filosofici nu dispare Kant dar preferinţele lui Noica se îndreaptă spre Hegel. ca măsură. El atestă cercul fiinţei. Pulsaţia implică tensiunea. eticul căci intră cu ele în joncţiune. se caracterizează totuşi prin temporalitate. îi va părea drept o prea simplă părelnicie impură. aşa cum o concepea ontologia tradiţională. Tema iniţială. propria sa alfa şi omega. Prefacerea nu are început şi sfârşit. numai de esenţe. După forma teologică şi cea clasică.” Apoi Noica se angajează ferm în a valorifica „naraţiunile" istoriei filosofiei. aţintirea către mai-mult-decât-sinele sensibil: către esenţele filosofiei. proporţie justă. incoruptibilă. după opinia lui. „Devenirea întru fiinţă” echivalează astfel cu supremul argument ontologic. antitema germană a devenit devenirea. frumosul şi arta. ca având faţă de religie. au coborât filosoficul în doar-artistic. Astfel. actul estetic „pe baze epistemologice”. surclasatoare. Fiinţa e prima şi ultima problemă a filosofiei. Există. Menirea filosofului e să găsească. sau devenirea. fiinţa nu este decât în lucruri dar ea este altceva decât ele. La antipodul ei. de la cele greceşti la cele româneşti. Fiinţa generează devenirea. ci doar ca „devenire întru fiinţă”. un moment prim şi altul ultim. ea e sugestiv exprimată în româneasca „petrecere”. fenomenologică în sens hegelian. pe care a început s-o surclaseze dialectica. Necesitatea lor liberă îl va încânta . cea greacă şi cea germană. „fiinţa din sânul realului”. reformulat. Noica numeşte fiinţă principiul lăuntric al oricărui lucru care-l face să se deschidă şi să rămână în deschidere. hegeliană. dacă la nivelele inferioare este regulată. o pierdere de sine şi de fiinţă. şi a realului: cercul. la nesfârşit. îi îmblânzeşte firea. Ultimele vor ajunge să-i servească drept temeiuri prime. una pierzătoare şi alta sporitoare. le mai şi închide. ca blocaj în istoric.

Închiderea care se deschide (fiinţa lucrurilor) este un univers în expansiune, de aceea implicată spaţialitatea. Ea este ca o insulă care apare din adâncul oceanului şi sporeşte realitatea lumii, răspândindu-se pretutindeni. Asta nu înseamnă că este infinită în spaţiu, căci atunci n-ar mai reprezenta închiderea care dă contur, individualitate şi deci existenţă autonomă lucrurilor. În plus, fiinţa mai are şi dimensiunea câmpului, care-i conferă o organizare şi o orientare. Ca spaţialitate, temporalitate şi câmp, având deci o natură eterogenă, fiinţa lucrurilor este o limitaţie care nu limitează. Există limitaţii ce limitează, ca de exemplu dogmele sau „adevărurile absolute”. În schimb, binele sau adevărurile relative, deschise ale cunoaşterii sunt limitaţii ce nu limitează. Ţinând cont de toate acestea, fiinţa lucrurilor nu poate fi nici ceva doar general nici ceva doar individual ci un individual ale cărui determinaţii sunt reglate, ordonate, deci se convertesc în cele ale generalului. Fiinţa lucrurilor reprezintă modelul lor interior. El nu se află în afara lucrurilor ci reprezintă ceea ce este mai real în ele chiar decât ele însele. Toate lucrurile sunt deschideri spre fiinţă, tind către model, sunt în devenire, fiinţa lor este deci devenire. Acesta este primul nivel al fiinţei, peste care dăm cercetând realul: fiinţa primă. Dar există şi un alt nivel, superior, fiinţa secundă, pe care o sesizăm atunci când cele care devin, în momentul în care pier, îşi supravieţuiesc intrând în altă ordine de realitate, în care sunt cu adevărat împlinite şi care le face să fie, integrându-le într-unul din cele trei elemente originare: câmpurile materiei, viaţa, raţiunea. Dedesubtul acestui nivel se află haosul, unde nimic din modelul ontologic nu poate supravieţui. În ceea ce priveşte lucrurile lumii, majoritatea prezintă o devenire întru devenire, care exprimă refacerea de sine a realului, la acelaşi nivel. Fiinţa autentică este însă devenire întru fiinţă, care înseamnă îmbogăţire prin creaţie, fiind specifică omului, datorită raţiunii şi conştiinţei sale. Căci omul are conştiinţa devenirii sale întru fiinţă iar conştiinţa devenirii întru fiinţă este chiar devenirea (conştientă) întru fiinţă. Dar cum raţiunea nu este numai umană ci şi a lumii, exprimată în legile ei de organizare, devenirea raţiunii ca raţiune este desemnată cu termenul de deveninţă, expresie totodată a stabilităţii şi a mişcării celor trei elemente, a fiinţei lor în ultimă instanţă. Aşadar, deveninţa este miezul şi adevărul fiinţei. Totuşi, se poate concepe şi o a treia instanţă a fiinţei: fiinţa ca fiinţă, fiinţa absolută, dar ea exprimă doar gândul că prin fiinţă totul are unitate, este Unu. De aceea fiinţa ca fiinţă nu are existenţă ca atare ci doar întrupare posibilă. În concluzie, pentru Noica există trei mari niveluri de fiinţă: fiinţa lucrurilor (devenirea), fiinţa elementelor (deveninţa) şi fiinţa ca fiinţă. Prima ne apare ca trup al fiinţei, a doua ca suflet al ei, iar a treia ca spirit. S-ar părea că e o simplă analogie cu omul, deci o antropomorfizare a fiinţei. În realitate, spune Noica, asta arată că omul este după chipul şi asemănarea fiinţei. Prin urmare, fiinţa se manifestă peste tot, la orice nivel. Există o verticalitate a fiinţei care trimite în jos de la fiinţa ca fiinţă până la cele mai umile situaţii ale materiei şi la om. De aceea, atunci când n-a mai ţinut cont de lume, ontologia a pierdut fiinţa şi a dispărut. Ultima carte a lui Noica, apărută postum, este Modelul cultural european . Aici el enunţă cinci raporturi dintre excepţie şi regulă, socotite definitorii pentru cultură: excepţiile care infirmă regula, cele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care o proclamă rămânând excepţie, care devin pur şi simplu regula. Dintre numeroasele exemplificări, îl reţinem, pentru excepţia care confirmă regula, pe fiul risipitor. Acesta uită de ordinea familială, dar apoi o regăseşte ca lege a vieţii sub care a fost aşezat. Fii risipitori vor fi de aceea numiţi creatorii de cultură ce-şi încearcă norocul in lume. Varianta penultimă e exemplificată prin Ideile lui Platon, i n c l u s i v prin acele lucruri frumoase din lume dintre care nici unul nu este frumuseţea; iar ultima - prin geniul care, la Kant, prescrie şi i n s t i t u i e legile sale. De asemenea, Noica evidenţiază patru trăsături pentru orice cultură deplină obţinută din neodihna creativităţii: o supranatură, favorabilă culturii în raport cu natura; o cunoaştere raţională integratoare şi de iraţional; o superioară organizare ş t i i n ţ i f i c ă şi tehnică a vieţii, în şi prin istorie: un orizont deschis, ca o l i m i l a ţ i e care nu limitează, până la ieşirea din timpul istoric. În cadrul culturilor Noica socoteşte că există cinci raporturi posibile între Unu şi Multiplu: Unu şi repetiţia sa; Unu şi variaţia sa; Un u în Multiplu; Unu şi Multiplu; Un u multiplu. În trei raportări Un u mai rămâne încă hotărâtor: în culturile primitive totemice, în monoteismul iudeu sau în cel islamic şi în panteismul indian. Acestea n-ar poseda cunoaşterea liberă. Pe ea ar institui-o abia cea de a patra relaţie, în politeismul grec, o dată cu disidenţa şi preeminenţa Multiplului. Noica singularizează cultura europeană în spaţiu şi în timp. Culturile extraeuropene sunt presupuse a fi închise în sine, iniţiatice şi stagnante. Ele ar fi ieşit din inerţie doar sub influenţa culturii europene. Căci numai aceasta e liberă, lipsită de mister, deschisă, înnoitoare, prospectivă. Dar, deşi capabilă să depăşească natura şi să se ridice de la consumul bunurilor materiale la însuşirea valorilor spirituale autonome, nu s-a putut nici ea mulţumi cu superba raţionalitate plurală greacă, spre a se identifica deplin în specificul ei. Lucrul acesta nu s-a petrecut nici măcar în Nordul vest-european, aşa cum pretind mulţi filosofi recenţi ai culturii, ci în Estul bizantin, fiindcă tocmai Bizanţul s-a dovedit a fi pasul decisiv pentru viitorul destin european, de la sinodul ecumenic din Niceea, în anul 325 şi ulterioarele şase concilii bisericeşti, până la cel de al doilea sinod ecumenic de la Niceea, în 787. Prin ele a fost elaborat modelul Unu multiplu, în unitate sintetică, în limitaţia care nu limitează, în deschiderea mereu înnoitoare. Practic, în dezbaterile primului sinod de la Niceea începe o cultură nouă, în care „trei sunt efectiv una”, în care „fiinţa este şi ea trinitară”, unind legea, realitatea individuală şi determinaţiile. Cultura noastră este deci una a întrupării legii în caz , ea proclamă peste tot ceva întreit. Peste tot, adică în religie, în artă şi în filosofic. Sursa modelului a fost legenda despre Iisus Hristos Ea a hrănit întreaga primă jumătate, artistică, a culturii europene, prin fervoarea bizantină pentru idee, de care a beneficiat apoi şi toată filosofia unităţii ce-şi dă sieşi un divers. A doua parte a cărţii elaborează, pe puncte, modelul cultural european. Noica se împotriveşte vechii morfologii a unui Spengler, Frobenius, Toynbee sau chiar Blaga, care ar fi pietrificat şi sfărâmat cultura, şi propune un a l t înţeles pentru morfologia culturilor, anume o „morfologie a logosului” valorificând „ipostazele gândirii ” . Noua sa „gramatică a culturii” sistematizează „categoriile sau formele gramaticale” principale: substantivul, adjectivul, adverbul, pronumele, numeralul şi conjuncţia, prepoziţia. Fiecare din epocile culturale importante a fost dominată de câte un astfel de element. El e forma-prototip situată înaintea şi deasupra ipostazelor valorice şi istorice. Elementul care susţine de fiecare dată culturile este substratul sau inconştientul lor . BIBLIOGRAFIE 1. Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Buc., Ed. Humanitas, 1996 2. Noica, Constantin, Devenirea întru fiinţă, Buc., Ed. Şt. şi Enciclopedică, 1980 3. Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Buc., Ed.

50

Eminescu, 1987 4. Noica, Constantin, Jurnal de idei, Buc., Ed. Humanitas, 1991 6. Noica Constantin, Scrisori despre logica lui Hermes, Buc., Ed. Cartea românească, 1986 7. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Buc., Ed. Humanitas, 1993 8. Ion Ianoşi, O istorie a filosofiei româneşti, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996 9. Gheorghe Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filosofia românească, Buc., Ed. Paideia, 2002

VI. Încercări de fenomenologie 23. I.D. Gherea (1895-1978)

Cu o largă formaţie intelectuală pe care a dobândit-o mai ales ca autodidact dar şi un pianist de valoare, care o vreme la acompaniat şi pe George Enescu, I. D. Gherea a publicat mai întâi o serie de articole în Revista de filosofie, în Revue de Metaphysique et de Morale, în Revue philosophique, dezvăluindu-şi astfel aplecarea către filosofie, făcându-se cunoscut şi acceptat de profesionişti. Gherea se remarcă însă cu adevărat în filosofia românească în calitate de autor al unei cărţi de excepţie, Eul şi lumea ( Le moi et le monde ). Ea a surprins prin puterea şi ştiinţa construcţiei sistematice, prin cunoaşterea desăvîrşită a marilor probleme ale domeniului de exerciţiu, prin dialectica subtilă a discursului, prin originalitate, deci prin valoare. La puţină vreme de la apariţie, în 1938, Mircea Djuvara elogia această lucrare. La rândul său, N. Bagdasar, în Istoria filosofiei româneşti, regretând că timpul şi împrejurările nu i-au permis să insiste pe larg asupră-i, socotea că, pentru analiza strânsă la care Gherea supune noţiunile fundamentale ale simţului comun, dar mai cu seamă pentru reconstrucţia eului pur, pe care caută să-1 determine cât mai îndeaproape, şi a duratei, cercetate cu o deosebită perspicacitate, Le moi et le monde. Essai d'une cosmogonie anthropomorphique, merită toată atenţia. Potrivnic avea să-i fie doar, ceva mai târziu, în Curente şi tendinţe în filosofia românească, Lucreţiu Pătrăşcanu, găsind lucrarea idealistă, prin felul în care priveşte relaţia dintre subiectul cunoscător şi lumea exterioară, agnostică pentru sublinierea cu tărie a faptului că nouă nu ne este accesibil, cel puţin în faza actuală a cunoaşterii omeneşti, decât amalgamul de senzaţii cuprins în noţiunea duratei şi, prin relativism, subiectivistă. Totuşi admitea şi el că în cuprinsul producţiei filosofiei româneşti, concepţia lui I. D. Gherea aduce un element original. Le moi el le monde nu este o carte care să se lase repede desluşită. Nu pentru că ar fi scrisă prea greoi sau încifrat. Dimpotrivă, I. D. Gherea are ceva din claritatea carteziană în stil. Dar domeniul pe care îl abordează nu era din cele obişnuite, oricum, nu prea umblat. În aparenţă, problema clasică: eul şi lumea. Numai că eul şi lumea sunt pentru o cosmogonie antropomorfică, adică pentru un concept al lumii în lumea spiritului, cu acoperirea (punerea între paranteze) a celei presupuse reale. Viziunea este dominant muzicală, ca muzica, o altă lume, din nimic, şi lumea omului. Şi ca o creaţie, în esenţa ei, tot asemenea din nimic. Pentru a o scrie Gherea îşi află sprijinul teoretic în trei mari filosofii ale veacului: neokantiană, bergsoniană şi fenomenologică (husserliană), nu însă ca neokantian sau ca bergsonian, ori ca fenomenolog de şcoală. Sceptic (cu metodă) faţă de adevărul unei singure filosofii, dar încrezător în cele trei, se raportează la ele ca la mijloace menite să dea seamă de câteva mari şi tulburătoare probleme ale metafizicii, vechi de când este aceasta şi mereu actuale, fiind în continuă înnoire. Fiu al marelui critic şi revoluţionar Constantin Dobrogeanu-Gherea , influenţa acestuia, aşa cum v-a spune mai tîrziu I. D. Gherea însuşi, „oricît de ciudat, n-a fost directă”. Fiul, alegând alt orizont de reflecţie şi reconstrucţie filosofică, va fi luat însă de la tată ,,exemplul lui uman”, ceea ce avea să-i determine şi să-i întreţină simpatiile de stînga, morala şi anumite aspecte ale activităţii în plan intelectual, ca, de exemplu, importanţa pe care o acorda el mediului social în explorarea şi interpretarea fenomenului estetic, „esenţială”, cum o va socoti I. D. Gherea însuşi, în eseurile publicate în ţară şi în Franţa. Ispitit însă de un univers în care, în epocă, cel puţin, filosofii marxişti nu zăboviseră îndeajuns, I. D. Gherea se îndreaptă către alte poziţii (neokantiană, bergsoniană şi fenomenologică), dar nu către ele ca scop ci numai ca mijloc. Cu alte cuvinte, el nu alege să treacă în condiţie neokantiană, bergsoniană ori fenomenologică (husserliană) şi, în urmare, analitica lui din Le moi et le monde nu este de tip neokantian, bergsoniană sau asemenea celei husserliene. Dacă lucrează cu mijloacele neokantinismului, bergsonismului sau fenomenologiei de invenţie husserliană, n-o face din interior, neaderând la sistem. Sceptic faţă de valoarea absolută a fiecărei poziţii în parte, ca şi faţ ă de posi bi l it at ea unei si nt eze operaţ i onal e a l or, I. D. Gherea le refuză, ca atare, rând pe rând. Venită dintr-o îndoială metodică, poate singurul idol căruia filosoful i se închină, atitudinea sceptică îl fereşte atât de acceptarea dogmatică a unei poziţii, a alteia, a celeilalte sau a tutu ror, cât şi de contestarea înverşunată a valorii lor de ad ev ăr . D eş i a ut od i d ac t o ri , po at e, t o cm ai d e a ce e a, I. D. Gherea se împotriveşte dogmatismului de orice fel, ideilor gata făcute şi, traversând cu înţelepciunea învăţată de la Descartes sistemele de referinţă, adună elemente pentru o construcţie proprie care, odată încheiată, dacă, valoric, nu va depăşi neokantianismul, bergsonismul ori fenomenologia husserliană, va fi scăpat însă de multe din aporiile acestora. Bunăoară, socotind că Riehl aduce contribuţii însemnate la o nouă şi mai posibilă ca adevăr teorie a „impersonalităţii iniţiale a conştiinţei” şi că Volkelt „a fost cel mai aproape de a înţelege adevăratul sens al timpului'", se desparte de primul pentru a fi avut în vedere numai un spirit pur contemplativ, iar de celălalt fiindcă intuiţia instinctivă asupra simplităţii şi realităţii timpului este prea puternică la el. De aceea se şi mulţumeşte să spu nă că timpul este un adevărat Sfinx şi că raţiunea pură nu parvine să-1 prindă. La fel, admiţând cu Bergson că durata poate însemna şi contrariul persistenţei, stabilităţii, anume tranziţia, devenirea, inconstanţa însăşi, refuză însă bergsonismul. Lucrând cu un termen sau cu un sens dintr-o filosofie, nu înseamnă că i te-ai

51

ataşat. Căci durata bergsoniană este unitară, indivizibilă, de neînţeles, într-un sens; dimpotrivă, Gherea numeşte cu acest cuvânt, pur şi simplu, seria succesivă a momentelor noastre conştiente. În fine, admirând analizele lui Husserl pentru că sunt impregnate de acea obiectivitate care este, într-un fel, probitatea filosofului, observă, totuşi, o anume stînjeneală a fenomenologiei în faţa eului pur. Negându-i, în prima ediţie a Cercetărilor logice, orice valoare, dar revenind, în 1913, cu o notă prin care avertizează că nu mai este de acord cu poziţia iniţială, Husserl nu înlătură, decît poate că îndepărtează, dificultăţile pe care eul însuşi le determină în urmarea punerii lui într-un context nepotrivit. Astfel că în a doua orientare a lui Husserl, eul pur „este prezent şi totuşi nu este nimic” sau „cu alte cuvinte, este şi nu ar trebui să fie”. Cea de „a treia orientare”, din Meditaţii carteziene pare să rupă însă cu primele poziţii, ajunse repede în impas, şi să restabilească locul şi rostul eului pur în reconstruc ţia filosofică. De acum, Husserl „nu se mai îndoieşte de existenţa eului”, ba face ca totul să se învîrtească în jurul acestui concept. Dar, crede Gherea acest eu, acest ego despre care se vorbeşte atît de mult în Meditaţii, nu este identic cu acela despre care s-a vorbit pînă acum. De aceea prea mult nu se înaintează, sau oricum nu în măsura în care fenomenologia husserliană să poată da garanţia atingerii adevărului. Obscur, aşadar, în fiecare dintre cele trei poziţii: neo-kantiană, bergsoniană şi husserliană, conceptul eului trebuia refăcut, şi din altă perspectivă şi cu alte mijloace, mai potrivite decît cele utilizate deja. Proiectul pare îndrăzneţ, prea îndrăzneţ chiar, şi orgo liul filosofului nemăsurat, de vreme ce pornea să-şi în cerce forţele pe un teren atât de alunecător încât după multele eşecuri întîmplate putea să treacă drept inacce sibil, în epocă, cel puţin. Dar I. D. Gherea, ştiind care sunt dificultăţile întreprinderii şi cumpănind cu metodă ceea ce s-a făcut şi cum s-a făcut, atent la adevăr ca şi la erori, înaintează cu maximum de prudenţă, cu acea prudenţă deprinsă tot de la Descartes şi atât de necesară filosofilor şi filosofiei. I. D. Gherea nu are orgoliul de a crede că poate să spună totul despre eu, şi nu face grava greşeală de a socoti că altceva şi altfel înseamnă neapărat mai bine. El nu pleacă de la prejudecata că tot ceea ce au întreprins alţii este, ori mai degrabă trebuie să fie, cel puţin discutabil, pentru că adevărul îi aparţine doar lui. I. D. Gherea construieşte altă ipoteză şi o experimentează convins de relativitatea ei, dar ca adevăr care, de aceea, nu rămâne în sine ca şi cum limbajul ei ar fi absolut distinct de al altora şi valoarea ei incomunicabilă cu valorile ce lorlalte poziţii. I. D. Gherea nu vrea să spună altceva, orice altceva şi oricum pentru a se despărţi de cei de di naintea şi din timpul său printr-un gest venit din simplul orgoliu. El, prin urmare, nu se delimitează de neokantia nism, de fenomenologie ori de filosofia bergsoniană a duratei pentru a aşeza alături, dacă nu chiar mai presus, o altă reconstrucţie a eului, oricum alta. Aspirând la un alt sistem al eului, I. D. Gherea nu pleacă de la conştiinţa falsă, în dogmatismul ei, că toate poziţiile corespondente sînt greşite, adevărată fiind numai a sa, ci de la premisa relativităţii şi de o parte şi de alta. Altfel spus, toate, deci şi a sa, îi păreau relative, ca adevăr, faţă cu realitatea, în acest caz a eului, care fiind, prin aceasta, avea avantajul primatului ontologic şi, prin urmare, şi pe acela al inepuizabiliţăţii şi sub raport cognitiv. Convins că filosofia, ca ştiinţa şi arta, de altminteri, este o eternă (la scara noastră omenească) aspiraţie către real şi o eternă apropiere de el, I. D. Gherea nu vedea în gestul său decât o altă încercare asupra eului în raportu rile sale cu lumea, o altă încercare pentru acelaşi adevăr. Hotărât să nu bată aceleaşi drumuri, altfel ce rost mai avea încă o carte?, I. D. Gherea îşi taie o cale a lui, poate mai îngustă decît altele şi poate neînstare să răzbată la adevăr în toate dimensiunile ei. Mai îngustă, poate, decât cea a fenomenologiei husserliene, bunăoară, prin aceasta nu este făcută inutilă pentru că, deşi de tip fenomenologic ea însăşi, calea găsită de I. D. Gherea nu este şi cea a ilustrului filosof german. Astfel, Gherea consideră că nu ştim prea bine ce vrem să spunem zicând eu cu adevărat şi la propriu. Când considerăm ideea de eu în ipoteza ei cea mai misterioasă, aceea a eului pur, atunci incertitudinile se înmulţesc şi devin încă mai stăruitoare, fiindcă eul pur nu este nici trupul, deşi ar părea să fie; nu ne ajută să-1 identificăm nici memoria, cu toate că trece sau poate să treacă drept principiul identificator. Calităţile persoanei fizice se schimbă foarte mult şi în permanenţă, de la copilărie la bătrâneţe, toţi atomii corpului nostru sunt înlocuiţi prin alţi atomi, totuşi această idee nu modifică prin nimic pe aceea a unităţii noastre spirituale de-a lungul timpului. Pe de altă parte, caracteristicile morale, ca şi cele fizice, variază prea mult în cursul vieţii spre a putea constitui identitatea personală. Aşa stând lucrurile, ipoteza cade. Rămâne memoria, ca fiind aceea care apare, la prima vedere, ca principiu identificator, de vreme ce eul prezent ar fi acelaşi cu acela al trecutului. Numai că una este eul „pur” în sine şi eul în determinaţii empirice. Sesizabile, într-un sens sau altul, tocmai de aceea „corpul meu, proprietăţile mele, trecutul meu” se opun invariabil unui eu, unui eu pur, în sine, insesizabil şi incognoscibil, dar insesizabil şi incognoscibil cam în felul în care Schopenhauer îl compara cu ochiul care le vede pe toate, dar nu şi pe sine. Nefiind lucru, nu înseamnă că nu este sau că nu trebuie socotit ca fiind ceva anume. Înlăturând corpul, caracteristicile morale şi memoria, deci tot ceea ce este sensibil, se produce repede şi firesc impresia de „fantomatic” . Cu toate acestea eul pur este, dar ce este, iată întrebarea care, veche şi nouă totodată, stăruie. Insesizabil şi imaterial, numai „realitate cunoscătoare”, poate, eul pur riscă însă foarte mult să fie nimic, dar şi aşa trebuie explicată iluzia care face din el o Fiinţă. Altfel spus, întrebarea rămâne, chiar dacă realitatea eului este fantomatică. Iluzia Fiinţei şi iluzia care face din el o fiinţă se cuvin explicate. Cu atât mai mult eul trebuie examinat ca o realitate de alt ordin, de altă natură, ipotetic numai, ca o realitate ideală, ca o esenţă, asemenea numărului. Sau, pentru a zice ca Paul Valery, asemenea centrului de greutate al unui inel. Căci eul ar putea să fie ca un inel cu centrul de greutate nu în substanţa sa, ci în mijlocul golului mărginit de ea. Tot aşa realităţile sensibile ce ne constituie, corpul nostru, calităţile noastre morale şi fizice, trecutul nostru adică, nu conţin în nici un fel eul pur şi totuşi acesta ar fi ca şi centrul lui, în jurul căruia ele ar gravita statornic. Sau încă, eul pur ar fi, faţă de realităţile ce mă constituie, ceea ce ideea de «patru» este faţă de toate grupele de patru fenomene empirice. Totuşi, pentru ca o idee să posede existenţa ideală trebuie sau să fie „exemplificată”, să aibă deci un corespondent sensibil, sau să poată fi definită, ori indicată, ca în cadrul centrului de greutate. Mai mult, trebuie să cunoaştem (dacă putem) relaţiile care stau între idee şi realitate. în ce priveşte eul pur, nimic însă din toate acestea nu a fost realizat, spune Gherea. Conceptul eului, aşadar, continuă să rămână obscur, deşi, de acuma, ne putem da seama că eul pur apare sub două forme diferite, anume sub una a diferenţei şi sub alta a identităţii. Cum însă este greu de admis ca diferenţa să fie eul, întrucât nu are cum să dea individualitate tocmai ceea ce lipseşte, ar rămâne de explorat identitatea, mai promiţătoare fie şi pentru faptul că eul pur sub o formă

52

Paideia. După 1944 se bucură de onoruri şi distincţii.sau alta. În construirea lui. un sistem de structuri care nu reflectă sau nu reproduce pe un altul existent ca atare în lumea lucrurilor (este vorba. Aici a fost remarcat de Negulescu şi de Rădulescu-Motru. putându-se vorbi chiar de o prioritate a laturii ontologice faţă de cea 53 . Camil Petrescu este şi creator al unui autentic (deşi mai puţin cunoscut) sistem filosofic centrat chiar pe conceptul substanţei. În filosofia română interbelică. Odată constituit însă. fiecare ştie că există obiecte materiale dincolo de durata sa conştientă şi el le cunoaşte calităţile. Bucureşti. decât seria de imagini şi decât oglindirea însăşi. Gherea. ceea ce vrea să zică după legile. om de teatru. fiind de fapt altceva şi decât suma. eul este altceva. Camil Petrescu nu este nici singurul care arată interes ontologicului. Este chiar mai mult. 1988 24. Sava” s-a înscris. care o notează cu summa cum laude. ori mai degrabă decât sistemul cunoştinţelor. 1984 Gheorghe Vlăduţescu. şcoala militară. Dar dacă este mult mai mult şi altceva decît oglindirea şi totalitatea cunoştinţelor. Altfel. altceva fie şi numai ca imagine. despre filosofia românească. Problema nu vizează realitatea lucrului. simulează. iar imanentist. la Mircea Florian înregistrându-se „repunerea ontologicului în drepturile sale”. Eul şi lumea.. deci. indivizibil. de modalităţile proprii de a fi şi de a funcţiona. Şi-a început cariera la Timişoara. eul nu este inteligibil în şi prin sine. Buc. după propria mărturisire nu în renunţarea la sistem. se înţelege. şi încă într-o psihologie epifenomenalistă. mai înainte de a fi eu-cunoştinţă este eu-fiinţă. care după metodă. ci doar asimilarea neîntemeiată a raţionalului cu logicul. Ed. Cunoscut mai ales datorită romanelor şi pieselor sale de teatru. zicea Gherea. În 1939 este director al Teatrului Naţional. P. cel puţin. P. aceasta putând să fie. Camil urmează. Aici tipăreşte câteva dintre studiile reunite apoi în Teze şi antiteze. aceste declaraţii vizează nu legitimitatea filosofiei de sistem. Fiecare ştie că există şi alte fiinţe vii. dar odată constituit. rezultă că cea dintâi sarcină a filosofiei este instituirea eului. intitulat sugestiv Ontologia concretului. între ce şi ce cunoştinţa ar mai fi ca relaţie. dacă nu şi pentru acela că problema identităţii se aplică şi materiei şi spaţiului fără să-i piardă din mister. Scrieri. în ce ar mai sta? Nici altceva în condiţie absolută. Din caietul versurilor de război publică un grupaj în Sburătorul. Ca să fim siguri că ne-am îndreptat bine mintea. este ales membru al Academiei. Este vorba de prioritatea acordată ontologicului. cam ca substanţa aristotelică. în fata comisiei alcătuită din Motru. fiecare ştie că foarte multe lucruri s-au petrecut înainte ca durata sa conştientă să înceapă şi că foarte multe altele se vor întâmpla când ea va fi „încetat”. al căror conţinut el adesea îl cunoaşte în chip aproximativ. 3. fiind. ci în modul de a-l edifica. în toamna lui 1913. Aşa stând lucrurile. dar în altă serie decât aceea a duratei „eului pur”. în paralel. nici. Este vorba de conceptul duratei. devine laureat al Premiului de Stat. Ce este şi cum. cronicar dramatic. eseist. Camil Petrescu va fi marcat îndeosebi de lecturile din Bergson şi Husserl şi va arăta preferinţă mai ales pentru problematica ontologică. Ca substanţa deci. dar nenumit. Doctrina substanţei este o schiţă de sistem filosofic pentru că autorul şi-a propus să regândească lumea şi să-i dea sens din perspectiva „substanţei”. Astfel. unde viaţa i se împleteşte strâns cu vasta sa activitate de publicist. prin urmare alte durate conştiente. dacă. Neconvenţional. în absolut. Camil Petrescu (1894-1957) S-a născut la Bucureşti. nu stă într-o abstractă şi neinteligibilă închi dere în sine. Ed. eul este subiect. Aceasta nu înseamnă că noi ne cunoaştem doar devenirea conştientă personală. o dată constituit. După colegiul „Sf. pentru a lupta apoi ca voluntar în primul război mondial. psihic. Pogoneanu şi D. Ştiinşifică şi Enciclopedică. de aceea. procesul producerii sale. Îşi susţine în 1937 lucrarea de doctorat: Modalitatea estetică a teatrulului. Trecând dincolo de durată. teza apare în acelaşi an la „Fundaţia pentru literatură şi artă”. în condiţie absolută. BIBLIOGRAFIE 1. că este veşnic şi neschimbător. nu ne este la îndemână. Capitolul introductiv al lucrării sale. la secţia de filosofie a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. 2002 Bagdasar Nicolae. prefigurat. întrucîtva ca aceasta pentru că asemenea ei nu are origi-naritate metafizică (substanţa rezultând din materie şi formă). în ipoteză relaţionistă. I. ca profesor şi ziarist. 2. Eminescu. ci numai în faptul de a fi mult mai mult decît cunoştinţele şi altceva. Dar eul este mult mai mult decât imagi nea. Şi-a dat licenţa abia în 1919. Negulescu. în urmare. nici însă epifenomen sau o regiune a lumii ca un regn sau ca o specie. teoretician mereu contestat şi contestatar. Caracostea. ce trebuie să mai spunem despre relaţia dintre el şi lume? Fiind . Eul însă. Buc. de alt tip) determinismul exterior şi intern. dar atâta cât este luat în altă semnificaţie decât aceea bergsoniană. hotărâtor. după normele proprii. tot la fel. trebuie introdus încă un concept. Dădea câte un articol la publicaţiile lui Cocea şi Arghezi. În 1928 imprimă într-un singur exemplar prima sa expunere despre Substaţialism. dar cel de al doilea sens este seria succesivă a momentelor noastre conştiente. Particularitatea filosofiei lui Camil Petreseu ar consta. atingând astfel „roblema ontologică. Chiar dacă declaraţiile sale îndreptate împotriva filosofiilor raţionaliste clasice de tipul kantismului sau hegelianismului par să fie ostile sistemului filosofic. căreia îi conferă însă o accepţie aparte. prin analogie. Revine la Bucureşti. Ed. Negulescu tratează pe larg problema existenţei în lucrările sale. ne pune de la început în faţa celei mai importante particularităţi a ideaţiei scriitorului filosof. Numai psihologist.. iar la Iosif Brucăr. Durata lui Bergson numeşte ceea ce este unitar. în sensul cel mai exact autonom. eul trebuie pus într-o legătură cu lumea de gradul întâi. Autonomia sa. dar mai ales în cea intitulată Problema cosmologică. fiinţează autonom.D. putem admite ceva în sine. nu mai iau în seamă (eventual şi pentru că intră în sarcinile altora. noetice şi dianostice) eul poate şi trebuie să fie supus unei descrieri şi unei interpretări în sine. Din 1934 e colaboratorul şi apoi redactorul-şef al Revistei Fundaţiilor. este mult mai mult şi altceva decât conţinutul său.

în special pentru latura ei ontologică. De asemenea. cuplul de categorii devoluţie-evoluţie în subspecie. când a fost absolutizată cauzalitatea 54 . gnoseologia privind-o şi el mult mai rezervat. Bun cunoscător al bergsonismului. pentru care intuiţia era înrudită cu instinctul. ideaţia sa fiind infinit mai îndatorată lui Husserl. După Camil Petrescu. Astfel. Dintre precursorii substanţialismului ca filosofie concretă i se recunosc merite considerabile lui Bergson. erorile la care a dus în cunoaştere. Concretul transcendental nu mai este amorf. dar şi în numeroasele însemnări de lucru păstrate în arhiva scriitorului. Astfel. restul fiind conceput ca simplă aparenţă. Camil Petrescu se opreşte asupra momentelor mari. modificări tocmai în sensul evidenţierii unor deficienţe ale fenomenologiei. dintre toate modalităţile absolutului. după Camil Petrescu. compensând astfel caracterul predominant descriptiv al primei variante. Faţă de unii dintre contemporanii săi. secţiunea a IlI-a dedicată teoriei cunoaşterii. arată gânditorul român. Se dovedeşte astfel valabil şi în câmpul filosofiei ceea ce scriitorul spunea despre sine cu referire la activitatea literară: „Lucrez cu predilecţie în opoziţie cu ceva. după cum declară şi autorul. De aici alunecarea în idealismul subiectiv transcendental. În acest efort de reală recuperare a concretului pentru filosofie. Este adevărat că experienţa concretă ne furnizează mai întâi absolutul conştiinţei. care critică bergsonismul. nereţinând nimic sau foarte puţin din el. precum şi deformările impuse realităţii l-au determinat pe autorul Doctrinei substanţei să opteze hotărât pentru întoarcerea spre concret. În calitate de metodă. ci este structurat. Camil Petrescu a avut. aflate în strânsă legătură. nu pot fi discutate fără a ţine seama de influenţa exercitată de filosoful francez asupra celui român. cât şi de psihologic. Hegel ar fi trăit în iluzie atunci când a crezut că sistemul său „panlogic” este însăşi realitatea istorică în întreaga bogăţie a determinaţiilor sale. autorul a găsit de cuviinţă să-i aducă. O asemenea afirmaţie ne-ar putea îndreptăţi să credem că influenţa exercitată de filosoful francez asupra creatorului substanţialismului s-ar reduce doar la orientarea acestuia spre concret. este semnificativ faptul că. de Bergson sau chiar de Husserl. În realitate. creând o filosofie „aplicată istoriei pline a societăţii omeneşti”. prezente nu numai în Doctrina substanţei. Nu numai creatorul substanţialismului. autorul Doctrinei substanţei se individualizează prin receptivitatea pentru gândirea filosofului francez. Însăşi valoarea ei ar depinde de măsura în care reuşeşte să depăşească tezele husserliene Totuşi. care. întemeietorii materialismului dialectic au preluat dialectica. poate fi interpretat ca un ecou al lecturii Evoluţiei creatoare: atât Bergson. Noţiunea de ortogeneză. Dar Camil Petrescu îşi propune să realizeze depăşirea intuiţiei esenţelor printr-o intuiţie substanţială. pe care o întâlnim şi în titlul capitolului al Vl-lea. Absolute sunt devenirea. Constatînd că ideea de concret este o temă familiară filosofiei începînd cu monadele lui Leibniz ce reflectă totul şi terminând cu ideea de organicitate proprie gândirii contemporane. pe care gânditorul român îl consideră total. Aceeaşi experienţă concretă ne relevă absolutul lumii exterioare. contradicţiile şi incertitudinile” lucrărilor sale) sau de arhitectonică a operei (examenul cunoaşterii apare precar în raport cu numărul şi întinderea lucrărilor sale). în special asupra filosofilor care l-au influenţat direct: Bergson şi Husserl. eronate sau false cu totul”. creatoare şi alta conservatoare. dar şi Constantin Noica. precursori iluştri de care caută să se distanţeze radical. Viziunea camilpetresciană despre concret se distinge prin efortul de a depăşi toate unilateralităţile. cât şi Camil Petrescu vorbesc de două direcţii ale devenirii universale: una ascendentă. Preferinţa pentru punctul de vedere ontologic apare corelată cu antilogicismul. În acelaşi timp. graţie ordinei sale imanente. ci „în intuiţie esenţială”. schimbarea. repetitivă. relaţia. Dintre aceştia. în special „elementarismul atomistic”. consideră că întîlnirea cu fenomenologia a fost decisivă pentru destinul filosofiei camilpetresciene. care constituie una din trăsăturile pregnante ale gândirii sale. tratarea relaţiei dintre cauzalitate şi teleologie conţinută în secţiunea amintită nefiind cu totul străină de spiritualismul filosofului francez. aşa cum ne arată el însuşi. Principala limită a fenomenologiei este. avansat în Doctrina substanţei. unul din cei care au scris despre el. De asemenea. un Mircea Florian sau losif Brucăr. mişcarea a fost socotită aparenţă. fie că este vorba de Hegel. dar acesta nu constituie singura formă de absolut. o fenomenologie a cunoaşterii Analizând meritele filosofice ale lui Husserl. la niciunul dintre aceştia preeminenţa ontologicului nu este afirmată atât de categoric şi nici nu este teoretizată atît de amplu şi viguros ca la Camil Petrescu. I se reproşează gânditorului francez atât deficienţe de mai mică importanţă. întărâtat să opun propria mea viziune. faptul că. Dacă nemişcarea a fost privită ca realitate absolută. Depăşirea intuitivismului biologic bergsonian. deci o filosofie care atinge realmente concretul.epistemologică. a admis una singură: conştiinţa. Eroarea lui Hegel de a confunda devenirea concretă cu inscripţia ei logică a fost sesizată de continuatorii săi care au încercat să iasă din acest impas şi să revină la concret. deci adecvată. din interior. Principala insuficienţă a filosofiei lui Bergson rezidă. ci şi pentru orice cunoaştere. Eşecul logicismului. unei viziuni insuficiente. Stau mărturie în acest sens repetatele sale încercări de a se delimita faţă de întemeietorul fenomenologiei. după apariţia studiului său dedicat lui Husserl. contribuţia decisivă a întemeietorului fenomenologiei trebuie văzută în intuirea esenţelor. de pildă. Caracterul absolut al fiecărei existenţe a indus în eroare pe filosofii care au considerat-o când pe una. unele ţinînd de forma expunerii („vagul. Totuşi. care adaugă esenţelor semnificaţia lor concretă. cât şi deficienţe majore care diminuează considerabil contribuţia sa. inclusiv cea husserliană. filosoful nu va ezita să evidenţieze. Totuşi. substanţialismul este o filosofie a concretului. pe un extras. Astfel s-a născut ceea ce Camil Petrescu numeşte sugestiv „perspectivismul absolutist”. relaţia cu Husserl a fost considerată de însuşi Camil Petrescu mult mai importantă decît cea cu Bergson. şi scăderile sale. Ideea de durată şi cea de intuiţie a acestei durate sunt considerate câştiguri definitive pentru gândirea umană. viziunea axiologică şi social-politică a lui Camil Petrescu. produs prin excelenţă al intelectului. în faptul că ceea ce propune el drept concret este inaccesibil nu numai pentru ştiinţă. ca durata bergsoniană. rezistă voinţei noastre. reprezentând în parte. Camil Petrescu arată că primul dintre ele rezidă în separarea conştiinţei atât de biologic. fenomenologia este prezentă în întreaga lucrare. îi permite lui Husserl să depăşească şi dificultăţile presupuse de acesta. despărţirea gânditorului român de Bergson este mult mai puţin radicală. căci intuiţia menită a-1 cuprinde nu a putut fi circumscrisă mulţumitor în niciuna din cărţile sale. în viziunea lui Camil Petrescu. dar nu în semnificaţia hegeliană. este preluată de la Eimer prin intermediul lui Bergson. pentru Camil Petrescu filosofia lui Husserl este mai curând o metodă. ceea ce probează caracterul ei de realitate absolută. iar analiza structurilor lui dă o valoare excepţională contribuţiei husserliene. De aici ar rezulta şi eşecul bergsonismului: el ratează concretul pe care-1 vizează necontenit. când pe cealaltă drept realitatea exclusivă.

el este numit în acelaşi an procuror de secţie la Tribunalul din Iaşi. este mişcarea devolutivă. cum e arta. Alexandru Xenopol stabileşte contactul indiscutabil între filosofia românească şi cea străină. Vol. Faptele din univers se împart în două categorii: fapte de repet i ţ i e şi fapte de succesiune. de exemplu. Faptele de succesiune sunt fenomenele care se succed. mult mai îndreptăţite la statutul de substanţe. explicaţia totalităţii concrete este posibilă din oricare dintre punctele ei. prima este mişcarea evolutivă. cu alte cuvinte realitatea este spaţială şi temporală. Doctrina substanţei. în 1876 fiind înaintat prim procuror la acelaşi tribunal. şi Encicl. BIBLIOGRAFIE 1. Concretul fiind un sistem existenţial ale cărui părţi sunt relative unele la altele. Biblioteca Apostrof. Materia fizică face parte şi ea din substanţă dar este mai mult suportul ei (care este în special spiritualitate). Cele două direcţii se opun dar se şi întrepătrund. I-II. Vol. semnificaţiile acestora sunt distincte iar importanţa lor. inedită şi într-un proces permanent de îmbogăţire. Adevărurile ştiinţei sînt imuabile şi eterne căci ştiinţa nu este o creaţie a spiritului nostru. La cele dintâi. căci daci ar fi aşa. Xenopol şi Nicolae Iorga Născut în1847. după Xenopol. se transformă. În Doctrina substanţei. pe de o parte. ci sunt forme reale. proiectarea raţiunii lucrurilor în raţiunea umană. Doctrina substanţei. actuală. pe de altă parte. Diversitatea structurilor concrete este extrem de mare. este concretă. La istorie el audiaza pe Mommsen. după el. C. I-II. Însă structura esenţială a concretului este substanţa. în 1867. unde urmează regulat prelegeri filosofice. despre filosofia românească. conştiinţa a apărut superfluă. Camil Petrescu afirmă că realitatea. după cum tot suport al acesteia sunt şi colectivităţile din ce în ce mai largi. după Xenopol. care surprind ordinea noocratică vie. Istoric şi gânditor de reală valoare. Făcînd deose bire principială între structura teoretică a ştiinţelor istorice. Ranke şi Gervinus. fiindcă o sensibilitate le-ar percepe ca atare. spaţiul şi timpui nu sunt forme a priori ale sensibilităţii. Xenopol se apropie în concepţia sa de filosofii germani Windelband şi Rickert. în vreme ce materia organică a apărut ca urmare a folosirii de către noos a unuia din electronii atomului de carbon. Ca urmare. inegală. a cărei esenţă exprimă faptul de a exista deopotrivă pe dimensiunea necesităţii şi pe dimensiunea „noosică” (spirituală). şi la întreg. superioară. substanţială. În concepţia lui Xenopol. şi pe care Camil Petrescu o mai numeşte evoluţia în subspecie. la Berlin. ea îşi are existenţa sa supratemporală şi supraspaţială – o ordine obiectivă. cu alte cuvinte tinde către progresia ordinii inteligenţei suprapersonale. Universul este un nesfârşit proces de prefaceri în spaţiu şi în timp. ne-a dat una din cele mai de seamă cercetări a fundamentelor istoriei. cadre de manifestare a realităţii. o copie a realităţii. cu ajutorul unei burse acordată de Societatea „Junimea”. istoria este orientată substanţial. 2002 4. În 1878. care. rezultatul fiind diversele structuri substanţiale. Cluj. Studiu introductiv la Camil Petrescu. Ed. Ştiinţa e reproducerea intelectuală a universului. care se realizează în cadrele determinismului fizico-chimic. Cunoştinţa este. Xenopol se retrage din magistratură din cauza unei neînţelegeri cu procurorul general. Ed. Gheorghe Vlăduţescu. fiind instrumentul prin care noosul îşi asigură perenitatea şi progresul. orice suport în stare să evolueze este substanţial. Camil Petrescu. Şt. De asemenea. Lucrurile nu sînt întinse şi nu curg în timp.D. Toţi reprezentanţii perspectivismului absolutist aveau dreptate în ceea ce afirmau. Curtius. În teoria sa această însuşire a timpului constituie criteriul după care faptele succesive se deosebesc de faptele de repetiţie. Influenţat de Bergson şi de metoda fenomenologică husserliană.. care înseamnă înaintare pe calea libertăţii absolute. obiective. 1988 3. care se referă la dezvoltarea polului noocratic prin eliberarea progresivă a noosului de energia primară. Zamfirescu. observă el cu subtilitate. Şt. În orice caz. adică reprezintă un sistem ale cărui părţi sunt relative atât unele la altele cât şi la întreg. Xenopol face studiile secundare în acelaşi oraş. Faptele de repetiţie sunt. cealaltă. care suferă schimbări. Filosofia istoriei şi filosofia socială 25. la Iaşi. Totul variază. pleacă în Germania. creşterea spontaneităţii creatoare şi orientarea în vederea continuei spiritualizări.fizică. prin care se manifestă realitatea însăşi. noocratic. ea este reflexul realităţii în înţelegere. reflexul universului în spiritul nostru.. în 1883. După Camil Petrescu. Paideia. istoria ar deveni o imensă fantasmagorie. apoi. Petrescu are meritul de a fi încercat nu numai să o aplice pe aceasta din urmă ci s-o şi dezvolte. absolută. după el. în analiza concretului nu este suficient să ajungi la esenţe (care reprezintă datul istoric absolut). plasând la bază valorile presubstanţiale (pseudovalorile). răspunzătoare de creaţiile culturale. Spaţiul şi timpul sunt. Buc. ştiinţifice. intuiţiile esenţiale trebuind completate cu intuiţii substanţiale. care devin altele prin influenţa diferitelor forţe exercitate în timp asupra lor. 1996 VII. să fie numit profesor de Istoria românilor la Universitatea din Iaşi. O istorie a filosofiei româneşti. juridice şi istorice. devenirea universală prezintă două direcţii principale. Însăşi materia în genere nu este altceva decât primul pas al eliberării noosului. redă adecvat existenţa empirică. De aceea el ierarhizează valorile societăţii în funcţie de criteriul substanţialităţii. A. Nici un fapt în univers nu se repetă identic a doua oară. adică pe cei mai reputaţi istorici ai Germaniei din acea vreme. şi Encicl. pentru ca. acele fenomene spaţiale şi temporale asupra cărora forţele naturale modificatoare nu exercită o acţiune esenţială. ci ele sunt întinse în ele însele şi durează real în timp. tehnice. Buc. În virtutea necesităţii substanţa se realizează ca prezenţă iar dimensiunea noosică îi măsoară nivelul de inteligenţă şi de luciditate (valoarea noocratică). 55 . spontană şi creatoare. Ca urmare. Timpul are însă şi o altă însuşire: el poate da anumitor forţe posibilitatea de a exercita acţiunea lor transformatoare. aşa cum susţine Kant. Xenopol îşi construieşte concepţia lui despre istorie având ca bază epistemologică cunoştinţa-copie.. în vreme ce el se scurge. dar nu şi în ceea ce negau. 1988 2. Întors în ţară. Buc.. dedicându-se profesiunii de avocat. În 1871 îşi dă şi doctoratul în drept şi doctoratul în istorie. aflată într-o permanentă mişcare. Neconvenţional. Vasile Dem.. Prin opera sa filosofică. Ion Ianoşi. care au rolul conservării biologice a individului iar pe treapta cea mai de sus creaţiile artistice. realizând o interesantă construcţie teoretică în spaţiul fenomenologic. Ed.

paleontologia. Mijlocul de descoperire a seriilor. Xenopol susţine că şi cele două grupe de ştiinţe corespunzătoare trebuie să aibă o structură logică deosebită. Xenopol dă ca exemplu. putând ajunge pînă la originea speţei umane. ocuparea Daciei de către Traian şi până la originea societăţii. fiindcă aceasta e ceea ce i se oferă. împotriva existenţei autonome a acestei grupe. A doua categorie de fenomene cuprinde pe acelea cu o temporalitate universală. logica. Seriile pot fi paralele. pledând pentru autonomia istoriei ca ştiinţă şi deosebind-o strict de ştiinţele naturii. domnia regelui Carol I din dinastia Hohenzollern. Spaţialitatea universală a acestor fenomene este deci egală cu spaţialitatea terestră. istoria politică. : înclinarea axei globului nostru pe eliptică. Primele două grupe sunt formate din fapte de repetiţie. a patra grupă este aceea a fenomenelor care şi spaţial şi temporal sunt individuale. Acestea cad în domeniul istoriei propriu-zise. de exemplu. Xenopol consideră că deosebirea materie-suflet nu poate constitui o bază de clasificare a ştiinţelor. cum e. fie ele materiale sau sufleteşti. căci nu faptele sunt de vină. care joacă în istorie rolul pe care îl au legile în ştiinţele exacte. de particularitate. spune Xenopol. fiindcă aceste fapte îşi expun această latură a lor. a literaturii. materiale şi sufleteşti vor face obiectul ştiinţelor istorice. Nu se poate afirma că faptele de repetiţie sunt întotdeauna naturale şi cele succesive întotdeauna su fleteşti. economia politică. Astfel. În primul rând. năvălirile barbare. spune Xenopol. psihologia. încât explicarea pare un lux pe care ni-1 putem îngădui pentru anumite chestiuni dar nu pentru toate. căci timpul şi spaţiul nu exercită asupra lor nici o influenţă sensibilă. Caracterul acestor fenomene e că oriunde şi oricând s-ar întâmpla. Iar ceea ce a silit pe români să aducă un principe de dinastie străină a fost instinctul de conservare a speţei. ex. care urmează seriei istorice a dezvoltării filosofice şi artistice. Xenopol a adus contribuţii dintre cele mai interesante în filosofia istoriei. precum şi factorii istorici. similarul. progresează mai repede decât cele care caută să stabilească cauzele fenomenelor. există ştiinţe istorice (de succesiune) ale materiei: geologia.spiritul omenesc cercetează comunul. speculaţia nu e admisă. imperiul lui Napoleon etc. psihologia. Ţinând seama de rolul pe care îl joacă noţiunea de cauzalitate în seriile istorice. nu arata de ce şi cum se întâmplă fenomenele. chimia. provocate de amestecul turcilor în Principate. dar aceasta nu este un argument. în acelaşi chip. Analizând în ce constă structura logică atât a repetiţiei cât şi a succesiunii. ca în cele mai multe serii istorice. ele se întâmplă în timp şi de aceea determinarea cauzală va îmbrăca o formă temporală. determinând metoda şi cunoaşterea istorică. şi acestea formează obiectul unui întreg grup de ştiinţe. unicul. de exemplu seria dezvoltării filosofiei cu dezvoltareaartei greceşti. În fine. o formă obiectivă care individualizează fenomenele reale. de pildă. învârtirea planetelor în jurul lor înşile şi în jurul soarelui. cum e medicina. logica. acţiunea mediului şi puterea individualităţii. Această deosebire o întâlnim atît în domeniul spiritului cât şi în acela al naturii. cu toate ramificaţiile ei. chimia. Specificul ştiinţei istorice îl constituie noţiunea de serie. ci mărginita noastră cunoştinţă. iar cele două din urmă din fapte unice. fluxul şi refluxul. economia politică. căci. flora şi fauna globului terestru care nu s-a întâmplat decât o singură dată în decursul timpului şi nu va mai reveni vreodată. dar printr-o temporalitate individuală. înlănţuirea lor fiind succesivă. etc. care constată modul de îndeplinire a unui fenomen. optica. adică de repetiţie. serii în care faptele. fără ca ele să implice o legătură cauzală necesară. căci ea prezintă totdeauna primejdia de a denatura adevărul istoric. Deosebirea dintre fenomenele materiale şi cele sufleteşti constă în raportul pe care îl au ele faţă de spaţiu şi de timp. ori a universului însuşi. dreptul. fenomenul cererii şi ai ofertei etc. iar fenomenele care se transformă în timp. serii istorice în care raportul cauzal dintre faptele istorice e necesar şi alcătuieşte elementul lor de căpetenie. de exemplu seria istorică a avântului pe care l-au luat ştiinţele în Alexandria. ştiinţele istorice. grupat în serii istorice. a ştiinţelor economice. în fine. Cauzalitatea fenomenelor de repetiţie se deosebeşte fundamental de cauzalitatea fenomenelor de succesiune. teoria descendenţei şi ştiinţe istorice ale spiritului: istoria. pleacă de la cele două categorii de fenomene: de repetiţie şi de succesiune. există ştiinţe teoretice (de repetiţie) ale materiei: fizica. se ocupă cu fenomene de repetiţie. de exemplu. dar cu o spaţialitate individuală. Cu faptele din prima categorie. ca geologia ori paleontologia. care nu poate şti ce se întîmplă pe celelalte planete. inelele planetei Saturn. matematica. Cauza acestei domnii se află în hotărârea divanurilor ad-hoc de a aduce o dinastie străină. Dând o clasificare a ştiinţelor în care să situeze locul istoriei. a artelor. vădesc şi un raport cauzal. sociologia statică etc. Această deosebire pe care o face Xenopol între faptele de repetiţie şi cele de succesiune constituie. Se poate spune cel mult că faptele naturii materiale se trans formă mai încet decît faptele naturii sufleteşti. dreptul. Domeniul legilor cauzale nu trebuie confundat cu acela al legilor în genere. identicul. Se poate merge astfel cu explicarea cauzală pînă la întemeierea Principatelor. dar care se întâlnesc numai într-un singur punct al spaţiului. şi succesive. cercetează tocmai modul cum s-au transfor mat fenomenele. fără însă ca prin aceasta să dispară deosebirea principială dintre ele. după el şi fundamentul succesiunii ştiinţelor. şi. de pildă: civilizaţia egipteană. explicarea cauzală trece de la fenomen. căci ştiinţele care neglijează explicarea cauzală. Prima o reprezintă Fenomenele a căror universalitate se întinde atât în timp cât şi în spaţiu. evitînd astfel neajunsurile clasificărilor obişnuite. Xenopol distinge trei categorii de serii: serii determinate de acţiunea mereu repetată a aceleiaşi forţe. Xenopol constată că legile descoperite de ştiinţele exacte nu dau o explicare cauzală a fenomenelor. Apoi. este timpul. şi ştiinţe din domeniul spiritului. se vor ocupa ştiinţele teoretice. Făcând deosebire radicală între cauzalitatea faptelor de repetiţie şi a celor de succesiune. faptele psihologice şi cele logice. Ele ocupă un anumit timp. ştiinţele care stabilesc legi. ştiinţe din domeniul naturii materiale. Ceea ce imprimă unor fapte caracterul lor de singularitate. rezultă din studiul atent al faptelor succesive precum descoperirea legilor rezulultă din studiul faptelor coexistente. Seriile istorice sunt produse de acele forţe naturale care împreună cu condiţiile particulare dau naştere faptelor istorice. Din nici o serie istorică nu lipseşte însă forţa evoluţiei. De asemenea. apariţia şi dispariţia vegetaţiei – iar în domeniul spiritului. se întâmplă o dată şi nu se mai repetă. Altă cauză a fost instabilitatea domniilor de până atunci. Sunt fenomene care se repetă mereu. iar la celelalte particularul. eclipsele parcurse de comete etc. datorită acţiunii repetate a aceleiaşi forţe. Grupa a treia cuprinde acele fenomene care sunt caracterizate printr-o spaţialitate universală. În domeniul fenomenelor de repetiţie sunt aşa de rare explicările cauzale. ca de pildă în domeniul naturii ma teriale. care au cu totul alte caracteristici. În redarea obiectivă a cosmosului istoric. Progresul ştiinţelor nu este în funcţie de cercetarea cauzelor fenomenelor care a l cătuiesc obiectul lor. astronomia biologia şi fiziologia şi ştiinţe teoretice ale spiritului: matematica. în acest sens. şi după acest raport stabileşte Xenopol patru grupe de fenomene. Există desigur fapte de tranziţie între aceste două categorii deosebite. 56 . distinctul. ele se întâmplă absolut în acelaşi chip.

Întors în ţară. respectând adevărul. din care se desprinde clar concepţia lui asupra istoriei. scrie corect şi redă exact. Iorga şi-a adunat studiile de filosofia istoriei în lucrarea Generalităţi cu privire la studiile istorice. căci în istorie obiectul de cercetare este extrem de complicat. urmând să stabilească adevărul. sau pentru a trage învăţăminte pentru cele viitoare. la ziaristică. dar se ocupă cu amănunte. versuri. De o uimitoare precocitate. Utilitatea istoriei este în parte comună cu a celorlalte ştiinţe. dar nu dă viaţă subiectului. erudiţia e gata cînd un intelectual posedă simţ istoric şi iubire de trecut. Ed. 1967 Nicolae Iorga. În cazul acesta. Buc.. aşa cum exprimă noţiunea de lege.. 1933. de filosofie. Istoria este o ştiinţă a unicului. ori fapte sociale. Humanitas. nu viziunea totului.. Vol. Pentru a explica exact faptele complexe şi variate ale trecutului şi pentru a le închega într-un tot unitar. Dacă totuşi unele generalizări pot fi afirmate. N. urmând istoria şi luându-şi licenţa în 1904. După N. De acum înainte. înţelegerea pentru trecut şi spiritul de a sesiza exact fazele trecutului nu implica darul de a le prezenta artistic. Academiei. Expunerea istoricului trebuie să se sprijine pe adevărul stabilit de erudit. Buc. căci structura fenomenelor istorice e aşa de complexă îneît ele nu pot fi descompuse în elementele lor simple şi mare parte din factorii care le determină rămân incognoscibili. Contribuţiile lui N. Dar istoricul va stabili nu numai raportul unui popor cu celelalte. Scrieri sociale şi filosofice. critică literară. Nu este o uzurpare îndrăzneaţă. memorii. ci va căuta să desprindă din evoluţia istorică forţele individuale şi colective care sunt factori determinanţi şi izvoarele creatoare ale vieţii istorice. Xenopol. este erudit. Dispare. sfera lui de activitate se extinde an de an la filosofia istoriei. istoria politică şi cea culturală nu vor mai fi despărţite. Istoricul nu va face biografii politice. Şcoala primară o urmează la Bereşti şi în parte la Bârlad. căci altfel ea nu mai e o operă ştiinţifică.D. dându-şi doctoratul la universitatea din Breslau în 1908. Iorga discută de asemenea problema frumuseţii scrierii istorice şi afirmă că o operă istorică trebuie să fie şi frumoasă. cu care se ocupă sociologia şi nu istoria. ca nimeni altul în specialitatea lui. cucereşte pe cititor. N. istoricul are nevoie de o pregătire enciclopedică. să posede adică acea frumuseţe istorică ce constă din organizare şi stil şi care. 5. BIBLIOGRAFIE 1. pentru a cunoaşte destinul popoarelor. de asemenea. fenomenele istorice nu pot fi prevăzute. după Iorga. la vîrsta de19 ani. Ed. căci. Frumuseţea expunerii depinde de individualitatea istoricului şi ceea ce îl ajută este. înzestrat cu o memorie şi o putere de muncă rare. ele nu explicu fapte istorice. Buc. El s-a născut la 1871 la Botoşani. Iorga este personalitatea cu cea mai covârşitoare activitate pe care a produs-o poporul român. Pentru a fi istoric. Toate încercările făcute în acest sens au dat greş. 3. Cel care urmăreşte cunoaşterea trecutului. 1985 *** Dicţionarul operelor filozofice româneşti. Lecţii de deschidere şi cuvântări . ediţia a II-a. politică. Iorga nu prezintă coeziunea şi stringenţa logică a teoriei lui Xenopol. Faptele de care se ocupă istoria nu sunt fapte de repetiţie. ea nu este o ştiinţă de legi. care. Iorga desfăşoară o prodigioasă activitate. de artă. impresii din călătorie. un cutezător asalt în casă străină cultivarea celorlalte domenii de ştiinţă. fantezia reproductivă. Vasile Pârvan şi Dumitru Drăghicescu Vasile Pârvan s-a născut în 1882 în comuna Hurueşu. Eminescu. Tot în 1904 obţine din partea Academiei Române o bursă de studii pentru străinătate. real. Tot aici urmează liceul. al Academiei sârbe. ci fapte sufleteşti care fac obiectul psihologiei. 1933 Bagdasar Nicolae. Întors în ţară. nu de sancţiuni aspre. artă dramatică. ci pentru a le cunoaşte în ele însele.. Se înscrie apoi la Universitatea din Bucureşti. apoi reuşeşte la concursul pentru catedra de Istorie Universală de la Facultatea de Filosofie şi Litere de pe lângă Universitatea din Bucureşti. care. Istoricul trebuie să se transpună în trecut şi să descrie cu toată căldura ce a văzut. îşi dă doctoratul la Universitatea din Leipzig iar la Paris îşi ia diploma la „Ecole de Hautes Etudes”. de studii de literatură. 2. numai o expunere de moravuri. Raporturi constante. La el predomină spiritul critic şi înclinarea spre exactitatea migăloasă. este un mijloc de cunoaştere a lumii. Iorga urmează cursul liceal în oraşul natal. ci şi legăturile spirituale care le uneşte întru acelaşi ideal pe care umanitatea îl realizează prin ceea ce are mai bun în ea. bazată pe adevăr. Istoricul cercetează faptele trecute nu pentru a explica pe cele prezente. Ed. N.. nu va înşira războaie şi solemnităţi. 4. polone şi suedeze. spre a da cititorului o icoană concretă şi vie a faptelor din trecut. necesare şi universale. e profesor pentru puţin timp la liceul din Ploieşti. unde. Nu se pot descoperi generalităţi în domeniul faptelor istorice. ci fapte singulare şi particulare. doctor honoris causa al mai multor universităţi străine. trebuie o fire de artist. pleacă în Germania unde stă patru ani. de asemenea. A. Pleacă apoi în străinătate. nu se pot descoperi în domeniul istoriei. Şi cum în domeniul istoriei nu există legi. ci numai una literară. ne apropie de oameni. De la istorie propriu-zisă. este numit profesor suplinitor la Catedra de Istorie veche şi epigrafie de pe lingă 57 . viaţa unui popor e legată de viaţa întregii omeniri. N. 1997 26. ori o explicare a lucrurilor prin interpretarea filologică a cuvintelor. I. Istoricul înţelege că faptele imorale şi condamnabile sunt adesea urmări ale unor împrejurări fatale şi cei care au lucrat astfel nu puteau face altceva. apoi se înscrie la Universitatea din Iaşi. Bucureşti. vital. jud. Tecuci. literare ori artistice. N. Buc. Prezintă însă şi foloase care sunt numai ale ei: punându-ne în faţă şi explicându-ne manifestările multiple şi variate ale vieţii omeneşti. secţia clasică. istoria este o disciplină teoretică care caută să stabilească adevărul asupra faptelor trecute prin care s-a manifestat activitatea omenirii şi în care şi-a găsit expresia sufletul ei. a cercetat documente şi a parcurs trecutul. ci o datorie faţă de sine însuşi pentru istoricul vrednic de acest nume. şi deosebirea dintre istoria universală şi cea naţională. de economie. Iorga. Generalităţi cu privire la studiile istorice. Dar nu urmează că numai acel ce expune frumos are vocaţie istorică. nu va urmări. membru corespondent al Institutului Franţei. căci istoria unui popor nu e independentă de istoria altor popoare. cu elemente din care se compune viaţa istorică. Scrieri. Lecţii de deschidere şi cuvântări. îşi ia licenţa. Şt. reînvie o epocă moartă. 1988 *** Istoria filosofiei româneşti.Un alt istoric preocupat de teoria istoriei a fost Nicolae Iorga. Membru al Academiei Române. De aceea ei au nevoie de compătimire şi iertare. ele se impun însă prin aceea că susţin caracterul autonom al istoriei ca ştiinţă cu obiectul ei specific şi exprimă atitudinea unui istoric. fapte care nu au loc decât o singură dată. Ed. ne face mai sociabili şi mai altruişti.

Conţinutul şi forma istorică au prin urmare o existenţă subiectivă. cu biologicul pe de alta. la romani. politice. nu sunt în fond decît ceea ce au fost totdeauna: conflicte de idei generale. de la devenirea cosmică. toate formele concrete individuale şi sociale: creatori de idei şi alcătuiri sociale. Ideea naţională. devenirea vieţii – reprezintă obiectul ideal al cercetării lui. căci orice fenomen istoric este un „tact al ritmului etern”. Pârvan a ajuns la filosofie. Sensul obiectiv-istoric. înainte de toate plasarea perspectivică a fenomenului în acea ficţiune spaţială pe care o numim timp. Spre deosebire însă de aceştia. culturale. Iar ideea naţională nu este altceva decât o stare de conştiinţă despre o necesitate absolută. Istoricul trebuie să ţină deci seama de rolul acesta. Iar ea e cu totul altceva decât viaţa organică. Sensul istoric ai vieţii devine deci un sens de solidaritate sufletească umană întru veşnicia timpului. Viaţa spirituala e totuna cu cultura. politice devin simple umbre ale marii şi unicei realităţi: viaţa umană totală şi indivizibilă. apercepţie istorică. Naţiunea înseamnă deci constituţia biologică. şi valorile istorice naţionale sunt numai mărginit. politice. istoricul trebuie să proceadă de la entitatea metafizică a devenirii infinite. Pămîntul exercită un rol regulator asupra instinctelor. pornind. Conflictele contemporane. de antropologie. sociologie şi politică în cercetările istorice contemporane au „ştiinţifizat" istoria. Pârvan nu ignoră legăturile pe care devenirea umană le are cu pământul pe de o parte. naţionale. ci sînt legate cu ele şi formează o unitate. Dar socotind amestecul acestor ştiinţe ca dăunător. devenire a vieţii umane intense. Nu este însă suficient să spunem că pornind de la cosmos şi ajungând la isiorie am determinat atitudinea istorică. Naţiunea în acest alt sens este o stare de conştiinţă etnografică culturalizată. ca şi înţelegerea subiectiv-istorică a lumii şi a vieţii este expresia sentimentului general omenesc despre perpetuarea marilor rezonanţe spirituale în memoria ereditară subconştientă ca şi cultivată. sociale.Universitatea din Bucureşti pe care o ocupă ca titular în 1913. materie şi spirit. natura faptelor. Prin urmare. Culturile naţionale nu sunt independente şi nu constituie scopuri ultime şi supreme ale vieţii. În 1927 se îmbolnăveşte şi. realul şi aparentul istoric. exponenţilor şi factorilor istorici. animalitate şi umanitate. poată fi dintr-un alt punct de vedere formă. după Pârvan. moare în acelaşi an. Obiectul cercetării istorice nu poate fi. Sensul istoric este după el o noţiune generică. o stare de conştiinţa raţională. de la cosmos ca să înţelegem istoria. un fenomen politic poate fi integrat de istoric într-o evoluţie în care contemporanilor nu le-ar fi trecut prin minte că ar putea intra. Prin conţinutul istoric al unui fenomen el înţelege energia lui vibratorie ca producătoare a unei deveniri. trebuie sa pornim de la întreg. Ea cuprinde două alte noţiuni: sensul subiectiv-istoric şi sensul obiectiv-istoric. Pârvan dă însă şi o determinare obiectivă noţiunilor de conţinut şi formă istorică. Naţiunea în sensul celălalt. în sfîrşit. oricât ai vrea. în filosofia istoriei. e o abstracţie filosofică. trecuţi prin cultură. Ceea ce caracterizează atitudinea istorică este. rând pe rând. dacă ţinem seama de faptul ca naţiunea e o sinritmie de diferite deveniri paralele general omeneşti: biologice. cu toate străduinţele doctorilor din ţară şi din străinătate. ci ca oameni în sine. Introducerea consideraţiilor de geografie umană. realităţi ideale. subconştientă. Căci devenirea vieţii omeneşti nu se petrece. este criteriul lui de valorificare a fenomenelor vieţii. ritmul spiritual faţă de inerţia materiei. Nu este istorie decît acolo unde este devenire. ci ca părţi integrante ale devenirii totale. după ce este supus unei operaţii chirurgicale. după Pârvan. Altfel avem numai un simplu fapt etnografic. după Pârvan. aspiraţiilor. care se menţin în cadrele logice şi epistemologice. nemuritoare. Faptele istorice nu sunt după el izolate de celelalte fenomene din univers. ca urmare. Pămîntul nu exercită o influenţă exclusivă. iar prin formă istorică el înţelege nota evolutivă caracteristică prin care fenomenul se plasează în linia unei deveniri. sinucideri spirituale : ele înseamnă contrazicerea unităţii ritmice a spiritului superior creator". întotdeauna. de altă naţie. ca să cunoaştem partea. devenirea spirituală nu are legi specifice de dezvoltare deosebite de acelea ale devenirii cosmice. Nu poţi fi. temporalul şi spaţialul istoric. după Pârvan. După Pârvan. Ajuns profesor la o vîrsta foarte tînără. Pârvan are timpul să se consacre problemelor ştiinţifice ce-1 preocupă şi să se impună nu numai în ţară. Astfel. absolute. membru al Academiei Române şi în diferite institute de specialitate româneşti şi străine. Există naţiuni deosebite precum există specii animale deosebite. a generaţiilor succesive. restrânse. joaca un rol important. Ele sunt atribuite faptelor superioare omeneşti nu fiindcă natura lor le-ar cere ci datorită interpretării istoricului. necesitate imuabilă prin sim pla voinţă a individului ori colectivităţii. natură şi cultură în reciproca lor influenţare – reprezintă obiectul brut de cercetare a istoricului. ca profesor. Culturile naţionale ca scop al vieţii sunt astfel imposibilităţi. Căci. e foarte veche. formă şi conţinut istoric. iar viaţa omenească intensă nu poate fi decât prin spirit. ca şi Xenopol şi Iorga. Pârvan reprezintă în filosofia istoriei o atitudine net metafizică. de pildă filosofia. Avem istorie unde avem devenire a vieţii umane. ci pe pămînt. Obiectul de cercetare al istoricului şi criteriul de valorificare se desprind şi se circumscriu astfel clar: mase şi indivizi. cu deosebire că în timpuri diferite corespundea unor sinritmii deosebite. adesea transcendente. dintre vibraţie şi ritm. determinat decât ţinînd seama de întreaga devenire cosmică. Ideea naţională are o putere uriaşă. Culturile naţionale sunt în funcţie de idei generalumane. Viaţa spirituală e privită atât în aspectele ei colective cât şi în aspectele ei individuale. nu perpetuu valabile. şi. ci ritmul devenirii spirituale nu e decât unul şi acelaşi cu eternul ritm cosmic: maxima intensitate a vibraţiilor dând maxima intensitate a vieţii şi maxima influenţare în timp şi spaţiu a mediului în care se produce vibraţia. în abstract. denumite naţionale. dar au falsificat-o. El dobândeşte un enorm prestigiu şi. ce la istorie. economie politică. Dar el poate ajuta sau împiedica creaţia spirituală. mai mult juridic-politică. Ceea ce este precumpănitor în devenire este. naţiunea în sine. a celor puţini. ajungând astfel o simplă ramură a ştiinţelor naturale. Ei nu este izvorul din care să ţîşnească operele spirituale. adică nu numai că au făcut-o să decadă. economice. aspecte paralele şi complementare ale vieţii omeneşti unice". 58 . Omul însă nu e legat numai de pământ. prin urmare. dintre mase şi personalitate. spiritul. culturale. decît din aceea din care biologic descinzi. Ea a existat ca atare. pentru a coborî la devenirea istorică şi a privi fenomenele vieţii omeneşti nu ca fragmente izolate. apoi raporturile dintre material (economic) şi spiritual. Fiindcă în acelaşi mod procedează şi alte discipline. ştie să descopere o întreagă serie de elemente bine dotate şi să le pregătească serios în specialitatea lui. ceea ce poate fi conţinut dintrun punct de vedere. Posibilităţile de vibrare ale devenirii naţionale sunt însă. Avem o devenire istorică numai acolo unde se constată o continuă preocupare de îmbunătăţire a vieţii. sentimentelor generale ale oamenilor. La greci ea era mai mult religios-culturală. Istoria a încetat de a mai exprima o atitudine a sufletului omenesc. El este ales. economice. Marile personalităţi creatoare nu se socot şi nu trăiesc ca exponenţi ai speciei biologice din care fac parte. Pârvan examinează o serie de noţiuni care. de luptă cu natura. Conţinut şi formă istorică sunt. ci şi de construcţia biologică a speciei din care face parte. şi anume noţiunile de: sens istoric. Toate marile creaţii spirituale se nasc în sentimentul adesea chiar exprimat al memoriei istorice. ea poate face şi desface vieţi individuale şi colective fără număr. De aceea. după Pârvan. transcendentă a vieţii colective. anaţionale: religioase. ci şi peste hotare. Ceea ce se numeşte naţiune nu este în realitate decât o devenire organică. sociale.

după Pârvan. al eticii şi al religiei. Pârvan vorbeşte de fapte istorice ca valori eterne. conferenţiar de sociologie la Universitatea din Bucureşti. a audiat cursurile lui Simmel şi Paulsen. unde rămâne patru ani.Apercepţia istorică este surprinderea dintr-o privire în adîncimea timpuui a unor deveniri întregi. în ce priveşte conţinutul lor spiritual. după gânditorul nostru. după ce face şcoala primară în satul natal. Întors în ţară. în acelaşi sens ca şi la ştiinţele naturii. la Berlin. Este. făcându-le să iasă din faza magică şi astrologică şi dândule caracterul raţional şi experimental. cel din urmă spre mişcarea maximă. din care este croită viaţa morală. fundează psihologia şi nu aceasta din urmă pe cea dintîi. Drăghicescu a dus o viaţă închinată cercetării ştiinţifice şi filosofice destul de variate. ca student la drept şi filosofie. ci în faţa unui fapt cosmic. idealul este dinamismul intern. conştiinţa individului este la rîndu-i un factor social determinant. se va transforma într-un fel de teologie ştiinţifică. fiind de acord în aceasta cu Kant. se prezintă ca un raport între libertate şi determinism. de care face uz istoria empirică şi care sunt izvorâte. rămânând de rezolvat acum procesul de unificare a naţiunilor. abordând. când îşi dă demisia. sunt supra-accidentale. supra-locale. menirea să aducă şi progresul ştiinţelor sociale. Complicaţia vine de acolo că ele sunt rezultatul unei deveniri. în 1905. singura posibilă ca ştiinţă este sinteza dintre sociologie şi psihologie sub forma unei psihologii sociale şi a unei morale sociale. D. fizico-chimice şi biologiei. Din punctul său specific de vedere. care e devenirea. care concepe morala ca raţiune practică şi o opune ştiinţei care este raţiune pură. aceleaşi cu legile sociologice. Iar devenirea şi ritmul sunt în funcţie. Tarde şi Bergson. cea de-a doua fază a evoluţiei. cu existenţă absolută. după Pârvan. H. tehnica nefiind aici decît o aplicare practică a ştiinţei. ritmul şi devenirea ondulatorie. făcându-le adică să iasă din faza magică şi mistică în care se află încă. Istoricul trebuie să ţină seama de toate aceste legături multiple pe care le prezintă faptul istoric. Drăghicescu. sunt parte dintr-o altă devenire. spre a le supune valorificării istorice şi a le găsi locul exact în linia devenirilor specifice din care fac parte. mari talente şi genii etc. aşa cum e schiţată la Geneva. Boutroux şi Durkheim. Wagner. cu totul deosebite de spaţiul şi timpul biologic. Iar rezultatul comparaţiei analitice dintre aceste două ştiinţe D. O preocupare specială pentru filosofia socială găsim la Dumitru Drăghicescu (1870-1945). extrem de greu de analizat şi de circumscris. pedagogia. el se gîndeşte în primul rînd la conştiinţa indivizilor geniali. teorie şi tehnică. activitate practică şi în special maxime de conduită etică de natură colectivă. după Pârvan. Ele cuprind deveniri spirituale a căror ritmică va avea o amplitudine şi o intensitate de vibraţii superioare celor accidentale. Drăghicescu a căutat să-1 verifice prin analiza raporturilor dintre mediul social şi personalităţile istorice ilustre. soartă. Drăghicescu a fost raportul dintre individ şi mediul social. raţiune şi practică. el nu se află în faţa unui fapt istoric. căci dacă psihologia este ştiinţa individului şi sociologia a grupului social. care. dintr-o confuzie. dintre geniu. Problema fundamentală de la care a plecat D. îndepărtat de contigenţele particulare. iar unele din vacante petrecîndu-le în Anglia şi Italia. Factorii idealului creator sunt : amintirea. o dedublare care nu există în ştiinţa morală şi socială. având un conţinut compatibil cu spiritul raţional şi critic al vremii noastre. Drăghicescu e de părere că morala este în acelaşi timp ştiinţă şi artă. Libertatea este condiţia determinismului social şi viceversa. Aici a lucrat la Universitate cu Espinas.Individul. sunt ele însele o devenire şi sunt factorii unei sau mai multor deveniri posterioare. Fără să piardă legăturile cu realitatea socială. D. pe care o consideră ca pe un factor determinant al evoluţiei sociale. Apercepţia istorică este chemată să distingă ceea ce este real-istoric de ceea ce este numai aparent-istoric. de văzut dacă universalismul realizat de Societatea Naţiunilor nu va face să progreseze tot atât de mult sociologia. spunea el. atât probleme de filosofia religiei cât şi probleme de filosofia istoriei. el a căutat să vadă pe acela dintre psihologie şi sociologie. Aceasta confirmă în adevăr concluzia rezultată din examinarea raportului dintre psihologie şi sociologie că legile fundamentale psihologice sunt. Pentru a stabili adevăratul raport între individ şi societate. molecular. După Drăghicescu. Michel. intervenţie divină sau absurditate logică. Înţelegîndu-se spaţialul şi temporalul istoric cum trebuie. Materialul şi spiritualul în condiţionarea lor reciprocă creează vibrarea. Căci idealul este instrumentul psihic al evoluţiei individuale şi sociale. diferit de viaţa grupului. Prin urmare. Societăţii Naţiunilor. Produs al vieţii sociale şi oglindire a acestei vieţi. epocă şi împrejurările istorice. Spaţiul şi timpul istoric sunt. În acest timp a călătorit şi în Germania unde. Cînd Drăghicescu vorbeşte de conştiinţa individului. istoria se foloseşte necontenit de două noţiuni ce exprimă două entităţi cosmice: vibrarea şi ritmul. sociologic sau individual. supra-contemporane. care e un fenomen colectiv. adică aproape trei decenii. dorinţele. poate. legile sociologice se regăsesc în dreptul pozitiv şi ele nu mai sunt decît acte de conduită. nimic mai logic decăt concluzia ca raportul dintre psihologie şi sociologie să oglindească raporturile dintre individ şi societate. nu mai poate fi considerat ca ceva heterogen. aspiraţiile. va avea. în esenţă. cel dintîi tinzând continuu spre inerţia perfectă. Drăghicescu abordează interesante probleme de filosofia istoriei. Cum religia creştină a însemnat un enorm progres faţă de mozaism. Cel dintîi este pus în mişcare de cel din urmă şi numai datorită dinamismului intern se produce dinamismul extern. a aspiraţiilor masei şi a mediului social în care trăieşte geniul. adâncit. dar nu deţine această demnitate în învăţămîntul superior decît pînă în 1913. organismului universal de la Geneva. care face ca societăţile sa evolueze. activitatea. Conştiinţa morală este generatoare a conştiinţei individuale. Faptele istorice sunt. După D. cu pregătirea şi competenţa lui de sociolog. fiindcă sunt foarte variate. masă şi mediul social. se înscrie la Universitatea din Bucureşti. iar la „College de France” a audiat pe Ribot. determinat de universalismul social realizat de imperiul roman. este materia pe care o manipulează ştiinţa moralei. Ideal şi evoluţie coincid : evoluţia este dinamismul extern. mecanismul evoluţiei se află în idealul creator. contemporane şi locale ale vieţii brute. Evoluţia omenirii pe linia naţiunilor i se pare lui D. De fapt. Drăghicescu este numit. cu conştiinţa lui. rămâne. iar cursul secundar la Liceul Carol din Craiova. va releva şi va menţine ca real-istorice numai acele fenomene care. Drăghicescu terminată şi consolidată. După Drăghicescu. Acţiunea practica. şi în special religia. absorbind substanţa doctrinară a creştinismului. La baza idealului creator se află imaginaţia creatoare condusă însă de raţiune. care. Examinând raportul dintre geniu. Dacă procesul social care a produs naţiunile a adus cu sine progresul ştiinţelor naturale. se vor evita din expunerile istorice noţiunile de întâmplare. fiind un produs al vieţii grupului. Totuşi. De la plecarea din învăţământ. determinismul face posibilă libertatea. Apercepţia istorică va privi fenomenele dintr-un punct central. Schmoller şi A. 59 . Acesta s-a născut în comuna Zăvoieni din judeţul Vâlcea. ce se pot ridica pînă la universalitatea imperativelor etice kantiene. Acest proces ar reveni. el ajunge la concluzia că geniul este o sinteză a stărilor sufleteşti. căutând să determine şi care este structura particulară a acestor fapte. În ianuarie 1901 pleacă pentru studii la Paris. de material plus spiritual. care creează coeziunea activităţii şi a stărilor psihice. quasi-eterne. pe de altă parte facultatea reflexiv constructivă de a pătrunde intuitiv conţinutul şi forma istorică a infinit de variatelor fenomene de viaţă omenească. pe care îl transformă în fapt istoric prin atitudinea sa creatoare. după Pârvan.

ele însele în dezacord cu spiritul ştiinţific al vremii. a cărei cauză era socotită centrarea omului pe o singură valoare. concepţia activistă indică mitul care încorporează idealul cultural susţinut de ea şi care reface unitatea şi organicitatea culturii moderne: mitul prometeic. Ed. În susţinerea posibilităţii conştiinţei individuale de a cuprinde toate valorile şi de a recâştiga astfel perspectiva completă asupra lumii. Dacă fenomenul crizei culturii este real. că omenirea mai are încă sarcini mari înaintea ei şi că sufletul omenesc srăpâneşte mijloacele de a se apropia de aceste ţeluri. unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai filosofiei culturii este Tudor Vianu (1897-1964). primul curs pe această temă predat în universitatea românească. după care valorile ar fi nişte esenţe de felul ideilor platoniciene. înţeleasă ca o configuraţie rezultată din convergenţa tuturor seriilor de fenomene sufleteşti către un scop. cărora le opune o concepţie proprie. Eminescu. nu se mai pot sprijini pe dogme religioase. actul cultural subiectiv fiind acela prin care introducem un obiect numai mental. din cauza preocupării exclusive pentru valoarea care conduce structura respectivă. Vianu încearcă mai întâi să distingă elementele constitutive ale noţiunii de cultură. dacă nu regresive. Buc. atrăgând după ea criza universală. Vol. a unei „teme centrale” în cultura modernă. Apoi. negrupată în jurul unei valori centrale şi nesusţinută de un factor de unificare. BIBLIOGRAFIE 1. Estetica şi filosofia culturii 27. instituţiile sociale şi economice învechite. ci în sensul că nu sunt create de conştiinţă. Ontologia umană. dispersată în urmărirea diferitelor valori – haotică şi fără o semnificaţie majoră. 2. iar natura este cel mult un factor de limitare. începând din 1929. Humanitas. dacă în concepţia istoristă cultura apare ca un produs al mediului cosmic. şi Encicl. Aici. ediţia a II-a... Vianu acceptă aşadar necesitatea unui mit central. Valorile pot 60 .. Ed. a însemnat un moment important în viaţa intelectuală a epocii. asemenea plantei. 4. în concepţia activistă actul creator de cultură este expresia suverană a libertăţii umane. nu efectiv. În ea sunt puse mai toate problemele şi enunţate sau schiţate aproape toate ideile care definesc concepţia lui despre cultură. Societatea însăşi. Buc. dacă criza religioasă. Faţă de conştiinţă valorile sunt autonome nu în accepţia radicală dată termenului de autonomismul propriu-zis. valoarea . Vianu reia discuţiile despre criza culturii moderne. Ed. al doilea – de receptare sau de valorizare). spre a cărei realizare tind toate actele respectivei conştiinţe individuale. soluţia lui e oferită pe de o parte de posibilitatea conştiinţei individuale de a cuprinde toate valorile. Buc. iar cultura. prin exterminarea reciprocă a popoarelor. ci numai cuprinse de ea. Cursul lui de Filosofia culturii.. în interiorul căreia se pot produce atât conflicte între valori. pe de altă parte. care propune culturii idealul unic al perfecţionării raţiunii. care sunt contrazise de tehnica maşinismului modern. nu va fi ea cât mai degrabă curmată prin sincronizarea religiei cu ştiinţa. Între acestea. înţelesul profund al crizei catastrofale prin care trece azi omenirea este că dezastrul războaielor mondiale îşi are originea în decalajul constatat între progresele ştiinţei şi tehnicii de o parte şi imperfecţiunea moravurilor rămase staţionare. Ed. 1987 Bagdasar Nicolae. Moravurile. şi declară: „mitul culturii noastre este mitul lui Prometeu”. Vianu critică concepţiile raţionalistă şi istoristă. 1985 *** Dicţionarul operelor filozofice româneşti. Faţă de concepţia raţionalistă. convingerea că temele culturale ale omenirii nu sunt istovite. Vianu situează valorile într-o zonă ideală intermediară între conştiinţă şi lucruri. Filosofia culturii avea să rămână lucrarea fundamentală a lui Tudor Vianu în acest domeniu. Tudor Vianu În ţara noastră. economică şi politică. afirmată de Nietzsche. iar pe de alta — de existenţa. de unde un anumit fatalism (cultura nu-şi poate propune nici un fel de scop). Dumitru Drăghicescu. Buc. Academiei. dar şi comunicare între valori şi armonizare a lor în jurul valorii ce guvernează structura. curmând astfel aventura omului pe pământ. autonomă şi totodată existând numai împreună cu aceste două realităţi. 1997 VIII. actul cultural obiectiv şi actul cultural subiectiv. locul central îl ocupă valoarea: ea dirijează voinţa culturală.. socială. ceea ce răspunde direct problemei crizei. Şt. Omenirea şi civilizaţia sunt menite să dispară. dar care nu exclude sensibilitatea acestei conştiinţe şi pentru alte valori. concepţia activistă propune activităţii omeneşti creatoare de cultură tot atâtea scopuri câte poate să-şi asume o activitate omenească'. totuşi. 3. Vianu se sprijină pe teoria structurii sufleteşti (a lui Dilthey şi Spranger). Preocupat numai de o anumită valoare omul a ajuns deci o fiinţă incompletă. tinde să se dezorganizeze: pe ruina solidarităţii de interese şi aspiraţii proliferează individualismul. care este o valoare. Întruparea efectivă a valorii într-un obiect (care devine astfel bun cultural) constituie actul cultural obiectiv. definită ca activistă. decalaj care el însuşi are între altele drept cauză lipsa de armonie între doctrina creştină tradiţională şi progresele spiritului ştiinţific modern. mutilată spiritual. Scrieri.De altfel. Acestea ar fi: voinţa culturală. pe de altă parte. Structura sufletească este deci o structură complexă. bunul cultural . I. în sfera unei valori (primul act este de creaţie. 1988 *** Istoria filosofiei româneşti.

teoretică. adică a numărului de opere care-1 umplu. al existenţei lor obiective dincolo de originalitatea creaţiilor şi de subiectivitatea conştiinţelor individuale receptoare. alcătuit de clasele de valori (adevărul. înconjurat de nenumărate opere perene ale culturii universale. De atunci idealul clasic a împlinit o funcţiune aproape permanentă în cultura Europei. Există o adversitate continuă între natură şi operele omului. Vocaţia esenţială a omului este creaţia. de valori întrupate. Primitivul sau membrul unei civilizaţii înapoiate. ea ajunge din nou. pot fi observate deopotrivă pe toată întinderea activităţii sale şi exprimă un „dualism” al structurii lui intelectuale. un ideal al stabilităţii. în afară de Goethe. este homo faber. fie încorporate în lucruri. nu aflăm nici o epocă în care omul să nu fi găsit utilitatea. Idealul activist. ajuns la un grad care justifică strigătul de alarmă. punerea ei. acela al omului clasic. puterea politică. drept urmare. frumosul. eventuale sensuri mai profunde ale actului creator. O modificare s-a produs totuşi în timp. eterogenă. aşadar. ne înconjurăm cu un mediu axiologic condiţional. lucrurile indiferente axiologic sunt superficiale. fie. alcătuieşte spaţiul social. umanismul. ele sunt concomitente. binele şi sacrul ca nişte valori permanente ale conştiinţei lui. la slăbirea acestui ideal uman. îndrumată. o face a sa. în primul rând. fără ecou. Sensul culturii este. în Renaştere. Pentru Vianu. Nu lumea în sine este profundă. dar abia datorită acestui proces ea capătă adâncime. ca reflex al unei transcendenţe. ansamblul operelor. într-o inversare a 61 . faţă în faţă cu lumea. În gîndirea lui Vianu. care n-are o conştiinţă religioasă (în sens larg). Nu este vorba. Filosofia culturii presupune prin urmare o idee despre natură şi una despre om. explicit sau implicit. instalat într-un „mediu axiologic” larg şi dens. ca valori pure. Prin lucrarea tuturor creatorilor. adică aceea în care operele sunt puţin numeroase. spaţiul social sau „tehno-sfera”. Astfel. limitată de opere. de fapt. o soluţie pentru criza generală a culturii. prezenţa valorii conferă adâncime. fără profunzime. simţind lămurit cum ea este modificată. ci poziţia sa generală faţă de cultură şi faţă de lume. o sferă de provenienţă pur umană pe planeta noastră – iar sensul concepţiei activiste propuse de Vianu este tocmai extinderea acestui spaţiu şi creşterea continuă a densităţii lui. Valorile sunt transcendente şi în raport cu omul. al elanului creator care-şi supune „natura” dinafară şi dinăuntrul omului. Aceste două mişcări nu caracterizează două faze din evoluţia lui Vianu. sistematizată. noţiunea de transcendenţă nu are vreun rol semnificativ. raţionalismul (înţeles fie ca raţionalitate intrinsecă a lumii.exista fie fără nici o conexiune cu un suport concret. „Opera” este noţiunea centrală a concepţiei despre cultură a lui Vianu. care implică stabilitatea conştiinţei umane şi a fundamentelor culturii. morală. mai ales de la începutul secolului al XlX-lea încoace. care restrânge cu mult libertatea noastră de a valorifica personal şi chiar pe aceea de a găsi valori noi. Spiritual. „opera” este conceptul fundamental deopotrivă al filozofiei culturii şi al esteticii lui Tudor Vianu — şi. Astfel. după Vianu. Viaţa omului civilizat se mişcă în spaţiul social. mărturisit sau nu. al menţinerii cuceririlor culturii mai mult decît al expansiunii ei. Dacă valoarea este puntea de legătură între om şi natură. estetică. a crea – şi a recepta creaţia de cultură – înseamnă a introduce în sfera valorii natura exterioară omului şi natura umană însăşi. adică de un mod de a fi al lucrurilor pe care îl exprimăm printr-un simbol spaţial – precizează Vianu. Prin activitatea creatoare a omului s-a format mediul axiologic. Tezele unei filozofii a operei este un tratat de filosofia culturii şi de estetică totodată. de adâncime ca dimensiune spaţială. Este clasic omul care trăieşte în îndoita conştiinţă a dependenţei sale faţă de totalitatea forţelor naturale ale lumii şi a individualităţii sale puternice şi mândre. Interferenţa acestor două discipline apare permanent la Vianu. clasicismul. Idealul clasic este. într-un cuvînt. binele etc. Tudor Vianu trăieşte permanent în interiorul universului culturii. totodată. vitalitatea. ci lumea alcătuită din bunuri şi valori. Aceasta e transcendentă în raport cu obiectele. ca şi o stabilitate. la postul de conducere spirituală a umanităţii. Refacerea idealului clasic este necesară. al scrisului său în întregime. supunerea naturii de către om. Cultura este creaţie de valori. împotriva naturii sălbatice şi ameninţătoare.). Trăsăturile definitorii ale acestui concept antropologic al „omului clasic” sînt conştiinţa individualităţii şi conştiinţa participării la spiritul universal. după cum activismul. Omul clasic trăieşte în echilibru cu natura şi cu sine însuşi. prin opere ştiinţifice şi prin instituţii. dar ea s-a dovedit valabilă şi dincolo de acea epocă. Această adâncime inepuizabilă este resimţită. Alte studii afirmă. legalitatea. care este miezul filosofiei culturii a lui Vianu. juridică. ca expresii concrete. constituit de totalitatea operelor de cultură sau de civilizaţie. Teoria valorilor este baza filosofiei culturii la Vianu. pe care Vianu o susţine făcând să coincidă apariţia valorilor cu apariţia omului însuşi şi a culturii. Existenţa mediului axiologic conferă valorilor un statut de obiectivitate şi de relativă autonomie faţă de conştiinţă şi faţă de lucruri. numeroase fenomene şi tendinţe au contribuit. o regiune nouă. a tuturor aspectelor şi fragmentelor care o compun. dar formele în care s-au realizat aceste valori s-au înmulţit şi diferenţiat mereu. construirea de opere. inepuizabile în varietatea lor. un alt concept. desigur. în vreme ce bunurile sunt adânci. Natura prelucrată de cultură nu numai că nu e mai puţin profundă decât aceea brută. valorile fiind tiparele ideale permanente în care se realizează actele creatoare. Unghiul cel mai potrivit pentru înţelegerea concepţiei despre valoare a lui Vianu îl oferă noţiunea de „mediu axiologic”. religioasă) alcătuiesc un sistem închis în ce priveşte structura lui şi deschis dacă ne referim la conţinuturile care umplu această structură nici o clasă de valori nu s-a adăugat în decursul istoriei omului şi e deci de presupus că nu se va adăuga nici în viitor. între alţii. O lume alcătuită exclusiv din lucruri ar fi o lume fără perspective. al expansiunii nelimitate a spiritului uman. constând într-o mutare a accentului de pe „cultură” pe „artă" şi. Concepţia clasică despre om este un produs al culturii antice. natura este datul cosmic inform sau rudimentar organizat pe care omul creator îl transformă în sensul exigenţelor sale sau căruia îi opune o nouă realitate. cu atât mai mult cu cât temeliile înseşi ale culturii sunt puse în discuţie. Ideea dominantă în filosofia valorii propusă de Tudor Vianu este aşadar a stabilităţii cadrului axiologic general. străin de tentaţia de a-i depăşi marginile coborând la origini sau de a-1 pune temporar în paranteză pentru a căuta. avem aici mai degrabă o mişcare de retragere în interiorul culturii şi de consolidare a fundamentelor ei. adevărul. În locul mişcării ofensive pe care o susţinea „activismul”. frumosul. Paralel însă. prin codificări şi prin ritualuri. Modelul uman al concepţiei activiste. adică din lucrurile adînci şi din adâncimea lucrurilor. Aceste valori (economică. prin tehnică şi prin artă. complementar. sub semnul valorii. Oricât de adânc am coborî în istoria culturii omeneşti. Valoarea este aşadar o categorie prin subsumare la care lucrurile dobândesc valoare şi devin bunuri. eclipsată o vreme de concepţia creştină. mijlocul prin care omul îşi asumă lumea. pentru ilustrarea şi susţinerea căruia erau invocaţi. nu al elanului. ci de o adâncime ontologică. ca posibilitate de cuprindere şi de ordonare a acesteia de către raţiunea umană) sunt stîlpii ei de susţinere. pentru ieşirea din criza morală pe care o străbatem şi poate constitui. Byron şi Shelley. Este una dintre ideile care definesc nu doar concepţia lui Vianu într-o anumită problemă filozofică (a valorii). politică. Sau poate ar fi mai potrivit să spunem că planul transcendent este ocupat în viziunea lui de către valoare. În forma lui concretă. el cunoaşte sentimentul liniştitor al stabilităţii valorilor. suportă sugestia redusă a creaţiei de cultură. vitală. deşi acestea nu se pot produce decât conformând materialele puse la îndemână de natură şi folosind mijloacele date împreună cu legile ei. mai ales. el este „spaţiul social”. este în esenţă un ideal faustic şi romantic.

Numai că Eliade ştie să facă diferenţe în cadrul acestei trăsături general umane. a cărui viaţă se desfăşura într-o atmosferă îmbibată de de sacru. îl împart în perioade faste şi nefaste. 66 Ibidem. Eminescu. în funcţie de ritmurile naturii. la care lumea revine în mod ciclic pentru a-şi regăsi temeiul. Studii de filosofia culturii. incapabil să se susţină prin el însuşi şi care. „Cu alte cuvinte. Cluj. dându-i şansa s-o ia de la capăt iar timpului să-şi reia curgerea. La rândul său. «destine» contradictorii. directe. Ed. în cadrul lui nu se poate întâmpla nimic cu adevărat important.. momentul privilegiat în care nimic nu putea să o degradeze fiindcă ea era încă în comuniune directă cu zeul. obişnuit. este legat de însăşi existenţa umană. 1982 Bagdasar Nicolae. 1992.perspectivei: de la abordarea fenomenului artistic din unghiul filozofiei culturii (ca de la întreg spre parte). atotputernicul. Datorită acestei prezenţe divine care îl încărca pe el şi. într-un plan secund. timp înţeles în mod obişnuit ca durată. care şi-a slăbit enorm legăturile afective. De aceea el nu putea fi gândit decât ca indestructibil şi prin aceasta. şi omul religios al societăţilor primitive – în ceea ce priveşte trăirea discontinuă a timpului. deci reversibil. prin simpla sa curgere. din nevoia salvării lumii. care nu se poate reface prin mijloace proprii. 2. bineînţeles. timpul răgazului şi al spectacolelor. puternice sau slabe. creat. descoperindu-ne faptul că există deosebiri radicale între omul modern. Mai întâi există. 1988 *** Dicţionarul operelor filozofice româneşti. Eminescu. pentru el timpul nu prezintă denivelări radicale în interiorul propriei esenţe ci are o singură natură. care-şi dezvăluie astfel propria eternitate. şi el trăieşte conform unor ritmuri temporale diferite şi cunoaşte timpuri de intensitate variabilă. omul nereligios ştie că este vorba mereu de o experienţă umană în care nu se poate insera nici o prezenţă divină. coextensiv creaţiei degradabile şi factor activ al degradării ei. El ia din estetică (din propria sa estetică) noţiunea sau mai exact categoria de operă. care. p. se restabileşte continuitatea timpului originar. nu face decât să degradeze lumea şi pe sine. Tudor Vianu. creşterea. 3. Eliade porneşte şi el de la eterogenitatea timpului. În pofida multiplicităţii ritmurilor temporale pe care le simte şi a intensităţii lor diferite. creatorul. până la un punct. trebuie abolit periodic timpul simplu şi reactivat timpul sacru. Bucureşti. timpul primordial era considerat sacru. acesta este în orice moment susceptibil să se transfigureze. institutive de realitate. care este în pericol să dispară pe măsură ce-şi derulează existenţa. timpul profan. timpul sacru este perfect recuperabil. 1997 Ianoşi. 1992.” 5 Totuşi. timpul îşi descoperă o nouă dimensiune pe care am putea-o numi hierofanică şi graţie căreia durata în sine dobândeşte nu numai o cadenţă specială dar şi «vocaţii» diverse. Humanitas. Ion. Ed. Buc. Prin urmare. Acest lucru se realizează prin intermediul ritualurilor din cadrul marilor sărbători religioase.”6 Spre deosebire de omul modern. atunci când ascultă muzica preferată sau. indestructibilul. de modul de organizare a vieţii obişnuite sau religioase. p. Buc. Practic. Humanitas. Timpul mitic este timpul din momentul creaţiei lumii.. de ştiinţă şi filosofie şi. care este moartea. Scrieri. Buc. făcând-o astfel aplicabilă tuturor creaţiilor de cultură şi o propune drept criteriu fundamental pentru delimitarea progresivă a naturii de tehnică. 5. are deci un început şi un sfârşit. datorită deosebitei sale familiarităţi cu ambele domenii ale spiritului uman. deopotrivă. de abordare a problematicii. evidenţiind. 1996 George Gană. aşteaptă ori întâlneşte persoana iubită. evident. într-un moment imediat ulterior. Humanitas. Biblioteca Apostrof. Lipsit de o autentică dimensiune de fiinţă. pură. şi omul nereligios contemporan „cunoaşte o oarecare discontinuitate şi eterogenitate a Timpului. 1982 28. Bucureşti. cu temeiurile propriei existenţe şi nu mai simte decât rareori misterioasa comuniune cu întregul lumii. Căci pentru omul din zorii civilizţiei adevărata istorie nu o reprezintă derularea întâmplărilor laice din cadrul colectivităţii ci faptele exemplare.. aşa cum estetica sa este o estetică a operei de artă. timpul activităţilor zilnice. apare timpul profan. un alt ritm temporal decât acela în care munceşte sau se plictiseşte. în armonie cu structura fiinţei sale şi de aceea „constituie cea mai profundă dimensiune existenţială. deschizându-se către un cu totul alt timp. instituie o radicală dihotomie în ceea ce priveşte perceperea timpului. pentru marcarea continuităţii şi discontinuităţii acestor domenii unele faţă de altele. Studiu Introductiv la Tudor Vianu. BIBLIOGRAFIE 1.”7 Datorită dimensiunii hierofanice pe care primitivul i-o conferă timpului laic. care este o caracteristică a omului de oriunde şi de oricând. Există şi pentru el. Desigur. Acesta se instituie în detrimentul timpului sacru şi lumea stă sub auspiciile sale dar insuficienţa lui ontică nu-l poate înstăpâni definitiv asupra realităţii create. de artă. timpul acesta desacralizat este perceput în varii forme de către societăţile primitive. fiecare din ele fiind răspunzător de o anumită dimensiune existenţială a lumii şi a omului. nereligios. singurul capabil să aducă lumea în starea iniţială. perfectă. cu toate atributele divinităţii. el simte. Astfel. de la diversitatea trăirilor lui. din punctul de vedere al omului primitiv este un timp inferior. în care omul îşi organizează viaţa. astfel încât el este lipsit de istoricitate. Ed. deşi reprezintă mediul familiar al existenţei. care nu este altceva decât un timp mitic primordial devenit prezent prin intermediul ritualurilor religioase sau prin repetarea gesturilor arhetipale recunoscute. Tratat de istorie a religiilor. un timp circular. Iar în momentul în care durata profană se suspendă. Vianu a ajuns la considerarea întregii culturi din punctul suprem reprezentat de artă şi prin raportare la acesta. desfăşurându-şi mecanismele obişnuite de funcţionare. pentru care sărbătoarea Anului Nou este profund reprezentativă. stingerea existenţei. gesturile originare. când divinul se retrage din lume iar aceasta începe să dăinuie prin forţe proprii. Pentru a-şi expune punctul de vedere. p. dintre mit şi filosofie. exprimând plenum-ul de fiinţă. pentru care miturile exprimau realităţi mai autentice decât simplul cotidian. 356 62 . Sacrul şi profanul. ca succesiune de clipe. timpul sacru. care îl întrerupe numai în 5 6 Mircea Eliade. Mircea Eliade (1907-1986) Ca filosof al culturii. s-o revigoreze. a putut să o şi ilstreze apelând la cazuri concrete revelatoare. Ed. în afara timpului monoton al muncii. traducere de Mariana Noica. concentrate sau diluate. să şteargă efectele distructive ale temporalităţii obişnuite. «Enigma» timpului este tocmai unul dintre acestea. etern. omul primitiv. când aceasta era proaspătă. îmbătrânirea şi moartea.. ceea ce ar atrage după sine şi dispariţia duratei propriu-zise. 4. paradigmatice. Buc. în fine. lumea. 66-67 7 Mircea Eliade. Separat de el. «timpul festiv». Filosofia culturii propusă de Tudor Vianu este înainte de toate o filosofie a operei de cultură. o reformulează fără a o modifica esenţial. Studii de filosofia culturii. acesta lucrează simultan cu două concepte opuse ale timpului. traducere din limba franceză de Rodica Chira. O istorie a filosofiei româneşti. Acesta este un timp fără semnificaţie specială şi. în plus. îndrăgostit. Mircea Eliade a sesizat cu acuitate profunda consonanţă tematică şi. inferioritatea ontică a duratei profane. care atrage după sine devenirea lucrurilor. Eminescu.

repetându-se la nesfârşit. de exemplu.354 Platon. căci. cunoaşterea fiinţei nu-ţi conferă mai multă realitate ci. care. p. mişcându-se în cerc după diverse raporturi numerice astfel încât să rezulte familiarele succesiuni ale nopţii şi zilei. care a dominat gândirea omului primitiv şi al cărui ecou se regăseşte multă vreme după ce mitul în genere încetase a mai fi o dimensiune a existenţei cotidiene. în Platon. p. un imens „cerc care se învârteşte în juru-i. iluzorii. ieşirea din timpul care nu e decât simplă iluzie cosmică. care le îndepărtează de origini. ele pierd legătura cu sacrul. întâlnirea cu ceea ce ne mântuieşte. sunt reduse la ele însele şi nu mai pot să se justifice. nemaiavând nici o dimensiune spirituală. numai că unul curge. lipsite de eficienţă. Omul mitic este permanent „însetat de real”. Încercarea labirintului. care vor face aceleaşi gesturi: aceiaşi Anytos şi Meletos. momentul Platon reprezintă pentru Eliade deja o degradare a semnificaţiilor primitive a revenirii periodice la timpul primordial.” 10 Revelatoare pentru această situaţie este mai ales doctrina indiană a ciclurilor universului. ideea că lumea se supune unei necesităţi implacabile. simbol al perfecţiunii. 102 12 Mircea Eliade. prin lucrurile ei. Sacrul şi profanul. private de indispensabila deschidere simbolică. 9 la aceste incendii se mai adaugă. Ceea ce le scapă filosofilor mult prea intelectualizaţi este tocmai simbioza profundă dintre timpul-eternitate şi Fiinţă. Atunci ea va fi din nou proaspătă şi puternică. 8 9 Heraclit. 89 63 . fiul lui Helios. menţinând în aceleaşi condiţii suferinţa şi disperarea omului. în măsura în care se preocupă încă de Principiul lucrurilor. copărtaşul Fiinţei ci de timpul veşnicei deveniri. deci profund reale. în calitate de fundament al timpului devenirii. toate lucrurile sunt gândite ca provenind din el şi întorcându-se. aceeaşi pentru toţi (…) a fost dintotdeauna. 1990. procedând la inserţii periodice în interiorul acestuia. p. însă după fiecare catastrofă universul se va recrea în mod identic. raporturile cu ea nu pot fi mult mai strânse decât cele ale tuturor lucrurilor. care a incendiat tot ce era pe pământ. atitudinea omului mitic faţă de Fiinţă este prin excelenţă practică şi activă. Totuşi. fiind în pericol să-şi piardă fiinţa. care-l vor acuza pe Socrate. Practic. anotimpurilor şi anilor. veşnica existenţă. ale lunilor.8 stingerea însemnând generarea lucrurilor iar aprinderea mistuirea lor – dar filosofii au imaginat deopotrivă o naştere şi o revenire a lumii ca întreg la momentul perfect al originii. pierdere treptată a forţei de a fi şi că doar în momentul creaţiei un lucru se află în deplinătatea puterilor sale. Nimic din ceea ce ţine de sfera profanului nu participă la Fiinţă. Sacrul şi profanul. Aceasta se datorează experienţei cu devenirea. Ed. cele două timpuri sunt paralele. La rândul său. unul din personajele dialogului Timaios interpretează mitul lui Phaeton. de fiecare dată. de exemplu. Un exemplu sugestiv în acest sens îl reprezintă Platon. astfel lumea arată că nu se poate susţine în fiinţă decât revenind permanent. deci fericire. care piere o dată cu lumea pentru a renaşte mereu împreună cu ea. în Filosofia greacă până la Platon. foc sau de apeyron (nedeterminatul) în calitate de Principiu. iar destinul îi dictează să piară periodic prin foc sau prin apă. traducere de Doina Cornea. care se repetă. pentru primitiv. nemaifiind o modalitate de comunicare cu originile mântuitoare. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. fr 30. ei nici nu se ocupă de Marele Timp. Timaios. oarecum pasivă faţă de aceasta. iar aceasta este o prezenţă statornică. în plus. era Timpul sacru. Cluj-Napoca. precum şi a raporturilor dintre timp şi eternitate. Bucureşti. făcând distincţie clară între timp şi eternitate. De aceea. p. fără sens. care s-a preocupat şi el de problema timpului. aceste poziţii reprezintă o transpunere pe plan filosofic a mitului eternei întoarceri. după apariţia timpului «slab». Ca urmare. Dacia. Dar şi în cadrul spiritualităţii greceşti „filosofii epocii târzii au împins concepţia Timpului circular până la limitele ei extreme” 11. el va putea realiza participarea la Fiinţă şi prin repetarea ritualică a unor gesturi arhetipale. la origini. încărcate de sens. friindcă „sacrul este întotdeauna revelaţia realului. prin faptul «adevărat» că „la intervale mari de timp are loc o deviaţie a corpurilor cereşti ce se mişcă în jurul Pământului iar toate de pe Pământ pier într-un mare incendiu”. omul se va salva odată cu lumea dar. În schimb. perfect şi aproape invulnerabil. partea a 2-a. ba se poate chiar spune că întreaga sa activitate semnificativă nu vizează altceva decât Fiinţa. pentru el lumea nu poate niciodată pierde legătura cu propriul ei fundament iar în ceea ce-l priveşte. p. dând sens existenţei noastre”. în societăţile cu elite intelectuale evoluate. în ciuda faptului că privesc timpul ca repetabil la infinit. 136 10 Eliade. Heraclit însuşi vorbeşte de incendiul universal în care toate se vor mistui. Şi cu toate că în momentul privilegiat al creaţiei toate gesturile umane sunt exemplare. Asemenea filosofului şi el ţinteşte Fiinţa. Mai mult. invariabil. Vol. omul depăşeşte derizoriul vieţii cotidiene şi accede la autentica realitate de vreme ce numai „sacrul este realul prin excelenţă. conştient că trebuie să facă eforturi pentru a-l cuceri. actele realizate dintr-o iniţiativă strict umană. fiecare apărând şi pierind în apeyronul nemuritor. care nu poate fi decât Fiinţa. în ciuda înţelegerii exacte a diferenţei de natură. Timpul temeiului lumii. în vreme ce Empedocle a gândit cosmosul ca pe un ciclu care începe şi se încheie cu sfera originară. cel mult. degradare. acelaşi Socrate care va bea cucuta. Periodica revenire a lumii la punctul zero al începutului şi suspendarea curgerii timpului în favoarea momentului eternităţii indestructibile este abordată şi de către filosofii presocratici în diferite feluri. Încă despre Anaximandros s-a spus că ar fi crezut că există nenumărate lumi succesive. pentru că-şi va redobândi plenitudinea fiinţei. la soroace precise. nu are un model exemplar. 138 13 Eliade. 12 Prin atingerea sacrului. revelaţiei naşterii şi a morţii. halucinant. „această lume. aer. este şi va fi un foc veşnic viu. a cărei singură scăpare este refuzul hotărât al existenţei. Opere. vom avea iarăşi de-a face cu aceiaşi oameni. care îl vor proiecta în acelaşi moment sacru al originii dătătoare de sens. un fel de re-creare a ei. în vreme ce celălalt este imobil. indispensabile menţinerii lui la existenţă. 101 11 Ibidem. deoarece profanul n-a fost întemeiat ontologic de mit. aceasta este treptat desacralizată şi. VII.aparenţă. căreia îi este o simplă copie mobilă. potopuri sau molime grozave venite din partea zeilor – toate având drept scop purificarea lumii. deci în măsura în care fac ontologie meditând asupra Începutului care este şi Sfârşit totodată. I. traducere de A. la nesfârşit. neîntemeiate de nici un zeu sau erou şi prin urmare nesemnificative. Vol. Editura Ştiinţifică. care este un loc comun al gândirii mitice. În schimb. nejustificate de nici o raţiune superioară. astfel încât vom întâni la stoici.” 13 Căci profanul reprezintă subiectivul. 1993. până în cele mai mici amănunte. datorită curgerii clipelor. «va fi» ci doar rostirea: «este». în el pentru «a da seamă» de propria existenţă şi «a face dreptate» permiţând şi altora să apară. nesupusă schimbării şi de aceea nu i se potrivesc sintagmele «a fost» . Fie că vorbesc despre apă. traducere de Cătălin Partenie. Eadevărat că. astfel încât. Din punctul de vedere al lui Eliade. transformă timpul ciclic în ceva înspăimântător. ei continuă să vizeze în mod implicit Timpul dinainte de orice timp. singura modalitate de a contracara efectele distrugătoare ale trecerii timpului asupra lumii perisabile nu poate fi decât reactivarea periodică a acestui moment de graţie prin recitarea mitului creaţiei sau prin imitarea simbolică a scenariului genezei. atunci. acelaşi Platon şi toţi ceilalţi. eternitatea este natura entităţii inteligibile perfecte. p. împlinire a propriei condiţii umane. Procesul de creaţie este imaginat de cele mai multe ori ca simultan cu cel de distrugere a lumii şi de aceea pentru Heraclit. Piatkowski şi Ion Banu. Diferenţa provine din faptul că filosoful vizează Fiinţa dintr-o perspectivă teoretică. mereu egal cu sine şi. după modelul căreia Demiurgul a creat universul. care l-au convins că orice trecere înseamnă uzură.

233 20 Eliade. Scos periodic din starea sa pasivă obişnuită şi devenind activ în raport cu lumea la sărbătorile religioase sau de fiecare dată când omul îşi realizează actele cotidiene cu gândul la cele întemeietoare. timpul sacru al primitivului este aproximativ identic Fiinţei parmenidiene. care „nu-i chip să nu fie” 17. nici nu va fi. 21 Tot astfel. Suma revelaţiilor primordiale este constituită de mituri. Fiinţa. fr. Atunci când intervine devenirea. Pentru asta el a dezvoltat o logică strictă a noncontradictoriului. periodic. 87-88 16 Parmenide. felul în care concepe Fiinţa este exemplar pentru viziunea mitică a aceleiaşi Fiinţe. ci şi o aderare totală la Fiinţă. adică supranaturalul.. strict raţională dar cu o deplină supremaţie ontică. vrând să rămână până la capăt consecvent acestui principiu.” 22 Spre deosebire de lume. deplina coerenţă cu sine însăşi a Fiinţei absolute şi totodată ferma separare de tot ce înseamnă mai puţin decât ea însăşi: existenţa relativă a lumii fizice. ţâşnind instantaneu împreună cu lumea ca rod al gestei divine. care exprimă idealul de existenţă şi ţelul mult râvnit al tuturor eforturilor ritualice ale primitivului. traducere de D. spre deosebire de responsabilităţile de ordin moral. timpul care trece. De aceea actele care urmăresc reactualizarea timpului mitic al genezei dezvăluie obsesia ontologică a omului arhaic. într-adevăr. Într-adevăr. a unui tip oarecare de fiinţă ci de una în conceptul ei tare. fr. „căci a fi este <posibil> dar neantul nu e <posibil>”19. de existenţă autentică şi pură. fiind timpul creaţiei exemplare a zeilor. Tratat de istorie a religiilor. care-i jalonează întreaga existenţă. fiind şansa lumii de a-şi recâştiga periodic puritatea pierdută şi de a atinge iarăşi condiţia de Fiinţă. încărcat de întreaga forţă regeneratoare a Fiinţei. supraumanul. singurele cunoscute de civilizaţiile moderne. întreagă. macină şi uzurpă. arhetip sau model întemeietor al oricăror alte timpuri. aşa după cum înainte de apariţia oricărei specii de plante sau animale timpul propriu al speciei era inexistent. nu numai o viziune optimistă asupra existenţei. el nu poate fi niciodată mai puţin decât este căci reprezintă Timpul plenar. a Fiinţei ca Absolut. Parmenide ajunge în situaţia să nu mai poată justifica lumea – ceea ce îl îndepărtează nu doar de omul arhaic ci şi de filosoful obişnuit. din perspectiva adevărului. pentru că e toată la fel: niciunde nu se află un mai mult ori un mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea. 86-87 Ibidem. De aceea este el calificat de către Eliade drept „ontologic prin excelenţă” . în vreme ce Timpul mitic primordial are un început. de a-şi crea propria lume. „nenăscută fiind. a dori să te reintegrezi în Timpul originii înseamnă a dori să regăseşti prezenţa zeilor şi Lumea puternică şi pură. că participarea la Fiinţă îi este garantată de revelaţia primordială. 356 21 Sacrul şi profanul. singura care poate primi în mod îndreptăţit statutul de real. rămânând exact ca la început. 6B). exprimată extrem de sugestiv prin intermediul modului de concepere a timpului special în care ea îşi manifestă prezenţa. în care zei şi oameni. De aceea este „mereu egal cu sine însuşi. aşa cum era ea în illo tempore. ea nici măcar „nu este”.” 23 14 15 Ibidem. se găseşte în aceeaşi măsură înăuntrul marginilor ei.”15 Ataşamentul esenţial faţă de Fiinţă înrudeşte în mod profund pe primitiv cu filosoful Principiului iar căile lor de accedere la aceasta sunt deopotrivă ontologice – chiar dacă una este strict teoretică iar cealaltă vizează o plasare efectivă în Absolut. Căci timpul originar este timpul Fiinţei. 236 64 . 65 22 Parmenide. Marele Timp este în realitate mereu prezent. supraistoricul. fr. 232 18 Ibid. p. 231 17 Ibidem. (…) Nici divizibilă nu-i. că omul primitiv „îşi asumă. 2B). în calitate de mijloc de „captare” a Fiinţei pentru că este „receptacol” şi „loc natural” de etalare a ei. Astfel că înainte de naşterea lumii Timpul însuşi nu exista. să-i întrerupă cumva continuitatea. Este însă vorba despre (…) o responsabilitate pe plan cosmic. viaţa.” 14 Revenirea constantă a omului la timpul imobil nu poate fi un scop în sine ci doar mijlocul specific pentru a recuceri demnitatea ontică supremă pentru el însuşi şi pentru lume. nici nu se sfârşeşte”. Pe plan existenţial. într-o perfectă armonie dominată de polul tare al relaţiei simbiotice. care.În concluzie. definitorie pentru tipul său propriu de existenţă. Timpul în-sine. 1B). Faptul că ea nu poate fi concepută fără un început exprimă o dată în plus solidaritatea dintre fiinţă şi timp în gândirea omului arhaic. sunt răspunzătoare de iluzia cum că ea ar fi totuşi. nedegradabil. p. p. p. începe foarte curând un proces de transformare inevitabil ruinător. cu curaj. 8B). în care puterile lor atingeau apogeul. lăsându-şi în urmă plenitudinea iniţială. el nu se schimbă. sacrul şi profanul se întâlnesc pe acelaşi plan. Parmenide afirmă într-un mod şi mai tranşant că nu există decât Fiinţa. el nu dispare nici nu se transformă ci rămâne pe mai departe Timpul forte. una şi neîntreruptă. e-adevărat. care să evidenţieze excelenţa. departe de a fi un semn de evadare din real. de retragere temătoare din faţa vieţii într-un univers imaginar. timpul lumii şi actele proprii nu au nici un fel de realitate atâta vreme cât nu se legitimează mitic şi cât nu reînnoiesc legătura cu sacrul. absolutul. momentul ca atare al creaţiei cosmice are privilegiul de a se salva intact. impunând-o ca termen central al metafizicii şi stabilind condiţiile de inteligibilitate ale ei în calitate de Absolut. adică „parmenidian”. Pippidi. p. p. ambele desemnând o realitate nesensibilă. pentru care lumea. Bucureşti. p. în care nu-i crezare adevărată” 16. Vol. social sau istoric. căci este vorba nu de orice fel de ontologie. în timp ce nefiinţa nu este şi „trebuie să nu fie” 18. omul religios declară că nu crede decât în Fiinţă. pe care o etichetează drept nefiinţă. cu maximum de «şanse». p. căci este generat o dată cu lumea. pentru Parmenide. 1979. I. o nostalgie a Fiinţei. responsabilităţi enorme: de exemplu. al începutului lumii. momentul prim al creaţiei de lucruri ori al revelării unor activităţi vitale. în altul mai puţină ci peste tot neatinsă: ca una care. Parmenide este cel care a inaugurat în filosofie meditaţia explicită asupra Fiinţei. arată. Căci „în esenţă. timpul mitic îşi păstrează întregi virtuţile ontice. nu practic) de legitimare a lucrurilor – în schimb. Practic. de a asigura viaţa plantelor şi a animalelor. timpul dinainte de orice timp. Acest fapt. pe aceea de a colabora la crearea Cosmosului. al cărei păzitor este. această experienţă se exprimă prin certitudinea că poţi reîncepe. astfel încât starea ei perfectă iniţială putea să treacă drept Fiinţa deplină şi desăvârşită. etc.”20 E-adevărat că. 235 23 Ibidem. „ceea ce am putea numi. ci toată e plină de fiinţă. pentru Parmenide. Tot aşa „fiinţa nu-i nici ea într-un loc mai multă. neclintită şi fără capăt: nici nu era. Este. 19 Ibid. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. În consecinţă. Identic permanent cu sine însuşi. Fiinţa este nenăscută. Timpul sacru. omul arhaic încearcă să eludeze durata cosmică pentru a regăsi Marele Timp. incapabile să-l afecteze într-un fel sau altul. în Filosofia greacă…. p. fiind în aceeaşi măsură în fiecare punct. cu o formulă comodă. care funcţionează la un nivel inferior. aceasta e şi nepieritoare. partea a 2-a. în Filosofia greacă până la Platon. fr. Dar pentru primitiv lumea sau cosmosul este tot ceea ce este. acelaşi indiferent de evoluţia lumii. afirmând că. Iar dacă. care are acelaşi scop (teoretic. trebuie să deţină aceleaşi atribute ca şi Fiinţa. Este o sete de sacru şi. O dată apărut însă. astfel încât numai „părerile muritorilor. perfecţiunea. Prin tot comportamentul său. prin ritualurile cele mai importante. Asemănător primitivului. În felul acesta e în întregime continuă: <în lăuntru-i> fiinţa se mărgineşte cu fiinţa. în acelaşi timp. dimpotrivă. de vreme ce e acum laolaltă.

neclintită. acest „Timp circular. trad. în anumite privinţe. Fiinţa parmenidiană este finită. nemişcată în hotarele unor cumplite legături.F. 1992 Mircea Eliade. asemenea massei unei sfere bine rotunjite. Legat indisolubil de Fiinţă prin funcţie şi prin natură. devenind astfel un timp „ontologic prin excelenţă”. timpul sacru se încarcă prin contiguitate cu aproape toate virtuţile ei ontice. acesta e împlinit de jur împrejur. VII. Bucureşti. 4. traducere de Cătălin Partenie. de forţa lui ontică neştirbită. timpul sacru poate fi socotit un analogon al Fiinţei aşa cum a fost ea concepută. BIBLIOGRAFIE 1. P. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. al prezenţei sale plenare. mai degrabă. rămâne locului” 25. 1946 Vasile Tonoiu.1991 Filosofia greacă până la Platon. deşi oarecum rigide. el îl socoteşte cel mai potrivit mijloc de a accede la existenţa perfectă a sa şi a lumii. Bucureşti. Reversibilitatea sa nu se referă atât la actul propriu de regenerare sau la capacitatea omului de a-l revigora cât mai ales la posibilitatea acestuia de a accede la el oferindu-şi astfel şansa de a beneficia. către care să se îndrepte sau ceva superior către care să tindă. a fi şi a nu fi. cale de acces. Bucureşti. mişcarea fiindu-i interzisă de vreme ce ar înseamna abandonarea perfecţiunii iniţiale. traducere de Doina Cornea. zace în sine şi astfel. 236 26 Ibidem 27 Ibidem 65 . pentru că dacă ar fi infinită ea n-ar mai putea fi întreagă. care.U. Paris. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. ea refuzând din principiu tot ce înseamnă mişcare şi devenire: „naşterea şi moartea. timpul primordial nu suportă nici un proces de transformare. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. la rigoare. În consecinţă. a faptului că nu are nici început nici sfârşit şi deşi este Totul în afara căruia nimic nu este. Necesitatea propriei naturi absolute e cea care creează lanţurile constrângătoare care cuprind Fiinţa împlinind-o şi făcându-i astfel dreptate.. Opere. Sacrul şi profanul. 1979 Platon.. timp „parmenidian”. 8. „un fel de etern prezent mitic. „revine” şi „se retrage”. Vol. 65 Parmenide. în calitate de Principiu al lucrurilor. Încercarea labirintului. căzând de pe treapta perfecţiunii în indeterminat şi nedesăvârşit. Aceeaşi în aceeaşi stare zăbovind. închizând în sine plenitudinea de a fi care-l face să dăinuie veşnic. care îşi circumscrie o traiectorie perfectă de la o inserţie la alta în timpul lumii. formă geometrică simbol al simplităţii. în Platon. 1989 24 25 Sacrul şi profanul. a faptului că „renaşte” identic în mod ciclic sau. în toate părţile ei deopotrivă cumpănită faţă de mijloc. pentru că nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită: astfel se face că nu-i lipseşte nimic.”26 Datorită acestei complete cuprinderi Fiinţa este imaginată ca o sferă. Cluj-Napoca. De aceea nici nu se sfârşeşte vreodată căci e saturat de prezenţa activă a zeilor.” 27 Încă o dată îşi revelează astfel Fiinţa înrudirea cu timpul sacru. «obligând-o» să nu-i lipsească nimic deci să fie ceea ce este cu adevărat. 6. 1993 Wilhelm Dilthey. Ontologii arhaice în actualitate. traducere de Mariana Noica. I-III. este reactivat prin rituri la diverse intervale ale duratei fizice – se dezvăluie ca un timp circular. 5. I. Astfel că numai în mod aparent el „apare” şi „dispare”. par Louis Sauzin. de fapt. prin atributele cu care îl investeşte omul religios arhaic. traducere de Rodica Chira. gonite de convingerea adevărată. autentica realitate. 1992 Mircea Eliade. reversibil şi recuperabil” e. mai ales în cadrele exemplare. cit.” 24 Eternă şi neschimbătoare este şi Fiinţa lui Parmenide de vreme ce numai ea este şi nici măcar n-am putea gândi cum că n-ar fi. op. de vreme ce Naşterea şi Moartea au fost alungate departe. împreună cu lumea. Timaios. cu condiţia. p. Dacia. deplină. desigur. Vol. în orice caz. p. adică. ale ontologiei parmenidiene. Dicţionar de mitologie general㸠Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2. ca aceştia să nu vrea expres să-şi distrugă creaţia. Humanitas. Essai d’une philosophie de la philosophie. „De vreme ce (…) există un ultim hotar. în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor (…) un Timp sacru care. insuficientă prin sine – deci iluzorie. Humanitas. Dar în ciuda nemişcării şi a eternităţii ei. 3. (…) Ci. traducere de Cezar Baltag. limitată. căci de i-ar lipsi ceva i-ar lipsi totul. Vol. Bucureşti. schimbarea locului ori a strălucitoarelor culori. În concluzie. Théorie des conceptions du monde. completă. căci nu există nimic altceva în care să se mişte. stă fără început nici sfârşit. 7. Editura Ştiinţifică. datorită „reversabilităţii” sale. 9. partea a 2-a. distinctă de cea simplu profană. 1990 Mircea Eliade. de către vechii filosofi greci. poate fi omologat cu <Eternitatea>. „Amarnica nevoie o ţine în strânsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile. integralităţii şi al perfecţiunii. 1989 Victor Kernbach.Fiind mereu egal cu sine însuşi. Tratat de istorie a religiilor. Editura Ştiinţifică. loc al revelaţiei. Mircea Eliade. moment al reactivării. Bucureşti. Nimic din ceea ce face specificul părelnicei lumi a opiniei nu este compatibil cu nivelul său de excelenţă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful