UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Lect. univ. dr. ALEXANDRU D. IORDAN

PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
– CURS –

BUCUREŞTI 2007

CUPRINS
I. Psihologia cognitivă, domeniu de studiu ştiinţific .....................................................................4 1. Ce este psihologia cognitivă? ...................................................................................................4 2. Trecut, prezent şi viitor în psihologia cognitivă ........................................................................5 II. Paradigme, metafore şi niveluri de explicare în psihologia cognitivă....................................9 1. Introducere ..............................................................................................................................9 2. Paradigma simbolică şi metafora calculatorului......................................................................10 3. Paradigma conexionistă şi metafora creierului .......................................................................13 4. Niveluri de explicare în psihologia cognitivă .........................................................................16 III. Metode de cercetare în psihologia cognitivă ........................................................................19 1. Introducere ............................................................................................................................19 2. Metode cronometrice .............................................................................................................19 3. Metode vizând memoria.........................................................................................................20 4. Studii de caz ..........................................................................................................................21 5. Studii cross-populaţionale ......................................................................................................21 6. Măsurători ale activităţii cerebrale .........................................................................................21 7. Modelarea computaţională .....................................................................................................21 IV. Procesarea vizuală şi recunoaşterea patternurilor ..............................................................23 1. Introducere ............................................................................................................................23 2. Elemente de neurobiologia procesării vizuale.........................................................................23 2.1. Câmp receptor; celule on-off şi off-on.............................................................................24 2.2. Detectorii de trăsături ......................................................................................................25 3. Niveluri ale procesării vizuale ................................................................................................26 3.1. Procesarea vizuală primară ..............................................................................................27 3.2. Procesarea vizuală secundară ..........................................................................................30 V. Atenţia .....................................................................................................................................36 1. Introducere ............................................................................................................................36 2. Atenţia selectivă ....................................................................................................................37 2.1. Experimentul de ascultare dihotică ..................................................................................38 2.2. Modelul filtrului (Broadbent) ..........................................................................................38 2.3. Modelul atenuării (Treisman) ..........................................................................................39 3. Atenţia distribuită ..................................................................................................................40 3.1. Limite de resurse şi date ..................................................................................................41 3.2. Resurse centrale vs. resurse multiple ...............................................................................41 4. Atenţie automată vs. voluntară ...............................................................................................42 VI. Memoria ................................................................................................................................44 1. Introducere ............................................................................................................................44 2. Modele seriale ale memoriei ..................................................................................................45 3. Modelul memoriei de lucru al lui Baddeley şi Hitch...............................................................50

2

VII. Judecata şi luarea deciziei ...................................................................................................54 1. Introducere ............................................................................................................................54 2. Abordarea normativă şi abordarea descriptivă ........................................................................54 3. Raţionalitate absolută şi raţionalitate limitată .........................................................................55 4. Euristici şi devieri cognitive ...................................................................................................56 VIII. Reprezentarea cunoştinţelor şi rezolvarea problemelor ..................................................61 1. Introducere ............................................................................................................................61 2. Limbaj şi reprezentarea cunoştinţelor .....................................................................................61 3. Rezolvarea de probleme.........................................................................................................65 IX. Aspecte privind arhitectura sistemului cognitiv...................................................................70 1. Introducere ............................................................................................................................70 2. Un model generic al procesării informaţiei. Aplicaţii .............................................................70 Teme.............................................................................................................................................74 Bibliografie selectivă....................................................................................................................75

3

Ce este psihologia cognitivă? Termenul „psihologie cognitivă” (latină: cognoscere. Deşi găsim termenul înrudit „cogniţie” menţionat ocazional în psihologiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (de ex. termenul face trimitere la faptul că psihologii cognitivişti încearcă să explice comportamentul uman inteligent făcând referire la un sistem cognitiv care intervine între inputul enviromental ( = provenit din mediu) şi comportament. adică. Spence. ciberneticii – Wiener. psihologie cognitivă înseamnă o abordare metodologică particulară cu privire la studiu. Această definiţie are două elemente: (a) conţinutul cogniţiei îl constituie reprezentările mentale şi (b) activitatea cogniţiei implică procese cognitive. Al doilea sens al psihologiei cognitive se referă astfel la un set de asumpţii care guvernează operaţiile sistemului cognitiv propus. Mai degrabă. adică. PSIHOLOGIA COGNITIVĂ. Wundt) unde denota elementele fundamentale ale conştiinţei şi combinaţiile lor. teoria informaţiei – Shannon. semnificaţia actuală a termenului „psihologie cognitivă” datorează destul de puţin consideraţiilor teoretice şi filo sofice timpurii cu privire la mintea umană.. James. 1. În al treilea rând. mintea umană funcţionează formând reprezentări mentale şi aplicând procese cognitive acestora. de fenomene observabile comportamental sau propuse teoretic care sunt studiate în limitele domeniului psihologiei cognitive. Conform perspectivei procesării informaţiei. Termenul „psihologie cognitivă” are cel puţin trei semnificaţii diferite. semnificaţiile moderne actuale ale termenului datorează mult următoarelor aspecte: a) faptul că studiul cogniţiei a emers în opoziţie cu perspectiva behavioristă predominantă din anii 1940 şi 1950 care încerca să explice comportamentul uman în primul rând în termeni ai condiţiilor de mediu antecedente şi b) apariţiei conceptelor teoretice noi (de ex. termenul se referă la „o simplă colecţie de arii de subiecte”. În primul rând. cu privire la abordarea empirică a explicaţiilor potenţiale ale comportamentului uman.I. a percepe) este mai degrabă unul recent. 2. 3.. teoriei sistemelor – von Bertalanffy) şi maşinilor de calcul în sine care au oferit noi date cu privire la natura potenţială a dispozitivului mental care intervine între lumea exterioară şi comportamentul uman. DOMENIU DE STUDIU ŞTIINŢIFIC 1. În al doilea rând. greacă: gignoskein = a ştii. 4 .

Încă de timpuriu psihologii au realizat cercetări orientate spre înţelegerea modului în care cunoştinţele sunt reprezentate şi procesate în mintea umană. atenţia. prezent şi viitor în psihologia cognitivă Istoria psihologiei cognitive poate fi împărţită în patru perioade distincte: filozofică. greutatea) şi senzaţiile interne însoţitoare şi când. 1964) şi muncii de pionierat a lui Thorndike privind învăţarea în 1898 (Thorndike. Astfel de preocupări au pătruns în domeniul ştiinţific pe măsura ce psihologia intra în secolul XX. precum. de exemplu. empiriştii britanici) au oferit un context pentru înţelegerea minţii şi a proceselor sale (adică. dezvoltarea cognitivă. limbajul şi gândirea umană. Numitorul comun al acestor fenomene apare ca fiind faptul că toate fenomenele reflectă operarea „inteligenţei” într-un fel sau altul. Faza experimentală timpurie a psihologiei cognitive era în plin avânt atunci când. Câteva teme importante actuale în psihologia cognitivă care reflectă această abordare sunt prezentate în această lucrare. Wilhelm Wundt a fondat primul laborator de psihologie în Leipzig.În prezent. Perioada experimentală timpurie. Ideea că un sistem cognitiv uman poate fi privit ca un dispozitiv de procesare a informaţiei a avut un impact deosebit asupra cercetărilor teoretice şi empirice privind funcţionarea minţii umane. gândi raţional şi interacţiona eficient cu mediul. percepţia. în 1879. memoria. Germania. a existat un interes privind studiul proceselor mentale superioare. neuroştiinţa. în timpul perioadei de mijloc a secolului al XIX-lea. cum funcţionează percepţia? cum sunt reprezentate conceptele?). Donders şi Cattell realizau experimente asupra „gândirii fără imagini” şi Frederic Bartlett investiga memoria dintr-un punct de vedere naturalist. reprezentarea cunoştinţelor. Perioada filozofică.. conştiinţa. Filozofia timpurie (vechii egipteni. psihologia cognitivă este un domeniu cuprinzător care vizează multe arii de subiecte diferite. la un nivel general. cel puţin dacă inteligenţa este larg definită ca abilitate a unui individ de acţiona cu scop. De la începutul psihologiei experimentale în secolul al XIX-lea. filozofii greci. Astfel. experimentală timpurie. 2. au emers două perspective aflate în competiţie – perspectiva asociaţionistă asupra învăţării ca întărire a 5 . asocieri) şi au identificat multe dintre aspectele teoretice majore care au fost mai târziu studiate empiric (de ex. recunoaşterea pattern-urilor. Activitatea experimentală timpurie a început. În prima jumătate a secolului XX.. revoluţia cognitivă şi psihologia cognitivă modernă. Trecut. la începutul anilor 1900. cel mai târziu. 1965). psihologia cognitivă vizează explicarea structurii şi operaţiilor mentale ale inteligenţei cât şi manifestările sale comportamentale. când Fechner a studiat empiric relaţia dintre proprietăţile stimulului (de ex. fapt marcat de publicarea studiilor de pionierat ale lui Ebbinghaus asupra memoriei în 1885 (Ebbinghaus.

„Ştiinţa cognitivă. În anii 1950-1960. Cogniţia umană în orice sarcină poate fi descrisă ca o serie de procese cognitive (adică. şi a constrâns teoretizarea la noţiunile stimul-răspuns. Johnson-Laird (1988. gândirii analogice şi învăţării autentice. Ceea ce s-a întâmplat este că psihologii americani au respins behaviorismul şi au adoptat un model al minţii bazat pe metafora calculatorului. Conform perspectivei asociaţioniste. Astfel. Conform perspectivei gestaltiste. psihologia cognitivă a fost martora unei renaşteri. conţinutul cogniţiei constă din noduri şi asociaţii între acestea şi procesul cogniţiei constă din întărirea şi slăbirea asociaţiilor. uneori explicit şi alteori implicit. psihologia americană a fost dominată de behaviorism. Perspectiva procesării informaţiei în cele din urmă a devenit elementul central al ştiinţei cognitive – studiul interdisciplinar al cogniţiei. 9) nota. tema gestaltistă asupra cogniţiei ca şi construire de structuri stă la baza unor aspecte cheie în ştiinţa cognitivă. cogniţia apare atunci când începem cu o reprezentare ca input. perspectivele gestaltistă şi asociaţionistă a fost remodelate într-o nouă perspectivă asupra cogniţiei. Behaviorismul era preocupat în primul rând cu învăţarea asociaţiilor.asociaţiilor şi perspectiva gestaltistă asupra învăţării ca şi construire de structuri cognitive. mai ales la animale. o descriere o computaţiilor care au fost 6 . 1979). Abordarea gestaltistă a dobândit proeminenţă în anii 1930-1940 dar este relativ rar menţionată azi. Thorndike a oferit o perspectivă clară asupra învăţării ca întărire şi slăbire a asociaţiilor stimul-răspuns şi memoriei ca procesare a nodurilor legate într-o reţea – o perspectivă care a dominat psihologia traversând anii 1950 şi încă înfloreşte azi într-o formă revizuită. conţinutul cogniţiei constă din structuri coerente. şi creăm o reprezentare ca output. inclusiv ideea schemelor. într-o sinteză asupra domeniului ştiinţei cognitive. până în anii ’60. insight-ul este un proces de construire de structuri. Revoluţia cognitivă. aplicăm un proces. Lachman şi Butterfield. numită procesarea informaţiei (Lachman. în al doilea rând. recent-apărutul calculator electronic s-a dovedit rapid o metaforă credibilă pentru activitatea mentală. De exemplu. atât behaviorismul strict stimul-răspuns cât şi psihologia freudiană îşi pierduseră din credibilitate în rândul multor cercetători. Aproximativ în perioada 1920-1950. Putem recunoaşte două cauze principale pentru acest fapt: în primul rând. şi procesul cogniţiei constă din construirea acestora. ceva atât de dramatic încât este acum numit „revoluţia cognitivă” iar perspectiva asupra proceselor mentale la care a dat naştere este numită „psihologie cognitivă”. Însă o discontinuitate s-a produs la sfârşitul anilor 1950. încearcă să elucideze procesele mentale tratândule ca fiind computaţii”. La mijlocul anilor 1950 şi începutul anilor 1960. adică. Totuşi. O premisă centrală în ştiinţa cognitivă este aceea potrivit căreia cogniţia implică computaţie. Teoria gestaltistă pune accent pe învăţarea prin insight – reorganizarea mentală a obiectelor în situaţie astfel încât ele se potrivesc într-un mod care face posibilă atingerea scopului. p.

Noua perspectivă în psihologie era procesarea informaţiei. stocarea. Memory & Cognition şi a unei serii de volume ale simpozioanelor. incluzând Loyola Symposium on Cognition şi Carnegie– Mellon Series. Abundenţa fără precedent a cercetărilor în psihologia cognitivă a semnalat o modificare abruptă a interesului ştiinţific. memorie. luarea deciziei. care a sistematizat această ştiinţă renăscută. de la concentrarea asupra comportamentului manifest şi motivaţiilor inconştiente la concentrarea asupra activităţii mentale. în speranţa de a fi capabili să localizeze empiric componentele creierului care sunt implicate în operaţii specifice ale sistemului cognitiv. Behaviorismul era în declin în toate departamentele academice din America (în Europa nu a prins niciodată rădăcini puternice). psihologia cognitivă a realizat convergenţe cu ştiinţa calculatoarelor şi neuroştiinţa pentru a crea o nouă disciplină numită „ştiinţa cognitivă”. Ea asemăna mintea cu un calculator şi a accentuat reprezentările şi procesele necesare pentru a da naştere la activităţi care se încadrau de la recunoaşterea pattern-urilor şi atenţie la categorizare. Ca rezultat. În 1966.desfăşurate) sau ca o serie de transformări ale reprezentărilor mentale (adică. Chiar mai recent. psihologii cognitiviştii şi-au extins activitatea spre neuroştiinţă. electroencefalograma EEG). tomografia prin emisie de pozitroni PET. odată cu apariţia unor noi modalităţi de a vizualiza activitatea cerebrală (de ex. au fost adăugate cursuri de Psihologie Cognitivă în curricule. Cartea lui Neisser a avut un rol central pentru solidificarea psihologiei cognitive întrucât a oferit o etichetă domeniului şi a definit ariile sale de investigaţie. Lucrarea Psihologie Cognitivă [Cognitive Psychology]. au apărut simpozioane şi conferinţe în SUA dar şi alte ţări. au fost scrise manuale având acest subiect şi au fost angajaţi profesori de Psihologie Cognitivă. Anii 1970 au fost martorii emergenţei revistelor de specialitate dedicate Psihologiei Cognitive. Psihologii interesaţi de abordarea procesării informaţiei veneau în mediul academic şi Universitatea Harvard a stabilit un Centrul pentru Studii Cognitive sub conducerea lui Jerome Bruner şi George Miller. recepţia şi manipularea informaţiei în sistemul cognitiv uman. Hilgard şi Bower au adăugat un capitol în lucrarea lor Teorii ale învăţării [Theories of Learning] în care a fost dezvoltată ideea utilizării programelor de calculator pentru a servi drept modele ale teoriilor cogniţiei. Au fost construite laboratoare cognitive. o descriere a input-urilor şi output-urilor pentru fiecare computaţie). La numai un deceniu de la apariţia calculatorului.. imagistică prin rezonanţă magnetică funcţională fMRI. Psihologia cognitivă modernă. psihologii vorbeau despre studierea procesării informaţiei la om. precum Cognitive Psychology. Între anii 1980 şi 1990 au demarat eforturi semnificative de a descoperi componentele neuronale care sunt legate de constructe cognitive specifice şi domeniul a suferit transformări datorită modificărilor în tehnologia calculatoarelor şi neuroştiinţe. Neisser a folosit metafora calculatorului pentru a surprinde selectarea. rezolvarea de probleme şi limbaj. a fost scrisă de Neisser şi a fost publicată în SUA (1967). Cognition. gândire. 7 .

Dacă trecutul este un bun predictor pentru viitor. Dacă va exista un dezacord între cercetători.    8 . reprezentarea cunoştinţelor. Conform perspectivei procesării informaţiei. precum. experimentală timpurie. percepţia. limbajul şi gândirea umană. neuroştiinţa. dezvoltarea cognitivă. nici raza de cuprindere teoretică nici metodele empirice ale domeniului nu se vor schimba dramatic. atunci viitorul psihologiei cognitive este dificil de prezis. revoluţia cognitivă şi psihologia cognitivă modernă. Cel mai probabil. conştiinţa. recunoaşterea pattern-urilor. atenţia. mintea umană funcţionează formând reprezentări mentale şi aplicând procese cognitive acestora. Psihologii cognitivişti încearcă să explice comportamentul uman inteligent făcând referire la un sistem cognitiv care intervine între inputul enviromental şi comportament. Această definiţie are două elemente: (a) conţinutul cogniţiei îl constituie reprezentările mentale şi (b) activitatea cogniţiei implică procese cognitive. atunci acesta va privi natura sistemului mental care intervine între inputul enviromental şi comportament. de exemplu. memoria. totuşi. Istoria psihologiei cognitive poate fi împărţită în patru perioade distincte: filozofică.Viitorul psihologiei cognitive. De reţinut:  Psihologia cognitivă este un domeniu cuprinzător care vizează multe arii de subiecte diferite.

ea are o funcţie euristică: generează ipoteze operaţionale. care pot deplasa centrul lor de greutate. aspecte la care se fac referiri în mod indirect sau care sunt greu accesibile. PARADIGME. larg acceptate de către comunitatea ştiinţifică respectivă. Mai degrabă. semne care să conducă la înţelegerea unor fenomene. Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice. tot ceea ce sporeşte impresia noastră de înţelegere. Metafora este o figură de stil ce atribuie unui cuvânt semnificaţia altui cuvânt. Altfel spus. se produce o veritabilă „revoluţie ştiinţifică”. metode de investigaţie cu un pronunţat caracter normativ. în felul acesta crescând coerenţa explicaţiilor pentru un număr tot mai mare de fenomene. În fond. METAFORE ŞI NIVELURI DE EXPLICARE ÎN PSIHOLOGIA COGNITIVĂ 1. pentru studiul descoperirii ştiinţifice şi a rezolvării de probleme. propoziţii. Ea reprezintă răspunsul la întrebarea „de ce”. dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat. S. în fiecare etapă ştiinţifică. a ipotezelor explicative. metaforele oferă substanţa şi logica de tip conceptual a teoriilor. Într-un sens restrictiv.II. termenul de „explicaţie” se foloseşte pentru a desemna tot ceea ce clarifică. deschizând noi domenii de reflecţie umană. care oferă modelului probleme de cercetare şi soluţii explorate. Metaforele nu sunt fixe. Metaforele nu sunt simple vehicule lingvistice pentru comunicarea unor concepte şi propoziţii. fapte de nebănuit. datele de cercetare le influenţează evoluţia. implicată în fenomenul de adeziune: când credinţa din care decurge este bulversată de intruziunea unor contradicţii interne sau externe. Sintetic. Metafora selecţionează conţinuturi. paradigma se defineşte ca un mod de explicaţie ce domină într-o comunitate ştiinţifică. În calitate de corp organizat de concepţii logic sau empiric satisfăcătoare. metodologii şi criterii de validare. Introducere Din perspectiva epistemologică a lui T. „vehicule”. urmăreşte surprinderea dinamicii şi a interacţiunii fenomenelor şi cauzelor. În calitate de produs al „curentelor de gândire” dominante şi al ideologiei. În sens larg. Studiul metaforelor are implicaţii pentru elaborarea unei teorii. formularea legilor cauzale. într-un anumit moment al dezvoltării istorice a unei discipline particulare. Kuhn (1962). De asemenea. explicaţia este redusă la un proces de deducţie. 9 . termenul de paradigmă desemnează un set de concepte. adevărul ştiinţific nu este niciodată definitiv şi de aceea teoriile integrează. date odată pentru totdeauna. aparţinând unui câmp semantic vecin. Sistemele explicative evoluează odată cu progresele în ştiinţă. ci sunt modificate de practica ştiinţifică. Acelaşi concept desemnează totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar. paradigma este. de asemenea. Metafora aparţine unui cod şi este totodată un cod. noi descoperiri.

dominând până la mijlocul anilor 1980.. cât şi cu privire la procesele care operează asupra acestor structuri. o idee care continuă să domine psihologia cognitivă. 1950). Au fost dezvoltate legături între modelarea pe calculator şi abordările procesării informaţiei. Au apărut curând întrebări cu privire la comparabilitatea dintre calculator şi inteligenţa umană (Turing. În logica simbolică. Apariţia psihologiei cognitive a fost precedată de o serie de realizări ştiinţifice remarcabile în logica matematică. Succesele obţinute în prima parte a secolului XX în formalizarea logicii şi apariţia lingvisticii teoretice şi a gramaticilor generative au impus ideea conceperii gândirii ca manipulare de simboluri. Modelarea pe calculator a oferit idei puternice cu privire la reprezentări (ca structuri de date). Acest fapt a sugerat că percepţia şi memoria umană pot fi conceptualizate într-un mod similar: informaţia senzorială pătrunde în receptori. Hilbert. propoziţiile sunt reprezentate prin variabile propoziţionale sau funcţii propoziţionale. Operarea cu aceste simboluri se 10 . au fost dezvoltate noi concepte şi teorii cu privire la procesarea semnalului şi comunicare. Ea are puternice rădăcini filosofice în raţionalism şi în empirismul englez. care s-au cristalizat în lucrarea din 1960 Plans and the Structure of Behavior (Miller et al. şi aceste idei au avut un impact profund asupra psihologilor activi în timpul acelor ani. Lucrarea propunea că informaţia este comunicată prin trimiterea unui semnal printr-o secvenţă de stadii sau transformări. Cartea arăta că psihologia procesării informaţiei ar putea folosi limbajul teoretic al modelării pe calculator chiar dacă nu conducea practic la programe de calculator. Putem menţiona aici eforturile de axiomatizare şi formalizare a logicii întreprinse de B. În timpul celui de-al doilea război mondial. Dezvoltările tehnice din timpul celui de-al doilea război mondial au condus de asemenea la dezvoltarea calculatoarelor digitale. Acestea sunt asociate cu două paradigme fundamentale: paradigma simbolică (numită şi clasic-simbolică) şi paradigma conexionistă (numită şi neo-conexionistă). materializate prin crearea sistemelor formale şi definirea calculabilităţii (computabilităţii). O lucrare importantă a fost cea a lui Shannon în 1948 cu privire la Teoria informaţiei. Carnap. cibernetică şi teoria informaţiei. elaborarea primelor teorii matematice ale informaţiei (Shannon) şi primelor maşini de procesare a informaţiei (von Neumann). Turing). Goedel etc. Acesta a fost startul abordării „procesării informaţiei” – ideea potrivit căreia cogniţia ar putea fi înţeleasă ca un flux de informaţii în interiorul organismului. 1960). apoi este livrată analizatorilor perceptivi. conceperea maşinii teoretice cu computabilitate universală (A. R. D. ale căror output-uri la rândul lor sunt input-uri pentru sistemele memoriei. 2. de unde atributul de clasică. Paradigma simbolică şi metafora calculatorului Paradigma clasic-simbolică a orientat dezvoltarea ştiinţelor cognitive încă din primii ani ai afirmării acestora. Russell. K.Principalele metafore explicative prezente în psihologia cognitivă sunt: metafora calculatorului şi metafora creierului.

1975). pe care le manipulează după anumite reguli.) care nu mai ţin seamă de cunoştinţele sau propoziţiile a căror simbolizare sunt. judecăţile. care interacţionează între ele. imagini. Fodor. Un sistem cognitiv este un sistem fizic (entitate obiectuală) care posedă două proprietăţi: – reprezentare.. deducţie etc. precum un sistem de procesare a informaţiei. sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice. 11 . Sistemul cognitiv uman. Implementate pe calculator. procesorul interacţionează cu mediul prin receptori şi efectori. sistemul cognitiv uman a fost conceput ca un sistem simbolic. Sistemul cognitiv uman este un sistem fizic. Un sistem de procesare a informaţiei fundamental (Figura 1) conţine două componente fundamentale. sistemul cognitiv al oamenilor. stările de lucruri corespunzătoare. adică dispozitivul care intervine între input-ul din mediu şi comportament. adică manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli. conţinuturi semantice etc. o memorie şi un procesor. conceptele. pentru că are o instanţiere neurobiolgoică şi este simbolic deoarece. de ex. Expresiile simbolice mai complexe se pot genera exclusiv pe baza unor reguli abstracte dintr-o mulţime de expresii simple. Un simbol este o reprezentare care denotă obiecte sau stări de lucruri şi se supune unor reguli de combinare (gramatică). Newell şi Simon au afirmat că orice sistem fizic-simbolic. adică reflectare într-un mediu intern a realităţii exterioare.realizează pe baza unor reguli (de compunere. poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un cadru de procesare a informaţiei. are mijloacele necesare şi suficiente pentru a genera acţiune inteligentă (ipoteza sistemelor fizice simbolice). şi le prezintă sub forma unor expresii simbolice.. reprezentările utilizate de sistemul cognitiv uman pot fi simbolice (de ex. sistemele formal-logice au dus la demonstrarea unor teoreme prin mijloace strict mecanice. În consecinţă. imaginile sunt reprezentări simbolice. implicit. Teza principală a paradigmei clasice-simbolice din psihologia cognitivă este aceea potrivit căreia cunoştinţele şi. Ideea rezultantă a procesării informaţionale umane ca secvenţe de procese computaţionale care operează asupra reprezentărilor mentale rămâne piatra unghiulară a psihologiei cognitive moderne (a se vedea. sunt sisteme fizico-simbolice (physical symbolic systems). În plus. Prin analogie. pentru a putea opera cu cunoştinţele. metafora dominantă subiacentă cercetărilor teoretice şi empirice în psihologia cognitivă este metafora calculatorului.) sau subsimbolice (patternuri de activare ale reţelelor neuronale). – calcul. ca şi calculatorul. Conform metaforei calculatorului. Expresiile lingvistice.

În termeni profani. asumând că sistemele cognitive constau din unităţi elementare. de un substrat neurologic. e) sistemul cognitiv este un procesor cu capacitate limitată care are limitări atât structurale cât şi de resurse. f) sistemul cognitiv depinde. Sistem fundamental de procesare a informaţiei. cel puţin unele arii din psihologia cognitivă au adoptat o metaforă ecologică sau contextuală. 1979): a) oamenii sunt priviţi ca fiinţe autonome. d) procesele cognitive solicită timp. 20-21) se poate spune că se bazează pe şapte idei fundamentale (Lachman et al. Recent.Figura 1. Asupra datelor acţionează procesele care manipulează şi transformă date. c) există o distincţie fundamentală între procese şi date (adică. un număr tot mai mare de teoreticieni au ajuns să respingă perspectiva potrivit căreia sistemul cognitiv uman operează precum un calculator. dar nu este total constrâns. astfel încât se pot face predicţii cu privire la timpii de răspuns dacă se asumă că procesele se produc într-o secvenţă şi au complexitate specificabilă. intenţionale care interacţionează cu lumea externă. despre cadrul de procesare a informaţiei descris formal de Newell şi Simon (1972. asemănătoare neuronilor care sunt conectate şi produc comportamentul ca întreg. b) În al doilea rând. pp. b) sistemul cognitiv este un sistem universal de procesare a simbolurilor. Două noi metafore au fost propuse. susţinând că sistemele cognitive trebuie să fie înţelese în termeni ai relaţiilor organism-mediu. 12 . memorii).. a) Mai întâi. unii teoreticieni au susţinut că sistemul cognitiv uman poate fi mai bine înţeles în termeni ai unei metafore a creierului. g) scopul cercetării psihologice este de a specifica procesele şi reprezentările subiacente performanţei inteligente în sarcini cognitive.

o reţea neuromimetică poate realiza calcule logice.L. În 1981. reprezentarea pentru o broască poate să constea dintr-o conjuncţie de proprietăţi complexe şi regula pentru recunoaştere poate fi de genul „Dacă este verde. şi în acelaşi an McClelland şi Rumelhart (1981) au prezentat un model conexionist al recunoaşterii cuvintelor care explica o largă varietate de rezultate experimentale. Minsky şi S. memoriei şi limbajului au proliferat. Altfel spus. 1981). din cauza unor limitări demonstrate de M. Ideea a fost preluată de F. De unde atracţia deosebită? a) Un motiv frecvent citat este plauzibilitatea neurologică: modelele sunt în mod clar mai apropiate de funcţionarea cerebrală decât sunt modelele tradiţionale bazate pe reguli.3. Porţile au fost deschise şi modele conexionsite ale percepţiei. Aceste propuneri au forma reţelelor neuronale. Rosenblatt. conexiunile variind în tărie. Rumelhart relansează ideea construirii unor modele cognitive de inspiraţie neuronală şi formează PDP Research Group. Ea porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală. care a construit o reţea neuromimetică cu două niveluri numită perceptron. a devenit o forţă abia în ultimii douăzeci de ani. McClelland şi D. b) Un al doilea motiv este că modelele conexioniste permit satisfacerea paralelă a constrângerilor: surse diferite de activare pot converge simultan pe acelaşi reprezentări sau răspuns. un tip alternativ de model cognitiv a început să atragă interesul. într-un model al recunoaşterii obiectelor. care demonstrau comportamentul unor neuroni simplificaţi (formali).E. cunoscută şi sub denumirea de paradigma procesărilor paralele distribuite (PDP) sau modelare neuronală. J. Papert (1969). Începând cu anii 1980. Hinton şi Anderson au publicat o carte care a examinat modelele conexioniste existente la acea vreme (Hinton şi Anderson. menită să facă discriminarea între două impulsuri senzoriale diferite. atunci este o broască”). constând din noduri (reprezentări) care sunt dens interconectate. Ulterior. 13 . Paradigma conexionistă şi metafora creierului Modelele bazate pe calculator care au dominat psihologia cognitivă de la începuturile sale au folosit simbolurile complexe ca reprezentări şi au procesat aceste reprezentări într-o manieră bazată pe reguli (de exemplu. Paradigma (neo)conexionistă. Primele tentative în acest sens au fost făcute de Pitts şi McCullogh (1943). anume modelul „conexionist” (sau „procesarea paralelă distribuită”). mică şi orăcăie. Abia la începutul anilor 1980. paradigma conexionistă a intrat într-un con de umbră pentru aproape două decenii. până în punctul în care ele acum dominau abordările computaţionale ale cogniţiei.

Astfel de modele revin la asociaţionismul pur care caracteriza behaviorismul. 1959). 1986). b) unităţile afectează alte unităţi excitându-le sau inhibându-le pe acestea. Fodor şi Pylyshyn. Acest aspect constituie parte a bazei criticilor modelelor conexioniste (de ex. aşa-numitele reţele neuromimetice conexioniste. Reţelele conexioniste. dar procesele cognitive de nivel superior precum raţionarea şi limbajul pot solicita modelare simbolică tradiţională. c) o unitate de obicei preia suma ponderată a tuturor legăturilor input şi produce un singur output spre altă unitate dacă suma ponderată depăşeşte o valoare prag.. Reţelele conexioniste actuale prezintă tipic următoarele caracteristici: a) reţeaua constă din unităţi elementare sau neuron-like sau noduri care sunt conectate între ele astfel încât o singură unitate are multe legături cu alte unităţi. Dintr-un punct de vedere istoric. Reţelele conexioniste. mai specific. teoreticienii conexionişti adesea resping utilizarea de reguli şi simboluri explicite şi utilizează reprezentări distribuite. 1988). De exemplu. pe de altă parte. Newell (1990). în mare parte aşa cum se vede în tulburările neurologice umane (Rumelhart et al. aşa cum sunt ele variat denumite. 14 . pot într-o anumită măsură să se „programeze” singure. Mai mult. ca implementări computaţionale ale modului în care creierul ar putea funcţiona.c) Un al treilea motiv este că modelele conexioniste manifestă degradare graţioasă: când modelul este lezat. În timp ce modelele conexioniste nu se potrivesc cu toate dictoanele behavioriste – reprezentările lor nu sunt limitate la stimuli şi răspunsuri şi ele asumă de obicei procesarea paralelă masivă – totuşi faptul că ele se bazează pe asociaţii este contrar cu argumentele lui Chomsky potrivit cărora doar asociaţionismul singur nu poate explica limbajul (Chomsky.. în sensul că pot învăţa să producă output-uri specifice atunci când li se dau anumite input-uri. în teoriile care aderă la metafora calculatorului. 1957. în care conceptele sunt caracterizate ca pattern-uri de activare într-o reţea. cogniţia umană este cel mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţilor creierului. reţelele neurale sau modelele de procesare paralelă distribuită. au devenit tot mai populare în ultimul timp şi au atacat statutul de lider al metaforei calculatorului atunci când vine vorba de teoretizări cu privire la natura cogniţiei umane. există un aspect ironic cu privire la ascendenţa modelelor conexioniste. performanţa se degradează lent. unul dintre fondatorii modelelor computaţionale tradiţionale. Metafora creierului şi. a sugerat o rezolvare plauzibilă: procesele cognitive de nivel inferior precum recunoaşterea obiectelor pot fi bine modelate de modelele conexioniste. diferă de teoriile bazate pe metafora calculatorului în multiple privinţe. toate procesele asumate ca fiind subiacente comportamentului uman trebuie să fie descrise explicit. Conform metaforei creierului.

Un model conexionist simplu. atunci unitatea produce un output care se poate constitui ca intrare pentru alte unităţi. f) o reprezentare a unui concept este stocată într-o manieră distribuită de un pattern de activare în reţea. ele pot avea un strat de unităţi input. Fiecare dintre aceste alte unităţi poate trimite un semnal excitator sau inhibitor la prima unitate. Reţelele folosesc de obicei mai multe straturi pentru a trata comportamentul complex. Dacă suma depăşeşte un anumit prag. Se pune întrebarea referitoare la modul în care acţionează unităţile individuale atunci când le afectează activarea. Un strat constă din unităţi input care encodează un stimul în forma unui pattern de activare. Reţelele realizează acest lucru asociind diferite input-uri cu anumite outputuri şi stocând pattern-urile de activare în reţea. e) reţelele pot avea diferite structuri de straturi. h) un algoritm sau o regulă care sunt folosite în reţelele neuronale pentru a permite apariţia învăţării sunt cunoscute sub numele de „propagarea inversă” (sau „retropropagare”) a erorilor. g) aceeaşi reţea poate stoca multe pattern-uri diferite fără ca ele să interfereze în mod necesar între ele. 15 . Acest tip de reţea poate modela comportamentul cognitiv fără a recurge la tipurile de reguli explicite ce se găsesc în domeniul metaforei calculatorului. Orice unitate dată poate fi conectată la mai multe alte unităţi (Figura 2). de maniera în care unităţile sunt conectate între ele şi de algoritmii sau regulile folosite pentru a modifica tăria conexiunilor între unităţi. Această unitate în general preia o sumă ponderată a tuturor acestor input-uri.d) reţeaua ca întreg este caracterizată de proprietăţile unităţilor sale. Figura 2. straturi intermediare (de aşa numite „unităţi ascunse”) şi un strat de unităţi output.

Retropropagarea compară acest pattern imperfect cu răspunsul solicitat cunoscut. observând diferenţele.Un alt strat este stratul output care produce un răspuns. . Un algoritm care a fost folosit pentru a permite reţelelor conexioniste să înveţe este numit „propagare inversă” (sau „retropropagare”). Primul se constituie ca influenţă a perspectivelor meta-teoretice ale lui David Marr (1982. numită neurobiologie). De ce. Acest proces este repetat cu un anumit pattern stimul până când reţeaua produce pattern-ul de răspuns solicitat. Niveluri de explicare în psihologia cognitivă Vom discuta în această secţiune relaţia dinte psihologia cognitivă şi studiul creierului – adică. În timpul stadiilor timpurii ale învăţării. 16 . Scenariul viitor cel mai dezirabil este poate unul în care cele două metafore principale (adică. 4. ea poate prezenta un comportament care se aseamănă foarte mult cu aplicarea unei reguli. . La începutul unui episod de învăţare. suntem interesaţi care sunt reprezentările ce corespund inputului şi outputului dispozitivului. a calculatorului şi a creierului). vor fi integrate în una coerentă. acest scenariu constituie o posibilitate teoretică. împreună cu cea ecologică. Atunci când reţeaua a învăţat să producă un anumit răspuns la nivelul stratului output în urma prezentării unui anumit stimul la nivelul stratului input. din nou în forma unui pattern de activare. Marr a propus că un sistem de procesare a informaţiei poate fi înţeles la oricare din trei niveluri de descriere. neuroanatomie sau studiul circuitelor neuronale (în continuare. Acestea sunt: . există adesea puţine referiri legate de modul în care sistemele cognitive sunt propriu-zis implementate la nivel cerebral? Pot fi considerate în acest sens două motive principale. specific. şi care este algoritmul pentru transformarea acelor reprezentări. reţeaua este iniţializată cu greutăţi ale conexiunii aleatorii între unităţi. Unul dintre aspectele cele mai critice ale reţelelor conexioniste este regula de învăţare sau algoritmul folosit pentru a forma pattern-uri de activare.Nivelul 2: Nivelul reprezentării şi algoritmului unde ne întrebăm cum sunt implementate computaţiile descrise la nivelul 1. Deoarece cele trei metafore tratează niveluri distincte ale minţii umane. când patternul de input a fost prezentat.Nivelul 3: Nivelul implementării hardware – în psihologie acesta este nivelul unde am descrie realizarea fizică în creier a reprezentărilor şi algoritmilor descrişi la nivelul 2. atunci când sunt discutate modele ale funcţionării cognitive. Ea apoi propagă invers activarea prin reţea astfel încât unităţile sunt ajustate de aşa manieră încât vor tinde să producă pattern-ul solicitat la următorul ciclu de învăţare.Nivelul 1: Nivelul computaţiei unde ne întrebăm ce face un dispozitiv şi de ce. 2003) cu privire la modul în care psihologii ar trebui să investigheze sistemele de procesare a informaţiei. unităţile output adesea produc un răspuns care nu este pattern-ul output solicitat.

 17 . adică dispozitivul care intervine între input-ul din mediu şi comportament. nu erau disponibile tehnici şi instrumente pentru a realiza investigaţii la nivelul 3 care să ne informeze cu privire la întrebări legate de funcţionarea cognitivă umană. p. precum modelele conexioniste. sistemul cognitiv al oamenilor. stările de lucruri corespunzătoare. investigaţiile experiementale erau limitate la studii pe animale unde era posibilă experimentarea invazivă precum studiile bazate pe leziuni şi înregistrarea unitară a neuronilor. implicit. Marr a adoptat perspectiva că munca la nivelul 3 este orientată de munca la nivelurile 1 şi 2 – munca la nivelurile 1 şi 2 putem spune că stabileşte agenda de lucru. 2003. situaţia s-a schimbat recent odată cu avansarea tehnicilor de neuroimagistică precum tomografia prin emisie de pozitroni (PET) şi imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI) care permit obţinerea de imagini ale crierului uman produse în timpul executării de sarcini cogntive. Desigur. p. problema relaţiei dintre modelele propuse de psihologii cognitivişti şi modelele care sunt clasate la nivelul 3 al lui Marr a devenit o problemă de dispute teoretice semnificative. prima dată publicat 1982). Al doilea motiv pentru absenţa discuţiei cu privire la organizarea şi funcţionarea crierului fizic în psihologia cognitivă este că. Totuşi. Aceasta sugerează că dacă suntem interesaţi de o teorie corectă a procesării informaţiei la om. fără descrieri la acele niveluri. Într-adevăr. atunci nivelul 3 poate. Dar Marr a considerat de asemenea că nivelurile 1 şi 2 au precedenţă faţă de nivelul 3 din moment ce. el a specificat că „unele tipuri de algoritmi se vor potrivi mai bine anumitor substraturi fizice decât altele” (Marr. astfel de studii nu pot fi realizate pe oameni. În esenţă. În conjuncţie cu acest fapt. 111). În particular. De reţinut:  Principalele metafore explicative prezente în psihologia cognitivă sunt: metafora calculatorului şi metafora creierului. Acestea sunt asociate cu două paradigme fundamentale: paradigma simbolică (numită şi clasic-simbolică) şi paradigma conexionistă (numită şi neo-conexionistă). a existat o creştere a interesului legat de modele cognitive mai plauzibile neuronal. 113. până foarte recent. sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice. „nu poate exista o înţelegere reală a funcţiei tuturor acelor neuroni” (Marr. Conform metaforei calculatorului.Marr a văzut relaţii importante între aceste niveluri. constrânge nivelurile 1 şi 2 – informaţia cu privire la organizarea şi operarea creierului poate constrânge ceea ce se afirmă la celelalte niveluri. Astfel. poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un cadru de procesare a informaţiei. 2003. în principiu. Teza principală a paradigmei clasice-simbolice din psihologia cognitivă este aceea potrivit căreia cunoştinţele şi.

cogniţia umană este cel mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţilor creierului. Conform metaforei creierului. cunoscută şi sub denumirea de paradigma procesărilor paralele distribuite (PDP) sau modelare neuronală porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală. 18 . Paradigma (neo)conexionistă.

Pentru a depăşi unele dintre asumpţiile restrictive ale metodei scăderii. studii cross-populaţionale. Metode cronometrice Începând cu studiile timpurii ale lui Donders (1868-1969). Conform lui Donders. Introducere Psihologii cognitivişti se bazează puternic pe metoda experimentală. durata Procesului 2 poate fi estimată scăzând timpul de răspuns pentru sarcina A din timpul de reacţie pentru sarcina B. Pentru a evalua statistic rezultatele în urma experimentelor. Donders a afirmat că timpul de reacţie în sarcina care implică discriminare este totdeauna mai mare decât timpul de reacţie la sarcina simplă. METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA COGNITIVĂ 1. diferenţă dată de timpul necesar procesului de discriminare. sarcina A poate fi asumată că solicită Procesul 1. analizele de varianţă). în timp ce sarcina B poate solicita Procesele 1 şi 2. nu când vezi o lumină verde) este că. Metoda scăderii este destul de simplă. Astfel.III. Saul Sternberg (1969) a introdus o logică a factorilor aditivi. Diferenţa dintre o sarcină simplă (apasă un buton când vezi o lumină) şi o sarcină care implică discriminare (apasă numai când vezi o lumină roşie. Scăzând pur şi simplu timpul de reacţie din sarcina simplă din timpul de reacţie la sarcina cu discriminare putem obţine o reprezentare exactă a timpului necesar discriminării dintre stimuli.. în care variabilele independente sunt manipulate iar variabilele dependente sunt măsurate pentru a oferi insight-uri în ce priveşte specificitatea sistemului cognitiv subiacent. Conform aceloraşi argumente. psihologii cognitivişti au folosit timpii de reacţie pentru a măsura viteza operaţiilor mentale. metode ale memoriei. Donders a dezvoltat aşa-numita metoda a scăderii [engl. este necesar un proces în plus pentru un răspuns corect. în a doua sarcină. ceea ce implică că poate fi măsura timpul de procesare al unui stadiu specific prin intermediul metodei scăderii. studii de caz. anume procesul discriminării celor doi stimuli diferiţi. Tipuri diferite de sarcini îşi au impactul asupra unor stadii de procesare diferite. de aria de studiu şi constau în principal din metode cronometrice. informaţia de intrare va fi procesată intern într-o secvenţă de stadii care conduc la o performanţă specifică în sarcină. subtractive]. În teoria sa. psihologia cognitivă se bazează pe testarea standard a ipotezelor. Metodele de cercetare pe care le utilizează psihologia cognitivă depind. 2. Donders a presupus că operaţiile cognitive sunt independente unele de altele şi sunt procesate într-o manieră strict serială. alături de statistica inferenţială (de ex. putem obţine informaţii adiţionale cu privire la timpul necesar unor procese alese. măsurători ale activităţii cerebrale şi modelare computaţională. De exemplu. în parte. se fac 19 .

efectele lor ar trebui să fie statistic aditive. dacă două variabile afectează acelaşi proces. 20 . şi au dezvoltat metode pentru a studia cele trei aspecte izolat. Conform acestei logici. La un test de memorie explicită. În mod interesant. De exemplu. independente. şi d) timpul total de procesare este suma timpului de procesare al fiecărui stadiu. un mod de a investiga procesele de encodare este manipularea expectanţelor oamenilor prin intermediul instrucţiunilor de învăţare intenţională vs. Recuperarea este măsurată în termeni de reproducere. care a dezvoltat şi o tehnic ă pentru a evalua retenţia silabelor fără sens. Această metodă poate fi privit ca o extensie a metodei scăderii a lui Donders. speed-accuracy tradeoff functions]. Mai recent. recunoaştere sau recuperare cu indici. procesele de recuperare sunt adesea studiate în unul din două moduri generale. participanţilor nu li se cere direct să-şi amintească un episod anterior. funcţii de schimb viteză-acurateţe [engl. Mai recent. efectele lor ar trebui să interacţioneze statistic. metode de tracking ocular). Prin contrast. la un moment ulterior. atunci ar trebui să existe variabile care influenţează selectiv viteza fiecărui proces. Au fost dezvoltate noi măsurători care combină măsurarea timpului de reacţie cu măsurarea altor proprietăţi ale sistemului cognitiv (de ex. aşa cum viza Donders. dacă o sarcină conţine procese distincte. Astfel. b) fiecare stadiu îşi obţine inputul din stadiul precedent. anume encodare. li se cere să se angajeze întro sarcină în care performanţa poate creşte în urma expunerii anterioare la itemii stimul. Metode vizând memoria Unul dintre primii care a studiat experimental memoria umană a fost Hermann Ebbinghaus. participanţilor li se prezintă o listă cu mai mulţi itemi şi apoi. incidentală. li se solicită să recupereze materialul anterior prezentat. La testele de memorie implicită. cercetătorii au identificat empiric aşa-numitele sisteme „în cascadă” în care nici asumpţiile lui Donders nici ale lui Sternberg nu se menţin deoarece procesele mentale apar simultan la diferite niveluri de procesare a informaţiei. Retenţia a fost măsurată în termeni ai numărului de încercări necesare pentru a reînvăţa o listă de silabe relativ la numărul de încercări necesare pentru a învăţa lista pentru prima dată. Prin contrast. dar pot prezenta un deficit considerabil la testele de memorie explicită.. cercetările recente au demonstrat că unele populaţii neuropsihologice (de ex. mai degrabă decât asupra măsurării vitezei diferitelor procese.. pacienţi amnezici) pot să nu prezinte deficite la testele de memorie implicită. 3. Accentul său principal este asupra validării diferitelor stadii de procesare. c) procesarea informaţiei într-un stadiu particular este independentă de procesarea în stadii precedente.următoarele asumpţii: a) informaţia este procesată în stadii diferite. ci mai degrabă. cercetătorii au început să facă distincţie între trei aspecte diferite ale memoriei. retenţie şi recuperare. dacă două variabile influenţează procese diferite.

precum viteza de procesare şi memoria. ca o consecinţă a unei operaţii anterioare pentru epilepsie. asumpţiile teoretice care privesc atât structura cât şi procesarea internă a sistemului cognitiv au fost testate prin implementarea asumpţiilor în programe de calculator. Studii cross-populaţionale Psihologia cognitivă se bazează destul de mult pe studenţi ca participanţi la cercetare. Măsurători ale activităţii cerebrale Recent. studiile de caz cu un singur subiect pot furniza informaţii vitale cu privire la modul în care poate fi structurat sistemul cognitiv şi cu privire la procesele specifice pot fi necesare pentru a executa sarcini specifice. împreună cu măsurători comportamentale (de ex. a suferit o deteriorare severă a memoriei în sarcinile explicite dar nu şi cele implicite. În plus. Recent. De exemplu. s-a manifestat un interes tot mai mare pentru compararea atât a structurii cât şi a proceselor sistemului cognitiv între populaţii distincte. descris de Milner (1966) care. potenţiale evocate. Modelarea computaţională De la primele cercetări ale lui Newell şi Simon asupra General Problem Solver. PET măsoară fluxul sanguin. aşa cum apar ele în boala Alzheimer. anume modelare conexionistă versus modelare simbolică. totuşi. 5. Cazul clasic al pacientului HM. au devenit disponibile o varietate de modalităţi de a măsura unele corelate ale activităţii mentale cerebrale (de ex. Potenţialele evocate măsoară activitatea electrică a sistemelor de neuroni. abordarea prin modelare simbolică asumă că oamenii dobândesc un set de reguli care specifică cum pot fi combinaţi constituenţii într-un limbaj şi cum pot fi 21 . imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională [fMRI]). 7. acurateţe) pare să fie un candidat extrem de promiţător pentru sporirea înţelegerii interacţiunii dintre neuropsihologie şi psihologia cognitivă. Modelarea a fost de două tipuri diferite. schizofrenie sau amnezie. timpi de reacţie. Deoarece măsurătorile diferă mult în ce priveşte gradul lor de invazivitate şi rezoluţia temporală şi spaţială. poate servi ca exemplu frapant care susţine disocierea diferitelor structuri ale memoriei.4.. 6.. pentru a modela procesele subiacente învăţării limbajului uman. studii asupra cogniţiei de la copilăria timpurie la maturitatea târzie încearcă să urmărească modificările developmentale în ce priveşte operaţiile mentale. tomografia prin emisie de pozitroni [PET]. o combinaţie a acestor metode. De exemplu. Studiile de caz pot furniza constrângeri destul de convingătoare pentru înţelegerea de către psihologii cognitivişti a arhitecturii cogniţiei umane. Studii de caz Deşi relativ rar utilizate în psihologia cognitivă. studiile cu populaţii clinice speciale sunt realizate pentru a înţelege deteriorări ale funcţionării mentale.

modelarea computaţională. adică într-un sistem reprezentaţional distribuit (teoria conexionistă). ea reflectă un aspect fundamental privind natura sistemului cognitiv care a vizat metafora calculatorului vs. De reţinut:  Principalele metode de cercetare în psihologia cognitivă sunt: metode cronometrice. studii de caz. 22 . controversa vizând aceste două explicaţii ale modelării este departe de a fi stabilită şi. măsurători ale activităţii cerebrale. metode vizând memoria. în mod important. studii cross-populaţionale. metafora creierului. În prezent.specificaţi într-un program. Alternativ. sistemul cognitiv poate dobândi „regulile limbajului” fără a specifica direct aceste reguli ca simboluri.

Dovezi pentru o memorie auditivă de scurtă durată asemănătoare au fost curând oferite de asemenea (de ex. trebuia să existe o memorie vizuală a stimulului. 23 .IV. 1967).. „are două linii diagonale şi o linie orizontală care le conectează”). Această perspectivă cu două stadii nu era complet nouă în psihologie. Dovezi pentru o astfel de memorie „iconică” au fost furnizate de Sperling în experimente clasice din anii 1960. Cartea a servit ca prima afirmare comprehensivă a cercetărilor existente în psihologia cognitivă şi a dat noului domeniu numele său. PROCESAREA VIZUALĂ ŞI RECUNOAŞTEREA PATTERNURILOR 1. 1969). Psihologul Ulrich Neisser (1964) a folosit un model pe calculator al recunoaşteri pattern-urilor (Selfridge. dar exprimarea ei în termeni ai procesării informaţiei permitea conectarea studiilor empirice ale percepţiei obiectului cu modele computerizate ale procesului. studiul modului în care oamenii percep şi recunosc obiecte. Crowder şi Morton.. Elemente de neurobiologia procesării vizuale În mod obişnuit. 1959) pentru a-şi orienta studiile sale empirice şi a oferi dovezi dramatice că un obiect poate fi potrivit cu reprezentări mnezice vizuale multiple în paralel. Cognitive Psychology (Neisser. Analizatorul vizual este relativ bine cunoscut din punctul de vedere al procesării informaţiei. Abordarea cognitivă a furnizat o perspectivă generală cu două stadii a recunoaşterii obiectelor: a) descrierea obiectului input în termeni ai unor trăsături relativ primitive (de ex. Circa jumătate din suprafaţa neocortexului este implicată în procesarea informaţiei vizuale. Mare parte a lucrărilor asupra recunoaşterii obiectelor şi memoriilor senzoriale au fost integrate în lucrarea influentă a lui Neisser din 1967. Alţi cercetători au indicat că procesarea subiacentă percepţiei obiectului ar putea persista după ce stimulul a fost îndepărtat. 2. şi b) potrivirea acestei descrieri a obiectului cu descrieri stocate ale obiectului în memoria vizuală şi selectarea celei mai bune potriviri ca identitatea obiectului input („această descriere se potriveşte cel mai bine literei A”). Introducere Unul din primele domenii care au beneficiat de pe urma revoluţiei cognitive a fost cel al procesării vizuale şi recunoaşterii pattern-urilor. Pentru a se întâmpla acest fapt. cea mai mare parte a informaţiilor despre mediul în care trăim este obţinută prin intermediul văzului.

Aria cea mai sensibilă a retinei se numeşte fovee. Suprafaţa de pe retină care modifică funcţionarea celulei nervoase se numeşte câmpul receptor al celulei respective. transportate şi prelucrate de sistemul nervos vizual. cu cât ne depărtăm spre periferia retinei. aceştia se prelungesc în axoni care formează nervii optici ce transmit semnalul brut spre creier. Bastonaşele. Lumina focalizată trece prin aceste straturi de la stânga la dreapta pentru a ajunge la fotoreceptori (stratul din dreapta). Un fenomen fizic este vizibil dacă provoacă activitate fotochimică la nivelul receptorilor care determină formarea unor potenţiale de acţiune. Semnalul ajunge apoi la ganglioni. Figura 3. Retina conţine două tipuri de receptori: conuri şi bastonaşe. Receptorii sunt conectaţi pe verticală de celulele bipolare. În consecinţă. se află în zona periferică a retinei. pupila. Conurile. Câmp receptor. Razele luminoase traversează corneea. circa 130 : 1). sunt specializate în detectarea luminii de slabă intensitate şi nu au acuitate pentru detalii şi culoare. 24 . adică spectrul dintre ultraviolete şi infraroşii. sunt plasate în centrul retinei şi au o mare sensibilitate pentru culori şi acuitatea detaliilor. ajungând să fie de ordinul sutelor. aceasta va reacţiona la stimularea unei arii care include mai mulţi receptori. Aceasta produce reacţii chimice şi semnalul nervos se propagă spre celulele bipolare (stratul central). camera anterioară. Structura simplificată a retinei.1.Sistemul vizual uman receptează şi procesează unde elecotromagnetice cu lungimi de undă între 440-810 nm. Principala proprietate a acestor unde este aceea de a fi vizibile. creând potenţiale de acţiune în celulele nervoase şi variaţii ale frecvenţei de descărcare a acestora. cu atât numărul de receptori (bastonaşe) conectaţi la o celulă nervoasă creşte. circa 120 de milioane. circa 6 milioane. Distribuţia receptorilor la celulele ganglionare este diferenţiată: dacă fiecare con din zona foveală este conectat la un ganglion. asigurate de celulele amacrine şi celulele orizontale. Retina este alcătuită din multiple straturi neuronale. celulele ganglionare şi nervii optici (Figura 3). celule on-off şi off-on Fiecărei celule ganglionare din structura retinei îi revine un număr mare de receptori (în medie. 2. Ambele tipuri de receptori conţin pigmenţi sensibili la lumină care se descompun sub acţiunea fotonilor. cristalinul şi umoarea apoasă înainte de a ajunge să formeze o imagine pe retină. Între celulele nervoase există conexiuni pe orizontală.

Celulele cu câmp receptor on-off şi off-on sunt caracteristice ganglionilor vizuali şi celulelor nervoase din corpii geniculaţi laterali implicaţi în procesarea informaţiei vizuale. au fost identificate trei tipuri de astfel de celule nervoase: simple. Dacă prelucrarea stimulilor luminoşi s-ar rezuma doar la activitatea celulelor on-off şi off-on.Au fost detectate două tipuri de celule: celule on-off şi celule off-on. Hubel şi T. features detectors). complexe şi hipercomplexe. localizate în ariile striate şi parastriate ale cortexului vizual.2. 2. Specializarea lor este atât de pregnantă. Celulele simple detectează contururi. Aceştia au fost denumiţi detectori de trăsături (engl. 1. Frecvenţa potenţialelor de acţiune este maximă dacă stimulul corespunde exact trăsăturii la care reacţionează detectorul respectiv. Figura 4. unghiuri etc. 25 . Celulele complexe reacţionează la aceleaşi tipuri de stimulitrăsături ca şi celulele simple. Celulele complexe. prelucrează informaţia vizuală cu un nivel mai ridicat de generalitate. Privirea grilajului produce iluzia unor pete cenuşii la intersecţia canalelor albe situate între careurile negre. Celulele off-on au o funcţie complementară celulelor on-off. Grilajul lui Hermann (1870). dar polaritatea acestor câmpuri este diferită. mărginit sau circumscris de fascicule luminoase. detectând mişcarea. au fost identificaţi neuronii din cortexul vizual care îşi modificau activitatea la prezentarea unor stimuli vizuali foarte simpli: benzi luminoase albe sau întunecate. Activitatea lor este maximă dacă în zona centrală a câmpului receptor este expus un punct negru. linii albe sau negre. O celulă simplă însumează activitatea mai multor celule on-off şi/sau off-on din nucleii geniculaţi laterali. Wiesel. am surprinde doar spoturi şi puncte. Neuronii din cortexul vizual realizează procesări mult mai complexe. Celulele on-off au un câmp receptor cu o polaritate pozitivă în centru şi negativă spre periferie şi se activează pentru spoturi luminoase. Ambele au câmpuri receptoare circulare şi concentrice. fante luminoase sau linii. Este o metodă psihofizică de a identifica activitatea celulelor on-off. Detectorii de trăsături Prin cercetările îndelungate ale laureaţilor Nobel D. 2. dar indiferent de locaţia lor în câmpul vizual. încât reacţionează numai la o anumită orientare şi localizare a caracteristicilor respective. În funcţie de complexitatea caracteristicilor fizice la care reacţionau.

în sistemul cognitiv. notată cu 2½D tocmai pentru a arăta caracterul ei intermediar între imaginea retiniană bidimensională şi obiectul tridimensional. culorii şi a dispunerii spaţiale. precum triunghiuri. Celulele hipercomplexe sunt actual clasificate în două tipuri: cele funcţional identice cu celulele complexe. recunoscut. mişcării. Rezultatul lor constă în alcătuirea unei reprezentări intermediare a obiectului din câmpul vizual. Toate aceste procesări sunt executate în paralel de mecanisme modulare. care au ca rezultat reprezentarea. Cortexul vizual este sediul unor celule (simple. deci stimuli mai complecşi. de reprezentare a mişcării. Dincolo de proprietăţile lor specifice. şi numai de aceştia. Totuşi. notată cu 3D. a texturii. Ele au ca input rezultatele procesărilor primare şi ca output – imaginea tridimesională a unui obiect în mediu. Ele realizează separarea stimulului de fond. complexe şi hipercomplexe) care detectează stimuli de complexitate tot mai ridicată. cu o durată de aproximativ 200 de milisecunde. dar este utilă şi este larg răspândită în literatura de specialitate. ne arată unde anume este acesta. cu o locaţie dată. Niveluri ale procesării vizuale Există tendinţa generală de a împărţi procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional în două mari stadii: procesare primară şi procesare secundară. texturii. a caracteristicilor fizice ale stimulului. Asupra acestei schiţe primare se exercită o mulţime de tratamente sau prelucrări de stabilire a adâncimii în spaţiu prin calculul disparităţii binoculare. este improbabil ca stimuli mult mai complecşi să fie detectaţi de neuroni specifici. 26 . pătrate. nu ce anume este.3. aceste celule au fost numite detectori de trăsături. Se pune întrebarea cât de complex poate fi stimulul detectat de o astfel de celulă? Unii cercetători susţin existenţa unor neuroni care par să detecteze stimuli complecşi. Din punct de vedere funcţional. Sunt incluse aici mecanismele de detectare a contururilor. sensibilitatea lor scăzând în condiţiile expunerii repetate la acelaşi stimul. tridimensională a obiectului. în măsură mai redusă. sunt fatigabili. Intensitatea stimulilor luminoşi face obiectul unor prelucrări iniţiale care conturează o schiţă primară a obiectului perceput. şi la stimuli similari. Procesarea secundară vizează mecanismele implicate în recunoaşterea figurii şi obiectelor. dar răspund. Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale. formează structuri de reţea în cadrul cărora funcţionează mecanismul inhibiţiei laterale. identificat. neuronii detectori de trăsături au câteva note comune: manifestă o reactivitate maximă la un anumit tip de stimultrăsături. culorii şi orientării în spaţiu a suprafeţelor unui obiect. care reacţionează la orice stimul simplu dacă acesta are o anumită dimensiune şi cele care detectează unghiuri. Această imagine intermediară serveşte ca input pentru alte procesări al căror produs final este reprezentarea completă. 3. Această dihotomie a prelucrării stimulilor vizuali nu este riguroasă. palma sau chiar expresia facială la maimuţe.

la orice obiect. 2) Aceste procese sunt independente de natura stimulului. Contururile surprind multe dintre caracteristicile invariante ale stimulului (proporţii ale părţilor componente. automat. În orice caz. Mai mult. Ele preced recunoaşterea obiectelor ca obiecte distincte.1. aplicându-se irepresibil. Schiţa primară şi detectarea contururilor (edge detection). Cercetările neurofiziologice de până acum nu oferă date cu privire la modalitatea concretă de prelucrare a diferenţelor de luminozitate pentru detectarea contururilor. care funcţionează simultan. a diferenţelor de colorit sau de viteză de deplasare etc. în paralel. detectarea texturii. Nu se ştie dacă aceste asumpţii care dezambiguează stimulul sunt înnăscute sau dobândite. Un contur marchează limita unei suprafeţe. 3) Buna desfăşurare a acestor prelucrări presupune o mulţime de asumpţii apriorice despre realitatea obiectuală. variaţia intensităţii stimulilor luminoşi este accentuată la nivel neurofiziologic şi subiectiv pentru a permite o mai uşoară segregare a figurii de fond. a unei figuri sau a unui obiect. Această segregare se poate realiza prin mai multe mecanisme: stabilirea contururilor. Procesarea vizuală primară Toate prelucrările primare posedă câteva caracteristici comune care le individualizează faţă de procesările secundare sau alte tipuri de prelucrări mentale. a obiectului de mediul (fundalul) său. Stabilirea contururilor se bazează pe procesarea diferenţelor de luminozitate.3. Extragerea contururilor (edge detection) din patternurile de luminozitate pe care obiectele le transmit retinei este modulul principal implicat în constituirea schiţei primare. Aceste asumpţii sunt nespecifice. 27 . ele nu sunt rezultatul unor deducţii iar majoritatea studiilor probează existenţa lor încă de la o vârstă foarte timpurie (asumpţia rigidităţii este deja prezentă la vârsta de cinci luni. deoarece reduc detaliile la esenţial. dispunere spaţială a acestora) şi permit o procesare economică a informaţiei despre stimul. preatenţional şi impermeabilitatea cognitivă a acestor procese. Ele sunt necesare pentru a specifica stimulul vizual supus prelucrării. Una din cele mai importante operaţii care trebuie să aibă loc pentru ca organismul să se adapteze constă în diferenţierea figurii de fond. Organizarea modulară implică caracterul irepresibil. 1) Procesările primare sunt organizate pe module. iar percepţia adâncimii în spaţiu pe baza disparităţii binoculare este operantă la copilul de 2-3 luni). Cele mai cunoscute modele formale care încearcă să expliciteze aceste procesări sunt filtrajul (stabilirea contururilor pe baza filtrajului [calcul diferenţial] intensităţii pixelilor) şi analiza Fourier (reprezentarea stimulului vizual s-ar face pe baza analizei şi sintezei armonicelor sale). adică regularităţi statistice ale mediului în care trăim. a obiectelor sau figurilor unele de altele.

Figura 6. apărând o disparitate retinală.Figura 5. Calculul adâncimii. Plecând de la această disparitate se poate calcula distanţa unui obiect faţă de observator. care se referă la faptul că cei doi ochi au unghiuri diferite de recepţie a stimulilor vizuali. Procesarea mişcării. Deşi pe retină apar numai imagini bidimensionale. Creierul preia informaţia primită de la cei doi ochi şi o combină într-o imagine unică. Rezultatele aplicării unui algoritm de detecţie a contururilor cu praguri diferite (de la înalt la scăzut). 1966) a arătat că informaţiile pot fi conţinute de gradientul unei texturi. Se pare că aceste procesări sunt chiar mai rapide decât cele care sunt implicate în recunoaşterea formei şi/sau semnificaţiei sale. De exemplu. printr-un proces numit stereopsis. Multe date experimentale susţin teza procesării deplasării în spaţiu a unui obiect de către un modul independent. De asemenea. Gibson (1950. Percepţia deplasării unui obiect joacă un rol esenţial pentru supravieţuirea organismelor în medii dinamice. adică micşorarea sistematică a dimensiunilor elementelor texturii şi distanţei dintre acestea. Deplasarea obiectelor în spaţiu şi deplasarea noastră faţă de ele sunt alte surse de informaţii asupra adâncimii sau distanţei. deci şi adâncimea în spaţiu. Unul din mecanismele cele mai importante de detecţie a distanţelor şi adâncimii are la bază fenomenul numit stereopsis. tendinţa generală a subiectului uman de a-şi 28 . totuşi percepem lumea în 3D.

Extragerea formei din prelucrarea umbrelor. deplasarea. Detectarea culorii poate constitui o finalitate în sine dar poate servi şi la segregarea mai rapidă a figurii de fond. în acest caz (Leung şi Malik. Procesarea texturii. un obiect îşi relevă contururi diferite. Una din funcţiile lor este aceea de a segrega figura de fond sau obiectul de mediu acolo unde diferenţele de luminozitate nu sunt suficiente pentru extragerea contururilor. Detectarea textonilor se poate face fie automat. subiectul surprinde contururile. textonii. Culoarea este obţinută prin mecanisme exclusiv chimice. Detectarea culorii. acelaşi obiect.feri capul din calea obiectelor aflate în mişcare a fost evidenţiază din primele săptămâni de viaţă (Regan et al. sau prin antrenarea atenţiei vizuale. nemijlocit. la sfârşitul unei faze de procesare care durează mai puţin de 200 ms. care încă nu a fost recunoscut. forma şi culoarea obiectelor. adâncimea. Pe baza acestor procese se realizează segregarea figurii de fond sau a obiectelor de mediul în care se află.. Sistemul vizual realizează o reconstrucţie a stimulului prezentat pornind de la proiecţia sa pe retină. care au ca input proiecţia retinală. forma sau dispunerea umbrei unui obiect constituie elemente importate din prelucrarea cărora se pot obţine informaţii despre forma şi poziţia obiectului într-un anumit context. 1999). Figura 7. 1986). deplasat în direcţii diferite. Percepţia obiectelor nu se face instantaneu. Schiţa 2½D este o reprezentare intermediară a stimulului. Ea este „centrată pe subiect”. iar ca output schiţa 2½D . 29 . preatenţional. ci prin medierea unor mecanisme de tip modular. este procesat de celule nervoase diferite. Astfel. 1981). Mărimea. nedecompozabile care sunt specifice unei texturi se numesc textoni (Jules. Celulele nervoase implicate în detectarea mişcării sunt specifice în funcţie de direcţia acestei mişcări. Contururile pot fi stabilite pe baza texturii. Se consideră că cunoştinţele tacite ale subiectului joacă un rol important în prelucrarea umbrelor. Şi aceste procesări constituie un modul independent. Textura unei suprafeţe este alcătuită dintr-o combinaţie de elemente. adică depinde de alinierea ochi-stimul – privit din unghiuri diferite. Elementele primitive. Procesarea vizuală primară se referă doar la primul caz.

Prelucrările secundare realizează descentrarea reprezentărilor intermediare ale obiectului. potrivit căruia conturul ocluzat al unei figuri este închis după configuraţia sa vizibilă. schiţa 3D. De asemenea este avansată prezenţa unor mecanisme de organizare a stimulilor complecşi în unităţi mai simple. pe baza unor prelucrări variate. Întrucât primii care au studiat principiile de grupare ale elementelor unei figuri au fost psihologii şcolii gestaltiste. Prezenţa lor poate fi constatată încă din primele luni de viaţă (Spelke. Chiar dacă nu sunt integral determinate genetic. acestea le poartă numele. Recunoaşterea ar putea fi definită ca punere în corespondenţă a imaginii perceptive a obiectului cu reprezentarea sa în memorie. 30 . principiul similarităţii. Un obiect simplu poate fi identificat după o expunere de numai 100 ms. 1984). Acest fapt ar explica flexibilitatea recunoaşterii. care afirmă că elementele similare sunt grupate în aceeaşi unitate perceptivă.3. reducând diversitatea pe baza unor mecanisme de grupare a elementelor unei figuri. Acest fapt este facilitat de existenţa unor detalii spaţiale constante sau proprietăţi neaccidentale (Lowe. ele sunt percepute după continuarea cea mai simplă. cu siguranţă există o predispoziţie (preparedness) a sistemului nervos în această direcţie. care este contrapusă altora. 1990). simbolică sau neurală. cum ar fi paralelismul sau simetria. să reprezinte obiectul indiferent de unghiul sau perspectiva din care este văzut. care afirmă că la intersecţia a două contururi. Versiunea generalizată a acestor principii poartă numele de legea lui Prägranz. Recunoaşterea obiectelor este atât flexibilă cât şi rapidă. adică recunoaşterea obiectului. Acest fapt ar explica rapiditatea recunoaşterii. principiul bunei-continuări. şi principiul închiderii. Numărul total al acestor principii nu este cu exactitate cunoscut. dar pentru obiectele sau figurile statice. mai cunoscute sunt următoarele: principiul proximităţii. care afirmă că elementele aflate în proximitate spaţială sunt grupate într-o singură unitate perceptivă. Principiile gestaltiste.2. iar după alte 800 ms acesta poate fi chiar numit. Procesarea vizuală secundară Rostul prelucrărilor secundare este ca dintr-o schiţă intermediară 2½D luată ca input să producă. postulând că stimulii vizuali sunt în aşa fel grupaţi încât să rezulte configuraţia cea mai simplă. Se pune problema dacă aceste mecanisme de grupare a stimulilor vizuali sunt înnăscute sau nu. Este plauzibil ca reprezentarea stocată în memorie.

1988. Aceiaşi geoni. Figura 9. braţe. Astfel. Modelul susţine că întreaga diversitate obiectuală ar putea fi redusă la 24 de geoni şi la combinaţiile dintre aceştia. aflaţi în relaţii diferite. Acesta porneşte de la tendinţa naturală a subiectului de a segmenta obiectele complexe în părţile lor componente. similaritate. 31 . Un model computaţional interesant al recunoaşterii obiectelor este modelul RBC (recognition-by-components). Ilustrare a unor principii gestaltiste: proximitate. un obiect complex poate fi specificat prin geonii componenţi şi modul de dispunere a lor. corp. Identificarea caracteristicilor nonaccidentale ale obiectelor care sunt prezentate în schiţa 2½D şi organizarea gestaltistă a stimulilor vizuali nu sunt suficiente pentru a explica procesul de recunoaştere. al lui Biederman (1987. închidere. reprezintă obiecte diferite. picioare etc. Părţile în care sunt descompuse obiectele pot fi considerate ca nişte volume primitive sau geoni (de la geometrical icons). Segmentarea obiectelor în părţile componente – generând astfel geonii respectivi – se face în zonele de concavitate. Modele ale recunoaşterii obiectelor. De exemplu.Figura 8. 1990). Geoni şi stimuli alcătuiţi din geoni. un om este alcătuit din cap. Toţi geonii pot fi descrişi matematic printr-o teorie generalizată a conurilor. Modelele computaţionale încearcă să ofere o soluţie plauzibilă cu privire la care sunt prelucrările ulterioare care se finalizează în recunoaştere. continuitate şi simetrie.

Primul dintre acestea a fost modelul Pandemonium al lui Selfridge (1959). au fost elaborate o serie de modele ale recunoaşterii bazate pe analiza trăsăturilor. fiecare trăsătură este prelucrată de un demon anume. Figura 10. ea rămâne neschimbată indiferent de distanţa dintre subiect şi obiectul recunoscut. În urma unor serii de studii. De exemplu. un detector de contururi se activează pentru orice fel de contur. Recunoaşterea era rezultatul colaborării unei mulţimi de „demoni”. Acesta pleacă de la asumpţia potrivit căreia recunoaşterea obiectelor se bazează pe detectarea unor caracteristici sau trăsături fizice distincte ale acestora.Un alt model este modelul analizei de trăsături (feature analysis). imaginea este descompusă în trăsături de către o suită de demoni de trăsături. mesajele lor sunt sintetizate în unităţi comprehensive de către demonii cognitivi. 32 . în fine. organizaţi ierarhic: la bază se află demonii imagistici (care receptează imaginea unui obiect). indiferent de obiect). sunt în cea mai mare măsură predeterminaţi genetic. O trăsătură distinctă este orice caracteristică fizică vizibilă a unui obiect pe baza căreia acesta poate fi identificat indiferent de circumstanţe. întrucât aceştia propun mai multe interpretări posibile. un demon decident stabileşte care dintre candidaţii la recunoaştere este cel mai potrivit pentru a identifica obiectul iniţial. au o funcţionare abstractă (de ex.. Modelul presupune că orice obiect poate fi definit printr-o mulţime unică de caracteristici fizice. pentru detectorii de trăsături au fost postulate câteva proprietăţi generale comune: sunt organizaţi modular. Pornind de la aceste date. Modelul Pandemonium al lui Selfridge (1959).

în cazul recunoaşterii obiectelor şi în cazul recunoaşterii scenelor şi feţelor umane. În timp ce procesele data-driven sunt asistate foarte puţin de informaţia deja cunoscută. al prelucrărilor ghidate de datele fizice ale stimulului (data driven) cu cele marcate de cunoştinţele subiectului (knowledge driven). Distincţia dintre procesele data-driven şi conceptually driven a fost studiată intens. Acest efect a fost denumit „efectul superiorităţii cuvântului” (word superiority effect. ci o include. Exemplu de procesare descendentă „THE CAT”. Devine evident faptul că. Totuşi. conceptually driven] sunt cele care se bazează puternic pe astfel de informaţii. ca pe un caz particular. prelucrarea ascendentă este dublată de cea descendentă. deoarece aceasta este efectuată de module cognitiv impenetrabile. Un proces mental condus de date [engl. cum sunt recunoscute pattern-urile. data-driven. Analiza descendentă influenţează recunoaşterea. Acest lucru nu are loc în cazul procesării primare a informaţiei vizuale. Pe de altă parte. violarea unor constrângeri impuse de cunoştinţele noastre tacite despre realitate blochează sau încetineşte recunoaşterea. 1969). Modelele timpurii asumau că acest proces era. nu trăsătura în sine. printre altele.Totuşi. rezultatele unor cercetări mai recente sugerează că recunoaşterea pattern-urilor este de asemenea influenţată de procese conceptuale descendente (top-down). 1. Am putea spune că modelul RBC nu exclude analiza de trăsături fizice. adică pe informaţia-stimul prezentă în mediu. Procesări descendente în cazul recunoaşterii stimulilor verbali. Reicher. Procesări descendente în recunoaştere. procesele conduse de concepte [engl. în mare parte. în recunoaştere. Astfel. un proces condus de concepte foloseşte informaţia deja prezentă în memorie şi orice expectaţii care sunt prezente în situaţie pentru a executa sarcina. De exemplu. 33 . unitatea de bază a recunoaşterii devine combinaţia de trăsături fizice. procesele data-driven folosesc numai informaţia stimul. pe măsură ce obiectele devin mai complexe. Recunoaşterea mai rapidă a unei litere dacă este prezentată în contextul unui cuvânt a fost demonstrată experimental în repetate rânduri. data-driven] este unul care se bazează aproape exclusiv pe „date”. în aria recunoaşterii pattern-urilor. putând conduce la decodări diferite. Figura 11. în primul rând. Recunoaşterea este locul de întâlnire al procesărilor ascendente cu cele descendente. Sintetizând rezultatele experimentale. modelele percepţiei încearcă să explice. Experimentele au condus la concluzia potrivit căreia cunoştinţele lexicale funcţionează ca nişte constrângeri ale recunoaşterii unei configuraţii ambigue. trebuie reţinut că. putem vorbi despre procesări descendente în cazul recunoaşterii stimulilor verbali.

„atipic”. în 1981. 1975). decât dacă este prezentată independent sau ca element al unui obiect imposibil. Regularităţile sintactice şi semantice sunt în număr limitat şi sunt dobândite de individ în cursul ontogenezei pe baza unei învăţări implicite. ci sunt organizate după anumite regularităţi (sintactica scenei). probabilitatea ocurenţei. Exemplu de procesare descendentă: obiect „normal” vs. Ele pot asigura interfaţa dintre modelele computaţionale şi datele neurobiologice. experienţa noastră cu obiectele din mediul în care trăim îşi pune amprenta asupra modului în care recunoaştem şi procesăm scenele sau situaţiile statice. perceptronul lui Rosenblatt încercând tocmai modelarea recunoaşterii într-o reţea binivelară. Procesări descendente în cazul recunoaşterii obiectelor. Cunoştinţele de care dispunem. Recunoaşterea patternurilor figurale sau obiectuale este domeniul în care modelele neuronale au avut cel mai mare succes. scena are o anumită semnificaţie (o stradă. interpoziţia (ocluzarea obiectelor). 3. poziţia obiectelor. De altfel. studiile lui Weinstein şi Harris (1974) au demonstrat efectul superiorităţii obiectului (object superiority effect): o trăsătură sau o caracteristică fizică a unui obiect este mai uşor de recunoscut dacă ea este plasată în contextul reprezentării unui obiect. acţionând ca nişte constrângeri în identificarea scenelor. mărimea relativă a obiectelor. prin analogie cu efectul superiorităţii cuvântului. Rezultatele din acest domeniul au importante aplicaţii tehnologice. Actualmente.. în acest domeniu s-au obţinut de la început primele rezultate. Principalele regularităţi vizează suportul fizic al obiectelor. obiectele dintr-o scenă nu formează o aglomerare haotică.2. sunt responsabile şi de recunoaşterea mai rapidă a elementelor unor feţe umane în contextul feţelor respective decât dacă acestea sunt prezentate independent (Palmer. În acelaşi timp. prin iniţierea unor procesări descendente. fiind compatibile cu ambele categorii de rezultate. De asemenea. Figura 12. Modelarea neoconexionistă a recunoaşterii. Ca şi în cazul recunoaşterii stimulilor verbali. asistăm la o diversificare exponenţială a modelării neoconexioniste a recunoaşterii. Elementele feţei aveau nevoie de o reprezentare mult mai detaliată pentru a putea permite recunoaşterea lor în afara contextului. Ulterior. McClelland şi Rumelrhart reuşesc primul model de recunoaştere a grafemelor. semantica scenei). Reţinem că reţelele neuronale pot modela cu succes cel puţin o parte din procesările implicate în recunoaşterea stimulului. 34 . În mod obişnuit. un birou etc. Procesări descendente în cazul recunoaşterii scenelor şi feţelor umane.

De reţinut:  În mod obişnuit. Există tendinţa generală de a împărţi procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional în două mari stadii: procesare primară şi procesare secundară. Circa jumătate din suprafaţa neocortexului este implicată în procesarea informaţiei vizuale. nu ce anume este. culorii şi a dispunerii spaţiale. a texturii. cea mai mare parte a informaţiilor despre mediul în care trăim este obţinută prin intermediul văzului.    35 . Ele realizează separarea stimulului de fond. Sunt incluse aici mecanismele de detectare a contururilor. ne arată unde anume este acesta. în sistemul cognitiv. mişcării. identificat. Procesarea secundară vizează mecanismele implicate în recunoaşterea figurii şi obiectelor. Ele au ca input rezultatele procesărilor primare şi ca output – imaginea tridimesională a unui obiect în mediu. a caracteristicilor fizice ale stimulului. recunoscut. Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale care au ca rezultat reprezentarea.

Deşi această idee de filtru totul-sau-nimic s-a dovedit a fi prea rigidă (Treisman. Subiectul selecţiei atenţionale s-a bucurat de un interes destul de larg numai în studii cu adulţi normali dar. un concept care fusese exclus în perioada behaviorismului. a fost curând evident că selecţia atenţională nu era un fenomen de tip totul-sau-nimic. deoarece în anumite populaţii pacienţi (de ex. care lăsa să treacă numai informaţia la care oamenii acordau atenţie. Astfel. Poate primul efort teoretic major în psihologia procesării informaţiei a fost lucrarea Perception and Communication a lui Donald Broadbent (1958). şi de acolo spre memoria pe termen lung.V. cu eşantioane pacienţi cu tulburări neuropsihologice. tulburare de deficit de atenţie. Mare parte a cercetărilor timpurii asupra acestui subiect sau concentrat pe gradul în care sunt procesaţi stimulii cărora nu li se acordă atenţie. nu de de de Una dintre problemele poate cele mai interesante referitoare la rolul atenţiei a vizat întrebarea dacă selecţia atenţională are loc „devreme” sau „târziu” în sistemul cognitiv. de asemenea. ATENŢIA 1. Modelele selecţiei timpurii susţin că selecţia apare la un nivel relativ timpuriu în sistemul cognitiv. 36 .. adică înainte să fie extrasă semnificaţia. Totuşi. Informaţia care trecea de filtrul lui Broadbent se deplasa apoi spre un „canal de decizie cu capacitate limitată”. 1960). Introducere Atenţia este adesea considerată ca fiind o resursă mentală fundamentală care este necesară pentru operarea oricărui proces mental. un sistem care are unele dintre proprietăţile memoriei pe termen scurt. Sprijinul iniţial pentru această idee a provenit din sarcini de ascultare dihotică în care ascultătorii trebuiau să repete verbal informaţiile prezentate la o ureche în timp ce informaţii diferite (sau identice) erau prezentate simultan la cealaltă ureche. Această ultimă parte a modelului lui Broadbent – transferul informaţiei de la memoria pe termen scurt la memoria pe termen lung – a devenit aspectul proeminent al modelelor memoriei duale dezvoltate în anii 1970. informaţia căreia nu i se acordă atenţie pare să ajungă la nivelurile superioare ale sistemului cognitiv. schizofrenie) sistemul selecţie atenţională pare să fie afectat. Cele mai multe teorii care discută atenţia asumă că aceasta este o resursă mentală limitată şi că resursa de atenţie care este disponibilă determină cât de multe procese separate pot fi executate simultan. cel puţin în anumite circumstanţe. ea a oferit o explicaţie mecanicistă cu privire la atenţia selectivă. output-ul informaţional din sistemul perceptiv întâlnea un filtru. Rezultatele au sugerat că puţine informaţii din cele prezentate la urechea căreia nu i se acorda atenţie erau remarcate. Conform modelului lui Broadbent.

Atenţia noastră poate fi atrasă de T-ul înclinat deoarece diferă într-un mod atât de frapant de fundal. în cursul acestei procesări. de atunci nu a încetat să progreseze. studiul atenţiei nu a depăşit limitele metodei introspective decât beneficiind de noile abordări experimentale puse la punct în anii 1950 pentru analiza proceselor de prelucrare a informaţiei. Telefonul. Totuşi. dacă am ştii că ţinta este un L. Informaţia intră în contact cu acest canal. În prezent se admite însă că este vorba de un concept multidimensional. au început să studieze atenţia în mod serios. Şi atenţia. Figura 13. ea iese în evidenţă şi atenţia noastră este atrasă de aceasta. De exemplu. ei şi-au abordat obiectul de studiu cu o idee clară asupra modului în care este configurată mintea umană. ca focalizare asupra unei activităţi particulare în detrimentul activităţilor concurente. pătrunde. Atenţia selectivă Multă vreme atenţia a fost definită doar sub aspectul ei selectiv. noi să putem fi atenţi doar la unul singur. ilustrată în Figura 17. Ei au comparat-o cu un canal de comunicare. 1890). să considerăm configuraţia din Figura 13. a beneficiat de această sursă de inspiraţie. definită aici ca proces selectiv având şi funcţionând cu rol de filtru la nivel psihocomportamental. Când psihologii cognitivişti. Lucrând în domeniul cercetărilor electronice. mai ales Cherry (1957) şi Broadbent (1958). Din totdeauna progresele obţinute în ştiinţele fizice s-au constituit ca suport explicativ şi punct de plecare pentru înţelegerea fenomenelor greu accesibile cu instrumente proprii. Paternitatea acestei idei aparţine savantului britanic Colin Cherry şi lui Broadbent. i-a interesat pe cercetători încă de la începuturile psihologicei (James. ne putem ghida căutarea printre stimulii cu linii orizontale şi verticale. Acesta este un exemplu de atenţie condusă de input. Atunci când o figură diferă de fundal printr-o singură trăsătură. Abordat de multă vreme de filozofi. este procesată şi. Cherry s-a interesat de modul în care se ajunge ca dintr-un noian de stimuli şi mesaje care ne asaltează. de exemplu. Interacţiunea dintre demersurile voluntare top-down şi procesele automate bottom-up. Procese atenţionale bottom-up şi top-down: Ce item „sare în ochi”? Cum identificaţi „L”-ul în configuraţie? 2. ia ca input vocea 37 . mintea asemănată cu o maşină şi cu proprietăţi de funcţionare asemănătoare acesteia. Acesta este un exemplu de formă de control voluntar de nivel mai înalt.Pentru a ilustra ce se semnifică prin atenţie. apoi de psihologi. este transformată într-un output. Controlul voluntar este însoţit de trăirea subiectivă a selecţiei între acţiuni potenţiale şi este una dintre trăsăturile cele mai distinctive ale experienţei umane.

un output adecvat emerge pe ecranul calculatorului. Experimentul de ascultare dihotică Căutarea unei gâtuiri a implicat o paradigmă experimentală ingenioasă prima dată sugerată de Cherry (1957) şi dezvoltată deplin de Broadbent (1958). şi organismul trebuie să selecteze unul căruia să îi acorde atenţie. 1960). selectate. o transformă în impulsuri electrice. Pentru a se asigura că subiecţii într-adevăr ascultă canalul indicat. experimentatorul îi instruieşte pe subiecţi să repete tot ceea ce au auzit în mesajul la care au fost atenţi. umbrire]. trimite aceste impulsuri prin intermediul firelor. 1964). Ele au primit acest nume întrucât porneau de la ideea că după cum nu putem introduce dintr-o dată toată apa într-o sticlă din cauza gâtului îngust al acesteia. Figura 38 . Calculatoarele sunt un alt exemplu de înlănţuire de procesări care mediază input-ul şi output-ul. apoi traduce aceste impulsuri înapoi în unde sonore care se aseamănă unei voci umane uşor degradate. Erorile de shadowing sunt înregistrate. atunci când cele două mesaje erau separate spaţial decât când erau localizate în acelaşi spaţiu [de exemplu. Aceste rezultate l-au condus pe Broadbent să afirme existenţa unui filtru senzorial. S-a dovedit mai uşor de reprodus mesajul căruia i s-a acordat atenţie atunci când cele două au fost citite de persoane având sexe diferite decât atunci când erau citite de aceeaşi persoană (Treisman.2. 1958)]. cel mai general. adesea amplificând impulsurile electrice pe parcurs. Utilizatorul introduce prin tastare numere în calculator. sau. originile sale sunt găsite în cocktail party-ul în care mai multe mesaje iau contact simultan cu sistemul senzorial. rearanjate şi prelucrate de mecanismele de procesare interioare calculatorului şi.1. În paradigma de ascultare dihotică. Modelul filtrului (Broadbent) Broadbent (1958) a localizat gâtuirea în partea de început a lanţului procesării interne. atunci când mesajele erau în limbi diferite decât atunci când erau în aceeaşi limbă (Treisman. canalizate spre urechi diferite sau canalizate în aceeaşi ureche (Broadbent.umană. aceste numere sunt transformate. subiecţii ascultă două mesaje prezentate prin căşti. Pornind de la cercetările lui Cherry au fost dezvoltate mai multe teorii privind atenţia selectivă. 2. Aceste teorii au fost cunoscute ca „teoriile gâtului de sticlă”. atunci când cele două mesaje puteau fi uşor deosebite pe baza unei caracteristici stimul decât atunci când cele două mesaje puteau fi doar vag deosebite. în fine. tot aşa nici informaţiile din mediul extern nu pot pătrunde în mintea noastră simultan. Li se spune să asculte unul din mesaje şi să-l ignore pe celălalt. el a afirmat existenţa unui filtru care bloca toate mesajele care veneau diferite de cele ale mesajului căruia i se acorda atenţie şi permitea numai mesajului „selectat” să fie procesat mai departe. Numită ascultare dihotică. 2. o procedură numită shadowing [rom. Experimentul de ascultare dihotică s-a dovedit un instrument remarcabil pentru descoperirea bazei pe care se face selectarea unui mesaj în defavoarea altuia. ele trebuind a fi mai întâi filtrate. Specific. output-ul procesului.

Pragurile logogenilor diferă. Modelul atenuării (Treisman) Treisman (1969) a atribuit un nou rol filtrului lui Broadbent. tot ceea ce a intrat în sistem este procesat. Mai multe corespondenţe între Filtru şi Atenţie pot fi observate: Atenţia este un sistem fizic (spre deosebire de a fi un produs secundar emergent al sistemului senzorial sau motor). prezentat în desenele lui Broadbent. Cuvintele puternic încărcate afectiv. Un cuvânt neutru şoptit poate să nu fie auzit. Ea a explicat dovezile existente adoptând modelul logogen al memoriei semantice al lui Morton (1969). mărimea informaţiei este mai mare înaintea filtrului atenţional decât după. adică. ca să zicem aşa. Sistemul trebuie să selecteze mesajul care va fi introdus în sistemul P cu capacitate limitată. care este activizat în prezenţa cuvântului asociat. Figura 14. Există un singur canal (sistem P) după atenţie. Modelul structural al atenţiei.3. Până acum mesajul nu a fost procesat mult peste nivelul de stimul. În sistemul P acesta va fi procesat complet şi va genera fie un faptul mnezic fie un răspuns.14 conţine o reprezentare schematică a acestui model. un logogen. procesarea este triată. într-un lexicon mintal. Până în acest punct. short-term store]. 39 . au un prag scăzut. Dacă activarea dobândeşte un anumit prag. ea a înlocuit filtrul lui Broadbent cu atenuatorul Treisman. există stadii discrete în procesarea informaţiei. în acest punct. 1958). Informaţia intră în sistem prin intermediul simţurilor şi este păstrată temporar într-un depozit pe termen scurt [engl. Broadbent a numit mecanismul de selecţie filtru senzorial deoarece şi-a bazat selecţia pe trăsăturile stimul ale mesajelor aflate în competiţie. dar o înjurătură şoptită va fi. 2. gâtuirea concepută de ea slăbea mesajul incompatibil. logogenul „declanşează” şi cuvântul intră în conştiinţă. de exemplu. în timp ce cuvintele neutre au un prag mai înalt. implicând că filtrul nu poate divizat (după Broadbent. Fiecare cuvânt are asociat cu sine. În loc să blocheze toate mesajele ce vin şi sunt incompatibile cu stimulul căruia i se acordă atenţie.

prin această teorie nu se putea explica de ce la o petrecere. topografie şi latenţă diferite – sunt sensibile la focalizarea atentă (concentrare).Această teorie este o altă variantă a teoriilor „gâtului de sticlă”. aşa cum ar fi propriul nume. dar vor găsi această sarcină dificilă. psihologii au fost interesaţi să determine cât de multe lucruri pot fi făcute odată. printr-o prelucrare mai elaborată sau prin accesul la conştiinţă. ceea ce sugerează intervenţia mecanismelor de selecţie într-o manieră succesivă. de exemplu. sau de mai multe rezervoare specifice. Atenţia distribuită Distribuţia resurselor de atenţie. fapt care implică localizări cerebrale distincte. Atenţia asigură deci o funcţie de selecţie: printre stimulii care se prezintă organismului. sau selecţie mai tardivă. Problema de bază este de a şti la ce nivel al procesului de prelucrare a informaţiei se află filtrul: selecţie precoce. atenţia corespunde aici unei facilitări nespecifice a mecanismelor perceptive şi motorii. atunci când în preajmă ni se rosteşte numele. poate găsi 40 . constituie un alt aspect al problemei. Acest fapt se traduce printr-o facilitare a percepţiei lor. Ştiind că nu putem fi atenţi la mai multe sarcini deodată. momentul selecţiei ar depinde chiar de caracteristicile spre care se orientează atenţia. Altfel spus. să prezică uşurinţa cu care două sarcini pot fi realizate simultan. Dimensiunea cantitativă trebuie şi ea analizată: intensitatea atenţiei pe care o consacram unei activităţi variază. Sinonimă cu nivelul de activare. prin definiţie limitate. acestea fiind tratate în mod ierarhic. Alţi stimuli sunt parţial sau total ignoraţi. noi îl auzim. dar adulţii pot. Un adult pe de altă parte. încă din etapa de detectare a caracteristicilor fizice ale stimulului. pot să treacă de filtrul atenţiei. în vederea alegerii şi producerii unor răspunsuri adecvate. chiar dacă aceste informaţii nu constituie obiectul principal al său. Întrebările privind atenţia distribuită au ocupat un loc la fel de proeminent în studiul atenţiei ca şi întrebările privind atenţia selectivă. în timpul prelucrării aspectelor sale semantice sau chiar în momentul alegerii răspunsului? Faptul că amplitudinea unor reflexe variază sub efectul focalizării atente arată că filtrul ar opera încă de la primele relee senzoriale. 3. unele mesaje importante pentru o persoană. pe de altă parte. altfel spus. altele pentru prelucrarea răspunsurilor. asigurată în principal de sistemele reticulare de activare şi inhibiţie ale trunchiului cerebral. deşi nu suntem atenţi în jur. mai multe componente ale potenţialelor evocate – cu polaritate. unele pentru procesele perceptive. În particular. De exemplu. Adică. nu ne rămâne decât să determinăm dacă dispunem de un singur „rezervor” de resurse pentru orice tip de activitate. Un copil mic nu poate vorbi în timp ce îşi pune haina pe el. totuşi. Ea s-a născut din critica teoriei filtrului. unii beneficiază de un tratament prioritar. Participanţii la o petrecere pot încerca să-şi dividă atenţia între două conversaţii în loc să acorde atenţie selectiv numai uneia dintre ele.

imposibil să conducă şi să facă calcule numerice în acelaşi timp (Brown şi Pulton, 1961). Este mai uşor să fii atent la un mesaj auditiv în timp ce eşti atent în acelaşi timp la un mesaj vizual decât să fii atent la două mesaje auditive sau două mesaje vizuale (Treisman şi Davies, 1973). 3.1. Limite de resurse şi date Norman şi Bobrow (1975) sunt pionierii privind teoria resurselor. Conform modelului lui Norman (1969) privind atenţia selectivă, limitele asupra sistemului de procesare ar putea interveni la fiecare stadiu. În discuţia lor privind atenţia distribuită, Norman şi Bobrow au atins aceeaşi flexibilitate, şi totuşi au menţinut asumpţia limitărilor fixate privind procesarea introducând conceptul de „resursă”. Performanţa într-o sarcină poate fi limitată în două moduri destul de diferite. O sarcină poate fi limitată de date, în care caz performanţa depinde de calitatea informaţiei care intră şi calitatea informaţiei stocate. Performanţa într-o sarcină de identificare, de exemplu, va fi limitată de calitatea semnalului de intrare şi calitatea reprezentării mentale la care trebuie să se potrivească semnalul. O sarcină poate fi de asemenea limitată de resurse. Intuiţia care i-a motivat pe Norman şi Bobrow este clară. Procesarea solicită resurse pentru a funcţiona. Dacă asumăm că există numai o cantitate fixată de resurse, atunci dificultatea în a realiza două lucruri în acelaşi timp apare deoarece nu există suficiente resurse pentru a „rula” procesele în mod adecvat. Norman şi Bobrow au fost destul de vagi în a specifica ceea ce ei semnificau prin resurse. Resursele, pentru ei, includeau lucruri precum „efort de procesare, diferitele forme ale capacităţii memoriei şi canalele de comunicare” (Norman şi Bobrow, 1975, p. 45). Cum sugerează această enumerare, resursele pot fi tratate ca şi combustibil care alimentează procesele (combustibil precum efortul de procesare); ele pot fi de asemenea gândite ca structuri cognitive (precum memoria pe termen scurt). Pentru a ilustra diferenţa dintre cele două conceptualizări, avem în vedere următorul exemplu: Două linii de asamblare pot să nu funcţioneze eficient deoarece poate exista o limită a cantităţii de electricitate disponibilă (limitare impusă de „combustibil”) pentru a alimenta maşinile de pe linie. Alternativ, ele pot să nu funcţioneze eficient deoarece există un punct în care ele împărtăşesc o maşină care înşurubează piuliţe care poate gestiona numai o piuliţă la trei secunde (limitare impusă de „structură”). 3.2. Resurse centrale vs. resurse multiple Deşi este clar în principiu cum să prezicem performanţa în sarcini duale, acest fapt este dificil în practică. Modelul structural solicită o analiză a sarcinii care este suficient de amănunţită încât să fie nepractică. Modelul combustibilului se bazează pe asumpţia că se cunosc solicitările de resurse ale unei sarcini. Diferiţi psihologi au încercat să determine cvasiobiectiv mijloace de a măsura resursele, precum obţinerea de evaluări subiective ale încărcăturii asupra sistemului atenţional (Wickens, 1984). Totuşi, nici una 41

dintre aceste metode nu a dobândit o acceptare pe scară largă, şi cele mai multe au fost sever criticate (Moray, 1979). Mai mult, a devenit tot mai aparent că o ştiinţă cu adevărat predictivă a atenţiei distribuite nu va fi posibilă până când resursele nu sunt mai clar specificate. Psihologii nici nu sunt siguri dacă există: 1. O resursă centrală – la care apelează toate sarcinile; 2. Resurse multiple – unele sarcini apelând la unele rezervoare de resurse şi nu la altele, de exemple, sarcinile verbale apelând la un rezervor de resurse verbale şi nu la unul de resurse vizuale 3. O combinaţie de resurse multiple specifice cât şi o resursă centrală. Wickens (1980, 1984) a sugerat că rezervoarele de resurse pot varia în ce priveşte cel puţin patru dimensiuni: (1) caracteristici ale stimulului (vizual şi auditiv), (2) coduri interne (vizual şi verbal), (3) caracteristici ale răspunsului (manual şi vorbire), şi (4) niveluri de procesare (superficial şi profund). Wickens a avertizat că această sistematizare poate fi incompletă, dar sugerează că versiunea finală va fi apropiată de cea prezentă.

4. Atenţie automată vs. voluntară
Procesele de atenţie automate se deosebesc de procesele aflate sub controlul subiectului (executive). Primele sunt puse în joc într-un mod involuntar, în câteva zeci de milisecunde, funcţionează „în paralel” pentru diferite activităţi şi facilitează performanţa. E vorba de atenţia suscitată de un stimul neaşteptat. Ultimele sunt declanşate voluntar, după un răstimp de câteva sute de milisecunde, şi abordează „în serie” o activitate după alta; efectele lor de facilitare a activităţii pe care o privilegiază sunt însoţite de efecte de inhibiţie asupra activităţilor concurente; în fine, au mai des acces la conştiinţă. Cităm, ca exemplu, atenţia cerută de practicarea pianului de către un novice. Mecanismele controlate şi automatice ar depinde de structurile cerebrale ierarhizate, controlul putând fi transferat din cele corticale în cele subcorticale, sub efectul învăţării. Notăm că, pentru anumiţi autori, doar procesele controlate ar ţine cu adevărat de atenţie. Este clar că atenţia se exercită în diferitele etape ale lanţului senzoriomotor, nu doar la nivelul primirii informaţiei senzoriale, aşa cum s-a crezut iniţial. Conceptul de atenţie îl întâlneşte pe cel de pregătire motorie în măsura în care finalitatea atenţiei la stimulii mediului înconjurător rezidă în general în elaborarea răspunsurilor adecvate. Complexitatea atenţiei presupune recurgerea la metafore şi modele. Ele sunt folosite de către cercetători în scopul identificării fenomenelor relevante, încadrării lor în ipoteze, conceperii de experimente şi interpretării datelor. În ult imii patruzeci de ani, temele majore ale cercetării privind atenţia au fost definite de un set de metafore şi întrebări derivate din acestea: 42

1. Metafora „filtrului atenţional”. Ei îi sunt proprii întrebări legate de proprietăţile filtrului atenţional, locaţia filtrului, proporţia de stimuli filtraţi din cei care ne asaltează, faptul dacă atenţia acţionează inhibând informaţia nedorită sau accentuând informaţia dorită. 2. Metafora „reflectorului atenţiei”. Prin aceasta se încearcă să se răspundă la întrebări legate de identificarea proprietăţilor focusului atenţiei, faptul dacă focusul atenţiei îşi poate schimba mărimea şi forma, dacă acest focus poate fi scindat, ce controlează reflectorul atenţional (posibil un sistem executiv) 3. Metafora „atenţia localizată în creier”. Aceasta integrează întrebări referitoare la faptul dacă rezultatele obţinute în urma tehnicilor de imagistică (PET, fMRI), rezultate care indică o activarea crescută a creierului în ariile atendate, ar putea să fie interpretate în relaţie cu modelele preexistente de procesare sa informaţiei. 4. Metafora atenţiei ca fenomen premotor. Aceasta încearcă să răspundă întrebării referitoare la faptul dacă atenţia un sistem general supramodal sau este o proprietate a sistemului vizual (teorie premotorie).

De reţinut:  Atenţia este adesea considerată ca fiind o resursă mentală fundamentală care este necesară pentru operarea oricărui proces mental. Se poate vorbi despre atenţie atât ca fenomen de selecţie cât şi din punctul de vedere al distribuţiei resurselor sale. Una dintre problemele poate cele mai interesante referitoare la rolul atenţiei a vizat întrebarea dacă selecţia atenţională are loc „devreme” sau „târziu” în sistemul cognitiv. Conform modelului lui Broadbent, output-ul informaţional din sistemul perceptiv întâlneşte un filtru, care lăsa să treacă numai informaţia la care oamenii acordă atenţie. Treisman (1969) a atribuit un nou rol filtrului lui Broadbent. În loc să blocheze toate mesajele ce vin şi sunt incompatibile cu stimulul căruia i se acordă atenţie, filtrul atenuant conceput de această autoare slăbeşte mesajul incompatibil. Resursele de atenţie sunt considerate prin definiţie a fi limitate. Se pune problema dacă aceste resurse sunt „centrale” (la ele apelează toate sarcinile) sau „multiple” (sunt specifice în funcţie de modalităţile senzoriale).

43

procese de control care reglează fluxul şi descrieri matematice ale acestor procese. studii recente cu pacienţi amnezici şi studii de imagistică cerebrală par să sugereze că memoria poate să nu fie unitară. În prezent. stocare şi recuperare în MTS şi 44 . multi-store models) în care este stocată informaţia. au fost realizate distincţii între sistemele de memorie declarativ/explicit (reactualizare intenţională a experienţelor anterioare) şi procedural/implicit (influenţe noninteţionale din expuneri anterioare). Modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968) s-a dovedit deosebit de influent. Introducere Interesul pentru memorie s-a manifestat încă de la momentul naşterii psihologiei cognitive. Multe dintre acestea fac referire la teoria informaţiei. Diferite experimente au indicat că efectul de recenţă reflecta recuperarea din MTS. un efect de „recenţă” [recency]. Waugh şi Norman. modelului a fost un exemplu de chintesenţă a abordării procesării informaţiei. MEMORIA 1. Totuşi. când oamenii trebuie să-şi amintească o listă lungă de cuvinte ei se comportă cel mai bine la primele cuvinte prezentate. Murdock 1962.VI. adică despre transferul de la un registru la altul. un efect de „primat” [primacy]. în timp ce efectul de primat reflecta recuperarea sporită din MTL datorită repetării mai ample pentru primii itemi prezentaţi (de ex. Craik şi Lockheart. Glanzer and Cunitz 1966). multi-stage models). Modelul a fost legat de diferite rezultate cu privire la memorie. În anii 1960. Aceste modele au asumat că memoria pe termen scurt (MTS) şi memoria pe termen lung (MTL) erau structuri calitativ diferite. 1965).. Astfel. 1972). câţiva ani mai târziu. această influenţă este vizibilă şi atunci când se vorbeşte despre succesiunea diferitelor stări ale informaţiei în diferite depozite. în literatura anglo-americană. Atkinson şi Shiffrin au introdus un model de procesare a informaţiei care conţinea depozitele de memorie pe termen scurt şi pe termen lung. fapt vizibil atunci când se vorbeşte despre „fluxul” informaţiilor stocate. De asemenea. De exemplu. s-a înregistrat dezvoltarea. Acestea concep memoria ca fiind compusă din mai multe depozite (engl. au propus o perspectivă unitară asupra memoriei. Aceasta conduce la ideea de etape succesive (engl. informaţia mai întâi intrând în MTS şi apoi fiind transferată în MTL (de ex. şi la ultimele câteva cuvinte prezentate. La momentul prezentării lor aceste rezultate au fost privite ca sprijinind modelele memoriei duale (deşi interpretări alternative vor fi propuse curând – mai ales de Craik şi Lockhart. începând cu anii 1960. Mai recent. a unui număr important de modele derivate din teoria informaţiei. Modelul lui Broadbent cu privire la atenţie şi memorie a stimulat formularea de modele rivale în anii 1960. Cu accentele sale asupra fluxului informaţional între depozitele de memorie.. nu este clar modul în care multiple sisteme de memorie distincte coexistă în sistemul cognitiv uman. Progresul în această perioadă a implicat de asemenea determinarea empirică a caracteristicilor proceselor de encodare.

De aici rezultă că itemurile noi care sunt luate în calcul şi intră în memoria primară înlocuiesc itemurile care erau memorate acolo.. Modele seriale ale memoriei Modelul lui Waugh şi Norman (1965) se bazează pe o concepţie şi pe un lexic puternic inspirate din punctul de vedere susţinut de W. 1966). Schacter (1987)]. 1965). Wickelgren. de ex. cu menţiunea că prezintă şi unele elemente interesante prin care se diferenţiază. dacă este repetat mental. un item poate rămâne în memoria primară. rezultatele cu privire la MTS sunt acum văzute ca reflectând numai o componentă a memoriei de lucru. şi într-un cod în mai mare măsură bazat pe semnificaţie pentru MTL (Conrad 1964. Reitman (1970). Capacitatea sistemului de memorie primară este strict limitată. Atkinson şi Shiffrin (1968). Baddeley (1986) şi rezultatele privind MTL sunt văzute ca fiind caracteristice pentru numai unul dintre mai multe sisteme MTL. iar itemurile înlocuite sunt uitate: există deci riscul unei interferenţe prin apariţia eventuală de stimuli noi înaintea evocării stimulilor memoraţi anterior în memoria primară. textul fondator al memoriei de lucru este considerat cel al lui Baddeley şi Hitch (1974). Modelul memoriei după Waugh şi Norman (1965). în special. Aceste modele sunt destul de asemănătoare. 45 . cele ale lui Waugh şi Norman (1965). aceste rezultate s-au păstrat în decursul a peste treizeci de ani de cercetări. deşi multe dintre rezultate ar fi acum văzute ca având o rază de cuprindere mai limitată [de ex. Pe de altă parte. Kintsch and Buschke 1969). Rezultatele au indicat că materialul verbal era encodat şi stocat întrun cod fonologic pentru MTS.. Bower (1967). James. Cele mai formalizate modele cu privire la memorie sunt... Însă. Figura 15. iar probabilitatea ca el să intre în memoria secundară creşte. în timp ce o pierdere aparentă a informaţiei în MTL adesea reflecta un eşec temporar de recuperare (Tulving şi Pearlston. Alte studii clasice au demonstrat că uitarea în MTS reflecta o pierdere de informaţie din depozit datorită fie degradării fie interferenţei (de ex. Într-o mare măsură. Orice item verbal căruia subiectul îi acordă atenţie intră în memoria primară (autorii consideră acest sistem de memorie primară echivalent sistemului P al lui Broadbent). itemul devenind astfel insensibil la interferenţa stimulilor interpuşi. Laughery (1969).MTL. de ex. Structura memoriei şi relaţiile dintre elementele ei structurale pot fi schematizate (Figura 15). 2.

Cele trei componente ale sistemului sunt: – RS : registrul senzorial (sensory register). codificarea verbală a informaţiilor în memoria imediată. sindromul amnezic. Modelul lui Atkinson şi Shiffrin (1968) reprezintă una dintre cele mai clasice referinţe din momentul în care se invocă ipoteza unei pluralităţi a sistemelor de memorie. Ei consideră că rezultatele lucrărilor clasice asupra memoriei pe termen scurt reflectă acest efect conjugat al celor două sisteme de memorie. Prezentarea lui Atkinson şi Shiffrin se bazează pe argumente empirice: declinul rapid al informaţiilor stocate. după modelul lui Atkinson şi Shiffrin (1968). Autorii propun să se distingă două aspecte ale sistemului de memorie: – aspectele structurale : sunt caracteristici permanente. 46 . sunt procese care privesc în special codificarea informaţiilor. – procesele de control: pot fi modificate de către subiect sau utilizate în manieră opţională în funcţie de caracteristicile sarcinii. cât şi de probabilitatea de a fi intrat în memoria secundară. Figura 16. Fluxul informaţiilor în sistmeul cognitiv. legate de sistemul fizic şi de procesele fixe. cele două probabilităţi însumându-se. nu trebuie considerate ca mutual exclusive : probabilitatea de evocare a unui item dat depinde atât de probabilitatea ca el să se mai afle în memoria primară. în lipsa repetiţiei mentale. repetarea mentală şi căutarea în memorie. – DTL: depozitul pe termen lung (long-term store). memoria primară şi memoria secundară. diferitele depozite ale sistemului constituie baza acestei structuri.Waugh şi Norman precizează că cele două sisteme. Relaţiile dintre componente pot fi reprezentate după cum urmează (Figura 16). – DTS : depozitul pe termen scurt (short-term store).

dar că ele sunt uitate rapid (în câteva zecimi de secundă) imediat ce subiectul începe să emită răspunsurile. În principala experienţă a lui Sperling (1960). Transferul informaţiilor din RS în DTS este deci sinonim aici cu „a acorda atenţie" acestor informaţii. Această idee.Registrul senzorial intervine o dată cu apariţia unui stimul (S în figură). Urma senzorială corespunzătoare se şterge foarte rapid (PI în figură). care va fi dezvoltată sub alte unghiuri în modelele de activare nu a fost întotdeauna bine reţinută în prezentările modelului lui Atkinson şi 47 . Subiectul trebuie să reproducă apoi cel mai mare număr posibil de litere. într-un timp mai scurt decât o secundă sau de ordinul secundei. Insă. Acesta este înregistrat în funcţie de dimensiunea sa specifică (vizuală. fără a aprofunda chestiunea. Statistic. atunci când reproduce cele 12 litere (fără prezentarea unui sunet). Atkinson şi Shiffrin notează. auditivă. rata evocării exacte în raport cu cele 4 litere cerute poate fi considerată drept un indicator al ratei de memorare exacte la momentul prezentării sunetului.. putem avea o indicaţie asupra evoluţiei temporale a urmelor în registrul sonor. tactilă. mai mică de o secundă. Atkinson şi Shiffrin afirmă că avem de-a face aici cu „memoria de lucru” a subiectului. Rezultatul implică faptul că ei au putut să perceapă efectiv cele 12 litere şi că au putut să reţină toate sau aproape toate literele prezentate cel puţin pe durata intervalului scurt de timp dintre prezentarea literelor şi prezentarea sunetului. subiecţii îşi amintesc corect 75% dintre litere.). Este vorba deci despre un „registru de memorie" foarte fidel. subiectul aude un sunet care îi indică ce linie trebuie să reproducă: sunet ascuţit = linia de sus/sunet mediu = linia din mijloc/sunet grav = linia de jos. Depozitul pe termen scurt. oricare ar fi linia ce trebuie reprodusă. subiectul le are sigur în memorie imediat după prezentarea lor. ale aceloraşi informaţii: regăsim aici ideea unui soi de „cuplare” între stimulări şi informaţii stocate în memoria permanentă. Se poate presupune aşadar că. Paradigma dezvoltată de Sperling introduce o nouă constrângere. că o astfel de selecţie implică punerea în relaţie a caracteristicilor informaţiilor din registrul senzorial şi a unor caracteristici permanente. După ce au dispărut cele 12 litere de pe ecran. în raport cu cele 12 litere prezentate. Doar o parte din informaţia disponibilă în registrul senzorial este selecţionată pentru a fi transferată (t1) în depozitul pe termen scurt: sunt transferate numai informaţiile cărora subiectul le acordă atenţie. dacă variem lungimea intervalului dintre dispariţia literelor şi prezentarea sunetului. însă pe o durată foarte scurtă. Caracteristicile registrului senzorial pot fi ilustrate făcând referinţă la lucrările lui Sperling. În medie. putem arăta că proporţia de litere astfel reproduse scade rapid (în mai puţin de o secundă). deşi termenul nu este utilizat. Experienţa arată că în medie nu se pot reproduce decât aproximativ 4 litere. în mod spontan. atunci când indicatorul sonor este imediat. se prezintă un ansamblu de 12 litere. Dacă variem durata intervalului dintre sfârşitul prezentării literelor şi prezentarea sunetului. pentru un timp foarte scurt (50 milisecunde). deci stocate în depozitul pe termen lung.. regrupate în 3 linii (rânduri) a câte 4 litere. Se dovedeşte astfel că majoritatea subiecţilor reproduc corect cele 4 litere cerute.

Vom reveni la această chestiune în examenul critic al modelelor ce-şi au originea în teoria informaţiei. fapt care a condus la interpretări adesea simpliste ale „autonomiei" memoriei pe termen scurt în raport cu memoria pe termen lung. şi deci nici cele ale modalităţii senzoriale implicate în RS. Ea joacă un rol important în recuperarea informaţiilor stocate. Datele empirice de la acea vreme iau determinat pe Atkinson şi Shiffrin. DTS trebuie să fie considerat o „memorie-tampon” (buffer). fie prin creşterea timpului afectat codificării. Ele sunt direct utilizabile deci. se presupune că el permite consolidarea urmei construite în DTL. în plus. Astfel. Dacă numărul de stimuli selecţionaţi de subiect plecând de la registrul senzorial depăşeşte limita respectivă. În plus. ei evocă cel mai adesea un auditory short-term store. în fapt. asupra cărora vom reveni ulterior. cum procesul de repetiţie mentală prelungeşte durata prezenţei informaţiilor în DTS. urmele din DTL se construiesc în DTS. subliniind legătura strânsă dintre acest depozit de memorie şi codurile limbajului natural. este elaborată pe parcursul învăţărilor efectuate de către subiect. Informaţia este stocată în depozitul pe termen scurt în funcţie de una sau mai multe dimensiuni. Interrelaţia puternică dintre DTS şi DTL ridică prin urmare probleme teoretice importante. Din acest punct de vedere. fără să fie necesar vreun proces de căutare. pe care-l califică mai precis drept auditory-verbal-linguistic. în funcţie de toate dimensiunile lor senzoriale şi ţinând cont de proprietăţile lor semantice. figurată printr-o buclă internă la nivelul DTS-ului (rm). O astfel de căutare poate avea efecte de regrupare. accesul la 48 . Informaţiile stocate în depozitul pe termen scurt sunt disponibile imediat. sub efectul unei căutări în DTL. mai ales pentru elaborarea unui răspuns (R). de chunking. Această activitate se realizează sub controlul subiectului. fie direct ca urmare a duratei de şedere în DTS. Cantitatea de informaţii pe care o putem stoca în depozitul pe termen scurt este limitată. repetiţia mentală. Depozitul pe termen lung permite stocarea permanentă a informaţiilor.Shiffrin. Problema este cu atât mai sensibilă cu cât activitatea de recodificare a informaţiilor este susceptibilă de a juca un rol în transferul către depozitul pe termen lung (t2). nu neapărat cele ale stimulării. şederea informaţiilor în depozitul pe termen scurt este tranzitorie (de ordinul a 30 de secunde potrivit autorilor): pentru a le menţine este nevoie de o activitate a subiectului. precum şi pe mulţi alţi autori să considere că modalitatea auditivă ar fi modalitatea privilegiată de stocare a informaţiei în DTS. Aşadar. Caracteristica de bază a acestui depozit este aceea de a fi organizat: organizarea. de organizare. proprietate structurală a memoriei pe termen lung. Luarea în calcul a independenţei dintre modalitatea stocării informaţiilor în DTS şi modalităţile de stimulare conduce la invocarea ideii unei „codificări” sau „recodificări” a informaţiilor: este vorba de o alterare selectivă a informaţiilor în DTS. sistemul este saturat şi orice informaţie nouă care intră în depozitul pe termen scurt „alungă” o informaţie stocată anterior (P2).

În ceea ce priveşte relaţiile dintre DTS şi DTL. atât unele. spre deosebire de situaţia celor stocate în DTS : recuperarea lor nu este posibilă decât prin interacţiunea dintre anumiţi indici din mediul cognitiv al subiectului şi un plan de recuperare fixat în memorie. depozitul pe termen scurt este presupus a juca un rol central în performanţele a numeroase sarcini. Se mai pot opera transferuri de informaţii şi în sensul DTL → DTS (t3). Precizarea este. active în sarcinile care ţin deopotrivă de memoria pe termen scurt şi de memoria pe termen lung. La 49 . se produc interferenţe între organizări incompatibile.al metaforei „depozitelor" de memorie. depozitului pe termen scurt i se atribuie mai precis un rol în controlul (adică administrarea şi coordonarea) ansamblului rutinelor implicate în achiziţia şi recuperarea informaţiilor memorate. fără ca ele să fie şterse din DTS. Rezultatele lui Keppel şi Underwood. proces care ţine de depozitul pe termen lung. procesele specifice ale DTS sau DTL por fi. Atkinson şi Shiffrin precizează totuşi că termenul de „transfer" nu semnifică aici că informaţiile sunt scoase din depozitul pe termen scurt: trebuie să ne imaginăm mai curând o copiere a informaţiilor din DTS în DTL. foarte importantă dacă dorim să arătăm caracterul discutabil . mai trebuie să subliniem că Atkinson şi Shiffrin insistă întru câtva şi asupra unei posibile confuzii între sistemele teoretice invocate în modelul lor (DTS şi DTL) şi situaţiile de memorie pe termen scurt/memorie pe termen lung. pot fi interpretate considerând că într-o sarcină de memorie pe termen scurt există fenomene de interferenţă. el permite stocarea unui număr de informaţii aproape nelimitat. Pentru autorii care se situează în curentul teoretic al „modelelor seriale”. adică „transferul” informaţiilor către memoria pe termen lung : am evocat deja acest aspect al modelelor lui Waugh şi Norman sau Atkinson şi Shiffrin. Acest lucru permite utilizarea informaţiilor conţinute în depozitul pe termen lung pentru a prelucra informaţii noi care parvin sistemului şi pentru elaborarea de răspunsuri explicite sau implicite (R): conţinutul DTL nu poate fi utilizat decât prin intermediul DTS. apărut ca urmare a prelucrării efectuate pe parcursul învăţării. Acest proces de recuperare indirectă prezintă dezavantajul de a complica utilizarea informaţiilor. evident. precum cele ale lui Waugh şi Norman. Informaţiile din depozitul pe termen lung nu devin indisponibile (P3) decât dacă: – – indicele extern nu poate fi cuplat cu urma din memorie.informaţiile din DTL nu se poate face direct. s-au aplecat asupra condiţiilor respectivului transfer. Într-un alt text al lui Atkinson şi Shiffrin (1971). Este o ipoteză cât se poate de explicită în ceea ce priveşte rolul acestui depozit în învăţări. de exemplu. însă nu acesta este subiectul cărţii de faţă). în schimb. care pot fi operaţionalizate mai ales în termeni de interval de retenţie. Din punctul de vedere al autorilor. cât şi celelalte.însă relativizat în mod obiectiv de către autorii înşişi . Modelul invocă un proces de „transfer” (t2) al informaţiilor din DTS către DTL (multe dintre cercetările empirice din acea perioadă.

sistem de memorie tranzitorie care joacă un rol în funcţionarea generală a sistemului cognitiv . Este deci un model euristic prin marea sa simplitate. învăţarea. Baddeley defineşte memoria de lucru (1986) ca un sistem de menţinere temporară şi de manipulare a informaţiei. cât şi de a prelucra informaţiile relative la buna derulare a unei activităţi cognitive mai mult sau mai puţin complexe. – sisteme sclave însărcinate cu stocarea informaţiilor în manieră specifică. cum ar fi înţelegerea. conceptul de memorie pe termen scurt este aşadar foarte apropiat de cel al unei „memorii de lucru” . adesea tocmai dintre cei care l-au folosit ca referinţă teoretică. Fără a intra în detaliile evoluţiei modelului de-a lungul diferitelor scrieri ale lui Baddeley.„carneţelul” spaţio-vizual. Modelul memoriei de lucru al lui Baddeley şi Hitch Expresia „memorie de lucru” se referă la un sistem de memorie ipotetic sau la procese de memorare ipotetice. 3. se iau în calcul în special două sisteme sclave : . putem considera ca reprezentativă concepţia prezentată în 1986. Textul fondator al memoriei de lucru este considerat cel al lui Baddeley şi Hitch (1974). Ea denotă procese specifice. funcţie de natura materialului care a determinat constituirea lor. Acesta constituie baza unui model şi a unui ansamblu impresionant de lucrări. 50 . Această activitate cognitivă poate viza în mod specific menţinerea informaţiilor. însărcinat cu selecţionarea. ce asigură stocarea informaţiilor verbale. Modelul lui Baddeley (care a făcut obiectul unei prezentări sintetice în special într-o lucrare din 1986. de altfel. deoarece asumă existenţa unei activităţi cognitive ce are drept scop menţinerea informaţiilor pe durata necesară îndeplinirii unei sarcini determinate. coordonarea şi controlul operaţiunilor de prelucrare. care asigură stocarea informaţiilor spaţiale şi vizuale. ci rezolvarea de probleme.bucla fonologică. expresia working memory apare în textul din 1968. raţionamentul. necesar pentru realizarea unor activităţi cognitive complexe.aceşti autori. ea poate urmări de asemenea prelucrarea informaţiilor utile. Memoria de lucru este prezentată aici ca un sistem ierarhizat în mai multe sisteme articulate (Figura 17): – un administrator central. specializate în memorarea de informaţii atunci când acestea au un rol într-o sarcină mai mult sau mai puţin complexă a cărei finalitate principală nu este memorarea lor. . în funcţie de exigenţele sarcinii în curs de realizare. În literatura de specialitate este admisă şi ipoteza generală potrivit căreia memoria de lucru are atât funcţia de a menţine. planificarea unor acţiuni etc. limbajul. însă contestabil sub multe aspecte. insă a fost şi rămâne aspru criticat în textele a numeroşi alţi autori. precum şi în numeroase articole) a servit drept referinţă teoretică multor autori de cercetări empirice.

În textele succesive care au dezvoltat anumite aspecte ale modelului. administratorul central a devenit în esenţă „componenta atenţională” a memoriei de lucru. relative la informaţii permanente şi la potenţialele operaţii asupra acestor informaţii. a făcut obiectul unor cercetări recente foarte numeroase. în special prin raportare la modelul lui Norman şi Shallice (1980). fără nici o îndoială. sistemele sclave au fost cele care au făcut obiectul celor mai multe lucrări empirice : însuşi Baddeley a declarat adesea că administratorul central este un obiect de studiu prea dificil. Putem considera. Totuşi. în special în cadrul neuropsihologiei cognitive. în raport cu textul din 1974. Ea dirijează în plus sistemele de stocare temporară (sisteme sclave) legate de natura materialului: aceste diferite sisteme sunt aşadar articulate între ele printr-un „spaţiu de prelucrare” care le asigură coerenţa. Modelul memoriei de lucru (după Baddeley. puţin studiat la începuturi. Problema spinoasă a relaţiilor dintre memoria de lucru şi memoria pe termen lung. că prelucrările implicate în aceste activităţi complexe depind extrem de mult de datele stocate în memoria pe termen lung. precum şi că Baddeley a introdus în plus faţă de bucla fonologică un al doilea sistem sclav specializat în stocarea de informaţii provenind din modalitatea vizuală. a căror 51 . al căror ansamblu este susceptibil de a depăşi capacităţile limitate ale sistemului cognitiv. de asemenea. care era unul dintre punctele sensibile ale modelelor clasice ale memoriei.Vom nota că. Ajungem la situaţia paradoxală în care lucrările având ca punct de plecare teoria lui Baddeley – extrem de numeroase – privesc în mare parte o problematică ce ar putea ţine de o „memorie pe termen scurt” (stocare tranzitorie de informaţii). într-adevăr. Putem considera. Dacă ne referim la ceea ce conferă specificitate memoriei de lucru. Figura 17. 1986). după cum s-a subliniat de nenumărate ori. elementul care poate constitui fundamentul ei esenţial este. că realizarea de sarcini complexe ţine mai ales de punerea în aplicare coordonată a unor operaţiuni de naturi diferite. Această componentă atenţională este însărcinată cu regularizarea prelucrărilor şi gestionarea resurselor care le sunt afectate. administratorul central nu mai este presupus a exercita – cel puţin nu direct – funcţii de stocare. Administratorul central. administratorul central. ar trebui deci să poată fi analizată în mod util plecând de la astfel de conceptualizare. mai ales în legătură cu problema „funcţiilor executive”.

în timp ce procesarea automată este asumată ca producându-se independent de acest sistem (Posner and Snyder 1975. şi o componentă de control executiv responsabilă pentru manipularea şi utilizarea coordonată a acestei informaţii. Acest fapt este în acord cu experienţa comună.. 1990). responsabile pentru coordonarea procesării într-o manieră flexibilă – mai ales în sarcini noi sau solicitante. 1986). fie prin eşecul controlului global. Se pare că tendinţa actuală constă din ce în ce mai mult în a aborda aceste funcţii sub unghiul unei dinamici de ansamblu în alocarea resurselor cognitive. sau set de mecanisme. Apariţia deficitelor în una sau alta din funcţiile executive poate fi rezultatul unor modificări sau dificultăţi în controlul dinamicii de ansamblu. numărul acestora putând fi sporit în funcţie de circumstanţe pentru a explicita unele rezultate pe care modelul iniţial nu le poate justifica. Această idee ocupă un rol central în teoria clasică a lui Baddeley privind memoria de lucru (Baddeley. Procesarea controlată este considerată ca fiind realizată cu efort şi bazânduse pe un sistem cu capacitate limitată. într-o problemă de înmulţire cu numere mari. Aceste modele au asumat că memoria pe termen scurt (MTS) şi memoria pe termen lung (MTL) sunt structuri calitativ diferite. De exemplu. practic toţi teoreticienii recunosc nevoia existenţei unui mecanism. Distincţia dintre procesarea controlată (executivă) şi procesarea automată constituie unul dintre conceptele centrale ale psihologiei cognitive moderne. fie prin eşecul sau dificultăţile întâmpinate de un anumit proces (fapt care modifică dinamica). componenta de stocaj menţine produsele intermediare în timp ce executivul desfăşoară operaţiile aritmetice. Shiffrin and Schneider 1977). care postulează două componente critice: o componentă de stocare responsabilă pentru menţinerea activă a informaţiei într-un stocaj pe termen scurt. precum abilitatea de a purta o discuţie în timp ce conducem maşina (un proces automat) dar nu şi în timp ce facem calcule aritmetice complexe în minte (un proces care se bazează pe control). ci un ansamblu de funcţii de control (numite în mod obişnuit „executive”) care ar putea opera cu destulă independenţă.dezvoltare se face de altfel fără ca referinţa centrală să rămână neapărat cadrul teoretic al lui Baddeley. Multe teorii contemporane afirmă că de fapt există un continuum între procesarea controlată şi cea automată (Cohen et al. Numeroase cercetări sugerează ca nu există un administrator central unitar. Totuşi. 52  . De reţinut:  Modelele derivate din teoria informaţiei concep memoria ca fiind compusă din mai multe depozite. informaţia mai întâi intrând în MTS şi apoi fiind transferată în MTL. Critica majoră care a fost adusă modelului lui Baddeley este caracterul conjunctural al sistemelor invocate.

 Cele mai formalizate modele cu privire la memorie sunt. limbajul. ci rezolvarea de probleme.  53 . Expresia „memorie de lucru” se referă la un sistem de memorie ipotetic sau la procese de memorare ipotetice. cele ale lui Waugh şi Norman (1965). specializate în memorarea de informaţii atunci când acestea au un rol într-o sarcină mai mult sau mai puţin complexă a cărei finalitate principală nu este memorarea lor. Atkinson şi Shiffrin (1968) şi Baddeley şi Hitch (1974). în special. planificarea unor acţiuni etc.

Devierea se află la originea artefactului şi a erorilor sistematice. în acest caz. sau a mai multor decidenţi. în primul rând. Ea vizează. de măsurare sau de tratare a datelor utilizate de el. factorii psihologici care orientează comportamentul în situaţii de decizie. conducând la rezultate empirice care sunt uneori contraintuitive şi adesea incompatibile cu analizele normative.VII. statistica şi filosofia. implicând ştiinţele economice. Generic vorbind. în primul rând. odată cu amplificarea interesului mai general privind psihologia cognitivă. mai mult decât în instrumentele de observaţie. luarea deciziei constituie procesul de a alege o opţiune preferată sau un curs de acţiune preferat dintr-un set de mai multe alternative disponibile. termenul este sinonim cu o ecuaţie 54 . termenul de luare a deciziei denotă o activitate de procesare de informaţii din partea unui singur decident. Experienţele noastre cotidiene lasă puţină îndoială cu privire la faptul că alegerile pe care le fac oamenii sunt influenţate de diferite aspecte ale situaţiei de decizie. pe o serie de consideraţii apriorice privind criteriile de optimalitate şi comportamentul raţional. politice. Apar astfel o serie de devieri [engl. Abordarea descriptivă a luării deciziei se bazează pe observaţii empirice şi pe studii experimentale ale comportamentului real vizând alegerea unui curs posibil de acţiune. Abordarea normativă şi abordarea descriptivă Principalele abordări în domeniul judecăţii şi luării deciziei sunt abordarea normativă şi abordarea descriptivă. 2. Această concepţie este cunoscută sub numele de teoria alegerii raţionale. Abordarea normativă presupune existenţa unui decident raţional. sociologia. psihologia. Introducere Domeniul de cercetare în general desemnat prin sintagma judecată şi luarea deciziei a început să se contureze ca o disciplină aparte în anii 1960. Ea se bazează. care începe cu recunoaşterea unei situaţii de alegere şi sfârşeşte cu implementarea alegerii şi monitorizarea efectelor sale. care are o serie de preferinţe bine definite şi care se supune anumitor axiome privind comportamentul raţional. Studiile experimentale au indicat faptul că alegerile oamenilor sunt adesea în contradicţie cu asumpţiile normative ale teoriei raţionale. Dintr-o perspectivă cognitivă. În ziua de azi. şi mai puţin pe observaţii empirice privind modul cum se comportă decidenţii în realitate. Ea poate fi întâlnită chiar în mintea observatorului. bias]. JUDECATA ŞI LUAREA DECIZIEI 1. acest domeniu este unul vast şi interdisciplinar.

Căutarea de teorii realiste ale comportamentului raţional a început cu relaxarea cerinţelor de optimalitate. Pe de altă parte. sau pe cât anumite teorii formale i-au făcut să creadă. Cercetările sale clarifică că multe dintre judecăţile noastre eronate şi multe dintre deciziile problematice sunt produsul „iluziilor şi nu al ideilor delirante”. cu abilităţi limitate. raţională. în atitudinile sociale. devierea apare în prejudecăţi. Totuşi. este uşor de observat faptul că emoţiile noastre pot influenţa deciziile pe care le luăm. O deviere cognitivă este acea tendinţă pe care o manifestă subiectul în tratarea informaţiei în aşa fel încât performanţa lui se îndepărtează de aşteptările legate de o analiză obiectivă. Idealul deciziei raţionale (formalizat în teoria alegerii raţionale. care reflectă o ordine de preferinţă şi o măsurare a probabilităţilor totală şi consecventă peste toate contingenţele posibile. interesante şi predictibile greşeli sunt într-adevăr pe de-a întregul cognitive.personală. 3. Astfel. după cum afirma el. cogniţiei şi deciziei s-a bucurat de relativ puţină atenţie sistematică în cercetarea empirică. raţionalitatea limitată este raţionalitatea aşa cum o manifestă decidenţii reali. dispoziţiile afective şi emoţiile pot influenţa profund procesele cognitive. Aproape toate cercetările psihologului Amos Tversky au atins vechea întrebare a contribuţiei relative a „inimii” şi a „minţii” la iraţionalitatea umană. logică a datelor. Această solicitare apare ca fiind prea tare pentru a permite descrierea acurată a comportamentului agenţilor reali studiaţi în economie. în aceeaşi măsură în care rezultatul deciziilor noastre poate influenţa emoţiile pe care le experientăm. mare parte a muncii sale demonstrează că multe dintre cele mai vizibile. Raţionalitate absolută şi raţionalitate limitată Cercetările în domeniul luării deciziei au evidenţiat principii psihologice care explică rezultate empirice contraintuitive şi incompatibile cu analizele normative. Aşadar. cercetătorii au demonstrat că procesele de gândire care guvernează judecăţile şi alegerile oamenilor nu sunt atât de riguroase pe cât ar dori oamenii să creadă. Deşi Tversky nu a negat faptul că dorinţele şi pasiunile oamenilor adesea îi „trag pe sfoară”. Astfel. Cercetătorii cognitivişti tind să abordeze acest aspect punând accent asupra minţii şi încercând să determine cât de mult failibilitatea gândirii umane poate fi explicată în termeni pur cognitivi. Herbert Simon (1955) a formulat teoria 55 . foloseşte aprecierile sale subiective privind şansele şi reacţionează într-o manieră ce nu corespunde probabilităţilor obiective. ei abordează deciziile ca pe probleme ce trebuie rezolvate şi construiesc preferinţe care sunt puternic influenţate de natura şi contextul deciziei. teoria utilităţii şi teoria probabilităţilor) solicită alegeri în direcţia maximizării cuantificabile a utilităţii aşteptate. psihologie şi inteligenţa artificială. jocul complex al emoţiei. pe de o parte. În schimb. După cum documentează un corp consistent de cunoştinţe. în situaţia în care subiectul face un pariu. Orice tendinţă sistematică apare în răspunsurile unui subiect orientându-le într-un anumit sens. Oamenii nu au totdeauna preferinţe bine ordonate: în schimb.

şi totuşi oamenii rezolvă astfel de sarcini). 1981). Tversky şi Kahneman (1981) au afirmat că erorile observate erau manifestări ale unor reguli cognitive empirice. Fiecare euristică constă dintr-o apreciere naturală. Rezolvarea de probleme orientată pe finalitate realizează acest fapt prin fundamentarea acţiunilor pe preferinţe şi probabilităţi înalt incomplete (anumite cantităţi şi probabilităţi nu pot fi nici observate. distincţia dintre raţionalitatea substantivală şi raţionalitatea procedurală. de asemenea.satisfacerii. Sunt incluse aici diferite euristici de judecată. sau euristici care. Paradigma nu s-a concretizat într-un simplu catalog de erori. Relaxarea cerinţelor informaţionale constituie o formă importantă de raţionalitate procedurală. El a stabilit că raţionalitatea procedurală este un obiectiv mai fezabil decât raţionalitatea substantivală. Euristici şi devieri cognitive Paradigma dominantă de cercetare privind judecata în situaţie de incertitudine pe parcursul anilor 1970 şi 1980 a constituit-o paradigma euristici şi devieri (Tversky şi Kahneman. bazate pe reprezentativitate sau alţi factori (Kahneman. Corpul dominant de studii a fost produs de psihologii Amos Tversky şi Daniel Kahneman. 1971) a propus că oamenii se aşteaptă ca observaţiile viitoare ale unor procese nesigure să fie mult asemănătoare cu cele trecute. uşurinţa reactualizării din memorie sau gândirea cauzală. Primul dintre studii (Tversky şi Kahneman. Cei care se servesc de această regulă apreciază probabilitatea unui eveniment în funcţie de cât de bine acest 56 . Simon (1976) a accentuat. Euristica de a ne aştepta ca observaţiile trecute să le prezică pe cele viitoare este utilă dar conduce la probleme predictibile. 4. în care decidenţii caută să găsească alternative care sunt satisfăcătoare. Întrucât incompletitudinea informaţiei poate împiedica acţiunea eficientă. care privesc. Acest fapt a stimulat cercetări în domeniul rezolvării de probleme. fiecare dintre acestea putând fi atinsă sau nu. dacă nu cumva se întâmplă să dispunem de un eşantion suficient de mare. înlocuind maximizarea utilităţii aşteptate cu acţiunea în direcţia satisfacerii seturilo r de finalităţi. chiar atunci când ei au disponibile puţine observaţii din trecut pe care să se bazeze. raţionalitatea rezultatului şi cea a procesului prin care a fost obţinut rezultatul. în sensul că se situează deasupra unui anumit prag sau nivel de aspiraţie al utilităţii. deşi în general eficiente şi puţin costisitoare din punct de vedere al efortului cognitiv. 1982). respectiv. care este cooptată pentru a aborda probleme de judecată dificile în care oamenilor le lipsesc mecanismele cognitive pentru a le rezolva prompt şi cu precizie. devin necesare mijloace pentru umplerea golurilor critice într-o manieră rezonabilă. mai degrabă decât să realizeze optimizări nelimitate. pot fi înşelătoare în anumite circumstanţe mai puţin obişnuite. precum similaritatea. Studiile sau bazat pe observaţii ale sarcinilor în care comportamentul uman devia sistematic de la regulile normative. Kahneman şi Tversky (1972) au subsumat ulterior această tendinţă euristicii mai generale a reprezentativităţii. nici calculate cu precizie. Slovic şi Tversky.

Poate conduce la devieri atunci când instanţele unui eveniment sunt disproporţionat (in)disponibile în memorie. această euristică va produce devieri ori de câte ori trăsăturile care determină probabilitatea sunt insuficient de proeminente (sau cânt trăsăturile irelevante captează atenţia persoanei). A ne baza pe ancorare şi ajustare înseamnă estimarea unei cantităţi prin a ne gândi de ce ar putea fi mai mare sau mai mică decât o valoare iniţială. ei acordă atenţie faptului dacă un curs dat de acţiune poate conduce la un câştig sau la o pierdere faţă de status quo (sau alt punct de referinţă proeminent) şi ei sunt foarte sensibili la modul în care alegerile sunt prezentate sau încadrate. Deşi uneori utilă. inspirată de modelul lui Edwards (1954. Teza principală a lucrărilor lui Tversky şi Kahneman privind judecata este că oamenii au o capacitate cognitivă limitată şi. Devieri pot apărea. Astfel. Oamenii. anume actorul raţional din teoria economică (homo economicus). cu atât sunt mai acurate predicţiile care pot fi realizate pentru judecăţile bazate pe euristici.eveniment captează proprietăţile proeminente ale procesului care îl produce. A ne baza pe disponibilitate înseamnă a judeca un eveniment ca fiind probabil/plauzibil în măsura în care ne putem aminti exemple sau ne putem imagina că are loc. Kahneman şi Tversky. de asemenea. trebuie să simplifice unele dintre problemele complexe cu care se confruntă. atunci când trăsături relevante normativ sunt recunoscute. Evident. o regulă foarte generală din care sunt derivate reguli mai specifice pentru situaţii particulare. 1979]. rămânând exagerat de ancoraţi în acea valoare iniţială. reprezentativitatea este o metaeuristică. prin urmare. bazată pe calcularea efectului probabil al oricărei acţiuni asupra averii lor totale şi aleg în consecinţă. Acest fapt a fost prima dată formalizat în corespondenţa dintre Pierre de Fermat şi Blaise 57 . În general. dacă preferinţele şi credinţele sale sunt stabile şi consecvente şi dacă este aplicată o strategie de maximizare a utilităţii. dar se aşteaptă la o prea mare variabilitate (eroarea jucătorului). prospect theory. Tversky şi Kahneman au oferit o explicaţie atât pentru acestea cât şi pentru alte devieri de la modelul normativ standard al utilităţii aşteptate într-o teorie descriptivă asupra deciziei cunoscută ca teoria perspectivei [engl. există multe modalităţi în care pot fi produse exemple. pot fi selectate ancore şi pot fi realizate ajustări. Într-un sens. în general. Economiştii tind să considere un decident ca fiind raţional dacă acesta utilizează toate informaţiile disponibile. oricând de arbitrar a fost ea selectată. Teoria economică clasică susţine că decidentul perfect raţional este cel care merge pe maximizarea câştigurilor sale. Pentru a înţelege mai bine aspectele definitorii ale prospect theory. facem o scurtă digresiune. În schimb. oamenii ştiu că procesele aleatorii ar trebui să prezinte variabilitate. 1961). Două alte (meta)euristici sunt disponibilitatea şi ancorarea şi ajustarea. Această teză contrazice cel puţin un model larg susţinut al comportamentului uman. oamenii ajustează prea puţin. dar sunt înţelese greşit. Tversky şi Kahneman au susţinut că alegerile oamenilor – economice sau de altă natură – sunt adesea mult mai simple. Cu cât sunt înţelese mai bine aceste procese. nu apreciază efectul probabil al unui curs de acţiune (perspectivă) asupra cotei finale a bunurilor (averii) lor.

o pierdere de x unităţi doare mai mult decât face plăcere un câştig de x unităţi.Pascal. Consecinţele deasupra punctului de referinţă sunt codate drept câştiguri. Al doilea. Câştigurile şi pierderile sunt evaluate conform unei funcţii valoare care are două proprietăţi (Figura 19): (1) funcţia este concavă pentru câştiguri şi convexă pentru pierderi. Cu privire la factorul valoare. Ulterior. Primul grafic ilustrează valoarea „obiectivă”. În economie. prospect theory asumă că oamenii codează mental consecinţele potenţiale ale opţiunilor în relaţie cu un punct de referinţă. altfel spus. cu o valoare a subiectivă a consecinţelor sau utilitate [u(x) în UA = piu(xi)]. Bernoulli şi mai apoi Bentham notau că valoarea (subiectivă) a celor mai multe bunuri creşte odată cu cantitatea (obiectivă). este suma beneficiilor băneşti posibile (x). 58 . Figura 18. explicând fenomenul aversiunii faţă de risc. Astfel. Utilitatea rezultatelor nu este pur şi simplu o funcţie liniară a valorii (cantităţii) lor ci. iar consecinţele sub nivelul de referinţă sunt codate ca pierderi. Daniel Bernoulli a dedus că oamenii nu apreciază o şansă de câştig în termeni ai valorii obiective a rezultatului.Valoarea unei perspective este definită ca (xi)(pi). poate fi identificată o funcţie logaritmică. pe măsură ce se acumulează tot mai mult din bunul respectiv Elementele esenţiale ale prospect theory sunt funcţia valoare [(x)] şi funcţia de cântărire a deciziei [(p)]. Valoarea aşteptată (VA). altfel spus. Relaţia dintre valoare şi cantitate. valoarea subiectivă sau utilitatea. câştigurile adiţionale generează mai puţină plăcere şi pierderile adiţionale generează mai puţină suferinţă. ponderate de probabilitatea lor de ocurenţă (p) [VA = pixi]. dar cu o rată din ce în ce mai mică. (2) funcţia este mai abruptă pentru pierderi decât pentru câştiguri. adică status quo sau nivel de aspiraţie. în anul 1738. ci în termeni ai valorii subiective sau utilităţii. în general. sau speranţa matematică a rezultatelor băneşti. aceasta a fost numită funcţia utilităţii marginale descrescătoare. modelul de apreciere s-a schimbat de la VA cu valori pur obiective ale probabilităţii (p) şi valorii consecinţelor (x) la utilitatea aşteptată (UA).

mai ales în domeniul economic (de exemplu. 59 . Figura 20. efectele separării temporale asupra deciziilor viitoare şi inabilitatea ocazională de a prezice viitorul sau de a-şi reaminti satisfacţii din trecut (Kahneman. influenţa exercitată de costuri deja suferite. Relaţia între probabilitatea declarată şi greutatea deciziei. prospect theory asumă că probabilităţile subiective ale consecinţelor sunt transformate în greutăţi care reprezintă semnificaţia ocurenţei rezultatului respectiv.VALOARE PIERDERI CÂŞTIGURI Figura 19. 1994). funcţia nu este liniară iar greutăţile de decizie nu sunt aditive (Figura 20). Practic. Cercetările recente în domeniu au indicat faptul că alegerile pe care le fac oamenii sunt influenţate de diferite aspecte ale situaţiei de decizie. ataşamentul care este resimţit faţă de opţiuni ce sunt deja în posesia persoanei. funcţia de cântărire a deciziei adaugă câteva trăsături psihologice la probabilitatea subiectivă: probabilităţile scăzute sunt supracântărite iar cele înalte sunt subcântărite. efectul de încadrare). Cu privire la factorul probabilitate. Printre acestea sunt menţionate: conflictul sau dificultatea care caracterizează o decizie. regretul anticipat în cazurile în care o altă opţiune ar fi fost mai bună. Prospect theory oferă explicaţii pentru o serie de fenomene empirice care sunt adesea considerate ca fiind iraţionale sau anomalii. rolul pe care îl joacă raţiunile în justificarea unei alegeri faţă de alta. Reunirea funcţiilor valorice pentru câştiguri şi pierderi.

ei abordează deciziile ca pe probleme ce trebuie rezolvate şi construiesc preferinţe care sunt puternic influenţate de natura şi contextul deciziei. care începe cu recunoaşterea unei situaţii de alegere şi sfârşeşte cu implementarea alegerii şi monitorizarea efectelor sale. Dintr-o perspectivă cognitivă. Principalele abordări în domeniul judecăţii şi luării deciziei sunt abordarea normativă şi abordarea descriptivă. termenul de luare a deciziei denotă o activitate de procesare de informaţii din partea unui singur decident. sau a mai multor decidenţi.De reţinut:  Luarea deciziei constituie procesul de a alege o opţiune preferată sau un curs de acţiune preferat dintr-un set de mai multe alternative disponibile. Oamenii nu au totdeauna preferinţe bine ordonate: în schimb.   60 .

2. a reuşit în ambele. Syntactic Structures (Chomsky. Într-o anumită măsură. Aceste propuneri cu privire la gramatica transformaţională vor schimba peisajul intelectual al lingvisticii şi vor deschide calea unei noi psiholingvistici.F. Skinner (1957). Odată cu începutul anilor 1960 s-a manifestat un interes crescut cu privire la determinarea realităţii psihologice a teoriilor lui Chomsky privind limbajul (aceste teorii au fost formulate cu gândul la ascultători şi vorbitori ideali). Newell şi Simon au elaborat apoi programe care prezentau abilităţi generale de rezolvare de probleme mult asemănătoare oamenilor şi au susţinut că aceste programe ofereau modele detaliate ale rezolvării de probleme la oameni. Acesta a vizat nu numai să devasteze propunerile lui Skinner cu privire la limbaj. o carte despre învăţarea limbajului scrisă de către cel mai respectat behaviorist în viaţă atunci. Introducere Dezvoltările tehnice din timpul celui de-al doilea război mondial au condus de asemenea la dezvoltarea calculatoarelor digitale. Shaw şi Herbert Simon concepuseră un program de calculator care putea rezolva probleme logice dificile. Ce trebuia adăugat era o componentă capabilă să transforme o structură sintactică în alta. A doua publicaţie a lui Chomsky (1959) a fost un review al lucrării Verbal Behavior. J. B. un domeniu anterior considerat ca fiind apanajul unic al oamenilor. Unele dintre aceste experimente de inspiraţie lingvistică au prezentat propoziţii conform paradigmelor percepţiei şi memoriei şi au demonstrat că 61 . REPREZENTAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI REZOLVAREA PROBLEMELOR 1. Până în 1957. Chomsky a susţinut că asociaţiile în sine nu ar putea reprezenta pe deplin cunoştinţele noastre cu privire la sintaxă (modul în care cuvintele sunt organizate în sintagme şi propoziţii). Au apărut curând întrebări cu privire la comparabilitatea dintre calculator şi inteligenţa umană (Turing. Acest fapt va ajuta de asemenea la stabilirea domeniului inteligenţei artificiale. Limbaj şi reprezentarea cunoştinţelor O influenţă externă importantă care a condus la naşterea psihologiei cognitive moderne a fost dezvoltarea gramaticii generative în lingvistică de către Noam Chomsky. ci să submineze behaviorismul ca o abordare ştiinţifică serioasă a psihologiei. Review-ul lui Chomsky este probabil unul din cele mai semnificative documente în istoria psihologiei cognitive. Prima a fost cartea sa din 1957. Alan Newell. Ea s-a concentrat asupra structurilor mentale necesare pentru a reprezenta tipul de cunoaştere lingvistică pe care trebuie să-l aibă orice vorbitor competent al unui limbaj. 1950). 1957).VIII.C. Două dintre publicaţiile lui Chomsky la sfârşitul anilor 1950 au avut un efect profund asupra psihologiei cognitive aflată în procesul naşterii sale.

Există două tipuri de relaţii: subset-superset („Piţigoi este o pasăre”) şi proprietăţile (de ex. domeniile memoriei şi limbajului au început să se intersecteze. 1974). care la rândul său este direct legat de conceptul „animal” iar informaţia poate curge de la „piţigoi” la „animal” numai trecând prin „pasăre” (Figura 21). La începutul anilor 1970. Aceste rezultate au fost considerate ca sprijinind un model al cunoaşterii semantice în care semnificaţiile erau organizate într-o reţea ierarhică. precum frazele. În 1973. Modelul a utilizat reţele similare cu cele considerate mai sus pentru a reprezenta cunoştinţele semantice şi a utilizat procese de 62 .. astfel conectând cele trei direcţii majore de cercetare care au condus la revoluţia cognitivă.propoziţiile considerate mai complexe din punct de vedere sintactic de către gramatica transformaţională erau mai dificil de perceput sau stocat (Miller. Reţeaua este strict ierarhică. Parte a unei reţele semantice a lui Collins şi Quillian (1969). cu cât era mai mare diferenţa categorială între cei doi termen în chestiune. MTS şi MTL (review clasic realizat de Fodor. care a prezentat un model al memoriei pentru materiale lingvistice. acest efort de cercetare a creat un nou subdomeiu al psihologiei cognitive. Experimente mai subtile au încercat să arate că unităţile sintactice. Modelul combina procesarea informaţiei cu dezvoltări recente în lingvistică şi inteligenţa artificială (IA). precum „Este un piţigoi o pasăre” şi „Este un piţigoi un animal?”. de ex. mai ales reprezentarea semnificaţiilor cuvintelor şi câteva dintre aceste studii utilizau nou dezvoltata cronometrie mentală. Modele precum acesta au proliferat în următorul stadiu al psihologiei cognitive.. „Piţigoii pot zbura”). Un experiment care s-a dovedit remarcabil a fost comunicat ce Collins şi Quillian (1969). În timp ce multe dintre aceste rezultate nu mai sunt privite ca fiind cruciale. conceptul „piţigoi” este direct legat cu conceptul „pasăre”. funcţionau ca unităţi în percepţie. Unele tratau semantica. Figura 21. cu atât era necesar mai mult timp pentru a răspunde. Participanţilor li s-au adresat întrebări simple cu privire la sensul unui cuvânt. 1973). 1962). o psiholingvistică care solicita sofisticare în teoria lingvistică modernă. din moment ce proprietăţile sunt stocate numai la nivelurile cele mai înalte la care se aplică. John Anderson şi Gordon Bower au publicat Human Associative Mmeory (Anderson şi Bower. Nu toate studiile psiholingvistice s-au concentrat asupra sintaxei. Cercurile desemnează concepte şi liniile (săgeţi) între cercuri desemnează relaţii între concepte.

lingvistica modernă şi modelele pe calculator. cercetătorii au propus acum că reprezentările erau prototipuri ale obiectelor. ca şi la orientarea spre interdisciplinaritate a psihologilor individuali. faţă de întrebările cu privire la modalităţile reprezentărilor. În spiritul interdisciplinarităţii ştiinţei cognitive. Toate propoziţiile au o structură subiect-predicat. care s-a concentrat mai mult asupra memorării paragrafelor decât a propoziţiilor. În plus faţă de psihologie. Lucrarea lui Anderson şi Bower a fost rapid urmată de eforturi teoretice pe scară largă care au combinat procesarea informaţiei. domeniile antropologiei culturale şi filozofiei minţii au fost de asemenea implicate.. au existat preocupări cu privire la structura reprezentărilor. şi reţeaua nu este strict ierarhică. precum o imagine vizuală. 1977. Mervis şi Rosch. 1981. Pylyshyn. Norman. Astfel a evoluat mişcarea interdisciplinară numită „ştiinţă cognitivă”. cercetătorii IA şi filozofii un intrat în dezbateri privind reprezentările propoziţionale versus imagistice (de ex. Cercurile reprezintă concepte şi liniile între ele etichetează relaţii. Pe măsură ce psihologii au devenit conştienţi de dezvoltările conexe în domeniul lingvistici şi inteligenţei artificiale. În plus. Rumelhart et al.căutare în memorie pentru a interoga aceste reţele (Figura 22). alţi cercetători au susţinut că reprezentările pot fi de asemenea şi imagistice. În timp ce s-a presupus mult timp că reprezentările propoziţionale ale obiectelor erau precum definiţiile. IA şi lingvistică.. Anderson (1976). Simth şi 63 . În anii 1970 şi la începutul anilor 1980. 1986). Rumelhart şi LNR Research Group (1975). ştiinţa cognitivă era mult preocupată de aspecte legate de reprezentările mentale. Shepart şi Cooper (1972) au oferit dovezi că oamenii pot roti mental reprezentările obiectelor şi Kosslyn (1980) a investigat numeroase fenomene care implicau şi mai mult imagistica vizuală. 1981. care au adoptat o perspectivă orientată mai mult spre ştiinţa calculatoarelor şi s-au concentrat asupra poveştilor şi altor unităţi lingvistice mari. În timp ce modelele memoriepentru-limbaj descrise mai devreme au luat în considerare reprezentările de tip lingvistic sau propoziţionale. Block. 1981). Parte a unei reţele propoziţionale a lui Anderson şi Bower (1973). Mişcarea a condus la numeroase colaborări interdisciplinare (de ex. Schank şi Abelson (1977). potrivindu-se mai bine unor exemple decât altora (Tversky. la fel şi cercetătorii din aceste două domenii au devenit conştienţi de lucrările pertinente din psihologie. Figura 22. Aceste eforturi au inclus pe Kintsch (1974)..

teoreticienii procesării informaţiei au analizat tipurile de cunoştinţe (sau reprezentări mentale): factual.. liniile cu capăt săgeată desemnează conexiuni excitatorii. Cercurile reprezintă concepte. şi liniile cu capete circulare desemnează conexiuni inhibitorii. Chase şi Simon. Prin urmare. Conform abordării procesării informaţiei. Mişcarea continuă să fie influentă şi se concentrează tot mai mult asupra modelelor computaţionale ale cogniţiei. 1982) la gândire (de ex. descrieri simple ale unui obiect sau element (de ex.Medin. preocupările au stârnit interesul în alte discipline decât psihologia (de ex.. principii explicative şi generalizări organizate. Din nou. 1983) la expertiza în rezolvarea problemelor (de ex. Aceste propuneri au forma reţelelor neuronale. Johnson-Laird. a) Cunoştinţele factuale constau din fapte – adică. Figura 23. constând din noduri (reprezentări) care sunt dens interconectate. 2001). procedural şi metacognitiv (Anderson et al. 1987). 1981). 64 . şi gândirea este manipularea logică a cunoaşterii. 1973).. modele cauză-şi-efect. sau părţi ale conceptelor. de la recunoaşterea obiectelor (Marr. anume modelul „conexionist” (sau „procesarea paralelă distribuită”). memoria este stocarea cunoaşterii. un tip alternativ de model cognitiv a început să atragă interesul. Parte a unei reţele conexioniste simplificate. Începând cu anii 1980. Lakoff.. „merele sunt roşii”). Ce s-a schimbat de la începuturile sale în anii 1970 este tipul de model computaţional favorizat. pe linii se află numere care indică tăria conexiunilor. Mişcarea ştiinţei cognitive a afectat cele mai multe arii ale psihologiei cognitive. b) Cunoştinţele conceptuale implică relaţii între elemente într-o structură coerentă care le permite să funcţioneze împreună.. tipic. conceptual. conexiunile variind în tărie (Figura 23). şi include ierarhii de clasificare. Reţeaua nu este strict ierarhică şi este mai interconectată decât reţelele precedente. cunoaşterea se află în centrul cogniţiei: Învăţarea este construirea cunoaşterii.

o specificare pas-cu-pas a cum să faci ceva (de ex.. Pentru a rezolva o problemă trebuie generată o reprezentare. verbale (de ex. După cum vedem. planning) sau chiar în timpul căutării obiectivului. imagini ale mişcărilor corporale). 1989). O strategie poate fi generată înainte de desfăşurarea oricărei acţiuni (planificare – engl. procedura pentru a realiza împărţirea numerelor mari).. să ştii cum să monitorizeze calitatea activităţii de a scrie un eseu). un sisteme de codare de nivel superior). Planificarea este procesul generării (posibil parţiale) a reprezentărilor comportamentului viitor înaintea utilizării unor atare planuri pentru a constrânge sau controla acel comportament. Reprezentările pot fi clasifice pe baza modalităţii de input incluzând haptic/kinestezic/vestibular (de ex. Rezolvarea de probleme poate avea loc în interiorul minţii umane. O reprezentare include: (1) o descriere a situaţiei date. sau auditive (de ex. imagini mentale)... este o reprezentare deoarece este intenţionată să denote sau să semnifice ceva.. cuvinte) sau simbolice (de ex. goal] (Hayes. sau trebuie accesată o reprezentare preexistentă. Cercetările au condus la multe instrumente utile pentru aplicare în lumea reală şi au generat insight-uri semnificative în ce priveşte organizarea comportamentului şi natura gândirii cu privire la acţiuni. într-o combinaţie a celor două. structuri de date).. vizuale (de ex. 65 . în timp ce cunoştinţele metacognitive sunt cunoştinţe privind „cum să” (adică. Reprezentările pot fi clasificate pe baza sistemului de codare folosit pentru a le reprezenta în sistemul cognitiv: motorii (de ex. Rezolvarea de probleme Rezolvarea unei probleme înseamnă transformarea unei situaţii date într-o situaţie dorită sau finalitate [engl. 3. senzaţii imagistice). Planificarea este considerată un aspect central al inteligenţei umane şi a fost studiată încă de la începuturile ştiinţei cognitive şi inteligenţei artificiale. cunoştinţele factuale şi conceptuale sunt cunoştinţe privind „ce” (adică.. procese pentru manipularea structurilor de date). pictografice (de ex. senzaţii corporale). în interiorul unui computer. senzaţii acustice). Cunoaşterea este o reprezentare mentală: Este mentală deoarece există numai în mintea omului. metodă sau algoritm – adică. d) Cunoştinţele metacognitive implică strategii pentru cum să coordonezi procesarea cognitivă (de ex... Rezultatul este de obicei un set de acţiuni (având constrângeri temporale sau de alt gen asupra lor) pentru execuţie de către un agent sau mai mulţi agenţi. sau în interacţiune cu mediul.c) Cunoştinţele procedurale implică o procedură.

sau acţiune asupra mediului (Newell şi Simon. reprezentarea este modificată. Newell şi Simon (1972) au dezvoltat o simulare pe calculator destinată să rezolve o varietate de probleme care se înscriau de la şah la logică la aritmetică. dacă nu. 1989). spaţiul problemei este foarte mare. Aplicarea operatorilor creează noi situaţii. În domenii mai puţin structurate (incluzând cele mai multe situaţii din viaţa reală) euristicile urmează căi plauzibile care adesea găsesc soluţii satisfăcătoare (nu neapărat optime) bazându-se pe computaţii modeste dar fără garanţia succesului. Nici chiar cele mai rapide calculatoare nu pot căuta exhaustiv în astfel de spaţii. O problemă este reprezentată ca un spaţiu al problemei constând din starea iniţială. Dacă un domeniu are o structură matematică tare (de exemplu. pot exista strategii care găsesc totdeauna o soluţie optimă într-un timp acceptabil computaţional. În cele mai multe probleme din viaţă. în care rezolvitorul stabileşte un obiectiv şi îl atinge dacă este posibil sau determină un obstacol care trebuie depăşit. În programul de rezolvare a problemelor. means-ends). Totuşi. 1972). 23) precum o listă. un nou proces este selectat pe baza unei strategii de analiză mijloace-scopuri. şi procesarea constă din „executarea de secvenţe de procese informaţionale elementare” (p. Procesul căutării spaţiului este realizat printr-o strategie de rezolvare de probleme numită analiza mijloace-scopuri (engl. Rezolvarea de probleme corespunde atunci cu căutarea în spaţiul problemei a unei situaţii care satisface testele pentru o soluţie (VanLehn. Atunci când sistemul observă că sunt satisfăcute condiţiile unei producţii. informaţia constă din „structuri simbol” (p. căutarea trebuie să fie înalt selectivă. Într-o problemă complexă. starea finală şi toate stările intermediare posibile cu legături între ele. Astfel. operatorii de obicei iau forma regulilor condiţie-acţiune (producţii). folosind reguli euristice pentru a selecta numai câteva stări promiţătoare pentru a fi considerate. în astfel de situaţii.(2) operatori sau acţiuni pentru schimbarea situaţiei şi (3) teste pentru a determina dacă finalitatea a fost atinsă. Astfel. acesta declanşează acţiunea corespunzătoare de accesare a informaţiei în memorie. 66 . poate fi aplicată o serie lungă de procesări informaţionale şi pot fi create multe reprezentări succesive ale stării problemă. modificare a informaţiei. oamenii au adesea nevoie de numai câteva secunde pentru a examina fiecare nouă stare. Euristicile care orientează căutarea derivă din proprietăţile sarcinii. poate fi descris ca o problemă de programare lineară). 30). anume spaţiul problemei. rezolvarea de probleme implică procese aplicate unei reprezentări simbolice ale unei probleme: Dacă aplicarea este de succes. arbore sau reţea. şi aplicările potenţiale ale tuturor operatorilor permişi definesc un arbore de situaţii ce pot fi atinse. Atât în cazul programelor de calculator cât şi al oamenilor (după cum indică dovezi recente).

De exemplu. Sternberg şi Ketron (1982) au învăţat elevi de liceu cum să rezolve probleme de analogie arătându-le cum să infereze schimbarea de la termenul (a) la termenul (b) şi cum să aplice acea modificare al termenul (c). De exemplu. 4.Problemele sunt numite bine structurate dacă situaţiile. Pe măsură ce nivelul de structurare al problemei scade. testele pentru succes sunt complexe şi slab definite. şi sunt adesea elaborate în timpul procesului de soluţionare (Akin. care poate fi citită „câine este pentru lătrat ceea ce pisica este pentru ce?” şi în care termenul (a) este „câine”. 3. 2. 1977). determinarea relaţiei dintre termenul (a) şi termenul (b) [de ex. La un test ulterior de gândire analogică implicând noi probleme. Inferarea – adică. 5. mapping] – adică. Analiza cognitivă a sarcinii are aplicaţii educaţionale utile deoarece sugerează procese cognitive specifice pe care elevii trebuie să le înveţe. Pentru a testa această idee. termenul (c) este „pisică” şi termenul (d) este necunoscut. operatorii şi testele finalităţilor sunt clar definite şi slab structurate. generarea unui termen (d) pe baza aplicări regulii relaţionale termenului (c) [adică. Sternberg. sunt solicitate euristici failibile pentru a căuta şi evalua soluţiile potenţiale. citirea şi formarea unei reprezentări mentale a cuvintelor şi a punctuaţiei însoţitoare. Formularea răspunsului – adică producerea fizică a răspunsului precum a scrie „miaună” sau încercuirea cuvântului corect într-o listă. O contribuţie fundamentală a teoriei procesării informaţiei este analiza sarcinii cognitive – tehnic pentru descrierea proceselor cognitive pe care o persoană trebuie să le desfăşoare pentru a îndeplini o sarcină cognitivă. rezolvarea unei probleme de analogie poate fi împărţită în cinci paşi fundamentali (Mayer. Encodarea – adică. elevii antrenaţi au rezolvat problemele de două ori mai repede şi au comis jumătate din 67 . termenul (a) este un tip de animal care emite sunet. analiza cognitivă a problemelor de analogie sugerează că elevii ar beneficia de pe urma instruirii cu privire la cum să infereze relaţia între termenul (a) şi termenul (b) (Sternberg. sunetul pe care termenul (c) îl face este ___]. şi termenul (c) este un alt tip de animal care emite sunet]. determinarea a ce este termenul (c) şi cum corespunde el cu termenul (a) [de ex. Care sunt procesele cognitive pe care un rezolvitor trebuie să le parcurgă pentru a rezolva această problemă? Pe baza unei analize a sarcinii cognitive. să considerăm probleme de analogie câine : latră :: pisica : ____. în măsura în care acestea sunt vag definite.. termenul (b) este „latră”. Stabilirea corespondenţelor [engl.. termenul (b) este sunetul pe care termenul (a) îl face]. 1977). 1987. Cum optimizarea este imposibilă şi pot fi întâlnite mai multe soluţii satisfăcătoare. Aplicarea – adică. În situaţiile foarte slab structurate. 1. 1986). ordinea în care sunt sintetizate alternativele afectează puternic produsul final.

Deşi astfel de caracterizări se pot potrivi cu sarcini de laborator înalt controlate. o analiză cognitivă a sarcinii relevă că elevul pare să aplice consecvent o procedură de scădere care are un pas incorect (eroare în algoritm sau engl. 1978) au arătat că oamenii folosesc procesări cognitive diferite pentru probleme de insight (care solicită o reorganizare majoră a problemei) şi probleme noninsight (care solicită aplicarea pas-cu-pas a unei serii de procese cognitive). ele par prea limitate pentru a explica întregul spectru al învăţării umane în situaţii complexe din lumea reală. Specificând procedura pe care elevul o foloseşte. Aparent. Analiza cognitivă a sarcinii oferă de asemenea avantaje în ce priveşte evaluarea rezultatelor de învăţare ale elevilor. oameni nu sunt capabil să prezică cât de aproape sunt de rezolvarea problemei (inconsecvent cu gândirea pas-cu-pas susţinută de perspectiva clasică). Două limitări ale perspectivei clasice – oamenii ca procesori de informaţie – privesc caracterizarea informaţiei ca o marfă (bun obiectiv) şi caracterizarea procesărilor ca aplicare de algoritmi. 1986b. este posibil să specificăm mai precis cunoştinţele pe care le posedă un elev – incluzând componentele incomplete sau incorecte. De exemplu.numărul de erori în comparaţie cu elevii care nu au beneficiat de antrenament. perspectiva clasică poate oferi o explicaţie rezonabilă a modului cum oamenii gândesc cu privire la problemele non-insight dar nu şi cum gândesc cu privire la probleme de insight. scade numărul mai mic din numărul mai mare pe fiecare coloană (Brown şi Burton. bug) – anume. să presupunem că un elev dă următoarele răspunsuri la un test de aritmetică: O evaluare tradiţională ar indica că elevul a rezolvat corect 25% dintre probleme. devine clar că este necesară o intervenţie pentru a ajuta elevul să înlocuiască acest pas incorect scade-mai-mic-din-mai-mare. este o reprezentare deoarece este intenţionată să denote sau să semnifice ceva. Rezolvarea unei probleme înseamnă transformarea unei situaţii date într-o situaţie dorită sau finalitate. 1978). în loc să măsurăm doar procentajul de corectitudine la un test. De exemplu. Metcalfe şi Wiebe. dar pentru problemele noninsight ei sunt capabili să întrevadă cât de aproape sunt de soluţie (consecvent cu gândirea pas-cu-pas avansată de perspectiva clasică).  68 . De exemplu. Metcalfe (1986a. De reţinut:  Cunoaşterea este o reprezentare mentală: Este mentală deoarece există numai în mintea omului. Totuşi. Pentru problemele de insight.

 Pentru a rezolva o problemă trebuie generată o reprezentare. O reprezentare include (1) o descriere a situaţiei date. (2) operatori sau acţiuni pentru schimbarea situaţiei şi (3) teste pentru a determina dacă finalitatea a fost atinsă. sau trebuie accesată o reprezentare preexistentă. 69 .

unde cantităţi mari de cunoştinţe sunt stocate pentru lungi perioade de timp. Propuneri recente schiţează arhitectura cognitivă umană într-o manieră mult mai detaliată decât era prezentată în modelul iniţial al lui Newell şi Simon cu privire la un dispozitiv de procesare a informaţiei fundamental. selectarea cuvintelor. constând din trei depozite mnezice (reprezentate în forma dreptunghiurilor etichetate). asemănător hardware-ului unui calculator modern. memoria de lucru. Un model generic al procesării informaţiei. unde un număr limitat de elemente ale materialului prezentat sunt stocate şi manipulate în conştiinţa vigilă [engl.IX. 1983) şi SOAR (Newell. Prezentarea lor fiind destul de tehnică. conscious awareness]. Cele două canale sunt canalul auditiv-verbal (rândul de sus). ne vom limita aici la prezentarea unui model generic al procesării informaţiei şi la implicaţiile care decurg dintr-o astfel de abordare. 1992). 2. Introducere Arhitecturile cognitive specifică proprietăţile permanente ale sistemului cognitiv uman. 70 . cinci procese cognitive fundamentale (reprezentate ca săgeţi etichetate) şi două canale de reprezentare a cunoştinţelor (reprezentate în forma rândurilor de sus şi de jos). ASPECTE PRIVIND ARHITECTURA SISTEMULUI COGNITIV 1. în care materialul intră în sistemul cognitiv prin analizatorul auditiv şi este în cele din urmă reprezentat în cod verbal şi canalul vizual/pictografic (rândul de jos) în care materialul intră în sistemul cognitiv prin analizatorul vizual şi în cele din urmă este reprezentat în cod pictografic. şi memoria pe termen lung. Aplicaţii În Figura 24 este ilustrat un model al sistemului uman de procesare a informaţiei. unde inputul senzorial este stocat puţin timp în forma sa originală. organizarea imaginilor. Cele cinci procese cognitive prezentate în Figura 24 sunt selectarea imaginilor. organizarea cuvintelor şi integrarea. Cele trei depozite mnezice sunt memoria senzorială. Printre cele mai cunoscute arhitecturi cognitive propuse sunt cele avansate de modelele ACT* (Anderson.

cuvintele scrise intră în sistemul cognitiv prin analizatorul auditiv. spune mintal „câine” atunci când imaginea unui câine este procesată sau cuvintele tipărite „câine” sunt citite în gând). şi reprezentarea vizuală rezultantă în memoria de lucruri vizuală este o structură coerentă care poate fi numită un model pictografic. Săgeata de la senzaţia vizuală în memoria senzorială vizuală la baza imagistică în memoria de lucru vizuală reprezintă procesul cognitiv al selectării imaginilor şi reprezentarea rezultantă în memoria de lucru vizuală este o colecţie de imagini care poate fi numită o bază imagistică.. Dacă subiectul acordă atenţie.. părţi ale senzaţiei sunt transferate în memoria de lucru vizuală pentru procesări ulterioare. Dacă subiectul acordă atenţie. Dacă subiectul generează reprezentări verbal bazate pe imagini (de ex. acest proces este reprezentat de o săgeată de la baza sonoră la baza imagistică. rezultând într-o senzaţie acustică de durată scurtă în memoria senzorială auditivă. şi reprezentarea rezultantă în memoria de lucru verbală este o structură coerentă care poate fi numită model verbal. Săgeata de la baza imagistică la modelul pictografic în memoria de lucru vizuală reprezintă procesul cognitiv al organizări imaginilor. În partea stângă a rândului de sus. Săgeata de la baza sonoră la modelul verbal în memoria de lucru verbală reprezintă procesul cognitiv al organizării sunetelor. cuvintele şi imaginile tipărite pătrund în sistemul cognitiv prin intermediul analizatorului. Procesul cognitiv final – integrarea – este reprezentat de săgeţi care conectează modelul pictografic de memoria de lucru vizuală.Figura 24. şi reprezentarea rezultantă în memoria de lucru verbală este o colecţie de sunete care poate fi numită o bază sonoră. părţi ale senzaţiei sunt transferate la memoria de lucru verbală pentru o procesare ulterioară. modelul verbal de memoria de lucru verbală şi cunoştinţele anterioare de memoria pe 71 . imaginează un câine când este auzit cuvântul „câine”). rezultând o senzaţie vizuală de durată scurtă în memoria senzorială vizuală. acest proces este reprezentat de săgeata de la baza imagistică la baza sonoră. Un model al procesării informaţiei privind modul cum funcţionează sistemul cognitiv. Dacă subiectul generează reprezentări vizuale pe baza sunetelor (de ex. În partea stângă a rândului de jos. Săgeata de la senzaţia acustică în memoria senzorială auditivă la baza sonoră în memoria de lucru verbală reprezintă procesul cognitiv de selecţie a sunetelor.

şi cuvintele vorbite pot fi reprezentate în canalul vizual dacă generează imagini din partea subiectului. modul în care este reprezentat materialul verbal şi pictografic în memoria de lucru este diferit. a) Asumpţia canalului dual este că oamenii posedă canale separate de procesare a informaţiei pentru materialul vizual-pictografic şi cel auditivverbal (Baddeley. 1999). De exemplu. 1998. cuvintele scrise şi imaginile pot fi reprezentate în canalul verbal chiar dacă ele sunt prezentate vizual. Un aspect important al controlării fluxului de informaţie vizuală şi verbală este pentru subiecţi în sarcini de învăţare să construiască legături între reprezentările vizuale şi verbale corespondente ale aceluiaşi material – un demers pe care Paivio (1986) îl denumeşte construirea conexiunilor referenţiale. Modelul procesării informaţiei prezentat în Figura 24 este bazat pe trei asumpţii din ştiinţa cognitivă a învăţării: asumpţia canalului dual. Atunci când prezentarea conţinea cuvinte externe (de ex.. b) Asumpţia capacităţii limitate priveşte constrângerile legate de cantitatea de material care poate fi procesată la un moment dat în memoria de lucru (Baddeley. Mayer (2001) a comunicat o cercetare în care elevii au învăţat cu privire la modul în care funcţionează un sistem ştiinţific (de ex. precum în cazul prezentării unei mari cantităţi de informaţie simultan. Per total. Un aspect important al asumpţiei capacităţii limitate este că sistemul cognitiv al subiectului poate deveni cu uşurinţă supraîncărcat. 1998. şi să integreze reprezentările pictografice şi verbale între ele şi cu cunoştinţele anterioare. construirea cunoaşterii solicită ca subiectul să selecteze imagini şi sunete relevante din materialul prezentat. Efectul multimedia este consecvent cu ideea că oamenii procesează materialul vizual şi verbal pe canale separate. Sweller. să le organizeze în reprezentări pictografice şi verbale coerente. sau procesul formării fulgerului) şi apoi au realizat un test de transfer care măsura profunzimea înţelegerii lor. 1986). cuvintele tipărite şi materialul (de ex. Mayer (2001) a comunicat cercetări în care elevii au învăţat cu privire la modul în care se dezvoltă furtunile cu fulgere beneficiind de o animaţie narată şi apoi rezolvând teste de transfer.termen lung. 2001). De exemplu. De exemplu. ilustraţii. Totuşi. Rezultatul este o reprezentare integrată bazată pe reprezentări vizuale şi verbale ale materialului prezentat ca şi pe cunoştinţele anterioare relevante. Astfel. Paivio. fapte interesante cu privire la oamenii 72 . Elevii au avut rezultate mai bune la testul de transfer atunci când au ascultat o explicaţie şi au urmărit o animaţie corespondentă decât atunci când doar au ascultat explicaţia. În cele din urmă.. o pompă de bicicletă. asumpţia capacităţii limitate şi asumpţia învăţării active (Mayer.. sistemul de frânare al unei maşini. animaţii şi vide) sunt procesate ca imagini vizuale (cel puţin iniţial) în canalul vizual-pictografic în timp ce cuvintele vorbite sunt procesate ca sunete (cel puţin iniţial) în canalul auditiv-verbal. numai câteva imagini pot fi menţinute active şi organizate într-un model vizual coerent la un moment dat. astfel încât există un cod verbal şi unul pictografic. şi numai câteva cuvinte pot fi ţinute şi organizate într-un model verbal coerent la un moment dat. grafice.

făcând astfel mai dificilă construirea unei reprezentări mentale a sistemului cauză-şi-efect. învăţarea semnificativă este un proces generativ în care subiectul trebuie să se angajeze activ în procesare cognitivă mai degrabă decât să primească pasiv informaţia pentru stocare (Wittrock.. Printre cele mai cunoscute arhitecturi cognitive propuse sunt cele avansate de modelele ACT* (Anderson. Astfel. Unii elevi au primit o versiune semnalizată care include o scurt rezumat care prezenta cei trei paşi principali. 1975) este o tehnică intenţionată să îmbunătăţească înţelegerea de către elevi a prozei în care materialul cheie este evidenţiat (astfel cultivând procesul selectării) şi structura organizaţională este evidenţiată (astfel cultivând procesul organizării). 1999).. muzică de fundal).. 1989. tehnicile intenţionate să amorseze procesarea cognitivă activă (de ex. Mautone şi Mayer (2001) au prezentat o animaţie narată cu privire la cum avioanele dobândesc portanţa şi apoi le-au cerut elevilor să rezolve unele probleme de transfer care solicitau aplicarea a ceea ce au învăţat. 1983. al doilea . 1983) şi SOAR (Newell. 1990). 1996b. organizarea materialului într-o reprezentare coerentă şi integrarea informaţiei vizuale şi verbale de intrare cu cunoştinţele anterioare (Mayer. De exemplu. Activarea echilibrată şi coordonată a acestor tipuri de procese conduce la atingerea unui rezultat semnificativ al învăţării care poate fi stocat în memoria pe termen lung pentru o utilizare viitoare. anteturi specifice celor trei paşi şi cuvinte de legătură precum „din această cauză” sau „primul . elevii au avut rezultate mai slabe la testele de transfer subsecvente decât atunci când materialul extern a fost exclus. Semnalele erau parte a naraţiunii şi nu adăugau informaţie de conţinut nouă. clipuri video privind furtunile cu fulgere) şi sunete (de ex. al treilea”. Meyer. Acest efect de coerenţă este consecvent cu ideea că materialul în plus a supraîncărcat memoria de lucru a elevilor.. La testul de transfer. Alţi elevi au primit versiunea fără semnale.. De exemplu. De reţinut:  Arhitecturile cognitive specifică proprietăţile permanente ale sistemului cognitiv uman.. imagini (de ex.. c) Asumpţia învăţării active este că învăţarea cu sens [autentică] (sau înţelegerea) se produce atunci când subiecţii se angajează în procesarea cognitivă adecvată în timpul învăţării – incluzând selectarea informaţiei relevante. a fost înregistra un efect de semnalizare în care elevii din grupul cu semnalizare au avut rezultat mai bune decât elevii din grupul fără semnalizare. Lorch.loviţi de trăsnet). Pe scurt. 1992). asemănător hardware-ului unui calculator modern.  73 . selectarea şi organizarea materialului relevant) au condus la o mai bună înţelegere. semnalizarea (Loman şi Mayer.

realizaţi o analiză comparativă a contribuţiilor paradigmelor behavioristă şi cognitivistă la explicarea comportamentului uman. 74 . (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Prezentaţi care este raportul psihologiei cognitive cu celelalte ştiinţe cognitive (neuroştiinţele. Polirom. 4. Delacour J. Zlate M. filosofia minţii. mecanisme abstracte de procesare a informaţiilor. 3. (1999) Psihologie cognitivă. Polirom. Iaşi. Iaşi. Polirom. sistemele mnezice) şi implicaţiile pentru educaţie care decurg din analiza acestuia.TEME 1. Făcând apel la cunoştinţele dobândite în cadrul acestui curs. Prezentaţi cele două metafore explicative principale din psihologia cognitivă (metafora calculatorului şi metafora creierului) şi raportul dintre acestea. Bibliografie suplimentară recomandată: Miclea M. dar şi la cele de psihologie generală şi istoria psihologiei. Iaşi. 2. Joiţa E. (2002) Educaţia cognitivă. Polirom. inteligenţa artificială. antropologia). (2001) Introducere în neuroştiinţele cognitive. Prezentaţi elementele principale ale unui model al funcţionării cognitive (model global sau componente: prelucrarea primară a informaţiilor şi formarea imaginilor mentale. Iaşi. lingvistica.

. Verbal Behavior. Boston: Little. The language of thought. Trends in Cognitive Sciences. J. 2. Fodor. Chalmers.. J. Finke. Syntactic structures. Hinton & J. 21. J.. 11. MA: Harvard University Press. (1957). S. Brown. Bartlett. Clark. Being there: Putting brain. 25. 11. G. A. 15. J. 129-186). & Tsivkin. 19. NJ: Erlbaum. (1999). Anderson. The Hague: Mouton. Cambridge. Bruner. E. Dennett. Pragmatic reasoning schemas. 15. & Austin. (1991). New York: G. Frege. In Cognitive Psychology.. Cognitive psychology and its implications (5th ed. Review of B. Anderson. E. M. J. M. (1983). and world together again. Cambridge. J. J. Oxford: Basil Blackwell. NJ: Erlbaum. Acts of meaning. Chomsky. C. A. New York: Worth. Barsalou. J. Stanescu.). (1981).. P. Bechtel. (2002). Delacour J. W. 13. 75 . Bruner. Cambridge. 10. F. & Holyoak. Cambridge: Cambridge University Press. Translations from the philosophical writings of Gottlob Frege. Savage (Ed. Dehaene. Connectionism and the mind: Parallel processing. D. L. (1997). 35. 6. Descartes' error. Remembering. R. Anderson. P. R. A connectionist model of visual memory. N. The computational modeling of analogy-making. Troubles with functionalism. Chomksy. Oxford: Basil Blackwell. S. New York: Wiley. K. (1989).. D. 7. (1996). (1990).). In C.). 14. Putnam's Sons. The architecture of cognition. W. MA: MIT Press. Polirom. Churchland. A. Sources of mathematical thinking: Behavioral and brain-imaging evidence. Science. S. Hillsdale. Hillsdale. 9. Chi. (1956). A. 26-58. Consciousness explained. 16. 5. MA: MIT Press. Minnesota Studies in the Philosophy of Science (Vol. 284. Anderson (Eds. and evolution in networks (2nd ed.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. A.. Pinel. Cheng. Goodnow. 8. 23. French. (1985). (2002). Iaşi. N. 200-205. & Abrahamsen. Perception and cognition. 20. 4. Conceptual change within and across ontological categories: Examples from learning and discovery in science. 22. (2000). 12. 3. Cambridge. (1978). (1932). 211-227. R. (1992). pp. J. body. Cognitive Models of Science. P. J. (1959). In R. Damasio. Rules of the mind. Minneapolis: University of Minnesota Press. Cambridge. W. 17. (1994). Giere (Ed. A. 49-81). Parallel models of associative memory (pp. MA: MIT Press. R. New York: Crowell. 18. R. F.. 970-974. A neurocomputational perspective. N. (1983). J. In G. A study of thinking. The conscious mind. A. Memory & Cognition. G. (1993). 6. Language. Principles of mental imagery. 24. Spelke. Feldman. Skinner. Block. Oxford: Oxford University Press. R. W. P. (1975). R. (1989). MA: Harvard University Press. Ad hoc categories.). M. Minneapolis: University of Minnesota Press.). (1960). dynamics. (2001) Introducere în neuroştiinţele cognitive.

36. C. Minsky. D. 194. Hempel. G. 27. P. NJ: Erlbaum. (1956).). 3: Analogy. E. J. 30.. 45. O. 95. (1989). J. New York: Cambridge University Press. 306-355. 40. (1976). In P. & Holyoak. M. P. Cambridge. J. Hofstadter. New York: McGraw-Hill. Gick. (1965). G. Hillsdale. (1983). Explorations in parallel distributed processing. New York: Basic Books. (1972). 163-182. 63. Marr. 203-257). Hinton. Marr. (1982). D. (1991). Hebb. 47. Advances in connectionist and neural computation theory. J. Image and mind. (1975). New York: Scientific American Library. D. Boston: Houghton-Mifflin. 29. New York: Basic Books. MA: Harvard University Press. Vision. Mental models. D. A. NJ: PrenticeHall. (1990). M. G. Lakoff. Norwood. (1980). New York: The Free Press. A. McClelland. Cognitive Psychology. Johnson-Laird. K. Polirom. & Keysar. 48.. (1949). Kahneman.. Situated learning: Legitimate peripheral participation. (1982). 31. J. A. D. LeDoux. & Poggio. 211-277). Understanding metaphorical comparisons: Beyond similarity. Kintsch. G. NJ: Ablex.). Iaşi. Unified theories of cognition. 37. A. The synaptic self. (2002).. 46.. & Tversky. (1991). Psychological Review. The role of knowledge in discourse comprehension: A constructionintegration model.. Cooperative computation of stereo disparity. (1979). 43. G. Parallel models of associative memory. New York: Viking. Newell. & Simon. (1988). Winston (Ed. The ecological approach to visual perception. Science. 76 . plus or minus two: Some limits on our capacity for processing information. 44. 81-97. The magical number seven. 12. 49. N. The psychology of computer vision (pp. Judgment under uncertainty: Heuristics and biases. Cambridge: Harvard University Press. (2000). Aspects of scientific explanation. 50. 39. Holyoak (Eds. 41. MA: MIT Press.. 97. (1980). S. Cambridge.. 283287. S. H. 42. The organization of behavior. MA: Harvard University Press. Cambridge: Cambridge University Press. Glucksberg. A. J. Englewood Cliffs. 33.). J. Kosslyn. Newell. E. E. Slovic. Cambridge. New York: Oxford University Press. W. Gardner. D. Gigerenzer. San Francisco: Freeman. A.26. B. (1981). A. Fluid concepts and creative analogies: Computer models of the fundamental mechanisms of thought.. New York: Wiley. and reminding (Vol. A framework for representing knowledge. M. Vol. Miclea M. 3-18. Adaptive thinking: Rationality in the real world. Miller. 35. G. H. What is metaphor? In J. Human problem solving. pp. Miller. (1985). Psychological Review. & Wenger. 38. (1990). 32. J. Analogical problem solving. 34. 28. (1994). Gibson. & Rumelhart. Psychological Review. Lave. H. Barnden & K. 3. (1999) Psihologie cognitivă. The mind's new science. (Eds. T. metaphor. (1995). The science of words. L. L. & Anderson.

J. 72. Cambridge. P. I. Posner. S.. (Eds. (1993). G. (1994). (1975). R. T. 151-166. W. The design of everyday things. MA: Addison Wesley. New York: Doubleday. R. MA: Addison-Wesley. & Munakata. 90. Z. 56. Parallel distributed processing: Explorations in the microstructure of cognition. 67. (Ed. E. NJ: Prentice Hall. 60. Cambridge MA: MIT Press/Bradford Books. M. & Norvig. Words and rules: The ingredients of language. NJ: Erlbaum. (1993). H. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. CA: Wadsowrth. & Inhelder. Mind. M. Reading..). Cambridge. (1971). H. Hillsdale. J. J. A. L. O'Reilly. Rules for reasoning. New York: Holt.. Mental imagery: In search of a theory. 65. P. Weaver. Piaget. 52. MA: MIT Press/Bradford Books. Tversky. D. (1984). Pylyshyn. S. S. & Flores. 58. Newell.). B. 59. Dynamical cognitive science. Pinker. 57. 69. Rumelhart. & Keele. 55. Behavioral and Brain Sciences. Cambridge. (2003). Winograd. Norman. and reality. Images of mind. Retention of abstract ideas. 63.). A. 53. Psychological Review. F. & McClelland. J. Computational philosophy of science. Elements of a theory of human problem solving. Posner. 293-315. Cognitive Psychology (third ed. Artificial intelligence (3rd ed. 74. 83. (1958). Cambridge: Cambridge University Press. (2000).. Rinehart. Sternberg. E. 157-237. Artificial intelligence: A modern approach (second ed. Imagery and verbal processes. L. (1970). 65. (2002). (1969).). Cambridge: Cambridge University Press. Winston. (Ed. (1983).. The psychology of the child (H. S. Cambridge. D. 77 . Psychological Review. (1999). C. (1986).). M.. 64. I. D. E. Extensional versus intensional reasoning: The conjunction fallacy in probability judgments. Salomon. Putnam. R. & Raichle. P.). (1986).. (1988)... MA: MIT Press. Russell. New York: Freeman. Pylyshyn. Hillsdale. 54. C. (1993). Journal of Experimental Psychology. 61. Socially shared cognitions. Trans. J. & Simon. Zlate M. Computation and cognition: Toward a foundation for cognitive science. MA: MIT Press. A. Z. (2003). and Winston.. Norman. Resnick.). New York: Basic Books. & Kahneman. Computational explorations in cognitive neuroscience. New York: Basic Books. MA: MIT Press. New York: HarperCollins. 73. Upper Saddle River. Reading. NJ: Erlbaum. Distributed cognitions. 68. & Behrend. 25. Iaşi. (1989). 71. Belmont. (Eds. (1991). A. A.). 70. M.. (2003). Paivio. Levine. L. Nisbett. language. 62. Polirom. Y. Ward. Understanding computers and cognition.. (2002). Thagard. Emotional design: Why we love (or hate) everyday things. 66. Shaw. D.51. 304-308.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful