„Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

” Și atunci când scrie se simte cel mai bine acest lucru, cuvintele lui sunt imateriale și vin din adâncul ființei, încât nu mai au timp să se ființeze verbal. Poezia lui este eterică, se ridică ca un abur deasupra și se învăluiește în misterul atotprezent în opera sa. Este visceral legat de pământ, de pădure, de râuri, de flori, de mit și de folclor, le folosește pe toate pentru a exprima expansiunea sufletească incontrolabilă sau, din contră, melancolia care îl arde în profunzime. În volumele de început Poemele luminii și Pașii profetului se simte un avânt creator care scade treptat și imersează într-un fel de auto-conștientizare dureroasă. De la vitalitatea începutului se ajunge la etapa problematizării, a plasării în context și se poate constata un fel de criză a identității poetice, care este ulterior depășită, lucru simțit mai ales în volumele postume. Lumina și misterul sunt elementele recurente și neschimbătoare ale poeticii blagiene, acestea sunt complementare în măsura în care cunoașterea luciferică, cea care potențează misterul, sau minus-cunoașterea conform terminologiei filosofice proprii poetului, este întărită prin lumina care ascunde privirilor, care creează umbre propice dezvoltării misterelor. Oricum, lumina a izvorît din marea noapte, din Nyx, din haosul primordial, odată cu crearea Universului, ea nu trebuie să aibă neapărat valențe pozitive, luminoase sunt și flăcările Iadului care străbat până în Rai ( în Lumina raiului ) Legătura sangvinică pe care Blaga o are cu pământul este invocată în majoritatea poemelor sale, fie că îi cere pământului aripi ca în Vreau să joc, fie că se întoarce înapoi în el, prin pietrificare precum în Stalactita, poetul este iremediabil legat de puterea simbolică a gliei, a lutului, a cenușei. Parcă într-un regressus ad uterum repetat până ajunge să aibă semnificație ritualică, această retragere în locul originar este asemenea unei dorințe stihiale de reunire cu Marea Mamă Gaia. Prin intermediul pământului comunică și cu iubita, aude cum inima îi bate punând urechea pe glie, faptul că noi suntem plămădiți din lut ne leagă involuntar. Tot în relație ombilicală se mai află și cu arborii, mai ales cu gorunul, care îi aduce pace, cu care comunică și simte cum liniștea îi curge prin vene atunci când vede un posibil sicriu din trunchiul acestui copac. Într-un rit funerar românesc, la capul mortului se pune un brad, pentru ca sufletul să poată comunica cu cealaltă lume, iată cum copacul este o antenă energetică dar mai ales un axis mundi incontestatbil. Iggdrasilul scandinav se ridică până dincolo de nori, are ramuri în rai și rădăcini în iad, le leagă indisolubil pe cele două ca într-un yng-yang.

Pozitia eului in lume Motivul centrului Natura compensatorie a misterului Experienta dyonisiaca a lumii Omul sortit creatiei permanente(inactiv) daca ar ajunge la cun. Deplina .