Poeziile urărilor de Crăciun sunt cunoscute sub denumirea generică de „colinde”. „Colindele” – lat.

calendae – reprezintă vechile veselii publice şi superstiţioase, sărbătorite la începutul lui ianuarie sub numele de festum calendarium. Noua religie, neputându-le înlătura, a sanctificat sărbătoarea, făcând-o să coincidă cu naşterea lui Hristos şi a instituit ca imnuri sacre să se cânte spre amintirea acestui mare eveniment: calendae, festum festum calendarium, ita appellant scriptores publicas illas ac superstitiosas, laetitias, quas celendis Ianuarii, quibus annus aperitur, exhibuere primum Gentiles, usurpavere postmodum Christiani et quas utrique, indecoris choreis, mulierumque aut ferarum assumtis formis ac vestibus, foedebant17. Astfel, numele de „colinde” adoptat la toate popoarele şi la toţi slavii în urma creştinării celor din Panonia, înseamnă, la noi, „ cântecele sacre de la naşterea lui Hristos”. La fel, verbul „a colinda” pe cineva se întâlneşte cu acelaşi înţeles. Colindele se cântă de obicei în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Prin abuz, pentru câştig şi pentru a se deosebi de colindătorii mai în etate, copiii colindă şi în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Prin extensie, colindele se cântă şi în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, când copiii umblă din casă în casă cu un plug în miniatură – Pluguşor – împodobit cu flori naturale sau artificiale şi având un clopoţel între coarne. Ei plesnesc biciul, imitând pe tinerii şi adolescenţii care umblă cu Plugul. Savanţii se confruntă însă cu o nedumerire: dacă pluralul „colinde” are în română, la singular, forma „colind” sau „colindă”, adică dacă acest cuvânt este ambigen sau feminin. G. Sion, într-o notiţă olografă de pe manuscrisul colecţiei, se exprima astfel: Fac atent pe preastimatul adunător al acestor frumoase colecţiuni că, în toată Românimea sau Dacia lui Traian, se zice colindă, iar nu colind: forma asta din urmă, de a găsit-o undeva, n-a putut fi formată decât (poate)de un filolog deşucheat. Sion. G Dem. Teodorescu, referindu-se la forma corectă a acestui cuvânt, afirma: Deşi am arătat, în scrierea mea din 1879, că opiniunea celor ce derivă, românescul colindă din gerundivul latin colenda constituie o eroare filologică, deşi în această culegere m-am abţinut de a insera notiţele etimologice pe care le pregătisem, totuşi – ca respect pentru domnul Sion – mă cred dator a declara că de mic copil am auzit zicându-se colind, ca în frazele: mai cântaţi un colind, ştiu un colind frumos, că toţi bătrânii şi colindătorii pe care i-am consultat, mi-au confirmat forma colind, iar nu colindă; că în fine, toate variantele ce mi s-au comunicat din Atârnaţi, Buzău, Călăraşi etc., scriu colind, iar nu colindă18. În cadrul folclorului obiceiurilor, neaşteptat de valoroasă este colinda din jumătatea estică a Sucevei. V. Adăscăliţei19 se situează împotriva unei păreri încetăţenită printre folclorişti, potrivit căreia, această zonă nu cunoaşte decât colinda religioasă. El afirmă că întâlnim aici numeroase colinde laice şi chiar că acestea sunt predominante. O ipoteză care ar putea să explice această stare de fapt este prezenţa intensă a unei populaţii ucrainene în această zonă, în uzul căreia, colindele astfel diferenţiate sunt frecvent întâlnite. Obiceiul colindei de ajunul Crăciunului sau, cel mai des, în prima zi a Crăciunului are răspândire largă în Bucovina, ca în general la români, însă nu peste tot la fel, cu aceeaşi intensitate. În unele zone, copiii se apropiau de fereastră şi începeau a colinda fără a cere permisiunea gazdei. Astăzi, obiceiul se mai păstrează în unele sate, dar la oraş se cere permisiunea de a colinda: „ primiţi colinda?” Textul colindelor din această zonă este asemănător pentru cele trei categorii de vârstă: copii, tineri şi maturi, diferenţiindu-se doar prin urările de încheiere, îndeosebi cele ale flăcăilor, urări adresate fetelor sau băieţilor (după caz), gazdei. Una dintre cele

pe anumite vase funerare greceşti. răsărirea (soarele răsare) prânzişorul (când stă soarele în cruce. în mod evident. În aceste condiţii. inima. Trebuie amintit şi faptul că porumbelul este o pasăre eminamente sociabilă. în Testamentul arghezian – nu poate fi decât una benefică. din albul său imaculat. adică principiul vital.mai răspândite colinde cântate în zona Siretului are un conţinut adecvat momentului festiv. acel porumbel alb cu o ramură de măslin în cioc. Fiecare vers este repetat. . pe teritoriul zonei în discuţie vehiculează un colind pe care îl redau mai jos. porumbelul este reprezentat bând dintr-un vas care simbolizează izvorul memoriei. Cuvântul „porumb” nu denumeşte planta cultivată pe ogoarele românilor ci reprezintă denumirea tradiţională a porumbelului ca pasăre vestitoare de bucurie. şi o mai au. la amiezi)chindia (când e timp de toacă şi apusul). ceea ce intensifică evaluarea întotdeauna pozitivă a simbolismului său. evocând scene din trecutul şi frumuseţile acestui meleag şi încheindu-se cu urări adresate celor din familia la care se colindă.este. Este necesar să lămurim valoarea câtorva cuvinte întâlnite în textul acestei urări. după care se cântă refrenul Asta-i seara lui Crăciun. din dulceaţa gunguritului său. În acest sens. Imaginea este reluată de iconografia creştină. Cei trei crai de la răsărit au fost primii. în mod fundamental un simbol al purităţii. Importanţa pe care au avut-o. în zori (când se îngână ziua cu noaptea.care începând cu Noul Testament va reprezenta Sfântul Duh. s-a putut spune că el reprezintă sublimarea instinctului. ba chiar atunci când aduce ramura de măslin la Arca lui Noe. al nevinovăţiei. simbol al speranţei şi al bunăstării. Asemenea celor mai multe dintre reprezentările de animale înaripate în aceeaşi arie de culturi. Simbolismul provine în totalitatea lui. a cărţii de căpătâi. înfăţişează un porumbel ieşindu-i din trup după moarte. în a treia strajă (pe la culcate) la cântători (când cântă cocoşii în miez de noapte) la mânecate. prezenţa sa în colinde la căpătâiul gazdei – unde este locul bibliei. al speranţei. Noaptea se împarte în amurg. care. care au aflat despre naşterea unui Mare Împărat. al armoniei. după maica Domnului şi Iosif. porumbelul. din frumuseţea şi graţia acestei păsări. . al fericirii regăsite. sau se mijeşte de zi). . De-a lungul întregii simbolistici iudeo-creştine. în povestirea despre martirajul Sfântului Policarp. pentru propagarea credinţei l-a determinat pe ţăranul român să le închine laude şi să le ducă povestea mai departe. Porumbelul reprezintă adesea ceea ce are omul în sine nepieritor. Drept urmare. un simbol al păcii. Despre cuvântul „cântători” Alecsandri oferea următoarea explicaţie: românii împart ziua şi noaptea în următorul chip: ziua.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful