I. INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POLITICĂ 1.

PRINCIPALELE MOMENTE ALE CONSTITUIRII SOCIOLOGIEI POLITICE CA STIINŢĂ Sociologia politică a venit târziu în familia ştiinţelor sociale, închegându-se ca ramură specializată abia prin anii ’30 ai secolului nostru. Dar ea nu a venit pe loc gol: „soclul a existat” — după cum se exprimă plastic autorii unui tratat de sociologie politică1. Fapt este că, încă din Antichitate, a fost sesizată existenţa politicului ca obiect de cercetare în general, ceea ce a făcut ca elemente ale disciplinelor specializate care se vor constitui ulterior să existe încă din perioada începuturilor reflecţiei teoretice asupra politicului si a politicii. Abordarea politicului din perspectiva care ne interesează aici —cea sociologică — are si ea, ca şi celela1te perspective de abordare a fenomenului, o istorie extrem de bogată. Ana1iştii desprind două momente hotărâtoare: cel al precursorilor si cel al întemeietorilor, în care abordarea din perspectivă sociologică a politicului se conturează ca „fiica incestuoasă a istoriei şi dreptului”, fenomenul politic fiind abordat fie din perspectiva istoriei, mai ales legat de marile personalităţi istorice, căpătând astfel o tentă anecdotică, evenimenţială, fie din cea a dreptului, mai ales a dreptului public si constituţional, constituindu-se ca anexă a acestor domenii, dobândind o tentă predominant descriptivă. In primul moment, au fost create premisele, prin contribuţiile „precursorilor”, in cel de-al doilea, a fost constituit „soclul”, prin contribuţiile „întemeietorilor”. Seria precursorilor începe cu Aristotel care, in lucrarea sa Politica, subliniază că omul este o fiinţa politică pentru că el este un animal naturalmente sociabil, capabil să trăiască în grupuri organizate şi reglate, în societatea civilă şi în corpuri politice, în cadrul cărora unii comandă, iar alţii se supun. Spre deosebire de animale, numai omul este civic — spune Aristotel — deoarece numai el este în stare să formeze societăţi civile şi să-şi organizeze moda1ităti de sociabilitate sub formă de grupări politice şi stat. J-P. Cot, Jean-Pierre Mounier, Pour une sociologie politique, voL I, Seuil, Paris, 1974, p. 8. Contribuţia lui Aristotel este deosebită mai a1es în ceea ce priveşte ana1iza raporturilor dintre cetăţean, comunitate şi stat, folosirea metodei comparative in studiul constituţiilor cetăţilor antice, distincţia între formele de guvernământ si succesiunea acestora pe baza criteriilor de naştere, avere şi număr. La Stagirit, decisiv este însă criteriul calitativ sau pur, şi anume în folosul cui se exercită actul de guvernământ. Dacă acesta se exercită în favoarea sau interesul celor mai mulţi, adică al Binelui Public, atunci decisiv este criteriul calitativ: guvernarea unuia singur sau a unui grup în folosul tuturor. Succesiunea formelor de guvernământ, astfel obţinută, este paralelă cu aceea a formelor de guvernământ obţinută prin
1

aplicarea criteriului impur sau derivat : guvernarea unuia singur sau a unui grup în folosul persona1. Or, la Aristotel, politica, „ştiinţa rega1ă”, este ştiinţa celui mai mare Bine, a Binelui Public. Viziunea sa organicistă despre devenire găseşte în ontologia existenţei sociale argumentele integratoare ale eticii si economiei în politică, adică preeminenţa politicului este văzută ca derivând din prioritatea şi superioritatea intregului asupra părţilor. Cauzele care acţionează materia, conform scopului, spre forme tot mai elaborate, acţionează, deopotrivă, şi în viaţa socială. De aceea, Aristotel vedea în polis forma desăvârşită a comunităţii politice, ideală pentru dezvoltarea personalităţii cetăţeanul ui, ca proprietar, om liber grec prin naştere. Atât în Politica, cât şi în Statul atenian, Aristotel ia în considerare factorii social-economici si soci alpsihologici în interpretarea cauzelor schimbărilor produse în formele de guvernământ. Referindu-se la aportul lui Aristotel la crearea unor temeinice premise pentru fundamentarea ulterioară a sociologiei politice, sociologul francez Schwartzenberg2 relevă că acest corifeu al gândirii antice a elaborat nu numai filosofia politică, ci chiar sociologia propriu-zisă pentru că, spre deosebire de Platon, de exemplu, Aristotel a efectuat cercetări concrete, variate si extinse, conduse într-un 2 lşoger-Gşrard Schwartzenberg, Montchrşstien, Paris, 1971, p.l-2. Sociologie politique, Edjtions

spirit ştiinţific, folosind nu metode deductive si abstracte, ci inductive şi comparative. O a doua figură monumentală a precursorilor este Machiaveili (14691527), socotit, pe drept cuvânt, cel care a conferit, încă din Renastere, caracter ştiinţific preocupărilor teoretice privind politicul şi politica, prin cele două opere fundamentale: Discurs asupra primei decade a lui TitusLivius (1520) şi Principele (scris în 1513 publicat în 1532). În ambele lucrări, dar mai ales în Principele, Machiavelli a descifrat legi1e evoluţiei statelor, a abordat faptele politice în înlănţuirea lor cauzală si a relevat, pe de o parte, interesul ca element motor a1 acţiunilor umane şi rolul proprietăţii ca izvor al conf1ictelor de interese în societate, iar, pe de altă parte, a def1nit politicul ca domeniu de ref1ectare şi manifestare a conflictului dintre interesele unor grupuri sau personalităţi. E1 este, pe bună dreptate, socotit creatorul discursului ştiinţific asupra politicii pentru că i-a conferit acestuia obiect propriu, metodă şi, mai a1es, Iegi proprii. În ceea ce priveşte obiectul, Machiavelli scoate ştiinţa politică drept ştiinţă despre stat si ştiinţă a puterii. Principele este, de fapt, un studiu laborios în legătură cu obţinerea, creşterea şi pierderea puterii, un discurs asupra anatomiei pierderii puterii, ca şi asupra patologiei acesteia. Referitor la metoda cercetării politice, Machiavelli a făcut saltul de la filosofia politică la ştiinţa politică, rupând-o pe aceasta din urmă de teologie şi concepândo ca demers pozitiv. De aceea, în concepţia lui Machiavelli, studiul politicii este o disciplină descriptivă şi nu normativă, indicativă nu imperativă, constatativă nu valorizatoare, întemeindu-si studiul vieţii politice pe observare, inducţie, comparaţie. Iar cu privire la legile vieţii politice, Machiavelli desprinde din multitudinea faptelor observate constantele, relaţiile şi succesiunile
2

semnificative, străduindu-se să tragă din fapte generalizări, să descopere „legi” care unesc şi explică evenimentele. E1 fondează noţiunea de lege sociologică, adică legea —ştiinţifică si nu morală — care guvernează faptele socia1e. Astfel, înţelesul nou pe care Machiavelli îl conferă noţiunilor de „soartă” (fortuna), virtute (virtu) relevă nu numai o desprindere a politicului de sub tutela religioasă, dar si af1rmarea autonomiei acţiunii umane, specifică Renaşterii. La verită effetuale della cosa (adevărul efectiv al lucrurilor) îl înscrie pe secretarul f1orentin în câmpul experimenta1 al cunoaşterii naturii din aceeaşi epocă: o ipoteză ştiinţifică nu poate depăşi vocea lăuntrică a fenomenelor naturale şi sociale. Din studiul istoricilor romani, coroborat cu abordarea epocii sale, Machiavelli ajunge la concluzia că natura umană este rea si neschimbată în timp. Din aceeaşi viziune mizantropică îşi extrage Machiavelli principiile propagandei şi psihologiei politice, arme redutabile în cucerirea şi creşterea puterii. Alături de Machiavelli, sunt consideraţi importanţi precursori ai sociologiei politice si Hobbes, Locke, Rousseau si îndeosebi Adam Smith, care au încercat, fiecare în manieră proprie, să explice prin factori economicosociali temeiurile coeziunii diferitelor sisteme politice, supunerea oamenilor faţă de autoritatea politică si comportamentul politic al conducătorilor, al indivizilor şi al grupurilor —toate acestea pe baza disocierii pe care au operat-o între „ordinea” socio-politică si „ordinea” vieţii individuale, între „ordinea” morală si cea transcendentală. Referindu-se la precursori, specialişti de marcă ai sociologiei politice susţin că ar trebui considerat nu un precursor, ci chiar un adevărat întemeietor al ulterioarei sociologii politice Montesquieu (1689-1755). Chiar dacă această apreciere pare oarecum exagerată, nu poate fi pus la îndoială faptul incontestabil că, prin Spiritul legilor (1748), dar si prin cea de a doua sa lucrare principală —Consideraţii asupra cauzelor grandorii romanilor si ale decăderii lor (1734) — Montesquieu a avut o contribuţie remarcabilă la crearea premiselor pentru abordarea sociologică a politicului prin: postularea 1)rincil)iillui legităţii ca decurgând din „însăşi natura lucrurilor”; formularea raporturilor dintre legile generale şi cazurile particulare şi relevarea faptului că face parte din „spiritul legilor” rolul pe care totalitatea condiţiilor geografice, economice, psihologice, instituţionale etc. îl are în determinarea configuraţiei si conţinutului ordinii politice dintro anumită ţară; promovarea ideii relativităţii formelor de guvernământ, idee în baza căreia Montesquieu constată că nici o formă de guvernământ nu are valoare absolută, astfel încât, în loc de a postula superioritatea ori virtutea absolută a unei forme sau a alteia, trebuie ana1izată corespondenţa fiecăreia cu spiritul poporului respectiv, cu specif1cul acestuia, spirit şi specific care, la rândul lor, nu sunt un lucru accidental, ci sunt determinate de o multitudine de factori; practicarea largă a
3

observaţiei faptelor şi evenimentelor politice, acuitatea acesteia si, mai ales, preocuparea lui Montesquieu de sintetizare a datelor în vederea unor concluzii genera1izatoşre; susţinerea şi argumentarea ideii că există relaţii constante între faptele sociale, astfel încât istoria şi viata socială nu sunt conduse numai de voinţa Providenţei, de capriciile hazardului sau de voinţa arbitrară a oamenilor, ci si de legi ce exprimă regularităţi tendenţiale si care se constituie ca raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor. De aceea, ştiinţa care abordează faptele sociale, ca şi pe cele politice, trebuie să fie, după Montesquieu, ceea ce numim astăzi o ştiinţă nomotehnică, adică o ştiinţă care se întemeiază nu pe raţionamente a priori, ci pe observarea faptelor, pe decelarea ‚elesului lor, fără a face judecăţi de valoare, dat fiind că vrem să explicăm ceea ce este si nu ceea ce am dori sau ne-ar place nouă să fie. În fapt, cu Montesquieu trecem de la precursori la întemeietorii abordării sociologice a politicului. Întemeietorii sunt intreaga pleiadâ de gânditori ai secolului al XIX-lea, secol pe parcursul căruia ei au conturat pregnant sociologia ca ştiinţă socială distinctă si, în cadrul ei, au pus bazele viitoarei sociologii politice ca ramură a acesteia. La începutul secolului al XIX-lea, o contribuţie marcantă la întemeierea sociologiei politice au avut-o socialiştii utopici — Saint-Simon (1760-1825), iniţiatorul „fiziologiei sociale”, Charles Fourier, profetul „armoniei culturale”, condusă de „legea atractiei universale”, şi Pierre-Joseph Proudhon, care considera că „ştiinţa socială” trebuie să releve antinomiile mereu noi ce survin în societate. Ideea că omul este bun de la natură, dar că societatea îl corupe se asociază, în gândirea socialiştilor utopici cu necesitatea unei pedagogii sociale, bazată pe educaţia claselor de jos. Neîncrederea în revoluţie, ca instrument al transformării sociale, este cortracarată de afirmarea energică a deinocraţiei economice şi sociale. Accentul este pus pe inuncă si pe organizarea productiei. Saint-Simon realizează si distinctia dintre producători • 1eneşi,faptul că munca este singura sursâ a valorii. Socialistii utopici criticâ liberalismul manchesterian, modul de repartitie a produsului social, sugerând ca aceasta sâ fie mai curând asigurată de stat decât să fie lăsatâ la discreţia jocului liber al forţelor pieţei. Toate aceste neajunsuri determinâ ca transformarea globală a societătji să aibă numitorul comun în organizarea unor comunităţi exemplare care, prin contagiune, să întroneze in istorie o eră a virtutii si a fericirii. Preconizând, în constructijle lor ut opice, lransformarea societăţii în ansamblu, era firesc ca ei să pună politicul şi studiul acestuia în legâturâ cu ansamblul social, iar ca iluministi, să pună ştiinţa, respectiv teoria lor social-politică, în slujba acestei transformări. Socialistii utopici, îndeosebi Saint-Simon, au relevat necesitatea si posibilitatea unei ştiinţe pozitive despre politică, întemeiată pe observaţie şi experiment, aidoma ştiinţe1or naturii — idee ce avea sa fie reluată şi dezvoltată, într-un cadru
4

epistemologic mai larg, de fondatorul pozitivismului si cre atorul numelui sociologiei —Auguste Comte (1798-1867).

Fundamentând, mai întâi, noţiunea de „fizjcă socia1ă”, — în Curs de filosofie pozitivâ (vol.I şi 11) —‚ iar apoi noţiunea de sociologie, adică acea ştiinţă care studiază realitatea socialâ, asa cum celela1te ştiinţe studiază realitatea fizică, Comte concepe sociologia ca o veritabilă disciplină ştiinţific ă, adică obiectivă şi pozitivâ, observând faptele socia1e după metode şi tehnici ştiinţif1ce. Pe aceste baze, el revendică o politicâ pozitivâ, ca parte componentă si fina1 itate a sociologiei. Chiar dacă n-a depă.sit stadiul unor deziderate abstracte siin ciuda exceselor sale, — susţinând sociocratia (guvemarea sacerdota1ă a savanţilor care deţin cunoşterea sociologică) si socio latria (ca religie pozitivistă a umanităţii) — ‚ în fundamentarea sociologiei politice ca ştiinţă August Comte are marele merit de a fi exprimat cerinta ridicăr ii studiului politicji Ia rangul unei stiin ţe de observaţie, capabilă să dezvăluie legile sociale. E1 a considerat că ana1iza fiecărui fenomen, în general, şi a celui politic, în specia1, poate căpăta un caracter stiintif1c num ai dacă ea este făcută sub un dublu aspect: 1. al armoniei fenomenului respectiv cu fenomenele coexistente si 2. a1 înlănţuirii acestuia cu starea anterioară si posterioară a dezvoltării sale. Comte a pus accentul pe ordine şi solidaritate, considerând că rolul politicii ar fi acela de factor al consolidârii ordinii, iar studiul politicii s-ar constitui intr-un fel de cod de menţinere a echilibrului şi unitâţii organismului socia1, de consolidare a spiritului solidaritaţii socia1e — ceea ce i-a determinat pe unii analisti să-1 considere „corifeu al conservatorismuluj”. Ideea Iui A. Comte privind studiul politicii ca studiu sociologic ştiinţific, analog celui al sti inţelor naturale, dar mai ales cea referitoare 1a rolul acestuj studiu stjjntjfic in viata politică nemijlocită sunt preluate mai târziu de Herbert Spencer, care a accentuat necesitatea unei mai slrânse joncţiuni între stiintă si activjtatea de guvemământ. Contemporanul lui Comte, Alexis de Tocqueville (1805-1859), în principala sa operă — De la democratie en Amerique (1835-1840) —‚ construieşte o veritabilă teorie a democratiei ‚pebazaunuibogat material faptic adunat din realjtătile democraţiei americane, prin metoda observaţiei şş prin aplicarea tehnicilor anchetei si interviului. E1 a practicat, spre deosebire de predecesori, o observatie sistematică, bazată pe „ipoteze de lucru”, pentru a investiga şi inf1uenţa instituţiile politice asupra moravurilor si modului de viată. Contribuţia substanţială a lui Tocqueville la întemeierea sociologiei politice constă, sub aspect teoretic, în elaborarea si fundamentarea teoriei democratiei ca mod de guvernare, chiar dacă realitatea empirică de la care a plecat înlruchipa un singur fel de democraţie — cea americană; sub aspect metodologic, aportul lui rezjdă în dezvoltarea metodei observaţiei, prin crearea şşi aplicarea unor procedee ce tin de ceea ce astăzi numim
5

tehnici de investigare a opiniilor (chestionar şi interviu), fapt ce 1-a determinat pe Maurice Duverger să aprecieze că, prin aceasta, „metoda observaţiei iese din faza sa preistorică pentru a deveni realmente stjintifică”3. Unii cercetători contemporani care se ocupă cu istoria constituirii şl dezvoltării sociologiei politice ca mod de abordare specific al politicului îl consideră pe Marx printre precursorii disciplinei. Ceea ce aduce el nou este, în primul rând, considerarea politicului în perspectiva sistemului socia1 global şi, in a1 doilea rând, dezvă1uirea în acest cadru a interacţiunii complexe a politicului cu structura social-economică si de clasă a societătii. În acest spirit, cunoscutul sociolog Otto Stammer aprecia că marxismul a fost prima concepţie care „a pus ordinea politică în raport cu relaţiile de putere şi cu grupurile concurente existente în societate”4. Iar sociologul nord-american Eric Nordlinger considera că „a caracteriza sociologia politică drept un dialog pe parcursul unui secol cu Marx nu este un enunţ exagerat”5. Meritul lui Marx, după autorul american, constă în faptul că a pus cu fermitate o problemă capitală: cum putem explica anumite instituţii majore ale societăţii — forma sa de guvemământ, tipurile sale educaţionale, cultura şii religia sa, ljniile sale de clivaj, în f1ne, întreaMaurice Duverger, Mşthodes de la science politique, P U F, Paris, 1959, p. 39. Otto Stammer, Gesellschaft und Politik, în Wemer Ziegenfuss (hrsg), Handbuch der

Soziologie, Ferdinand Enke Verlag, Stuttgart, 1956, p.551. Eric A. Nordlinger, Politjcs sociology: Marx and Weber, în E.A.N. (ed.) Politics and Society. Studies in Cotnparative Political Sociology, Englewood Cliffs, N. J., Prentice-Hall, 1970, p. 1-20. ga ei suprastructurâ si că a oferit un model teoretic pentru a fumiza un răspuns. Dacă degajăm elementele de analiză po1itică din scrierile lui Marx şi Engels de mesajul distorsionat cu privire la viitorul omenirii conţinut în ele, putem găsi destule argumente în sprijinul ideii larg răspândite despre contribuţia lor la fundamentarea sociologiei politice în a doua jumătate a sec. a1 XIX-lea. Marx evidentiază că determinarea esenţială a politicului este aceea de putere şi că în ansamblul său orânduirea politică se întemejază şi, la rândul ei, dă intemeiere legală proprietăţii private. Djn această perspectivă activitatea politică este un act esenţial pentru clasa care domină societatea, în virtutea monopolului pe care-1 deţine asupra proprietăţii. Esenţa politicului este, deci, un raport de puteri, dar nu de puteri politice (derivate), ci economice (originare)6 . Aşadar, Marx studiază, mai întâi, puterea ca relaţie de dependentă in
6

— economică şş politică —‚ precum si fel ul în care prima constituie o resursă pentru cea de-a doua. l. nu facem parte dintre cei care susţin răspunderea integrală a unor autori asupra felului în care sunt folosite ulterior scrierile lor. puterea economică a capitalului este. Politică. Ed. şi putere politicâ. constituie astăzi o pre-ocupare majoră penlru teoria socială. una dintre cele mai teribile experimente totalitariste din sec. sau poate să închidă dezvoltării economice anumite căi şi să-i dicteze altele”7. Intrucât puterea economică a capitalului se manifestă ca dominaţie asupra muncii la nivelul raporturilor dintre clase. Ceea ce mi se pare însă excesiv în analiza întemejetorilor marxismului este postularea caracterului antagonic al „relatjilor de producţie” (concept cheie În teoria marxistă) din cauza căruia ar urma inevitabil pieirea capitalismului. ea poate acţiona împotriva ei sj. 346. Engels. e posibilă lransformarea sa radica1ă de pe urma unui şir succesiv de reforme la nivelul „forţelor sale de producţie”. Opere alese. dictându-i totusi interesele sale. Actiunea sa asupra dezvoltării economjce poate fi de lrei feluri: „ea poate acţiona in aceeasi directie si atunci dezvoltarea sa merge mai repede. pe de a1tă parte.procesul de producţie capitalist. şi dominaţie politică. vol. Plecând de la ele. dimpotrivă. 353. tinzând la cât maj multă independentă. Desigur. Către Conrad Schmidt (27 octombrje 1890). Interdependenţa dintre cele două forme de putere. Totusi. Autorul marxist atrage însă atenţia că în 6 (Karl Marx. p. Bucuresti. în fapt. ca o manifestare a relaţiei de dominaţie şi servitute (relaţie socială de dependenţă) ce „creste direct din producţie”.Fr. determină forma relatiilo r de putere predominante în societatea capitalistă. în acelasi timp. a putut imagina. Opere. Forma specifică a procesului capita1ist de muncă. iar statul capitalist este instrumentul principal al acestei puteri politice născute din dominaţia economică de clasă. însă trebuie.. ea se va duce în cele din urmă de râpă. Engels. ES PLP. totodată. de la care plecând. 336. dominaţia economică devine. l 967. p. având în vedere postulatul antagonismului ireductibil dintre burghezie şi proletariat. 2. Engels descria modul cum puterea politică este înzestrată cu o miscare proprie. 464) ultimele două cazuri puterea politică poate să dăuneze mult dezvoltării economice şi să producă o mare risipă de forte si resurse materiale. Bucuresti. vol. în cazul acesta . În: Marx.. 1957. 20.. puterea politică are o independenţă relativă în raport cu baza sa economică. aripa radicală a stângii —cea comunistă. să recunoastem că de la „Manifestul Partidului Comunist” din 1848 — scriere încă din tinereţe — si până la „Critica Programului de la Gotha” din 7 . o teorie asa-zis revolutionară. în: Marx. ref1ectată partial si în volumul de faţă. care devin astfel antagonice. arată Marx. Pe lângă faptul că dezvoltarea istorjcă din acest secol a demonstrat că nici o societate nu se transformă în mod obligatoriu ca urmare a antagonismelor de clasă şi că. ca să ne exprimăm în limbaj marxist. voluntarismul bolsevic în frunte cu Lenin a putut imagina şi pune în practică sistemul sovietic. Engels. pe cât de minoritară pe atât de violentă si vind icativă.. scrierile lui Marx şi Engels conţin in sine o iluzie periculoasă. Contributii la critica fşilosofiei hegeliene a dreptului. întrucât se manifestâ ca putere de clasâ.

Astfel. în ce sens si în ce grad politica exercită o influenţă semnificativă asupra oamenilor. sociologia politică trebuie să realjzeze o definire a tipurilor de acţiune politicâ. com 8 . generând noi relaţii sau transformându-le pe cele vechi. precum şş o tipologie a autorităţii după mecanismele socia1-psihologice ale motivatiei. când cu iacobinii. Ca „sociologie a dominatiei”. O figură proeminentă a epocii ştiinţifice a fost Max Weber (1864-1920). în sânul unor grupuri determinate. În a doua jumătate a secoluluj a1 XIX-Iea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. în prima jumătate a secoluluj a1 XIX-Iea. întemeietorii viitoarei sociologii politice au pus fundamentele aces-tei stiinte. pent ru că înrâurirea sa asupra formării si dezvoltării disciplinei nu poate fi ignorată. politicul si socialul sunt două rea1ităti distincte. c. relativ autonome. interpretarea birocrati ei şş constituirea unei tipologii a fenomenelor de dominaţie.1875 în care expun ideile de bază ale organizării stata1e de tip comunist. cei doi întemeietori ai marxismului au răspândit idei de un radica1ism extrem pentru care antimarxistii occidentali i-au asimilat când cu anarhistii (pe care cei doi i-au criticat). de elementele ideologice care au insotit-o sau care i s-au suprapus. mai a1es prin amploarea pe care au luat-o în câteva ţări occidenta1e studiile si cercetările de profil. istoricâ a tipurilor de „ordine politică”. având sarcini şi arii problematice proprii. propusă de el. sesiz ând cel puţin următoarele aspecte esentia1e: a. care conferă acesteia legitimitate. „Dialogul” cu Marx — sau marxismul — se poartă astăzi în sociologia politică de pe diferite poziţii cu variate intenţii: este însă necesar a desprinde abordarea teoretico-metodologică. în Franţa sunt notabile următoarele contributij de mare valoare: Le Play si discipolii săi.caracterul schimbător. aflate însă în slrânse relatii de interdependentă si infl uenţă reciprocă. O idee centrală a sistemului teoretic weberian este că sociologia politică poate şi trebuie să f1e o disciplinâ stiintificâ distinctă. dimensiunea temporalâ. b. care a fundamentat sociolngia politică mai ales prin contributiile sale în caracterizarea politicului. specificitatea instituţiilor şş proceselor politice în raport cu cele sociale. nu după conţinutul sau scopurile urmărite. abordarea sociologică a politicului a cunoscut o fecunditate deosebită. definirea statului si rolului acestuia. pe baza experimentului Comunei din Paris. În vederile sale. şi orientează comportamentul lor. ci după mijloacele folosite. sociologia politică Îşi propune să înţeleagă. care au pus bazele cercetârii empirice în sociologie în general si în cea politică în specia1. dînlr-o perspectivă specific sociologică. O concluzie cu caracter mai genera1 care s-ar desprinde din elementele relevate ar fi că.

surveys” efectuate într-o zonă sau alta a vieţii politice britanice din perioadele respective. Paris-Montreal. O întreagă pleiadă de cercetători britanici au contributii su bstanţiale la dezvoltarea sociologiei politice. vezi si Bernard Lacrotx. cu 9 . Durkheitn et la politique. mai a1es sub aspect metodologic.8 Durkheim si scoala sa au dezvoltat abordarea sociologică a politicului prin preocupările penlru diviziunea muncii în societate. În Germania. pentru că în afara acestuia nu poate fi inteleasă. care. acele „social 8 Pentru contributia lui E. Mauss.a. că „toate formele vietii sociale intră. în domeniul po1iticii sau îl ating”. Herman HelIer s. îndeosebi prin lucrarea Regulile metodei socio-logice (1895).. Halbwachs. Georg Simmel. prin lucrarea Tableau des forces politiques de Ia France de l’Ouest. în lucrarea La Politique (1894). o întreagă pleiadă de socio-logi şu realizat trecerea de la ceea ce ei numeau „o sociologie a sta-tului” (Staatssoziologie) la o „sociologie politică” (Politische Soziologie). dintre sociologia juridică şi sociologia politică. au fundamentat sociologia politică. Emil Boutmy s. 1981.a. care. De mare valoare sunt şi contributiile lui James Bryce. cunoscut jurist de orientare pozitivistă. funcţiile autorităţii. sub influenţa gândirii sociologice a vremii.binând ana1iza statistică cu cea monografică. într-o anumită latură. Charles Benoist — care. politică... a contribuit la progresul sociologiei. după Marx si Weber. Andre Siegfried — care. formulează expres principiul că fiecare organism politic. care a contribuit substanţial la aprofundarea raporturilor reciproce dintre juridic şi politic ş respectiv. mai ales in domeniul investigaţiilor empirice de mare anvergură. orientează sociologia pe ca1ea abordării organicist-istoriste a fenomenului politic. ambele ducând mai departe ana1izele lui Durkheim. figura centra1ă este Herbert Spencer. unde aplică notiunile de struc-tură si functi e din biologie. Emile Durkheim (18581919). economică etc. prin studiile lor. care. În Marea Britanie. Max Scheler. în Franţa. fiecare forţă politică trebuie să fie studiată în mediul social-istoric în care a apărut sj în care funcţionează. sublinia. respectiv. Leon Duguit. aplicândule la diverse sectoare ale cunoaşterii sociologice si contribuind astfel la dez-voltarea sociologiilor particulare: sociologie juridică. Durkheim ta studierea si întele gerea politicului. este initiatorul si fonda-torul. a1 sociologiei electorale. care. prin lucrarea Principiile sociologiei. Ferdinand Tonnies. Ecole libre des sciences politiques. Lucien Levy-Bruhl. tipurile de solidaritate şi implicaţii1e lor asupra mecanis-melor de integrare. care au întemeiat scoala sociologicâ franceză şi. Wilhelm Dilthey. aljmentând-o cu ana1iza formelor autorităţii. îndeosebi prin două dintre principalele sale cărti — The American Commonwealth (1888) si Modern Democracies (1921) —‚ dezvoltă metoda comparativă ş totodată. Pe parcursul acestui drum se înscriu contributiile deosebjte ale lui Caspar Bluntschli.

D. În Italia. abordarea sociologică a po1iticului. accentului rnai inare pus pe caracterul ştiinţific al elaborărilor teoretice şi al investigaţiilor einpirice. Negulescu —Partide politice (1926). Stefan Zeletin — Neoliberalismul (1927) s. Bontlay. Mead. A. afirmării si predoininatiei curentului behaviorist. Ch. în perioada consi-derată (a doua jumătate a secolului a1 XIX-lea). Printre numele care nu pot fi evitate sunt cele ale lui Ch. a beneficiat de apor-tul a două figuri proeminente: Gaetano Mosca. În tara noastrâ. G.ruia au fost stimulate căutări teoretice şi investigaţii sociologice ale „cornportarnentului uman în aspectele sale po1iticeş’. Xenopol. Drăghicescu — Partide politice si clase sociale (1922). precum şi dezvoltării instituţionalizate. indeosebi. Summer. şi Vilfredo Pareto. datorjtă: conditiilor maj propice. a. H. în ale cărui Elemente ale stiintei politice este promovat conceptul de clasă politică asociat celui de formulă politică (de legitimitate). H. metodele si fu ncţiile proprii sociologiei politice ca una dintre socio-logii. O atentie deosebită acordată nu numai unor probleme de socio-logie politică. prin fundamentarea teoriei circulatiei elitelor şş analiza rolului elitelor politice. atât prin lucrările lui W. Spiru C. Lasswell si David Trurnan. al cărui Tratat de sociologie generalâ a însemnat un tratat de referintâ în domeniu. P.P. Haret) sau în cadrul lucrărilor unor prestigiosi sociolo gi. preocupări manifeste de sociologie politică. ci si statutului 10 . Beard. mai timpurii şi mai ample a unei stiinşe 1)olitice în învătământ si în domeniul cercetării.construirea tipologiei comunitătilor umane si a tipologiilor formelor de asociere politică. consacrate unor teme speciale: Virgil Bărbat — Imperialismul american (1920). H. sub impactul concepţiei si practicii că. întâlnim în literatura sociologică de la inceputul secolului al XX-lea. In aceste conditii favorabi1eş perspectiva sociologică a domenjului a cunoscut o dezvoltare considerabilă. ca elemente în cadrul unor sisteme so-ciologice cu vocaţie mai genera1ă (A. D. în primele două-trei decenii ale secolului nostru. dezvoltării inai pregnante a unor noi tehnici metodologice. Merriam. Giddings şi. Intreaga lor operă este o ilustrare exemplară a efortului de a statua objectul specific. mai ales. F. în perioada la care ne referim. dar şi prin activitatea de investigare concretă şi elaborările teoretice ale unei întregi serii de cercetători care s-au afirmat în această a doua jumătate a secoluluj a1 XIX-lea şi. Cooley si G. H. ale lui C. Statele Unite reprezintă tara în care contributiile la edificarea şi aprofundarea viitoarei sociologii politice au fost cele inai substantiale şi inai ample..

Ovidiu Trăsnea. P. fără să-ªi permită să judece ce este just. dar si în câteva studii semnificative anterioare —Sociologia revoluţiei (1921). În pofida acestor tribulatiuni. In perioada postbelică. sociologia politică fiind. secţiune intitulată Elementele sociologiei 1)olitice 51 consacrată partidului politic şi sociologiei războiului. în toată această perioadă sociologia românească s-a afirmat. adică forma de organizare a autontăţii con-strârigătoare”. în spe-cial cele consacrate sistemului politic. Prima nouă promoţie de sociologi a audiat si un curs de sociologie politică. sociologia a fost declarată în întregime o „ştiinţă burgheză. partidismului si doctrinelor politice contemporane. iar începând cu 1965 a fost recunoscută oficial. care. Mircea Djtivara. în concepţia căruia ştiinţa politică apare ca o disciplină exclusiv normativă şi practică. în special. pe urmele traditiei germane. Trăsnea si a1e altor cadre didactice şii cercetători. reactionară” si a fost scoasă dintre disciplinele de învăţământ si din aria cercetării. probând aceasta prin sectiunea a doua a lucrării Sociologia militans. Politica socialâ (care s-a pierdut) — ‚arguinentează că politica „este o parte a socio1ogieiş’. A urmat apoi o perioadă de reflux. Dimitrie Gusti. au avut o evoluţie sinuoa-să: în etapa dogmatismului de tip sta1inist. graţie activitătii Cenlrului de sociologie şi lucrărilor de referintă ale unor cadre didactice universitare. la capătul căreia sociologia a fost scoasă din învătământul superior. S-a înfiintat o facultate de sociologie în cadrul Universităţii Bucuresti şş un cenlru de sociologie la Academia Română. Sociologia politică însă nu a avut conditii să se închege şi să se dezvolte ca atare decât într-o foarte mică măsură. unei viitoare sociologii politice. o ştiintă explicativă Si flU normativă. mai a1es prin preocupările de cercetare a mecanismelor „democraţiei” specifice regimului politic respectiv. juridic si politic —‚ însă cel sociologic. sarcina explicării fenomenului politic revenind sociologiei şi. îri concepţia sa. Concluzia mai generală care se poate desprinde din analiza istoricului abordării teoretice din perspectivă sociologică a politicu-lui în diferite ţări. în Iucrarea Sociologia gene-rală (1936). încorsetări şi comprimări. în această a doua jumătate a secolului a1 XIX-lea 11 . O. consideră că unul si acelasi obiect — acţiunea politică si statul — poate fi studiat din trei puncte de vedere distincte — sociologic. moral sau eficace. în general. în monumentala sa lucrare Destinul omenirii. mărginindu-se doar la a constata realitătjle sociale si fenomenele politice. sociologia românească. Negulescu.acesteja ca disciplină caracterizează opera Îui: P. în par-ticular. prin excelentă normativă şi practică. prin lucrările tipărite de Centrul de sociologie. ea a început să fie introdusă cu timiditate şşi practicată mascat în diferite colective de cercetare. precum şi prin lucrările de referintă a1e prof. îti interzice orice fel de apreciere. initiat de prof. în lntroducere Ia politica generalâ (1932). şi pre ocupările de sociologie politică. spre deosebire de ªtiinţa politică. iar cercetarea sociologică supusă unor puter-nice rigori. Petre Andrei. inclusiv în ţara noastră. realizează (în primele două volume) o analiză erudită a regimurilor politice totalitare. Aproximativ de prin anii ‘58-’60. aI cărei obiect îl constituie „statul.

critică. spre cel de ştiinţă constituită şi „oficia1ă” din faza maturităţii sa1e. socio-logia politică suferind 12 . a for-mulării constatărilor factuale. trece printr-un proces viguros de specializare şi profesionalizare si-si circumscrie valenţele pragmatice ca răspuns la nevoia acut resimţită de ameliorare a instituţiilor. a examinării datelor si evenimentelor. Începând de prin anii ‘30-’40 ai secolului nostru. şi cel de viatâ politicâ. sociologia politică se afirmă ca o ştiinţă constituită. a observa. iar raportul dintre instituţiile politice si celelalte institutji. fapt care nu a permis decât abordarea doar a unei părţi a rea1ităţii politice — cea cuantificabilă —exacerbând-o. este că s-a reusit: să fie lichidată viziunea eronată a gândirii sociale a trecutului ce opunea statul şi societatea ca două organisme independente şi să se demonstreze că statul este doar unul dintre mul-tiplele grupuri de instituţii politice. etapa empirică. Răspunzând unui asemenea imperativ. a cunoaste. aspirând să aibă utilitate directă pentru acţiunea politică si săsi afirme vocaţia reformatoare. aspectele disfuncti ona1e ale politicii si modului de guvemare într-un moment sau a1tul sau ale mecanismelor de luare a deciziilor politice. este necesar. iar institutiile politice doar unul djntre multiplele grupuri de institutii sociale. domenjul special al sociologiei politice. precizează Schwartzenberg în lucrarea9 menţionată anterior. fundamentează câteva concepte de bază a1e sociologiei politice. a investigaţiei concrete. Cu toale aceste contribuţii. datele. dobândeste constiinţa specificităţii sa1e şşi şşi-o revendică. prin astfel de abordări preocupările de sociologie politică din perioada considerată căpătând o puternică tentă radica1ă. empirismul a fost depăsit pentru că prezenta. marcată de două curente principale: empiris-mul si behaviorismul. să se analizeze forţele evidente a1e dezagregării. cum este cel cle pro-ces politic. că raportul dintre instituţiile şi grupurile de instituţii sociale constituie obiectul sociologiei genera1e. sociologia po1itică trece prin trei etape mai importante: a. pentru a reforma. a analiza faptele. cauzele işi manifestările conflictului politic. Dar. în consecintă. mai întâi. cel puţin. Empirismul este orientarea care operează ruptura cu epoca ante-rioară a speculaţiilor teoretice si a „făcătorilor de utopii” şi care înte-meiază sociologia politicâ pe afirmarea cercetării empirice.şş primele două-trei decenii ale secolului nos-tru. să se stabilească. demascatoare — ceea ce le-a şş ajutat Sa-şi „găsească un loc sub soare” si să-si „ desc hidă uşa” spre statutul academic. definită ca rezultantă a interacţiunii grupurilor sau a grupurilor de interese. ca expresie a tensiunilor si con flictelor socia1e. asa curn s-a întâmplat cu fenomenul alegerilor. realitătile politice asa cum sunt ele. înţeles ca interacţiune a instituţiilor politice cu grupurile sociale. următoarele neajunsuri: concentrarea atenţiei numai asupra a ceea ce se poate măsura. Această orientare.

pierderea din vedere a ansamblului vieţii sociale. Ambele curente relevă că în această etapă interesul major al sociologiei politice s-a concenlrat. care. cum este metoda sistemică. puterea politică. precum C. p. Acesta a abordat. Propunându-şi ca scop modelarea com-portamentului politic. ceea ce i-a atras calificativul de „şmperia1isin metodologic”. analiza functională. pentru sociologia politică. cel al sociologiei electorale.10-ii.astfel „o malformatie” constând în reducerea sa la un singur capitol. hehaviorismul de „cuantofrenie”. cu predilecţie.. şi pe bună dreptate. ale grupurilor si ale personalităţi1or faţă de datele. birocraţia. Dar behaviorismul.. în trei dintre lucrările sale reprezentative — The Political System (1953). în special. între 1955-1969. A Systems 13 . par-tidelor politice şi grupurilor de interese. etapa formalizârii se întinde. op. iar în ceea ce priveşte tehnicile. de a fi reusit să aplice cu succes metodele statistice si matematice în studierea comportamentului politic. Fără îndoială. George Lindberg s. cum este cel al valorilor. procesele.a. istoria ideilor politice.. a tehnjcjlor de investigare empirică. b. ca şi empirismul. iar pe plan metodologic rafinarea tehnicilor de cuantificare şi măsurare.. domenii ale vieţii politice ignorate până atunci. reacţiilor si actiuni1or oamenilor. acestea sunt. sistemul politic. irnpor-tante cuceriri.a. Acestia. David Easton este unul dintre reprezentanţii de marcă ai acestui curent. elitele politice etc. defiriit ca ansamblu al motivatiilor. de hiperfactualisin. Paul Lazarsfeld. când s-a dezvoltat un alt curent — cel al perspectivei teoretice. iar sub aspect metodologic a forjat metode rafinate si foarte modeme de analiză. A Framework for Political An2lysis (1965). behaviorismul si-a revendicat „patentul” de a fi oferit „modelele posibile şi dezirabile de comportament politic”. fără circumscrierea într-o grilă teoretică. neglijarea bogăţiei realităţii con crete a vieţii politice. struc-turile şi inst ituţiile politice.cit. Wright Mills. de detalii. s-a centrat pe conceptul de comportament politic. cu aproxiinaţie. teoria jocurilor s. asupra alegerilor. orientare gemelară cu empirismul. evenimentele. adică instalarea situatiei inacceptabile în care „metodele dictează objectul cercetării”. ruptă de sistemul de valori. constientizând că cercetarea sociologică a politicului nu poate fi redusă numaj la comportamentul politic Sj flici la o colectie de date. partidele politice. a avut serioase lacune care i-au atras critici necruţătoare din partea unor reprezentanţi prestigioşi ai sociologiei politice. de pretentia absurdă de a face din sociologia politică O Stiintă neu tră. faptele. metodelor. l3ehaviorismul. abordarea organizaţională sau analiza structuralistă. fără a trece la o fază superioară — cea a interpretării si teoretizării rezultatelor. „obsesia” ş Roger-Gtrard Schwartzenberg. a l)redictiei —‚ au acuzat.

în afară de cel sistemist sj functionalis t.afost cel care a promovat abordarea organizatio nală. supravieţuirea sa nefiind asigurată. ce plasează funcţionarea sistemuluj politic în cadrul general al organizatiilor socjale si aI institutjjlor politice. reconstituirea câmpului sociologiei politice şi îritocmirea nomenclatoarelor de probleme care ar da relief acestui câmp. The Civic Culture (1963). Lucrările cele mai reprezentative ale acestui curent sunt: March.. punân-du-se accent pe stabilitatea sistemelor politice. J. a fost exagerat echilibrul si subesti-mate dezechilibrele. Un al treilea curent. mistifîcâ realitatea politică. care au promo-vat abordarea functionalâ. mai ales. centrată pe conceptele-cheie de funcţie. Michel. La sociştş bloquee (1969). c. pe capacitatea lor de a supravieţui. ce se întinde de prin anii ş7O până în prezent. caracterul operational scăzut a1 unor modele prea generale. în patru dintre cele mai reprezen-tative lucrări a1e sa1e The Politics ofthe Developing Areas (1960). Alţi reprezentanti de marcă sunt Talcott Parsons. menţinerea şi adaptarea sa. dacă nu sunt îndeplinite sau sunt imperfecte. Political Development (1970) —‚ Almond ana1izează funcţionarea sistemului politic la lrei njvele: a. H. etal)a experimentării. functionarea sa internă. exagerând rolul integrator al politicii.. interacţiunea sistemului politic cu mediul său. locul central ocupându-I statul.Analysis of Political Life (1968) —‚ a dezvoltat o critică incisivă a hiperfactualismului. pentru că o prezintă ca un sistem aflat în echi1ibru. c. părând mai degrabă „un joc al ideilor pure şi o mască dezincamată”. a fundamentat conceptul de sistem politic si a hn plementat în sociologia politică analiza sistemică. con-ceptelor si modelelor de analiză a complexităţii şi vastităţii realitătii politice. A Developmental Approach (1966). ce arcund confljcte de interes şi pasiuni politice. Sub primul aspect. imprimă sistemului politic o funcţionare proastă. sunt demne de menţionat cele maj pertinente. a operaţionalizării instrumentelor. Organizations (1969). Se iinpun ca importante două aspecte fundameritale ale aces-tei etape: critica severă.A. Siinon. antagonismele — ceea ce-i conferă un iz de apologie a statu 14 . a etapei anterioare — cea a for-malizării. rol. insuficient de adaptate la rea1itate. relevate de Schwartzenberg în lucrarea citată10: excesiva abstractizare si form alizare teoretică. Robert King Merton si. Gabriel Almond. de a persista în timp. este etapa actuală. Marion Lşvy. mai justificate si îndreptăţite critici referitoare Ia neajunsurile. Din această perspectivă. ce pun între paranteze rea1itatea politică aşa cum este ori ar putea să f1e. li-mitele si lacu nele etapei formalizării. b. Crozier. status. tensiunile. E1 decelează astfel un întreg complex de funcţii a1e si stemului politic. functii care. Comparative Politics. dar justificată.

adăugând sociologia grupurilor de presiune şi cea a organelor puterii. lransformându-se într-o sociologie a actiunii. să se implice în modelarea realităţilor politice. condu-cerea organizatiilor libere. socio-logia relaţiilor internaţiona1e. pentru sociologia politică contemporană. de pildă. astfel incât pot f1 identif1cate numeroase asemenea nomenclatoare de probleme. s-au accentuat preocupările de a se sta-bjlj. astfel că. S. în tr-o ştiinţă politică aplicată. fiiră a pune în cauză această ordine în trăsăturile ei fundamentale. putând astfel menţiona foarte multe exemple care. să prevadă si să esti meze. Pentru a i se asigura o astfel de orientare. peda1ând pe ideea de persistenţă şi stabilitate a sistemului politic.quo-ului ş prin aceasta. ca sociologie a actiunii. Editions du Seuil. Dar fiecare dintre cei care au întreprins un asemenea demers a văzut si a construit în felul său propriu respectivul „tablou”. Lipset” revendică. L’Hotnme et la politique. politica administraţiilor. Acesta a fost însă un prim moment. respectivele ana1ize au escamotat factorii de mis-care şi schimbare. care s-a soldat cu o multitudine ama1gamată de aspecte considerate a intra în competenţa sociologiei politice ca ştşinţş a acţiunii. arurmasăseocupe. toate laolaltă. trădând un mod anistoric de înţelegere a realitătilor politice concrete existente într-o lume — ca cea contemporană — aflată în schimbare şi cu un profund caracter conflictual.42-54. Sub cel de-al doilea aspect. de apărare a ordinii politice şş sociale existente. întorcând spatele unor tră. cât mai sistematizat. sociologia a1egerilor si socio-logia regimurilor politice.sături si particularităti ale rea1i tăţilor politice extraoccidentale. — cea occidentală —‚ analizele respective se dovedesc a fi „occidentalocentriste”. în 15 . relevă un mozaic lipsit de orice structură. deosebit de complexe şi interesante. Raymond Aron13 reia dintre acestea sociologia partidelor politice şi sociologia electora1ă. Seymour Martin Lipset. Paris. următoarele 10 Ibidem. o dimensiune conserva-toare. să ghideze şi să orienteze evoluţia vieţii politice. domenii: votul. Maurice Duverger12 se referă la trei mari capitole: sociologia partidelor politice. incumbândui-se rolul de disciplină capabilă să servească terapeutica socia1ă. Astfel. jucând un rol prospectiv. pornind de la un singur tip de realitate politică. miscări1e politice. Acest moment a fost depăşit. lip-site de organicitate şi de coerentă. tabloul sau nomenclatorul problemelor de care sociologia politică. sociologia politică este centrată pe actiunea politică. p. 1963.M. sociologia ţărilor subdezvoltate (pe care alţii o numesc a „construcţiei naţiona1e”) şi sociologia istorică a politicii. Alţi autori preferă alte capitole.

P. raporturile de putere. 4 1963. p. Introduction ă une sociologie des rşgimes politiques. cuprinde următoarele probleme fundamentale: sistemul politic. elitele politice. există o cvasiunanimitate în a considera că nomenclatorul problemelor care configurează perimetrul sociologiei politice. — comportamentul politic (comportamentul electoral. tipuri de regimuri politice.). este necesară mai întâî o succintă clarificare a ter-menilor de politică-politici. 29-41. procese şi factori ai schimbării politice. oligarhia politică. 12 Maurice Duverger. 1966. 2.U. ideologiile politice. grupurile de presiune. problemele ansamblul proceselor prin care o societate realizează — sau nu realizează — consensul. Iată de ce apare cât se poate de îndreptăţită întrebarea: „Ce este sociologia politică?” si de ce se impune cu o anumită acuitate preocuparea de a-i da un răspuns cât mai clar şi de a-i configura cât mai sistematic obiectul.3-. guvernarea. La nivelul simtului comun. termenul de politicâ este 16 .F. puterea politică. administraţiei. CE ESTE SOCIOLOGIA POLITICĂ? Clarificări terminologice. La sociologie politique. procesul luării deciziilor politice. de dezvoltare politică.. cultură politică. în limbajul curent. — procese de modernizare politică. politică comparată. partidele politice. PUF. ca ştiinţă cu caracter aplicativ. p. Pentru un răspuns corect si riguros Ia această întrebare. organizaţiile şş mişcări1e politice. socializare politică etc. politic.. functiile si evolutia lui. atitudini si opinii politice. regimuri politice.prezent. structura. Paris. Paris. politicul. 13 Raymond Aron.

individua1ă”14. „cunoştinţe1e politice”. a natiunii. „politica de întărire ori înfăptuire a unităţii” — partidului. despre o „politică intervenţionistă”. o „politică libera1ă” sau „conservatoare”. pentru care „problema politică privită ca problemă practică este o problemă de iniţiativă. Sub acest aspect. a miscărilor de emancipare —‚ „politica de consens” etc. de „bună înţelegere şi cooperare” sau „de i. adică acel gen de activitate care. pricepere şi ta1ent. în vederea realizării anumitor obiec-tive. spre exemplu. creativitate. substantivul „politică” este adeseori folosit sub forma de plura1 — „politici” — ca. astfel. intereselor. până la urmă. ingeniozitate şi tocmai de aceea este complet persona1ă. mobilurilor si telurilor existenţei şi manifestării lor ca fiinte sociale. „proiectele politice” etc. dincolo de varietatea infinită a aspiraţiilor. s-a considerat că politica este mai mult o artâ... Unul dintre reprezentanţii străluciţi ai înţelegerii şi definirii politicii ca artă este Benedetto Croce. atunci când sunt avute în vedere „ideile politice”. în acelasi timp. precum si ceea ce C. „po1itica culturală” sau „politica demografică”. mijloacele şş procedeele uzi-tate s-au dovedit. spunându-se... „politica economică”. capitolul intitulat Despre 17 . făcută cu ingeniozitate. a ordinii lui inte-rioare sau a ordinii politice instituite. pentru a indica rolul politicii de activitate/acţiune desfăsurată în vederea dezamorsării antagonismelor si armonizarea intereselor. mai a1es sub aspectul echilibrării şi îmbinării mijloacelor si scopurilor care iau naştere din specificul vieţii sociale. cu referire la componentele ideatice a1e activităţii politice. a frontului forţelor pacifiste. „politică agresivă”. grup ori autorităi. „politica fisca1ă” sau „financiară”. a societătii. politica este. pentru a desemna domenii concrete a1e actiunii politice. dintre care următoarele palru sunt a. ca în exprimările: „politica de conciliere”. în următoarea expresie: „politicile pe care guvernul X le-a dus în perioada Y”. „politica intemationa1ă” etc. În tara noastră. vorbindu-se. ştiinţă şi artă: stiintă —pentru că ea necesită imperios cunoaşterea adecvată a realitătii politice şş fundamentarea stiintifică a deciziilor politice. spre pildă.folosit în mai multe predominante: sensuri. pentru a exprima caracterul actiuniilacţiunilor politice ale unui individ. rezultatul obţinut este mai mare decât cel scontat. Dimitrie Gusti este cel care a susţinut că politica este o artâ. nota distinctivă a artei politice constând — după Gusti — în aceea că scopurile atinse conţin mai mult decât cele imaginate. mai subtile sau mai adecvate decât s-a preconizat’5. imaginaţie şi exercitiu determină oamenii să acţioneze împreună spre atingerea unui scop comun.mixtiune” etc. In această accepţiune. indiferent de agentu]Iagenţii acesteia. „ideologia politicaş”. În rea1itate. Wright Mi1ls numea (în lucrarea Imaginaţie sociologică. cu scopul de a asigura protecţia organismului social. mai efîciente.

politicul se suprapune cu politica. o modalitate specifică a organizării interioare a ansamblului social si a struc turii relatiilor Iui cu contextul international. c. termenul de politicâ desemnează acel tip de activitate umană care constă în luarea decizi-ilor politice şi implementarea lor în viaţa soc ialâ. 11. bine circumscris. Din perspectiva sociologiei politice. întregul sistem deciziona1. 46-47. b. cu referire la: a. E1 întruchipează 18 . ci pe temeiul cunoasterii si fundamentării stiintifice. lupta pentru putere. atât cele privind obiectivele de perspectivă şş direcţiile genera1e de orientare a evolutiei soci etăţii.politicâ) valoarea de adevâr a faptului politic. ca notiune. simţ politic. cât şi cele refe-ritoare la mijloacele si căile de atingere a obiectivelor. pentru mentinerea sau schimbarea regimului politic. un fel de „concept-greblă” sau „conceptciorchine” („le concept en grappe”). talent. Editura Academiei Române. p. unul dintre parametrii relatiilor so ciale. Din perspectiva sociologiei politice. 15 Dimitrie Gusti. 38. dar nu oricum. compartiment sau tip de acţiune sau practică socia1ă. Si politicul circulă cu un conţinut vast şi tocmai de aceea vag. referinduse la acţiunea. Laterza. fapt pentru care nu numai la nivelul simtului comun. d. adică un concept ce cumulează indistinct o multitudine de inţelesuri 16. ceea ce l-a determinat pe William Connolly să considere politicul (Ie politique). programele politice sau de guvernare. sociologia. acoperind întreaga realitate politică a unei societăţi. fiind folosit în 14 Benedetto Croce. 1925. Cu această conotatie. înţeleasă ca zonă. Bari. a face politică însemnând — după el — „a practica politica ade-vărului” — ceea ce este de natură să contribuie la preîntâmpinarea ori contracararea voluntarismului si aventurismului politic. Ca si în cazul termenului politică. soluţia rezidă în încercarea de a privi politicul din unghiul de vedere a1 uneia dintre disciplinele politice. câteva accepţii mai importante. măiestrie. competiţia de interese politice. la prac-tica politică. evitarea chiar a dezastrului politic. termen ul de politică capătă un sens restrâns. o sferă particularâ a vietii sociale. dar chiar si în dezbaterile teoretice. Bucuresti. Elementi di Politica. Este uşor de observat că în toate aceste conotaţii. acesti doi termeni sunt confundati si substituitj unul prin celălalt. 1967. Stiintele politi ce. p. în Opere. artâ — pentru că ea necesită imaginaţie. precum sj de înfăptuire a liniei politice generale. creativitate. vol. politica si etica in interdependenta lor unitară. politicul reprezintă o dimensiune imanentă societâtii omenesti. prin aducerea lor la îndeplinire.

Heath. respectiv practicii politice. ale relaţiilor. Iîş . laturi sau faţete. 1971. instrumentelor şi efectelor acţiunii. Massachusetts. sociologia politică defineşte politicul la mai multe nivele la care el se constituie si funcţionează. — moderând conflictele. Eisenstadt. Un prim nivel ar fi acela al conceperii politicului ca mod sau formă de organizare şi conducere a societătii de mentinere structurare sau perfecţionare a ‚‚‚ ordinii ei inteme. Este. în lupta pentru susţinerea şi consolidarea puterii politice. Pub1ishersş New York. „punctul focal a1ş vietii sociale organizate . ci a le privi într-o strânsă interdependenţă. N. oricare ar fi varjatiile puterii politice. 148. în care acesta din urmă s-ar disi-pa. a le disjunge şi a le opune într-o manieră rigidă. Un a1 doilea nivel ar fi cel al acţiunii sau practicii. A le dis-tinge astfel nu înseamnă nici a le confunda si su bstitui. A Reader. după cum nici politica nu poate fi considerată ca o activitate sau practică umană care ar absorbi întru totul politicul. p.‚ punctul focal al relaţiilor sociale pămân-tene”17. controlul sau cucerirea ei.‚‚ întreaga realitate politică a unei societăţi date. structureazâ si evoluează. 19 . Pentru a nu ft încălcate cerinţele de rigurozitate ce se impun oricărei def1nitii stiintifice. mijloacelor. 17 S. ca şt în vederea garantării securităţii exteme a întregului organism social. 3.ş• esenţă.. oricare ar fi schimbarea regimurilor politice şi a frontierelor pe suprafaţa Pământului. ori-cai.. pentru exercitarea preroga-tivelor acesteja. întreaga realitate politică a unei societăti si modul în care aceastâ realitate se organizeazâ. politicul nu poate fi conceput ca „ceva” ce ar 16 William Connolly. conlucrare si influenţăreci-proca. institutiilor si ideoşogii1or politice. Un a1 treilea nivel ar ft cel referitor la strategiile elaborate şş tacticile aplicate de forţele politice. prin urmare. dar nici a le autonomiza total. pentru întărirea sau. 1974. Basic Books Inc. până la urmă. lega1izării şi legitimării dominaţiei unui grup. tensiuni1e şş clivajele —‚ în scopul statornicirii. Lexington. cum 1-a definit Eisenstadt. De aceea. reprezen-tând ansamblul actiunilor întreprinse pentru stabilitatea sau schim-barea unui sistem politic exjstent. pentru a-i surprinde diferitele sale momente. răstumarea unui regim politic dat. Definit astfel. Political Sociology. p. putea exista în afara politicii sau care ar transcende-o. The Terms of the Political Discourse.re ar fi evolutia căjl or. şu brezirea şi. ca si pentru influenţarea. iar politica — actiunea sau practica politicâ. se înţelege că politicul nu numai că se intersectează cu politica. ci chiar o înglobeazâ ca pe unul dintre domeniile sale intrinseci. dimpotrivă. justificat să se considere că politicul reprezin-tâ. politicul este. mai degrabâ. ca si totalitatea activitătilor desfăsurate în competiţia.

aşa cum. socialul. Un al patrulea nivel ar ft cel al cunoasterii politice.mâne sociologie şi. izolate unele în raport cu celelalte. din contră. iar caracteristicile oricăreia nu pot fi stabilite prin reducerea la caracteristjcile uneia sau alteia. în genera1. inainte de toate. cultura politică. pentru mentinerea. atunci când este primejdie de confuzie prin utilizarea nediferentiată.ză următoarele idei directoare: a. nu sunt decât „fatete”. prin această expresie reliefându-i domeniul de care se ocupă. că oricât de specializată şi autonomă ar fi. subliniind prin aceasta că există o ştiinţă unică. al „arsenalului” (in acesta intrând ideo-logia si. cu toate componentele lor. pentru schimbarea si răsturnarea acestora. este necesar. valorile etc. sociologie — fie că o considerăm sociologie de ramurâ.darsi aflate îri corelaţie. precum si metodele. interdependenţă şi influenţă reciprocă. ca niste „monade” autosuficiente. cu structuri. ca un ansamblu de elentente interdependente. ci ca ntşte „lumi” complexe. prin ana1ogie. c. politicul. aceste „fatete” sau laturi nu se constituie ca nişte „1umiş’ inchise. coinponente. influenţa sau cuceri în scopul de a-şi rea1iza astfel interesele lor fundamentale. ori. inclusiv sociologia politică) mijloacelor de inter pretare şi justificare a ordinij politice existente sau a schimbării aces-teta. sociologia politică fiind una djntre acestea. sociologia politicâ are la ba. unitatea funda-tnentală a societăţii uinane. să se precizeze sensul în care sunt folosite concepte ca politica. un al cincilea nivel ar fi cel al continutului si dimen-siunilor comunităţii internaţionale. consolidarea si afirmarea sistemului politic si a regimului politic. moralul. astfel încât nici una dintre ele nu poate fi redusă la celelalte. Prin substantivul „sociologie” din denumirea sa. ea ră. Obiectul sociologiei politice. sociologia generală. concepând această societate ca o totali-tate. caracteristici si legalităţi proprii de afirmare şi evolutie. politicul sau chiar forma adjectivală politic (precum în sin-tagma om politic. al înterrelaţiilor. cu autonomie şi independenţă relativă. mijloacele. proprietăţile apei nu pot fi reduse la proprietăţile hidrogenului si oxigenului.de „actorii” politici. ştiinţe1e politice. spiritualul. de exemplu). luate separat. procedeele folosite de agentii colectivi si indi-viduali ai puterii pentru a o exercita. Asa cum o arată si numele socio-logia politicâ este. dirnensiuni diferite ale unuia şi aceluiasi tot integral si integrator — societatea globală. ªj într-un caz si în celăl alt. ca atare. astfel încât eco-nomicul. b. laturi. şi nici invers. relativ autonom si particular al realitătji soc iale. Irttrucât limba română nu are corespondenţi specifici pentru ceea ce în limba engleză se desemnează prin politics. conjugării si impactului acesteja asupra „ordinii politice” din cadrul fiecărei societăti date. cu subdiviziunile si ramurile sale. fie că o apreciem ca ramură a sociologiei. ceea ce este importanl de reţinut este că sociologia politica este sociologie. In sfârsit. structura proprie a ansamblului. nu se confundâ— după cum vom rele-va mai departe — cu una sau alta dintre ştiinţe1e politice. policy sau polity. aşumite 20 . a întregului — societate globală —‚ca si caracterul său deosebit de complex fac să apară anumite relaţii.

21 . ideile etc. mai con-cret. Această perspectivă i-a determinat pe unii analisti să con-sidere că sociologia politicâ reprezintă acea ramurâ a sociologiei care analizează interrelatiile fenom enelor politice si sociale. politicul se configurează prin câteva componente fundamentale — putere’a. relatiile politice ca element al relaţiilor soc iale. răs-punsul ar putea fi urînătorul: sociologia politicâ este acea ramurâ a sociologiei care studiazâ politicul în determinarea sa concretâ si în desfăsurarea sa istorică. deoarece în sfera de preocupări ale sociologiei politice intră şşi a1te aspecte esenţia1e ale politicului. gruputile. o zonă a societăţii globale. Enumerarea ar putea continua. ci numai o „faţetă”. ideile politice ca tipuri de idei sociale. d. Pornind de aici. sociologia politicâ nu studiază societatea ca tot.. sferă sau zonă a vieţii sociale poate să aibă repercusiuni asupra ansamblului vjetij sociale. în toate „fatetele” si co mponentele ei. raportat la cadrele si structurile socio-economice ale societăţii care îI înglobează. statul si celelalte institutii. apare clar că sociologia politică. grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale. comportainentele. Cum. ceea ce face imposibilă analiza unui aspect al vietii socia1e fără a tine seama de toate celelalte. să includă politica în structura si funcţionarea societăţii globale. — vom considera că. să coreleze fenomenele si procesele politice cu celelalte fenomene şi procese sociale. considerând politicul drept emergenţă a socialului. a. la întrebarea: „Ce este sociologia politică?”. comportamentele politice ca genuri de comportamente sociale. si invers. Deci. sociologia politică este stiinta care studjază: puterea l)olitică ca manjfestare a puterii societăţii. locul si ro lul politicului în viaţa societăţii. cum ar ft: guvernarea politică privită ca modalitate fundamentală de organizare şi conducere a societăţii. în orice societate. rolul elitelor politice şi a1 clasei conducătoare.m. astfel încât un fenomen apărut intr-o anumită latură. urmăreste sâ evidentieze care este natura.caracteristici care nu există ca atare în fiecşre djntre ele-mentele sale componente luate izolat. conflictele politice ca tipuri particulare de conflicte sociale s. statul si institutiile politice ca formă de organizare a societăţii. cu ansamblul interrelatiilor acestora. si anume politicul. Sociologie fiind.

în loc. în Current Sociology. propagandă şi efecte a1e mijloa-celor de comunicatie de masă. comportamentele politice şi apartenenţa lor la o categorie socială sau a1ta. Sociology. ideologii. vol. miscări muncitoresti. factori psihologici ai apartenenţei politice. studii comparative de structuri politice si sociale. la rându-i. în sfârsit.. p. elitele politice (clasa politică. alegerile. S. Sj. conceptul de conducător „charismatic”. regimurilor subdezvoltate. cultură). Gesellschaft und Politik. grup uri emice. Spre exemplificare. una dintre cele mai recente „liste”21 cuprinde: partidele politice. studiul atitudinilor politice extremiste şş radicale. „inventarul” lui J. nr. propune: participare politică.raportul guvernanti — guvemaţi.M. politicile publice (în materie de asigurări sociale. elite politice şi probleme de leadership. cit. politica agricolă a Uniunii Europene). sisteme politice naţiona1e.. menţionăm patru asemenea „liste” care ar putea fi considerate cuprinzătoare şi la obiect: a. 19 jş ş Roucek. raporturile si interactiunile sistemului sau/si regimului politic cu mediul internaţionalş. 1956. analiza lor comparativă şş jstorică.a. probleme a1e psihopatologiei si ale iraţionalismului p olitic. 22 .18 care evidentiază ca domenii principale: puterea. planificare. conf1gurându-i si delimitându-i obiectul. totalitarismul. Dată fiind această multitudine de aspecte. religie şi politică. modele de viaţă politică regiona1ă. politică rura1ă. VI. Warren. grupurile sociale de interese. inclusiv birocratismul. opinie publică. birocraţia. parlamentul.UNESCO. An Introduction. partide politice. com-portarnent electoral. 566 şi urrn.20 care nomina1izează expres: birocraţia şi administratia publică. intelectualii. ca institutie fundamenta1ă a sistemului politic. determinări ale opiniei publice şi ale propagandei. b. comportament electoral. armată. sociologia razboiului. 20Reinhard Bendix. educatie. sănătate. înţelegem de ce s-au manifestat si continuă să se manifeste dispute în jurul obiectului sociologiei politice. la care adaugă şi altele mai puţin specifice. nomenclatorul lui Reinhard Bendix si Seymour Martin Lipset. 1957 . S.. democraţia. func-ţionarea administraţiei. toate aspectele legate de statul modern. regimurile politice. precum şş un asiduu interes pentru o asazisă „listă completă” de probleme care să intre în sfera de preocupări nemijlocite ale sociologiei politice. cea a sociologu-lui german Otto Stammer. putere legislativă. Ames. politica 18 Otto Stammer. 2. grupuri de presiune. stratificare socia1ă şi politică. independent si suveran. relatii între psihologie şi politică. Roucek19 care. partidele politice. tipologia acestora. Poljtica1 Sociology. Lipset. functiile jdeo logiilor etc. oligarhia politică). politicile publice la nivel intemaţiona1 (de exem-plu. luarea deciziilor politice. Jowa. sistemele de dominatie. L. c.

urmărind să stabilească dacă sociologia politică este studiul vieţii politice în complexitatea sa ori numai al puterii politice. Paris. concret. ce analizează politictîl în contextul sistemului social total. din scurtul istoric prezentat. fenomenele tipice ale societăţii contemporane este lupta pentru pu-tere şi. inte-grat în funcţionalitatea socialâ generalâ. puterea. conceptele fundamentale si notiunile corelative acestora.22 Fără îndoia1ă. Mozaicul acestor „liste de probleme” ce ar trebui considerate ca domenii specifice de preocupări a1e sociologiei politice s-a diversifi-cat în continuare. pentru că limitează objectul sociologiei politice la una dintre componentele lui intrinseci — studiul puterii —‚ asa cum. formele ei de manifestare si impactul asupra societătii în cadrul căreia se afirmă. sferâ sau compartiment al vietii sociale globale. Sociologie politique. al elitelor politice.„câmpul” politic înţeles ca o conftgurare a statusurilor si rolurilor politice. ca zonâ. conturare si acreditare care încă nu este pe deplin încheiat.. adevărurile ei fiind mai puţin adevăruri a1e deducţiilor 23 . întregul eşafodaj de elemente de care o stiintă are absolută nevoie pentru a se afirma cu acest statut. 9-12. au limitat acest obiect la studiul fie a1 sistemului politic. a1 statului si al celorla1te instituţii politice. la fel de reducţioniste. Obiectul propriu de studiu. sociolo-gia politică şi le-a dobândit ca urmare a desfăurării unor ample şi îndelungate dezbateri teoretice. fiind o stiinţă relativ recentâ. Morgenthau. al comportamentului politic. componentele. a inter-acţiunilor si a „liniilor de forţă” dintre ele. respectiv. dat fiind că unul dintre 21 Dominique Colas. dar pare a predomina si a avea câştig de cauză punctul de vedere conform căruia sociologia politică este domeniul sau ramu-ra specializată a sociologiei ce studiazâ viaţa politicâ în complexi-tatea ei. este exactâ. am constatat că alte viziuni. trece printr-un proces de formare. al clasei sau oligarhiei politice etc. Controverse în jurul obiectului. Asupra acestora nu ne oprim aici. ar fi cât se poate de firesc ca sociologia politică să se axeze pe studiul acesteia. dar unilateralâ. considerarea sociologiei politice ca stiinţă ce ana-lizează. fie la cel al regimurilor politice şş succesiunii aces-tora. din perspectivâ sociologică. p. Toate acestea pun în evidentă că sociologia politicâ. 1994. întrucât ele rezultă cu destulă claritate din scurtul istoric prezentat în paragraful anterior. — asemeni orientării liniilor hiperbolice a1e pi1iturii de f1er de pe o foaie de hânie sub care s-a pus un magnet —‚ relatiile intemationa1e existente între unitătile suverane. PUF. cele mai multe si mai aprinse fiind în jurul obiectului. în ultimii ani adăugându-li-se cu deosebire capi-tolele referitoare la deciziile şi opţiunile politice. abordările sociologiei politice au întotdeauna un pronunţat caracter empiric. cu toate determinările. Menţionăm numai că aceste controverse continuă şi astăzi. ca şi la relatiile intemaţiona1e. după cum observa şi H. Nici până astăzi nu s-a ajuns la stabilirea unui punct de vedere unanim sau genera1 acceptat a ceea ce este obiectul sociologiei politice. De aceea. îndeosebi al comportamentului electoral. ca urmare.

Northwestem Universitş Press Evanston 1962. după cum nu înseamnă nici a le iden-tifica. lucrurile sunt mult mai indistincte pentru bunul şş simplul motiv că obiectul lor de studiu este. „ce intră” şi „cât intră” în câmpul de activitate al acestei discipline reprezintă probleme în jurul cărora disputele actuale continuă. aşa cum face Maurice Duverger atunci când le califică drept „expresii sinonime”27. p. dintre procesele politice şi societate. a1e guvemării. acestea alcătuind laolaltă sistemul stiintelor politice24: Stiinta politică sau politologia. sociologia politică. Introducere în sociologia politicâ. o precizare se impune de la bun început: politicul — în sen-sul defînit anterior — reprezintă acea realitate specifică societăţii omerteşti care face obiectul de studiu al mai multor stiinte.25 fie un capitol (partea teoretică). considerându-le unul si acelaşi lucru. vol.. antropologia politică ş. filosofia politică. în bună măsură. ale faptelor statjstice. Casa de Editură Transitvania Press. reducând-o la ceea ce unii si altii înteleg prin politologie. speci-licul lor de abordare apare mult mai pregnant. Ileana Petras-Voicu. anulându-i caracterul de ştiinţă teoretică. 1. Aron. conţinutul. dacă în legătură cu caracterul sociologic a1 abordării speci-ftce sociologiei politice lucrurile sunt oarecum limpezite. 74. substanţa. cea1altă asupra interacţiunii dintre politică şi structura socială. distinctă şş automată a politicului. Un element care concură la clarificarea chestiunii în cauză este deli-mitarea de obiectul propriu celorla1te ştiinţe înrudite sau limitrofe si precizarea raporturilor cu acestea.teo-retice şi mult mai mult a1e datelor măsurabile. geopolitica. identic. a 24 . cum susţinea sociologul francez Gaston Bouthoul. limpezi raporturile sociologiei politice cu ştiinţe1e înrudite sau li-mitrofe. 1994. în cazul filosofiei politice şşi al antropologiei politice. a-i răpi specificul sociologic. Aceasta nu înseamnă a considera politologia fie o pseudostiintă. aria de cuprindere a obiectului sociologiei politice. Power as a Politica1 Concept. Sociologia politică si stiintele înrudite sau limitrofe. Pentru a 22 Hans Morgenthau. iar obiectul de studiu mai bine delimitat — după cum vom releva în continuare —‚ în ceea ce priveşte politologia si sociologia politicâ. Datorită apropierii atât de strânse. celeila1te investigarea sociologică.a.26 al sociologiei politice. cum aprecia R.23 Dar. Dacă. una — stiinţa politică — concen-trându-si efo rturile asupra aparatului guvemamental şi mecanismelor conducerii politice. numai maniera şi unghiul (perspectiva) de abordare diferă — primei fiindu-i specifică ana1iza teoretică. nu înseanină nici a nega sociologia politică în favoarea politologiei.

de aceea.similitudinii si identitătii realitătii 1a.7-. 57. Sociologie de la politique. de ramură. comun: politicul în deter-minarea sa concretă si în 25 . în literatura de specia1itate din ta. — şşi una si cealaltă reprezentând. după cum a obser-vat justificat Gabriel Almond. p. op. PUF. spre elaborare de modele. cum constată pertinent Mihu Achim. care face joncţiunea între sociologie şi ştiinţa polit ică.ra noasiră. iar abordările sociologiei politice se ridică tot mai mult spre predicţie. 26 Raymond Aîon. „politologii îşi pun tot mai mult probleme sociologice. hotare rigide între cele două discipline. — obiectul lor este. 1966. Paris. 21-23. Sociologia politică este o sociologie specială. 1972. ele sunt discipline distincte: a pune semitul ega1ităţii între ele înseamnă a desconsidera necesităţi practice şş ş ignora cerinţele epis-temologice ale diviziunii muncii proprii studiului contemporan al politologia reprezintă. La sociologie politique. acum suprapunându-se în multe privinţe”29 — înţelegem de ce s-a dovedit dificilă si infructuoasă tentativa de a trasa. Paris. orice tentativă de a reduce una dintre ele la cealaltă este inconsistentă si refutabi lă. 27 Maurice Duverger. nr. 24.N. îis Revue de l’enseignexnent supşrieul-. legitime. 12. p.. care ambele se referă. 1965. ca stiintă socialâ particularâ consacrată fenomenului politic. prin urmare. o disciplină fundamentală. 10 25 Gaston Bouthoul. PUF. într-o mare măsură. p. 28 Gabriel Almond. cit. Curente şi tendinţe în politologia contemporană. A Developmental Approach to Poljtical Systems. cu linii ferme si clare. p. apud S.I. Eisenstadt. sub raport cognitiv. 1965. ele sunt discipline complementare. Sociologie politique. cap. Ovidiu Trăsnea sublinia că: „— ambele discipline — sociologia politică si politologia — sunt necesare şi. asa 24 Vezi si Ovidiu Trăsnea. precizări care au clarificat într-o mare măsură problema în discutie. Ast fel. în sistemul contemporan al ştiinţe1or politice. În această privinţă există. „o reflectie conc entrată asupra orga-nizării politice a societăţii”28 —‚ dar şş ca urmare a împrejurării că. interesele poli-tologilor şi ale sociologilor aflându-se «într-o mişcare convergentă». prof. Bucuresti.

stiinta relatiilor internaţionale. jucând rolul de trăsătură de unire sau de tampon între acestea două. care inter-sectează atât politologia. pe scurt. interconditionarea si inşuenţa reciprocă cu celelalte domenii ale vietii sociale.desfăşurarea sa istorică. cât şi sociologia politică. 30 Ovidiu Trăsnea. în timp ce stiinţa po1itică (po1itologia) studiază politicul în sine sau. locul si rolul lui în ‚‚ societate. dintre care menţionăm spre exemplificare: stasiologia — ştiinţa partidelor politice. după Ju1ien Freund. dezvoltarea lui în cadrul unor micro. genezei si di namicii politicului. p. precum şi locul şi rolul pe care îl are ca realitate complexă. perspectiva sociologică este aceea a totalităţii. iar sociologia politică analizează si explică natura si esenta socialâ a politicului. Dacia. Centrul lor de interese este însă diferit: în timp ce politologia se consacră cercetării si explicării esenţei.si macro -structuri sociale. Editura. politicul ca esentâ auto nomă. a întregului social. Editura Politică. — dacă viziunea politologică este predominant aceea a speciftcitătii fenomenului politic. considera că poiitologia studiazâ si explică natura si esenta ‚ ‚‚ politicului. Tom Bottomore accentua şÎ mai mult că. am putea. şi nu ca o dimensiune a vietii sociale. geneza si dinamica lui. p. întreţesut în societatea globală31. integrând politicul în structura şi funcţionalitatea socia1ă generală si corelând fenomenul politic cu celelalte fenomene sociale”30. nu pe baza corelaţiei cu socialul. 30. 1992. raporturile istoriceste conditionate dintre sistemul social sj siste mul politic. Coroborând toate aceste elemente clarificatoare. Cluj-Napoca. Există câteva discipline. stiinta comportamentu ‚ ‚‚ ‚ ‚ 26 . Bucuresti. locul şi rolul social ale sis-temului politic. şocio1ogia politică îl studiază în cadrul acestei corelaţii. 1975. 39-40. Ele sunt cunos-cute sub denumirea de discipline limitrofe sau „secante”. Probleme de sociologie politicâ. 29 Mihu Achim. Introducere în sociologie. ca intricat. ca înrădăcinat (rooted) în conditiile materi-a1e de viată. din sistemul ştiinţelor politice. sociologia politică urmăreste mai cu seamă natura.

27. Dacă. 1967. dar nu asupra filosofiei politice la stadiul ei contemporan de dezvoltare. Edition Sirey.stiinta despre stat. p. extins şi în câmpul ştiinte1or politice.32 unii chiar declarându-i pieirea. ştiinţa actiunii politice. pentru că se află în zona lor de confluentâ. pe bună dreptate. irenologia — ştiinţa păcii. au fost interpretate ca „un triumf asupra filosofiei politice”. cum releva Coser Lewis printr-o sugestivă metaforă. Harper and Row Publishers. Paris. înainte de primul război mon-dial) . S-a observat. nici politologiei. polemologia — ştiinţa războiului. Leo Strauss con-stata în această privinţă că. în întelesul ei actu-al. L. p.33 Desigur. cele care abordează părtile scufundate a1e iceberg-ului politic. In măsura în care acum se poate vorbi despre o dispariţie. cu excepţia unor preocupări funerare. statoiogia (termen inventat de gândi-torul francez La Bigne de Villeneuve. astăzi f1losofia politică nu mai există. care sociologia politică le sapă în jurul propriului câmp de investigaţie pentru a-i marca limitele. predominant aprioristă. adică de cercetare istorică sau a1teori ca temă de slabe şi neconvîngătoare proteste”.lui electoral. Âceste ştiinţe „secante” sunt punţile aruncate peste şanţuri1e pe 31 Tom Bottomore. simul-tan cu virulenţa acţiunii nihiljste a scientismului pozitivist. 8. „fără exagerare. într-o anumită măsură. si uneia şş celeila1te. 1978. Fiecare dintre aceste discipline nu aparţine exclusiv nici sociologiei politice. clasifi-carea şi tipologia după anumite crjterii. prin excelenţă speculativă. se întel 27 . care le ana1izează structura intemă şi modul de organizare. că lămurirea raportului care există între sociologia politică si fîlosofîa politicâ se impune cu atât mai mult cu cât „istoria scurtă si şumfală a sociologiei politice”. de stasiologie. socio-logia politică — ca unul dintre elementele structurale a1e sistemului politic si ca tip particular de asociere şi organizare a grupărilor şi comunitătilor sociale. New York. De exemplu. apoi despre dispariţia acestui fel de filosofie este vorba. sunt. grupările şi regrupările lor. fîlosofîa politică este acea ramură a fîlosofîei care meditează asupra semniflcatiei faptului politic în raport cu omul. scopurilor si opţiunilor pe care le implică si le reali ‚‚ nea politicâ. Freund Julien.’Essence du politique. Political Sociology. se poate vorbi de un „triumt”. partidele politice sunt studiate de: politolo-gie — ca un element intrinsec politicului. în timp ce sociologia politică si mai a1es politologia se concentrează asupra pârţii vizibile a acestuia. asupra valorilor. ca una dintre componentele lui de bază si ca una dintre formele lui majore de întruchipare. ci. ci asupra vechji ftlosofii clasice.

zeazâ actiu ‚ ege că dezvoltarea sociologiei politice nu s-a soldat cu un „triumt” sau cu o eliminare a f1losofiei politice. Bucuresti. — atât a politicului. 17. Este vorba. filosofia politică îşi afirmă. Ovidiu Trăsnea. filosofia politică „construieste” reflecţia filosofică asupra politicului si asupra cunoasterii rationale a 32 Jacques Moreau. 3iLeoStrauss. 1966. a1e realităţii po1itice ca atare. l973şp. în raport cu omul si conditia acest uia. p. pune în corelaţie valorile politice speci-fice cu celelalte valori general-umane şş istorice. în lumina unei interpretări globa1e a istoriei. mai degrabă. Nerespectând a1tceva decât modul filosofîc de abordare. 2354. cognitivă şi valorizatoare. conslruieste un „discurs critic” asupra principiilor constitutive ale societăţii politice. vom preciza numai că. conjugând progresul politic cu progresul genera1-uman. ca şi de sociologia politică. ea abordează politicul din perspectivă fllosoflcă. în cadrul unei concepţii genera1e despre lume. identificând confuziile de idei si erorile de metodă conţinute în teoriile explicative propuse de fiecare dintre ştiinţe1e politice şş de toate laola1tă. se constituie ca o „constiintă critică” a întregului sistem al stiintelor politice. Filosofla politicâ. 33-34. al diferitelor lor cadre conceptuale. Fără a intra în detaliile nenumăratelor definiţii care au fost date filosofiei politice34. In consecinţă. cu destinul omenirii în ansamblul ei. şPentru aceasta. George Dupui. progresele înregistrate de filosofia politică nu frustrează progresele 28 .Cujas. în raport cu acţiunea politică şi cu cunoaşterea ştiinţiftcă a politicului. acestuia. What is Political Philosophy?. Elşments de sociologie politique. p. Paris. cât şi a cunoaşterii acestuia —‚ filosofia politică dezvăluie: semnificatiile faptului politic. de un proces al diversjficării denter-surilor — si sociologice şi politice si filosofice — şi al manifestării unor complexe raporturi de complementaritate între ele. o dublă naturâ: epistemică si atitudinalâ. distilează si cristalizeazâ valorile care orientează sau ar trebui să orienteze acţiunea politică ş totoda tă. Editura Politică. Actionând în aceste direcţii. cu categoriile fundamentale şi procedeele specifice filosofiei. ca şi asupra criteriilor progresului politic. ca expresie a dezvoltării si aprc -fundării cunoaşterii ştiinţiftce. Deci. spre deosebire de poli-tologie. relevând măsura în care aparatul lor conceptua1 concordă cu complexitatea fenomenului politic. Greenwood Press. Jacques Georgel. 1986. vezi analiza sistematizată şi nuanţată cuprinsă în lucrarea prof. Wesport.

care. o interdependenţă necesară”35. inclusiv. specifică antropologiei. astăzi mai mult decât oricând. încă un câmp de meditaţie si valorizare.cognitive a1e sociologiei politice. ca şi elemente concrete şi directionări care o orientează 29 . prin urmare. „societăţi non politifîcate”. societăţile arhaice. ar ajunge să se degradeze inevitabil într-o speculaţie sterilă. Cantonată asupra acestui objectiv de studiu. abstractism speculativ si ruptură de „realitatea politică fremătândă”. reprezintă pen-tru filosofia politică o nouă experienţă de pus în valoare. de sociologia politică. deci. Ea se „îmbină” strâns cu vocaţia sociologiei politice. Este legitimă. Sociologia politică „simte”. ale politologiei şi ale tuturor celorlalte ştiinţe ale politicului. ca ştii nţă despre om. instrumente şi metodologii de investigaţie. după cum filosofia po1itică „se hrăneste” din rezultatele cognitive a1e sociologiei politice pentru a-si feri demersul de „uscăciune”. Orientată astfel. Impun. ci dimpotrivă. antropologia politică a adus noi elemente de cunoaştere asupra etapelor procesului de trecere de la comunităţile lipsite de structuri politice specializate. devine un centru de înteres pentru sociologia politică. de aceea. „există. dacă n-ar fi legată organic de dezvoltarea stiint politice. astfel încât profunzimea reflectiej filosofice asupra politicului sj a functiei sa1e integrative şi critice ş Ibidem. care se consacră descrierii si analizei struc-turilor. antropologia politică oferă sociologiei politice date extrem de utile spre genera1izare şi predicţie. noile strategii euristice şi explicative. „societăţi politifîcate”37 —‚ ca si asupra trăsăturilor specifice ale acestui proces în cazul actualelor societăţi cu structuri trjbale. reprezentărilor şi sistemelor politice proprii societătilor considerate primitive sau arhaice. ci îmbrăţisează. inclusiv sociologia politică. Antropologia politicâ este o ramură tardiv specializată a antropologiei socia1e. la cele în care structurile şi funcţiile politice sunt deja diferentiate — după Prş1ot.54 . dezvoltarea filosofiei politice ca atare. sau cum le numea Marcel Prş1ot. antropologia politică nu se limitează la societătile trib ale. într-o viziune sintetică. proceselor. precum si particularitătilor sistemelor politice ale societătilor tribale contempo-rane36. după cum achizitiile ştiinţifice — progresul metodelor de cercetare. orice nou progres în cunoasterea politicului realizat de oricare dintre şti inţele politice. după cum sociolo-gia politică îi oferă. sterilitate. un nou element de a se raporta şi de a răspunde la cerinţele presante ale prac-ticii politice. Astăzi. o nevoie lăuntrică de filosofie — pentru a depăsi limitele teoretice de care se 1oveşte în pro-pria ei muncă şş în propriul ei domeniu. în ultimă instanţă. oferind o mai bună înţelegere a genezei şi esenţei politicului. la rândul ei. dar şş cele contemporane nouă. o nouă exigenţă de integrat. iar invers. concluzia că între filosofia politică si ştîinţe1e politice. operaţionalizarea cercetării — în câmpul studierii politicului de către sociologia politică sj de către toate celela1te ştiinţe po1itice impun intensificarea reflecţiei filosofice. p. pentru poli-tologie şş pentru toate ştiinţe1e politice.

de trecerea comunităţilor primitive ori arhaice de Ia un tip de societate la altul — ceea ce o ajută să-si usureze povara unei viziuni predominant filosofice si a unei tendinţe adeseori prea abstracte. cum aş ft. de exemplu. după cum. 3.) din sfera acestui comportament. a rămas în urma multor stiinte sociale în ceea ce priveste forjarea unor metodologii proprii. evitând astfel cantonarea în simpla istorio-grafie. evenimente istorice de natură politică. Ea oferă sociologiei politice elemente ferti1e pentru investigarea compor-tamentului politic şi pentru înţelegerea mai complexă a motivatiilor ce stau la baza atitudinilor politice. Dalloz. cu geopolitica s. sociologia politică oferă psihologiei politice armătura condiţionării sociale a com-portamentului politic. ce s-a configurat ca bransă sau ramură a istoriei ca ştiinţă. charisma etc. metoda 30 .. ori la scară intematională. Psihologia politicâ s-a desprins ca ramură a psihologiei sociale ce studiază aspectele psihologice ale comportamentului politic. la rândul său. sUnt avute în vedere structurite tribale îndeosebi din tările africane. Istoria politică este istoria vietii politice. Sociologie politique. sociologie fiind. de exemplu. Nu ne oprim asupra lor deoarece cele prezentate sunt suficient de relevante pentru orice raportare a sociologiei politice la oricare dintre celelalte şti inţe. apărând abia în deceniul trei al secolului nos-tru.a. inclusiv a reacţii1or psihologice (sentimente —resentimente politice. 1973. fapte. selectate şi prelucrate. să se ridice la explicaţia cauza1ă a fenomenelor cercetate. acte politice volitiona1e. Această disciplină oferă sociologiei politice spre generalizare un întreg univers de date. specia1izată în cercetarea evolutiei istorice a vietii politice a unui popor sau a popoarelor dintr-o anumită zonă geografică. Toulouse. În demersul său. sociologia politică este firesc să folosească metodele si tehnicile de investigare ale sociolo-giei. METODE SI TEHNICI SOCIOLOGIA POLITICĂ DE ANALIZĂ ÎNTREBUINTATE IN Sociologia politică. cele cu istoria doctrinelor politice. precum şi unele procedee împrumutate de la a1te stiin ţe. adecvate specificului obiectului său de studiu. după cum. simpatii — antipatii politice. p.36 In acest caz. Ar mai putea fi relevate si alte corelaţii ca. în jnventarierea faptelor politice în succesiunea lor. sociologia politică oferă istoricului vieţii politice cadre conceptuale şi ipoteze explica-tive care-1 ajută să înţeleagă interrelaţia determinată a proceselor politice cu alte procese sociale. spre ana1iza procesului de trecere la comunităţile cu structuri şi funcţii politice specia1izate în functie de transformările societale. 239-240. Marcel Prştot. la rândul ei.

este sau nu o fortă politică viabilă. cum ar ft ana-liza factorială. S. obiectivul cercetării.. e. F. are toate şanse1e de a accede la putere. printr-o abor-dare sistematică a obiectului cercetat. analiza de regresie ş. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei. pe care o notăm conventiona1 „Formaţiunea S” (F. a activitătii F. Iovitură de stat. În etapa a doua. pentru a vedea în ce măsură ea este sau nu o formaţiune viabi1ă. cu elementele si informatiile avute la îndemână. identificarea clară a problemelor ce trebuie cercetate.). Să presupunem că. Să presupunem că respectiva echipă de cercetare a ajuns la următoarele trei ipoteze: a. Să luăm un exemplu. dar absolut obligatorii. Desigur. felul în care. În 31 . analiza cantitativă si calitativă a datelor. la predicţii care reprezintă adevărurile despre fenomenele si procesele studjate. S. s-ar realiza o adevărată radiografie şi diagnosticare a respectivei forţe politice. se ajunge la concluzia că aspectul cel mai semniftca tiv. pentru a se realiza în fapt. formularea unej ipoteze ce exprimă o relatie între variabile. F. raţionare deductivă atentă pentru a stabili premisele si conditjjle în c are ipoteza poate fi adevărată sau falsă. de la matematică.. se va formula ipoteza (ipotezele) care în terminologia sociologică se mai numeşte şi „ipoteza de lucru”. S. dacă ar fi cercetate cu mijloacele investigaţiei ‚tiinţifice. Deci. Pentru o mai bună înţelegere a problematicii metodelor şş tehni-cilor de analiză în sociologia politică se impune operarea delimi-tărilor necesare între metodă. c. cercetările specializate pe metodologii au omologat şase trepte sau operaţii con-siderate esenţiale pentru metoda ştiinţifică: a. b. s-ar demonstra riguros în ce măsură ea este sau nu este o forţă politicâ viabilâ.S. nu are nici o şansă. s-a stabilit problema ce urmează a fi cercetată. Prima etapă ne cere să stabilim. posibilităţile) minime. S. este o formatiune slabă. puci etc. b. accentuarea. excluzând a1temativa de a cuceri puterea prin fortă. ar fi cel referitor la sansele ei reale de a accede la guvernare prin mecanismele democraţiei plura1iste si în conditiile statului de drept. f. după o analiză prealabilă. F. cel mai relevant.sca1ărji de la psihologie (pentru cercetarea comportamentului politic) sau. Să presupunem că un colectiv de cercetare intenţionează să abordeze una dintre formaţiunile importante la ora actuală în eşichieru1 nostru politic. În a treia etapâ se analizează atent fiecare dintre cele trei ipoteze şi se stabi1eşte pentru fiecare caz în parte care ar fi conditiile (factorii. d. Fără a intra în detalii. tehnici si metod ologie.a. având în vedere scopul: a demonstra dacă F. unele metode de ana1iză a rezultatelor cercetări1or concrete (de teren). c. are puţine şanse. respingerea sau reformularea ipotezei — predicţia. ajungem la cunoştinţe testate şş transmisibile.S. Metoda stiintiflcâ reprezintă modul. în legătură cu rolul si locul pe care aceasta îl ocupă în viaţa politică a ţării există un noian de probleme şi aspecte care. din multimea de aspecte. pe acela sau acelea care urmează să formeze obiectul cercetării.

ci integrate într-o viziune. ana1iza va concluziona asupra uneia dintre ipoteze. Iar în ultima etapă. acea ipotezâ si nu alta.. în viaţa politică concretă. În cazul sociologiei politice. relevanţa lor pentru o ipoteză sau a1ta. „de fidelitatea si va1iditatea instrumentelor de culegere a datelor concrete şi de măsurare”. prin investigarea concretă si multilatera1ă a programului politic. a structurilor si modului de organizare. a structurilor în teritoriu. principiile şş categoriile specifice prin care îl defineste. a progranîului electoral şş a rezultatelor 1a ultimele a1egeri. cuprinzând într-o unitate organică metodele si tehnicile de cercetare. acest „instrumentar” nu este un „adju-vant”. în cercetările de sociologie politică sunt 32 . un element colatera1 de metodologie. acest cadru este conceptia ei teoretică proprie asupra politicului. a activităţii parlamentare etc. ci are o deosebită importanţă pentru că el conditioneazâ în mare măsură acurateţea si relevanta cercetării. dar una joacâ un rol crucial — etapa a patra: culegerea datelor. într-un cadru teo-reticoconceptual.. Aşa se şşi explică de ce specialistii în so ciologia politică i-au acordat si continuă să-i acorde o foarte mare atenţie. interviuri. studiul documentelor. Deci. că toate etapele metodei stiintifice sunt importante în investigaţia sociologiei politice.. În exemplul dat mai sus. o investigare complexă şi cât se poate de adâncită a activităţii şi rolului F. poate ceva mai intuitiv. pentru că datele realitătii investigate confirmă. propriu disciplinei respective. tehnici de măsurare cantitativă etc. cu procedeele riguroase ale demersului stiintific. In etapa a cincea se procedează la analiza cantitativă si calitativă a tuturor acestor date.38 Metodologia este un ansamblu de metode şi tehnici. susţin. a tacticii şi strategiei ei politice. Din ansamblul metodologic. Metodologia are deci un loc central în asigurarea nivelului calitativ-stiintific a1 inves-tigaţiei sociologice a realităţii politice. cercetarea nemijlocitâ. că sociologia politică îsi afirmă tot mai preg-nant caracterul şi statutul ei de stiint în măsura în care impune dez-voltarea unui demers sti inţific complex. S-a sublinjat. se trece la culegerea datelor concrete. Acest arsenal de tehnici.etapa a patra. esenţial este însă a le veriflca în rea1itatea nemijlocită. investigarea realitâtii concrete asa cum este. Din acest exemplu rezultă. fiind unanim admisă ideea că în cercetările sociologice de orice natură. Tehnicile de cercetare reprezintă acel arsenal de instrumente si procedee care permit aplicarea metodei sau metodelor ce urmează a ft folosite în cercetarea preconizată. dar nu jux-tapuse şi amalgamate. stabilindu-se semnificatia. procedee statistice. a bazei sociale de susţinere şşi volumul acesteia. tehni-cile sunt instrumentele de investigaţie: chestionare. inclusiv cele de sociologie politică. care mai de care mai interesante şş mai atractive. îmbinând într-un tot unitar teoria si met odologia. Pentru că. rea1e. „ri-gurozitatea cunoasterii realizate depinde şi de ca1itatea instrumen-telor de lucru utilizate”.S. si generalizarea teoreticâ. din cabinetul de studiu se pot formula orice fel de ipoteze. întemeiat.

Ea constă în relevarea faptelor semnificative pentru problema luată în cercetare. În sfârsit. Ea introduce o anumită doză de aproximaţie şi inexactitâti. Măsurarea în sociologie. ‚ ‚ clopedică. riguroasă şi cuprirîzătoare. calitatea respec-tivei munci de propagandă. de altfel. Observaţia coparticipantă presupune multă ingeniozi-tate şş inventivitate. Dar. se înregistrează — obiectiv. cu atenţie deosebită asupra aspectelor celor mai tmportante si semnific ative. este posi-bil să fi intervenit modificăn sau schimbări. pentru obţinerea unor rezultate cât mai exacte. observatia este o formă de culegere a informatiilor cât se poate de generală şi neutră. ca si ecourile în masa electoratului sau a unui segment aI ei. observaţia coparticipantâ este una dintre cele mai tnteresante. prin experienţă proprie. ca1itatea celor care o prestează. tenacitate — ceea ce. el are posibili-tatea să constate din interior. eliminându-se cât mai mult posibil aspectele minore. o şi face foarte atractivă. mai putin folosită Înprac-tica investigaţiilor empirice. eficiente forme ale metodei observaţiei. tot ceea ce înseamnă balast care „încetosează” acuitatea observaţiei. Dintre metodologiile clasice. se pare. dintre care trei sunt acreditate şi omologate în cercetările de sociologie politică. este necesar sa se folosească formele observaţiei în funcţie de specifîcitatea obiectului ana1izat si să se tindă spre folosirea lor complexă. pentru că. reducând la maximum convingerile şi opţiunile politice ale cercetătorului — tot ceea ce se petrece în rea1itatea politică sau în desfăsurarea procesului ori evenimentului politic studiat. prin implicarea nemijlocită a investiga-torului în procesul concret avut în vedere. astfel încât ea trebuie neapărat verificată si completată cu datele observatiei directe sau recoltate prin alte procedee. fiind aplicată cu bune şşi interesante rezultate în cercetarea multor aspecte din sfera politicului.folosite cu predilecţie două categorii: metodologii clasice si metodologii moderne. pentru a observa cum se desfăsoară activitatea de propagandă electora1ă a unui partid politic. de aceea. 1982. calitatea procedeelor folosite. De exemplu. prin care se notează. Astfel. 33 . cu o mare forţă euristică. Observatia indirectă este modalitatea prin care constatările se fac pe baza unor observaţii anterioare. Editura Stiintifscă si Enci Bucuresti. trecând un timp. fără nici un fel de interventie.8l-82. supleţe. p. „seducătoare” şi. imaginaţie. 38 Ion Mărginean. cercetătorul se angajează în echipa desemnată de acel partid pentru a face această propagandă. Observatia directâ constă în observarea nemijlocită a faptelor ana1izate si înregistrarea lor cât se poate de obiectivă. In această zonă sunt folosite mai multe forme ale observaţiei. colatera1e. Este. capacitate de adaptare.

că se iniţiază un program de cerce-tare care îşi propune să sondeze opiniile oamenjlor în legătură cu un anume act politic a1 partidului de guvemământ. această metodă este mai puţin uti1izată în cercştări1e de sociologie politică. se trece la : — alegerea instrumentului de cercetare. Dar atât cât este folosită. influenţa liderului po1itic. cel electora1).a.Experimentul este o metodă împrumutată de la psihologie şş constă în crearea. spre a se vedea: cum este apreciat — pozitiv.. După ce s-a stabilit care sunt obiectivele clare a1e anchetei. 34 . negativ.. cum ar fi. dacă cetăţenii sunt. ea se aplică îndeosebi în studierea proceselor de influentâ politicâ. interviu. comportatnentul de masă (cum este. respectiv. cu rezerve. Ea se aplică mai a1es următoarelor „obiecte” de cercetare: sondarea opiniilor. cu aceleasi instrumente şi cu aceiaşi subiecţi. Întrucât este dificjl să fie întrunite acele condiţii idea1e pentru o experimentare controlată (simulare de laborator). Ancheta s-a conftgurat ca o metodă de cercetare a informatiilor verbale. procesul sau fenomenul luat în cercetare. anchetă de teren ş. de ex. de exemplu. dacă se cunoaste. critic etc. de exemplu. cât sunt şi cum sunt de disponibili spre a-1 susţine şşi a-i da curs etc. la stabilirea tipului sau tipurilor de chestjonare si de interviu... — stabilirea frecvenţei de folosire (se aplică o singurâ datâ sau se realizează o anchetă panel — o sondare de opinii repetată. ce credibilitate are în straturile cele mai afunde a1e societăţii. cât şi cum.. constând în intervievarea indivizilor în legătură cu proble-ma. Ea se rea-lizează cu ajutorul unor instrumente de culegere a opiniilor: ches-tionar.a. eşantionare. aspectul. a unei situaţii care să-i permită investigatorului să controleze efectul unui număr determinat de vari-abile. în mod artificial. procese de socializare politică. — se elaborează respectivele chestionare şş interviuri. în scopul de a verifica un corp de ipoteze. la mai multe intervale de timp). Să presupunem. influenta mesajelor politice s.

care sunt de natură să dea un răspuns intero-gaţiilor cu care s-a pomit la cercetare.a. materializate sau reflectate în texte. — aplicarea efectivă a chestionarului si interviului asupra esantionului de subiecti stabilit. care constituie o solidă si substantială bazăpen-tru a ajunge ulterior 1a o veritabilă explicaţie ştiinţiftcă. semnificative. atât în esenţă. Se aplică procedee multiple. cercetarea docu-mentelor personale — biografii. zugrâveşte „obiectul” cercetării. cercetarea documentelor oficiale — statistici. metodele non-reactive au o largă aplicabilitate — pentru că ele permit studiul datelor obiective pe bază de documente —‚ dar sunt predilect folosite în analiza ideilor. cât si în extraordinara lui bogăţie de manifestări concrete. hotărâri. inclusiv procedee matematice — si formularea concluziilor rezultate din această analiză. situaţii. spre pildă. colecţionarea de texte. analiza atentă a „produselor culturale” — cărti de analiză stiinţifică. Cu cât sunt mai multe monografii ale obiectului cercetat. rapoarte. cel putin în cele mai multe din mani-festările lui definitorii. nu-1 explicâ.. Metoda monografică este o descriere exhaustivă a fenomenului sau procesului studiat — folosind combinat o paletă foarte largă de procedee si tehnici de culegere a datelor concrete —‚ pentru a-1 sur-prinde. Oferă însă multe elemente con-crete. dacă nu în totalitate. În cercetările de sociologie politică. eseuri.. Metoda monografică descrie. în studiul instituţiilo r politice şi aI procedurilor care reglează viata politică. esentei si a tendintelor lui de evoluţie. decrete. situatii statistice. 35 . Metodele non-reactive constau îri regruparea unui număr de metode de investigare foarte diverse. care se aplică în cercetarea nu a fenomenului sau procesului ca atare. filmelor. documente de arhivă etc. lucrări omagiale s. miscarea caclrelor unui partid politic din momentul aparitiei lui. cum ar fi. cu atât materialul faptic pentru predicţie este mai solid.— elaborarea eşantionării. benzii de magnetofon. produse cultura1e. jumale personale. scrisori. precum: inventariere sau înregistrare prin cartografiere. — analiza rezultatelor — unde si aici se pot utiliza mai multe tehnici. conform tehnicilor omologate în inves-tigarea sociologică contemporană. iar cercetarea are mai mari sanse de a-1 sur-prinde. documente.a. instrucţiuni. ci asupra anumitor consecinte ale acestuia.. cunoasterea unor evenimente politice în dinamica desfăsurării lor. ideologiilor si doctrinelor politice. documente de partid s. la descifrarea naturii. înregistrări prin inter-mediul fotografiilor. Toate acestea permit descrierea si fixarea exactă a faptelor.

scara nominală. prestigiului politic etc. un program de cercetare şi-ar propune ca obiectiv studierea regimului politic din ultimii 40-45 de ani din România. nu poate fi redusă la monografie. după cum se stie. metoda monografică înte-meiată şi practicată de şcoala gustiană este ştiinţifică si ac tuală.). Metoda monografică a fost. ordinală. socializării politice. tehnicile de scalare sunt larg aplicate în studiul va1orilor politice. insatisfactiei si indiferentismului politic. elaborată şi aplicată de şcoa1a monograficâ de la Bucuresti. Trebuie făcută menţiunea că. şn ansamblul ei. Analiza este absolut indispensabilă în orice investigatie stiintifică deoarece. aplicată cu suc-ces în 36 . Această largă arie de aplicabilitate a metodei scalării se explică prin aceea că este sin-gura metodă care permite o mâsurare. pe un anumit continuum.. la nivelul achiziţiilor pe plan intemaţiona1. investigarea concretă. cu atât mai bogată ar fi ba. descriptivism. socia1. de raport. ordona şi măsura atitu-dinile politice ce pot fi gradate în funcţie de o însusire sau caracte-ristică relevantă.Dacă.za de date şii fapte concrete care ar permite aprofundarea cercetării. nivel de trai etc. esuând în factologie. la nici o predicţie. atitudinilor si opiniilor politice. învătşânt şi cercetare. tendinţe. numită si cu mulativâ. analiza sistemică. Analiza politică se face cu ajutorul unei varietăti de tehnici. oricât ar fi de bine pusă la punct. Scalarea se fo1oseşte pentru a clarifica. cul-tural. de la procedee statistice până la tehnici matematice sofisticate. la nici o concluzie. cauze. ea urmând să fie perfecţionată pe baza progreselor existente îri prezent pe această linie pe plan mondial. de regulă. pe relatii. de exemplu. Sunt mai multe tehnici de scalare: scara Guttman. este una dintre cele mai prodigioase. precum şi pe consecinţele acţiunilor şi evenimentelor politice. fără ea. sub conducerea marelui sociolog Dimitrie Gusti. cercetarea nu se poate pronunţa asupra obiectului abordat. cu cât ar exista mai multe monografii ştiintifice pe domeniile fundamentale ale politicii acestuia (economic. Dintre inetodologiile moderne. o mani-festă în raport cu o anumită caracteristică. Ea se concentrează. atunci. problema esenţială care se pune în legătură cu această metodă este construirea şi aplicarea unor scări adecvate „obiectului” politic cercetat. nu poate ajunge la nici o constatare. necesitând combina-rea cu alte metode şi procedee de investigare concretă si cle analiză stiintifică. Pentru cercetarea din domeniul sociologiei politice. a intensităţii pe care „obiectul” politic investigat o exprimă. Astăzi. la nici o apreciere. împrumutată din cibemetică. mai ales în sfera politicului. Ea este numai una dintre metodele care pot fi utilizate. satisfacţiei.

contributia esentia1ă în această privinţă avândo. cu care întreţine raporturi com-plexe. prelucrate şi traduse în rezolvări denumite output-uri (iesiri). necesităti — formulate de indivizi sau filtrate şi coordonate de partide. care răspunde la întrebarea: „Ce nevoie poate fi convertită în cerinţe politice?”. miscări politice.a. supleţea de a suporta o anumită supraîncărcare prin mai multe moda1ităti: satisfăcşd cerinţele în corelaţie cu resursele. Dinspre mediu. cum am mentionat. grupuri de interese. „Intrările”. cerinţe. Pomind de la notiunea de sistem. ansamblul socia1. sistemul politic primeste un f1ux de „impulsuri” . „impulsurile” sunt captate si asimilate de sistemul politic. să le găsească o solutio nare. făcând efortul de adaptare printr-o modificare intemă. capacitatea. „impulsuri” ale mediului. materializate în politici concrete in diferite domenii. cărora sistemul politic trebuie să le dea curs. — reglare culturalâ. constănd în evenimente. „anturează” sistemul politic şi cu care acesta din urmă se af1ă într-o reţea complexă de interacţiuni perma-nente. În termenii analizei sistemice. Supraîncărcarea.. adesea contradictorii — care duc la supraîncârcarea. care răspunde la întrebarea: „Cine poate converti o nevoie în exigenţe. Orice sistem politic trebuie să aibă. fie actiu ni politice. ţinând seama că acestea nu sunt nelimitate. care nu sunt altceva decât. în obiective politice?”. să le satisfacă. organe informaţionale ş. în acord cu situatia creată. însă. reglare care. David Easton. cu cele două componente de bază — societatea si complexul intemationa1 — repre-zintă mediul care înconjoară. sunt desemnate prin termenul de input-uri (intrări) şi reprezintă conditiile în care componentele sistemului politic şi sistemul politic însuşi trebuie să acţioneze. 37 . ana1iza sistemică defineste sistemul politic ca un ansamblu de interacţiuni politice ce se mani-festă în cadrul unui sistem socia1 dat. ar fi de două feluri: — reglare structuralâ. care nu au neapărat un caracter constrângător.ză nemijlocit si sensibil agenţii vizaţi. inf1uenţe. fie decizii.analiza sistemului politic. în viziunea unor ana1isti sistemisti. „stresul” ridică problema reglăi-ii fluxului de cerinţe şi a mecanismelor de transformare a nevoilor sociale în exigenţe politice. Pe circuitul „inlrări” (input) — „iesiri” (output) este posibilă o acumulare cantitativă sau calitativă de numeroase cerinţe — simple sau complexe. conceput ca un ansamblu de elemente aflate în interrelaţii structurale. pentru executarea cărora inter-vine forţa legii. Ia „stresul” sistemului. dar care afectea. Ansamblul acestor cerinţe.

— adică ansamblul hotărărilor. asociatii diverse. că în raportul sistem—mediu.productia sistemului”. ci ca unul dintre factorii fundamenta1i. adică de a admite si de a solutiona unele dintre aceste solicitări si de a Ie res-pinge pe acelea care sunt de natură să aducă atingere va1orilor fun-damentale ale sistemului însusi. dar si sindicatele. Easton atrage atenţia asupra a două probleme: a. Rezultă clar.La întrebarea „cine?”.. „Iesirile” (output). Pe baza tuturor acestor noţiuni si elemente definitorii. noi exigenţe. SIST. favorizând sau determinând noi cerinte. sistemul politic nu trebuje considerat ca „o sticlă nea-gră”. naţionale sau străine —‚ ce caută să influenteze viaţa politică. după formula celebră a lui Saint-Just: „Njci un fel de libertate pentru duşmanii 1ibertătii”. nevoilor. prin „producţia” sa. le are. se asează si se reasează ansamblul cerinţelor. 38 . „grupuri de presiune” — private sau publice. BIOLOGfC SIST. b. În legătură cu acest aspect. deci. D.SOCIAL CON RSIA ş OUTPUT FEEDBACK LOOP Lş1 concluzie desi a fost ana1izată foarte critic si i s-au relevat li-mitele pe care. ori „retroversiune”. La întrebarea „ce?”. este desemnat prin termenul cibemetic feedback sau „buclă de reactie”. ci si ca o „retortă” în care se restructurează. factorii care pot si tre-buie să pună în fata si stemului politic nevoile oamenilor si ale societăţii. determinând în interiorul Iui schimbări si modificări structurale. patronatul. PERSONÂLIT. răspunsul î1 dă sistemul politic care trebuie să aibă capacitatea de „a trata selectiv solicitările din mediu. noi probleme ce se cer soluţionate. are impact asupra mediului. măsurilor si politicilor concrete preconizate pentru satisfacerea cerintelor —‚sevor solda cu anumite efecte asupra mediului. Acest circuit „iesiri” — mediu. care. cum le denumesc sistemiştş. Acestia su nt. sistemul politic supravietuieste în măsura în care are abilitatea de a răspunde impulsurilor venite dinspre mediu. sau. David Easton a propus următoarea schemă sugestivă a sistemului politic: SIST. după cum si David Easton subliniază. aspiratiilor membrilor unei societăti date. deciziilor.. iar sis-temul nu trebuie privit numai ca un receptacol pasiv al solicitărilor venite din mediu. mediul nu trebuie înţeles numai ca o simplă sursă de cerinte. răspunsul este: componentele sistemului politic. limite asupra cărora nu ne oprim aici deoarece leam precizat în partea de prezentare istorică. realmente. de a se adapta conditiilor sub impactul cărora el se af1ă. ignorându-se ceea ce se petrece în interiorul acestei sticle. ECOLOGIC SIST. respectiv impactul „productiei sistemului” asupra mediului său.

de a distribui bogăţia şi resurse-le între membrii săi. ce asigură menţinerea. actiunilor si proce-selor vita1e ale sistemului politic. precum şi mijloacele de extracţie (persuasiunea.). Gabriel Almond împarte aceste funcţii în trei categorii: — functii ale capacitătii sistemului. funcţionarea lui si-i confe ră capacitatea de a interacţiona cu mediul. capacitatea de reglare. ce persoane sau grupuri sunt supuse acestui control. inclusiv mediul intemaţi onal. care desemnează ansamblul activitătilor. — deciziile politice (output) nu sunt raportate la o voint prezu-mată a unui grup nediferenţiat de decidenti vorb ind o singură limbă. de a da raspuns solicitărilor acestuia. ceea ce în abordarea sistemică s-a nuniit „producţia sistemului”. prin acest răspuns inf1uenţându-l. în analiza functională este rezultatul functiilor sistemului politic. de costurile prelevărilor si de măsura în care acestea afectează susţinerea sa politică. — de unde si deosebita ei forţă euristică —‚ are meritul de a fi relevat cel puţin următoarele aspecte esenţiale: atenţia acordată percepţiei de către «actori».39 Analiza functională a fost fundamentată în sociologia politică de Gabriel A1mond’ş şi fo1oseşte drept concept fundamental pe cel de funcţie. aceasta presupune: capacitatea de extracţie. ci concepute ca rezultat al multiplelor conf1icte între conducători si interese contradictorii. care vizează raporturile între sistemul politic si mediul său. ce sectoare ale vietii individuale si 39 . autorităţi şi instanţe de decizie a «semnalelor» emise de către mediu a pus pro-blema receptivităţii autorităţilor politice fată de cerintele exprimate sau faţă de manifestările de eroziune a1e susţinerilor sistemului. punând in actu capacitatea sistemului politic de a regla activitatea socia1ă. După Alntond. fiind constient de cantitatea şi calitatea resurselor prelevate. în afară de un mod foarte sugestiv de a înţelege legătura organică dintre sistemul politic şi societatea care-1 înglohează. constrângerea etc. — activitatea politică nu poate fi înţeleasă decât ca jnserată într-un ansamblu de activităţi sociaîe”.subliniem numai că analiza sistemică. care vizează controlul asupra indivizilor şi grupurilor. însemnâncl capacitatea sistemului politic de a mobiliza în profitul său resursele materia1e si umane din mediul său intrasocia1 şi intemaţional. Deci.

onorurilor ş. nu de o simplă adaptare a sistemului politic. Universitatea Ţehnică Ctuj-Napoca. a1e executivului. Comparative Politics. Este vorba. functiile de mentinere si ad aptare a sistemului au rolul hotărâtor în supravieţuirea şi rezistenţa sistemului po1itic. în componenţa cărora intră funcţiile guvernamentale. ea fiind expresia sensibilitâtii sistemul ui politic la cerinţele care îi sunt adresate. Această sensibi1itate depinde de: factori structurali (grupurile abilitate să exprime aceste cerinte. — functiile de conversiune politicâ constau în mecanismele de transformare a „intrărilor” (input) în „iesiri” (output). sistemul administrativ. care sunt frecvenţa şi intensitatea intervenţiei autorităţilor abilitate să exercite controlul etc. 40 . functiile legislativului. Little Brown & Co. adică de o transformare a lui calitativă. coipul legislativ. Toate acestea exprimă adaptarea structurală a sistemului politic.. serviciilor. capacitatea reactivă este capacitatea de a da răspuns. Ele sunt functii de input si output. sistemul politic necesită întreţinere. perfecţionarea funcţiilor statului. constructia natiunii. Supus erodării.. proces com-plex care are ca etapă superioară dezvoltarea politică. ClujNapoca. disponibilă la acceptarea structurilor sistemului si „răspunsurilor” lui. Bingham Powell Jr. capaci-tatea de distributie se referă la alocarea de către sistemul politic a Iteana Voicu. 16 17. dar mai ales renovarea structurilor sale. p. înlocuirea ele-mentelor „care dau semne de oboseală”.de grup sunt controlate. ci de o dezvoltare. bunurilor. îmbunătătirea întregii activităti a statului penlru a ft în stare să mobilizeze resursele materi-ale şi umane pentru a face faţă cerinţelor organismului social în ansamblul său. pentru indivizi si grupuri sociale. uzurii. 1992. înlăturarea disfunctiilor. Dezvoltarea politică cuprinde: constructia de staş vizând perfecţionarea Structurii aparatului de stat. 1966. deci. Stiintă politicii. în această sferă intrând birocraţia modemă. functiile judicia-re si functiile comunicării politice. factori culturali. vointa clasei care deţine puterea. de conversiune a „alimentării” sistemului în „productia” sistemului. faptul dacă aceasta este interesată să dezvolte această capacitate reactivă a sis-temului sau s-o frâneze. Boston.a.. creării posibilitătii ca aceasta să fie deschisă. în sensul reorientării fidelitătii naţiunii spre sistemul politic dat. A Developmental Approach. mijloacele de comuni-care şi procedurile de tratare a respectivelor cerinţe). crearea de noi roluri politice sau schimbarea continutului celor exis-tente. 40 Gabriel Almond and G.

asa cum faptul social exprimă un aspect al vieţii sociale. crestere. ci ca o tota1itate integrală din care sistemul po1itic este numai un element. ana1iza funcţiona1ă prezintă câteva avantaje: — priveşte sistemul politic în evoluţie. care reprezintă sau conduce la schimbări ori iransformări în viaţa politică. fie în cea a instituţiilor politice. Politicul fiinci un parametru. într-un continuu proces de optimizare. S-a sub1iniat — si nu fără temei — că. faptul politic nu poate fi decât o categorie specifică de fapt social. „ipotechează chiar viitorul”. Faptul politic este orice eveniment. într-un fel sau altul. CATEGORIILE CENTRALE ALE SOCIOLOGIEI POLITICE Familiarizarea cu sociologia politică impune. care nu este concepută ca un ansamblu nediferenţ iat. în transformare. fenomene. Evenimentul politic reprezintă orice fapt important. orice împre-jurare deosebită. având continut. adică asigurarea conditiilor si posibilităţilor participării la sistemul politic a unor grupuri socia1e. eveni mente şi acţiuni politice relativ omogene şş dependente cauzal ori structural-funcţional. evenimentele politice sunt materializări ale schimbărilor si transformărilor petrecute în rea1itatea politică. În general. înte lege sistemul politic în relaţie organică cu societatea glo-bală. 4. situatie.— dezvoltarea participârii. adică a1e obiectului pre-ocupărilor noastre. consideră dezvoltarea politică articulatâ cu dezvoltarea socială. într-o măsură. semnul unor evolutii politice care au loc fie în sfera practicii politice. o dimensiune. răspunsul pe care sistemul politic îl dă so1icitărilor venite din mediu conditionează stabilitatea sistemului politic şi. definirea câtorva dintre noţiuni1e cele mai des utilizate. încă în partea intro-ductivă. iar rolurile politice subordonate valorilor socia1e genera1e. semnificaţie şi importanţă politice. Întregul proces social poate fi 41 . schimbare. modificare relevante. Procesul politic reprezintă un flux de fapte. fenomen sau reali-tate care. compus din elemente eterogene. Faptele politice reprezintă materia primă în studiile empirice de sociologie po1itică. exprimă un aspect al politicului. un aspect al vieţii sociale. Sub toate aceste aspecte. fie în distributia şş exercitarea puterii. care descriu componentele universului politic. în comparaţie cu analiza sis-temică.

p. Lupta politică nu poate fi deftnită si înteleasă numai dintr-un singur unghi de vedere. Ea capătă un anumit conţinut şi anumite forme de manifestare. Lupta politicâ implică angajarea politică de mare intensitate între „concurentii” de pe scena vieţii politice. un rol important îl au ideile politice care. economice. atăt în funcţie de scopul pentru care se desfăşoară. după „extinderea ei (câte grupuri antrenează). după instituţia politică spre care se orientează”41 etc.ştiga electoratul etc. fie. un lucru apare clar: lupta politică se desfşişoară pe multe planuri. după cum pre-cizează Eisenstadt. pături sociale. clase. fiecare urmărind să învingă pentru a-şi atinge scopul po1itic propus. conf1ictul po1itic este un „semn” că s-a produs o criză. de idei. mai ales conf1ictul politic major. Angajarea politicâ este luarea de poziţie activă şi fermă în pro-blemele vietii politice interne şi intemaţiona1e. năzuintele şl scopurile politice a1e unui grup socia1. la nivelul regimului politic.. Ideile politice ref1ectă rea1itatea politică şi socia1ă. socia1e etc. Competiţia politică este angajarea politică în „concurenţă” cu alţi „actori” politici. Lupta politică se poate transforma în confşict politic atunci când are la bază stări antagonice. cu un scop precis — fie pentru a obtine o mai solidă si largă bază socia1ă de susţine re. amenintă chiar stabi1itatea societăţii. fie pentru a câ. După cum.. fie la nivelul puterii. de politici. a o cuceri sau inf1uenţa). cât şi. A rezolva conf1ictele politice şi a promova solutii demo-cratice de desfăşurare a luptei şi concurenţei politice este una dintre principalele sarcini ale sistemului politic. ciocniri de interese ireconciliabile. ca şi pentru sau împotriva unui regim politic. de programe politice etc. De regulă.. fie la cel a1 sistemului politic. 13. participarea nemijlo-cită la dezbaterea şi soluţionarea lor. Eisenstadt. ca şi în ceea ce priveşte rolul lor în viaţa po1itică şş în viaţa societăţii. în legătură cu o diversitate de ţeluri.consi-derat o combinaţie de procese po1itice. fie pentru a cuceri poziţii în ierarhia puterii. op.. au la bază dinamica vieţii sociale în ansamblu. Conf1ictul politic.. dar în cea mai mare măsură si cu cea mai mare intensitate ea se duce pentru putere (pentru a o păstra. stabiiitatea „ordinii pub1ice” existente. si mai grav. Oricare ar fi varietăţile luptei politice în functie de aceste criterii sau altele care ar mai putea fi avute în vedere. fracţiuni de clase. ameninţă 41 S. În universul politic. ceea ce denotă o conştiinţă politică şi civică bine conturată şi consolidată. se leagă de interesele. raportarea 42 . procesele politice. din punct de vedere a1 ordinii lor. N. pe baza unor opţiuni po1itice şş a convingerii că luarea unei asemenea poziţii este o datorie mora1ă. ca „semne” ale devenirii. cit. civică.

programe politice. deciziile sa1e au autoritate. exprimă modul şş calitatea organizării vieţii politice auneiţări. pe baza experienţei social-istorice si politice a grupului social şi politic din care fac parte. extinzându-se asupra tuturor membrilor societăţii. In această formă. Ideile po1itice sunt întot-deauna legate de o anumită practică politică. Regimul politic este ansamblul institutiilor si raporturi1or politice prin care un grup. fundamentând-o. în dominatia asupra celorlalte sectoare ale vietii socia1e. ele a1cătuiesc diferite ideologii politice. E1 reprezintă unul dintre pilonii de bază ai universului politic pentru că: este universal în destinatia sa. adică o imposibilitate obiectivă. stiut ftind că aderenţa unei persoane la o forţă politică sau alta (organizaţie. are controlul ultim a1 întregii vieţi socia1e. Universul politic este deci o întreagă constelatie de ins tituţii si relaţii politice. esenţiale şi de maximă importantă ale uni-versului politic rămân însă sistemul politic. teorii. fapt exprimat în structurile. în acelasi timp. orientând-o. în ultimă instanţă. Ca ideologii. precum şi norme de comportare po1itică. şş a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană şi prin mijloacele forţei publice. evenimente şş procese politice. ideile politice se consti-tuie în concepţii.. precum şi ideile politice. aceasta însemnând o supunere fată de ele din partea membrilor societăţii. doctrine. In formă conceptua1izată. de fapte. o categorie sau o clasă îsi impune interesele si voinţa asupra întregii societăţi.. ele emanând de la aceas-ta şi. partid). par-tidele si organizaţiile politice). mecanis-mele detinerii şi exercitării puterii. Puterea politică reprezintă funcţia socială generalizată de a lua decizii pentru ansamblul societăţii globale. 43 . Elementele de bază. care. pe care doar le amintim aici.oamenilor la această realitate. urmând să revenim la ele în capitole ulterioare. puterea politică si regimul politic. la un grup politic sau altul presupune acceptarea ideilor politice ale grupului la care se aderă. desi nu se „bucură” încă de o definiţie unanim acceptată. are dreptul de a lua decizii obligatorii. directive de actiune politică etc. iar acest drept este acceptat ca legitim. ideile politice caracterizează grupurile angajate în lupta pentru putere şi conditionează opţiunea politică a individului. în conformitate cu intere-sele celor care domină în sistemul puterii.. în drepturile si libertăti1e politice ale membrilor societătii. Această legătură organică între ideea politică şi practica politică i-a determinat pe unii cercetători să aprecieze că politica fără idei politice înseamnă „cuadratura cercului”. având drept atribut fundamental luarea deciziilor politice. credo-uri politice etc. condiţionând-o. este îndeobşte înţeles ca un ansamblu complex ce cuprinde într-o profundă unitate organică institutii le politice (statul. Sistemul politic. esentializată si genera1izată..

modul de tratare a acestui subiect. Martin N. certă legătura între orice tip de organizare socială. de propaganda de par-tid. PUTEREA POLITICĂ sI FENOMENELE SALE CORELşTIVE PUTEREA CA FENOMEN SOCIAL 1. era puternic marcat de slogane marxiste ori pseudomarxiste. 1993. în fostele state cu regimuri totalitar-comuniste. de atracţie sau de conf1ict etc. pur şi simplu. Power in Modern Societjes. oricare dintre formele cât de cât complexe de agregare a1e unor grupări umane şt existenţa unor forme de putere. deci. Este. San Francisco. mai a1es în ultimele trei decenii. lrebuie să remarcăm. că puterea nu caracterizează toate relaţiile socia le şş că. Boulder. în acelasi timp. în mod precis nu sunt relaţii de putere. acest lucru nu ne îndreptăţeste să aftrmăm că toate relatiile umane sunt. care se suprapun şi se intersectează” ş. Oxford. acolo unde nu există ierarhii durabile si consfinţite ca atare în legi scrise ori într-o îndelungată cutumă. 13. ceea ce face extrem de necesară o ana1iză atentă si lipsită de prejudecăti a acestui fenomen. într-un fel sau a1tul. că ana1iza sociologică a puterii abia a debutat. simplistă. acelea dintre ele ce se caracterizează prin egalitatea rolurilor sau prin caracterul lor interschimbabil în cadrul aceluiasi raport. Inainte de a ne preocupa de specificul acestei relatii. Mai simplu spus. Marger (eds. 2 Ibidem. Olsen.). Cum vom vedea. există tipuri şş forme de astfel de relatii care se constituie şi se manifestă în absenta puterii. este bine să subliniem că există deja o literatură considerabilă despre acest domeniu. O primă distinctie pe care putem s-o introducem va ş în mod necesar legată de calitatea si de echilibrul unor asemenea relaţii. în literatura occidenta1ă si că. fiecare relaţie socială este un echilibru a1 puterii şi fiecare grup sau sistem socia1 este o organizare a puterii”2. Marvin E. „Fiecare act social este o exercitare a puterii.). nu avem de-a face cu 44 . ori. cu totul distinct faţă de gama practic nelimitată a raporturilor socia1e în grupurile umane mari şi complex stratificate. de solidaritate. dintre care cele de putere au un rol aparte. deşi n-a 1ipsit cu desăvârsire.11. p. Westview Press Inc. Cu privire la societăti se poate aftrma că ele reprezintă „reţele sociologice multiple de pu-tere. Totusi. SPECIFICUL RELATIEI DE PUTERE Orice grup socia1 organizat presupune existenţa între membrii săi a unei multitudini de relaţii (de interese. rudimentară si fără nici un conţinut cât de cât ana1itic. dimpotrivă. există o legătură indestructibilă între orice formă de organizare socială — de la cele mai simple şi până la macrogrupuri — si relatia de putere. Fiind de acord că exercitarea puterii este dinamica centrală în cadrul procesului de organizare socialâ. reductibile la relaţii de putere.

o multitudine de asociatii volunt are. de pitdă. caracterizate de putere. care. ce se ivesc de pe urma faptului că una din părţi nu răspunde cu aceeasi măsură. Este problema eternă a dramelor sentimentale. O afirmaţie precum cea citată mai sus tinde să ne prezinte puterea ca fiind omniprezentă. în mod cert. ce nu sunt marcate de putere şi nu se manifestă prin ea. cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau în Iegi si unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane ori ocazionale. Din această gamă. fiind reciprocă sau nepermanentă. ele-mentul de coeziune sau de manifestare în orice grup socia1. de subjugarea ce poate Ia un moment dat izvorî djn actul de devotiune fată de fiinta jubi tă. în relatiile sentimentale este vorba despre influenţă. Printre cele mai simple şi mai des întălnite sunt cele legate de preocupări comune. lipsite de durată sau cu o durată scurtă. spontane si fără coduri severe şş precise. atunci ea este izvorâtă dintr-o relatie de putere. eventual. dar caută să profite cle orbirea celejlalte sj s-o domine în mod tiranic. în detrimentul celeilalte. fac parte şi relatiile de afecţiune. dar care nu sunt dirijate şi organizate în mod cen-tra1izat. mai ales dacă sentimentele nu sunt împărtăsite (cum se intâmplă adesea) de către ambij membrj ai cuplului. cerând supunere neconditionată si indeplinirea fâră crâcnire a capriciilor ceteilalse părti. datorită puterii sentimentelor ori a unei voinţe mai accentuate3. de regulă. Cum vom vedea. ci. în afara vointei proprii sau liberei a1egeri. practic extinsă asupra oricărui grup uman. într-o relaţie sentimentată de dependenţa ceteilatte părti. efemeră. bazate pe ierarliii şi pe interese distincte si de lungă durată. ş Cineva. care nici nu are vreo relevantă în afara cu plului.fenomenul puterii. Ar fi tentant să considerăm această dominaţie drept un fapt de putere. sau în avantajul unei părţi şi. ea fiind liantul. nicj întâmplătoare si chjar dacă se referă la grupuri mici ea va reverbera. de afinităti individ ua1e ori de grup. mai a1es că ea poate apărea ca abuzivă si discretionară. atunci când inf1uenţa se exercită în mod inegal şş permanent dintr-o singură direcţie. nu poate fi consemnată ca fapt de putere. spre deosebire de ea. apărute pentru satisfacerea unor nevoi spiri-tuale sau de alt gen. si mai ales în lumea contemporană. neputând utiliza asupra membrilor nici un fel de constrângere exterioară. În realitate. ea sau et. către ansambluri mai largi decât un simplu cuplu. Grupările umane permanente. vechi de când există omeniiea. sunt dirijate de către persoane sau grupuri şi executate de câtre alte persoane sau grupuri. sunt. care preced constituirea viitoarelor familii. relatia de putere nu estenici efemeră. profstă. nepermanente. permanenţa oricărui act sau fapt care se produce în grupările umane. mai restrânse sau mai largi. chiar dacă acestea din urmâ nu doresc întotdeauna acest lucru si ar fI chiar tentate să opună rezistenţă. Au existat şi există însă dintotdeauna. dragoste. mai ales dacă o parte predomină/domină asupra celeilalte. dimpotrivâ. Există tentaţia de a le considera şÎ pe acestea din urmă drept marcate de pu-tere. Dar ceea ce deosebesse cea mai tiranică dominatie dintr-o relaşe senti-rnentală de un fapt autentic de putere vine din caracterul întâmplăsor si efemer a1 primei retaţi1. 45 .

dependenţa de ierarhii. de norme sau de ritualuri. puterea sprijină ordinea fundamenta1ă a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. vedem că trăsăturile lor distincte nu pot fi separate de durabiiitatea lor (un anumit caracter peren). iau forma unor doctrine sau ideologii. din nioduri specifice de organizare. Pe scurt. McGraw-Hill. În viaţa cotidiană. unde. practic.. Relaţiile de putere sunt asimetrice prin aceea că detin ătorul puterii exercită un control mai mare asupra comportamentului supusilor decât invers. nu-1 tratează decât ca pe un obiect fizic. cu urmări Robert Bierstedt. cu excepţia acelor forme de violent fizică. fiecare individ şi orice grup social evoluează sub inf1uenta si. desi indreptată împotriva unui om. Viata socială nici nu poate fi imaginată şi înţeleasă corect fără această nesfârşită policromie a relaţiilor umane care se condiţionează şise inf1uenţează reciproc pe toată durata existenţei. în fond. existenta unui centralisns (mai mult sau mai puţin accentuat) izvorât. cele două forme esentia1e de rel aţii — de putere si în afara puterii. New York.. funeste pentru numeroase societăti. a-i întări normele. 234-235. Introducerea dimensiunii timp şi exigenţele de circumstanţă cer reajustări continue în structura fiecărei asociaţii şş puterea este cea care o susţine de -a lungul acestor tranzitii”4. lichidând orice scânteie de imaginaţie şi de spirit creativ. Aşa cum nu se poate imagina o viaţă socială echilibrată si durabilă sub semnul efemerului. în care spon-taneitatea si liberul arbitru să fie absente. Fără putere nu există nici organizaţie şi nici ordine. 1975. al asocierilor spontane si ocaziona1e. orice convieţuire imposibilă. la rândul lui. de spontaneitate si de asociatie liber co nsimţită. p. a regimurilor totalitare a constat. Revenind la relaţiile de putere.. Essay on Sociological Theory. 46 . având un rol distinct.. la rândul lor. al legăturilor întâmplătoare şj izvorâte exclusiv din bunăvoinţa tuturor (ceea ce nici nu se poate obţine). a-i garanta continuitatea. dar reciprocitatea inf1uenţei — criteriul cle definire a relatiei sociale — nu este niciodată distrusă în totalitate. în tentatia (niciodată realizată integral) de a domina prin fortă brută şi printr-un control absolut — materia1 şş spiritua1 — asupra unor popoare. care. fără ca vreodată să poată fi consemnat triumful ultim si definitiv al unei forme de asociere asupra alteia pentru că aceasta ar face. Marea eroare.„Trebuie să fie clar — precizează Robert Bierstedt — că este nevoie de putere pentru a consfinţi asociaţia. Power and Progress. Toate acestea îşi au corespondentul lor spiritua1 în teorii mai mult sau mai puţin elaborate. asinietria ori inegalitatea rolurilor între membrii ce compun diferite grupuri. la nivel nationa1 ori intemaţiona1. inf1uenţe ază. tot aşa nu poate ft un climat social dirijat după principii mecaniciste.

a existat o anumită intercursivitate9 a puterii înire grupările birocratice a1e puterii din regimul comuni. de asemenea. relaţia de putere si-i deteşă.Totusi. Peter Blau. Diferenţa de potenţial7 intre membrii feluritelor colectivităti umane face efectivâ Ibidem.13. în acelasi timp. S-a vorbit. Collier-McMi1lan Limited. New York. principa1a caracteristică a acestnra dacă iratăm relaţiile de putere ca fiind exclusiv ierarhice si şi1atera1e. Această asimetrie a relaţiilor de putere indică faptul că resursele puterii sunt inegal distribuite şi. asimetria relaţiilor de putere nu trebuie absolutizată. A. arată clar că o relatie de acest tip nu poate functiona fârâ diviziunea conducâtori-condusi indife-rent de natura societăţii în cadrul căreia se manifestă. oferă imaginea societătii luate caîntreg8. si totusi. cum am spus. siratiftcări complexe şi ierarhii care. o atitudine de persif1are a acestora pen-tru lipsa lor de eficienţă. împărtirea domenii-lor între părţi poate ft 47 . p. desi ea reprezi’îtă. as imetria relaţiilor de putere este adesea accentuată până întratât. susţine că „interdependenta si inf1uenta reci procă de putere egală indică lipsa de putere”6. cum s-a dovedit. Această diferentă de potential în retatia de putere face ca diversi autori (R. luate în ansamblu. În acelas timp. despre lipsa de putere a sindicatelor din regimul comunist şi chiar a existat. încât logic este un nonsens să se vorbească de relaţii „bila-terale” de putere sau de „ega1itate de putere”5 în negocieri sau con-fiicte. trecem cu vederea o întreagă categorie de relatii între persoane sau grupuri în care controlul unei persoane sau a1 unui grup asupra a1tora în legărură cu un anumit domeniu poate fi echilibrat de controlul celorla1ti într-un domeniu diferit. în opinia publică. 6 Peter Btau. birocratia sindica1ă a avut un rol în limitele impuse de regim. asa cum mânuirea incorecţă a sursei de energie electrică poate determina accidente grave. nerespectarea roluritor sau recatcitranta celor care nu se supun pot atrage sancţiuni negative ate puterii.) să compare puterea cu un curenţ electric: asa după cum aces-ta nu se poate transmite fâră o diferentă de potential între cei doj poli. 308. Numai într-un regim tota1itar în care conirolul diferitelor resurse se concentrează în mâini cât mai puţine se poate vorbi de o asimetrie accentuată a raporturilor dintre deţinătorii puterii şi o majoritate aproape spoliată de orice fel de drepturi si libertăti. pe diferenţierea roturilor. Djfferentiation of Power. tot asa puterea nu se poate manifesta fără djviziunea conducători-condusi. adesea. Totusi. Într-un regim democratic însă. Un alt autor. iar fondurile materia1e mânuite de aceasta nu erau deloc modeste. p. 1969. Bierstedt. Etzioni etc. în: Political Power. London. bazatâ. Dar chiar si acolo.st. deci. The Free Press. A Reader in Theory anct Research.

la rândul lor. o pot manifesta în attul. termenul de „putere intercursivă” a fost propus pentru relatiile caracterizate de un echilibru de putere şi o repartizare a donseniilor între părti. Am dat o relativă extindere acestei probleme a puterii inter8 Cf. în timp ce alţii. a1teori. Toti ana1iştii care examinează fenomenul puterii ajung şi la întrebarea. ori relatia dintre deţinătorii puterii şi cei care se supun. mai mult sau mai puţin bine pusă: cine îi conduce pe conducători. în care luarea deciziilor si initiativelor de acţiune sunt centralizate si mono-polizate de o singură parte. 1985. „Puterea intercursivă există acolo unde puterea fiecărei părţi într-o relatie este contracarată de cea a celor-la1te. şi mai rău. al unor înţelegeri. pentru ca societatea să functio neze.zi şi cum trebuie conceput echilibrul pu-terii. 10 Marvin E. Editura Polisjcă. încă netransate. ş Calitate datorită căreia o persoană sau un grup care are putere intr-Un anumit plan nu are putere relevanţă in altul. tentativele de a o limita pot fi făcute si în sensul de a încerca transformarea puterii integra1e într-un sistem de putere intercursivă. proceduri care le reglementează relatiile atunci când este vorba cle probleme ce le afectează amândurora obiectivele şi intere-sele”10. Olsen. lipsiţi de putere intr-un domeniu. p.adesea rezultatul unor reglementări de natură constituţiona1ă sau. Virgil Măgureanu. Cu cât creste gradul de complexitate a1 comunităţii umane se adânceste si diviziunea amintită. măcar în limite tolera-bile. Martin N.. cu proceduri de ajungere la înţelegere sau de luare în comun a deciziilor. puterea integra1ă (sau absolută) comportă riscuri grave cu privire la posibile abuzuri ori acte de corupţie sau. Bucuresti. pentru majoritatea membrilor săi. iar relatiile de putere vor deveni cadrul necesar. aici este inevitabil să apară asimetriile şi inega1itătile de roluri între diferitele categorii de indivizi. pu-terea si reprezentanţii ei se pot situa în afara.(eds. cine îi păzeste pe paznici. cel mai cuprinzător la nivelul comunitătilor de acelasi tip. precedate de o luptă deschisă pentru putere. Acolo unde puterea integrală este stabilită şi recunoscută ca inevitabilă în cel puţin unele situatii sau domenii. în societătile umane. p. În cadrul grupărilor umane complexe este inerentă diviziunea socială referitoare la conducerea diverselor forme de activitate. cine îi supraveghează pe supraveghetori? Presupunerea din spatele întrebării este că puterea conducătorilor de a decide în mod discret nu poate fi eliminată. Marger. Este stiut. cit. deasupra si chiar impotriva societăţii pe care pretind că o servesc. cu privire la modul în care funcţionează societătile modeme de astă. Se deosebeste de „puterea integrală”. Puterea politică si sistem ul social. care va integra si dirija toate celelalte forme de conducere si dirijare a activitătilor 48 . Aşadar. 17. dacă nu optim. ca în cazul puterii statului în societătile mo deme.) op. cursive si a celei integra1e numai pentru că în ea rezidă miezul unei dezbateri. 13-14. în totalitate.

chiar. în organizarea consensului unei majorităţi socia1e. chintesenta celorlalte forme si niveluri de manifestare pe plan axio logic astfel că. puterea va utiliza considerente de ordin general. New York. nu de puţine ori. prin definiţie. Virtual. ci. 2. neomiţând însă nici pe cele tinând de tradiţia istorică. Ea devine. o poate susţine sociale stabiie formelor de putere dintr-o societate constituie. de regulă. roluri. Orice putere poate fi coercitivă în mod potenţial. ci. Există a1te surse sau mijloace prin care ea se poate face ascultată.. de fapt.r fi resursele economice (utilitare) sau normative etc. cu cât acţiunea societală se bazează într-o mai mare măsură pe un consens autentic şi cu cât genurile de putere folosite sunt mai putin alienante”11. că puterea recurge în cele din urmă la fortă atunci când celelalte pârghii — economice sau morale — nu sunt eficiente. Puterea presupune. „O unitate societală este cu atât mai activă cu cât intensitatea aplicării puterii este mai mică. dar puterea se manifestă ca factor global şi integrator. capacitatea de a reduce rezistenţa în raport cu scopurile sale. strategic. The Active Society.de orice fel. dar. După cum observă si Amitai Etzioni. ea imprimă societăţii scopuri stabile şi se străduieste să formeze convingeri de durată. Generarea puterii — dată fiind inegalitatea amintită a rolurilor între cei care conduc şş cei care se supun în cadrul relatiei de putere — nu trebuie. majori-tatea celor care exercită puterea trebuie să aleagă nu între a obtine îndeplinirea voluntară a sarcinilor sau folosirea fortei. 1968. să decidă care anume dintre genurile de putere trebuie aplicat. astfel. în mod necesar să se bazeze pe fortă sau coercitie. de regulă. ea se exercită închizând unele alternative si făcând mai putin atractive altele. cum a. Puterea nu se susţine doar cu una sau alta dintre resursele de care dispune o comunitate umană. The Free Press. se sprijină pe majori-tatea acestora. mai degrabă. prin alocare inegală de resurse şi valori şi deci prin posibili-tatea 49 . ea nefiind. matricea unui anumit corp socia1 în tot ceea ce acesta manifestă mai semnificativ. se că există atâtea feluri de putere câte genuri de grupuri existâ (si care sunt caracterizate prin asimetrie de 11 Amitai Etzioni. nu între îndeplinirea unor directive ori aplicarea puterii. prin aceasta. în mod necesar coercitivă în sensul eliminării tuturor a1ternativelor la linia impusă. 319.DIFERENTIEREA FORMELOR DE PUTERE Diferenţierea asemenea. Se poate imagina conducerea oricărei forme specifice de activitate. morală sau culturală. de problemă esenţială pentru sociologia politică. p. Valorile puterii reprezintă. Se susţine.

într-o organizaţie politică. Economie et pouvoir. Puterea de a produce mârfuri aparţine aparatului economic propriu-zis. că aceste forme particu-lare de putere sunt.unor reglementări imperative între membrii grupului respectiv). integrate în ansambluri mai largi de acest tip. 1978. aparatele ideolo-gice de stat sunt elemente esenţiale ale producţiei de mâine”12.m. cum se exprimă. legitimitatea aces-tui proces). constatăm interdependenţa fac-torului economic cu cel politic şi social în genere. esenta analizei nu constă în a privi în mod unilateral modul în 12 Jacques Attali. nu se af1ă numai la nivelul preţurilor sau al determinării concentrărilor industria1e ori al organizării cheltuielilor publice. precum si în cuantumul consumului sau. ne referim la faptul câ aceasta nu se exercită doar asupra vieţii snuncito-rilor din întreprindere. modul în care este produsă cererea de mărfuri (eventual. Atunci când spunem că existâ o putere economică. în felul în care sunt produsi consumatorii.a. Este clar că aparatul educaţional. Rencontres internationales de Genşve. p. Putem. într-un minister. astfel.d. Pentru studierea puterii politice. Jacques Attali. ni se pare important să ana1izăm interdependenţa acesteia cu două domenii în cadrul cărora se consti-tuie puteri specifice: cel economic si cel niilitar. esenţa organizării sociale rezidă într-o dialectică între puterea de a produce mărfuri şi puterea de a produce cererea de mărfuri. Constatărn. ci în a recunoaste în mod clar că puterea rezidă în „codul care structurează această autoproductie a societătii. de asemenea. În constituitrea pu-terii economice si a celei militare un rol esenţia1 îl joacă tipul de resurse de care dispun în mod precumpănitor domeniile în cauză. într-o măsură crescândă. aparatul sanitar. de regulă. ci. Puterea de a produce o cerere de mărfuri este mult mai complexă. Rezultă că. Neuchâtej. Punând problema din această perspectivă. susţinut de aparatul de stat.. distinge puterea familială a părinţilor. care sunt produse mărfurile si cum sunt oamenii determinaţi (sau manipulaţi) să le consume. „Astăzi. Producţia de auto-mobile nu 50 . modul de constituire si funcţionare a ierarhiilor specifice acestora. de pildă. principa1ele instrumente de acţiune. Editions de la Baconnişre. puterea admi-nistrativă dintrurt aparat ierarhic. atunci când studiem raporturile dintre economie si putere. totuşi. cârora le datorează scopurile şi va1orile şi. Le Pouvoir. producând o ofertă pentru o cerere pe care o produce”’3. a fundamentelor ei si a resurselor principale de care poate dispune. militară s.. Reproducţia economică în cadrul unei societăţi nu presupune doar eficacitatea sau legitimitatea puterii în unităţile producătoare de bunuri sau mărfuri. 215. ea rezidă si în modul de organizare. natura intereselor şi relaţiilor predominante în cadrul lor etc. în cele mai multe cazuri.

disciplină şi spirit Organizatoric ale fortei de mu ncă). In acest sens. în asemenea accepţii analiza puterii economice este făcută în termenii teoriei conflictului (care este destul de ră. specială şş istoriceste importantă. puterea economică poate fi folosită pentru a ameninţa sau.mai ales. doar la acest raport dialectic între producerea de cerere si ofe rtă (si de consumatori) la nivel societal. cum ar fi aceea care rezultă din potenţialul existent la nivelul unei unităţi productive sau din resursele de care dispune un anumit grup social în raport cu altul. ce poate fi socotită baza materială propulsatoare a unui nivel dat de civi1izatie. ca un potenţial de care poate dispune o societate la un moment dat 13 Ibidem. în manifestarea ei. comerţ. credem. dimpotrivă. Există autori care sunt înclinati să evalueze în mai mică măsură puterea economică drept o capacitate constructivă la acest nivel. Pe aceste căi. prin retragerea dintr-o aliantă sau dintr-o uniune vamală.. Într-o asemenea viziune. puterea economică rezidâ în capaci-tatea de a transforma în sens constructiv acest potenţial. sprijin valutar. de potenţialul amintit al avuţiei nationaleşi. Desigur. ajutor pentru dezvoltare). de forta organizatoare şi de sistemul de valori specifice pu-terii politice. investiţii.m. ori chiar din compararea unui nivel de dezvoltare economică a unei ţări cu acela al alteia. de orientarea pe care o imprimă strategiilor dezvoltării econo-mice puterea politică din societatea respectivă. a promiterii lor (de exemplu.. Or. în mod direct.. puterea economică ne apare dependentă de resursele umane (nivelul de ca1ificare. p216. pentru a-şi fauri un nivel de civilizatie mate rială. nu poate fi redusă. Ceea ce numim îndeobşte avuţie naţională. după cum nici aparatura electrocasnică ori electronică nu poate fi obiectul producţiei unor ramuri industria1e fără existenţa reţelei electroenergetice naţionale ş. pentru a slăbi sau întări un alt stat.poate exista fără o reţea rutieră. constituie potenţialul cel mai de preţ al acestei forme de putere.d. gradul de coeziune.spândită atunci când se realizează eva1uarea puterii în genera1).”14. Totusi. O exercitare a puterii. puterea economică. cel mai general.. Teoria conf1ictului nu este propice pentru ana1iza efectelor multila-terale ale puterii în interiorul unor naţiuni sau în sistemul 51 . punându-1 la dispoziţia societăţii şi determinând sâ se nască din el un nivel evoluat de civilizatie materială.a.. o constituie ameninţarea cu încetarea cooperării cu alte state. pentru organizarea unui sistem integral care să asigure un nivel dat al consumului este nevoie de interventia factorului politic. în sensul cel mai larg (adică incluzând şi bogăţiile natura1e cunoscute la un moment dat). ast-fel încât. există şi accepţii restrânse ale noţiunii de putere economică. această formă de putere „apare cu Ocazia retragerii avantajelor eco-nomice sau .

în procesul de edificare nationa1ă a unor popoare. puterea militarâ reprezintă un potenţial defensiv in sprijinul puterii politice din tara respectivă. . din modul de organizare şi scopurile specifice armatei şi care conferă un statut aparte grupului socia1 care realizează activitatea în acest domeniu. putem spune că riu există putere politică echilibrată şi compatibilă cu normele unei vieti democratice dacă ea nu se fun-damentează pe o economie sănătoasă şş cu creşteri semnificative. Subliniem acest fapt nu numai pentru că în istoria multor popoare edificarea structurilor politice si. în raport cu alte state. Pentru numeroase societăţi contemporane. cât şşi pentru o ordine mondială echitabilă si demo-cratică. în procesul de consolidare a noilor structuri social-politice si economice. puterea militară a jucat. cât şi ulterior. Basic Books Inc. Intrucât unele societăţi nou apărute au fost lipsite initia1 de o elită politică civilă suficient de ca1ificată pentru a-şi asuma sarcina guvemăni. „Puterea militară prezumtivă are trei componente: forţele armate. cu cea politicâ. un rol esenţia1 atât în faza războaielor de eliberare. Totusi.. New York. The Power of Nations. în numeroase cazuri. uti-lizează în mod constrângător. atât pentru viaţa intemă a diferitelor naţiuni. orice sistem economic are nevoie de interventia fac-torului politic pentru o dezvoltare norma1ă. iar. totodată. de asemenea. raja o eventuală agresiune extemă. cu scopul de a dobândi sau de a-si menţine un statut pri-vilegiat în sistemul intemaţiona1. în devenirea istorică a multor natiuni. cu scopul de a apăra integritatea teritorială si de a descu 14 Klaus Knorr. în genere. la o imagine prin excelenţă negativă despre acest fenomen. potentialul militar (capacitatea de a mări sau îmbunătăti fortele militare existente) şş reputaţia militară. care decurge din reglementările ierarhice de tip militar. Nu este. În acest domeniu. la modul cel mai general. considerate mari puteri economice prin potenţialul de care dispun în acest sens. că statul respectiv are dispoziţia mai mare sau mai mică de a recurge la ameninţări militare atunci când sunt încălcate interesele sa1e vitale”15. 6. sursă de conflicte si de ten siuni. pe mai multe planuri.. dacă l-am considera pe cel din urmă doar ca o resursă a puterii politice sau ca un instrument de care această putere uzează în împrejurări extreme. în 52 . p. bazată pe experienţa din tre-cut. am simplifica excesiv raporturile dintre fenomenul politic si cel militar. putem vorbi despre o formă distinctă de putere. 1975.intemaţional. la rândul lui. a acestui gen de putere n-ar fi fost posibilă fără intervenţia factorului militar. mai putin ade-vărat că etemizarea unor astfel de raporturi între state ar face imposi-bilă edificarea unei ordini mondiale bazate pe echitate şi justiţie. deci. se poate chiar susţine că cele două puteri se identificâ. faptul că puterea economicâ se afiâ într-o strânsă intercondiţi onare. Este însă esential să remarcăm. în acest sens. Ancorarea teoriei despre putere exclusiv în domeniul conflictului duce. nu puţine au fost ca. The Political Economy of International Relatjons. adică presupunerea altor actori naţionali. înăuntrul si în afara natiunilor. anumite resurse economice.zunle când.. În lumea contemporană. Este incontestabil că unele state.

prea puţin adaptate cerinţelor reale de progres al societăti lor respective. fă. militarii si-au asumat un rol precumpănitor în acest sens. 15 Ibidem. uneori. s-a identificat. cum am amintit. Asadar. de grave contradic tii interne acumulate în aceste ţări. producând o putemică eroziune a va1orilor democraţiei şi echitătii sociale şşi atentănd grav la cele mai elementare drepturi şi libertăţi umane.ră a tine seama de interese-le reale a1e poporului în cauză. 16 Vezi. acest gen de putere. cu măsuri represive la adresa forţelor politice progresiste şi cu iniţierea unor strategii de dezvoltare care s-au dovedit. 9. totuşi. deoarece se poate întâmpla ca aceasta din urmă să devină apanajul celei militare si să fie cu totul subordonată unor strategii militariste16. În orice caz. ea are capacitatea de a cuprinde în sine si a-si subordona. în principiu. chiar tendinta de a i se substitui sau de a-i impune mijloacele de acti une. o inf1uentă deosebită asupra puterii politice.iransformările politice rea1izate după dobândirea independenţei. mai a1es ca urmare a nivelului precar de dezvoltare economică. Knorr Ktaus. cit. având. însă. 17 A se vedea. tucrărite cunoscutului sociolog al politicii şi ăl 53 . 3. raporturile civili—mi1itari în elaborarea şi implementarea politicii unei ţări au fost si rămân o importantă preocupare a sociologiei politice17. implementată la nivel guvemamental. de ex. celela1te forme de putere. nu putem eva1ua rolul real al puterii militare considerând-o numai ca pe o resursă a puterii politice. de regulă. subordonarea lor faţă de aceasta repre-zintă conditia esentială a realizării procesului politic în ansamblu. dacă nu fa1imentare. una dintre caracteristicile acestei forme de putere fiind legată de exercitarea sa la nivelul global al unei comunităţi umane. ori de a-i dicta scopurile. laturi — intemă şi internaţiona1ă — în care se vădeste rolul negativ a1 regimurilor militariste. PUTEREA POLITICĂ Cu analiza puterii po1itice ne situăm la nivelul cel mai general al societăţii. Aceste forme pot avea. Datorită caracterului său integrator. dimpotrivă. ca resurse şi mijloace proprii. în acest sens. Desi interventia militarilor în viat politică nu poate fi evaluată în ansamblu ca negativă (au fost si cazuri când ei si-au asumat răspunderea iniţierii unor procese democratice). Această militarizare a puterii politice din unele natiuni contem-porane a fost cauzată însă si de fenom ene de criză. Dacă vom corela cele două. a dirijării societătii luate ca întregl8. cu dictaturi antidemocratice.. p. manifestarea acestei forme de putere ca un fel de „stat în stat” funcţionează în mod arbitrar si abuziv. remarcăm tendinţa de autonomizare a factorului militar din societătile respec-tive. op.

G. PIJF. p. aşadar. deoarece fiecare societate este în legătură cu exteriorul. înseamnă a spune că autoritatea acestei colectivităti este şi ea supremă. trăsăturile distincte şş interesele comunităţii pe care o reprezintă.retatiiloi civili—militari. 1979. detinătorii puterii politice. rezultă din importanţa menţinerii echilibrului si coeziunii interne ale oricărei societăti. Dar ea rezultă si dintro necesitate extemă. Paris. unitatea şi coeziunea. la care să se poată face apel penlru a-i contesta deciziile. vezi si Viişgi1 Măgureanu. Determinismul intem. în raport cu exteriorul. Anthropologie Politique. în mod direct sau indirect. 1969. modul ei de manifestare si trasăturile ei esentiale. În acest sens. de a organiza aliantele si apârarea. care relevă puterea ca o necesitate socială. 43. Cei mai prestigiosi exponenţi ai teoriei puterii politice recunosc suveranitatea drept una dintre irăsăturile sa1e esenţiale. pentru orice societate. în ultimă instanţă. în relaţie cu a1te societăţi. p. Morris Janoviz. altfel spus. scopul puterii este. care nu depinde de nici o alta. Aceasta presupune calitatea puterii de a fi instanţa supremă dintr-o societate sau. nivelni societăţii globale) de decizie şi control necesită sublinierea că 54 . Editura Politică. Aixen-Provence. Asadar. Puterea politică. Puterea politică serveste necesitătii de a asigura echilibrul diferitelor colectivităti ce alcătuiesc societatea şÎ compatibilitatea activitătilor ce se desfăsoară în interiorul ei. este. Bucuresti. 18 În ceea ce priveste caracteristiciie puterii politice. de a asigura existenţa societăţii şi posibilitatea dezvoltării ei. a spune că societatea globală este colectivitate supremă. puterea politicâ este puterea suveranâ”20 . din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o ameninţă cu dezordinea — aşa cum aceasta ameninţă orice sistem”19. sâ fie supusă numai unor limitări constituţionale si. fără a fi obligaţi să se supună vreuneia dintre acestea. 74. Scopurile politice cer ca această formă de putere să fie superioară în raport cu celelalte pu-teri sociale. inexistenţa unei alte autorităţi superioare ei. Înţelegerea puterii politice ca o capacitate generalizatâ (la 19 Georges Ba1andier. p. Essai sur le fondement du pouvoir politique. —legislatori şi guvernanţi —‚ având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globa1e. 20 Jean-William Lapierre. în acest caz. 1968. Aceasta însă nu împiedică sustragerea guvemanţilor de la orice control socia1. de a afirma.şorges Balandier consideră că „puterea va fi definită ca rezultând. ca numai această putere să aibă drept de coerciţie în caz de nesupunere fată de deciziile sa1e. sau independenta lor în faţa reglementărilor legale. guvemează prin deciziile lor toate celelalte puteri socia1e. 96-127. Editions Ophrys. Scopul ei este.

Controlul politic reprezintă funcţia fundamentală a oricărei pu-teri de acest fel. încât ana1isti prestigiosi ai puterii (Talcott Parsons ş. care Ie subordonează pe toate celelalte. Atunci când există o disociere între va1orile puterii si interesele majoritătii sociale si când controlul puterii este coercitiv în mod nediferenţiat. tendinta. chiar dacă acesta este foarte eficace (ca. de nivelul consensului sau al contestării faţă de valorile promovate de putere. odinioară. Acest control este corelat. cu o scădere a capacităţii de control din partea puterii. ideologice sau morale) care decurg din resursele şi valorile acestei puteri şi fac posibilă reglarea mecanismului social globa1. fiind consolidată de puterea aparatului de conducere. Această extin-dere şi menţinere a unor asemenea regimuri a putut avea loc si datorită unor crize specifice pe continentul european (între care apariţia fascismului). rezultă o scădere a nivelului activităţii socia1e. unul dintre slo-ganele regimului nazist din Germania. de exemplu. de a exercita un control total asupra membrilor unei societăţi dă si denumir ea generică a unor astfel de regimuri.a. potrivit cu imperativele puterii.această calitate nu reprezintă ceva efemer şi că ea este întruchipată în diferite mijloace rea1e de înfăptuire a voinţei sale. eficient m raport cu societatea. politice şş ideologice. cu sprijinul direct sau indirect a1 baionetelor Armatei Rosii. dintre care cele comu-niste au avut. ceea ce echivalează. politice. Prin exercitarea controlului politic. au încercat să exercite un control cât mai accentuat asupra societăţii în ansamblu si a membrilor acesteia. natura procedeelor sa1e este determinată de nivelul de dezvoltare a democratiei şi de echilibrtil care existâ. de fapt. În funcţie de natura regimului politic. mai întâi sub forma extremismului bolsevic în Rusia şi apoi. controlul puterii poate fj slab sau. „Să-1 urmărim pe individ până sub plapuma de acasă” era. într-o serie de tări din Europa de Răsărit (între care si Rom ânia) şi din Asia. ca şi de metodele prin care se exercită. niciodată satisfăcută. ci ea reprezintă ansamblul procedeelor si mijloacelor (economice. ci totalitatea mijloacelor economice. de aseme-nea. regimurile totalitare. dar si a unor er ori grave de apreciere din partea 55 . constrângerea). în societatea datâ. Este esenţial să se înte leagă că pentru menti nerea şş consolidarea puterii sa1e. cu legitimitatea puterii. pu-terea îi asigură finalizarea actelor şi realizarea intereselor forţelor sociale pe care ea le reprezintă. Această functie nu semnifică doar verificarea conformităţii acţiunilor reale cu voinţa puterii. socia1e. din păcate. pe deplin. între controlul exercitat de putere asupra Societâtii si cOnşo1u1 pe care Societatea 11 poate avea asupra pu-terii sau de garanţiile care există împoiriva abuzurilor acestei puteri. Tota1itarismul comunist a năzuit si el să rea1izeze un control cât mai deplin asupra societătilor în care a luat fiintă. precum şi dinamica acestuia. dimpoirjvă. o longevitate mai snare. după cel de-a1 doilea război mondial. o anumită clasă sau grup social nu foloseste numai un anumit mijloc. Această dimensiune a manifestării sa1e este atât de importantă. Cum am mai amintit.) o definesc ca pe o varie-tate de control imperativ. De fapt.

A comunica o hotărâre pentru executare înseamnă a conduce. Între conducere ţi supunere se stabi1eşte o interactiune determinantâ. Spre deosebire de a1te acte ale conducerii sociale. ideea unui viitor „de aur”. În mod paradoxal. procedează la fetişizarea inegalităţii sociale. fosta Uniune Sovietică. dimpotrivă (ceea ce este un sever avertisment din partea istoriei). obligatoriu. plecând de la acelasi fapt. printr-o propagandă pe cât de perfidă. înseamnă a te supune”21. modul său de generare într-o colectivitate rezidă în caracterul său relational si asimetric. Este necesară studierea acţiunii determinante a puterii în comparaţie cu a1te forme de determinare socială. el nu reuseste tOtuşi Sş exercite un control total. autori aparţinând extre-mismului 56 . nu urma sâ fie unul capita1ist. Puterea se înfăptuieste într-O relaţie socială caracteristică. care presupune o prio-ritate determinantă a unei părţi a relaţiei puterii. În virtutea unor astfel de erori. rezultatul final nu poate fi decât cel cunoscut deja: o rezistenţă tot mai generalizată împotriva unei ast-fel de puteri. de pe urma marii conf1agraţii care a fost cel de-al doilea război mondial. puterea are mereu un caracter imperativ. guvemată. să se fi prăbuşit şi nazismul si bolse-vismul... Controlul total către care au tins aceste regimuri a uti1izat cele mai diverse mijloace. de fapt. anumiţi exponenţi ai gândirii conservatoare. pe atât de zgomo-toasă. „Intre cei care exercită puterea şi ceilalti memb ri ai grupului se stabileste o relatie specifică. Un alt aspect esential a1 puterii care reproduce. de la cele de represiune propriu-zisă (cu multe milioane de victime) şi până la încercarea de a inocula noilor generaţii. atunci când un regim încearcă să fie cât mai opresiv. a putut apărea drept aliatul natura1 a1 Occidentului în lupta împotriva nazismului hitlerist. prezentată apoi ca o bază permanentă a puterii. conducere -supunere. Acest fapt determină puterea sâ fie o relaţie asimetriCasiSa exprime o diferenţâ de potenţial între cei care conduc si cei care se supun. Dimpotrivă. desigur. de la apariţia sa şi până în ultimii ani de dinaintea răsunătoarei sa1e prăbusiri din 1991. prin care una din părţi caută să determine com-portarea celeilalte. care. cu privire la natu-ra şi posibila evolutie a bolsevismului. A răspunde acestei comunicări. desi s-ar fiputut imagina o po1itică prin care. Dia1ectica puterii se rea1izează între cei doi termeni ai relatiei — condu cători şi conduşi. efectuând acţiunile cer ute prin hotărâre. plecând de la constatarea inegalităţii rolurilor în relaţia de putere. totodată. de dreapta. utilizând o gamă nesfârsită de mijloace. de cele mai tiranice şşi crimina1e regimuri. În destule cazuri.unor regimuri democratice cu traditie din Europa. a relatiilor sociale în general. ci. care constituie cele două laturi inseparabile ale oricărui fenomen de putere. ea constă în comunicarea şş executarea hotărârilor .

în procesul realizării ei. în principiu. se suprapun ei şş în cele din urmă o domină în mod abuziv. oprimare a unor majorităţi socia1e.. Ierarhiile si niv elurile puterii sunt. Asimetria rolurilor in cadrul relatiei de putere exprimă un fapt istoric şi tehnic. Există destui sceptici care susţin că nu este posibilă menţinerea puterii sub un con-trol adecvat. Sistemul ierarhic al puterii nu exprimă neapărat forme de 21 J. de a-si echilibra feluritele forme de putere din interiorul sâu. Existenţa acestui statut inega1 între conducere şi supunere în cadrul puterii nu trebuie să ascundă faptul că. Relatiilor de conducere—supunere li se substituie relatii de dominare-subordonare”22. op. că acesta nu poate fi decât formal sau că orice putere corupe 57 . violentă fizică). deţinătorii puterii devin incapabili să hotărască şi pierd controlul instrumentelor puterii publice sau exercită teroarea pentru a-si recâstiga poziţia pierdută. le desfăsoarâ pentru a si fortele menţine puterea sub un control cât mai atent si riguros. în locul supunerii obţinute prin metode persuasive. Este necesară. ele pot exprima potenţia1ul de pro-gres a1 comunităţii în cauză. Regimurile democratice (care nu pot reprezenta nici ele tipuri ide a1e) trebuie în mod necesar să echilibreze sau să determine compati-bilitatea controlului exercitat de putere asupra societăţii cu proce-durile democratice pe care societatea. totodată. contestă valabilitatea şi legitimitatea oricărei puteri. în genera1. neviolente. Lapierre. anarhist. si în acest sens. o selectare a celor mai valorosi indivizi dintr-o comunitate umană pentru a organiza si conduce societatea la diverse niveluri. In evoluţia regimurilor tota1itare. deci. indiferent de orientarea lor. cit. Orice societate resimte nevoia de a fi reprezentată si cort-dusă la nivel globa1. considerând că societătile umane îţi vor regăsi echili-brul necesar numai după ce se vor emancipa de manifestarea oricărei puteri şi autorităti. p. 44. nu pot fi în nici un fel relevante pentru studiul stiintific al puterii. „Atunci se manifestă . Ten dinţele extremiste. precum şi de a se manifesta în raport cu a1te naţiuni. ceea ce determină ca pu-terea să fie o rezultantâ a interactiunii asnbilor factori. Legitimitatea regimului este contestată de majoritatea societătii.de stânga. consacrarea unor caste sau elite care se diferentiază de restul societăţii.. cele două părţi se inf1uenţează reciproc. la rândul ei (diversele grupări din cadrul ei ‚ de opoziţie mai a1es).. mecanisme de organizare si conducere care asigurâ randamentul necesar şi o selectare corectâ a valorilor în interio-rul unei societâti. puterea fără autori-tate. în măsura în care ea ajunge să fie reprezentată de cei mai prestigioşi membri ai săi.-w. care domină printr-o combinare a propagandei si a controlului politienesc. se obţine subordonarea exclusiv prin mijloace violente (constrângere psihologică.

Există în această carte un capitol special referitor la stat şi la rolul acestuia în societătile modeme. Această crestere continuă a prerogativelor stata1e. a fost marcată de o veritabilă „vână-toare de vrăjitoare” împotriva tuturor ceior bănuiti a avea si mpatii 58 . Odatâ consumată experienţa totalitarismului la acest fina1 de secol si mileniu. În cadrul sistemului politic al oricărei societăti actua1e. şi U. chiar si într-un stat cu traditie demo-cratică şi cu destule garanţii în ce priveşte ascendenţa instituţiilor abilitate să exercite controlul asupra guvemanţilor. precum a mijloacelor sale de intervenţie în raport cu societatea determină ca el să poată îndeplini o funcţie socială generală. Probabil câ sociologii şi politologii care se ocupă de studiul puterii în societătile demo cratice ar trebui. La această temă. p.. Această viziune denaturează ţi ipostaziază rolul statului. Cu tot caracterul ei retrospectiv.U. lansat de Albert Camus în fina1ul romanului „Ciuma” mai este. normative sau coercitive de care poate dispune o societate. Acest lucru s-a petrecut în mai toate societătile occidentale. la dinamica „puterilor” care i se opun şi la rolul său în ansamblul social. Actualele cercetări ştiintifîce referitoare la stat relevă faptul că acest mstrument de putere concentrează sub autoritatea sa majoritatea resurselor economice.A. din păcate. să facă o eva1uare cât mai exactă asupra măsurii în care societătile totalitare amintite au indus în societătile occidentale anumite sindromuri si comportamente străine de tradiţia democratică23. aşa cum se regăseste el în societâtile co ntemporane. la modul ei de realizare într-o societate. considerat drept puterea însâsi si nu 23 Perioada de debut a anilor •50.. statul reprezintă principa1ul instrument al puterii politice. care este de fapt numai un instrument al acesteia. o dată cu instalarea ordinii mondiale bipolare sub hegemonia celor două superputeri: S. poate duce 1a teorii irelevante cu privire la natura puterii. 57. pentru că avertismentul 22 Ibidem. actua1.U.S. înainte de a se pronunţa asupra şanselor acestora de a-şi controla guvemanţii.. ne mărginim doar la a nota în mod lapidar raportul dintre stat si putere.S. această analiză este necesară în mod imperios. mai a1es că unele din conditiile şi cauzele care l-au generat mai persistă încă. în S. ar putea fi feritâ de abuzuri. nu putem considera cu totul depăşit acest risc. Este adevărat că experienţa de până acum oferă destule motive de îndoială că puterea. ipostaza în care el asigură realizarea deciziilor ei specifice. precum ţi o mare parte a funcţiei de control pe care puterea o exercită în raport cu societatea. Nici nu mai punem 1a socoteală regimurile totalitare de care am pomenit şi cărora analistii nu mai pot decât să încerce să le descifreze mecanismele care au făcut posibilâ Oprimarea generalizată si acele crime abominabile (unele dintre ele cu proporţii de genocid) care s-au petrecut în acest secol.A.etc.R. Dar confundarea puterii politice cu statul. referitoare la putere.

tema referitoare la autoritate are o importanţă crucială. Întreaga teorie a legitimitătii puterii (a credibilitătii ei si a consensu-lui de care se bucură sau nu) este un capitol integrat în analiza teo-retică a autoritătii si în bună măsurâ. AUTORITATEA POLITICĂ In teoria actua1ă a puterii. diverse organizaţii politice şi socia1e etc. Era.de stânga sau pro— sovjetice. o reacţie târzie si oarecum înutilă după descoperirea de către responsabilii politicj ai Occidentutui. a rolului pe care o anumită persoană sau ‚ie îl joacă la un moment dat şi a prestigiuiui public de care acestea se bucură. al elitelor si al claselor politice se înscriu tot aici. de fapt. 4. 59 . cu atribuţii specifsce într-un domeniu. recşoasterea de către opinia publică. nu poate exista o societate stabilă din punct de vedere politic şi care să evolueze fără a risca rupturi violente în absenţa autorităţii recunoscute (indiferent cum se obtine aceasta recunoaştere) ca putere legitimă. Era însă prea târziu. a adevăruiui teribil că regimul stalinist nu este cu nsmsc mas putm amenintător decât nazismul. problema puterii şi autoritâţii tinde să 24 A. Pe de a1tă parte. În mod normal. trebuie să atragem atenţia câ în Constituţia României (1991) ctasicul termen ce desemna cele trej puteri (legislativă. fără însă a se mărgini ta ele. — în sistemul puterii. În lumea contemporană. cortina de fter fuse— se deja instalatâ. anumite înstanţe statale sau judecătoresti. pe de altă parte. Teoria autorităţii politjce în planul puterii înglobează şi asemenea aspecte. permite analiza rolului a1tor factori politici — partide. în acelasi limbaj. „A avea autoritate” reprezintă. Considerăm. fără a consemna autoritatea ca fenomen sau ipostazâ a puterii24 . teoriile sociologice despre rolul ‚‚ personalităţilor. în acest limbaj. „Autoritatea” sau „autoritătite” desem-nează cel mai adesea. că acesti factori politici extrastata1i. vor fi tot mai în măsură să ofere acestor societăţi o imagine pluralistă şi lipsitâ de constrân-geri de natură nedemocratică. cu tot ce ar presupune aceasta. executjvă. întrucât nu există posibilitatea de a consemna devenirea democratică a puterii. B. de pilda. care în societătile de azi si în cele viitoare vor concura tot mai evident la realizarea puterii într-un cadru democratic. Există o anumjtă imprecizie a limbajului politic comun referitoare la „autoritate”. potrivit căreia aceasta ar desemna o persoană sau o instantă învestită cu anumite atribuţii sau prerogative a1e puterii.

a fortei. După cum remarcă si sociologul american Robert Bierstedt. Din toate aceste motive şi a1tele care mai pot fi invocate. Desigur. cauzele sunt multiple (şi nu de puţine ori. autoritatea exprimă Iegitimitatea puterii. În evo lutia sa. de fapt. el apare în ipostaza puterii. în multe societăti actuale puterea se clatină. dar este evidentă si absenţa unei autorităţi stabile şi recunoscute ca atare. presupunând concordanţa dintre obiectivele puterii şi interesele majorităţii sociale. care-i asigură acesteia stabilitatea. Chiar si în cazul fostelor tări comuniste aflate. şi încă pe scară planetară. în timp ce. utilizându-se aceta de autoritate. în stare de criză si de tranzitie se observă încă absenţa unei autorităţi politice definitiv consolidate si care să se bucure de un suficient con-sens din partea electoratului. pentru îndeplinirea lor. „într-un sens mai larg. Aşadar. Pe de altă parte. studiul autorităţii ca putere stabilă si cons olidată. capete o importanţă şi mai mare decât s-a putut ea manifesta ca atare in intreaga perioadă postbelică.judecătorească) nu a fost folosit. există instabilitate persistentă care. În cadrul sistemului politic. o uriasă invalidare pe plan istoric a unor sisteme po1itice. S-a mai demonstrat o dată. ce fel de diferenţieri putem opera între putere şş autoritate politică? În ce măsură analiza teoreticâ le poate prezenta ca fenomene distincte. de caracterul său legitim sau de consensul celor care i se supun. Prăbusirea în lanţ a regimurilor tota-litarcomuniste traditionale a însemnat. Sub acest din urmă aspect. autoritatea reprezintă acel alter ego al puterii. consfinţită prin reguli şi proceduri definitiv consimtite si val idate de practica istorică este de certă actualitate. că forţa si manipularea nu-i sunt suficiente puterii pentru a se putea menţine dacă regimurile sunt lipsite de autoritate şi de un minim consens.ceamai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea de a obtine ascultarea în absenta constrângerii. precum şi de o prestanţă intematională pe măsură. de vreme ce scopul lor este identic — realizarea conducerii la nivel social global ? Ceea ce le diferenti ază. economice si sociale a căror autoritate s-a compromis definitiv în ochii opiniei pub1ice din tările respective şi pe plan mondial. de fapt. multe dintre ele. în afara acesteia. în timp ce puterea presupune folosirea con-strângerii materiale (a sancţiunii negative). cum ar fi chiar în fosta Iugoslavie. autoritatea se prevalează de legi. conf1ictele inteme sunt întreţinute şi din exterior). orice regim politic tinde să se prezinte în interiorul ţării ca autoritate. în destule cazuri. degenerează în războaie civile şi în genocid. Asadar. socie-tatea este sinonimă cu ordinea — 60 . sunt tehnicile folosite pentru realizarea acestor decizii.

iar autoritatea serveste drept funda-ment peniru o mare parte din ordinea pe care societatea o mani-festă”25. Din acest punct de vedere, raporturile de autoritate sunt specifice fiecărui grup social, ca o conditie a coeziunii acestuia. Prezentarea acestei ipostaze a puterii drept expresia supunerii spon-tane a tuturor (sau măcar a majorităţii sociale) în faţa autorităţii legitime are o putemică încărcătură ideologică. În cazul unor regimuri reactionare, cum sunt cele la care ne-am referit mai sus, preocuparea propagandei este de a susţine că puterea şş exponenţii săi reprezintă unica autoritate legitimă. Alteori, analiza corelatiei dintre autoritate şi libertate, de pe asemenea poziţii, determină reacţii antiprogresiste la adresa nesupunerii faţă de putere, o adevărată inversare de cauze în explicarea caracterului tiranic al unei puteri: „Guvemul si supunerea faţă de o lege comună sunt, în mod evident, condiţii necesare pentru libertatea socială. Cu cât puterea guvemului este recunoscutâ mai mult, cu atât libertatea se poate manifesta în viaţa socială. Cu cât un popor se împotriveşte unui guvem, cu atăt mai represiv tinde să de-vină acel guvem. Aceasta este cauza pentru care un popor nesupus faţă de legi va avea un guvem tiranic, desi opusul nu este neapărat necesar”26. A considera supunerea sau conformismul fată de putere, indiferent de natura acesteia si de baza ei socială, drept cauză a libertătii, înseamnă nu numai un refuz al analizei istorice obiective, ci tentativa de a anula adevărata semnificatie a libertătii si a fundamentelor sale politice, de a justifica orice tiranie. Legitimitatea reprezintă un fenomen social în legătură nemijlo-cită cu actul întemeierii puterii, cu învestirea acesteia cu atributele autoritătii si cu capacitatea de a servi progresului politic şi social al societăţii respective. 25 Robert Bierstedt, The Social Order, Fourth Edition, McGraw Hi11 Book Company, New York, 1974, p. 329. 26 William H. Davjs, Reflections on Authority, în Fr. J. Adelmann (ed.), Authority, Boston College, Chestnut Hjll, 1974, p. 53. Una dintre cele mai răspândite definiţii ale le gitimităţii puterii din literatura sociologică actuală se referă la consensul pe care această putere îl întruneşte în rândul celor care se supun. Maurice Duverger conşideră în acest sens că singura sursâ a legitimităţii unei puteri constă în faptul că ea este conformă schemei de legitimitate definită de sistemul de valori si norme al colectivitătii în cadrul căreia se exercită şi că asupra acestei scheme existâ un consens în interiorul colectivitătii (s.ns.)”27. Asemenea definitii care caută să funda-menteze legitimitatea pe adeziunea şi

consensul unei majorităţi sociale reproduc aproximativ corect natura ei reală, dar nu exprimă decât sensul subiectiv a1 legitimităţii. Este, întradevăr, posibil ca adeziunea populară faţă de puterea politică să fie
61

conformă cu aspiraţiile maselor si în acest sens aprecierea amintită este corectă. Dar există situaţii în care consensul faţă de politica puterii este obţinut prinir-o intensă manipulare a unor categorii sociale, prin denaturarea adevărului istoric sau a adevăratelor interese populare (cazul regimurilor fasciste ţi comuniste este tipic în acest sens). Regimurile reacţionare sunt tentate să prezinte interesele unei minorităti dominante ca fiind conforme cu ale majorităţii şi întregul arsenal ideologic este folosit pentru un asemenea scop. Datorită aces-tui fapt, considerăm câ pentru definirea corectă a legitimităţii trebuie sa desemnăm nu cum apare puterea în fata cel or guvemaţi, ci pe cine reprezintâ ea şi ce interese promovează. Introducerea noţiunii de „interes obiectiv”, în definirea legitimităţii, este necesară o dată cu precizarea că, pentru promovarea acestui fel de interese, se impune ca acea categorie socialâ în raport cu care puterea politică se prezintă drept legitimă să fie situată în interiorul sistemului puterii şi nu în afara lui. Carl Friedrich consideră autoritatea drept capacitatea de a elabo-ra raţional scopurile politice si de a le justifica adepţilor prin referire la valori si la traditie. Du pă el, geneza autorităţii este valoarea şi nu legitimarea. „Unei înţelegeri a autorităţii politice drept capacitatea elaborării rationale a valorilor valabile, folosite în comun, îi cores-punde un accent pus pe valorile esenţiale, în contrast cu o înţelegere bazată pe etica formalistă a comenzii”28. 27 Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973, p. 177. 28 C. J. Friedrich, Tradition and Authority, Pa11 Ma]1 Press, London, 1972, p. 62. Întemeierea pe valori este caracteristica autoritătii, iar libertatea este apreciată drept cadrul specific de realizare a relatiei de autoritate. Rezultantă a unei confruntări permanente mtre voinţe care se vor autonome, ea nu se mentine decât dacă este recunoscută ca o valoare şi asigurată ca un drept; întotdeauna autoritatea trebuie recunoscută în mod liber, acceptată în mod liber şi nu prin constrângere. Ea poate fâ refuzată în mod liber atunci când anumite decizii ale sale sunt nedrepte. În sens autentic, plenar, autoritatea implică, deci, si rezistenţa virtuală, posibilitatea refuzului ca o manifestare a confrun-tării libere în relatiile de autoritate. „Libertate în act nu există ca autoritate decât prin libertăti si numai atât timp cât acestea o recunosc 29• Din aceste motive, orice autoritate pune în esenţă pro-blema justificării sale, iar aceasta tine de val ori. Desigur, ca fapt de putere, autoritatea imp1ică dreptul de a se face ascultată, precum şş capacitatea de a obtine efectiv supunerea. O autoritate este funda-mentată atunci când obligaţia de a se supune, care îi corespunde, este, de asemenea, întemeiată. Nu există, aşadar, cum s-ar putea crede în aparenţă, un conflict ireductibil sau o opoziţie între libertate şi autori-tate. In tradiţia gândirii politice găsim această legătură între ordine si libertate: în fond, nu poate exista cu adevârat libertate fără ordine, libertatea autentică fiind creatoare de ordine şş respingând anarhia. Ordinea este, deci, necesară libertătii. A exista în mod liber înseamnă a participa la ordine, care rezultă din structurile autorităţii si ale puterii. „Contrar a ceea ce s-ar fi putut imagina, desi 1ibeştea şi autoritatea se exclud, libertatea dă nastere autorităţii si o fondeazâ în reali-tate,
62

din moment ce această libertate este aceea a unei fiinte sociale”30. Dar nu există autoritate absolută, adică o autoritate căreia sâ-i corespundă obligaţia absolută a supunerii, executarea neconditionată a deciziilor sale. Realitatea socială arată că dispoziţiile autorităţii nu sunt urmate fără ezitare si fără discemământ de către diverse grupuri sociale. Astfel câ o autoritate nu este întemeiată decât dacă este înteleasă si conformă cu aspiraţiile celor care o urmeaza. Când există conf1icte de interese, regula unanimitătii fată de autoritate este cu totul improbabilă, iar organizarea consensului si 29 Ravmond Polîn, Ethjque et politique, Editjons Sirey, Paris, 1968, p. 220. 30 Ibidesn, p. 226. a legitimităţii nu poate fi decât o încercare de conciliere a feluritelor contradictii care apar datorită manifestării unor asemenea fenomene.

In principiu, un regim nu poate fi recunoscut ca legitim de către poporul în cauză decât dacă el reprezintă un consens al maselor si dacă asigură realizarea efectivă a aspiraţiilor fundamentale ale aces-tora. Singurele valori care pot legitima, într-o epocă dată, o anumită putere trebuie să ajungă la norme profund şi general încercate de opinia publicâ, fie că sunt trăite la nivelul reactiilor difuze ale maselor, fie că pot da loc la argumentări gândite şi lucide, suscepti-bile de a fâ înţelese în mod general. „Guvemul bun, ale cărui realizări sunt bune, cel care asigură înfăptuirea efectivă a dreptăţii şş a binelui comun este singurul guvem legitim”31, sustine Raymond Polin, recunoscând însă că legitimitatea unui guvemâmânt este functie de o ipoteză asupra valorii operelor sale probabile. Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscutâ odată pentru tot-deauna, ea trebuie supusă mereu unei revizuiri deoarece irebuie să existe mereu o concordanţâ între valorile proclamate iniţial si rea-lizările sale ulterioare. Legitimitatea unui tip istoric de autoritate este asigurată de natu-ra valorilor politice pe care forţele sociale care au cucerit puterea le promovează, de măsura în care aceste valori servesc progresului istoric al societăţii respective. Autoritatea politică se diferentiază în raport cu puterea după natu-ra elementelor care o întemeiază si îi conferă substantialitate şidupă metodele folosite pentru a-si realiza obiectivele propuse. Dacâ pu-terea se sprijină pe ierarhii si pe diviziunea necesarâ între „sus şş jos”, autoritatea ne apare ca un complement necesar al puterii, care menţine şi consolidează osmoza firească între majoritatea socială si reprezentanţii puterii. Ea se întemeiază pe valorile progresiste ale societăţii respective, în măsura în care aceste valori sunt promovate şş îşi menţin valabi1itatea istorică. Spre deosebire de putere, care mizează şi pe constrângere,
63

autoritatea se întemeiază pe consensul unei majorităti fatâ de obiectivele conducerii, adică pe legitimitate şi decurge nu din ierarhie, ci din reglementările normative, inclusiv cele morale, care sunt expresia valorilor fundamentale. Înainte de orice, 31 Ibidem, p. 51. autoritatea se edifică pe democraţie, înţeleasă în sens 1aişg: întreţinerea unui circuit continuu si sănâtos, cu dublu sens, de per-soane si de informatii între structurile ierarhice ale puterii şş opinia publică ce sprijină puterea; controlul social asupra procesului de realizare a puterii şi mai ales participarea, din interiorul structurilor puterii, la realizarea proceselor de decizie şş control. Raportul dinire putere şi autoritate nu trebuie văzut într-un sens absiract, ca o trăsătură generală a structurilor politice dintr-o socie-tate; complementaritatea raporturilor dintre putere şi autoritate tre-buie analizată în modul de functionare a fiecărei institutii ‚înprimul rând a partidelor ţi statului, precum şi a celorlalte elemente ale sis-temului politic. Deoarece orice instituţie politică ia fiintă ca urmare a unor principii politice pe care le exprimă şi le promovează, autori-tatea sa va decurge din aceste principii şi din reglementările norma-tive. Autoritatea, ca dimensiune şi ipostază a puterii politice, depinde de modul de functionare a sistemului politic luat în ansamblu, de totalitatea proceselor obiective şi subiective, materiale si spirituale care concură la realizarea puterii. În acest sens, autoritatea reprezintă o rezultantă, mereu în schimbare, a faptelor puterii, a modului în care scopurile acesteia reuşesc să se identifice cu cele ale societăţii în ansamblu, ale principalelor grupuri şi clase ce compun societatea. Orice fapt de putere este susceptibil să fie interpretat din perspectiva autoritătii si dobândeste o asemenea dimensiune atunci când sistemul politic realizează valori şi scopuri progresiste şi când există acordul necesar între scopurile şi mijloacele puterii. Cu prioritate însă, se cuvine evaluat rolul unor elemente fundamentale în sistemul puterii, care, împreună, pot conferi sau, dimpotrivă, anihila dimensiunea de autoritate a faptelor puterii: personalitatea politică (liderul) şi regimul politic. Nici un fel de analiză a sistemelor social-politice contemporane, luate în dinamica lor (uneori extrem de accentuată si de contradictorie), nu poate eluda aceste componente care, în

interdependenţa lor, definesc evoluţia oricărei societăţi. Legătura dintre personalitate si dinamica unui sistem politic se realizează pe multiple coordonate, între care, desigur, cele care tin de calitătile indi viduale, de trăsăturile psihosociale ale persoanei în &auză imprimă un caracter specific relaţiilor de putere, dar acestea sunt
64

departe de a epuiza această interdependenţă. Sociologia politică actuală consemneazâ drept personalizarea puterii această ascendentâ a lide rilor politici ca exponenţi ai energii-lor unor naţiuni, ca simbol al unor aspiraţii câtre care tind în mod jus-tificat popoarele recent e1iberate. „O autoritate abstractă, emanând din institutii, disimul ează figura conducătorilor. Dar, pe de altă parte, acşleasi societăţi sunt din ce în ce mai tentate să se elibereze de pu-terea instituţiilor; societătile se ataşează unei autorităţi pe care ele nu o concep decât încarnată în persoana oamenilor care conduc. Este fenomenul bine cunoscut a1 personalizârii puterii (s.ns.) pe care, desigur, epoca noastră 1a fşacut vizibil în mod deosebit.. •“32• Motivatia realâ a producerii unui asemenea fenomen nu poate fi unilateralâ si deci simplistâ. Autori ca Georges Burdeau, R.-G. Schwarzenberg, M. Duverger s.a., care se Ocupă de analiza lui, îi con-stată prezenţa şi în cazul unor popoare aflate la începutul evolutiei lor politice, încă lipsite de maturitatea şi cultura necesare, dar si în sis-temele politice ale unor naţiuni evoluate33. Puterea apare ca manifestarea tangibilă a unei mari efervescenţe nationale privind scopurile sistemului politic si ale ordin ii sociale, în general. Colectivitatea socială, poporul în cauză se aflâ într-un moment istoric din existenţa sa când destinele îi sunt repuse în cauză si când se resimte acut necesitatea de reînnoire; astfel, grija pentru destinul comun şi acordul necesar asupra valorilor fundamentale vor constitui baza puterii unui om care simbolizează în cea mai mare măsură aspiraţiile naţionale. Prin trecutul sâu, prin lârgimea vederilor sale, prin voinţa constantâ de a nu fi prizonierul nici unei prejudecâţi înguste ori a1 unor interese egoiste de grup, personalitatea respectivă devine ecoul tuturor elementelor vointei colective. În cazul personalizării puterii, un om simbolizează, întruchipează natiunea, statul, el se identifică cu poporul care se recunoaste în el. Nu este vorba de o substituire prin persoană a institutiilo rpolitice(a celor de stat, de exemplu) ca în cazul puterii personale, ci de faptul 32 G. Burdeau, La politique au pays des merveilles, PUF, Paris, 1979, p. 105. G. Burdeau, Traite de science politique, tosne 111. Le pouvoir, R. Pichon et Durand-Auzias, Paris, 1966: R.-G. Schwarzenberg, Sociologie politique, Ed. Montchrşstien, Paris, 1971. că institutiile si valorile nou create sau adoptate într-o epocâ de mari prefaceri politice şi sociale sunt simbolizate de un conducător datorită clarviziunii şi energiei pe care acesta le manifestă. Pe bună dreptate, se impune a nu se confunda această formă de putere cu puterea personală sau cu dictatura, în genere cu metodele autoritariste de realizare a puterii; în timp ce dictatura este un mod abuziv de exercitare a puterii personale sau de grup, folosind metode precumpănitor violente, personalizarea puterii (puterea individualiza-tă) este o formă de autoritate care se naste, mai curând, din consen-sul popular. „În timp ce dictatura
65

presupune, în general, o stare de spirit negativă în Opinie, un fel de disponibilitate indiferentă, puterea individualizată, din contră, corespunde unei tensiuni pozitive a spiritu-lui public. Ea nu se sprijină pe «orice numai ca acesta să se schimbe», ci pe anumite aspiraţii ale vointei nationale, foşe simple, fără îndoială, dar foarte precise... Pentru a spune totul într-un cuvânt, ea este con-comitentă cu aspiraţia unei idei de drept, deosebit de exigentă ţi de activă, care este gata să încameze în sine tumultuoasa ei putere”34. Există însă anumite forme depreciate de manifestare a puterii individualizate, cum ar fi cele bazate pe „autoritatea charismaticâ”, peniru a utiliza binecunoscuta expresie a lui Max Weber. În anumite societăţi aflate astăzi într-un stadiu înapoiat de evoluţie politică ţi „secularizare culturală” si în care emanciparea naţională, inclusiv la nivelul constiintei, se af1ă abia într-o fază incipientă, se

oferă un teren propice „charismei”, pe care Weber o defineşte drept o „calitate extraordinară”, un „har” care situează pe cel dotat cu aceasta pe o poziţie aparte în raport cu oamenii obisnuiti si face să fie tratat „ca un lider”. Devotamentul popular se adresează în mod unic persoanei, calitătilor sale personale. Asemenea conducători sunt ascultaţi orbeşte pentru că lumea are încredere în ei. Sunt numeroase cauze ce pOt determina în astfel de societăţi o putere de tip „charismatic”, în care conducătorul este adulat ca un fel de personaj supranatural. Decolonizarea a răstumat structurile, relatiile si cultura multor grupări einice şi popoare. Starea de dependentâ si de săr ăcie generalizată, exodul masiv al populaţiilor rurale către oraşe, unde se produce o urbanizare dezordonată, „sălbatică”, determină o „marginalizare” a acestor colectivităti inclusiv pe plan politic, ceea ce le G. Burdeau, Traite de science politique, tome 111, Le pouvoir, p. 520-521. s1ăbeşte legăturile ţi obiceiurile tradiţionale, iar vechile norme de comportament dispar fară a fi înlocuite de un sistem coerent. „Această crizâ a credintelor si mor avurilor predispune la acceptarea conducerii charismatice”35. La scara unei întregi naţiuni tinere, seful charismatic poate deveni figura centrală care să cristalizeze primele sentimente politice conso1idate, după care, odată terminatâ „ucenicia politică” a maselor, să urmeze institutionalizarea altor structuri, în care voinţa tuturor să nu mai depindă de o singură persoană.36 Există însă anumite riscuri ale acestei puteri care pervertesc rela tiile între lider si mase si fac să prolifereze relatii unilaterale si deci ineficace, de putere. „Dascălul binevoitor se apleacă asupra poporului-copil, exp1icându-i politica dusă în numele sâu. Scoală de cetâţeni sau şcoa1ă de executanţi? Acest elixir didactic riscă mult sâ imprăstie energiile într-o inepuizabilă scolaritate adolescentinâ”37. Ca orice pedagogie patemalistă, care ment discipolul în stare de copilărie,
66

pe timpul fostutui presedînte Kwame I’şkrumah. s-a putut ajunge la situatia limită a unei totale disocieri a scopurilor puterii faţă de vointa colectivă a multor popoare. 226. p. In esenţă. nici un mijloc real de a limita abuzurile sau arbitrariul instalat prin puterea personalâ. Toată lumea cunoaşte în prezent dimensiunile monstruoase până la care a fost împins aşazisul „cult al personalităţii” în regimurile totalitarcomuniste. Literatura politologică actuală analizează si clasifâcă regimurile politice mai ales după natura mijloacelor folosite în realizarea puterii (violente sau neviolente).acest gen de politică nu este aptă să producă emanci-parea necesară din starea de înapoiere şşi să transforme multimea amorfă într-o masă de participanţi activi. spectacolul trist şi deşănţat al acestui cult. Schwartzenberg. natura institutiilor si mi care participă la realizarea puterii.. 36 Analiza în cauză se referă la regimul politic din Ghana.G.. misiunea de a exalta geniul personajului. consecinţele grave ale acestui cult asupra modului de realizare a puterii într-un astfel de sistem. inevitabile în sistem. a numărului de partide ori a rolului deosebit pe care un grup social — civil 67 . Sociologie politique. la vârful piramidei puterii în regimurile comuniste.. s-a redus întreaga viaţă politică la un simulacru de democratie. de sus şi până jos. practicat. regimul politic defineste ansamblul mijloacelor ţi resurselor care sunt folosite într-o societate în procesul de realizare a conducerii politice. Acest sistem. p. chiar dacă acesta lipsea cu desâvârsire. to tal subordo-nată voinţei unui singur personaj. vomta sefului devenea lege. însă aici trebuie să consemnăm doar faptul că datorită unor asemenea practici. selectionată si ea excl usiv după criteriul obedientei fată de şef. între altele. Sous-pouvoir et sous-developpement. pe de O parte. odatâ acaparată puterea de către acesta. Deoarece regimurile comuniste nu aveau un sistem legal si recunoscut de li-mitare a mandatului celui care concentra în mâna sa puterea supremă. cu prioritate. op. Quatre homsnes et leurs peuples. după preponderenţa puterii executive sau parlamentare. Întreg mecanismul puterii era astfel conceput încât. în câteva cuvinte. de fapt. Raportul dintre autoritate si regimul politic are în vedere. sau a unei camarile restrânse. după cum se stie. 23 i. anulând orice autoritate reală a guvemării. ci pentru a invedera. practic. S-au scris şi se vor mai scrie multe pagini referitoare la ş R. cit. în contextul de fată. nu exista.Lacouture. apud R. aparatul de propagandă avea. iar pe de alta.-G. J. a proliferat în întregul mecanism al puterii. ne interesează nu pentru a descrie mecanismul puterii în sistemul totalitar. indiferent cât de aberante erau deciziile sale. Schwarzenberg.

FORTA Studiul atent a1 rolului fortei în corelatie cu puterea politică. într-un regim democratic si echi1ibrat. efectul cel mai obisnuit al injecţiei de putere într-o situaţie este. Nu existâ scopuri ge-neroase.sau militar — îl are în sistemul puterii. fâră a provoca traume ireparabile şi. „Pentru a genera putere nu este necesar să te bazezi pe fortă sau să fii coercitiv. de fapt. cum am mai amintit.). In definitiv. în supunere existâ frecvent un element voluntar: Iipsa dorintei de a plâti costul nesupunerii (s. prin metode dic-tatoriale. lipsiţi de posibilitatea de a alege”38. Desi forta este cel mai efâcient instrument pentru acapararea pu-terii într-o societate si deşi rămâne permanent fundamentul Oricărui sistem de 68 . înlocuind orice alt instrument a1 puterii. Nu trebuie uitat nici o clipă că regimurile totalitariste de orice orientare au avut ca principal instrument teroarea fâzică şi psihică. altruiste în politică sau proiecte. adică aceea „care nu implică nici un consimţământ din partea supuşi1or” şi în cazul căreia forţa. celebrul savant şi umanist. modificarea costurilor decât dis-trugerea capacitătii de a alege. mai degrabă.. deoarece ea este folosită atunci când sanctiunile economice sau morale nu dau rezultate . care să justifice realizarea lor prin mijloace de constrângere. abandonarea acelui ideal. prin practici voluntariste şşi teorii eşuate într-un idealism abstract. în manifestările acesteia pe plan intem şi intemaţional. este şi el extrem de important. impune necesarul acord între scopuri şşi mijloace. Vom analiza. Neînţelegerea de căire popoare a unui ideal. Perioada istorică ce s-a scurs de la începutul epocii contemporane a scos îrt evidentă an umite aspecte care se constituie în obiect de reflecţie pentru cei ce-si asumă guvemarea.. ca şi în politică. Coercitia totală are loc atunci când supusii sunt. însâ avertismentul legat de posibila recrudescenţă a totalitaris-mului nu trebuie ignorat. Adică. Încă Bertrand Russell. după cum abordarea atentă a acestei teme tre-buie să ne dezvăluie cu precizie cum poate fi folosită forţa într-o situaţie normală. nici pe plan intem şi nici în sistemul intematio nal. altfel se poate ajunge la rup-turi dezastruoase între acestea ţi la o totală compromitere a scopurilor. ns. violenţa apar în prim-plart. absenţa înţelepciunii politice si a răbdârii necesare pentru clarifâcarea lui nu pot fi suplinite prin forţă. folosea pentru ilustrarea acestei situaţii sin-tagma „putere nudâ” (The Naked Power). O lege fundamentală în morală. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat cu regimurile comuniste caracterizate. plecându-se de la certitudinea că ea — forţa — nu poate 1ipsi ciin nici o relatie de putere. Uneori. în alt capitol. iar forta cea mai brutală a fost dezlănţuitâ pentru a înăbuşi orice împotrivire faţă de exponenţii acestor regimuri. mecanismele si resorturile regimurilor politice precum si rolul lor în realizarea puterii. 5. nici o societate de până acum n-a dovedit că se poate subordona unui ideal fară popoarele care să beneficieze de el si care să sprijine realizarea lui efectivă. de fapt. se susţine că toate felurile de putere se bazează «în ultimă instanţă» pe forţă... Desigur că astfel de situaţii sunt posibile doar în perioade scurte de timp. oricât de grandioase.

energia şş bogăţia elitei se consumă invariabil în cadrul efortului de a ţine populaţia sub control.inegalitate. fer-mitate etc. ca mijloc de constrângere ce se confruntă cu alte forţe inteme pe care le domină. contradictorii. după care. care este potenţialitate. însă aplicarea ei cere întotdeauna o voinţâ’ adi că o putere.. referitoare la regimurile totalitare. Atâta timp cât se bazează pe forţă.. relatia conducere—supunere pune în joc forţe opuse care se echilibrează. 23-24. îi rezistă sau o anulează. . onoarea. astfel. pentru p. desi niciodată în mod perfect. Forţa apare. ea nu reprezintâ cel mai eficient instrument menţinerea si exploatarea poziţiei conferi te de putere. Olsen.. In raport cu puterea. Marger (eds. Contrar puterii.. Forţa si puterea nu sunt noţiuni antitetice. adaugă ansamblului de mijloace materiale si măsurabile care alcătuiesc forţa. produc un efect de descurajare fată de eventualij recatcitrauri. o mare parte din timpul. puterea. în schimb. In această lucrare este pe larg dezvoltaiă ideea prezentă frecvent în liieratura politologică.). până când una dintre acestea înfrânge rezistenţa puterii. şş pentru iragerea unor foloase maxime din ea. Mai rău chiar. inteligenţă. precum 38 Marvin E. Dacă nu există putere fără fortă. „Dacă noua elită urmăreste obiective materiale. este în avantajul său să recurgă mai mult la utilizarea altor tehnici si instrumente de control şi să permită forţei să treacă pe planul doi pen-lru a fâ uti1izată doar atunci când celelalte tehnici nu dau rezultate. ea poate însemna limitarea sau chiar elimi-narea totală a altemativelor într-o acţiune socială. forţa este un mijloc ce nu devine efi-cace decât dacă este aplicat. adică pus în mişcare de către o voinţă sau un organ. guvemanţii pot mări costurile nesupunerii. Dacă populaţia se supune numai de teama de a nu fâ supusă unor violenţe fizice. o mare parte din profit se con-sumă prin cheltuielile de exercitare a coerciţiei. forţa este actuală. celelalte forţe inteme. Martîn N. Forţa politică este obstacolul unei alte forţe pe care o com-bate.. cât şi extrem de costisi-tor. mani-festânduse prin efectele sale. Este interesantă si obse rvaţia pe care o face Gerhard Lenski. cu alte cuvînte mărind marja de risc aL acestei nesupuneri. Indiferent de obiec-tivele unui regim. care în mod normal se situează în fruntea valorilor umane. în loc de a aplica forta. nu se recunoaste acelora care guvemează numai prin forţă”39. 69 . la rândul său. prestigiu. coerciţia. ci complementare. Power in Modern Societies. Forţa semnifică aplicarea de sancţiuni acolo unde nu există supunere de bunăvoie. în studiul „Forţa şi transformările sale”. pune mâna pe ea şi dominâ. ea va descoperi curând că statul totalitar este atât ineficient. autoritate. imediat ce opoziţia organizată a fost distrusă.

p. E. Totusi. ca si a armoniei inteme”42. semne de neputintă si de slăbiciune”ş. putem denumi fortă politică ansamblul de mijloace (umane şi materiale) de coerciţie. marcat încă de numeroase coniradictii pe plan intemational. coeziunea intemă. incoerenţa. Freund. bazatâ pe instituţii şi grupâri. dar este imposibil să te 1ipseşti de ea pentru a face ca raţiunea şi dreptul sâ fie respectate”41. „pacea însăşi este trainică dacă se bazează. Forţa este un suport al stabilitâţii în viaţa politică. arată câ. Power in Modern Societies. asigurând echilibrul unei comunităţi globale în raport cu altele şi. p. Folosirea forţei pe plan social şi politic necesită mult discemământ şi spirit de prevedere în considerarea 40 Juljen Freund. 70 . pentru menţinerea şi consolidarea păcii. Astăzi a fost infirmată. Considerarea fortei drept unul dintre factorii de stabilitate politică socială degenerează uneort în cultul fortei şi în prezentarea sa si drept principal factor în menţinerea si promovarea păcii. atunci când puterea politică instituită reuşeşte să domine net mişcările de Opoziţie cu care se aflâ în competiţie. iar „dezordinea. pe un echilibru în raportul de forţe. distrugere sau construire pe care voinţa politică a unei (unor) clase.. Forţa asigură stabilitate şi rigoare sistemului po1itic. curs de dezagregare. Din punct de vedere sociologic. în Marvin Olsen.).Revolutiile instaurează o nouă forţă care se substituie altora în Gerhard Lenski. „forţa nu genereazâ nici raţiune şi nici drept — spune Saint-Just. Marger. Cursul actual al evenimentelor intemaţionale demonstrează că. Force and its Transforsnation. ea este baza păcii între natiuni. 62. 1965. brutalitatea si violenţa sunt. 41 Ibidem. ci. În viata socială. pre-siune. L’Essence du politîque. în anumite limite. le pune în actiune pentru a asigura respectarea unei ordini conventionale sau. nu se poate renunţa la menţinerea şi uneori la folosirea ei pentru aplanarea unor conflicte politice. mai ales. 711. pentru a o schimba. N. desi forţa nu poate oferi solutii cons tructive. existâ o singură altemativâ: dezescaladarea cursei înarmărilor si înlocuirea forţei prin tratative pentru soluţionarea problemelor litigioase dintre state.. în numeroase cazuri. credinţa că pacea se fundamentează pe forţă. dim-potrivâ.. nu pe fortă. Martin (eds. context ul po1itic actual. Dupâ cum susţine J. în general. Editions Sirey. Paris.

ea este. cei care o suportă (sau care trebuie să se supună) îsi schimbâ vointa. influenţa si puterea sunt folosite ca sinonime. Ea este un mijloc de a extinde. TOtUª ş. The Active Society. la rândul lor. „o unitate societală este cu atât mai activă cu cât intensitatea aplicării puterii este mai mică. Martin N. într-o relaţie de putere. După cum arată si şitai Etaioni. în acelasi timp. preferinţele. Power in Modern Societies. Cel mai adesea. Ei procedează aşa pentru că rezistenţa a devenit mai scumpă. influenţa are însă caracter reciproc. fârâ a Ie schintba. „Exercitarea influenţei determină o schimbare autentică a preferintelor”44. influenţă. prohibitivă sau chiar imposibilă. căci există deosebiri evidente între aplicarea puterii şi exercitarea influenţei. după natura si sco-purile grupului care o exercită. Ca fenomen social. 6. „Diferenţa dintre persuasiune si inf1uentă e ste analogă cu diferenţa dintre propaga ndă şi educatie”45. în majoritatea cazurilor.42 Ibidem. Se pot distinge forme de influentă. 71 . în: Marvin E. producând efecte dorite de diferite grupări sau indivizi asupra pu-terii şi invers. consecinţelor posibile. prin convingere. Marger (eds. cum am spus. De asemenea. dar nu si preferinţele. Totusi. 27. influenţa poate fi defânită ca un „mecanism generalizat de convingere”47. nefolosirea forţei în interiorul unei societăţi pentru transarea relatii lor politice este un indiciu al echilibrului. p. p. 712. exercitând. cei doi termeni trebuie considerati ca fâind distincţi. de a argumenta sau de a obtine consimtirea fată de acele puteri. Puterea persua-sivâ. Power. Ibidem. Olsen. de asemenea. Dar. Amitai Etzioni. în acest sens. sistemul propagandei unui anumit regim nu produc efecte prea durabile. semnul eliminării antagonismelor politice din acea societate. ea este procesul influenţării cu ajutorul (real sau numai posibil) unor constrângeri în caz de nesupunere. în toate aceste cazuri. p.). în loc să-l conso1ideze. puterea persuasivă seamănă cel mai mult cu inf1uenta deoarece amândouă se bazează pe valori si sent imente. inf1uenţate. ea poate apărea în relaţiile interpersonale sau ierarhice şi întrucât aceleaşi persoane pot fâ. pe când influenţa poate schimba convingerile şi. persuasiunea interzice preferinţele supusilor. inf1uenţa poate fi personală sau impersonală. Influence and Authority. INFLUENTA În destule cazuri. intercursivâ. însă diferenta constă în profunzimea efectelor lor. influenţa se realizează în absenţa constrângerii. Din faptul puterii decurge un caz special de exercitare a influenţei. a folosirii forţei46. există numeroase cazuri când exercitarea sa peric1itează echilibrul politic. iar acţiunea socialâ este bazată pe un consens”43. 321 Amitai Etzioni. In mod similar cu fort inf1uenţa este un mijloc uzitat de putere în cele mai diferite situatii şi în grupările sociale cele mai diverse.

Cheltuirea de putere. aceasta înseamnă să convingi pe cei care iau deciziile să foloseascâ si. Status and Power. p. Există o observaţie interesantă a lui James March. Definirea influenţei drept mobilul unei schimbări în starea sau comportamentul unui organism social face ca problema specificării aces-tei stări în termeni coerenti să fle de mare importanţă pentru teoria influentei.ns. p. 169. influenţa este pentru studiul luării deciziilor ceea ce este forţa pentru studiul miscării — o explicaţie geneticâ pen-tru fenomenele fundamentale. excluse prin angajamente luate în cadrul unei politici. cit. James G. potrivit căreia orice constatare a influentei poate fi formulată la fel de uşor în termeni de cauzalitate (deşi el precizează că influenta si cauzalitatea nu sunt echivalente). în : Political Power.231. influenţa ar trebui „să fâe capabilă să modifâce sistemul de prioritate în cadrul colectivitătii”48. op..Interesul pentru studierea influentei izvorăste din conceperea ei ca o variabilâ fundamentalâ care poate interveni în mecanismul luârii deciziilor. la fel ca si chel 46 Desi. colectivitatea în politica pe care o doresc detinătorii de inf1uentă. March susţine că ambele tipuri de 72 . Cele mai frecvente accepţii ale termenului „influentă” o consideră ca pe acţiunea de deviere (în absenţa constrângerii) de la tipul pre-văzut de comportament al unui individ sau mecanism social: „ceea ce s-a întâmplat între previziunea iniţială şi nerealizarea observată a ei. observă Parsons. în faptul că grupurile de interes încearcă să-i convingă pe cei care deţin autoritatea în colectivitatea relevantă (adică cei care pot lua decizii obligatorii pentru acea comunitate) „că ei vor angaja. ş8Ibidesn. într-adevăr.). uneori. New York. adicâ „întregul set al relatiilor de infl uenţăpoate fâ înteles ca fiind practic un subset al întregului set al relaţiilor cauzale”51. se va încadra în definiţia generală a influentei”49. 230. March. 1966. prin urmare. 251. Influenţa poate fâ observată. tuirea de bani. destul de frecvent. On the Concept of Political Power. Class. The Free Press. Lipset (eds. trebuie considerată ca fiind sacrificarea deciziilor altemative. «să cheltuiască» o parte din puterea lor în scopul respectiv”50. de exemplu. observabile.).cit. În acest sens. p. In termenii noştri (ai lui Parsons — n. Social Stratification in Comparative Perspective. vol. influenta este realizată datorită temerii că în caz contrar ar urma o sancţiune negativă. p. nu în absenţa presupunerii fortei.. 50 Taicon Parsons. de exemplu. Talcott Parsons. An Introduction to the Theory and Measurement of Influence. în: Reinhard Bendix and S.M. Dar identifâcarea proprietăţilor acestor douâ tipuri diferite de relaţii poate duce la concluzii eronate.

prima parte a afirmaţiei poate fi adevărată.A. An Introduction to the Theory and Measurement of Influence. obiectul unei vaste acţiuni de influentare din partea diferitelor categorii politice active în societate. Această afirtnatie este corectă dacă vom lua în analiză numai latura constientă. o politică economică conformă cu injtiativele saLe poiitice. Istoria politică oferă multe exemple de oameni ale căror idei au avut o mare inf1uentâ fârâ ca ei înţişi să fâ posedat puterea. „discretă” si determină modifâcări involuntare in acţiunile obiecţilor săi. Dar influenţa este uneori disimulată. pe de altă parte. Dacă sustin em că „influenţa nu pretinde putere şi puterea se poate lipsi de influenţă”54. dar si de conducători putemici lipsiţi de influent Separarea absolută a puterii şi influentei nu este. Observarea acestui proces de interinfluenţare oferă răspunsuri relevatoare cu privire la consensul politic. aceste cetcuri poi înfluenta guvernul să ţină teama de interesele lor în zona respectivă.U. explicită a influentei. Dar dacă afirmatia că A cauzează B exclude posibilitatea ca B să cauzeze A. 170. dar este ineficace dacâ nu este transformată în putere”53. într-o zonă oarecare. relatiile de influentă sunt (dacă nu în tota1itate) în multe cazuri sime-trice52 . March. modul de funcţionare a mecanismului decizional. maturitatea politică a forţelor oponente etc. intre putere ţi 51 James G. în sfera puterii politice influenţa apare ca mijloc de realizare a autorităţii politice si a legitimitâtii aces-teia în raport cu opinia publicâ. dar este tot atât cte adevărat că. p. însă cea de-a doua numai rareori.relaţii sunt asimetrice. la rândul lor. Autoritatea pub1ică dispune de un sistem organizat şi eficace de exercitare a inf1uentei datorită răspândirii ideologiei şi a unor valori politice prin intermediul unui aparat de propagandă omniprezent în societate. acest lucru nu este valabil pentru relaţia de influenţă. nivelul de dezvoltare a luptei ideologice. Dar sistemul puterii politice si în primul rând aparatul de stat sunt. „Ne supunem în mod voluntar influenţei. dar puterea ne pretinde supunere. Acest mecanism de influentare în masă poate trece drept o veritabilă „maşină de fabricat constiinţe”. influentă după efectul acestora şi mecanismul lor de realizare. pe bună dreptate. în: Political Power. influenţa poate fâ mai importantă decât puterea. Este adevărat că puterea şi inf1uenţa pot apărea ca variabile independente. poate infLuenţa anumite cercuri de afaceri să ducă. gradul de credibilitate al valorilor politice promovate de sistemul puterii. mijlocită. La nivel macrosociologic. guvernut federal aL S. Robert Bierstedt distinge. Inf1uenta este 73 . 52 De exemplu. conformă cu realitatea politică. în conformitate cu interesele categoriilor politice domi-nante.. la rânduL lor.

p. Nici unul dintre tipurile de autoritate sau de putere politică nu tre-buie confundat cu ceea ce se numeste prestigiu. Ibidesn. prestigiul nu manifestă decât involuntar sau accidental o asemenea tendinţă. două fenomene se manifestă şi separat. Există. o actiune de influentă din partea puterii sau asupra ei tinde. în timp ce puterea este legată de o persoană. în unele cazuri. şi invers. sunt considerabil sporite. grupuri prestigioase tind să devină putemice. care. Influenţa este legată în numeroase cazuri de o idee. 74 . determinând un fel de stratificare ce apare in societăţile omenesti. sunt deci variabile indepen-dente. din efectul lor pe plan social. interpretat ca un fenomen legat uneori de putere. precum si durata acestei inf1uenţe. susţine Bierstedt.însotitor firescalpu-terii. supraindividuală. mai ales. în mod deliberat. căreia i se supune cineva usor. la calitătile strict individuale ale unei persoane şi nu la calitatea care derivâ din învestirea sa cu autoritate (desi. 7. un substitut al fortei. de un grup sau o asociaţie si şi are locul în sfera sociologicâ. „Clasa care se va bucura de cel mai mare prestigiu va avea cea mai mare parte a puterii”55. se poate spune câ influenţa este un ingredient al puterii. de o doctrină ţi îsi are locul său în sfera ideologicâ. fâind temuti sau iubiti. distinctia fundamen-tală care se poate face între influentă şi prestigiu decurge. de asemenea. p. „In genere. care nu ocupă un loc în ierarhia puterii sau nu sunt angrenate deloc în competiţia politică). PRESTIGIUL Cauza imediată a localizării puterii este prestigiul. spori prestigiul personal). către modifâcarea comportamentului obiectului acestei influenţe. The Social Order. eficacitatea inf1uenţei. 344. deţinerea unei funcţii publice poate. în cazul puterii. Prestigiul apare deseori neînsoţit de putere (cazul unor somităţi în lumea stiintei. În acest sens. Dacă. în genere. mai ales. dar de care se poate desface tot aşa de repede”56. căci acesta din urmâ se referă. este mijlocul său normal de acţiune. De aceea. fărâ a putea însă impune altora o abdicare de la propria lor voinţă şi gândire. ş Ibidesn. Prestigiul poate fi. ci el are numai o superioritate momentană şi spontană. prestigiul este lipsit de temeiul ration al al superioritătii. în sensul că grupuri putemice tind să devină prestigioase. în societate. 342. într-adevăr. Cel care are numai prestigiu nu este considerat ca o putere obiectivă. nu este identificat cu o fortă exterioară sau cu o normă de conduită. Distinctia fundamentală între putere şş prestigiu rămâne totusi donteniul de mani-festare. Dar cele Robert Bierstedt. Prestigiul separă indivizii sau grupurile unele de altele. indivizi care impun.

lipsită total de autoritate tşi decj nu sunt cazurj de putere. desi nu este determinant. pres-tigiul vechilor detinători ai puterii scade foarte mult. fte să dispară. Bierstedt. la prestigiul individual. Însusi Machiavelli preciza în Principele că „trebuie să te feresti să fii urât şi dispreţuit”. rezervând celor bogaţi functii de co nducere. credibilitatea vechilor structuri şş institutii devine extrem de redusă57. Factorii care determină crest erea prestigiului —cunoştinţele stiintifice.ză Lapierre. sine nu este suficient pentru a crea putere. „Puterea fortei” nu se poate substitui decât provizoriu si acci dentai puterij oricărui grup social. inclusjv celej politice.Puterea poate fi si ea. consideră că si o bandă de gangsteri care jefuieste o bancă posedă puterea. supunerea consimtită este efe ctul prestigiului celui care comandă. acesta este un fenomen de putere. în majoritatea cazurilor. fără prestigiu. Astfel. prestigiul. Prestigiul este un factor puternic în individualizarea puterii politice si un ingredient indispensabil pentru exercitarea acesteia. deoarece. ns. păstrarea şi exercitarea puterii. recunoscând la unul dintre ei o reală superioritate pe scara aptitudinilor pentru suc-ces la o categorie de activităţi sociale. 392. sau. aceste cazuri indică folosirea samavolnică a fonei brnte. uneori. „Nu am văzut cu ochii 75 . în realitate. Potrivit analizei sale referitoare. Sociologia generală. îndemânarea. Ea tinde fie să se instjtutjonal izeze. Totusi. Membrii unui grup social. p. are o mare importanţă pentru cucerirea. „Deseori. regimurile plutocratice acordă un înalt prestigiu bogăţiei. 1976. acestia trec drept arbitrii gustului artistic şi ai valorii actului de culturâ (si nu întotdeauna nejustificat. Prestigiul în 56 Petre Andrei. dar este un însotitor firesc al puterii. dar o pot însoţi. în perioada decăderii puterii sau în perioa-da transferului său (prin revoluţie) către alte grupări sociale. determinând supunerea celor din jur faţă de persoana care-1 posedă. In viata politică. Editura Academiei. ca o extrapolare a autorităţii. Un mod aparte de interpretare a prestigiului realizea. Prestigiul apare.) pe care-1 ocupă pe una din scările valorilor recunoscute din punct de vedere social”58. neînsoţită de prestigiu. Dar el nu este unica altemativă la violenţâ. pentru a obtine supunerea liber consimţită a cetăţenilor. In mod identic. aproape exclusiv. competenţa — nu pot nici ei crea putere. putem consjdera ca fjind lipsită de prestigiu orice folosire arbitrară a fonei „nude” înpofida legilor juridice şi morale ale unei societăti. au tendinta să-i atribuie o poziţie asemănătoare în alte directii de activitate. el însoteste violenţa. distincţia. Bucuresti. După Lapierre. deoarece au dispus de mijloace materiale pentru a fi realmente cultivaţi). adică al unui fel de difuzie a statutului (s. competenţei sau avantajelor obtinute într-un dome-niu câtre alte domenii. cum susţine Bertrand de Jouvenel59. uneori. astfel. chiar corolarul acesteia. este ingredientul nelipsit al puterii. nu existâ prestigiu fără iluzie. uneori. iar difuzia reală a statutului nu are o justifâcare exclusiv ratională. R. desi acesta.

aceasta iradiază nemijlocit în domeniul pentru care personalitatea este învestită cu autoritate. Mai mult. Legitimitatea reflectă modul în care o societate defineste Iegali-tatea unei guvernări si dreptul sau autoritatea acesteia de a con-duce. Privită sub acest unghi. op. legitimitatea nu înseamnă ace1aşi lucru cu eficienţa guvernării. Această trans-formare este o condiţie esenţială pentru acceptarea normelor politice si a ordinii sociale institutionalizate. Legitimitatea transformă puterea în autoritate. Editions clu Seuil. acceptarea legitimitătii lui de către cei guvernati reprezintă un moment crucia1 al vieţii politice. este un fapt sociologic real „extrapolarea de autoritate”. în raport cu evantaiul de probleme implicate de guvernare. legitimitatea. 60 Jean-Willjam. 1972. extinderea artifâcială a influentei unei personalităti dincolo de limitele competenţei sale. în cazul fascismului. în realizarea actului puterii în domeniul politic. legi-timitatea înseamnă numai accesul de drept la soluţionarea pro-blemelor guvemării şşi nu însăşi rezolvarea. constituie doar o premisă. Ifl.ztS. p. 76 . MECANISMELE SOCIOLOGICE ALE PUTERII (I) CONSENS SI LEGITIMITATE 1. op. Paris. 48. tigiul „sefilor” se sprijinea exclusiv pe mitologia întreţinută în jurul acestora de către aparatul de propagandă. Du pouvoir.. 49. teme fundamentale în sociologia politică. p. Aceasta din urmă este un indice că po1iticile guvernului sunt consi-derate ca bune si că acestea sunt corelate cu aşteptările electoratului. era vorba de un fals prestigiu. Interpretarea prestigiului drept „difuziune a statutului” este şi ea unilaterală şi neconcludentă pentru exercitarea autorităţii politice. incapacitatea cle a găsi soluţii problemelor guvernării erodează legitimitatea. p. Altfel spus. Dar eficienţa prestigiului rezidă. cit. Lapierre. neizvorând deci din merite reale.nos regimurile care exaltau cel mai mult prestigiul unui conducător — fascismul italian sau hitlerismul -‚ comitând si cele mai groaznice violente?”60 Este adevărat că. cit. mai întâi. enunţate deja în capitolul anterior. pres 58 Jean-Willjam Lapierre. Pentru orice sistem politic.. Bertrand de Jouvenel. Totusi. Histoire naturelle de sa croissance. PUNEREA PROBLEMEI Strâns legată de mecanismele puterii şi autorităţii politice în orice societate (ca şi de problema culturii si a socializării politice) se pre-zintă problematica legitiniităţii şi a consensului.

consensul privind normele care reglementează activitatea politică institutionalizează modalitătile de manifestare a conflictului. în relaţie nemijlocită cu autoritatea. oamenii acceptă legitimitatea. pe lângă votul popular. Mai mult decât atât. dar ele au loc pe baza unui consens fundamental asupra unor valori si credinţe. a1e căror „calităţi speciale” suplinesc procesele de legitimare. prin intermediul socializării. ea mediază a1ocarea resurselor politice si interesele pentru a fi reprezen-tate în instanţele puterii. şi prin uzantă îndel ungată. de esentă civică. Aceste conf1icte se desfaşoară pe un domeniu limitat de aspecte af1ate în litigiu. Îşi transmit impulsurile lor formative şÎ orientative cu forta traditiei. deoarece ea se bazează pe tradiţie. prin socia1izarea politică. chiar dacă liderii po1itici 77 .Judecătile despre legitimitate sunt afective si evaluat ive. tot ast-fel consensul capătă substantă în relatia lui dia1ectică cu conflictul po1itic. divizarea în grupuri parlamentare. mai curând decât instrumentale. democratică. precum monarhia? Un astfel de consens este rea1izat. ceea ce nu contrazice cultura politică participativă a ţării respective. sancţiunea unor proiecte de legi. autoritatea este legitimată. Respectul pentru monarhie este inoculat în scoală. Cum se împacă oare respectul va1orilor democratice în Anglia cu conservatorismul afişat al vieţii civice si cu re spectarea unor instituţii tradiţiona1e. In societătilemo-deme. să spunern. astfel. O ideologie legitimează puterea pe baza ierarhiei va1orilor. În asemenea conditii pot apărea liderii charismatici. In plus. ca o autoritate patemă şi echidistantă fată de toti supuşii şi poate. autoritatea traditională este pusă în discutie. De exemplu. fără să fie legitimate de majoritatea cetătenilor dintr-o tară dată. în sensul că oferă forma în care se desfăşoară confruntările periodice pentru căştigarea de voturi la a1egerile generale sau locale. în special la lectiile cle istorie. După cum legitimitatea capătă substantă în viaţa po1itică. să asigure legitimitatea continuă a guvernanţilor. solidaritatea socia1ă. prin validarea consensu-ală a votului. Monarhul poate figura ca un lider emoţional. In toate societătile există un număr de va1ori si credi nţe funda-mentale asupra cărora există un consens socia1 quasiunanim: liber-tatea (în multiplele sale forme). Există însă si va1ori si credinţe care. formele recunoscute ale luptei parlamentare sunt: inter-pelările. Socializarea face ca orice conf1ict s-ar manifesta între două par-tide politice. parţial. dezbaterile. în timpul unei campanii electorale. În perioadele de criză şi schimbare. În societătile arha ice. sistemul electoral structurează lupta pentru putere. sfera lui de extindere si manifestare să fie limitată de norme şşi reguli accep-tate de ambele părţi. plura1ismul democratic. prin intermediul ideologiei. Un grad înalt al consen-sului limitează clar ariile conf1ictului.

din Franta anului 1789. Rose. „Principiul oricărei R. după cum se exprimă Marcus Tullius Cicero în lucrarea „De Legibus”. Minoritatea se supune voinţei majorităţii deoarece ea recunoaşte voinţa generală. Nu se mai vorbeşte şi acţionează. În al doilea rând. interesul scăzut în programele de şco1arizare din scolile secun-dare pentru socializarea rolurilor de conducere si accen tul pus pe acceptarea unor roluri pasive din punct de vedere politic’. Natiunea devine ea însăşi un principiu al legitimării politice. În primul rând.fac greşe1i. Dreptul de a dispune decurge din putere şş puterea aparţine. poporul deleagă exerciţiul suvera nităţii unei reprezentanţe naţionafe — parlamentului — alese prin manifestarea suverană de vointă a natiunii. Dar dacă titularul suveranităţii este poporui sau naţiunea. ci „în numele Natiunii”. Aceste idei din secolul XVIII şi. p. chiar dacă rezul-tatul alegerilor este contrar conţinutului propriului vot individual. pe dreptul natura1. sau naţiunii. toată.au găsit o strălucită ref1ectare în cele două Declaratii: Declaratia de Independentă a coloniilor americane (4 iulie 1776) şi Declara ţia Drepturi1or Omului şi ale Cetăţeanului. mecanismut a1egerilor. a suveranităţii populare. Desi mecanisme de legitimare a puterii se întâlnesc într-o formă incipientă încă o dată cu configurarea politicului. când teoriile jus-natura-liste si cele contractualiste au făcut din principiul majorităţii o sursă de legitimare a reprezentării proportionale. Politics in England. London. Nici un individ nu poate exercita o autoritate care nu emană în mod expres de la natiune”2. În regimurile democratice. ca temă de fi1osofie şi sociologie politică. Orice încercare de uzurpare a puterii legitimate astfel. Secolul a1 XVIII-lea a conferit poporului. devine expresia voinţei genera1e care nu este alta decât voinţa cetăţenilor exprimată în mod liber. suveranităti rezidă în mod esentia1 în natiune. Penguin Books. care joacă un rol important în asigurarea legitimităţii guvemelor. întrucât aceasta. de „dreapta raţiune”. este titularul dreptului de a dispune. titularului suveranităţii care este poporul sau naţiunea. „Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese acelea că toţi oamenii se nasc egali. ref1ecţiile despre legitimitate. Pe ce se întemeiazăacest principiu? În primul rând. În ca1itate de titular unic al puterii suverane. 64-67. alte două mecanisme intervin în viaţa politică din Marea Britanie pentru a evidentia functia de legiti-mare a monarhiei. Pe lângă aceasta. încep să se crista1izeze doar în secolele xvII-xvIII. De aici derivă si teoria con-sensului si teoria adecvării puterii politice la voinţa generală care a creat-o. că ei sunt înzestraţi 78 . poporul. Rezultă că titularul suveranităţii. statut de subiect politic suveran. care este aceeasi la Roma. orice neadaptare dintre putere si credinţapoporului despre natura. odată adoptată. sursa puterii şş manifestările ei vor fi sanctionate de ti-tular. comun tuturor oamenilor. în timpul Marii Revolutii Franceze. Atena sau Sparta. „în numele Regelui”. cetăţenii aflati în minoritate aderă la legea impotriva căreia au votat. pentru că identitatea de esenţă a speciei este dată de o lege etemă şi universală. 1965. atunci guvernul (cu toate componentele sale) este şş nu poate fi nimic altce-va decât servitorul poporului sau natiunii. ca expresie a voinţei ge-nerale.

Connecticut. a stiintei. Aceste norme trebuie să ref1ecte structura globală a organizării concrete a acelei societăti adică o ierarhie po1itică pe bază de status-uri si roluri. Dacă puterea politică devine legitimă prin autoritate. Annual Editjons. fundamentată pe norme. institutiile si autori-tatea socială. aceste norme nu pot deveni instrumentale fără o Iegitimare juridică a puterii. 3. pe scena istoriei este ca1itatea ei de substantă materială. După cum nu există putere fără supunere. Legitimitatea constituie unul din mijloacele prin care puterea rea1izează supunere. ci numai cine poate. „A porunci şj a asculta sunt elementele intrinseci în care se descompune acţiunea puterii şi sunt atât de intim Iegate între ele.de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile (.. 4. The Dushkin Publishing Group. Consensul nu este nimic altceva decât acordul care există în masa de cetăţeni cu privire la structurile. încât se generează reciproc.1. necesită o ordine determinată. vol. „Autoritatea este o putere legitimă bazată pe norme sociale institutionalizate”4. dezvoltarea culturii. ele 79 . Epoca modernă. 85/86.. 1640-1848.. O putere po1itică este consi-derată legitimă „după gradul în care obţine supunerea fără necesitatea de a recurge la forţă. într-o manieră institutiona1ă si normală. tot astfel nu există pu-tere fără Iegitimitate. cine obţine supunerea celuilalt”5. Bucuresti. autoritatea este functie de con-sens. de „potes-tas” bazată pe forţă. ale căror puteri juste izvorăsc din consimţământul celor guvemaţi. la rândul ei. p. Ferrero. Nu comandă cine vrea. Atăt legitimitatea puterii cât şi autoritatea sunt în functie de consens. După G. Guilford. O caracteristică esentia1ă a tuturor formelor şi tipurilor de putere politică din ‚ile perindate 2 Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetăteanului. 1973. Editura Didactică si Pedagogică. în: American Government. „un guvem este legitim atunci când puterea este atribuită si exercitată după principii şi reguli acceptate fără discutie de către acei care trebuie să asculte”7. 1985. pacea socială). Fiecare societate. Ca un complement inevitabil al puterii. capacitatea de a obtine supunerea fără recurgerea imediată Ia fortă. The Declaration of Independence.)‚ că pentru asigurarea acestor drepturi se instituie printre oameni guveme. acceptare ce face parte din consens”6. art. Acest element intrinsec a1 puterii pune în mişcare relaţiile po1itice dintre oameni si le învesteşte cu un atribut specific: capacitatea de a se face ascultată. punând la baza lui astfel de principii şi organizându-i astfel puterile si forma care îi va părea cea mai potrivită pentru asigurarea securităţii si fericirii sa1e”3. în: Culegere de texte de istorie universală. că ori de câte ori vreo formă de guvemământ devine dăunătoare acestor scopuri este dreptul poporului să o schimbe sau să o desfiinţeze şi să instituie un nou guvem. autoritatea este puterea legitimă. Ceea ce presupune ca oamenii să accepte o valoare recunoscută în comun. pentru a supravieţui şi a-şi rea1iza obiectivele comunitare (crestere. care îşi are sursa în constitutie. Or.

legitimitatea înseamnă justificarea mora1ăsirationalăarelaţii1ordeputere. Sirey5. nu spiri-tul unei epoci. Puterea este legitimă atunci când cei guvemaţi de ea cr ed că puterea este astfel. degajarea condiţiilor şş a principiilor genera1e care 80 . cu alte cuvinte atunci când participarea politică creste în măsură direct proportională cu dezvoltarea conştiinţei politice. 15. Institutions politiques et droit constitutionnel. se diminuează pe măsură ce se converteşte în opoziţie. 6 M. Paris. în sensul că ea nu mai este interesată de adevărul sau falsitatea credinţelor colective despre putere. ci posi-bilitatea unei fundamentări raţionale a ideilor normative despre pu-tere.înperspectivaan-istoricăa unor principii morale. universa1 acceptate. pentru diferitele modalităţi în care acestea sunt organizate şş pentru măsura în care puterea poate. prin suprapunerea judecăţilor de vaRalf Dahrendorf. este echivalentă cu Legitimitătglaube (credinţa în legitimitate). sociologia po1itică actua1ă a operat o „rup-tură epistemologică” în problema legitimităţii. Cu a1te cuvinte. „Legitimitatea. Pouvoir. Les gşnies invisibles de la Cite. G. loare despre problematica legitimităţii specifice fi1osofiei po1itice şi mora1e cu constatările empirice despre credinţele oameni1or. A. scrie Weber. implicit. Ferrero. cu sistemul lui de credinţe si va1ori. Sanchez Agesta. Classe et conflits de classe dans la socişte industrielle. De fapt. ea le consideră ca un pro-dus cumulativ de inf1uente în c are ideologiile. iar puterea legitimă este puterea als legitim angenehen (care este considerată ca legitimă)”. propaganda şş relaţiile publice au un rol deloc neglijabil. In această privinţă. la ora actua1ă. Principios de Teoria politica. Definitia celebră dată legitimităţii de către Max Weber a creat o sursă de confuzie în domeniu. asupra credinţelor populare despre putere.9 In lumina relativismului istoric.Madrid. mai degrabă. Paris. p.p. 79-80. 122.8 Pentru filosofia morală. Colin. îşi pune amprenta asupra relaţiilor de putere şi. Duverger.sporesc atunci când consensul creşte în intensitate şş cantitate. i972. sociologia politică actuală refuză să vadă în credinţele populare despre politică un dat imuabil şi anistoric. să se bazeze pe supunerea sau pe sprljinul guvemaţilor”. După Max Weber. ci de „identificarea consecinţelor empirice pe care le prezintă legitimitatea pentru caracterul relaţii1or de putere.1953. speci-fice sociologiei politice. p. legitimitatea este definită tautologic : legitimitatea derivă din credinţa poporului în legitimitate. editia a IV-a.391. PUF. 1962. cu prejudecăţi1e şş procesul specific de socializare. p. Parişl962.

p.p. participarea la vot poate fi impresionantă. Paris. 1956. să ne menţinem în limitele tipului modem de legitimitate. Acea calitate este rezultatul capacităţii guvernamenta1e de a crea legitimitate”. la nevoie.12 în sociologia politică contempo-rană s-a încetăţenit tot mai mult ideea că legitimitatea puterii constă in cucerirea şi exercitarea ei în conformitate cu legea.Lipset defineşte legitimitatea unui sistem politic drept capaci8 Mş Weber. C. 1988. deoarece prin intermediul lui se exprimă voinţa generală.M. B. ş David Beetham. a devenit raţiunea acestui tip de legitimare. Lipset. Mac Millan Education Ltd.5 . Dar va1idarea prin lege a legitimităţii nu epuizează problema justificării ei lega1e. tatea lui „de a crea şi menţine credinţa că instituţiile existente sunt cele mai adecvate pentru societate”. Astfel. editia a patra. Pe urmele celebrei distinctii a lui Carl Schmitt dintre legitimitate şş legalitate. J. Pentru că istoria cunoaşte multe cazuri în care sistemele politice îşi creează propria lor legitimitate prin convingerea guvemaţilor că este propria lor credinţă despre putere. pe baza universa1itătii drepturilor civice. p.confirmă că o relaţie de putere este legitimă sau nu reprezintă una dintre problemele-cheie ale sociologiei po1itice. va1iditatea legafă a puterii este doar o aparentă. ci este. Wirtschaft und Gesellschaft. 170. prin forta de coerciţie a statului.. 11 R. în: Arnerican Political Scjence Review. credem. 53. Learning und Legitimacy.’3 Această distinctie fină. Dreptul de participare la alegerile politice. în maniera tipic weberiană. 1991. In literatura de specialitate îsi face loc tot mai mult ideea că legitimitatea este un concept multidi-mensional care presupune. cit. ci ceea ce ar trebui să prescrie”. 1922.. London. Desi dist incte şi având 81 . 13 David Beetham. p. cel mai adesea. nr. M. s-a dovedit fertilă în analiza legitimităţii puterii în societătile co ntemporane. căruia îi lipseste justi-ficarea prin lege. Mere]man numeşte legitimitatea „o calitate atribuită unui regim de către o populaţie. un surogat obţinut prin propagandă. MohT. în acest caz. în special. „voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege” şii susţinută. edificator. Căci legea pozitivă nu va1idează conformitatea ei cu principii1e politice şi morale general împărtăşite si rational definite. Gallimard. legitimitatea legal-raţiona1ă. Cu titlu anticipativ. The Legitirnation of Power. 60. S. în: American Poljtical Science Review. Regimurile totalitare pot veni la putere pe o bază legală. p. op. 23. legitimitatea nu este ceea ce legea pre-scrie. Merelman. loialitatea difuză a cetăţenilor fată de sistem ul po1itic. 9 de manifestare.10 Iar M. 86.. Evident că. De aceea. Thşologie politique. dar în ele legea nu este expresia unor aspiraţii gene-rale. „legitimi-tatea înseamnă conformitatea cu dreptul.nr. 548. Some social requisiter of democracy.11 Un exemplu ar putea fi. p. în timp ce legalitatea tri-mite la conformitate cu Iegea”. Tubingen. 12 Carl Schmitt. asa cum a fost el denumit şi analizat de Max Weber. trei niveluri sau forme distincte 10 S.

Prin această sublimare a violentei fizice. existenţa consensului în rândul guvemaţilor faţă de relaţia par-ticulară de putere. Paris. Posibilitatea de a rea1iza conformitatea cu credintele de bază ale masei guvemaţilor este facilitată de faptul că puterea se infiltrează insidios în idei. indiferent de tipul de socie-tate. TIPURI SI FORME ISTORICE DE LEGITIMITATE Orice om politic Îşi dă seama că puterea politică nu se poate ma-nifesta în forma sa nudă. menirea sa: aceea de a se face ascultată. de forma istorică de stat sau de regimul politic. Institutions politiques et droit constitutionnel. Există diferite moduri de acţiune a puterii fără a recurge la forţă. cât şi de guvemaţi. Aristotel făcea distincţie între monarhie si ti ranie. cele pure şi impure. reguli1e (legea) pot şş trebuie să fie justificate prin referinţă la credinţele împărtăşite atăt de guvemanţi. cursului ideologic este aceea de a Iegitima puterea. 2. editia a II-a. În Antichitate. în cadrul formelor uniper-sonale de 82 . chiar dacă în grade diferite. legitimitatea este „calitatea pe care o prezintă puterea de a se adapta imaginii despre putere. PUF. prin intermediul manipulărilor ideologice si simbolice. Duverger. 3. conformitatea cu regulile stabilite (cu legea). chiar si tiranii cei mai cruzi aveau nevoie de o motivaţie ideologică pentru justificarea actelor lor în ochii guvernaţi1or. considerată ca validă în societatea respec-tivă”14. Un criteriu pur şi prim era Binele public. aceste elemente nu sunt altemative. în ultimă instanţă. Combinând acest criteriu cu cel a1 numărului. Astfel. iar a discurs ului propagandistic de a justificaacţiunile puterii. între criteriile sa1e de clasificare a regimurilor po1itice. Aristotel distingea criteriile prime şi cele derivate. puterea îşi rea1izează. credinţe şş reprezentări colec-tive. la afirmarealegitimităţii. În fond. p. materia1ă. materiale în violentă simbo1ic ă. După cum se stie. 1970. 13. acestea nu pot rezista multă vreme fără un consens şş o legitimitate minimafă. Orice conducător politic stie că. iar cel corelativ. ţesutul social şj se repercutează ca un bumerang împotriva propriei sale vointe: aceea de a deveni absolută. era binele persona1. finalitatea dis14 M. ca o expresie brutală a fortei împotriva voinţei tuturor.fiecare propriul corespondent de non-legitimitate. impur şş derivat. Guvemarea prin forţă şşi teroare distruge. ele contribuie concomitent. 2. Într-o enumerare succintă aceste niveluri ale legitimităţii sunt: 1.

foarte numerosi. care corespunde formelor monarhice de guvemământ. care corespunde. prin străsnicia sabiei. el avea darul neobisnuit de a asculta vocile strămosilor. Acest tip de legitimitate s-a perpetuat până în epoca modemă. legitimitatea harismatică sau personală. dar se mai 83 . în opinia lui Aristotel. în tipologia lui Aristotel. Totodată. este marcată şi de legitimitatea specifică fiecărei forme de guvernare. care corespunde regimurilor democratice modeme. recunoştinţa posterităţii convertindu-se în principiul po1itic al legitimării. a tipurilor de legitimitate care s-ar găsi la baza a trei forme de regim politic: 1. unii regi (ca în epopeile homerice) îşii legitimau temeiul autorităt şşi puterii. Aceeaşi distincţie operează. functia de legitimitate este o combinaţie etico-politică. un strămoş.guvemământ. legitimitatea Iegal-raţională. Aristocratiile îsi legitimează. Împăraţii sau regii erau flii Cerului sau ai Soarelui sau chiar zeii înşşşş (faraonii). dreptul Ia guvemare pe ştiinta practicării virtuţii şi pe statutul de proprietari. sociologul german Max Weber a oferit o clasi-ficare tripartită. Mai târziu. pe faptele de arme eroice ale unui predecesor. formând statul. legitimitatea istorică sau tradiţională. al originii divine a titularului acestei puteri. axa intemă a discursului era cores-pondenta dintre ordinea cosmică si ordinea politică. preoţii. In societăţile triba1e. Intr-ade-văr. iar structura dominantă a discursului era hierocratică (puterea preoţi1or). pe descendenţa dintrun personaj mitic. care au dus la întemeierea Cetătii sau la sa1varea ei. un parinte sau ei înşişi. 3. regii domneau în virtutea faptului că. Puterea lor era intangibilă. monarhiile eroice si ereditare îsi Iegitimează dreptul la guvemare. Monarhia este guvernarea unuia singur în folosul tuturor. În teocraţiile orientale. puterea sefului de trib se legitima prin faptul că. îndeosebi. aveau sarcina să legitimeze puterea. regimuri1or autoritare. În acest caz. iar tirania guvemarea unuia singur în folosul propriu. Legitimitatea istorică sau traditiona1ă îsi întemeiază dreptul la guvemare pe ideea caracterului sacru al puterii. dictatoria1e sau tota1itare. In secolul nostru. succesiunea formelor de guvemământ. imateria1ă. 2. Astfel. adevărată putere tutelară care ocrotea de primejdii tribul. precum şş pe mitul eroului si al întemeierii. au cucerit cetăţi sau teritorii unde si-au dus poporul lor. În alte arii politice. zeu sau erou. între aristocraţie (guvemarea numărului mic în folosul tuturor) şi oligarhie (guvemarea numărului mic în folosul propriu).

mare 1ider. Numai democraţiile generează o largă recunoastere a normelor juridice şi a principiilor constitutionale care stau la baza participării lor po1itice. Legitimitatea legală sau ratională se întemeiază pe votul popu-lar şş este caracteristică democratiilor occidentale modeme. fără presiunea santajului sau terorii. Charisma omului politic este percepută ca o sinteză moral-volitivă si intel ectua1ă a personalitătii sale. imaginaţia prospectivă. totodată. Napoleon.întâ1neşte şş astăzi în abordă.). erou si veteran al unui mare război. Acest consens va 84 . ceea ce atestă caracterul istoric si dialectic al raportului dintre consens şşi legitimitate. Kennedy asupra mulţimilor. forţă de persuasiune şi instinct de dominare care exercită o puternică. d. Dacă la acestea se mai adaugă. Numai democratiile sunt capabile să suscite formarea 1iberă a consensului. realizându-se astfel consensul. ea presupune ascultare din partea supuşi1or. sau reli-gioasă. „Omnis potestas a Deo” (orice putere vine de la Dumnezeu) însemna că. a-i contesta echivala cu un sacrilegiu de neiertat. de Gaulle. Ei erau „unsii lui Du mnezeu”. se înte-meiază pe ideea ca1ităţilor natura1e excepţionale ale sefului (duce. or. prestigiul personal aureolat de credinta nestrămutată într-un idea1: ani grei petrecuţi în închisori. lăsată de Cezar. revolutionar neînfricat. timp şi energie cu aplicarea regulilor şi procedurilor po1itice pentru obtinerea lui. Dintre calită. inf1uentă în rândurile multimilor. indiferent de natura puterii. un guvern democratic are nevoie de acordul celor guvemaţi. a fortei fizice a personalităţii energetice la psihologia auditoriului. a gesturilor. A1 doilea tip de legitimitate.F. c. ftihrer. Prin însăsi natura sa. b. Toate aceste elemente se topesc în vocaţie. fără să se mai cheltuiască. democraţia înseanmă lupta pentru putere. si conducerea de către popor prin reprezentanti alesi în mod liber. tătuc etc. Ch. impresie care le va si influenţa comportamentul ‚ atitudinile. dar înseanmă. Regii sau prinţii nu erau decât „bratul înarmat al lui Hristos”.rile elitiste despre clasa politică şş în încercările de restaurare a regalitătii ca formă de guvemământ. legitimitatea divină a puterii po1itice a primit o solidă articulare teoretică prin teza „ministeriatului” sfântu-lui Pavel. laică. O dată cu crestinismul. pen-tru a fi stabil. Dar si în cazul regimurilor democratice modeme se manifestă tensiuni în cadrul raporturilor din-tre consens si conf1ict. prin care se exprima voinţa divină. în ultimă. inspiraţia (conştientizarea extrem de rapidă a unei decizii necesare). care îi conferă o asemenea forţă de atracţie magnetică încât masele entuziasmate îl urmează fără şovăire. eficienta ac esteia şi legitimitate. conducător. captându-le adeziunea. atunci întele gem impresia profundă. reprezentare şi guvemare. cel personal-charismatic. stilului. intuiţia (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii politice). sşi capacitatea de adecvare a prezenţei scenice.ţile prin care unii analisti au încercat să definească charisma unui lider politic se pot enumera: a. instanţă. capacitate de manipulare. Prin urmare. J. încât acestea sunt per-cepute de către imaginaţia populară drept daruri (calităti) supranatu-rale.

93. În epoca modemă. o forţă deosebită în timpul procesiunilor. de la instaurarea până la căderea Iui. un guvem trebuie să distrugă acordul celor care 1-au adus la putere. încercând să-si materializeze promisiunile electora1e. mai devreme sau mai târziu. E1 se cere reînnoit. cit. în spirit populist o politică de această natură (alocarea unei părţi masive din buget pentru protecţia socială) nu va realiza performanţele economice necesare pentru susţinerea unei astfel de politici si. Deci. Încercând să fie eficient însă. Lipset. Pe măsura stabilizării regimurilor politice respective (sau tocmai pentru a le stabiliza prin obţinerea adeziunii populare). prin votul si voinţa populară. tipurile de legitimitate se suprapun: alături de legitimitatea lega1-raţiona1ă sunt invocate elemente ale legitimităţii personale (charismatice — vezi cultul deşănţat a1 persona1ităţii în regimurile totalitare) sau ale legitimităţii istorico-tradition ale (vezi cazul regimurilor politice din Africa după miscările de eliberare anti-colonia1e. va fi confruntat cu o criză de credibilitate. indiferent de natura sau forma lui. art. Ritualurile puterii capătă... un guvem care promovează. aniversărilor si ceremoniilor po1itice. unde şefu1 de stat a preluat unele din prerogativele sacre ale şefu1ui de trib). noile regimuri. cit. concurenţa altor forme de legi-timare etc.depinde însă de eficienţa guvernării. Pe lângă compromisuri. Chiar dacă loviturile militare de stat sau de palat s-au caracterizat prin cucerirea violentă a puterii po1itice de către o mână. — orice regim politic. p. de mijloace din arsenalul ideologiei şi tehnicilor de propagandă pentru legitimarea noii puteri şi justificarea acţiunilor ei. loc. fără excepţie. în prima fază a existentei Ior. nu însoţesc ca o umbră un regim politic.). au invocat principiile legitimităţii populare pentru a obţine consensul guvemaţilor. adaptat la noile conditii (pierderea credibilitătii. Hitler a venit la putere în Germania pe baza votului popular. de oameni. care vor duce la pierderea consensului. Totodată. un guvem va apli-ca măsuri nepopulare. Invers. vine la putere invocând principiile legitimităţii 15 ş M. procesul de legitimare poate fi accele-rat (catalizat) prin ritualurile puterii în care sacralizarea si teatralizarea joacă un rol de prim rang. schimbările sociale rapide. să zicem: legitimarea lega1-raţională a puterii. loviturile de stat din Africa şi America Latină au fost date în numele voinţei populare. negocieri şi alianţe. acorduri. procesul de creare a legitimitătilor nu se reduce la obţinerea votului popular. timpului. de „randamentul functiona1 a1 unui regim în îndeplinirea sarcinilor sale guvemamentale”15. noua clasă conducătoare va apela la o recuzitâ amplă. ca forme legalraţionale de obtinere a consensului prin crearea majorităţii par-lamentare sau guvemamentale. Ele urmăresc să 85 . În această strategie. modemizarea politică au relevat două fapte esenţiale: — tipurile de legitimitate nu fiinţează în stare pură.

vom observa că. o imagi-ne a ordinii socia1e. a legitimitâţii puterii acestuia şşi nu prin relaţiile de co mpromis. Funcţionarul va căuta să-şi depă. se bazează pe un corp de reguli legale şi pe o sferă de competenţă legitimă. pentru a suplini această pierdere ireparabilă. sim-bolurilor şi credinţelor fundamentale a1e unei nati uni. Paris. al conferinţelor şş congreselor partidelor comuniste se sublinia energic unitatea de monolit a partidului în jurul secretarului său genera1. Sursa ei primară este traditia.inoculeze în conştiinţa maselor (sau a participanţilor) ideea de unitate în jurul unui proiect comun. Autoritatea harismatică se bazează pe recunoaşterea puterii per-sonale a şefu1ui prin relatii de supunere. în voinţa de a rea1iza o şi mai profundă unitate în jurul partidului. ca si unitatea de nezdruncinat între partid şşi popor. Autori tatea legalratională este încamată de birocraţie. p. înfrângerea militară a unui şef îl poate costa pierderea autorităţii personale. durerea cauzată de pierderea conducătorului iubit se converteste. slujbele religioase închinate comemorării eroilor-martiri urmăresc realizarea consensului. Ca şi tipurile de legitimitate. iar principalele ei forme sunt gerontocraţia şş patriarhatul. 1959. TIPURI DE CONSENS Ca acord care există într-o societate asupra structurilor. Depunerea de f1ori la principa1ele monumente publice. al mitingurilor. Reîntorcându-ne la concepţia weberiană16. ceea ce individua1izează notiunea de consens 16 Max Weber. pe canalele propagandei. constituită din resuscitarea miturilor. Weber numeste autoritatea politică dominatia legitimă într-un grup de dominatie politică. Economie et socişte. de la baza consensului democratic. politic în cadrul consensului socia1 este acordul cetătenilor asupra autorităţii.sească. 3. pe baza va1enţelor coezive din simbolurile. autoritatea charismatică si autoritatea legal -raţională. 86 . In ceremoniile de doliu. Autoritatea legal-raţiona1ă. Plon. Autoritatea traditională se bazează pe statutul personal al deţinătorilor ei legitimi într-un grup. Puterile titularului autorităţii sunt limitate la sfera lui de competentă. competenţele legale si să-şi organizeze trupe de fideli din subordonaţi. În timpul mari-lor adunări populare. 79 şi urm. caracterizate prin recunoaşterea absolută. celor irei tipuri de legitimitate le corespund trei tipuri de autoritate: autori-tatea tradiţională. cu ocazia aniversărilor politice. credinta în lega1itate în cadrul autorităţii legal-raţiona1e se poate prăbuşi în epocile de criză si de schimbare a criteriilor de legitimitate. miturile si im aginile prezente în jocul reprezentărilor colective. nici tipurile de autoritate nu pot exista în stare pură. valorilor şl institutiilor sale.

Din punctul de vedere al funcţionării mecanismelor democratice. modului de viaţă. El presupune existenţa unei constituţii care să reprezinte cadrul si normele politice fundamentale pentru acţiunea politică. Consensul politic (sau fundamenta1) vizează legitimitatea sis-temului politic în cadrul functionării sistemului social global şi pre-supune adaptarea puterii politice la credinţa dominantă în societate privind natura. esenţa însăşi a democraţiei. Consensul de bază vizează legitimitatea existenţei comune în cadrul unei societăti. p. 1963. Pentru acest tip de consens. a guvemantilor ca şi pentru actiunile de control ale guvemaţilor asupra guvemanţilor. acord care face posibil ca aceste puncte de vedere să poată coexista fără a se distruge reciproc. înainte de toate.ns. Consensul politic constituie un sistem de credint valori. Dar un acord în jurul consensului fundamental nu implică. de un aspect sau a1tul a1 vietii socia1e. „divergenţa de opinii este capitală pentru 87 . fără conştiinţa necesitâţii imperative de a fi în relaţii. ceea ce C. Consensul fundamenta1 sau politic constă în „acor-dul existent asupra termenilor jocului politic însusi acord ce nu împiedică existenţa punctelor de vedere foarte diferite asupra problemelor concrete. Madrid. relaţiilor sociale şi instituţiilor din societatea respectivă. ci respectarea regulilor jocului politic. selecţia indivizi lor pre-cum şj a programelor optime de guvemare din diversitatea altema-tivelor oferite devine imposibilă. E1 este constituit prin acordul de vointă existent între membrii comunităţii asupra va1orilor. „ceea ce este important în consensul fundamenta1 nu constă atăt în acordul asupra principiilor politice. credinţelor. precum şi acceptarea de că.). Ca şi legitimi-tatea. în functie de importanţa acordului de voinţă pe care cetâţenii îl manifestă fată. După cum au subliniat mai multi po1itologi şi sociologi. Dezideratul ar fi un consens politic în ceea ce are el fundamenta1 şi în termenii sau regu1ile jocului politic. important nu este acordul fundamenta1 asupra principiilor fundamen-tale. În 1iteratura de specialitate s-a incetăţenit următoarea clasificare a consensului: consens de bază (sau socia1). Murillo Ferrol. este compusă din sis-teme de interacţiuni între indivizi şi grupuri. or. Friedrich a calificat drept „pasiunea pentru una-nimitate”18. Estudios de sociologia politica. Consensul politic implică un acord asupra organizării politice a comunităţii şi asupra formei juridice şi po1itice a statului. ca produs al interacţiunii oamenilor.113-114. cât în acordul asupra regulilor jocului politic (s.J. Fără acordul si respectarea regu1ilor jocului politic. nici nu trebuie să implice. deprinderi si moduri de acţiune politică ce conferă sistemului politic caracteristicile sa1e distincte”17 17 F. Societatea.puterii politice si actului de guvernare. sursa şi forma sa. consensul poate fi ana1izat în trei ipostaze. competiţia pentru câştigarea puterii politice.tre comunitate a constituţiei ş1 a guvemanţilor. ca şş asupra metodelor sale de acţiune. deci fără un minimum de con-sens social privind structurile de bază ale unei comunităţi. orice societate s-ar dezagrega sau ar fi ameninţată cu un război civil. consens fundamental (sau politic) si consens specific (sau de opinie pe diferite probleme). Razon y Fe.

culturale şi politice a unei societă. Democratia are tocmai această virtute: evită. Fondatorii greci ai democraţiei şş părinţii fondatori ai Constitutiei americane au con-ceput democraţia pe un fundament antropologic concret. 19 Juan Femando Badia. la uniformitate şş la blocarea spiritului de initiativă si de creatie. 1950. fruct a1 unei ideologii unice şi universale care pretinde că detine mo nopolul absolut a1 cunoasterii pe baza unei concepţii ştiinţifice inf ailibile despre viaţă. paradoxal. credinţele. Constitutional Government and Deniocracy. nici fiară. Fundamentul epistemologic al democraţiilor afirmă contrariul: relativismul cultura1 şi stiintific al unei epoci nu face din oameni fiinte infai libile. „Pasiunea pentru unanimitate” nu poate fi proprie decât în regimurile totalitare.tuită din roboţi programaţi în cele mai mici detalii ale actelor vietii cotidiene. opiniile lor trebuie completate si verificate prin opiniile şş credin ţele celorla1ţi. Consensul fundamen-tal. consensul fundamental în cadrul regimurilor po1itice democratice se caracterizează prin acordul de a fi în dezacord şşi prin conştiinţa dreptului la diferentă. 18 C. printr-un paradox. Dacă. De aceea. de asemenea.menţinerea vitalităţii in-telectuale. 1976. suferă. Înainte de a fi erou sau geniu. ca regulă a jocului. Departe de a pre-supune un acord fundamental. Acordul de bază. Invers. Madison. 88 .U. Nu întâmplă. (. urăste. acordul de a ±1 în dezacord si b. Există un consens po1itic cert şş acesta se manifestă în două directii: a.A. într-o societate ar exista un con-sens fundamenta1 asupra principiilor de bază ale organizării politice. p. Estudios de Ciencia politica. impunerea unei opinii drept infailibilă prin mijloace decisive.) poate pretinde. iar parlamentul şi guvemul ar fi înlocuite cu camere (birouri) de prelucrare a datelor. speră. J. unul din părinţii fondatori ai S. obţinut prin forţă şi teroare şi prin reprimarea brutală a dreptului la diferentă si la iden titate. ei nu pot pretinde niciodată că detin cheia ade-vărurilor ultime. Omul nu este nici zeu. adică un proiect care se cucereste prin propria sa istorie. Editorial Ţecnos. Madrid. a lansat celebra fonnulă a lui checks and balances20 (echilibru si control reciproc al puterilor) pentru a evita mortopo-lizarea puterii si dezechi1ibrele subiacente. confruntarea liberă a ideilor.ţi. supusă greşe1ii. dialogul. acordul instrumental: regulile jocu-lui politic. acordul de a fi în dezacord”19. duce. De aceea. ci o fiinţă. democraţia constitutiona1ă a cuhninat printr-o ordine politică diversificată şş printr-o organizare a deciziilor în ciuda dezacordului fundamental.tor. atunci acea societate ar arăta ca într-un scenariu tehnocratic: soci-etatea ar fi a1că.. J.. prin confruntarea liberă a a1temativelor.. Boston. în cadrul regimurilor totalitare. omul este o fiinţă concretă care iubeste. competiţia supusă regulilor sunt cosubstanţiale pluralismului socia1 şş politic. Friedrich. 96.

E1 se relevă. REVOLUŢIILE Orice societate cât de cât evoluatâ presupune o anume stratifi-care. în: Anierican Governrnent. pe măsura nivelului de dez-voltare atins. Se consideră că aceasta este stratifi-cată în caste. de re1iefare a modului cum acţionează şi reacţionează ele în raport cu puterea. urmăresc să influenţeze puterea. Dar în rea1izarea scopurilor de conducere a societăţii.Consensul specific este cel care se opune liniilor de conf1ict (cli-vajelor care despart grupurile. CLASELE SOCIALE SI SISTEMUL DE PUTERE ÎN SOCIETATE. IV. să acceadă la putere sau sâ participe la actul de decizie. p. Prezentul capitol îşi propune să. aşteptări şi năzuinţe. în domeniul specific a1 opiniei publice. cit. în funcţie de pro-priile interese. politic. scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a asigura funcţionalitatea întregului corp social.). nr. în diferite grade şi moduri. Modul cum este ea percepută. mai mult sau mai puţin complexă. Checks and Balances. 16-18. The Federatist Papers. punct de plecare nece-sar pentru un demers ulterior de identificare a straturiior sociale caracteristice societăţii contemporane. de orientarea ideologică a teoreticianului. Acestea. respectiv se implică. MECANISMELE SOCIOLOGICE ALE PUTERII (I1) GRUPURILE SOCIALE ÎN SISTEMUL DE PUTERE 1. noţiunea de clasă 1ipseşte practic din teoriile referitoare la societate.. puterea exersează presiuni sau constrângeri diferentiate asupra individului şi diferitelor grupuri sociale. treacă în revistă diferitele tipuri de structurare a societăţii. Ea serveşte necesităţii inteme de menţinere a ordinii şi coeziunii societătii de asigurare a echi1ibrului diferitelor segmente ale acesteia. LUPTA DE CLASĂ. După cum s-a văzut. partidele. cum se angajează ele în actul de conducere (politic) şi care sunt mecanismele prin care puterea se exercită asupra diferitelor grupuri ale societăţii. 89 . ed. la rândul lor. Sondajele de opinie pot arăta un model de distribuire a atitudinilor sau opiniilor politice ale unui grup care indică existenţa unui consens specific la un moment dat pe o anumită problemă. de scopurile ana1izei sociologice si de nivelul atins în investigare de stiintele socia1e. 20 jş Madison. Până în secolul al XIX-lea. teoretizate în timp. atitudinile etc. 51. analizată şş interpretată diferă însă în funcţie de şcoa1a sociologică.

ca urmare a progresului tehnic apare o nouă sursă energetică. istoricilor francezi din perioada Restauratiei. tre-buie să grupeze un număr mare de oameni ce trăiesc aproximativ la fel. Marx este cel care intro-duce notiunea de clasă în discursul sociologic. deoarece a pus de1iberat la dispoziţia unui segment socia1 instrumentele restructurării violente a societăţii. constienti de raportul lor faţă de pro-prietate. Conform teoriei marxiste. urmărind să explice o rea1itate în continuă devenire dintr-un unghi unilatera1. La mijlocul secolului trecut. în virtutea cărora se opune altei clase sociale. care revolutjonează mijloacele de transport şi face posibilă apariţia industriei şi transformarea capitalismului comercia1 în capitalism industrial. Conform aceleiasi teorii. Aceste rea1itâti favoriz ează şj explică per-spectiva marxistâ predominant dihotomică asupra societâţii secolu-lui trecut. ftind neinteligibilă ca obiect izolat. Teoria marxistă a procedat însă într-o manieră simplificatoare. în ace1eaşi mod şi proporţie. iar definirea acestora se face în functie de locul şi rolul lor în sistemul de productie. ce ocupă o poziţie similară într-o infrastructură. o funcţie ideologică. împă. în mod cert. La rândul lor. ocupă un loc similar într-un anumit sistem de producţie. ace astă poziţie fiind determinată. de relaţiile cu mijloacele de producţie. inevitabil. la rân-dul ei. constituind o unitate bazată pe comuni-tatea de interese fundamenta1e. la acumularea si sporirea inega1itătilor sociale. respectiv subordonând socialul economicului. conceptul de clasă s-a impus în faţa unor gânditori politici din şcoa1a contrarevoluţionară (Joseph de Maistre. exersează o activitate comparabilă. ele nu sunt sume ale oamenilor. Ca să existe. o clasă. în relatii de opozitie. sunt realităti determinate economic şş care acţionează po1itic în lupta dintre ele. dar sj socia-listilor utopici. Louis de Bonald si. conferindu-i un rol cheie. se delimitează de una sau mai multe clase. de părţi din avuţia socială. dar cu scopul de a o justifica si menţine. şş a îndeplinit. Pomind de la aceeaşi rea1itate. se situează în ace-1aşi raport faţă de mijloacele de producţie. ci relatii între oameni. burghezia şi proletariatul. împreună cu care formează un sistem de clase. istoriceste determinat. mai ales. In secolul al XVIII-lea. dând nastere la conf1icte si conducând la constientizarea apartenenţei indivizilor. abstractă. Această diviziune macrogrupală a societăţii există în măsura în caru este constientă de existenta ei. originea claselor socia1e se află în sfera economicului. acestea conduc la concentrarea muncitorilor în centre urbane. împărtită în două clase opuse. primele teorii elitiste au urmat un demers ana1og.rţind socialul tot 90 . şi în măsura în care numărul membrilor ei este suficient de mare pentru a o face imper-sonală. Sub impactul violentelor ciocniri dec1anşate de Revoluţia franceză. independentă de particularitătile individuale ale celor ce o compun.ordine sau stări. joacă un anumit rol în organizarea socia1ă a muncii şi dispune. aburul. Clasele sunt grupări numeroase de indivizi. în clase opuse. elveţianul Karl Ludwig von Haller). orice societate în care există proprietate privată este împărţitâ. Desi clasele conţin oameni.

în 1 90 1. delimitat nu atât de raportul fată de proprietate. fiind 91 . artizanii si comerciantij 10.. muncitorij 3 1 ‚4%. nivelul de educaţie. Dacă adăugăm că în societatea industrială. Termenul de clasă a continuat să fie utilizat în sociologie. altele cresc ca pondere. Michel Forsş. 1983. Sociologia nord-americană ignoră noţiunea de clasă.8%. prestigiul. altele se nasc. Paris. De altfel. mai ales în ultimele patru decenii. modul de raportare faţă de putere.3 clasa este unul din grupurile sociale existente într-o societate dată. libere 0. genul de viaţă prin care un segment socia1 se distinge de a1tul. deter-mină existenţa sau inexistenţa claselor”. caracterizată de o stratificare socia1ă bogată. Pentru Raymond Aron4. există un segment social compus din inclasabjli (declasati si indivizi peca1edeasereclasa. privilegiu sau prestigiu”. Concomitent însă. „regimul politic. Henry Mendras si Michel Forsd1 au studiat transformarea structurii sociale franceze de la începutul secolului al XX-lea si au ajuns la constatarea că. iar perspectivele sociologice. pentru Gerhard Lenski. muncitorii 43%. În viziunea lui Ralf Dahrendorf. proporţiile erau cu totul a1tele: agricultorii 9. unele clase dispar.2 clasa este „o aglomerare de persoane care ocupă într-o societate dată o poziţie similară faţă de o formă oarecare de putere. Astfel. Secolul al XX-lea a adus însă cu sine o serie de transformări radi-cale. agricultorii reprezentau 44. Tărănimea aproape dispare. la ora actua1ă. iar clasa medie câştigă în importanţă. Le changernent social. treptat.3%. împărtită în două clase opuse.8%. functionarii 1 2. diferit. iar liber-profesionistii 1. Criteriile de delimitare a claselor s-au multiplicat: nivelul de viaţă. Armand Colin. nemaicaracteri-zându-se prin atributele conferite de Marx. aşa cum am spus. Noţiunea de clasă este. 1 %. cât si pe orizontală). cu alte cuvinte clasa ar fi o notiune legată de ideologie. atât pe vertica1ă. adică organizarea pu-terii şş concepţia pe care guvemanţii o au despre autoritatea lor. defînită.7 %‚ iar profesiunile Henry Mendras. în 1982. ajungem la o ima-gine mai aproape de realitatea societăţii contemporane.caurmarea mobilitâţii şicirculaţieisporitea populaţiei. determinată de factori multipli. corelati diferit. investigaţia sociologică evidentiază cu tot mai multă pregnanţă că structura socia1ă nu este un dat imuabil. ci ca una complexă.6%. — perioadă în care stiintele socia1e s-au dezvoltat în mod spectaculos —‚ nu mai pot percepe societatea ca o realitate simplă. Ed. elita (clasa conducătoare) şş masele (clasa celor condusi). dar a căpătat acceptiuni diferite de cele initiale.în două clase. funcţionarii şi cadrele superioare 9. respectiv venitul indi-vizilor. cât de gradul în care controlează distributia autoritătii. Astfel. în ultimii ani. notiunea este folosită din ce în ce ma i rar. cu impact asupra socialului.4%.

consistentă în durata acestor existente colective. comunitatea de existentă sau de conştiinţă a unui ansamblu dat”. Dşmocratie et totalitarisme. p. 2. venit. în viziunea marxistă. altfel spus comunitate obiectiv sesizabilă (natura muncii. Frontierele dintre clase vor fi întot-deauna flotante deoarece: 1. a manierelor de a gândi. Dar întrucât această sinteză nu se rea1izează decât „în momentele de criză. cât şi pe cele subiective: 1. sociologul francez retine atăt pe 2 Gerhard Lenski. a1tfel spus. într-un alt studiu din acelaşi an. 74-75. Raymond Aron consideră că „majori-tatea. p. Standford.5 Printre caracteristicile clasei. nu diferă decât în grad. schimbările în menta1itatea comună sunt mai lente decât schimbările materiale. ceea ce sugerează o apropiere a clasei de masă. existenţa pentru sine. 2. ideologia are un rol important în 92 . „toţi sociologii caută să pună accentul pe ceea ce creează coerenţa. I. sub formă de clasă. nivelul veniturilor) sau comunitate mai greu de perceput. face şş mai difici lă coagu-larea unei constiinte colective de sine care să confere consistenţă şş contururi precise noţiunii de clasă socia1ă. 1966. p. este necesară sinteza dintre constiinta de sine. deci. de a lrăi si de a gândi. afirmarea comunităţii de ‚ ‚ e valori. Indiferent de criteri-ul abordat (teoretic. uni tatea. 144. rol. 3. Pentru ca un ansamblu uman să se manifeste ca o comunitate omogenă de valori si de interese. Ga1limard. Raymond Aron va reveni cu alte precizări de ordin metodologic privind deflniţia şş fun-damentul clasei socia1e în termeni operationali.”. politic sau ideologic). Paris. Power and Privilege: A Theory of Social Stratification. McGraw-Hill. ş Ravmond Aron. La classe comme reprşsentation et conime volontş. dacă nu toate clasele. dar mai importantă. iar sociologia politică va renunţa probabil la acest termen. a sistemelor de va1ori.ss Conflict in Industrial Society. De altfel. grup de interese. grupul ar exista cu atât mai puternic cu cât mobi1itatea înire generatii va fi mai slabă. 2.înlocuitâ cu cea de grup social. In această. în funcţie de profesie. New York. Class and Cla. „similitudinea manierelor de a lucra. 1959. la nivelul unitătii dintre viată si d ‚ voinţă şş acţiune scena vieţii politice este ocupată de partide şi asociaţiile pro-fesiona1e. 1965. perspectivă. constientizarea acestor existente cole ctive prin ele însele şi vointa proprie a fiecăruia de a îndeplini o sarcină”6 Stratificarea ierarhică a societătil or în grupuri tot mai numeroase. deschiderea sau închiderea de fapt si nu de drept. voinţă şi situaţia membrilor care vor compune clasa.Ralf Dahrendorf. nu mai este stiinţific operantă (cel puţin pentru societatea actuală). notiunea de clasă. şi nu în natură. în accepţiunea dată de Marx. ceea ce împiedică. nr. Deoarece. 29-30. în: Archives europşennes de sociologie. 1960. ca existenţe colective. ş Raymond Aron. Standford Universitv Press. si de efervescenţă. status etc. în concluzie. de straturi”7. cele obiective. globală sau totală.

101 102. Les attitudes politiques. care descrie. care permit identificarea ei prin con-fruntare cu altele. este apanajul clasei dominante. Ideologia. poate elibera energi-ile grupului socia1 căruia i se adresează. Modelele nemarxiste nu leagă mecanic o ideologie de o clasă si nici nu îi acordă o funcţie alienantâ sau izbăvitoare: o ideologie. În optica marxistă. dă nastere Ia diferenti eri. 93 . p. desi nu este neapărat politică. Introduction ă la sociologie gşnşrale. unei societăţi globale (naţiona1ismul) sau chiar supranaţiona1e (comunismul). Există o divergenţă clară între ana1iza marxistă a ideologiei şşi cea întreprinsă în afara acesteiperspective. ş Ibideni. Ea „exprimă o perspectivă asupra lumii sub forma unui sistem rationa1 şi abstract. Ideologia se opune constiinţei de clasă. necesară pentru a înlătura clasa dominantă. Ed. are un caracter politiclo: din acest punct de vedere. este. ideologia 6 Ibidem. proletariatul. contribuie la structurarea oricărui grup social si ea nu este neapărat politică.9 pe de o parte. inspirându-se din valorile acceptate. 1964. Le changenient sociaJ. A. propune o direcţie precisâ pentru actiunea grupului sau colectivitâtii. o cauză comună. aI burgheziei şi are o funcţie alienan-tă pentru clasa opusă. p. Lancelot.structurarea şi constientizarea claselor sociale. pentru că-i determină o conştiinţă fa1să. invitând la identificare. să încercăm să lămurim. Ideologia este un sistem de idei şi iudecăţi. pe de altă parte. 146. ce decurge parial din interesele grupului pe care îl modelează. la divizări sociale. explică. poate exprima poziţia grupului 8 jş Meynaud. După cum remarcă Guy Rocher. în majori-tatea cazurilor. mai mult sau mai puţin elaborată. interpretează sau justifică situatia unui grup sau a unei colectivităti si care. axată pe putere şi. p. ca atare. raportul clasăideologie. explicit şi organi-zat. ideologia creează unanimităţi: invocă interese comune. deoarece evidentiază c aracterele distincte ale unei colectivităţi. 145. în unele cazuri diferentie rea mergând până la opoziţie. O ideologie se poate adresa unui grup anume dinir-o societate. singura capabilă să identifice adevăratele interese şi să orienteze acţiunea politică revolu-ţionară a proletariatului. în funcţie de contextul în care acţionează. propune o acţiune comună. în acelaşi timp”8. ş Guy Rocher. le poate cana1iza într-o anume direcţie. în continuare. PUF. Paris. Dar. deci orientată spre putere. voL 111. totusi.

10 Unii autori. Dar. Multiplicarea numărului ideologiilor si creşterea atracţiei lor în societătile modeme au avut ca efect ridicarea nivelului aspiraţiilor ‚ilor. în mod necesar. Intensitatea se referă la suma de energie angajată în conflict. Dahrendorf11 analizează inclusiv problema con-flictelor: în opinia sa. în dinamica politică.H. generatoare de conf1ict. care detine puterea (clasa dominantă). 1976. două grupuri mari. carese ref1ectă. a grupului care aspiră să acceadă la putere (partid politic din opoziţie) sau a unui grup care urmăreşte să influenteze puterea (grup de presiune). 21). Paris. nu putem redu-ce toate conflictele sociale Ia conflicte de clasă. 1968. concomitent cu posibilitatea crescândă a populaţiei de a participa la viaţa politică. De aici rezultă un conf1ict de interese între cei care exercită autoritatea si cei care i se supun. tind să reducă ideologia la „stările de conştiintă Iegate de acţiunea politică”.M. Dacă Marx a considerat şşi ana1izat un singur caz de conflict social. a cursului istoriei. şi în nici un caz ale dispariţiei lor. eI a ana1izat conflictele sociale după două scări: a intensităţii şi a violentei. În societătile industria1e. în schimb. În critica socio-logiei marxiste. cresterea nivelului de instruire. Class and Class Conflict in 94 . Gallimard. în unele cazuri radica1ă. a redus toate conf1ictele sociale la conflictul de autoritate. În plus. Lupta de clasă ar dispărea doar în societatea comunistă. În viziunea lui. ci inegala distributie a autoritătii între indivizi şş grupuri. o dată cu dispariţia contradictii1or antagonice. Marx a airibuit luptei de clasă un rol istoric. 102. cum este Jean Baechler (Qu’est-ce que l’idşologie. considerând că ea determină dinamica socială. Este adevărat că secolul al XIX-lea aduce cu sine o simplificare a antagonismelor.. principa1a sursă siructurală a conf1ictelor nu este inegala distribuţie a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. p. indivizilor si colectivitâttrezirea ambiţiilor şi speranţelor şş transformarea. la preRalf Dahrendorf. Dahrendorf. ele opun. Paris. conf1ictele sociale sunt inerente oricărei ‚ ecurg din natura si fun societăti si d ‚ cţionarea ei: flind conflicte de interese. difuzării şi impactului ideologiilor. a complexităţii orga-nizării sociale şi a structurilor puterii sunt conditii favorabile multi-plicării. Astfel.H. con-flictul este principa1ul motor al istoriei: toate conf1ictele sociale sunt conf1icte de clasă si conduc inevitabil la revolutie. cu toate acestea. p. la rândul ei. şi anume lupta de clasă.

Industrial Society. siunile si emotii1e dec1anşate, la importanţa acordată victoriei. Violenta tine de mijloacele folosite pentru exprimarea ostilită.tii si combaterea opozanţi1or. Intensitatea descreşte în măsura în care grupurile de interes se pot organiza şi pot astfel exprima ostilitatea prin intermediul organizaţiilor lor, în care distributia autorităţii şi puterii politice nu coincide cu cea a celorla1te avantaje economice si sociale (bogăţie, prestigiu, cultură.) şi în care structura acestora este destul de deschisă pentru a permite o anume mobilitate socia1ă. Violenţa conflictelor descreşte şş ea în măsura în care grupurile de interes se pot organiza, în care cei lipsiţi de putere politică beneficiază măcar de unele avan-taje economice si sociale şş în care conf1ictele sunt efectiv reglemen-tate (părţile în conflict se cunosc, se acceptă, se conduc după unele reguli comune în relatiile mutuale). De aici rezultă că o revolutie va fi cu atât mai radica1ă cu cât intensitatea conf1ictului este mai mare şş cu atât mai bruscă cu cât conflictul este mai acut În rea1itate, revolutiile adevărate sunt rare în istorie. O

datâ cu creşterea nivelului de viaţă şi scăderea inega1itătilor majore în societatea postindustrială a secolului al XX-lea, conf1ictele de clasă, înţelegând prin aceasta conflictele cu conţinut po1itic, se atenuează, iar lupta îmbracă a1te forme şi căi, maj puţin violente. Structura societăţii comportă în continuare un mare număr de contradicţii, surse constante de frictiuni si confl icte, determinate de interesele diverse ale grupurilor socia1e. Dar acestea nu mai sunt neapărat generate de existenţa grupurilor ierarhizate pe vertica1ă. Evident că „societatea este în continuare condusă de un grup redus si relativ închis, care continuă să domine viaţa economică şş po1itică, dar a cărui putere politică este limitată de mecanismele democratice (sufragiu universa1, libertatea presei, a asocierii)”.

12

Apar conflicte datorate intereselor divergente şş între grupuri orizontale, deci plasate pe ace1aşi plan şş care, în principiu, nu sunt inegale între ele (naţiuni, asociaţii, provincii, partide, profesiuni, grupuri de vârstă); şş acestea pot căpăta caracter po1itic, cu alte cuvinte pot să aibă ca obiect cucerirea puterii, dar nu în mod obligatoriu. Deseori, elemente contradictorii coexistă, în special atunci 12 Maurice Duverger, Sociologie politique, PUF, Paris, 1968, p. 206-207. când functia de integrare exercitată de putere, prin intermediul statu-lui, reuseste să absoarbă contradictiile sau să le facă suportabi1e.
95

Interesantă este ideea lui Schwartzenberg13 de a transpune lupta de clasă., pe care o înţelege ca luptă de interese, din plan intern în plan intemational: tările dezvoltate ar constitui clasa naţiunilor dominante, iar tările subdezvoltate ar reprezenta naţiunile proletare, dominate prin diverse căi, dar mai a1es prin cele economice. E1 se apropie ast-fel de poziţia lui Raymond A.ron14, pentru care, în societatea indus-trială, important este nivelul de dezvoltare (dezvoltare-subdez-voltare) şş nu orientarea ideologică. Pentru a exista, funcţiona şş evolua, orice societate trebuie con-dusă, administrată, reglementată, controlată, orientatâ. Dar puterea nu poate fî în mâna a milioane de oameni, ci în mâna unui grup restrâns, pe care diversele teorii politice îl denumesc elită conducă-toare, clasă dominantâ, clasă conducătoare, clasă politică. În teoria marxistă, noţiunea de clasă dominantă desemnează clasa care detine mijloacele de productie: ea este concomitent clasă domi-nantă, proprietară a mijloacelor de producţie şi

conducătoare,iarpro-letariatul luptă pentru a o infrânge. Pentru Marx, ideologia este un mijloc de dominare. Orice clasă dominantă produce o ideologie dominantă, care contribuie la păs-trarea poziţiei sale prin legitimarea puterii sa1e. Problematica claselor dominante este descifrată pornindu-se de la ideologia pe care o promovează.. Aceasta urmăreşte să desc rie, să exp1ice, să interpreteze şi să justifice situatia clasei dominante, pre-cum şîi să propună (impună) o direcţie anume acţiunii istorice, în favoarea intereselor sale de clasă. La începutul secolului al XIX-lea, proprietatea şi controlul asupra mijloacelor de producţie păreau indisolubil legate, iar clasa domi-nantă economic detinea implicit puterea po1itică. „In actualele democratii de tip occidental se constată o disociere fizică între cei care deţin funcţii politice şi cei care detin functii economice de con-ducere” 15• Pe de altă parte, proprietatea, în conditiile societătii indus 13 Roger-Gşrard Schwattzenberg, Sociologie politique, Montchrestien, Paris, 1971. 14 Raymond Aron, Social Structure and the Ruling Class, în: British Journal of Sociology I, nr.1 din manie 1950. 15 Raymond Aron, Dşmocratie et totaJitarisnie, p. 141. triale şi postindustria1e, este diseminată uneori între mii de actionari care nu exercită un control direct asupra ei, rolul acesta revenind managerilor, birocraţilor, care nu detin însă drepturi de proprietate. Ca atare, nu mai putem vorbi de o clasă dominantâ, înteleasă ca înlreg,
96

unit de aceleasi inter ese, ci de diverse categorii conducătoare, de regulă neunite, de o plura1itate de minorităti influente în diversele sectoare de activitate ale societăţii (apărare, politică intemă, politică socială) care conlucrează, dar nu se suprapun decât atunci când interesele lor coincid. Chiar şi sociologi de orientare marxistă accep-tâ această idee, cu amendamentul că toate aceste grupuri restrânse, aceste e1ite, sunt părţi integrante a1e clasei dominante, concept la care nu renunţă, dar pe care îl redefinesc, în funcţie de evoluţia soci etăţii contemporane. 2. GRUPURILE STATISTICE SI ROLUL LOR ÎN STRUCTURILE DE OCUPATIONALE. PUTERE POLITICĂ. GRUPURILE PROFESIONALE SI

‚‚. ‚ GRUPURILE DE VARSTA. GRUPURILE DE VENITURI. ORGANIZATIILE GRUPURILOR STATISTICE. Am încercat anterior să demonstrăm că unele concepte marxiste nu mai sunt operante în analiza societăţii contemporane. De a1tfel, puţine concepte s-au dovedit perene, şi mai ales imuabile, de-a lun-gul istoriei gândirii umane. Viziunea macrosiructurală marxistă este tot mai mult înlocuită de perspective microstructurale, care anali-zează, în lumina noilor ramuri ale ştiin ţelor umane, aproape micro-scopic societatea şi care se văd nevoite să renunţe la noţiunea de clasă în accepţiunea ei marxistă, pentru cea de grup social. Grupul social este definit ca ansamblu de indivizi între care existâ anumite relaţii, bazate pe unul sau mai multe interese comune si care îi diferentiazâ de membrii altor grupuri. Există numeroase clasificări a1e grupurilor. Conform lui Charles Horton Cooley, grupurile pot fi primare atunci când între membrii grupului există relaţii personale, directe, stabile, nemijlocite, asocierea este relativ permanentă, nespecia1izată, n-a fost creată cu un anumit scop, numărul membrilor este resirâns (fami1ia, grupurile de muncă, de vecini, de joacă, de scoală) şi secundare,. atunci când între membri se stabilesc relatii parţiale, contacte specializate într-un sin-gur domeniu sau în unele domenii (unregiment, colectivul unei clase, al unei mari întreprinderi). În timp ce în grupul primar, relatii1e vizează personalitatea si co mportamentul individului ca întreg, în cel secundar doar însusirile şi

comportamentele semnificative pentru domeniul contactului sunt antrenate. In timp ce grupul primar este de obicei restrâns, cel secundar se structurează pe o comunitate de interese într-un domeniu dat si este, de obicei, mai mare, în functie de valoarea socia1ă a acestui interes. După modul de structurare a relaţii1or interpersona1e în cadrul grupului, există grupul formal (organizat), în care flecare membru are o functie bine determinată în vederea atingerii scopului comun şş prin care acesta se
97

integrează grupului, seturile de poziţii şi rolurile corespunzând diviziunii în cadrul grupului, şş grupul informal, care se constituie independent de un scop şi ca atare nu institutionalizează relatiile dintre membrii săi. După modul de formare, există grup de situatie sau nominal, determinat pe criterii de venit, vârstă, si de adeziune sau real (asociaţii, organizaţii), creat în mod deliberat penlru rea1izarea unui scop (grup po1itic, grup de presiune, sindicat). Organizarea socia1ă traditională, determinată de o economie de subzistentă, stratifîcă societatea pe criterii de rudenie si de vârstă. Rudenia se bazează pe recunoasterea legături1or de sânge sau de aliantă, care conferă fiecărui individ persona1itatea socială (numele) şi este concomitent factor de diferenţie re şş integrare socială. Puterea politică rezultă, în acest caz, din puterea şefi1or de familie sau de clan. Grupurile de vârstă taie orizontal grupurile de rudenie şi se delimitează în funcţie de drepturile şş obligaţii1e diferitelor etape ale vieţii umane. În societatea industrială, ca urmare a ponderii diferite a factorilor materiali si cul turali, a mediului urban şi a diviziun ii muncii, apar noi clivaje în sânul populaţiei, noi deosebiri ş respectiv, stratificări în funcţie de profesiune, venit, nivel de educaţie, autoritate exercitată. Nu există şi, în fapt, nici nu se poate stabili definitiv o ierarhie a criteriilor de constituire a grupurilor; în funcţie de scopul analizei sociologice, de şcoa1a sociologică, de tehnica ana1izei, sunt folosite anumite criterii de delimitare a segmentelor sociale, pe care le vom denumi grupuri statistice, şş care sunt socio-productive sau socio-cul-turale (venit, mod de viaţă, profesiune, nivel de educaţie, vârstă, pres-tigiu, religie, origine etnică, limbă, zonă în care 1ocuieşte). Spre exemplu: — vârsta este un criteriu de clasificare; fiecare generaţie are, într-o societate dată, un anumit context material şş cultura1 în care se dezvoltă (nivel de viaţă, tip de educaţie, nivel de aşteptări) şi care îi conferă o viziune anume asupra societâţii şş locului propriu în cadrul acesteia; un exemplu binecunoscut îl reprezintă tineretul studenţesc (occidental, dar în special din Franţa) de la mijlocul anilor ‘60 — mult mai numeros decât necesarul obiectiv al societătii; el devine constient că diploma pe care o obţine nu-i mai permite, datorită saturaţiei, să obtină o poziţie socială corespunzătoare aşteptărilor ş simţindu-se victimă, acţionează violent, în faimoasa primăvară 1968; — ocupaţia sau profesiunea constituie un alt criteriu al clasi-ficării: fiecare grupare profesională urmăreşte să-şi promoveze interesele, chiar în detrimentul celorlalte şi în specia1 în cel al unor noi profesiuni ce apar constant, ca urmare a inovaţiei tehnice şi aspe îfl ‚ Sa-şi asigure un cializării cadrul diviziunii muncii, si care tind statut, rezistenţa opusă de grupările profesionale deja existente este explicabilă, orice „nou-venit”, prin integrarea sa în sistem, perturbă situaţia existentă, determină o redistribuire a prestigiului, valorii, veniturilor, rolurilor, raporturilor sociale şi a relaţiilor de putere; pe lângă grupări1e
98

profesiona1e „tradiţionale” (patroni, muncitori, agricultori, cadrele armatei, ale administraţiei, oameni de artă), apar profesii noi (manager, informatician, cadre superioare), care se inte-grează treptat, Îşi delimitea.ză rolul, statutul şş interesele în functie de grupările deja existente; —grupurile de venituri determină diferenţieri, deşi societatea contemporană este mai omogenă, ca urmare a tendintei de a distribui tuturor produsele sale (materia1e, spirituale); spre exemplu, orice jndjvid antrenat înlr-o activitate socia1ă retribuită. are dreptul şi posibilitatea de a avea concediu si de a profita de el, dar pentru unii aceasta înseamnă „să închirieze o vilă” pe malul mării, pentru alţii „să facă camping”, tot pe malul mării; ca atare, putem spune că grupurile de venituri se diferenţiază după: modul de viaţă (care este un arbitru între resurse şi constrângeri, în funcţie de un sistem de valori); după „logica consumului” (a poseda un anume tip de obiect, care, la rân-dul său, e un semn, echivalează cu integrarea posesorului în grupul care-si poate permite achizitonarea obiectului — „o maşină de tuns iarbă” presupune o casă cu curte, zonă rezident un anume nivel de educaţie, timp liber pentru o astfel de îndelemicire) —‚ care poate fî ostentativă, căci urmăreste să semnifice un anumit nivel de venit şi, imp1icit, de reputaţie; după ocuparea timpului liber (a folosi exce-dentul de timp pentru activităţi speciale, deosebite, care nu sunt la îndemâna tuturor, implică dezvăluirea, chiar etalarea unui nivel

în societate, a „bogătiei”, a statutului). În societatea contemporană, consideră Mendras si Forsd,16 deose-birile sociale sunt lreptat „mai puţin ref1exul pozitiilor fată de relatiile de producţie, cât produsul sirategiilor de constructie a modurilor de viaţă ale grupurilor”. Fără a nega importanţa clasificărilor pe criterii socioproductive, el susţine că cele socio-culturale au un rol crescând în stratificarea socială. Fapt este că orice societate se caracterizează prin divizări de flatură, origine şşi amploare diverse, care pot fi economice sau socia1e, teritoriale sau sectoriale, ideologice sau simbo1ice, profunde sau efe-mere. Dar intensitatea, distributia si combinarea lor diferă în timp şi de la o societate la alta. Spre exemplu, divizarea etnolingvistică este determinantă în Belgia, dar nu în aceeaşi măsură. în Ita1ia; divizările economice sunt mai profunde în tările subdezvoltate si chiar în tările vest-europene, decât în S.U.A.; divizarea religioasă a pierdut din intensitate, fără a dispărea însă (dovadă India, Irlanda de Nord); unele divizări pot să se atenueze, în funcţie de circumstanţe sau de capaci-tatea de mobilizare a agenţilor politici — divizarea rural-urban si-a pierdut lreptat din amploare, pe măsura urbanizării si a declinului populaţiei rurale în statele dezvoltate economic. Formarea grupurilor este un fenomen comun tuturor societăţilor, căci
99

relatia atomizată individ— putere nu are sorţi de izbândă decât uni 16 Henri Mendras, Michel Forsşi, op. cit., p. 228. lateral, în favoarea puterii. Varietatea si diversitatea moduri1or de grupare şi de interacţiune a indivizi1or este foarte mare. În plus, orice individ este cuprins simultan, în virtutea gradului de complexitate a structurii sociale, în mai multe grupuri statistice. Pe de altă parte, un anume grup statistic poate fi singularizat în raport cu altele de mai multe criterii de diviziune: un grup lingvistic minoritar, concenlrat înlr-o zonă anume dintr-un teritoriu şi care practică. aceeasi reli gie, cumulează interese specifice care îl opun altor grupuri si favorizea ză apariţia conf1ictelor. Concilierea la nivel social este mai usor de rea1izat în situaţia în care divizările se intersectează la nivelul grupurilor, neutralizându-se relativ, creând solidarităţi între grupuri şi atenuând conflictualitatea latentâ. Pentru a surmonta diviziunile inerente oricărei societâţi, puterea dezvoltă mecanisme specifice prin care să cunoască, să controleze şş să satisfacă, în măsura posibilului, cerintele si aşteptările diferitelor grupuri statistice, urmărind astfel mentinerea echilibrului sistemului social. Toate grupurile se formează în numele unor interese comune: afective, palrimoniale, ideologice, corporatiste, profesionale, reli-gioase. Ca atare, în sens larg, toate grupurile sunt grupuri de interes, care, în forme multiple şş variate, caută să-şi va1orizeze interesele proprii în raport cu puterea politică.17 Pentru aceasta, intră în relatie cu instituţii1e de stat şi partidele po1itice angajate în lupta pentru cucerirea si exercitarea puterii. Ca atare, nici o putere politică nu poate fi indiferentă la delimitarea grupurilor statistice, la nevoile, aspiraţiile şi aşteptările acestora şş nu le poate neglija nici în procesul decizional, nici în exercitarea autoritătii; ea intră în relatii cuelepen-tru a putea menţine echilibrul social şii integritatea socială. „Din momentul în care ia seama de existenţa unui grup, puterea politică supraveghează supunerea lui la imperativele care condition ează viaţa societătii”18. Si David McKay afirmă că „una din cele mai importante probleme în sociologia politică este relatia dintre structura socială si ac tivitatea politică”. 19 17 Yves Mşnv, Politique comparşe, ed. a IIt-a, Montchrestien, Paris, 1991, p. 108. 18 Georges Burdeau, Traite de science politique, voLIII, La dynamique poli. tique, L.G.D.J., Paris, 1981, p. 45. 19 David McKay, American Politics and Society, Basil Blackwel Ltd., Oxford, 1985, p. 17. Puterea politică intră în relaţii cu grupurile statistice şÎş ca atare, are interes ca acestea să se încadreze în forme institutionale: astfel organizate, ele pot fi cunoscute, controlate, asociate la actiunile mecanismelor puterii şş canalizate în sensul raţional a1 integrării sociale, efectele actiunii lor urmând să fîe echilibrate de mecanismele puterii astfel încât să nu perturbe radical evoluţia societăţii.
100

punctuale si red uctive. a mediului.. 101 . După a. etnice. pe de altă. asigurarea asistentei sociale). stabile si influenţate de ideologia sau atitudinea guvemantilor (şomerii.1 doilea război mondia1 a apărut tendinţa. pe de o parte. sindicale şi agricole. iar în cazul sindicatelor patronale. mai mult sau mai puţin vizibilă. Exp1icaţia acestei stări de fapt ar fi că mecanismele po1itice clasice (parlamentarismul. subliniată de Yves Mdny20. dar interactiunile sunt diferite în funcţie de importanţa grupului.tă caracteristicile unei convenţii parţial relevante (deseori este pusă în discut legătura reprezentaţi—reprezentanţi. conjuncturală sau genera1ă. asociaţiilor de artisti. Această tendintă corespunde schimbării sensibilitătii. iar multiplicarea formelor de organizare a grupurilor denotă. patronale. atitudinilor si comportamentelor umane. op. În cazul sindicatelor muncitoresti. se orientează spre grup urile de afinitate. partidele politice) sunt în declin. precum şi acţiunea lor conştientă în raport cu pu-terea. că individul doreşte să participe la viata socială cât mai autonom. cei din urmă flind acuzati c ă se sustrag principiului democratic al reprezentării. alte mecanisme urmând în mod inevitabil să li se substituie. forţa de convingere rezidă mai a1es din numărul membrilor lor. că instrumentele si tehnicile de actiune clasice ale macrogrupurilor nu mai sunt adecvate pentru a apăra şi promova interesele membrilor. care datorită sistemului proportional capă. Altele. concomitent cu o insatisfacţie. în profitul unei o1igarhii sau elite politice). faţă de modalitatea de reprezentare. şi numărul lor este din ce în ce mai mare. funcţia sau bogăţia membrilor. 15-18. organizatiilor feminine. Pe de altă. civile (apărarea drepturilor religioase. şi. specific si diferit. organisme sociale sau factori de putere. p. Aceste interese pot fi de ordin material (îmbunătăţirea condiţiilor de muncă sau de viaţă. parte. de contestare a modalitătilor clasice de participare electorală. considerate limitate. ale micilor artizani sau ale tinerilor. societăţilor secrete. o altă carac-teristică a vieţii socia1e din ultimele trei decenii este tendinţa ca grupurile sociale mari săs piardă. Unele grupuri statistice sunt mai mult sau mai puţin structurate.Să vedem mai întâi care este contextul ce a favorizat organizarea grupurilor socia1e. 20 Yves Mşny. pensionarii. femeile. identitatea şi imp1icit importanta: individul. ale handicapaţilor) sau politice (apărarea con-sumatorului. asociaţiilor de agricultori. cit. spre exemplu. Organizaţiile grupurilor statistice reprezintă. spre asociaţiile de interes care îl reprezintă şşi îl apără mai bine. apără si promovează interesele grupului în raport cu alte grupuri. consumatorii). ale tinerilor. Ele pot fi clasificate în organizaţii profesionale. a libertăţii de expresie). dornic să-si construiască o identitate proprie prin diferentiere. parte. Puterea politică nu poate ignora astfel de organizaţii. politizându-se lreptat. sunt bine organizate şş utilizează modalităti specifice de acţiune. în prestigiul.

este angajat politic.22 Fenomenul politic al pressing-ului a devenit obiect de studiu după cel de-al doilea război mondial. în prezent. uneste circa 90 % din agricultorii britanici. în Marea Britanie. este. fie mult mai vechi decât studiul lui. respectiv acceptabile pentru ambele părţi şş eficiente la nivelul înlregii societăţi. 3. orice legislatie contrară intere-selor sa1e21. prin acţiuni de influenţare. „Deutscher B auerverband” reuneşte cvasitotali-tatea agricultorilor germani. rămânând însă exterioare ei. al profesiei sau ocupaţiei în cadrul diviziunii muncii. dar.800.3 % în S. orice grup de interes (grup social cu interese specifice) 102 . promoveze şi/sau să apere interesele speci-fîce ale membrilor lor. putând constitui o fortă structurală cu care administraţia politică trebuie să intre în dialog. ş ş în Italia. îîş ciuda scăderii continue a populaţiei agricole. de vreme ce „adoptă. datorită modului de structurare şi organizare a acestor grupuri profesionale: „Natjonal Farmes Union”.U. mai întâi în S. în cazurile când acesta practică sectorial o politică intervenţionistă. Totuşi. practic.000 de membri. o anume politică pentru un anume interes sau o anume conduită politică”. această activitate fiind tipică societăţilor struc-turate po1itic. organizatiile sindicale sunt destul de divizate. o influenţează. iar în S.U. datorită programelor lor ideo-logice şi politice. ele colaborează înlre ele. spaţiu unde s-a manifestat organizat pentru prima dată. ci să-şi păstreze şi influenţa. cu peste 1.U.A. Declinul însă nu s-a tradus printr-o scădere paralelă a ‚ei organizaţiilor agricole. ROLUL SPECIALISTILOR AL INFORMATIEI ÎN ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA GRUPURILOR DE PRESIUNE Grupurile de presiune sunt grupuri sociale cu un grad variabil de formalitate.. organizaţiile agricole reusesc. TOtUª ş. dar el pare să.A. Datorită specificului profesional. organizaţiile dispar o dată cu declinul grupului profe-sional pe care îl reprezintă. care caută să. fiscale. GRUPURILE DE PRESIUNE. nu doar să existe.. prin exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau asupra administraţiei. Grupul de presiune acţionează din interese proprii ş chiar dacă se declară nepolitic. În opinia lui Jean Meynaud23. agricultorii nu mai reprezintă decât 3% din populaţia activă în Marea Britanie. După cum semnalează Mdny.A. 2. sociale valabile. Teoretic. ci acţionează asupra acesteia. economice. Ele intră în interacţiune cu institutiile statului si cu partidele po1itice. pentru a putea elabora şi pune în practică acele politici publice. „American Farm Bureau Federation”. 7 % în Franţa. capabilă să impiedice. respectiv. dar nu participă direct la cucerirea sau exercitarea puterii.Unele organizaţii patronale pot deveni „parteneri” ai statului..

scop. întrucât sunt astfel organizate încât să-şi sporească la maximum influenţa asupra cenlrelor de decizie şi sunt capabile să-şi adapteze tactica la structura sistemului po1itic existent în fiecare ţară. care urmăreste să grupeze un număr cât mai mare de membri. Probleme de sociologie politică. accepţiunea termenului este mai restrânsă. marea majoritate a grupurilor de presiune se sprijină pe sau sprijină diferite elite. natură. naţiuni străine (petrolişti texani ce inf1uenţează. servind interesele membrilor săi. înalti funcţionari). de grupul de presiune strâin. dicările sale. 120. parlament. — grupul de presiune de masâ. în prezent. 1965. deose-bind: — grupul de presiune parţial. cu implicaţii în viaţa social-politică.se poate transforma în grup de presiune momentulcândutilizează. ele se înscriu în sistemul po1itic prin acţiunea de pressing şi consecinţele acesteia asupra procesului decizional. a opiniei publice. p. servind intereselor unor persoane. de cel de presiune indirectă.deoarece astfel Îşi sporeşte şanse1e de a-si atin ge obiectivul (sindicate muncitoresti. a ţărilor. Edimra Politică. mai multe criterii: mărime. dar care poate fî pusă în situatia de a utiliza presiunea politică. pu-terea po1itică din Arabia Saudită). organizaţii femi-niste). care actionează într-o anume societate. pe care o 103 . de grupul de presiune de cadre. integraţi în respectiva societate. grupul de presiune flind acela care caută să-şi valorifice interesele în raport cu puterea politică. În sociologia po1itică. grupurile de presiune reprezintă un fenomen foarte extins. Les groupes de pression. spre exemplu. PUF. de grupul de presiune exclusiv. care intervine îri viaţa politică intemă a altor ţări. grupuri. care acţionează doar în domeniul politic şj face presiune asupra puterii (lobby-ul). —grupul de presiune intern. care este organizatia ce are si alte ratiuni de a exista decât acţiunea de pressing politic. Maurice Duverger24 clasifică grupurile de presiune după. bogăţie. prestigiu. —grupul de presiune directă. şşJeanMeynaud. structură. care acţionează la nivelul populaţiei. Deoarece. presiunea pentru a face să triumfe aspiraţiile şi reven 21 Ibidem.îndirectiaaparatuluiguvemamentalsaua parlamentului. Bucuresti. în prezent. care îşi asigură eficienţa prin atragerea unor membri marcanţi prin funcţie. tehnici folosite. care actionează la nivelul orga-nismelor puterii (ministere. în 22 Ovidiu Trăsnea. Paris. la un moment dat în activitatea sa.

protejarea mediului) sau a1 unui statut (foşti combatanţi.. a executivului sau a administraţiei. ci sensul presiunii. protecţia animalelor). să. lupta împotriva poluării. evidenţiem că ele sunt foarte diverse şi nespecifice: de la 104 . în forme foarte diferite si cu mijloace din cele mai neaşteptate. integrându-le proce-sului deciziona1 (în S. sunt în continuă dezvoltare. va1ori sau vocatii id eologice. Amploarea si diversitatea actuală a grupurilor de presiune s-ar datora. vom delimi-ta două tipuri mari de grupuri de presiune: profesionale si cu vocatie ideologică. acolo unde sunt posibile con-tacte numeroase si constante între administraţie şi grupurile de pre-siune. op. spirituale sau mora1e (apărarea drepturilor omului. tendinţa este caţintapre-siunilor să se deplaseze spre executiv. Organizatiile cu vocatie id eologicâ ale unuia sau mai multor grupuri sociale au ca scop apărarea poziţiilor politice. actionează la orice nivel de manifestare a pu-terii. Ita1ia )‚orisăle 25 Yves Mşny. Administratia publică nu poate rămâne inertă la acţiunea grupurilor: ea caută ori să le interzică (în Franta. Germania). la un moment dat. Presiunea se poate exercita asupra legislativului. stadiului de dezvoltare şş gradului de complexitate ale societăţilor contemporane. cit. pen-tru creşterea bunăstării grupului reprezentat (sindicate. cit.U. naturii şi funcţionării institutiilor autorităţii statale si credibilităţii în scădere a partidelor politice şi parlamentarilor. la ora actuală. pensionari). ed. o organizaţie profesională putând. pace. deoarece ele au. O clasifîcare fermă a grupurilor de presiune este practic imposi-bilă. camere de comerţ.sensibi1izează penlru ca atitudinea acesteia să influenteze puterea. asociatii de producţie. pro-moveze idei. În ceea ce priveşte tehnicile şi mijloacele de acţiune folosite de grupurile de presiune. precum şş de tehnica pre-siunii. — grupul de presiune profesional. care este constituit în jurul unui scop particular (dezarmare. atenueze influenţa. corporaţii profesionale. dar nici această delimitare nu este fermă. asociaţii ale consumatorilor). ca tactică sau mijloc specific de acţiune politică. Organizatiile profesionale urmăresc obtinerea de avantaje mate-riale pentru aderentii lor sau protejarea situaţiilor deja obţinute. tineret. Sociologie politique. Dat fiind faptul că în definirea şi clasific area grupurilor de pre-siune importantă nu este Structura lor. care reuneşte membri după ocupaţia lor similară. o organizare multiformă.. în societăţile avansate. de grupui neprofesional.A. 24 Maurice Duverger. în opinia lui Yves Mdny25. reglementându-le acţi unea. determinat de natura socială si de interesele grupului..

U. dezorganizarea serviciilor. industrie de presă (cu scopul de a vinde informaţie) şi presă de industrie (proprietarii lor doresc să. forţă. intervin pe lângă parlament. la şantaj (în urma contributiilor si subscripţiilor bănesti). pe care trebuie să sunt. numărul membrilor săi. cel care utilizează lobby-urile si nu de la lobby-ul însuşi. profitul material sunt secundare. gradul de democratizare si de civilizatie al societăt stabilitatea ‚ ‚ii. fîind simple mijloace de acţiune ale grupurilor de presiune. pretinzându-se autonome. amploarea reţelei de relaţii de care dis-pun sau pe care şi-o pot constitui. organismele de informare şi presa joacă si ele un rol în activitatea grupurilor de presiune. petiţiilor şi ameninţarea cu greva sau boicotul. administraţie sau guvern. Ele îsi închiriază serviciile.A. guvemului sauopiniei publice. Specialiste prin excelenţă în pressing sunt lobby-urile. acele birouri tehnice specializate care. în schimbul plă. sabotarea acţiunii guvernamentale (refuzul cooperării sau al plăţii impozitelor). independente (presa de industrie. a 105 .ţii. dar şş de factori intemi. avocaţi. violenţă. Specialisti în pressing. lobby-stii. Într-o lume ce nu mai poate fi conceputâ fără comunicare rapidă si largă şşi care. hol” (de la holurile Congresului american. greva foamei) şi manipulare (prin propagandă. concomitent. şi până la acţiune directă (recurs 1a. o presiune indirectă asupra publicului. concomitent. specialisti ai o stăpânească perfect pentru a o putea folosi în interesul grupului de presiune pe care îl servesc. juristi. pentru ca atitudinea acestuia să-i inf1uenţeze pe guvemanţi. documentatiil or. greve. organele de presă ale unui partid) sau îsi disimu lează dependenţa. intervenind pe lângă oamenii politici sau înaltii functionari). organizarea lor. informaţiei. Adevărata presiune vine însă de 1a.presiune. ziarele sunt. Ofîcinele de propagandă. sub forma memoriilor. dezinformare). finanţată de marii indus-tjaşj)• În general însă. activitatea lor vizând în primul rând exercitarea presiunii asupra puterii politice. Termenul de lobby a fost utilizat pentru prima dată în S. Din lobby-uri fac parte deseori foşti parlamentari. În acest caz. politică. fără a se preocupa de orientarea politică sau socială a celor ce le folosesc. ele pot fî mijloace de expresie ale unor grupuri determinate (ziarele sindicale. ca atare. mită. similar consilierilor flscali sau juridici. Ele exercită. manifestatii de masă. Efîcacitatea grupurilor de presiune depinde de factori extemi. şi initial însemna „culoar. locul unde actionau lobby-stii. teoretic sensibili si atenti la opinia publică. calitatea conducătorilor. specialistii la care fac apel pentru acţiunea de pressing. scopul comercial. obţină profît şi fac totodată presiune politică). Pentru unele dintre ele. coruperea funcţio-narilor.

Medias et Sociştşs. Societatea contemporană este o societate a informaţiei generalizate si cvasiuniversale. Paris. pentru altii. este un fapt acceptat ca grupurile de presiune să-şi 106 . creează în jurul lui un fel de halou informaţional din care nu ştie ce să selecteze. lansarea ei în circuitul informational îi conferă va1oare şi putere de impact.27 „tehnicile de comunicare de masă sunt instrumente de manipulare. în care oricine va putea accede la orice. oricum şi oricând. 27 Hesbest Marcuse. private sau de stat. î1 paralizează. p. direct sau indirect. fără 26 Chebel Malek. 1990. PUF. departe de a întări şi avertiza individul. măcar să fie constient de acest proces. neapărat aliată a democraţiei.26 După Herbert Marcuse. La ora actuală. ed. Dar. 133. supuse ordinelor marilor interese.tori vorbesc de apropiata „societate de comunicare”. Explozia mass media a condus la dez-voltarea si împământenirea unor tehnici de persuasiune. mijloc de influentare şi posibil mijloc de presiune. despre diversitatea sporită a formelor de comunicare şi de impactul mass media asupra individului prin informare şş dezinformare. Penlru că orice informatie deformată. fără interventia tehnicilor de persuasiune sau orientare. are o semnificatie şi. oriunde. ea acţionează în sensul uniformizării si conformismului. ca atare. trunchiată. a V-a. 613. La formation de l’identitş politique. Se vor-beste din ce în ce mai mult despre explozia comunicării.devenit mai unitară prin receptarea aproape concomitentă a acelorasi evenimente. simbolurilor sau ima-ginilor. concomitent. În epoca contemporană. cel ce difuzează o informaţie este implicit un instructor. impactul mass media este inevitabil. iar controlul ei mai dificil. Unii cercetă. în cel al diversităţii şşi contestării. vehicularea ei. care se lasă impresionat si influenşt. deoarece simpla ei selectare. mass media joacă un rol deosebit în transmiterea informatiilor si chiar în valorificarea lor. Pentru unii cercetători. Montchrestien. orientată devine dezinfor-mare. un educator. care presupune intenţia de a înşe1a sau de a exersa o influentă asupra celorlalţi prin intermediul semnelor. În anii ‘40 a apărut ideea că mass media este a patra putere în stat. Paris. deoarece contribuie la trezirea unor dorinte iluzorii sau artificiale. cu scopul nemărturisit de a dinamiza producţia materială în societatea de consum”. alţii prevăd sfârşitu1 vieţii private şş al libertăţii individuale. penlru a-şi atinge propriile scopuri. Informaţia permanentă prin mass media îl copleseste pe individ. 1986. astfel că Malek o defîneste ca „subconstientul noslru colectiv cel mai deter-minant”. Supraabundenţa informaţională. prin inter-mediul cărora ea poate deveni instrument de manipulare. motiv pentru care grupurile de presiune o folosesc. Mass media este mijloc de expresie şi. să valorifice mai întâi. p.

In lucrarea sa din 1963. p. a sistemelor (T. Eastori constă în faptul că el a fixat graniţele sis si temului po1itic în mediul său social ‚ a relev at capacitatea de reactie la in fluenţele mediului extem.). aflate în relaţii de interdependenţă. după Ce. V. Editia L A Systems Analysis of Political Life. 23. potrivit unei idei dragi anglosaxonilor.) sunt reparti-zate pe cale autoritară într-o societate”1. oricare ar fs gradut de retatie între ele”. în termeni sistemici. respectiv al acelor grupuri de presiune care ajung să dispună de putere de decizie în spatele paravanului institutiilor oficiale. în prima sa lucrare. A Framework for Political Analysis. Paris. dar şi ca parte. pentru că. o acţiune cunoscută încetează să mai fie periculoasă. Colin. social şi psihologic”2 DavidEaston. cu deosebire cibemetica şi teoria generală.urmărească interesele. 1965. John Witey and Sons. ca ele-ment intinsec al unuia mai larg — societatea sau. 107 . A. ci publică. conceptul de sistem a fost introdus după al doilea război mondial. a fost acut resimţită nevoia de a fî analizat sistemul po1itic ca un ansamblu coerent şş unitar de elemente componente. sistemul social global. Cel care a fundamentat abordarea sistemului politic prin prisma analizei sistemice a fost americanul David Easton.G. Prent ice-Ha11. D. 1974. ca un tot integrat în viaţa socială şl aflat în raporturi de interconditionare cu societatea în ansamblul ei. Sub ambele aspecte. Originalitatea abordării sis-temice a lui D. Altfel există riscul ca instituţiile reprezentative să disimuleze jocul forţelor reale ce acţionează în societate. SISTEMUL POLITIC SI ELEMENTELE SALE În stiintele sociale. Acest lucru iese si mai clar în evidenţă prin următorul lant de rationamente: viaţa politică nu poate exista într-un spaţiu vid. bio-logic. Analyse du systeme politique. atât sub presiunea diversificării proceselor social-politice. pe care calitatea de sistem deschis i-o permite. SISTEMUL POLITIC 1. ns. cât şş sub influenţa dezvoltării unor discipline noi. Problema care se pune este ca acţiunea lor să nu fie clandestină. Tbe Political System: An Inquiry into the State of Political Science (i953ş defmea sistemul politic ca „alocarea autoritară a valotilor”. New York. Easton defmea sistemut po[itic ca „un ansamblu de variabile. E1 a deflnit sistemul politic ca „ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare (citeşte: resursele politice — n. ca un tot unitar şş integrator. ea „trebuie să fie considerată în raport cu mediul său fîzic.S. Conceptul de sistem a fost considerat cel mai pertinent pentru analiza acestui ansamblu.

cultural. mediul intrasocietal al unui sistem politic ar cuprinde celelalte sisteme aparţinând aceleiaşi societăţi (cultural. influenţele mediului şş reacţiile sistemului la acestea i-ar conferi o autonomie relativă. ecologic). p. ecologic. 6 Ibidem. în consecinţă. din partea societâţii asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul „cutiei negre” (sis-temului 108 . pomindu-se de la viziunea sistemică fundamentată de Easton. În opinia lui Easton. p23. economic. Plecând de la acestea din urmă. acestea constituie „un sistem de comportamente. ar oferi cadrul distinctiv a1 sistemului po1itic în sistemul social global. Mediul exlrasocietal este compus din ace1eaşi sisteme (eco-nomic. 19. de atitudini şj de id ei care pot fi numite economie. Fatâ de mediu. ş Ibidem. însă. la inf1uenţele căruia sistemul po1itic este el însuşi expus şi reacţionează”3 „prin natura sa însăsi de sistem social analitic distinct de altele. sunt elemente ale funcţionării societăţii. sistemul politic a fost defînit ulterior în următoarele modalităti: — prin aplicarea modelului cibemetic de comunicare si control. cu slruc-turile sale politice. Corelaţia dintre sistemul social global şi sistemul politic a reprezentat problema fundamentală în limitele căreia. din care sistemul po1itic studiat face el însusi parte”5. viaţa politică trebuie să fie interpretatâ ca fîind supusă la influenţele care rezultă din celelalte sisteme printe care ea este inserată în reali-tate. dar separate de sistemul politic prin interacţiunile politice. viaţa politică din cadrul societăţii politice. cultură. creând şi mode lând condiţiile în care sistemul politic însuşi trebuie să funcţioneze”6. — viaţa po1itică este compusă din interacţiunile politice. ceea ce trădează dificultatea trasării unei linii de demarcaţie clară între sistemul politic şş celelalte sisteme din mediul intem şş extem. „constituie o sursă de influenţe numeroase. se scurge un curent constant de evenimente şi de informatii care determină conditiile în care membrii sistemului trebuie să reactioneze”4.) cu deosebirea că acestea aparţin altor ş şi. precum şi ca un sistem complex de control asupra tensiunilor inteme. D. ş Ibidem. „pulsului societăţii”. inserate într-un mediu. Easton este foarte precaut. Ambele medii (celelalte sisteme). sistemul politic fiind înteles ca o retea de „fluxuri de comunicare” către şi dinspre societate (precum reţeaua ramifîcaţiilor nervoase dintr-un organism viu). p24. Prin urmare. „Sistemele inteme vor include ansambluri de comportamente. ş Ibjdem. diplomatic etc. altor sisteme sociale globale.2 Ibidem. şş invers. structură socială sau personalitate.

s-au conturat două poziţii: una — cea din perspectivă sistemic-slructuralistă — consideră sistemul politic ca un subsistem al sistemului social global. New Yosk. defînit unilateral ca regim politic.po1itic) si în mecanismele exercitării puterii politice. Lapierre. „Structura politică KarIW. PUF. compus dintr-un ansamblu de roluri sociale si de interacţiuni între aceste roluri. funcţionalistă. În opera lui G.8 — sistemul po1itic redus la sfera decizional-guvemamentală. mai mult sau mai puţin legitime”9. el distinge două categorii: cele care sunt retative la reglarea sau COOrdonarea raportutilor între grupărite particulare (adică părţile.7 — sistemul politic conceput ca „ansamblul proceselor de decizie care privesc tota1itatea unei societăţi globale”. TheFree Press. sistemul politic este compus dintr-o structură politică şş din cultura politică. din punct de vedere descriptiv. L’analyse des systşmes politiques. constrân-gerii fizice. tocmai penlru că sistemul po1itic este o activitate de conducere si organizare a societăţii în ansamblu. ce defineste sis-temul politic ca „un sistem de interacţiuni. acesta din urmă fîind un cosistem al celui dintâi. 1963. sau al ameninţării cu întrebuinţarea. concepe sistemul politic ca o realitate ce coincide. prezent în toate societătile independente. cealaltă. Almond concepe sistemul politic ca un sistem social. „acoperă” sistemul social global. semnifică „pu-terea” societăţii şi o reprezintă. — prin abordarea functionalistă a lui G. Paris. Deutsch. ale societăţii gtobate) şi cele care sunt retative la întreprinderile sau actiunile cotective care angajează sau mobilizează totalitatea 109 . 1973. în încercarea de a se lămuri raportul din-tre sistemul social global şi sistemul politic. care îndep1ineşte funcţiile de integrare şi de adaptare (ambele atât pe plan intem. G. cât şş pe plan intemaţional) prin inter-mediul întrebuintării. Se impune precizarea că.Aimond. TheNerves ofGovernment.-W. „Printre aceste decizii. 8 J.Almond.

Prima. atât Almond.Easton si G. Capitotut introductiv. ca formă de organizare si con-ducere a societâtii. Statul ar fi partea. în ciuda diferenţelor metodologice şi terminologice. rudele. recurgerea la constângerea prin forţă. Almond distinge următoarele functii ale sistemului politic: functiile de mentinere si ada ptare ale sistemului. 15. în raport cu exigenţele sistemului. compus din structurile de bază ale subsistemelor politice. Bucuresti.mecanismele transformării lor. în timp ce subordonarea lor riguroasă este trăsătura sistemelor totalitare”10 Din cele expuse până acum reiese că.. functiile de conversie politică. deservite de o birocraţie specia-lizată. stabilească într-un mod precis sau să. În plus. Jean-Pierre Mounier. Probleme de sociologie politică. gradul de diferentiere şi de specializare a rolurilor politice. dar şi aspectele po1itice ale structurilor sociale. ca şi a aparatului politic specializat care formează clasa po1itică sau birocratiile politice.societătii globale” (Ovidiu Trăsnea. marchează starea de dezvoltare a structurii. unele în raport cu altele. care vizează transformarea cererilor în 110 . 70). rezultate). 1975. În a1 doilea rând. Două variabile fundamentale permiţ clasificarea structurilor politice. reproduce celebra schemă a alimentării şi conversia ei în producerea sistemului la D.. Almond. care vizează crearea şe noi roluri politice şi înlocuirea celor vechi. The Politics of Developing Areas.. prietenii. precum clanurile. legi-tim instituită. scris de G. cereri) în output-uri (iesiri. de exemplu. si sistemul politic. ca în teoria politică clasică. p. Editura Politică. Coleman. (. Pour une sociologie politique. 2. Easton. D.Almond ajung la ace1eaşi concluzii în ce priveşte funcţionarea sistemului po1itic. ambii autori folosesc ace1aşi criteriu: raporturile sistemului politic cu mediui său. reprezintă cadrul teo-retic al lucrării. conform binecunoscutei scheme a mecanismului de transfor-mare a input-urilor (intrări. 1974. în stabilirea functiilor de bază pe care le îndeplineşte orice sistem politic.) A doua variabilă vizează ierarhizarea rolurilor şi subsistemelor. Almond. A1mond defîneşte funcţiile sistemului politic plecând de la exigenţele lui funcţionale de a rea1iza nivelurile de performantă. 1960. Astfel. Paris. O posibilă linie de departajare între stat şi sistemul politic ar fi exigenţa funcţională parte — întreg. Editions du Seuil. Autonomia subsistemelor caracterizează sistemele democratice. ambii autori pleacă de la deflnitia weberiană a politicului. cât si Easton nu reuşesc să. functia de conversie a sistemului po1itic. vol. Tinând cont de natura fluxurilor care intră şi ies din sistemul politic. găsească un criteriu de demarcaţie între stat. mijloacele de informare etc. p. Gabriel Almond si James S. E1 deduce aceste functii pe cale empirică şi nu înt-o manieră normativă care fîxează sarcini statului. p. formulată de G. 7. cuprinde ansamblul activitătilor po1itice: instituţiile po1itice. Pr inceton. ca „alocare autoritară a bunurilor de valoare” în „toate societâtile ind ependente”. în definirea sistemului politic. ca şi de 10 Jean-Pierre Cot. Astfel.

The Governmental Pşocess. Pe lângă aceste funcţii enunţate de Almond. Aldine Publishing Company. departamental. System and Process in International Politics. vizând capacitatea de a mobiliza. David B.Knopf. 20. care privesc activitatea desfşasurată de structurile specializate ale sistemului politic în contolul comporta-mentului politic al indivizilor şşi grupurilor. citatea sistemului politic de a identifica aceste resurse. functia de extracţie. MIT Technology Press. sistemul politic 111 . costul acestei prelevări în termeni de slăbire corelativă a sprijinului politic. interferând în anumite relatii cu cele enunţate de Almond şi Easton. Deutsch12. Macropolitics. conslrângere)”.). atunci se ajunge la aventurism şş voluntarism politic. executiv şi juridic în cadrul separaţiei puterilor. Nationalism and Social Communication. de a-şi da seama dacă ele sunt suficiente sau sărace.11 — functiil e de reglementare. structuri speciali-zate în extacţie (birocraţia. Tbe Nerves of Government. se „descalifică”. scopurile şi sarcinile stabilite sunt cu mult sub posibilităţile şş resursele de care se dispune la un moment dat. Wiseman. John Wiley and Sons. şi de a le transforma în rezultate (out-put-uri). precum H. de exemplu). 1957. exprinîând capa 11 Ibidem. se mai pot deduce si alte functii ale sistemului politic. în vederea obtinerii performanţei. „Studiul capacităţii extractive tebuie să ia în considerare resursele prelevate la diferitele niveluri de guvemare (municipal.NewYork.bunuri de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dinte legislativ. în profîtul sistemului politic. Karl W. Dacă sistemul politic îşi fixează scopuri şi sarcini de atins care depăşesc cu mult posibilităţile şi resursele necesare pentu îndeplinirea lor. Kaplan. în conformitate cu voinţa politică. 1951. 13 Morton A. Aceastâ funcţie vizează capacitatea sistemului politic de a repartiza resursele politice. resursele materiale si umane ale mediului său intem şş intemaţional. Aceste funcţii ar putea fl identificate astfel: — funcţia de mobilizare a resurselor politice.AlşedA. 1953. p. Kaplan13. New York. Chicago. Truman. mijloace de extracţie (persuasiune. Si într-un caz. W. fapt care va conduce mai devreme sau mai târziu la colaps. 12 KarI W. Truman14. federal etc. de a constientiza „cos-turile” si de a găsi mijloacele cele mai adecvate de orientare a aces-tor resurse spre îndeplinirea obiectivelor urmărite. în functie de cerinţe (inputuri). Deutsch. 1969. în sfârsit. şi în celălalt. 14David B. atunci sistemul dă semne de slăbiciune si incompetenţă. Cambridge. Morton A. invers. iar dacă. din opera altor spe-cialisti în teoria sistemelor. mergând sigur spre esec.

care să permită participarea cetătenilor la luarea deciziilor si la activita tea politică şi încrederea lor în sistemul politic. — functia de determinare a scopurilor si sarcinilor sociale îsi ‚ ‚ găseşte expresia în acte normative programatice. în flux. d. Această funcţie a sistemului politic materializează capacitatea lui de a regla activitatea socială. determinată de un set de factori ce provin din mediul social. din însusi sistemul politic şi componentele sale. această dinamică este orientată în direcţia optimizării functiilor sistemului politic. ca şi din mediul intemaţional. cărora sistemul tebuie să le dea curs. „stabilitatea si conservarea sa”. de la „mediu”. ca si de cresterea responsabilităţii factorului po1itic în conducerea socială. dezvoltarea politică. — functia de integrare a elementelor societăţii în structuri social-politice şi întărirea coeziunii lor în jurul obiectivelor generale. să le satisfacă. prin dezvoltarea democraţiei. Sistemul politic îndep1ineşte această funcţie prin contolul asupra indivizilor şş grupurilor. realizând ceea ce sistemiştii şÎ funcţiona1iştii au numit „adaptarea structurală” a sistemu-lui politic. se impun câteva precizări: toate aceste funcţii sunt specifice oricărui sistem politic. —dat de scopurile si sarc inile specifice —‚ prin formele de manifestare si mecanismele de realizare. În legătură cu funcţiile sistemului politic. prin socializare. cât şi cu interesele legitime ale guvemaţilor. calitatea şş capacitatea modelatoare a acestor funcţii depind nemijlocit de dinamica propriuzisă a sistemului po1itic. prin conţinutul lor concret. recrutare şi mobilizare politică în vederea configurării unei baze sociale cât mai largi de adeziune şi susţinere. rapor-turile sale cu „mediul” şş impactul asupra acestuia. ca şi asupra clivajelor şi tensiunilor.ca şÎş mai ales. Ele cristalizează ceea ce este esenţial şÎ tendenţial în ceea ce sistemiştii numesc „impulsurile” venite. formulate în concordanţă atât cu interesele celor care ocupă poziţii-cheie în viaţa politică.tebuie să procedeze la renovarea structurilor sale. dar ele diferă. în sensul maximizării posibilitătilor de răspuns adecvat la cerinţele mediului intrasocietal si intemational si al minimizării constângerilor care tind să limiteze aria alegerilor posibile în elaborarea acestor răspunsun. la perfecţionarea activităţii. la înlăturarea disfunctiilor si a elementelor de ero-dare. 112 . de uzură. în fiecare ţară şi în fiecare etapă. ele depind de maturizarea unor conditii obiective si subiective necesare pentu a face posibilă coordonarea sistemului social global.

având o entitate şş „fîzionomie” proprii. acţionând conjugat şi interdependent.. functii si mecanisme specifice ce-i conferă o independenţă relativă în raport cu societatea. acestea oferindu-i cadrele principale de existenţă si funcţionare. asigure realizarea acestor obiective prin mobilizarea. al elementelor ce-1 compun. În realitate. relatiile politice şi întregul mecanism al legăturilor directe si nemijlocite dinte „conducători” si „condusi”. SPECIFICUL SISTEMULUI POLITIC Un aspect important care trebuie clarificat este specificul sis-temului politic. sistemul politic integrează cu necesitate institutiile politice şş întregul lor proces de funcţionare. structurare si evolutie ale societătii. ceea ce-i permite să stabilească obiec-tivele dezvoltării politice. unul dinlre elementele ei structurale cele mai importante. în ultimă instanţă. nici nu se substituie acestuia şş nici nu se identifică cu el. nu se disipează în sistemul social global care-1 cuprinde. cât şi prin funcţiile fiecăreia în parte. 113 . având toate înanifestările sale originale. el nu se dizolvă. luând decizii. deoarece. alcătuirea sistemului politic este problema pe care au căutat să o rezolve principalele modele elaborate în domeniul sociologiei politice contemporane. în realitate. cu toate acestea. ci se afirmă si funcţionează ca un element structural distinct. S pecificul sistemului politic constă în faptul că el defineşte modul cum se exercită puterea politică şi cum este organizată viaţa politică a unei societăti date. Sistemul politic poate îndeplini o asemenea menire prin toate componentele sale. cum se afirmă si evoluează ea în raport cu cerintele sociale şş cu participarea cetătenilor la funcţionarea puterii politice. acesta nu se confundă şi nu se dizolvă în sistemul social global. normele politice şi juridice şi aplicarea lor efectivă.2. fîind o componentă stucturală a societătii. a valorilor si bunurilor existente la nivelul întegii societâti. ideile si comportamentul politic etc. elaborând si înfăptuind politici globale sau sectoriale prin care influenţează. a resurselor materiale si umane. să. si stemul po1itic nu poate face abstactie de caracteristicile si directiile fundamentale de existenţă. deciziile politice şi mecanismele de luare a acestora. este o autonomie relativă deoarece sistemul politic — ca nici unul din cele-lalte subsisteme ale sistemului social global — este cel care stabileste finalităţile (obiectivele) funcţionării si dezvoltării societătii si a subsistemelor sale. De aceea. un aspect important al analizei sistemului politic este cel al alcătuirii sale. evo luţia socială. în acest caz el apărând ca fiind format numai din instituţii şi organizaţii. Prin mobi1izarea resurselor materiale şi umane. E1 are specificul său. înfăptuirea practică a acestor decizii. el asigură realizarea acestor fina1ităţi. în cauze de ordin social. De asemenea. în manieră autoritară. Autonomia relativă constă în faptul că. Această independenţă (autonomie) este relativă tocmai pentru că. Dincolo de diferentele termino logice sistemice si functionaliste si de faptul că unele notiuni sunt di spuse diferit în constuctiile teore-tice. deşi sistemul politic este parte integrantă a societătii. rolul său pro-priu şi o autonomie relativă. Există tendinta de a reduce sistemul politic fîe la sistemul guvemamental — în felul acesta sistemul politic apărând doar ca centu al deciziilor generalobligatorii —‚ fie la instituţii.

Editura Stiintifică si Enciclopedică. 318. a organizaţiilor şş a grupurilor politice. Ele reflectă. determinate de partici-parea lor la procesul politic. defînesc. concepţii. la evenimentele politice. deşi instituţiile po1itice diferă prin natura lor şi au funcţii specifice derivate tocmai din această natură. controlul şi cucerirea puterii politice sau pentru menţinerea şi consolidarea ei”15. în competitia lor pentru inf1uenţarea. Ansamblul relatiilor po1itice dezvăluie angrenajul instituţiilor şş organizaţiilor politice incluse functional în si stemul politic. Normele politice orientează com-portamentele instituţiilor politice. caracterul relatiil or politice dintr-o societate. ele sunt astfel configurate încât rea1izează o structurâ uni-tară ce se manifestă în unitatea lor funcţională. Sub ambele aspecte. practica politică şi acţiunea indivizilor şi grupurilor. stabilind locul actiunii fiecăruia în cadrul structurii globale a sistemului politic în ansamblu. rezultată din cali-tatea de componente intrinseci sistemului politic. aceste patru grupe de componente alcătuiesc. participarea cetăţenilor la viaţa po1itică în ansamblul ei. l977. dintre acestea şi cetâţeni. precum si tradi ţiile po1itice. ideile politice sunt inf1uenţate de natura societăţii în cadrul căreia funcţionează sistemul politic respectiv. de tradiţii şi particularităţi istorice şi naţionale. într-o manieră formalizată.p. atitudinea civică şş reacţiile. experienţe. După cum am văzut. functionarea sistemului politic. Relatiile politice sunt constituite din ansamblul raporturilor din-tre institutiile politice. individuale sau de grup. Este de observat că. docirine. pe plan spiritual. partidele politice. dinlre stuctura puterii şi indivizi. fie prin autoritate în câmpul manifestării politice a indivizilor. relaţiile şi instituţiile po1itice. ale indivizilor şş grupurilor impli-cate în procesele politice şi angajate pe terenul acţiunii politice. cât si sub formă de convin-geri. de contradicţiile şi raporturile din viata po1itic ă.Instituţiile politice sunt reprezentate de stat şi organele sale centrale şi locale. Ele 15 Mică enciclopedie de politologie. modalităţile desfăşurării acţiunii politice. respectiv. valori care orien-tează. etaloanele sau stan-dardele de comportament acceptate. Ideile politice se manifestă atât sub formă de teoni. de caracterul sistemului şi al regimului politic con-siderate. cunoştinţe empirice în materie de politică pe care oamenii le dobândesc în cadrul si în cursul implicării şi participării lor la procesul politic. organizaţiile politice si meca-nismele care asigură. Normele si valorile politice exprimă „reguli de activitate impuse fie prin tradiţii. Bucureşti. de relatiile si in stituţiile po1itice. programe şi strategii politice. direct sau mijlocit. grupări de indivizi în procesul po1itic. ca şi dintre cetăţeni. în abordarea funcţionalistă a lui 114 . precum şş legăturile reale şi complexe dinlre „conducători” şş „conduşi”.

PUIF. printre care şi Alain Rouquiş. prin expresia „regim politic” se înţeleg formele şi institutiile fundamentale (regimurile parlamentare sau prezidenţiale). Încercând să răspundă la întrebările: ce se schimbă într-un regim politic şşi cum? care este raportul cu natura puterii în cadrul unei schimbări 115 . Cu alte cuvinte. în contexte diferite. capacitatea unui regim de a efectua această acomodare la schimbarea socială si la conjunctură ar fî esenţială pentru stabilitatea sa. criteriile stabilităţii politice ar fi diferite. deoarece mai multe regimuri pot fi expresia unui 16 Atain Rouquri. „raporturile dintre schimbarea politică şş transformarea politică sunt complexe. în: Traite de science politique. disting autorităţile politice. Ar exista chiar un paradox al stabilităţii. Dacă. regimurile politice s-ar schimba con-tinuu. din punct de vedere traditional. iar raportul ei cu schimbarea politică ar varia. După Alain Rouquid. sub unghiul schimbării. iar un singur element nevralgic poate fi sufîcient pentru a tansforma radi-cal natura puterii. Stabi1itatea po1itică nu înseamnă irnobilism. când să nu modifice cu nimic esenţa regimului” 16• Ca ansamblu de roluri interdependente sau de interacţiuni care permit alocarea autoritară a resurselor politice. adică dialectice. Paris. 2: Les systşmes politiques. a cărui evoluţie sau transformare s-ar supune unui ritm incomparabil mai lent. regimurile politice pot să apară ca tranzitorii în interiorul aceluiasi sistem. pentu a se adapta la evoluţia sau la mutaţiile mediului lor. mai precis cu noţiunile de schimbare şi trans-formare ale regimurilor po1itice. practic neschimbat. De aceea. Numeroase compone nte ale vieţii politice pot fi modificate fără ca regimul să se schimbe.A1mond. ca oricare alt organism. Prin urmare. cu consecinţe mai ales în ce priveste „evaluarea dificită a stabi1itătii politice”17. În plus. Ea permite înţelegerea schimbării si a transformării şi este Strâns legată de modificări1e regimurilor politice. 601. interactive. aceluiasi sistem. SISTEME SI REGIMURI POLITICE Notiun ea de „regim politic” este văzută de multi autori în legătură cu dinamica politicului. numeroşi autori. adică deţinătorii puterii şi politi-cile pe care ei le pun în aplicare. Alain Rouquid consideră. de ordinea instituţională şş de formele de guvemărnânt care constituie regimul politic. 3. Le changement politique et la transformation des rşgimes. acelasi element poate. deoarece în el sunt în joc fortele profunde ale comporta-mentelor şi ale valorilor. 1985. acesta constând în faptul că stabilitatea nu poate fi concepută fâră schimbare. vol. să joace când un rol decisiv. cele două componente majore ale sis-temului politic: structura şş cultura politică. ca foarte important să nu se confunde aceste două niveluri ale analizei. înglobând-o şi depăşind-o totodată. p. De aceea. noţiunea de sistem politic este mai vastă decât noţiun ea de regim politic.

În lume există destul cle multe constituţii politice fictive care defînesc regimul politic în afara corelaţiei reale cu regimul care guvemează în realitate şi. Acest criteriu nu mai are în prezent clecât cel mult o valoare auxiliară. bazându-se pe un singur criteriu — cel al diviziunii puterilor în stat şi a corelaţiei dintre ele — ‚ ajungeau să confunde regimurile politice cu formele de guvemământ sau cu cele de stat. fiind la origine forme de guvemământ. accelerat / lent. devenită clasică în materie. Paris. Astfel. Regimul care ieri a fost minunat. echilibrat / dezechilibrat. Prdlot18. 18 M.multiforme? ce formă poate să ia aceastâ schimbare? în ce direcţie? prin ce stadii? şi după ce secvenţe se efectuează? acelasi autor distinge următoarele tipuri de schimbare: continuu / discontinuu. instituţiilor po1itice. 282. Regimurile politice. (caracterizată prin colaborarea lor) au fost considerate. în acest caz. Dalloz. dintre literă şi spirit. „Evoluţia conditiilor mate-riale şi a pasiunilor ideologice cere o evoluţie paralelă a institutiilor. Institutions politiques et droit constitutionnel. de la Marea Revoluţie Franceză şi până în anii ‘60 s-au succedat peste 20 de regimuri politice si s-au schimbat peste 16 constitutii (incluzându-le şi pe cele care nu au intrat în vigoare). Încercări mai vechi de definire a regimului politic. dinte legi şi ap1icarea lor. în lucrarea sa. În Franţa. repub1ica prezidenţială (caracterizată prin separarea celor trei puteri) sau republica parlamentară. intem / extem. p. monarhia (carac-terizată prin reunirea funcţii1or legislativă. Acest lucru arată rolul schim-bărilor si transformărilor pentru stabilitatea sistemelor politice. executivă şş judecătoreas-că). 602-603. 1962. de exemplu. păstrată 116 . primul serveşte drept paravan penlru cel din urmă”20. Insuficienta ctasificării regimurilor politice pe baza diviziunii puterilor în stat şi a corelaţiei dintre ele a fost evidentiată încă din 196 1 de către Maurice Duverger. paşnic / violent. „Azi — scrie M. iar mâine va fi respingător”19. după calculele lui M. p. Prş1ot.Duverger — se aclânceste tot rnai mult prăpastia dinte drept şi fapt. azi este mediocru. forme de stat şi chiar forme de regim politic. fundamental / marginal. în aceeaşi măsură. în conditiile în care regimurile politice se schimbă datorită evolutiei 17 Ibidem. al modificării conditiilor sociale şi a interacţiunilor noi dintre forşe1e po1itice.

într-o anumită măsură. deci nu numai a1 interdependenţei dintre instituţii1e politice. În sociologia politică. care.Duverger există o ezitare între fixarea la unii din ter-menii: „regim politic — sistem politic”. Însă instituţiile politice sunt doar o parte a ansam-bluluj politic. cel mai bine este să se înceapă tocmai de la practică21. Dacă la M. regimurile politice sunt ca şi constelaţiile în care instituţiile politice reprezintă stelele”22. 8. G. Duverger. de multe ori. în cea de a X-a editie a manualului său. Paris. 20 M. Deosebit de interesantă şi utilă pentru înţelegerea raporturilor si diferentelor dintre sistemul politic şi regimul politic este urmărirea evoluţiei aprecierilor unuia sau altuia dintre autorii domeniului. într-o anumită perioadă. în a Iua drept punct de plecare constituţia şşi legile juridice pu-bticate şi studierea apticării lor. Paris. Prdlot. detraditiile culturale. precizând că acesta este rezultatul acţiunii diferiţilor facto ri sociali. în opinia lui. dimpotrivă. reprezentat. într-o vari-antă. ci şi formele de interdependenţă ale regimului cu infra-structura. sistem în care diferitele elemente nu sunt despărţite unele de altele”. p. „Instituţiile po1itice sunt legate de structura eco-nomică. „Criteriile definitorii a1e regimului politic nu sunt numai relatiile dintre instituţii şi moda1ităţile lor de funcţionare. pentru Raymond Aron poziţiile instituţiona1ismului sunt inacceptabile. Cea de-a doua se dovedeşte a fi de preferat 19 M. ele sunt în contradictie cu ceea ce conţin constituţiile si legile. Maurice Duverger defineste în felul următor noţiunea de „regim politic”: „Totalitatea instituţiilor politice care functionează în ţara respectivă. este necesară descrierea institutiilor existente în realitate. De aceea. Duverger 1ărgeşte considerabil sfera noţiunii de regim politic. PUF. constituie «regimul politic». Acest criteriu constă. şi mai ales în politologie. regimul politic nu se reduce la „simpla combinare de constituţii”. cel institutionalist. Les constitutiofls de la France. O alta. consistă în studierea practicii şi în aîîaliza ulterioară a dreptutui scris în relaţia sa cu această practică. Peniru el. nivelul de dezvoltare. Duverger. se pot sub-stitui reciproc. Astfel. mai ales în Franta de M Duverger. ideologia şi sistemul de valori.din ratiuni didactice. celei dintâi. rolul şi locul pe care îl 117 . această conştientizare a limitelor clasificării regimurilor politice în funcţle de o valoa-re dominantâ — libertatea (regimuri democratice). „asezându-le la locul lor în structura şi convin-gerile societătii în care ele se dezvoltă”23. 1953. „Instituţiile politice şi clreptul constituţional” (1968). Propunându-se studierea funcţionării reale a instituţiilor. p. 6. În totalitatea lor formează «sistemul politic» a1 fiecărei tări. lipsa de 1ibertăti politice (regimuri totalitare) — i-a determinat pe specia1işti să intro-dueă în defmirea si clasificarea regimurilor politice un criteriu supli-mentar. Les rşgimes politiques. 1961. In cea de-a XI-a ediţie (1970). Burdeau şi M.

IV.ocupă administraţia în acţionează regimul”24. în definitia notiunii de regim po1itic tre-buie să fie incluse. politica sj-a pierdut specificul său”28. consecventă. cu concepţia autoruluj despre manifestarea politicii în lumea contemp orană. p. ci şi a diversilor factorj care conferă acestui drept existenţă şi autoritate”26. 21 M. În aceste condiţii. Dşsnocratie et totalitarisme. deoarece regimul politic „depinde nu atât de echilibrul care se sta-bileste între puterea legislativă şi cea executivă. principalul izvor al normelor care reglementează exercitarea puterii este interacţiunea dintre institutiile politice şi cele socia1e. Printre aceştia sunt incluse institutiile de stat şi grupurile socia1e. Duverger. Nu este greu de perceput la Burdeau o „definiţie instituţională extinsă” a regimului politic. se întâ1neşte la G. „struc-tura economică si socia1ă a statului. TIPOLOGIA SISTEMELOR POLITICE Primele încercări de tipologie a sistemelor politice le întâlnim la „întemeietorii” sociologiei politice. În cadrul studierij regimurilor politice.S. conform teoriei cla-sice. funclamentarea şi scopurile pu-terii de stat. analiza funcţionării institutiilor politice ar fi indispensabi1ă.. cât de relatiile care se formează între factorii guvemamentali. deoarece totul se află sub influenţa politicii sau se oglindeste în ea . Prezentâ în toate şi ocupânduse de toate. care au elaborat ceea ce astăzi 25 G. pe de a1ta”27. apropiată celei a lui Raymond Aron. şIbidem. Lesage. pe lângă relatiile din tre instituţiile politice. Librairie Gşnşra1e de droit 118 . PUF. PtonşParis. Galiima rd. Les rşgimes politiques de l’U. 10. Datorită acestui fapt.S. l97l. care defineşte re gimul politic drept „tota1itatea normelor. adoptate oficia1 sau. 5-6. de fapt. Paris. „Totul a devenit politic.R. vol. Comentându-si însă definit Burdeau afirmă ‚ia. 4. 1965. adică aceea a unej politizări universa1e. Traite de science politique. pur şi simplu. pe de o parte. Burdeau. că cercetarea regimului politic presupune examinarea „nu numai a tehnjcij de formare a normelor. Paris. contextul istoric în care O abordare normativist-instituţionalistă. cadrul regimului. Burdeau. forţele ce exercită o inf1uenţă asupra persoanelor care înfăptuiesc puterea”29. cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor”25. et de I’Europe de l’Est.p. 24 R. Institutions politiques et droit constitutionnel. 89. M.. Aron. şi principa1ele forţe a1e societâţii. p. practicate în ţara respectivă.

Droit constitutionnel et institutions politiques. l956şp. 161-162. nediferenţiat. distingând trei tipuri de sisteme politice. 28 G. b. 119 . prerogativele şi obligaţiile rămân neschimbate sau se schimbă foarte puţin. Dalloz. indiferent că această autoritate politică se întruchipează în stat. Burdeau. Se observă că ambele tipologii au un caracter globa1izator.state democratice modeme. Herbert Spencer şi Auguste Comte au clasificat sistemele politice în funcţie de procesul apariţiei şi cnnsolidării autoritâţii politice ca factor major al menţinerii unităţii sistemului socia1 global. 27 Ibidem. Max Weber alege drept criteriu de clasificare natura autoritâţii. p. Este puterea discreţionară. Imperii bazate pe state — naţiuni. dar puternic inf1uenţată de religie şi de relatiile de înrudire. 161. Statele — cetâti Imperiile bazate pe state — cetâti State asiatice cu o birocratie centralizatâ Statele — natiuni. p. p. în regalitate ori in autoritatea instituţiilor religioase sau în orice alt fel cle institutie. natura si structura puterii şi concepţia guvemaţilor despre putere. care îşi extrage legitimitatea şi consensul din gradul de concordantă dintre sursa. ele referindu-se în egală măsură la toate tipurile de societale ca şi la stat.et de2jurisprudence. Conform acestui criteriu. Zş’Ibidem. dotat cu calităti excepţiona1e şi cu o forţă de atractie si inf1u enţă magnetică asupra supuşi1or. care se bazează pe autoritatea exercitată de un conducător unic. Comte şi cea a lui Max Weber. după celebra sa triadă a tipurilor de legitimare a puterii: a. state tota1itare. cu o structură politică distinctă. subdivizate în: a. În acest tip de sistem politic. Auzias. Spencer şi A. în care autoritatea se bazează pe sanctitatea tradiţiei din ti mpuri imemoria1e. ei au constituit următoarea tipologie: — Societâti primitive. 21. sistemul raţional-Iegal. Paris. sistemul charismatic. numim „tipologii clasice”. 13. subdivizate în: o structură politică distinctă si permanentă. 1952. c. sistemui traditionai. Ibidem. dintre care două sunt reprezentative — cea a lui H. Paris.

pomindu-se de la ideea justificată că sistemele politice pot fi clasifi-cate numai după criteriile care „aruncă o lumină” asupra naturii si specitîcului sistemului politic în raport cu societatea. — tipurile de legitimare si de sanctiuni. b. 120 . cât şi prin elementele clarificatoare pe care le conţin. teritoriale sau etnice. Eisenstadt. În tipologiile moderne prevalează definirea şi precizarea criteriilor pe baza cărora se stabilesc tipurile respective de sistem politic. 1956. Unii au consi-derat că un astfel de criteriu ar fi gradul de specializare si de dis-tribuire a rolurilor în interiorul sistemului politic. precum şi care sunt principalele puncte de interdependentă dintre sfera politică si alte sfere institutionale. Comparative Sociai Problems. ca. prin capacitatea de a desprinde caracteristici relevante si definitorii au rămas tipologii de referintă în sociologia politică contemporană. După criteriul specializârii structurilor interne ale sistemului politic. alţii legitimitatea sau democraţia. Prin combinarea aces-tor patru variabile.a.Sistemul primitiv. E1 stabileste patru parametri (variabile): — măsura în care principalele activităţi po1itice sunt organizate în roluri speciale. de exemplu. p. 159-185. N. care este direcţia principa1ă spre care este orientată activi-tatea sa. atât prin prestigiul autorilor lor. cu titlu de exemplu. Collier Macmilian. conţinutul lor. 30 S. După părerea lui Eisenstadt. S-au construit astfel tipologii care. vezi si S. câteva dintre acestea. Imperii patrimoniale. vom prezenta. la autoritate ca şi la imperii. al Pşilor s. Eisenstadt. bazate pe relaţii de rude-nie.. criteriile după care sunt stabilite. N. originea. precum si ex tinderea participării la definirea respec-tivelor scopuri. — scopurile politicii. 1964. toate aceste patru variabile relevă în ce măsură sistemul politic este un sistem articulat si specializat al societăţii. precum şi aceea în care aceste roluri au un grad mare de diferentiere între ele si între ele si alte roluri în societate. From Generation to Generation.la caracterul regimului politic ca şi la guvemământ. — măsura în care diferitele activităţi politice şi luarea deciziilor sunt apanajul unor colectivităţi specifice sau grupuri specializate sau intră în atributii le unor grupuri nespecifice. In cele ce urmează. cea mai importantă este tipologia elaborată cle Eisenstadt30. Eisenstadt ajunge la următoarea clasificare a sis-temelor politice: a. London. cel Carolingian.

ca. Sistemele moderne. cel al Mongolilor sau al Regatelor arabe sub primii ca1ifi. d. — cunosc o slăbire a elementelor ereditare de legitimare şi o crescândă institutionalizare a competiţiei pentru dobândirea dreptului de exercitare a diferitelor puteri.Sistemele feudale. — permit o largă distribuţie a drepturilor politice. cunosc o putemică diferenţiere între rolurile conducătorilor si rolurile condusilor. Eisenstadt se opreşte îndeosebi asupra ultimului — sistemele moderne — pe care le caracterizează astfel: au un grad înalt de diferenţiere a activităţilor politice. — implică o participare activă potenţială a diferitelor grupuri la determinarea obiectivelor politice. 121 . f. g. subdezvoltate. totalitare. e. Statele — cetâti. cunosc o adâncire considerabilă a diviziunii puterilor. subdivizate în: democratice. Dintre aceste şapte tipuri de sisteme politice. simultan cu dezvoltarea extensivă a grupurilor specifice administrative şi politice. în condiţiile unei difuziuni foarte largi a diviziunii politice. Imperii birocratice si centralizate. de exemplu. ca si pentru obţinerea poziţiilor de conducere în cadrul sistemului. autocrate.c.Imperii nomade sau conchistadore.

prin sistemul politic. Binder31 distinge trei mari tipuri de sisteme politice: tradiţional. Pe baza acestor elemente. sistemul politic care functionează ca democraţie constitutiona1ă. pentru dobândirea. cultural. L.— cei ce conduc în cadrul sistemului politic articulează aspiratiile politice cu obiectivele sistemului. ca asupra modului în care ele trebuie realizate în fiecare caz în parte. la toate cele patru categorii de sisteme politice modeme —democratice. există o justificare reli-gioasă a „artei guvemării”. conventional si rational. Cu a1te cuvinte. în obiectivele fundamentale ale politicii. domină credinta în atotputemicia voinţei divine si do gma că cel care este conducător este legat pentru faptele sale numai înaintea lui Dumnezeu. După criterjul legitimitătii. social etc. pe baza lor. Sistemul politic conventional ar fi. precum şi în gradul dezvoltârii tipurilor de instituţii şi procese politice direct spre încorporarea aspiraţiilor sociale si politice ale diferitelor grupuri. totalitare.) de a dispune liber de resurse — pe care sistemul politic are datoria de a le orienta spre atingerea proprii-lor sale obiective politice — tşi de a avea acces la puterea generaliza-tâ care. sunt stabilite proceduri convenţionale. respectiv prevederile constitu -ţionale. Intr-un asemenea sis-tem politic există: — un larg consens asupra valorilor politice fundamentale. Sistemul politic traditional este similar cu tipul de legitimare traditională al lui Max Weber. autocrate. bazată pe ideologia „delegării puterii” de la divinitate la „reprezentantul” ei pământesc — monarhul — impunându-se astfel ca tip de putere puterea personalâ. Eisenstadt ajunge la două concluzii: — caracteristicile mai sus enuntate există. simullan cu capacitatea şi posibili-tatea reală pe care le au factorii nonpolilici (de ordin economic. E1 se caracterizează prin faptul că: are o conducere patriarha1ă. după Binder. trebuie canalizată în direcţia producerii de decizii cu caracter autoritar. în grade şi combinatii diferite. organizaţional. 122 . subdezvoltate. a legitimitătii celor care au preluat puterea sau sunt pe ca1e de a o dobândi. — diferenta dintre aceste patru tipuri rezidă în mărimea discrepanţei dintre scopurile şi interesele celor condusi si ale celor care conduc.

caile de atingere a acestora prin procedurile normale de legislatie si administratie. Iran. Ele se întemeiază pe ideologia modernizârii. oligarhiile de acest tip se caracterizează prin: 123 . Sistemul politic ratio nal este tipul de sistem politic care: se centrează pe controlul strict asupra tuturor articulatiil or sale. are ca obiectiv centra1 realizarea idealurilor democratie• . Aceste clivaje facilitează con-centrarea puterii îrt mâinile unei oligarhii formate fie din politicieni.obţine legitimitatea printr-o administratie eficientă si ch iarprin forţă. —o distributie „parohialâ” a puterii si infl uenţei. la acest tip de sistem politic. b. Dacă la tipul conventional elementul-cheie este pragmatismul. După criteriul gradului de democratizare. cu structuri administrative clar conturate. Acest tip de sistem politic îsi defineste scopurile. fie din mi1itari. Califomia. elementul-cheie este eficienta. — o societate pluralistâ. iar uneori prin combinarea acestora. numit de Binder raţional. Iar pragmatismul este —spune Binder — elementul-cheie cu care operează acest sistem. — subordonează toate institutiile politice înfăptuirii obiectivului fundamental — democraţia. elemente care adâncesc cli-vajele dintre guvemanţi şi guvemaţi. adică distributia acestora la nivel local. ca si fată de devierile de la normele promovate de sistemul politic. În tipologia lui Almond. Oligarhiile modernizatoare reprezintă tipul de sistem politic ce se instalează mai ales în societătile care au conservat multe ele-mente ale sistemelor politice traditiona 1e. de două feluri: oligarhii modemizatoare. moderne. oligarhii totalitare. Universitv California Press. după Almond. este articulat ierarhic. Gabriel Almond imparte sistemele politice in două categorii principa1e: sistemele oli-garhice si sistemele democratice Sistemele politice oligarhice sunt. fie din intelectua1i.— o anumită tolerantâ fată de interesul celorlalţi. 1962. obiectivele si 31 L Bişder. — un grad cât mai înalt de libertate. libertatea Iîind conceptul de bază al acestui tip de sistem politic. conform căreia singura cale de a crea o societate modemă este deţinerea puterii de către oligarhie. Political Development in a Changing Society. simultan si în combinaţie cu o largă consultare a „societăţii civile” a grupurilor de interes.

caracteristica cea mai definitorie a acestui tip de sis-tem politic. folosirea instrument principal de conducere. promovând nu o „societate politică. partidul de guvemământ.”. a voinţei şi a interesului nationa1. interdictia oricărei opoziţii. supervizarea de către partid a tuturor deciziilor este. comunalismul si sec-ţionalismul fiind reduse la maximum. b. manifestarea elementelor de democraţie sub o formă populistă. cât si st atul. — având ca obiectiv central modernizarea societâtii. sunt centrate în jurul partidului unic. dacă nu. după Almond. pe care eI le consjderă ca fiind specifice tărilor comuniste. stabile si eficiente într-un fel de castă. — o putemică birocratie controlează atât partidul. alcătuită din persoane civi1e sau militare. îsi axează eforturile si 124 . — inacceptarea si netolerarea scindărilor. — eliminarea puterilor autonome ale parlamentului sau. pe baza dezvoltării economice. îndeosebi a unităţii naţionale. Acest tip de sistem politic s-ar caracteriza prin urmă-toarele dimensiuni: — se legitimează printr-o doctrină coerentă pe care o propagă printr-un putemic aparat de propagandă ce o face să penetreze în toate sferele. cu o „disciplină de fier”. iar peste birocraţie. domină si controle ază opresiv fiecare sferă a vieţii socia1e si individua1e. duce o politică de mari investitii. ci o „societate ideologică”. un grup restrâns exercită puterea. Oligarhiile totalitare sunt supranumite de Almond „oligarhii cu aer democratic”. birocratiilor administrative ca întărirea şi constituirea elitei coerente.— un sistem perfectionat de afirmare a elitelor şi de promovare a „structurii de clică”. refuză Iegitimitatea opoziţiei publice. reducerea acestuia la un rol de „ratiIîcare” sau „aclamare”. acest tip de sistem politic cen-trându-se pe ideea mobilizatoare a unitătii.

alte organe de ordine. Sistemele politice ale democratiei moderne sunt.mobilizează resursele în direcţia promovării si înf ăptuirii unor mari şi complexe programe de modemizare. democraţia politică. democraţia tutelară. Democrati a politicâ reprezintă tipul de sistem politic superior. cu scopul de a menţine un guvemământ eficient şi stabil.Democratia tutelarâ. Libertăţile cjvile de bază. legitimitatea acestui sistem este dată de opţiunea majorităţii cetăţenilor. — integrează. pe lângă institutiile politice propriu-zise. eliminând dintre mijloacele luptei politice metodele conspirative şi subversjve. functionează o opoziţie coerentă si responsabilă. în ansamblul lui. ar fi urt tip de sistem politic care există acolo unde elitele doresc să păstreze cât mai mult posibil puterea. după A1mond. Desi elitele sunt putemic ataşate va1orilor democratiei si domniei legii. şi institutiile societătii civile — asociatiile ci vice şş profesionale. institutiile re prezentative tşi exprimarea liberă a opiniei publice sunt diminuate corelativ cu întărirea puterii executive şi cresterea presiunii cle sus. prin mecanismele electorale. Principalele lui caracteristici sunt: corpul legislativ este a1es periodic. prin vot universal si direct. armata. are ca imperativ domnia legii. al conducerii prin institutiile reprezentative ale statului de drept. prin urmare. b. mai ales de acea parte a cetăţenilor care este constientă politic. indiferent de plusurile sau minusurile lui democratice. sindi-catele. căreia i se supun si forţele coerci-tive: poliţia. reprezentând o parte necesară a sistemului politic. orientat spre modemizarea economică si socia1ă. aceasta reprezentând si baza Iegitimităţii lor. ele constientizează. totodată. nu are capacitatea de a realiza democraţia. 125 . parlamentul reprezintă „centrul de greutate” al sistemului. candidaţii pentru corpul legislativ sunt desemnaţi de partidele politice. că poporul. b. toate. în matricea libertătilor publice si care se manifestă în două ipostaze: a. a. sisteme în care conducerea este civilă şi se înfăptuieste prin instituţii reprezentative. organizaţiile locale care. în conditiile introducerii unor modificări în propriile institutii politice. corpul judiciar are misiunea de a proteja drepturile cetătenil or. atitudinea acestei opoziţii trebuie să fie constructivă si nu obstructionistă. conform luj Almond. elitele vizează o functionare eficientă a sistemului. formează acea „infrastructură de decizie şi autoritate” ce „îndiguieste” autoritatea şi modelează deciziile politice.

suveranitatea natională aparţine poporului român. Totodată. democraţia apare ca un concept şi un fenomen integrator. actualul sistem politic din România poate fi edificator pentru evidenţierea ele-mentelor de fond. potrivit Constituţiei. O ana1iză de ansamblu a sistemului juridic intem oferă numeroase reperegaranţii pentrudemocraţia românească. ales prin vot universal. cel mai reusit pe care 1-a dat până acum experienţa organizării vieţii politice a omenirii. direct. egal. E1 nu trebuie însă nici absolutizat. într-un context social-istoric deter-minat. caracteristicile menţiona te. în mod necesar si prioritar. Parlamentul. existenta si fu ncţionarea statului de drept ş implicit. Exercitiul elementelor democrati ei presupune. Presedintele României este. în care sunt sistematizate şi interactivizate va1orile morale. secret şi liber exprimat. Asa cum am văzut. politice şi juridice ale societătii. de asemenea. fie prin referendum. îşi exercită această atributie fie direct. şi anume referendumul. 126 . poporul este şi subiect nemijlocit în procesul legiferării. beneficiind de dreptul de a avea. Iar drumul până la el n-ar putea fi altceva. iar demiterea lui din funcţie poate fi făcută numai prin referendum.Fără a fi perfect (nici un sistem politic nu este şi nu poate fi per-fect). poporul. initiativă legislativă. care intră în definirea unui sistem politic. spune Almond. a separaţiei puterilor în stat ca mecanism intem alcătuit din con-traponderi şi frâne chemate să înlăture pericolul alunecării spre adoptarea unor măsuri tiranice. În enumerare vom prezenta principalele astfel de repere cuprinse în chiar legea funda-mentală a statului: a. 5. cu respectarea anumitor conditii procedurale. secret şi liber exprimat. egal. SISTEMUL POLITIC ACTUAL DIN ROMÂNIA Urmare a schimbării radica1e survenite în decembrie ‘89. E1 este ales prin vot universal. ci trebuie înteles numai în limitele rea1itătilor ce i-au dat naştere si îl fac necesar pentru progre-sul societătilor. par suficiente — spune A1mond — pentru a convinge că democraţia politică este tipul de sistem politic superior. ca titular exclusiv al suveranităţii. nici copiat sau transplantat mecanic în alte contexte social-politice şi cultura1e în care nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi realizat. precum si altele care ar mai putea fi avute în vedere. Dar Constituţia reglementează şi una din modalitătile cele trtai democratice de exprimare a suveranităţii poporului cu privire la politica legislativă a statu-lui. Acesta este organizat la initiativa Presedintelui si vizează exprimarea vointei poporului cu privire la problemele de interes naţiona1. decât „miscarea naturală a stării actua1e spre cea viitoare”. fte indirect prin organele sale reprezentative. este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autorjtate legiuitoare a tării. direct.

autoritătile publice centra1e (parlamentul, guvemul si autori-tatea judecătorească) sunt organizate şi funcţionează ca „părti” rela-tiv independente şi interdependente ale unuia şi aceluiasi sis tem, organic articulat si ierarhizat, având ca finalităţi majore atlrmarea si ocrotirea demnităţii omului, a drepturilor si libertă ţilor cetăţenilor, Iibera dezvoltare a personalitătii umane, instaurarea dreptăţii tşi pro-movarea pluralismului politic.

Autoritătile administratiei publice — consiliile locale tşi primarii —sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret si lib er exprimat, iar principiile de bază ale administraţiei publice îrt unitătile administra-tiv-teritoriale sunt principiul autonomiei loca1e si principiul descen-tralizării; tot sub aspectul valorilor democratice ale societătii, legiuitorul român a reglementat principiul pluralismului, asigurat prin pluripar-tidism si libertatea de constituire si de acti une a partidelor politice. Ca o garanţie a democraţiei, prin lege se stabileste că pot fi declarate neconstitutionale numai acele partide politice care, prin scopul declarat ori activitatea lor, sunt potrivnice suveranităţii, integrităţii sau independenţei României, pluralismului politic sau principiilor statului de drept; principiul majorităţii este consacrat prin reglementarea cvoru-mului legal necesar pentru adoptarea legilor tşi a hotărârilor de către Camerele Parlamentului, precum si a initiativelor de revizuire a Constituţiei; drepturile şi libertătile fundamentale sunt nu numai consacrate exhaustiv, dar acestora li se asigură realizarea, îrt fapt, printr-un ade-vărat sistem de garanţii constituţionale; constituţia deţine supremaţia în piramida juridică a societătii; sancţiunea acestei supremaţii este controlul constitutionalit ăţii legilor, regulamentelor Camerelor si ordonanţelor, prin Curtea Constitutională c are este un organ special şi specializat.

Menţinând practica deja consacrată în diferitele sisteme juridice a1e statelor lumii, Adunarea Constituantă Română nu a mai menţionat expres în textul legii fundamentale principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat, el fiind însă reţinut în substanţa textelor constitutionale. Esenţa gândirii lui Montesquieu este prezentă astfel în fiecare articol al actului normativ fundamenta1. Cele trei „puteri” clasice se regăsesc exprimate, în Constitutie, în titlul referitor la ‚‚Autoritătile publice” în care: sunt cuprinse normele-cadru referitoare la „Parlament”, precizânduse că acesta este „organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a ţării” (detlnindu-se asrfel subiectul căruia poporul îi delegă exercitarea pu-terii legislative); sunt

127

reglementate cele trei institutii care formează puterea executivă — „Presedintele României”, „Guvernul”, „Administraţia publică”; si, în sfârşit, în ultimul capitol al acestui titlu se face vorbire despre „Autoritatea judecătorească” (sau puterea judecătorească). Prin prevederile sale, textul normativ asigură premisele unei con-lucrări a structurilor (autorităţilor) statale în realizarea voinţei poporului. Această conlucrare este favorizată de: incidenţa normelor juridice asupra delimitării clare a componenţelor organelor cărora le a fost delegat exercitiul puterii, a autonomiei organizatorice tşi funcţionale, a controlului reciproc fără imixtiune, consacrarea constitutională a unor garanţii ale îndeplinirii corecte a mandatului si ale respectării drepturilor cetăţenilor (controlul constituţionalităţii legilor, Avoc atul Poporului, independenţa tşi inamovibilitatea judecă-torilor). Trebuie subliniat faptul că Adunarea Constituantă a României nu numai că nu a încredintat cele trei puteri unei singure persoane sau unei singure autOrităti statale, — Iîecare dintre acestea Iîind exercitată de autorităţi publice distincte, separate, beneficiind de o organizare de sine stătătoare, de functii si aşbuţii proprii — dar, aplicând normele dreptului constituţional conte mporan, a operat delimitări clare chiar înlăuntrul fiecărei puteri. Iată coordonatele majore ale acestei delimitări: structura bicamerală a Parlamentului confirmă că puterea legislativă nu este încredinţată unui singur corp legislativ, fiind conferită Camerei Deputaţilor si Senatului, care nu o pot exercita decât impreună; puterea executivă este tricefală, ea fijnd încredintată Presedintelui României, Guvernului si autoritătilor adm inistraţiei publice; puterea judecătorească aparţine instanţelor judecătoreşti Supremă de Justitie si celela1te instante reglementate de lege —Curtea

care îsi exercită atribuţii1e specifice cu sprijinul Ministerului Public si al Consi liului Superior al Magistraturii.

Dar construcţia constituţională a sistemului autorităţil or publice nu prefigurează, asa cum de altfel am mai arătat, o separare rigidă a puterilor în stat, ci, dimpotrivă, ea este astfel gândită încât să permită colaborarea acestora în cadrul unui echilibru care este asigurat de controlul reciproc al acestora. • Relatiile Parlament-Executiv pot fi surprinse, pe de o parte, prin implicarea legislativului în activitatea sefu lui de stat tşi a guver-nului tşi, pe de altă parte, prin implicarea executivului în activitatea legislativului. Astfel, Parlamentul primeste jurământul Presedintelui, poate pre-lungi mandatul acestuia în caz de război sau catastrofă., poate hotărî punerea sub acuzare a şefu1ui statului pentru înaltă trădare; ascultă mesajele acestuia; ratifică tratatele intemationale încheiate de Presedinte; aprobă declararea mobilizării parţiale sau genera1e a forţelor armate, de către
128

seful statului; încuviinţează instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă; poate suspenda din functie Preşedinte1e României, în cazul săvârsirii unor fapte grave prin care acesta a încălcat prevederile Constitutiei; stabileste inde mnizaţia şi celelalte drepturi ale acestuia. A.naliza relatiilor stabilite între cele două entităţi în cadrul activităţii desfătşurate nu este simplă, participarea lor la actul guvemării fiind complexă si nuanţată, astfel încât, uneori, este dificil de identiIîcat cât reprezintă în guvemare intervenţia legislativului tşi cât cea a executivului. Pentru a contura mecanismul interactivităţii existente în raportul legislativ-executiv trebuje evidentiate câteva modalităţi prin care cele două puteri se inf1uenţează reciproc. Astfel, intervenţia legislativului în activitatea executivului se rea-lizează pe mai multe planuri: puterea legislativă este cea care stabileste normele juridice pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, concretizân-du-se, astfel, caracterul supraordonat aI activitătii legislative; parlamentul aprobă programul executivului, această aprobare Iîind, în acelaşi timp, un vot de încredere pentru guvem, neaprobarea programului având ca urmare demisia acestuia; parlamentul aprobă delegarea legislativă, abilitând guvemul să emită norme juridice si stabilind, concomitent, domeniul, durata, pre-cum si modalitătile de control al exercitării delegaţiei de către guvem;

— una din cele mai importante funcţii ale parlamentului este con-trolul activităţii guvemului. Totodată, interventiile executivului în activitatea legislativului se concretizează îndeosebi cu prilejul initiativei le gislative, al promul-gării legilor şi al referendumului. Concret, Presedintele României:

promulgă legile, putând cere o singură dată reexaminarea legii; poate dizolva parlamentul. Guvemul are iniţiativă legislativă; poate solici-ta adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; îtşi poate angaja răspunderea în faţa parlamentului asupra unui program, declaraţii de politică generală sau proiect de lege; poate fi abilitat să emită ordonante în domenii care nu constituie obiect de reglementare a legilor organice. • Raporturile dintre legislativ tşi puterea judecătorească trebuie analizate si apreciate cu luarea în considerare a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor exclusiv legii. Acest principiu are în vedere, în primul rând, raporturile judecătorilor cu celelalte autorităţi publice. Judecătorii nu se af1ă în raporturi de sub-ordonare fată de alte autorităţi publice, indiferent care ar fi acestea si indiferent de poziţia lor în stat.
129

Independenţa judecătorilor este garantată atât în raport cu acestea, cât tşi în raport cu alte influenţe sau presiuni. Asa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a a1tor puteri contravine principiului constitutional amintit. Totusi, organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoresti se realizează potrivit legii, parlamentul fiind acela care stabileste com petenţele tşi procedurile în conformitate cu care acestea îsi desfăsoară activitatea. Pe de altă parte, Justiţia intervine, practic, în activitatea de control a constitutionalită ţii legilor realizat de Curtea Constitutională, care, desi nu este componentă a sistemului judiciar, interferează cu Justiţia. • Principiul echilibrului puterilor se materializează şi în cadrul raporturilor dintre executiv tşi judecătoresc, prin numirea judecăto-rilor tşi procurorilor de către Presedintele României si prin contencio-sul administrativ. Alegerea prin vot universal, egal, direct, secret tşi liber exprimat atât a deputaţilor, senatorilor, cât si a Presedintelui României, permite electoratului să rea1izeze un echilibru al opţiunilor politice, care apoi se pre1ungeşte în echilibrul raporturilor celor două autorităţi politice. Desigur, aceasta este o şansă constituţională, valorificarea ei depinzând de inf1uenţa partidelor politice în electorat şi de puterea si nivelul cle percepere din partea electoratului a unei asemenea sanse. În încheierea acestor câteva consideraţii cu privire la modul in care este reglementat principiul separaţiei puterilor statului în legea fundamentală română, trebuie subliniat faptul că, aşa cum se întâm-plă în orice sistem politic, funcţionarea efectivă a structurilor create va depinde în mare măsură de jocul fortelor politice si sociale care le materializează. Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în con-figurarea instituţiilor juridice si po1itice conditionează etlcienţa prin-cipiului amintit de existenţa efectivă a unui raport elastic tşi complex între majoritate — formată dintr-un partid sau din partide învingă-toare în alegeri şi care dispun, în acelasi ti mp, de parlament si guvem — şi opoziţie (sau opoziţii). ** * Dificultatea majoră pe care o întâmpină intentia de a supune ana-lizei sistemul politic actual dirt România constă în faptul că acesta prezintă în multe privinţe caracteristici atipice în raport cu standar-dele de la care se revendică, în bună măsură explicabile prin dificultăţile implicate de trecerea extrem de rapidă de la un sistem politic la altul. O cercetare atentă a formaţiunilor politice, de pildă., descoperă numeroase discontinuităţi tşi Iîecvente contradictii pe relaţia partid— doctrină—program—interese—bază socială. Asa încât, a devenit aproape curentă observaţia că spaţiul politic românesc este populat mai curând de grupuri de interese, care-şi dispută voturile elec-toratului, decât de partide autentice care promovează optiuni sociale. O încadrare a spectrului politic în curente politice (liberal, crestindemocrat, social-democrat, socia1ist de stânga, naţiona1ist) n-ar viza
130

decât aparenţele tşi ar acoperi doar o parte din identitatea reală a tlecărei formaţiuni, af1ată într-o relativă inadecvare cu identitatea asumată. De asemenea, o clasificare a lor pe dihotomia clasică stân-ga-dreapta s-ar dovedi neoperantă, rezultatul fiind o conIîguraţie foarte aglomerată la centru, amintind de curba Gauss, incapabilă să descrie o distributie a opţiunilor politice, în genere, cu atât mai puţin într-o societate supusă transformării, ca a noastră. Această aglomeratie centristă este, se poate atlrma, o expresie a confuziei dominante din viaţa politică intemă, urmare a contradictiilor si discontinuităţilor amintite: între doctrina (prezu-mată) tşi

strategia (anunţată); între scopurile declarate şi interesele (de grup) urmărite; între programul economic şi alianţele politice etc.. O altă sursă a acestei stări relativ nebuloase este labilitatea foarte ridicată a configuraţiei, migrarea frecventă a fracţiunilor, a liderilor politici (îndeosebi a parlamentarilor), a filialelor din teritoriu dintr-o zonă în a1ta a spectrului. Există două explicatii notabile ale acestei situatii. Prima se referă la inadecvarea mentionată dintre rolul şi statutul ideologic al formati unii politice. Mai toate partidele îtşi etalează diferenţa speci-fică în mod ostentativ, proc1amându-şi o identitate doctrinară tşi pro-gramatică fără suficientăacoperire. În realitate, ele se definesc fun-damental prin atitudinea fatâ de reformă şi, eventual, faţă de chestiunea naţionalâ, date prin care mai curând se confundă decât se disting, mai ales că si în aceste privinţe nuanţele sunt foarte puţine. Si este foarte probabil ca, până ce va fi depăşit punctul critic al tranziţiei, nici să nu apară opţiuni programatice sau doctrinare bine conturate. Dar, asa stând lucrurile, identitatea proclamată a unui partid rămâne un motiv de acţiune politică destul de îndoielnic, el putând fi lesne substituit prin motive de ordin secund (conjunctură, interese personale etc.). De asemenea, migraţia politic ienilor şi a grupurilor se poate produce cu lejeritate. A doua exp1icatie tine, evident, tot de imprejurările în care s-a născut sistemul politic actual, însă vizează nu problemele care pre-ocupă. societatea (în speţă: reforma si chestiunea naţională), ci fragili-tatea premiselor de la care s-a pomit, chiar lipsa unor asemenea premise: o viaţă publică autentică, o clasă politică instruită în spintul valorilor democratice, repere în tradiţia mai recentă etc.. În loc de toate acestea, a existat o stare socialâ originarâ, din care s-a selectat în mod „natural” o elitâ de circumstanţă’ ceea ce a favorizat o veritabilă invazie a oportunistilor. Multi dintre ei au suplinit 1ipsa unei clase politice, a unei clase manageriale, a unei clase de întreprinzători mijlocii, a unei clase de funcţionari publici tş. a.m.d., foarte adesea
131

îndeplinind simultan mai multe astfel de roluri; acestui cumul de roluri, care s-a încetăţenit şi s-a extins, i s-a spus mai târziu corupţie. F.S.N., formaţiunea politică primordială, a absorbit nu numai valul noilorveniţi, ci tşi aproape întreg aparatul administrativ exis-tent. Această. din urmă împrejurare avea să genereze, post-factum, câteva consecinţe importante: s-a vădit, după configurarea spectrului politic, că există un dezechilibru major în distribuţia potenţialului de guvemare între par-tide (cu efecte si a.zi vizibi le în privinţa şanse1or unei altemative de guvemare); s-a creat o polarizare a acestui spectru, care a motivat acuze de hegemonism tşi a generat tensiunile cunoscute; asaltul oportunişti1or, pe de o parte, tşi concentrarea funcţionarilor publici într-un singur partid i-a subminat acestuia li-bertatea de miscare sau cel puţin i-a îngrădit-o (actualul partid de guvernământ mostenind În mare mâsurâ aceastâ situatie si tre-buind sâ facâ faţâ complicitâţilor apârute între cele două cate-gorii).

Suita de împrejurări descrise este de natură să lămurească o serie de caracteristici vizibile ale actualului spaţiu politic: f1uiditatea si confuzia, o anumită îndepărtare a clasei politice de interesele elec-toratului, stilul politicianist (oportunismul, predilecţia pentru mizele mărunte şi personale, derogarea de responsabilităţi, narcisismul politic, mentalitatea potrivit căreia „câstigătorul ia totul” etc.), pierderea credibilitătii bănuiala curentă şş generalizată de corupţie, o anumită lipsă de respect pentru parteneri, pentru adversari, ca tşipen-tru propria condiţie, uşurinţa de a încheia şi desface alianţe faţă de dificultatea de a le face să funcţioneze. Se poate spune că sistemul nostru politic s-a af1at, în toţi aceşti ani, într-o continuă căutare tşi într-o neîntreruptă crizâ de crestere. Si datoritâ faptului că mecanismele sale nu sunt sutlcient exersate, dar şi în virtutea unor „păcate originare” care apasă încă. asupra lui, randamentul util este încă scăzut Forţele politice nu se conjugă, întotdeauna, de multe ori nici nu se confruntă, ci se ircsesc în eforturi dispuse pe direcţii paralele. Asa-zisa desuetudine a paradigmei stânga-dreapta se datorează, aşadar, atât amorfismului social, politic, ideologic initial cât si unei anumite incapacitâţi a clasei politice în formare de a produce dez-voltări de doctrină tşi strategii globale, coerente care să răspundă problemelor de fond ale tranziţiei societăţii româneşti. Politica institutiilor Pute rii, îndeosebi a componentelor executive, a evoluat punctual prin soluţii de anve rgură redusă. sau medie, care uneori s-au izbjt de inertia aparatului administrativ, precum si

132

obligată să. blocarea forţelor politice în propriile lor formule şi compro-misuri de etapă. întârzieri în maturizarea instituţiilor sistemului politic. Raportul Putere!Opoziţie a degenerat într-un cerc vicios şi. Desincronizările dintre partidul de guvernământ (respectiv. în care căile de mijloc sunt dintru început excluse. slăbindu-1 si reducându-i considerabil capacitatea de răspuns la solicitările etapei pe care o traversează societatea. obligate în asemenea împrejurări să apeleze la mijloace coercitive. discreditarea reciprocă a celor două părţi. dă o dimensiune mai complexă „crizei de creştere” a spaţiului politic. cu preţul unor mari prejudicii aduse constructiei democratice si imaginii exteme a ţării. care face din lupta politică un scop în sine. adăugat unei retrageri semnitlca-tive a suportului civic. într-o stare de beligeranţă fără ieşire. este angajată în această rivalitate.rile rapide tşi ample. mai ales a celor mai importante şi active. ceea ce adânceste clivajele si slăbeste structura intemă a formaţiunilor politice. Faptul că procesul cunoscut de disoluţie-coagulare (sau. într-o mai mare sau mai mică măsură. cu un cuvânt. toate partidele importante.ţii sociale faţă de transformă. baza sa socială) si guvem au suprasolicitat instituţia prezidenţială. de regrupare) atinge simultan. detasând-o de problemele importante ale sistemului socia1. cu voinţa ori capacitatea României de a accede la un asemenea sistem. Binomul Putere/Opoziţie s-a dezvoltat în societatea românească nu pe directia unui joc de altematjve. distructiv. în fond. cealaltă că urmăreste dobândi-rea puterii cu orice preţ. ci a unei rivalităti escaladate într-o ambiantă de continuă campanie electorală. Ea dovedeste că sistemul democratic se apropie de un moment al 133 . înd eosebi în plan economic. au irosit si irosesc încă resursele sistemului politic. Lipsa de consistenţă doctrinară si programatică a acestei înfrun-tări si prelungirea ei până la limita anulării posibilităţii unui dialog. arbitreze tensiunile si chiar conf1ictele apărute pe această relaţie. ajunsă la faza unui veritabil „fundamentalism politic”). afectarea credibilităţii sistemului democratic în percepţia opiniei pub1ice autohtone şi inducerea unor îndoieli în legătură. ca si a societătii civile (care. împrejurare de natură să genereze o serie de efecte negative: amânarea formulării unor strategii globale pentru reconstrucţia societătii.de rezistenţa majorită. lipsa oricărei cooperări între forte le politice care se confruntă în lupta pentru putere a generat sau a favorizat crize de autoritate a instituţiilor statului. atât cât sa constituit. una învinuită că se cramponează de putere cu orice preţ.

neapărat. sprijinitâ solid. în toţi aceşti ani.. Disputa acerbă în jurul chestiunii puterii s-a datorat. Constituirea unui tandem de centri de putere credibili. În ultimă instanţă. Fără îndoială. tşi faptului că miza reformei sistemului politic a primit două definitii considerate ireductibile: una viza stabilitatea si eficienţa. dar aproape niciodată fuziuni notabile. politică: Iipsa unei alternative de guvernare. o crizâ de lideri politici.tesc a1ianţe între Iîacţiuni tşi partide minus-cule. regrupările se fac nu pe direcţii doct rinare. cultivarea adversitătii în locul dialogului. impunând totodată o inventariere com-pletă a ceea ce presupune. Evoluţia reală a societăţii româneşti a arătat că cele două criterii sunt compatibile tşi complementare. tşi neîncrederea electoratului. ci pe relatii aleatorii. o clasă mijlocie. se pregă. Deocamdată însă. tonul general rămâne aceeasi lipsă de rigoare programatică. prin supralicitarea surselor de risc. cu legitimitate socială. programatic şi mana-gerial. care constituie o circumstantă agravantâ. care prezintă riscul de a se transforma într-o crizâ politică autentică.adevărului si că e obligat să depătşească un anumit prag de maturitate. o criză de alternativâ politică. toate partidele vizează puterea tşi în tlecare zi încep o campanie electorală. o criză de randament. sufere de o deficienţă care poate genera impasuri grave în momente de criză. ce trebuie creată pentru a scoate politicul de sub ipoteca populismului) — aceasta ar fi o deschidere posibilă pentru sistemul politic românesc. problema dinamicii spaţiului politic pe termen scurt. dar aproape nici unul nu-si adaptează politica în funcţie de transformările din structura socială. o criză de încredere. reprezentaţi de partide programatice. actualul moment critic: o crizâ de identitate. de noile categorii socio-pro-fesionale. care se regăseste tot mai greu în evolutiile din sistemul politic. ci mult mai curând în mod controlat. nu în ultimul rând. urmărind deschiderea către o nouă structură. mai toate partidele sunt „de masă”. în continut. o crizâ de solutii si. o criză de timp. De aici. identificarea unui nou echilibru al balanţei politice poate fi un pas decisiv si pentru găsirea căilor de depăşire a actualei „crize de crestere”. Crizei cle identitate de care suferă majoritatea partidelor impor-tante este posibil să i se caute soluţie printr-o definire mai precisă a segmentului social propriu si a obiecti velor specifice. cealaltă gradul de democratizare. Sistemul politic românesc continuă să. iar analistii occidentali 134 . ca ti pe termen lung nu poate găsi rezolvări de depăşire a actu-alului impas în mod spontan. dis-cursurile populiste si demagogice. a alianţelor co mpromiţătoare în locul compromisurilor benetlce. doctri-nară tşi programatică. atractive pentru câteva din cele mai cuprinză-toare categorii socio-profesionale (între care.

rezul-tatele scrutinului din noiembrie 1996 se subordonează procesualită. ci perpetuarea „crizei de crestere” manifes-tată la nivelul majoritătii formatiunilor politice. deoarece nu şi-au găsit un corespondent real. o analiză atentă va trebui să. lipsite de un suport real. Fenomenul a con-dus către accentuarea unor rupturi — semnalate în anii 92-’94 — între terenul social si cel politico-instituţional. imaturitatea lor iden-titară. actuala orientare a electoratului era previzibilă. Esenţa mesajului exprimat la 3 noiembrie este. ci se datorează absentei prelungite a unei alternative de guvernare. care fiinţează într-o manieră supraordonată si nu subordonată unui corp social determinat. în aria structurii sociale românesti. prizonier până de curând al unei accentuate stări de apatie.consideră că un sistem democratic constituit în elementele lui esentia1e trebuie să-si concentreze eforturile în directia dobândirii eficientei. electoratul a sancţionat nu doar guvemarea la care am făcut referire. înainte de toate. fără îndoială. fenomen marcat de dramatismul tşi costurile tranziţiei sociale. s-au prăbusit cu repeziciune. suntem tentati să considerăm că opţiunea consacrată la recentele alegeri parlamentare este expresia unei maturizări (tle tşi „târzii”) a electoratului românesc. construite cu mari eforturi de către politicieni. Dintr-o asemenea perspectivă. ideea de schimbare. partidele politice nu au reusit să impună societătii schimbări care să poată ft asumate de segmente largi ale populaţiei. Această nevoie de identificare a echilibrului optim între construcţia democratică si etlcienta ei poate fi termenul de regăsire a unei relatii normale între forţele politice. relatiile dintre partide au fost dominate. Toate articulaţiile politice. aceeasi sc himbare pare a fi. Semnitlcaţiile votului din 3 noiembrie sunt însă mult mai adânci. Dinamica relativ redusă a structurii sociale în raport cu schimbările produse la nivelul sistemului politic a dus la apariţia partidelor politice suspendate. La un prim nivel a1 analizei. Absenta unei clase de mijloc a favorizat o anumită desprindere şi chiar o autonomizare a sis-temului partidist. o sancţionare aspră a guvemării din ultimii patru ani. cel puţin în 135 . pragmatic si ma nagerial. Din aceste motive.tii fenomenului po1itic românesc de după 1 989. marcate de confuzii ideo-logice tşi de incertitudini doctrinare. între Putere şi Opoziţie. Importante prin profunzimea si mutaţiile pe care le implică. Intârzierea deciziei către schimbare nu este rezultatul indiferentei electoratului. Păstrându-si conditia originară de grupuri de interese menite doar să-si distribuie voturile electoratului. sprijinitâ solid. Pe de altă parte. Daci. receptiv si int eresat. în raport cu ansamblul social. contureze semnificaţiile de profunzime si implicatiile acestei ‚‚ schimbări. care favorizează apariţia unei autentice crize politice.

în mâsura în care va dovedi o capa-citate reală în gestionarea schimbării. care s-au autoproclamat singurele reprezentante legitime ale Opoziţiei. la represiunea comunistă etc. Tocmai de aceea. O asemenea manieră de derulare a raporturilor dintre Putere şi Opoziţie a generat situaţii în care presiunea rezultată a condus la o îngustare a Iibertătii de actiune a statului. de un anumit „mercantilism politic”. sanct într-o oarecare măsură. Pe de altă parte. a blocat în mare măsură dezvoltarea unei opoziţii contemporane cu Puterea. „Pragmatismul progresist” ce ţine loc de doctrină politică s-a dovedit a fi ineficient. depăşind limitele politicului. cât mai cu seamă într-o atmo-sferă de rivalitate si conf1ict mediatic. Pe de altă parte. Dificultatea cu care s-a articulat o ofertă politică autentică din partea acestora tine. s-a ajuns să se confunde echilibrul si pacea socială cu stagnarea. guvemul a reusit să controleze si sa stopeze declinul economic. S-a ajuns. De pildi. de situatia descrisă mai sus. precizăm. Rezultatele scrutinului semnitlcă nu doar consacrarea altemanţei la guvemare. Dacă rezultatul alegerilor a întârziat acest risc. Este important să. Ia o reducere a eficienţei proceselor reformatoare. nu de puţine ori. Consecinţa unor asemenea situaţii a reprezentat-o tşi continuă să o reprezinte accentuarea riscului delegitimârii procesului democra-tic. faptul că apariţia partidelor istorice (imedjat după Revoluţie). S-a produs astfel o creştere a decalajului dintre oportunităţile politice tşi sfidările pe care criza economică le impune. în acest context. s-a mutat în spaţiul economic. eficienţa noii guvemări 1-ar putea înlătura. adaptat stadiului pe care-1 străbate societatea noastră. la alegerile din 1992. dintr-o preocupare excesivă ca tranziţia să se pro-ducă în conditii de stabilitate. ci se constituie într-un semnal 136 . fără a determina o relansare sem-nificativâ.. în mare măsură. Construit într-o asemenea manieră. fostul partid de guvemământ a fost lipsit de un program politic coerent. Dezvoltarea binomului Putere-Opoziţie s-a produs nu atât pe structura unui joc de interese la nivelul corpului social si al unuia de altemative la nivelul corpuluj politic. noul sistem politic si-a dovedit Iîagilitatea atunci când tranziţia. Legitimându-se prin apelul la trecut. deoarece nu a fost dezvoltat în directia instituirii unor priorităţi în de rularea procesului reformei. aceste partide au reuşit foarte târziu să-si contem poraneizeze dis-cursul si să fa că o opoziţie reală. în situatii in care fiecare grup de interese din diverse instituţii de putere să elaboreze acel sistem de legi care să-i furnizeze propriul spaţiu de actiune.primii ani de după 1990. votul exprimat 1a 3 noiembrie poate fi considerat ca o refondare a premiselor necesare unui real echilibru politic. unde s-a izbit de inerţia structurilor de adâncime ale ansamblului social. pomind de la aceste câteva interpretări..

o posibilă dis-locare a aliantei. tşi actualul spectru politic parla-mentar tinde către o concentrare spre centru-stânga.A.. Orientatea către schimbare.). ‚‚ capabilâ sâ iradieze în sistemul social global. o redusă eficienti. lipsite însă de acea coerenţă care să evite posibile desincronizări în plart intem. Cât cle stabilă poate rămâne însă această majori-tate? Nu trebuie să uităm că atât C. P. necesar a se desfăşura Ia nivelul tlecămi partid. în abs enţa unor parteneri politici sem-nificativi.-’93.).S.R.M. noua structură politică a Parlamentului României? Problema posibi1itătii realizării unei coalitii viabile necesară guvemării este aparent soluţionată. este departe de a fi încheiat. partide socialiste (P. functională a ansamblului politic. mai degrabă. diversitatea orientărilor politice —atât cât sunt ele cristalizate — semnalează.L. în mod inevitabil sutrta orgoliilor.S. doctrinare tşi organizaţionale). Dacă la nivelul U. Ce sanse oferă. considerăm ca probabil riscul declansării unei instabilitâti guvernamentale pe termen mediu.) au posibilitate să alcătuiască majoritatea necesară consti-tuirii noului guvern.D. P. o conservare tşi o amplificare a sistemului clientelar ocult. deşi rezultatele recentelor a1egeri au produs o „limpezire” a spaţiului politic românesc. În temeiul aprecierilor de mai sus.) s-au plasat sub pragul electoral.S.) şi Uniunea Social-Democrată (U. socialistă. Convenţia Democratică (C.D. social-crestină.important al necesităţii menţinerii unui echilibru între constructia democraticâ si eficienta acesteia.. a resentimentelor si a intereselor personale (prezente întotdeauna în ecuaţia politici. Este interesant de observat că. si P. con-duce către o anumită îndoială în ceea ce priveste viabilitatea de durată a coalitiei. cât tşi aripa dură a dreptei politice (P.D. liberală). s-a produs în 137 .D.S. putem apre-cia că.C.S. în condiţiile în care atât cele două. dominat de Partidul Democraţ. cât ti U. cel puţin din punct de vedere arit-metic.rii unei contraponderi eficiente îrt raport cu noua putere. Larga diversitate politică a majorităţii parlamentare.R. are nu cloar sansa articulării propriei sale restruc -turări (ideologice. se poate vorbi de un proiect social-democrat în formare. procesul de coagulare pe marile directii doc-trinare (socialdemocraţie.D. Asocierea la guvemare a U.D. dacă avem în vedere obiectivele strategice şi mesajul electoral expriniate de aceastăforţă politică În concluzie. În spaţiul viitoarei opoziţii. în acest sens.M..D. Aceasta ar implica o accentuată predispoziţie la frecvente crize politice. la nivelul C. va complica lucrurile. mai degrabi. reprezintă două alianţe politice relativ sudate. dar şii obligaţia exercită. la care se adaugă..S. exprimată la 3 noiembrie.D.

prin evidenţierea uneia dintre functiile sale (privilegiate) sau a unei structuri de bază. capabili să continue reforma. când pe „orizontală”. DEFINITIA STATULUI Pare surprinzător. abordat astfel. un criteriu singular ca paradigmă explicativă: fie criteriul juridic. din principiu.rtea.duviri a problematicii statului de atentia cuvenită au ca principal factor inhibitiv lipsa de curaj. elementele volitive şi morale ale organizatiilor şş grupurilor din cadrul societăţii civi1e care. Cauzele acestei vă. STATUL -INSTITUŢIE SOCIAL-POLITICĂ FUNDAMENTALĂ 1. vI. dominată de Conventia Democratică. sub impacrul modului de abordare neoinstirutionatist. fie criteriul politic sau criteriul economic. îi marchează existenţa. nu pot explica. Situaţia exprimă un decalaj important. alegerile generale din noiembrie 1996 au semnalat şi o importantă fragmentare geografică a spaţiului naţional. o defazare a dezvoltării regiunilor istorice. si restul regiunilor ţării. Din punct de vedere juridic. omitându-se evidentie rea raportului specific dintre ele. statului tota-litar. evidentiază moda1itătile de transformare a puterii politice în pu-tere de stat si difuzare a ei în straturile adânci ale societâtii care caracterizează acţiunea tşi voinţa statului. se af1ă într-un raport invers proportional cu explozia de titluri consacrate altor teme de sociologie politică. Relatiile dintre stat si societatea civili. 138 . a liderilor acestora. „statul fisca1”. puter-nic ancorată în traditia liberală. Deşi a avut loc o restrângere a spectrului poiitic. suferă. a făcut ca locul statului să fie luat de analiza elitelor tşi a grupurilor de presiune. a căror acumulare poate încuraja declanşarea unor crize majore în structura şi functionalitatea statului român. Pe lângă acest criteriu ideologic partizan. poate intra în relatii juridice cu terţe persoane. se menţine o accentua tă frag-mentare a electoratului. sunt definite când pe „verticală”. „statul tehnic”. promovându-se. A treia dificultate în detlnitia si analiza statului rezidă în suprapunerea liniilor de clivaj dintre stat şi societatea civilă. A patra ditlcultate constă în identificarea întregului cu pa. De exemplu. întrun fel sau altul. o limitare si nu In ultimul deceniu s-a produs o „reîntoarcere a statului” în preocupările socio-logilor si politologitor. dar literatura de specialitate dedicată. în inf1uentarea deciziilor guvernamentalet. În sfârsit. În al doilea rând. inf1uenţa politologiei nord-americane. abordările juridice... realitatea de ansamblu a vietii sociale. se evidentiază o tendintă reductionistă. statului în perioada postbelici. 1-larta repartiţiei voturilor indică o diferenţiere între zona intracarpatică. statul are personalitate morali.absenţa cristalizării unor vectori politici alternativi cu ade-vărat reprezentativi. fie cri-teriul genetic. unilateral. Statul este definit prin parte. cate vedea proeminenţa societăţii civile asupra „statului minimal”. teama de a nu deveni ridicol în abordarea unei problematici compromise prin excesele totalitarismelor care asociază ideea de putere nelimitati. Se vorbeste de „statul social”. prin sistemul lor de norme juridice. care au contribuit cu elemente de o incontestabilă valoare la imbogăţirea teoriei despre stat. în diferite forme de stat.1. „statul bunăstării” etc. Evident că punctul de convergenţă si echilibrul organismelor specializate ale statului. „statul paznic de noapte”.

reliefând „marea tăietură” între grupul minoritar dominant si restul societătilor. Pe de altă parte. în apariţia şi oficializarea clivajului dintre conducători tşi condusi. Or. acest fenomen din istoria umanităţii s-a produs în perioada trecerii de la paleoliticul superior la neolitic. însă consacrarea lui va avea loc mult mai târziu. fie pe 139 . fie ca „personi-ftcarea ordinii juridice”. ca tşi de organizare. esenţială a conceptului presupune ideea de stabilitate. Hans Kelsen —‚ care vede statul fie ca „personificarea totală a dreptului”. Explozia demografică şi complexitlcarea relatiilor sociale care i-a urmat.fie ele publice sau private. respublica christiana si principatus (ca formă de guvemământ). Paris. sau dintrun strămos comun. pentru că. aparitia schimbului ine-gal. a unui surplus de bunuri au accelerat procesele de stratificare socială. 380. p. deci a fenomenului de dominare si constrân-gere. 1962. opusi. fie pe cale materială. respublica (republică) tşi imperium (ca realitate istorică). Nevoia de coordonare a eforturilor de asigurare a ordinii în inte-rior tşi de apărare de atacurile exteme. trecerea de la relatii le endogame la cele exogame arată clar că organizarea tşi coeziunea grupurilor nu mai puteau fi asigurate doar de relatiile de rudenie. economic tşi social de explicare a genezei si evolutiei statului. celei intemaţionale”2. apariţia banilor ca mijloc de tezaurizare si de schimb. matrilineare. de seden-taritate a unei comunităti pe acelasi teritoriu. pe baza descendentei directe. indispensabil pentru supravieţuirea unei comunităti. pe măsură ce marile uniuni de triburi au început să se sedentarizeze. marcat de graniţe natu-rale sau convenţionale. aşa cum procedează părintele acestui curent. arată neajunsurile ce pot marca problematica statului dacă ea este abordată unilateral.. continuitate şi organi-zare. „element con-stitutiv al puterii politice si al funcţionării statului. 378. prohibirea incestului. Termenul „stat’ apare pentru prima dată în Principele lui Niccolo Machiavelli (1513). Ilerrschaft). deftnitia statului — exclusiv de pe pozitiile normativismului juridic. Grecii si Romanii au desemnat statul prin termenii polis (statulcetate) sau politeia (formă de organizare). în formarea si evolutia statului: pe de o parte. Pe de altă parte. Evul Mediu crestin va consacra denumirile de regnum (regat) si de 2 Flans Kelsen. respectiv civitas (cetate). drepturi tşi obligaţii. poate contrac-ta. fie drept „comunitatea creată de o ordine juridică natio nali. în dubla sa ipostază. Dalloz. Theorie pure du druit. a evidentiat rolul factorului politic. Numai o sinteză a acestor criterii va reliefa faptul că puterea este o necesitate de fapt în asigurarea acelui cadru de unitate. Ideea de comandă (imperiutn. nu-i mai puţin adevărat că adâncirea diviziunii muncii. în coordonarea eforturilor de dezvoltare a comunităţii. ca orice subiect de drept. de pildă. O noti. pe de alta. operaţionalizează dreptul de constrângere prin intermediul fortei legitim instituite nu poate fi înteleasă fără apelul la criteriul politic.

uneori prea simplă. cei tari impun voinţa lor celor slabi.1. Pentru Hegel. fără să i se permită. fiecare individ încearcă să-si real izeze propriile sale interese intrând în relatii economice 140 . raportul dintre stat tşi societatea civili. ti anume: cum este posibil ca societatea civilă să se bucure de o deplină autonomie tşi în acelasi timp statul să fie garantul comunitătii de interese. puterea politică se difuzează la diferite niveluri ale societătii civile sub forma serviciilor publice. configureazi. adici. Traitş de droit constitutionnei.tii civile si dre ptul sta-tului ca garant a1 ordinii sociale. „Statul este. principalele elemente ale puterii de stat. pe lângă fenomenul de diferentiere dintre cei tari tşi cei slabi. Sociabilitatea înnăscută a omului însuşi.. ci numai prin serviciile pe care ea le aduce. L. ca şi pentru Aristotel. dau sens vieţii umane. ca „zoon politikon” si natura etică (SittlichKeit) a existenţei sociale. pentru a deveni un organism care acţionează pentrusatisfacerea nevoilor societătîi respective. si de afecţiune. al interesului general. Hegel a fost primul care a determi-nat.cale spirituali. În ceea ce priveste întrepătrunderea organică dintre interesele par-ticulare si ce le generale. în Filosojşa dreptului. statul încetează de a fi o putere care comandă. Duguit. Primul „moment” este familia. arbitrul tşi punctul de echilibru al intereselor particulare contradictorii. este limitati. conform regulii de drept”3. de unde rezultă ceea ce se numeste puterea politică. impusă de dato-ria morali. economică sau pur politică. la un grup primar: cresterea tşi educarea copiilor. morală. conţinutul societi. produsul unei diferentieri naturale. caracterizată de Hegel prin egoism universal. care nu se poate legitima prin ordinea sa. caracterizat prin altruism particu-lar.. dem onstrează că statul este o entitate de ordin etic. în sensul ci. Într-adevăr. prin fap-tul că arată realizarea libertăţii subie ctive în şi prin relatiile interper-sonale. Sirev. ideea de comandă si dre ptul de constrângere. între oamenii unui aceluiatşi grup social. Această natură etică sau transindividuală a statului s-ar obiec-tiva în relatiile dintre cele trei „momente” ale vieţii umane care. Cu excepţia membrilor familiei sale. Paris. A1 doilea moment în relaţiile interpersonale este societatea civilâ. După marele jurist francez. statul nu este un simplu instrument inventat de om pentru a-si satisface interesele sale personale. cu respectarea autonomiei cadrelor sociale si politice în care ele se manifestă. îngrijirea bătrânilor etc. Deci. p. religioasă. pur tşi simplu. desi caracterizate de un principiu diferit. deoarece voinţa de a acţiona pentru binele altora. alteori prea complexă. ca tendintă de autoreglare a sis-temului în direcţia optimalitătii. pare să fi preocupat pe toţi acei care au abordat problema sta-tului. vot. VII-VIII tocmai pentru că este putere centrală suverană.. ale cărei scopuri transcend dorintele individuale şi sunt localizate sau pot fi detectate la nivelul reţelelor de relatii interper-sonale. o crestere nemăsurată a puterii în raport cu societatea civili. al Binelui Public.

începând cu anii ‘70. evidentiate de Gilles Deleuze tşi Felix Guattari5. dar prin autonomizarea sferei politice. De la „microtlzica puttş. al asigurârii ordinii si al dezvoltârii comunitâtii. prin organismele sale specializate şi prin forţa legitim instituitâ. la clarificarea raportului stat-societate. nu se poate articula obligaţia politică. El consideră interesele celorlalţi drept cele mai bune mijloace pentru atingerea intereselor sale. si Hegel fondează statul pe altruismul universal. Pentru Michel Foucault. doar pe satisfacerea interesului personal. PUNCTE DE VEDERE PRIVIND GENEZA STATULUI Din cele expuse până acum rezultă că nu poate exista o istorie a statului fără înţelegerea formelor pe care le cunoaste raportul stat/societate. puterea politică este definită. Astfel. statul legitimează libertatea politică din societatea cjvilă. cunoatşte o brusci. va găsi în studierea relaţiei privilegiate a puterii politice.cu ceilalti. Ca sferă a subiectivităţii. solidaritatea cu ceilalti membri ai comunitătii duce la crearea corpului public.rei expresie oficială este. conform intereselor sale. un fundament unic.tor familiei.. 1. ca instit uire a raporturilor de putere în ţesutul social. În concluzie. statul este asemănă. înviorare prin contributiile aduse de scolile antropologice franceze. dintre interioritatea ti exterioritatea puterii politice a statului în raport cu nevoile dezvoltării sociale va constitui o piatră de încercare pentru specia1iştii în domeniu. statul apără tşi garantează integritatea teritorială si autonomia comunităţii a ci. Pe de o parte. în opinia lui Hegel.rii”. În acelasi timp. ci pentru bunăstarea celorlalţi.u propriu. prin faptul că el asteapş de la cetăţean să acţioneze nu în interesul si. Pe de altă parte.. lansată de Michel Foucault4 şş până la „megamecanismele puterii”. o 141 . asigurâ difuzarea pu-terii la diferitele paliere ale societâtii civile în scopul coordonării serviciilor publice. De exemplu. Dar. În această ordine de idei. raportul dominaţi-do minanţi. o sursă fertilă de inspiraţie. Dar această stare exterioară nu este sutlcientă pentru articularea corpului politic.2. De aceea. în epoca modemă. Originea statului. punând în pericol viaţa cetăţenilor. în definiţia statului. statul integrează în structura sa ele-mentul universal al societătii civile. într-o manieră structuralpozitivistă la primul tşi într-o abordare istori-cogenetică Ia ultimii. adevărată obsesie pentru antropologia politică. cetăteanul tşi burghezul sunt con-comitent sinteza dintre stat tşi societatea civilă. dintre unitate si diversitate. statul creează unitatea si coeziunea c omunităţii. Hegel recurge la sinteza dintre altruismul particular al familiei egoismul universal al societâtii civile. preocupaţi de individu-alizarea „codului genetic” al statului. Ca instituire a socialului. domeniile pu-blic şi privat nu mai sunt separate. a sta-tului. nu se poate legitima recurgerea la forţă pentru a apăra un interes individual. puterea nu are un cen-tru. care. Această dialectică a raporturilor dintre stat ti societate. problematica statului. a statului. deoarece. „Starea exterioară” a societăţii civile este dată de un ansamblu de norme tşi reguli în care această concurenţă interactivă (baza solidaritătii sociale) să poată avea loc. acesta este pus în cauză de contractul social prin care societatea civilă se separă de stat sau îl controleazi. din cele arătate până acum putem defini statul ca forma de organizare politică a unei comunităti umane. ca domeniu al autonomiei voinţei subiective.

în special. Surveiller et punir. că efectele sale de dominatie nu sunt atribuite unei «apropieri».. ca instituire a raporturilor de putere. ci „forme terminale”: „Nu există o opozitie binară şi globalăîntre domi-natori si dominati. Iar «puterea». La rşvolution moleculaire. fări. nu este decât efectul de ansamblu care se conturează plecând de la toate aceste mobilităti. autoreproductiv. până-n profunzimile corpului social”7.proprietate determinantă care să o legi-timeze. ca bază a puterii de stat. în1şţuirea care îtşi ia ca punct de sprijin pe fiecare dintre ele ş în schimb.Oedip. vot. funcţionări (. trece printre ei şş prin ei: ea se sprijină pe ei.. Gifles Deleuze. Puterea este omniprezentă „nu ş Vezi. 1972.. M. unor tactici. Surveiller et punir. are privilegiul de a regrupa totul sub invincibila sa unitate. El apare înzestrat cu toate atribuţiile „Urstaatului” (statul originar) care se produc si se autoreproduc prin 142 .. este numele pe care îl dărn unei situaţii strategice complexe. Foucault. Foucault. Idem. Paris. acea stă dualitate repercutându-se de sus în jos. 1976. 124. capitalisme et schizophrşnie. Pentru Michel Foucault. ea îi învestetşte.. Aidoma miscărilor cuantice din microfizică ce se produc si se reproduc în toate datele realitătii.. Acestea nu ar fi date initiale în co nstrucţia statului. Aceste relaţii coboară în adâncul societi. Paris. ci unor dispoziţii.. integrarea raporturilor de putere. Felix Guattari.. în ceea ce are ea permanent. L’anti.tii. 6 M. NRF. mai degrabă decât se posedă. în fiecare punct. La volontş de savoir. a inegalităţii economice etc. p. a raporturilor de clasă. o cauză sau un scop anume: „Această microtlzică presupune că puterea care se exercită nu este concepută ca o proprietate. I. 1977. repetitiv.. Ea nu se aplică. ci efectul de ansamblu al poziţiilor sale strategice — efect care se manifestă si uneori continuă poziţia celor care sunt dominaţi (. ele nu se localizează în relatiile dintre stat tşi cetăţeni sau la limita corpurilor”6. nu mai are loc conform schemei clasice: dominaţia unei minorităţi asupra majorităţii si manifestarea latentă a fortei de coercitie legitim instituită.. manevre... I.). Paris. într-o societate dată8. Pentru Gilles Deleuze si Felix Guattari. ci pentru că vine de pretutindeni. Paris. Fehx Recherches. de Minuit. Această putere se exercită. tehnici. ea rtu este «privilegiul» dobân-dit sau conservat al clasei dominante. pur si simplu. celor care «nu o au»..1975.. ci pentru că ea se produce în fiecare clipă. caută să Ie fixeze . Puterea este peste tot: n’t pentru că înglobează totul. Michel Foucault... Guattari. sau mai degrabă în orice relaţie de la un punct la altul. pentru ci.. ci ca o strategie.. Naissance de la prisun. La volontş de savoir.. din ciclul Histoire de la sexualitt. Ed. p. 3 1-32. Ed. NRF.). statul rtu mai apare ca produs al evolutiei sociale. ca o obligaţie sau ca o interdictie.

fluxurile mecanice (obiectivarea intereselor si inscripţionarea lor în socius). sau spontană. Noţiunile cu ajutorul cărora cei doi autori explică apariţia statului primordial. Dorinta este întotdeauna ajustati. 2. cu plăcerea sau chiar — si îndeosebi — cu sărbătoarea. p. „în locul mecanismului teritorial. 11 Ibidem. teritoriul) primele forme ale sociusului. este un ansamblu de „apropieri” ale unor entităţi eterogen independente”’t. a Urstaatului. societatea nu este un loc a1 schimbului în care esenţialul ar tl a circula sau a face si. marcarea teri-toriului.. 10 GiILes DeLeuze. Dorinţa determină curgerea. Felix Guattari. op. socius (interferenţa relatiilor si actiunilor în ţesutul social). apariţia meştşamecanismului teritorial. circule. cit. de filiatie si de aliantă. corpul. nimic nu trebuie să scape” 12ş Din acest sistem universal şi primordial al dorinţei. Flammarion. 1977. 1 1. Paris. Fluxul femeilor tşi copiilor. de rudenie. 122-123. ca loc al sociusului: „În primul rând. care trebuie el însusi construit în acelasi timp în care dorinta ajustează sau urzeste” 10• Dacă dorinta este „ un sistem de legături din aproape în aproape în termeni dependenţi. prin intermediul mecanismelor teritoriale. Acest proces care permite consemnarea eveni-mentului originar în memoria colectivă generează datoria de supunere în faţa acestui act fondator. codificarea fiuxurilor. codificarea si decodificarea f1uxurilor înscriu în „corpul plin” (Pământul. când f1uxul dorinţelor va capta în mecanismele sale organizarea primitivă. cu o realitate naturali. Nu trebuie însă confundate dorinta cu mecanismul: cuplarea mecanismelor prin fluxurile dorinţei continuu produse permite crearea si recrearea societăţii. Pamet. urzită pe un plan de imanentă sau de compoziţie. ci un socius de inscripţionare în care esenţialul este de a marca si a fi marcat.megamecanismele puterii primitive. „cu privaţiunea sau cu legea. 128. Gilles Deleuze. ca dat fundamenta1 al existenţei (înţeles ca suport sau ca obiect al acţiunii).. p. «megamecanismul» statului. sunt: megamecanismul teritorial. Pământul) tşi acţiunea. 8 Ibidem. Dorinţa nu trebuie confundati. codificarea si decoditlcarea dorintei (concretizarea tşi tlxarea actiunilor sub forma unor cutume sau tendinte în corpul social). de-a lungul istoriei. Mai târziu. mecanismul. înscris chiar în sânul societăţii primitive. sistemele de schimb. al fecalelor si al menstrelor. a sociusului. p. prin combinarea dintre „Corpul plin” (teritoriul. f1uxul turmelor si al grânelor. f1uxul spermei. Această creaţie este posi-bilă datorită a două procese concomitente: 1. piramidă functională care are despotul în 143 . Dialogues. Dorinţa generează fluxurile mecanice care pun în miscare masinile: „dorinţa cuplează fluxurile continue cu obiectele parţiale. adici. C. dimpotrivă. curge tşi opretşte”9. fragmentate în mod esential. dorinţa (înţeleasă ca pulsiune a interesului).

sau civilizate. însesi principiile care au devenit elemente constitutive ale teoriei modeme despre stat După Pierre Clastres. iar figura „tşefului” (denumire destul de neinspirată) nu pretlgureazi. Nu există nici clase sociale. tiranul. In societăţile primitive fără stat.) nu este concomitent si sef politic. îl oligarhizează. principiul evolutionist în istoria umanităţii îtşi relevă valoarea lui epistemologică reală numai dacă este raportat la originea puterii politice. p. Dar natura tşi condiţia puterii rămân înci. mai recent. 14 Gilles Deteuze. face ca legea să fie dorintă. op. care derivă din funcţia de sef. de fratrie etc. 262. la decodificarea si modificarea f1uxurilor: „Fluxurile decodificate prin statul despotic într-o stare de latentă scufundă. stat tşi a cărei prezenţi. nici „monopolul violentei fiz ice legitime”. aparatul birocra-tic ca suprafaţă laterală şi organ de transmisie. având ca fundal Urstaatul în stare latentă de a cărui pierdere nu se poate consola”. a statului.166 . reprezintă pentru acesta „tot atâtea servituţi care fac din 144 . ca piese care lucrează”13 se instituie ca o unitate superioară. a functiei.15 Toş în perspectiva căutării originii si a nucleului socialităţii statu-Iui se af1ă studiile de antropologie politică ale lui Pierre Clastres16. În viziunea lui Pierre Clastres. iar dorinţa lege. îl monarhizează si întotdeauna îl interiorizează si îl spiritualizează.vârf. lipsită de conf1icte. îl aduc la suprafaţă sub forme neasteptate — îl democratizează. în esenţă.îl segmentarizea. Felix Guattari.. Pierre Clastres neagă. însesi avantajele materiale si simbolice. sau. Într-o societate a abundenţei. caracteristicile puterii politice care permit comunitâţii politice continuitatea organizării. „spaţiul organizării nu este locul unei puteri. căutând originile statului. de grup. 13 Ibidem. p. totodată. instituţia politică numiti. „Statul este dorintă care trece din capul despotului în inimile supuşi1or şi din legea intelectuală în orice sistem fizic care se desprinde sau se eliberează de ea. în special la triburile de indieni tupi-guarani. 12 Ibidem. care au deschis ipoteze noi tşi provocatoare în studiul statului. în aceleaşi perioade istorice pot coexista societăţi prirni-tive cu stat tşi societăţi primitive fără stat. a schimbului. apărute în urma schimbului inegalitar. Putere care defineste. ordinii si ierarhiei lipsesc. înotor imobil. un mister dacă ne gândim ci. a claselor duc la falimentul codurilor din Urstaat. societatea incasă versus societătile amerindiene. Astfel. unde economia de subzistentă oferă o abundenţă de bunuri materiale printr-un efort minim. p.. sau absentă împarte comunitătile umane în ‚ tat”. cel mai fantas-tic mecanism de represiune este încă dorintă. locuitorii satului 1a bază. nici raportul dominant/clominaţi.ză. prin nimic pe cea a unui viitor despot”’ ş. în virtutea prerogativelor ce decurg din legitimitatea miticoistorică. Apariţia proprietăţii private. 230. dar. subiect care doreste si obiect al dorintei”14. codificarea dorintei face din ea apanajul suveranului. cit. Seful tradiţional (de trib. sau primitive si s „societăti fără s ‚ ‚ „ ocietăţi cu stat”. Editlcându-si concluziile pe baza cercetărilor societătilor amerindi-ene din America. Dorintă.

datorită procesualitătii înd elungate a instituirii raporturilor de putere. 264. a exploziei demogratlce care necesită. p. a faptului social asupra realităţii palpabile a persoanelor. 11. Aceasta în scopul de a împiedica posibilitatea ca oricine să poată vorbi în numele legitimitâtii ultime a treburilor colective şi de pe poziţiile fundamentului — adică de a exercita puterea”20. după Marcel Gauchet. Le grand parler. Ed. Dar această instituire a raporturilor de putere nu este doar efectul nevoii de unitate tşi organizare. Pentru ca o societate să existe şi Si. Credinţa religioasă într-o fortă transcendentă impune. deşi valabilă în princi-piu. se menţină. 18 Pierre Clastres. du Minuit. Chronique des Indiens Guyaki. nu răspunde în mod peremptoriu la problema originii statului. Această necesitate a dus la apariţia puterii politice. p. La Sociştş contre l’Etat. o finalitate a lor. mortală pentru societătile primitive. Le Seuil. Centrul ratiunilor care prezidează organizarea societăţii se af1ă în afara societătii. ş eful este venerat în neputinţa sa şi «opulenţa lui este visul în stare de trezie a grupului»” 18• În aces-te conditii.ză o linie de demarcaţie între oameni tşi modalitătile organizării lor în societate. a ceea ce cunoastem sub numele de stat” 19ş Ipoteza unei cuceriri din exterior. Clastres. individual: „Sentimentul existenţei colectivitătii trebuie să se concretizeze într-o credintă un animă tşi obiectivi. în orizontul comun al credintelor omu lui primitiv. 1962. ce factori au determinat „apariţia misterioasă. Philosophie de la chefferie indienne. Paris PLon 1972 Pierre Clastres. 178. 20 Marcel Gauchet. el un fel de prizonier al colectivităţii. 16 Pierre Ctastres. p. Mythes et textes sacres des Indiens Guarani. după modelul extramundan: „Prin inter-mediul religiei se trasea. este nevoie ca agenţii sociali să creadă cumva în superioritatea absoluti. 1974. politique de la religion primitive. Paris. La Sociştş contre L’Etat. nr. Cauza tşi forma primă a instituirii sta-tului se află. — independentă de contştiinţele individuale.’Homme. la origini. 1. comunitătilor umane o căutare a sensului. La Sociştş contre L’Etat. o nouă organizare socio-economica. La dette du Sens et les racines de l’Etat. Rămâne cealaltâ ipoteză. Funcţie pe care o îndep1ineşte credinta în su perioritatea fiinţelor supranaturale”21. 42. ireversibilă. Idem. p. Recherches d’anthropologie poli-tique. Această capacitate a credintei de a servi concomitent ca funcţie po1itică (nucleul incipient al puterii) şi ca structură socială se bazează pe premoniţia inconştientu1ui colectiv că existenţa socială este superioară conştiinţei indi-viduale tşi purtătorului ei material. ci este şi cauza lor.. 172. 19 Pierre Ctastres. 1974ş Ldem. 145 . în afara societăţii. Paris. în: L.15 Ibidem. sustinută de P.

Incepând cu secolul al XIX-lea.rii ei pe o perioadă limitată. ca urmare a dezvoltării mai multor sco li juridice despre suveranitate. unitatea puterilor statului tşi fiindcă izvorul ei este voinţa generali. 20. inalienabil. deoarece pe teritoriul unui stat nu pot exista concomitent două puteri supreme: două parla-mente. Întrucât suveranitatea reprezinti. nici unei familii. s-a impus definitiv în gândirea politică. a celor supuşi ei. Principiul guvernârii reprezentative constituie modalitatea semidirectă de 146 . principiul supremaţiei constituţionale sau legale.3. Chiar dacă pot exista pauze în exercitarea ei. în linii generale. principiul separării tşi echilibrului dintre puteri. legea fun-damentali. sau naţională — nu poate fi înstrăinat nici unei persoane. două guveme. După cum o atestă şi etimologia termenului. imprescriptibil. Jean Bodin. prevede cine trebuie să preia prerogativele exercitării suveranitătii din moment ce reprezentanţii poporului delegaţi să o exercite nu o mai pot îndeplini. Suveranitatea naţională poate fi concepută ca o competenţă a competenţelor. atât pentru organizarea ‚‚ intemă. principiul guvernării reprezentative. Încă din se-colul al XVI-lea. Orice atingere sau vătămare a ei echivalează cu o crimă de lese-majeste contra poporului respectiv. pe următoarele principii: principiul suveranitătii nationale. — Principiul suveranităţii nation ale. per-petuâ. Ea emană de la naţiune. fixa următoarele caracteristici ale suveranităţii: unică. 1. ea are un caracter indestructibil. principiul consacrării drepturilor si libertătilor fundamentale ale omului. 2/1977. Suveranitatea este unici. p. calitatea puterii de comandă a statului de a fi supremă. pe teritoriul national. p. inalienabilă. Suveranitatea este inalienabilă în sen-sul că principiul director care a creat-o — voinţa generali. care poate delega unor rep rezentanţi ai ei sarcina exerciti. nici unei clase. Suveranitatea este perpetuă deoarece nu pot exista pauze în mani-festările ei. puterea de stat se manifestă fără opre1işte pe întreg teritoriul statului. regele tşi pretşedintele. ideea că suveranitatea este o instituţie umani. 21 Ibidem. cât şi pentru conduita sa extemă.în: Libre. De asemenea. nr. 10. suveranitatea reprezintă. este dreptul statului de a-şi fixa propriile sale reguli si atributii fără nici un amestec din afară. TRĂSĂTURILE STATULUI MODERN Apariţia tşi evoluţia statului modem se bazează. în „Les six livres de la Republique” (1576).

puterea executivă (aplică legile si supravegheazi. Curs de drept constitutio nal. în constituţiile suc cesive ale protectoratului si.atlrmare a suveranităţii naţionale. „Libertatea publici. Despre libertşti. îi revine lui Montesquieu. executivă si judecătorească. care.. suveranitatea capătă un conţinut special. In epoca modemă. teoretizat si aplicat principiul separării puterilor în stat au fost filosoful englez John Locke si omul de stat Oliver Cromwell. considerate în mod deosebit. la titulari diferiţi şi independenti unii fată de altii. primii care au obser-vat. Montesquieu recomandă încredintarea acestor atribute speciale ale suveranităţii unor titulari deosebiti tşi independenti unii de altii. că prin-cipiul separării puterilor presupune în mod necesar regimul politic al guvemării reprezentative”22.) nu se af1ă întotdeauna nici în statele moderate. (.ţii. de stat: legislativă. după natura lor însăsi. căruia i s-a delegat exerciţiul suveranitătii de către depozitarul aces-teia — poporul —‚ în calitate de titular al comenzii. Dacă un organ al statului sau o persoană cu functii de conducere ar concentra în momentul exercitării mandatului său cele trei prerogative ale puterii 22 Ion V. Statul. — Principiul separârii si echilibrului dintre puteri. 272. aplicarea lor). plecând de la separarea organelor statului si separarea funcţiilor statului ca separare a atributelor suveranitătii. Depozitarul acesteia poporul — deleagă unor reprezentanţi sau puteri delegate exercitiul suveranităţii sau dreptul de comandă: puterea legislativă. restabilind starea de legali-tate). Bucuresţi. a diferenţiat constant puterea legislativă de puterea executivă. El distinge puterea legislativă (face legile). are dreptul să orga-nizeze categoriile funcţionale ale activitătii de conducere în care să se ref1ecte voinţa generală. Meritul principal în elaborarea unei teorii despre separarea nece-sară a puterilor în stat. Universitatea Bucuresti. Cauza acestei preocupări rezidă în faptul că principiul separării puterilor constituie o garanţie împotriva arbitratriului. Ceea ce înseamni. Facultatea de Drept.. Prin această delegare. aceasta ar fi tentată să depi. Principiul separării puterilor în viaţa statului presupune o dublă calitate: separarea organică şi separarea functională. executivă tşi judecătorească. p. „Atributele suveranită.tşească ceea ce legile îi îngăduie să facă. Ea nu se află în ele decât atunci când nu se 147 . Gruia.u. treb uie delegate de către Naţiune. ea conferă statului posibi1itatea de a fixa competenţe politice si juridice. 1938-1 939. de a-si fixa continutul functiilor ‚ ‚‚‚ sale. pu-terea judecătorească (judecă diferendele.

). Hr. 1. mai pe larg. în scopul oferirii unor garanţii legale împotriva oricăror abuzuri. EdituraStiintifică. FORME ISTORICE DE STAT 1. akkadian. puteri discreţionare sau amestec al statului în viaţa tşi în sfera intereselor particularilor.000 de ani î. Cine ar spune asa ceva!? Însăsi virtutea are nevoie de îngrădiri. ceea ce permite conturarea unui tip al statului oriental antic. percepând tribut în natură. acest principiu se materializează în controlul constitutional ităţii legilor tşi în controlul jurisdictional al actelor administrative. 194. care putea ajunge la jumătate sau chiar doui. ceea ce le-a atras si denumirea de „societăti hidraulice”. Întreaga suprafaţă a ţării aparţinea împăratului (regelui). 4. prin rânduiala statomicită. vitale pentru agricultură. aceste state s-au mai numit tşi „societăţi tributale”. chinez si indi an prezintă trăsături structurale comune. babilonian. iar ţăranilor loturi colective în folosinţă pe un an calendaristic. partea a doua. interventionismul de stat s-a manifestat cu precădere în ame-najarea tşi îngrijirea canalelor de irigaţie. Ia alta sau de la un stat la altul: 23 Montesquieu. Pe de altă parte. De aceea.abuzează de putere. cartea XI. Funcţionarii superiori ai statului se recrutau din rândul aristocraţiei. indiferent de oscilatiile nesemnificative de la o perioadă istorici. care dăruia templelor tşi membrilor curtii regale suprafeţe întinse de pământ. dar experienţa de tot-deauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea si că el merge mai departe aşa până cedă de graniţe. el însuşi ze ificat. la asirobabilonieni regele era fratele sau egalul zeilor pe Pământ). egiptean (aproximativ 3.23 — Principiul suprematiei constitutionale sau legale. puterea să fie înfrânată de putere”. asirian. Statul oriental antic Statele sumerian (aproximativ 4. materializată. trebuie ca. Bucuresti. Despre spiritul legilor. impăratul era Fiul Cerului. p. în Egipt faraonul era Fiul Soarelui. treimi din recolta obtinută. conform cos-mogoniilor tşi teogoniilor orientale. în prevederile legii fundamentale. Principiul legalităţii prevede ca toate activitătile statului să fie supuse ordinii juridice. Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere.100 de ani î. (Despre toate acestea. în secţiunea a V-a a acestui capitol). Hr. legitimitatea teocratică a puterii politice (în China. De aici se deduce caracterul absolut al puterii monarhului.). 1964. persan. După o educaţie 148 . capitolul VI.4. regimul juridic al proprietăţii. cadrul activităţii organelor de stat în li-mitele legii tşi prevede subordonarea acestor activităti în afara voinţei supreme a natiunii. vol.1. 1. impermeabilitatea si circulatia închisă a elitelor politice. Constitutia fixeazi.

1. spartani..4. se vorbea de Elada. Un alt element al statului din Grecia antică este acela de unitate politică si economică: teritoriul nu figura ca element esential al notiunii de stat. definită prin sco-puri tşi interese comune. cea mai înaltă creaţie prin care omul seapropie de zei. civitas). Se vorbea de atenieni. în urma unor examene riguroase. Individul era absorbit în structurile politice ale statului. o componentă esentială a statului roman. — descoperirile tehnice. participi.care dura aproximativ 7-12 arti. pe măsură ce comunitatea politică. atât la greci. Statul modern liberal Apariţia statului modem în Europa secolelor XV-XVI este rezul-tanta următoarelor condiţii economice si politice care vor inf1uenţa evoluţia lui până la sfârsitul secolului al XVIII-lea: — pierderea hege-moniei politice a bisericii. în care individualitatea cetătenilor si dezvoltarea personalităţii lor (interesul particular) era funcţie de in teresul general (Binele Public). cât şi la romani. Teritoriul va deveni însi.2. Guvemarea Cetăţii. virtus hominis. politeia. situată deasupra f1uctuaţiilor formelor de guvemământ. deoarece el acordă corporaţiilor private monopoluri economice tşi tot el soliciti. bancherilor împrumuturi. necesari. lacedemonieni etc. definit prin atributele suveraniti. statul este cel mai mare dar. ca noţiune generică. Preeminenţa statului asupra individului în Grecia antică se baza pe concepţia că numai în cadrul statului cetăţenii puteau obţine instrucţia necesară practicării virtuţii (căii de mijloc).ţii juridice: res pub/ica devine res populi prin juris con-sensu (adeziunea lor la aceeaşi lege) tşi prin vinculum juris (raporturi de drept). — conf1ictele religioase au sfârsit cu întărirea/ dominaţia Sta tului în raport cu Biserica. Această suveranitate se bazează pe autoritatea juridică. cât si statul roman antic erau comunităti ale cetăţenilor li beri. Statul devine un instrument necesar în acest proces.rii la condu-cerea Cetătii tşi la adoptarea deciziilor de interes comun. preponderent urbane (polis.ţenilor cea mai înaltă dintre virtuţi. se transformă în popor. procesul lent de secularizare politică va culmina cu Reforma. acestora li se deschideau larg porţile promovării în aparatul central al statului (scribi). Toate 149 . Statul în Grecia si Roma Anticâ Atât statul grec. reprezentat de stat. De aceea. 1. În el are loc sinteza dintre optimus civis (idealul celui mai bun cetăţean) tşi optimus status civitatis (idealul celei mai bune guvemări). politica solicită ceti.4.3. — schimbările economice rapide vor duce la apariţia capitalului comercial si financiar care necesită un protecţionism crescând din partea statului. întrucât ca zoon politikon nu putea trăi în afara statului: acest lucru îl puteau face numai zeii sau fiarele (Aristotel.. Politica). Ca stiintă a Binelui Public. care vor duce la creşterea forţei militare si de coercitie a statului fată de aristocraţiile vasale. dar nu de eleni. dar nu de poporul grec. la rândul ei..

ceea ce implică monopolul în aplicarea forţei (legitime) de coerciţie. — suveranitatea de stat unică. inalienabilă. incluzând toate relatiile politice. poate fi considerat ca omniprezenţă a statului. Deşi absolutismul. ca regim politic. încamată în monarh. 150 . Tendinta de concentrare a puterii a devenit evidentă ca urmare a introducerii unor reforme militare. care reprezenta imen-sa majoritate a populaţiei. prin legitimarea ideologică a fiziocraţilor. unificare realizată de marile monarhii. şi le-a sporit pe seama impozitelor suplimentare percepute de la clasele ti categoriile productive. Pentru a se afirma.acestea vor conferi statului modem trăsături care-1 deosebesc de formele anterioare de Organizare politică: — depăsirea policentris-mului puterii politice. „Despotismul luminat” nu este. — apariţia unor birocraţii profesionale. S-a creat un dezechilibru între această burghezie si aristocraţia feudală care. eco-nomică. de a dispune cu privire la ordinea de stat si la sta-bilitatea acesteia. tşi socială se af1ă. Conform doctrinei fiziocrate. perpetuă. civile si militare. — continuitatea neîntreruptă a vieţii pe un anumit teritoriu. domică să-şi păstreze privilegiile. ca urmare a unificării progresive a domeniilor.tor al puterii. tşi aceea a ţărănimii. care se bucurau de scutiri de taxe şi de alte privilegii. departe de a-si vedea diminuate privilegiile. ei cunosteau şi f1uxul constiintei publice. ca unic deţină. statul absolutist a trebuit să. aceea a oraşelor tşi provinciilor dominate de oligarhiile de breaslă. care va deveni tot mai accentuată. ci de grad. — unificarea normelor juridice într-un sistem de drept tşi crearea unei jurisdicţii cu aplicabilitate pe întreg teritoriul. aceste reforme au lăsat intacte regimul juridic al proprietăţii ti sistemul de privilegii. decât încercarea de a reconcilia. între legile care guvernează natura tşi legile care guvernează ansamblurile umane nu există deosebiri de esenţă. printr-o formă de stat în care întreaga putere politică. marcat de frontiere recunoscute. cunosc ând natura lucrurilor. prin competenţa lor. se constată anumite tendinte în interiorul lui care configurează apariţia statului protoburghez. aceea a instituţiilor ‚ionale. precum biserica. Totusi. trădează puterea nelimitată a acestuia. aceea a nobi-limii Ia începuturile sale. învingă mai multe rezistenţe conservatoare. din punct de vedere economic. în mâinile unei singure persoane — monar-hul. Regele deţinea prerogativele executivului: filosofii. în fond. administrative si fiscale centralizaţoare. statul a favorizat apariţia burgheziei mercantile care a acumulat o mare cantitate de capital comercial din schimburile de mărfuri. Ca regim politic. bazele sociale ale puterii absolutiste cu cerintele modemizării economice. Astfel. asigurau infailibilitatea deciziilor sale. legitimat din dreptul divin. de centralizare si con-centrare a puterii politice într-o singură instanţă supremă. care. cu prelenţii de dominare exclusivă. absolutismul din secolele XVII-XVIII se carac-terizează. deoarece. caracteristic fragmentării medievale si apariţia tendinţei. mentalitatea suputşilor.

rii legitimitatea politică. ast-fel încât guvemarea absolutistă a printului luminat era în acord cu legile naturii. în scopul limitării puterii discretionare a statului si favorizării activitătilor autonome din cadrul societătii civile.U. sub presiunea drepturilor publice. a sistemelor economice naţionale. Statul liberal clasic este marcat de trei mari siructuri care vor con-tlgura distinctiv doctrina liberală în spaţiu tşi timp: — consolidarea noilor relatii de producţie în economie. Noua delimi-tare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale. a armatei şi a administraţiei. unde statul nu are voie să păirundă. a monarhiilor absolute ca titulari ai suveranităţii. privilegiată tşi sacri. si Franta (secolul al XVIII-lea). a rationalismului de origine iluministă. Aceste tensiuni au condus la revolutiile liberale din Anglia (secolul al XVIIlea). în schimb. libera concurenţi. S. Statul liberal clasic va stimula initi ativa privată. O dati. industriale. capitalizarea terenurilor ara-bile. Statul liberal nu modifică unele principii detlnitorii ale statului modern (puterea impersonală. ca urmare a fenomenelor de modernizare. relatiile sociale nu vor mai fi verticale ca în „vechiul regim”. suprimarea breslelor si a co rporaţiilor mercantile. de asemenea. fananciare. o arenă. la cresterea demografică si la o dinamică accentuată a mobilitătii sociale. cu afirmarea relatii lor de producţie capitaliste şi crearea pieţelor naţionale. ori instituţionalizată juridic începe să dispară. cerând drepturi si libertăti în acord cu noua configuraţie a raporturilor de forte în sis-temele economice.. Puterea de stat evoluează de la concenirarea ei personalizată la separarea ei între divers titulari.Sarcina filosofilor era de a le descoperi. — apariţia societăţii civile de tip individualist. care au pus sub semnul întrebi. Puterea politici. Toate acestea au accentuat vechile tensiuni dintre structurile statului feudal tşi noii actori politici care băteau la portile afirmării. monopolul forţei legitime pentru asigurarea ordinii sociale. liberă prin con-cesiuni de căi ferate şi mine. titularii acestor funcţii tşi organe. de pe piaţă prin acordarea de libertăti vamale. ci 151 . întrucât preţul nu mai este impus de stat. ci orizontale. care are ca sarcină asigurarea ordinii si a cadrului juridic pentru dezvoltarea neîngrădită a vietii economice. Societatea civilă pre-supune. în primul rând. La aceasta se adaugă abolirea relatiilor feu dale. credite bancare. cu competenţe circumscrise la respectarea libertăţilor personale si a sferei private de activitate. raţionale tşi generale. — hegemonia ideologici. contracte publice cu întreprinderi private. desfiinţarea barierelor de clasă. pe verticală. se manifestă în special prin intermediul legilor. dar modifică. Dominaţia politică în statul li-beral clasic se materializează în „statul minimai” sau statul „paznic de noapte”. unicitatea conducerii. elaborate de parla-mentele nationale sub forma unui sistem de norme abstracte. Dezvoltarea economică din secolul al XVIII-lea a dus la cresterea birocratiilor de stat. El va stimula.. contrac-tuale. controlul aparatului administrativ). Piaţa este considerată. Modelul vasal al societătii structurată ierarhic.A.

în înţelesul cel mai larg. deducând-o din sistemul de referintă al 152 . garanţii libertătilor politice în fata valului de revendicări economice si sociale ce cuprinsese Europa. De aceea. raţionalismul se caracterizează prin încrederea oarbă în cunoaştere tşi ştiinţă ca instrumente vitale pentru progresul omului. indispensabile progresului economic tşi social. ca premise esenţiale pentru dezvoltarea ştiinţei tşi a tehnicii.‚stat de drept” a fost Iansatînliteraturajutidicădinprianatreimea seco-lului al XLX-lea. 2. în încercarea de a oferi 24 Conceptul de . face ca dreptul să legitimeze politica. Statul de drept 24 Perioada cuprinsă între Marea Revolutie Franceză si revolutiile de la 1848 poate fi considerată. Ca miscare filoso fică. garantarea drepturilor si libertătilor individuale. libertatea. proprietatea). ceea ce constituie de atunci osatura drepturilor şi libertătilor politice.toarele caracteristici ale statului liberal vor deveni elemente perene ale statului de drept: supremaţia legii. In consecint afirmarea valorilor social-politice în principalele documente ale vremii („toţi oamenii se nasc egaliş’.ri ale statului îşi au expresia lor ideologică în filosofia iluminist-rationa1istă din secolul aI XVIII-lea. Aplicată la Iiberalism.. 1. O condiţie a progresului este eliberarea treptată a omului de lanţurile seculare ale obscurantismului tşi dogmatismului religios. Urmă. Die Polizeiwissenschaft nach den Grundsatzen des Rechtsstaates. Tsibingen. pentru perfecţionarea lui morală si intelectuală.5. vol. o sinteză a teoriilor jusnaturaliste si a celor contractualiste. con-form căreia „legile. 1832-1833. mai cu seamă în lucrarea lui Rudotf von Mohl. legalitatea actelor administrative. „toţi oamenii sunt înzestrati de creatorul lor cu anu-mite drepturi inalienabile” (viaţa. „oamenii se nasc tşi rămân liberi tşi egali”) s-a bazat pe recunoaşterea că. sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor”25. pe plan teoretic. a învăţământului laic de cel religios. detlniţia legii dată de către Montesquieu. liberalismul va stimula edificarea culturii laice si a libertătii intelec-tuale. separarea puterilor. Aceste transformă.de cerere si ofertă. E1 va preconiza sepa-rarea statului de biserici.

când acestia se unesc în mod liber. a voinţei generale devine libertate.mântului statomicit sau care se plănuieste a fi statomicit. la Montesquieu. E1 recunoaste liberul arbitru al subiectului de drept.vidul si lib ertăţile sale. în mi.. ca legile politice. statul de drept nu mai este rezultatul unei convenţii juridice care conferă oamenilor scutul si garantia libert ăţilor. decât ca personalitate politică tşi juridică. 11. tle ferită de imixtiunea puterii politice. habeas anima — această dublă revendicare a individua1iti. de vreme ce statul si societatea civilă sunt separate prin linia de 25 Montesquieu. individul nu există ca fiinţă autonomă. fie că au drept scop organizarea lui. Deja. Postulând libertatea individuală ca valoare şi ca scop. între drepturile indi-viduale si interesele comunităţii este Legea. La Rousseau. Legile trebuie să corespundă naturii tşi principiului guvemă. Dar modul în care libertatea 153 . complement tşi garantare a libertătii civ ile. concura. Prin contractul social.. La Rousseau. Iibertatea politică se prezintă ca o prelungire. „Legea. prin care libertatea naturală se transformă în libertate politică. tîe că. iar sfera activităţii statului să fie limitată în funcţie de nevoia de sigurantă şi apărare a indivizilor. este raţiunea omenească. ca legile civile”26.). Respectul persoanei. deja. expresie a dreptului natural. Retragerea statului din faţa societătii civile înseamnă emanciparea politică a indivizilor.sura în care ea guvemează toate popoarele de pe pământ. pe baza libertătii Ior na-turale. 1. în societăţii civile: indi-doctrina liberală. Ilabeas corpus. Dar ce anume garantează drepturile si 1ibeşăţile civile ale oame-nilor. Dacă nimic uman nu are sens decât prin relatia dintre indivizi. îiî general. E1 este produsul legitimităţii. cartea I. iar legile politice si civile ale tlecărui popor nu irebuie sa tle decât cazurile particulare la care se aplică această raţiune ome-nească (. De aceea.tii si a libe rti. peniru a poseda. ca cetăţean. Societatea civilă este sfera relaţiilor stabilite la initiativa indi-vizilor. au drept scop menţinerea lui. deoarece supunerea în fata legii. contracta. liberalismul postulează drepturile individului în cadrul separării ireductibile între stat şi societatea civilă. interzicând statului să pătrundă în forul intim al libertăt personale. Apariţia unui hiatus între stat şi societatea civilă va fi funcţie de o cauză intemă: complexitatea societaţii nu va mai permite fortelor agregative ale societătii civile să garanteze armonia fără interventia reglatoare a puterii politice. Despre spiritul legilor. legea devine expre-sia voinţei generale. a suveranităţii corpului politic. creată de voinţa generală. legea conţine tşi conotaţia spaţiului social în care comportamentul uman este inserat în omologia real-raţional. libertatea naturală devine civilă o dată cu asocierea individu-lui la comunitate. demarcatie dintre interesele personale tşi interesul general? Factorul de mediere înire interesele civile si cele politice. comunica si în care asocierea spontană trebuie si. capitolul 1. vol. p.ţii va constitui unul din prin-cipiile statului de drept prin care acesta se va opune dreptului statu-lui. al demnităţii sale se obţine prin li-bertatea politică.

echilibrul. legile organice. Libertatea lui este naturală. precum satul sau sta-tul (poliSul). religioase. omul nu poate exista în afara statului. izvorând de la toţi în mod egal. — drepturi şi obligaţii egale acordate opoziţiilor politice mino-ritare. interesele particulare în Binele general? „Binele în politică este justiţia. p. — respectarea drepturilor si iibertătilor fundamentale ale omului. Statul este. Totodată. se răsfrânge asupra tuturor în mod egal”28. care conţine şi determină interesele individuale. deoarece poartă statul în el. controlul jurisdicţio nal al actelor administrative. Legea este „suveranul printre oameni”. criteriul decisiv al departajării oamenilor în liberi (cetăţeni) si neliberi (sclavi. Ca anima1 politic. expresia celui mai mare bine. „Scopul statului este Binele. paterfamiliae (cetăţeanul) îşi demonstrează capacitatea de a fi liber. cheia de boltă a statului de drept. După cum libertatea este naturală si statul este natural. de bază a sta-tului de drept avea să tle demonsirat într-un chip neegalat încă de Aristotel. Prin aproprierea bunurilor rezultate din munca de transformare a naturii. — supremaţia legii constituţionale. De aceea. următoarele principii ale statului de drept se constituie ca un garant al drepturilor si libertătilor fundamentale ale omului impotriva tendintelor sau posibilită. separarea. se materia1izează în Binele Public. „raţiunea umană fără patimile oarbe. ca lege fundamentală în spiri-tul căreia derivi. Dar cine coor-donează suma părtilor în Intreg. culturale). eliberată de dorintă”29. în acelasi timp. Dar libertatea pe bază de proprietate privată poate fi extinsă si la asoci aţii naturale mai mari. în sensul de a-si asuma responsabilitătile conducerii si nu numai drepturile 154 . 1ipsişi de proprietate). 17. Este just ceea ce. întrucât se bazează pe comuniunea de interese particulare care. Din această construcţie poIitico-juridică se deduce principiul legalităţii. Legea reglează raporturile politice din cadrul comunităţii pentru ca egali-tatea politică să devină temeiul Iibertă. o comunitate necesară şi naturală. în sensul de a se bucura de plenitudinea drepturilor majorităţii. aşa cum ghinda conţine în potenţialitatea sa germinativă întreaga dezvoltare a ste-jarului până la atingerea plenitudinii creşterii sale. — ocrotirea minoritătil or (etnice. întrucât se întemeiază pe proprietatea privată. Conform teoriei sale ontologice.til or de transformare a statului în putere absolută sau arbitrară: controlul constituţio nalităţii legilor. cooperarea tşi controlul reciproc al puteri-Ior în stat. politică si ins tituie legalitatea ca structuri.ţii tuturor.naturală se transformă în liber-tate socială. ca tendinţă. în sensul că nimeni nu este mai presus de lege tşa ca „de la vlădică până la opincă” toti da torează supunere în faţa legii tşi respectarea ei ca expresie a suveranităţii populare. Statul este universalul 26 Ibidetn. cel mai înalt bine către toti membrii săi”27. întregul este mai mare decât suma părilor tşi preexistă părţilor.

stabilind dacă această politică se înscrie sau nu îiş dialectica satisfacerii nevoilor celor af1aţi sub pragul critic al sără-ciei. Istoria ultimilor o sută de ani demonstrează rolul activitaţii tşi luptei sindicatelor din tările industrializate pentru drepturi economice tşi sociale. văzut prin pris-ma funcţiilor statului. analiza dezvoltării postbelice evidentiază rolul statului ca arbitru al intereselor economice si sociale.ce derivă din calitatea de opozant. 29 Ibidetn. este politica de prevenire. alocatii de soma şi boali. Prin urmare. În conditiile rationalitătii econo-mice actuale. distribuirea cât mai ratională a produsului national va crea solidaritatea socială. Mai ales după al doilea război mondial. Statul social si reinve ntarea guvernării Ideea de bază care circumscrie tezele cu privire 1a statul social este ci. Or. Pentru a putea oferi fiecăruia posibilitatea de a se realiza pe baza meritelor sale personale. sociale tşi economice ale statului de drept. care.ţile. i. etc. în perioada interbelică. va stimula performanţa economică. Conceptul de „stat social” reprezintă recunoaşterea tşi materi-alizarea uneia din functiile esentiale ale statului. anume functia socială. introduce tşi garantează un sistem general de prestaţii sociale şi.. cultura politică a statului social îsi trage esenta din contopirea valorilor juridice. Daci. 7. Cât priveşte raportul dintre economic si social. tează inegaliti. Bucuresti. ci devine un element esential a1 ansamblului factorilor de producţie. 111. 6. obiectivul activităţii economice este de a obţine o cât mai mare eficienţă. intervenţionismul etatic în viaţa economică si socială limi 27 Aristotel Politjca. ca garant al drepturilor şi li bertăţilor. 1924. Una dintre axele strategice ale statului social este că politica socială nu poate fi rezultanta automată a caracterului distri-butiv al pieţei. A doua axă. HI. Editura Cultura Natio nală. la rândul ei. Nu trebuie să uităm ci.) a devenit o constantă comună pentru orice actor politic si social care întel ege prin acţiunea de guvemare salvgardarea valorilor democratiej. necesitatea imple-mentării unor programe de protecţie socială prin intermediul actiunii guvemamentale concertate (pensii. 1. el depinde de răspunsul la întrebarea dacă problema distribuirii veniturilor poate fi separată în practică de pro-biema producţiei tşi a schimbului. statul social nu se limitează la problema distribuirjj. un mijloc de umanizare a statului si nu de etatizare a omului. 28 Ibidetn. care face din funcţia sociali. deoarece a pre-veni este mai uşor tşi mai puţin costisitor decât a recupera sau întretine. asigură principii echitabile ale repartizării venitu-lui naţional. prin aceasta. conceptul de stat social presupune tşi o conotatie etică. lipsa de protecţie socială în Europa a facilitat apariţia regimuriior totalitare prin 155 . 1. reduce şomaju1 si tensiu nile pe care le-ar putea genera o concentrare neîngrădită a profiturilor doar la un poi al societătii. deoarece face din politica de alocare a resurselor o judecată de valoare.6.

Manifestânduse după a1 doilea război mondial până la rece-siunea economică din 19721974. de perioada Iaissez-faire-uiui. Desi întrebuintează tehni cile de asigurare socială. Statul social nu este doar un ansam-blu de interventii. sau de sta-tus. de vreme ce urmăreste realizarea unui consens între patronat si muncă. el le consideră ele-mente ale unui proiect reformist de societate. Un rol esenţial în această privinţă i-a jucat marea criză eco-nomică din 1927-1933. diminuând aria de nesigurantă a indiviziior si a familiil or lor privind suportarea eventualelor riscuri sociale — boli. când statele au intervenit în special pe cale fiscală pentru a proteja politica de industrializare în diferite tări sau libertatea concurenţei. stimulentele si initiativa au fost brutal sacrificate. men ite să satisfacă nevoile fundamentale ale cetăţenilor. fie un dat structural si că. Prin conotaţiile sale. până ia sfârtşitui anilor ‘60 s-a observat o diminuare a tensiunilor dintre muncă tşi capital. la standarde mai bune de viaţă. putea să accentueze marasmul productiei”30. în aI doilea rând. biocajeior sau dezechilibrelor ciclice. în care creativitatea. în functie de o gamă disponibilă de servicii sociale. în a1 treilea rând. In sta-tul social. care a pus sub semnul întrebării echilibrul automat dintre cerere si ofertă. bătrâneţe. statele cu o economie dezvoltată îsi edifică un spectru iarg de mijloace de interventie economică. adaptat la întrebuinţarea formelor de intervenţie publică în economie. precum si convingerea că „somajul putea să. vizând evitarea sau atenuarea slrangulărilor. acţiunea poiitică si administrativă urmăreşte să orienteze jocul forţelor pieţei în cel puţin trei direcţii: în primul rând. specitîce statului totalitar. statul social presupune o primi. fără deosebire de clasi. asi-gurând accesul tuturor cetăţenilor. prin intermediul preţurilor. indispensabil unei supravieţuiri decente.atracţia exercitată asupra săracilor de promisiunile demagogice de eliminare a şomajului tşi instaurare a unei societăţi egalitare. După cum nu trebuie să uităm că falimentul economşi1or planitîcate centralizat este rezultatul blocării sociale. Politica menită să îmbine mecanismele economiei de piaţă cu rolul activ al statului în realizarea echilibrului economiei îtşi are rădăcinile în conditiile istorice ale secolului al XX-lea. un consens între patronat tşi muncitori cu privire la legitimitatea regimului politic. încercare din partea actoriior politici de a orienta mecanismele distribuitive ale economiei de piaţă fără a le afecta funcţionarea. departe de a fi un remediu sutlcient. începând cu deceniul IV. statul social poate fi considerat o doctrină politică ce a constituit un experiment major în Europa tşi în America de Nord în perioada interbelică. garantând indivizilor si familiilor un venit minim. E1 este mai mult decât o simpiă politică de prevederi sociale. scăderea salariilor. Spre deosebire de secolul trecut. Criza de supraproducţie determinase o reexaminare a docirinei liberaie a laissez156 . somaj. după cum el se deosebeşte de simpla asistentă socială. Ca urmare a medierii si a com pensaţiilor realizate de poiiticile redistributive. în secolul aI XX-lea. specitîcă gândirii key-nesiste.

Recesiunea economică prelungită din anii 1974-1976.controlul ratelor dobânzii. În toate statele Europei Occidentale s-a format un larg Sector al proprietăţii publice în economie — înglobând institutii financi are. Toate acestea au evidenţiat o vointă de actiune. ritmul de creştere 30 Alain Bergounioux. detlcitul bugetar ia jnf1aţie. PUF Paris 1979 p. p. utiiizarea de către puterile publice a fonduriior nerambursabile acordate în câteva domenii prioritare. Faptul că statul în perioada postbelică a funcţionat ca o birocraţie autonomă ale cărei prestaţii tşi prelevări au făcut să apese pe umerii contribuabililor povara crizei a determinat un sentiment de frustrare tşi nedreptate. dădea acum semne de oboseală. infiatia la creşterea preţurilor. în contrast cu posibilitătile dim inuate ale economiilor af1ate în criză. ca urmare a embargoului preţurilor ia livrările de petrol impus de OPEC.. un rol important în aceeasi direc ţie 1-a îndeplinit perioada de reconstrucţie postbelică prin programeie de refacere tşi restructurare economică. New-Dealul este o primă experienţă a interventiei statului în jocul forţeior de pe piaţă. 120. impozite progresive pe veni-turi etc. au evidenţiat lim iteie statului social în societătile oc cidentale. si econ omie. începând cu anii ‘80. consum ti producţie. investiţii tşi rata dobânzii. tranşând astfel problema de a sti dac ă statul trebuie sau nu să interv-ină în economie”31.. a creat un adevărat cerc vicios: cresterea cheltuielilor a dus la detlcit bugetar. de asemenea. iar cretşterea preţurilor la o cerere mai mare de subsidii sociale. ceea ce a inhibat efortul individual. devalorizări prin emisiunea monetară pentru absorbţia şomaju1ui. creativitatea. acordarea de împrumuturi. extinderea numărului de contribuabili.B. Nu puţini sunt economistii care consideră că principalul obstacol în calea relansării economice a fost alocarea unor fonduri considerabiie pentru susţinerea politjcilor sociale. mai ales în cele cu guvernare social-democrată. În a1 doilea rând. bancare si mari înireprinderi industriaie. Boom-ul economic postbelic.dştnocratie ou le . la o drastică reducere a încrederji în stat din partea contribuabiliior. PlanulMarshall (1947-1948) avizat. cotnprotnis.N. ş Ibidetn. Statul a perceput mai multe impozite pentru a suporta creşterea cos-turilor la programele de securitate socială. Însă sub presiunea factorilor perturbatori ai crizei. 120-121. care asigurase în conditii reiativ mulţumitoare redistribuirea venitu-lui naţional.suri: prelevări tîscale obligatorii prin P. eva-luarea generală a resurselor). Tema „prea multei dezvoitări ca factor limitativ al cresterii eco-nomice” a devenit insistentă în perioada de stagnare şi recesiune din anii ‘80. tensiunile create de o atare politică tînanciară tind să ducă. prin măsuri destinate să crească cererea (investiţii publice. care au contribuit la reconstructia econo-mică. a cheltuielilor sociale. Dar cresterea prea rapidă.faire-ului tşi o „reexamjnare a raporturilor dintre monedă. Datorită. stimularea comunitătiior în edifi-carea sectorului privat ai 157 Bernard Marin. La social. încetinirii cresterii economice mondiaie. mai rapidă a cheltuielilor pubiice a produs pretutindeni detlcite pe care statele au încercat să le diminueze prin următoarele mă.

Logica redistributivă a politicilor fiscale nu a eliminat măsurile de austeritate si nu a dus la orientarea investiţiilor spre crearea locurilor de muncă. Vechiul clivaj Centru-Periferie trebuie depăşit. cu birocratiile centralizate. Ele au devenit umf1ate. cu ea. mai inovativă: „Tipurile de guveme care s-au dezvoltat în timpul erei industriale.ţile se diminuează. nu mai funcţionează. Prima.). oferă guvemul poliţe si apărare la costurile cele mai ieftine în resurse reaie tşi dacă nu. Si când lumea a început să se schimbe. în domenii a căror fina1itate socială era evidentă: protecţia mediului înconjurător. prin urmare. Acestea au făcut casi. Pe de altă parte. tşi faptului ci. el se va comporta mai mult ca un manager care urmăreşte ca firma lui să devină mai tlexi-bilă. (3uvemul va avea ca sarcină să încurajeze competiţia tşi calitatea serviciilor. centralizate. risipitoare. dezvoltarea mediului urban.. inf1uenţe neoconser-vatoare care au reclamat „mai puţin stat” tşi „mai multi. Această teză. inegalităţile în redistribuirea produsuiui social sunt necesare pen-tru ca eficienţa economică să fie atinsă. Birocratiile ierarhice.. cu apatia lor. piată. Extinderea sistemelor de impozitare şi ia categoriile de muncjtori dependenţi şi pensionari a afectat nu mai puţin de 50-60% din masa impozabilă potentiaiă si a dec1anşat reactii violente. Necesitatea depăşirii acestor dificultăţi majore din viaţa economi-că si socială a antrenat necesitatea reformării institutiilor guverna-mentale tşi a opticii însăşi despre guvemare. gestiunea impozitelor pe ve nit a creat o birocratie numeroasă. a provocat evaziune fiscală. În strategiile altemative ale restructurării s-au făcut simtite. ele nu s-au schimbat o dati. susţine că. transporturile. bună cu „teoria ofertei” (supply side) ªş CU teza „marii altemative” dintre egalitate si eficientă economică. printre altele. în anii ‘90. Descentralizarea autoritătii si a birocratiilor ierarhice trebuie să fie însotită de o largă autonomie acordată unitătilor teritorial-administrative. mai competitivă. create în anii ş3O si ‘40. această reducere nu a fost însoţită de alte stimulente tşi co mpensaţii sociale.”. invocată când sectorul pubiic produce bunuri tşi servicii. Când inega1iti. două probleme mai curând diferite. cu preocuparea lor pentru reguli tşi regle-mentări şi cu lanţurile lor ierarhice de comandă nu mai funcţionează foarte bine (. ineficiente. sistemul de indici ai pieţei este mai mult sau mai puţin dezechilibrat. construcţia de locuinţe.serviciilor mai ieftine: „Performanta sec-torului public ca o industrie pune. vizează în principal eficienţa. Esecul înre gistrat de administraţiile Reagan tşi Thatcher în reducerea impozitelor s-a datorat. cum ar putea ele să fie procurate de aiurea? Problema care vizează cheituie-lile cu securitatea socială se referă la alegerea politică: doresc alegă-torii să se ia atât de mulţi bani de la un grup de oameni si să se dea aitora tşi sunt ei contştie nţi de implicaţiile economice ale unei astfei de actiuni?” Toate acestea se pare că au subminat încrederea în ecuatiiie keynesiene aie intervenţionismului de stat. ceea ce diminuează eficienţa factorilor economici pe piaţa liberă. a blocat creşterea activităţilor autonome. elaborată de economistul nord-american Arthur Okun. pur si simplu. 158 . ia cerinţe.

Favorizează curajul. Ele sunt precum navele transatlantice luxoase în epoca avioanelor supersonice: mari. sunt mai înovative decât institutiile centraljzate si d. Problema noa. După 1990. Penguin Books Lţd. ş Ibidem. una din siructurile de bază ale statului viitor.proprietate reprezintă. guvernarea comunitătilor. sunt mai eficiente decât înstituţiile centralizate. director de studji privind comunităţile la Cenirul pentru Problemele Urbane şi Politice din cadrul Universitătii din Northwestem. noi genuri de instituţii politice trebuie să Ie înlocuiască”32. comunitătile oferă servicii mai ieftine decât profesioniştii serviciilor: ‚Angajatii profesionisti din sfera serviciilor per-cep proportii crescânde din banul public. af1ate într-o schimbare rapidă ti caracterizate prin cunoaştere intensivă tşi informaţie bogată. comunitătile rezolvă 32 David Osborne. organizatiile voluntare etc. How the Entreprenorial Spirit Istransforming the Public Sector. Stimulează înovatia: împiedică formarea monopolurilor în distribuirea serviciilor care înăbusă inovaţia. si-a dedicat zeci de ani din viaţă pentru organizarea comunitătii din Chicago. Nicj un angajat de stat nu poate înţelege mai bine problemele muncjtorilor somerj de cât colegii lor”35. New York. Comunitătile sunt mai f1exibile si mai creatoare decât marjle birocraţii din servicii. Comunitătile înţeleg problemele lor mai bîne decât profe-sioniştii din sfera serviciilor: „Nicj un birocrat nu ar putea să cunoască mai multe lucruri despre problemele locuinţelor publice decât oamenii care locuiesc în ele. p. guvernarea competitivâ: inocularea competitiei în dis-iribuirea serviciilor (publice siisau private) către cetăţeni. mora1itatea si respectul de sine în relaţiile cu clienţii. în timp ce profesionistii şi birocraţii distribuje servicij. McKnight abordează comparativ calitătile si scăderile sistemelor de distribuire a serviciilor profesionale si ceea ce el numeste „asociaţii ale comunităţii” — fşilia: vecînii. John McKnight. datorită importanţei care i se acordă si su cceselor repurtate în practică. Reinventing Government.. Comunităţile se concenirează asupra capacitătilor si resurselor existente în cadrul lor. cheltuitoare şi extrem de greu de manevrat. ele pot răspunde mai repede la conditiile în schimbare şi la nevoile cotidiene. înstitutiile descentraşizate creează o morală superioară. necesar în mod disperat peniru cei săraci. 58. Ted Gaebler. 3. o mai mare productivitate ţi obligaţii mai mari33. 252-253. şi îl consumă în numele ajutorării familiilor sărace”36. Treptat. probleme.în societatea ti economia anilor 1990. 1993. iaş Social Policy. p.. biserica. c. 12. În plus. McKaight. deoarece. b. p. spune el. greoaie. John L.stră esenţială sunt comunitătile slabe”34. Experienţele lui 1-au convins că prin transferul proprietăţii serviciilor din cadrul comunităţii în mâinile birocrati lor ţi profesionistilor comunităţile sunt realmente slăbite ţi oamenii demora1izati: „Este o părere gresită aceea că societatea noasiră are probleme cu unele ser-vicii umane eficiente. Regenerating Community. în literatura de specialitate se con-turează trei tendinte înovatoare în ce priveste activităţile guvema-mentale: 1. Winter 1978. guvernarea descentralizatâ: lrecerea de la ierarhia functjilor la participare şi munca în echipă. 2. Acest tip de guvemare are următoarele avantaje: a. institutijle descentralizate sunt mult mai flexibile decât institutiile centralizate. 159 .

op. Ei tratează problemele acesteia ca pe niste „bolj” şi puţin îi interesează problema valorilor şş a comportamentelor mai eficiente ale membrilor comunitătii la soluţionarea problemelor interne. Mai multi profesionisti „văd în mod fundamental familia ca pe un cljent care are nevoie de iratament şi de terapie. Îngrijirea este căldu-ra umană a unei solidarităţi autentice. 36 John L.U. Noi nu avem nevoie de un guvern mai tare sau mai slab (.). care ne permit să evidenţiem caracteristicile statului totalitar dîn secolul al XX-lea. 1 7 septembrie 198 1.profesionistii din servicii se con-centrează asupra deficienţelor comunităţii. —Subcomitetul pentru Familie si Servicii Umane.A... s ă îngrijească. Programele de creare a locurilor de muncă. este nu atât un David Osborne. 66. Dar ceea ce constituie superioritatea evidentă a gestiunii descen-tralizate a comunitătilor faţă de guvemarea centralizată a birocratiilor impersonale este un factor spiritual care nu poate fi produs din afara comunităţii. apud. avem nevote de o mai bună guvemare”39. Problema noastră fundamenta1ă este că avem o formă greşită de guvernare. să vindece. ceea ce nu putem face. departamentele de poliţie şi pro-gramele de Welfare se concenirează asupra deficiente lor umane. p. statul fascist italian. care pretinde că detine monopolul absolut al cunoasterii si a descifrat sensul evoluţiei umanităţii. McKnight.. 69. op. cel nationa 1-socialist german si cele comuniste prezintă o serie de elemente comune. universală sj exc lusivistă. îngrijirea este suportul unei iubjri la fel ca al unei famjlii în fat unei tragedii. Cuvântare la audierea în fata Senatului S. ci ia nastere în procesul interactiunii umane cotidiene:„Instituţiile şi profesionistii oferă «Serviciul». Acest lucru are ca efect crescând convingerea familiilor că ele sunt incompetente să stie. fundamentală astăzi.7. să facă sau să acţioneze. Numai oamenii calificaţi pot face ceva pentru Dvs. p. să înveţe.”37. Îngrijirea este diferită de serviciu. îngrijirea este mâna binevoitoare a unui sprijin când cineva este ţintuit la pat”.. Ted Gaebler. p. Peniru a fi mai precisi. Noi avem nevoie de un ş‘uvem mai bun.. 160 . ceea ce nu putem şti. cit. 23. spune McKnight.38 În con-cluzie. cum am fost victimizaţi.. agentiile de muncă socială.În acesi partid. rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic si format din „revolutionari de profesie”. cit.).Ibidem. comunitătjle oferă «îngrijirea». 1. Ted Gaebler. 38 şbidem.. Statul totalitar În ciuda particularităţilor naţionale şi a siructurilor sociale diferite.ş David Osborne. „problema noastră. guvem prea puternic sau un guvem prea slab (. înireaga putere aparţine şefu1ui providenţial. Acestea sunt: — o ideologie unică.

AGENŢII ACTIUNII POLITICE ‚ 1. fiecare agent îndeplinindu-si rolul în raport de aştep-tă. Acţiunea politică. vII. societatea civilă. Statul tota1itar dizolvă. Demersul urmă. în societatea modernă.1 161 . respectiv din ansamblul deciziilor fată de cerin ţele societătii si al răs punsurilor acesteia fată de deciziile luate. în funcţie de aşteptâri1e nou create. adică analizează exercitarea puterii în societate’ in mediul social. roluri). menţine sau influenţa puterea) şi între puterea care se exercită şi cei asupra căro-ra se exercită. fiind un tip special de actiune socială. Iupta pentru putere: (înire oameni. iar energiile sociale tind. Acţiunea politică se prezîntă sub forma unui sistem compus din unităţi (agenţi politici. supunând conirolului atăt indjvizii. în virtutea unei siructuri (mo-dele. îri funcţie de posibilităţile lor reale de a-si asuma conducerea.reşte două planuri. cât şi grupurile şi structurile orga-nizatorice ale acestora. adică să se organizeze pentru a fi direcţionate în vederea atingerii scopului propus”. considerată originea lip-sei de eficienţă politică şş a unui sistem fals de legitimare. o va1orizare a agenţilor politici existenţi. apreciată fie ca sursă de slăbiciune si degenerare a corpului social. Sociologia politică studiază structurile politice în cadrul celorlalte structuri sociale. în fapt. grupuri care acţionează pentru a cuceri. djn care ar rezulta caracterul funciarmente inuman al societăţii capitaliste. ACTIUNEA POLITICĂ SI AGENTII SĂI ‚ ‚‚ Acţiunea politică constă din ansamblul interactiunilor induse înire politic si social. fie ca având doar un aspect formal. — suprimarea drepturilor şş ljbertătilor fundamentale şi a pluralis-mului. să se politizeze. respingerea democratiei „burgheze”. peniru că pe două planuri se desfăsoară şş lupta politică. suprimarea divjziunii puterilor în stat.asimilarea societăţii civile de căire stat şş a puterii de stat de către partidul unic. pre-supune o serie de conditionări prealabile: un anumit grad de consti-entizare de căire agenţii politici a obiectivelor şi directiilor de evoluţie a respectivei societăti. administrarea societăţii în ansamblu. acte politice) în interactiune. Căci „nu poate exista politică şi acţiune politică decât acolo unde există comportamente ordonate şi scopuri clare. guvemarea.rile celorla1ti iar fiecare act succedând altor acte. o institutionalizare a vieţii politice peniru a i se imprima coerentă si stabilitate.

pasnice sau violente. Formele pe care le poate lua acţiunea politică sunt lega1e sau ile-gale.D. marsuri. L. mai întâi. miscările si partidele politice. clasele sociale. mili tanţi. în acest scop. adeziunea sau angajarea în partide politice sau grupuri de presiune. personalităţi. indirect sau ocazjonal în politică şi modalitătile Ior de acţiune sunt diverse (de la 162 . Paris. sau date de contextul în care se desfăsoară aceasta si de evolutia vie ţii politice preconizată de agenţii po1itici. În cazul actiunii politice conservatoare. Cea reactionarâ propune solutii care urmăresc restaurarea unor situatii depăsite istoric. agenţii colectivi.J. mitin guri. cât si actiunea individuală. dar considerate mai bune decât cele prezente şi apelează uneori. precum şi de înteresele sale jndividua1e sau de grup. Traitş de science politique. organizarea de conferînţe. de nivelul de informare. dar şi de predispoziţiile psiho-temperamentale. grupuri sociale. de relaţia acestuia din urmă cu puterea politică. greve. In ana1iza actiunii politice irebuie avute în vedere atât activitatea diferitelor grupuri. la mijloace vjolente. institutionalizate sau nu şi se concretizează în: a1egerea conducătorilor politici (votul). agenţii cei mai activi sunt. bazată altfel pe inegalităti naturale si difere nţieri sociale corelative. agenţi. în funcţie de interesele unuiiunor grupuri socia1e. de apartenenţa agenţilor la un grup socia1. care pot fi colectivi (partide politice. mase populare) sau individuali (1ideri. aderenţi) şi este conditionată de tipul de agent.G. Natura grupurilor care se imp1ică direct. exercitarea sau înf1uenţarea puterii. aceasta tinde să mentină statuquo-ul prin susţinerea conformismului fată de un sistem de norme şi instituţii impuse de iradiţie şi proclamarea neîncrederii în caracterul benefic al schjmbărilor preconizate în ordinea publică şi socială. desfăsurarea de activităţi specifice în organele politice. elite politice. pregătire si cultură al personalităţii politice. 1981. radicale.15 . în acest caz. pentru transformarea progresivă a unui sistem politic fără zguduiri sociale si fără să-şi propună schimbarea lui cali-tativă. chiar teroriste. bruste. participarea la campaniile electorale sau la activităţile politice (demonstratji. Cea refortnistă urmăreşte introducerea treptată a schimbărilor considerate necesare. cei colectivi.. La dynamique politique. grupuri de presiune. 111. masele. de regimul politic. p. acţiuni de propagandă). Mobilurile acţiunii politice pot fi cucerirea. diferite alte grupuri. Acţiunea politică revolutio narâ îşi propune schimbarea puterii politice sau a regimului po1itic prin metode violente. Să luăm în discutie. După scopurile şi mijloacele utilizate se pot delitmita mai multe tipuri de acţiuni politice.Acţiunea politică este rezultatul participării unej largi categorii de 1 Georges Burdeau. vol.

rebeliuni. După anii ş60. ca Guy Rocher3. o clasă sui-generis. Le Changement social. greva foamei. demonstraţii. care. acela al circulatiei elitelor. Pentru alti sociol ogi. ele inf1uentează. autorităţile. Reprezintă un fenomen ca-racteristic socjetătilor moderne. fiind ca atare un agent politic. el formulează un principiu rele-vant peniru sociologia politică. Fiecare clasă politică se legitimează prinir-o anumită formulă politicâ. blocarea căi1or de iransport. sesizări. vot. cu obiective diverse. instabilă si cu o com poziţie relativ eterogenă. miscările sociale sunt organizări în genere revendicative. de cultură) asigură unitatea de gândire si coezi-unea unei astfel de structuri.M. difuză.III. Pentru L. implicate în conducerea societătii. dîn considerentul că legăturile care îi unesc pe membrii unei elite (de rudenie. miscările socia1e au devenit mult mai active şi au avut sau au căpătat obiective politice. înţelegând prin mase o grupare umană constjtujtă în anumite situaţii (momente de nemulţumire. constituită pe bază de simpatie faţă de o cauză. sunt elitele politice. în fapt. greve profesionale. Ed. Toto dată.4 de exemplu. căutând să promoveze interesele unui sau unor grupuri sociale. la publicitate sau la susţînerea activităţii unor partide sau formatiuni politice şş sprijinirea grupurilor de presiune). prîn plângeri. pentru el. AJti cercetători în ştiinţe1e politice denumesc aceeasi realitate acţiunea maselor. Fundatiei Chemarea. înţelegând prîn aceasta o acţiune colec-tjvă.. solidaritate. revoltă sau constemare). Introduction ă la sociologie gşnşrale. 1992. de interese.H. aceasta este compusă din minoritatea care deţine puterea într-o societate. puterea politică.H. Political Sociology. Harper and Row Publishers. 1968. lovituri de stat. Tom Bottomore2 denumeste în genera1 acţiunea grupurilor sociale drept miscare socială. masele sunt multimea umană nediferenţiată. prin pre-siunea exercitată. ocuparea sedjilor unor instituţii. de la răstumarea ordinii stabilite la dezarmarea nucleară şş egalitatea în drepturi a oamenilor. în care un număr tot maj mare de indjvizi participă activ şş constant la construcţia şş reconstrucţia societăţii lor. Paris. Ed. 1 978. menită să promoveze o schimbare sau să se opună acesteia pe plan local. clar structurate şi identificabile. asimilând-o unui veritabjl grup de putere. puţin organizată. Deşi se situează în traditia lui Mosca. Pareto distinge între elitele nonguvernante si cele guvernante. Zăpîrtan. tradusă în termeni de succes. pentru el elita fiind o rea1itate mult mai com-plexă şi mai diversificată decât a presupus predecesorul său sj a 163 .protest pasnic sau violent. New York. fiind considerate de sociologii politici agenţi politici potenţiali. Iasi. 2 Tom Bottomore. 4i Petru Zăpîrtan. naţional sau internaţional. Mills7 se disociază de aces-ta în anumite privinţe. ş Guy Rocher. Gaetano Mosca6 a lansat noţiunea de clasâ politică. Repere În stiinş politică.

ş Raymond Aron. 1965. The Power Elite. citat în Political Sociology. Nestăpânite. economică şi militară repre-zîntă adevărata putere. faptul că nu putem. se spune că masele îi pot înfricosa nu doar pe cei care se apără deele. Universitv ofToronto Press. agenţi (partide politice. ş Wright C. concluzia sa este că elita puterii este formată din lideri politici. 1939. constituite din lideri politici si 6 Gaetano Mosca. Mills utilizează concep-tul de elită a puterii pentru a analiza mecanjsmele existente la vârful societăţii americane. mari capita1işti şi sefi militari. sindicate. în lipsa unei organizări prealabile sau stimulată de anu-mite organizaţii. elitele. The Vertical Mosaic. se asociazâ pentru a forma o unitate de putere care domjnă societatea. a1e căror jnterese coincid în anumjte circumstante. The Ruling Class. că ea se bazează pe similitudinile care există si intre membrii săj. 8 John Porter.o defini în termeni de clasă reprezintă o simplificare a realitătii. cu njvel de cunoastere si de initiati vă scăzut constituită mai mult sau mai puţin spontan. marcate de înterese divergente. 1956. mass media). Când sunt reunite de înterese latente si se constituie intentiona1. Publishers. În viziunea sa. 1971. generează fenomene psihosociale specifice (efectul de descărcare. ci de elite. masele pot irumpe în viaţa politică. cj de elite. New York. şi că în realitate exjstă rtu o eljtă. pe afinităti le psihice si sociale care îi unesc. Mills. periculoasă pentru echilibrul societaţitt. Iideri. În 164 . ci elite. instituţii. să vorbim de o elită. Si John Porter8 a pus în evidenţă ceea ce distînge si caracterizează djferitele elite — politică. N. deoarece sunt forţe complexe si imprevizibile. economică. Mc Graw-Hill. Toronto. tehnocratică. religioasă — ş mai a1es. pe relaţiile personale ‚ oficiale dintre ei. grupuri de presiune. ci si pe cei care irebuie să le conducă. Eisenstadt Basjc Books. Inc. declansând o acţiune haotică. New York. nu putem vorbi de o elită. djntre care cele politică. editată de S. contagiunea emoţională. fără a constitui o clasă. De aceea. dar care poate acţiona în numele unui interes determinat. sugestibi1itatea colectivă) ce pot fi exploatate de anumiti lideri în sensul disciplinării şş încadrărji lor înir-o directie urmărită. Oxford University Press. în societatea actuală. New York. Raymond Aron9 împărtăşeşte ace1aşi punct de vedere: în societăţile democratice pluraliste.

obţîn performanţa. situaţionale. pe care le asimilează mulţimii sau gloatei. neagă capacitatea politică a maselor. elitele tehnocratice sunt cele care deţin autoritate sau exercită inf1uentă deoarece au fost numite sau alese după legi stabilite. masa descoperindu-si în acest caz interesul sau ceea ce crede că este intere-sul ei. ca urmare a puterii pe care o deţin sau a inf1uenţei pe care o exercită. ori prin deciziile pe care le ia. recunoscute şi acceptate şi li se atribuie o anume competenţă. elita este compusă djn toţi cei care manifestă caljtăti excepţionale ori care dau dovadă de aptitudînj deosebite în domeniul lor sau înir-o activitate. Cu alte cuvinte. contribuie la acţiunea unei colectivităţi. din elită fac parte cei care. Vilfredo Pareto. Un alt agent colectiv al acţiunij politice este elita politicâ. credintele sau structurile sociale a căror sursă se af1ă departe în irecut si care se întăresc prin iradiţie îndelungată (spre exemplu elitele aristocratice. respectiv din înalti functionari ce ocupa posturi de comandă în ierarhiile birocratice. în schimb. 165 . îndustriaşi. Payot. În sfârsit. nepolitică dar politizabilă sau direcţionabilă. Guy Rocher defineste elita ca „ansamblul persoanelor şi grupurilor care. religioase). elitele economice. noţlune asupra careia vom insista pentru a o clarifica. sefi mil itari. Masele devin agent politic prîncipal în cazul revoluţiilor. prin însusiri naturale sau prin munca lor. care se bucură de autoritatea sau de influenţa ce decurge din ideile. elite ce corespund unor funcţii esenţiale în societatea respectivâ. În acest caz nu mai poate fi vorba de o acţiune politică inconstientă. sunt compuse din categoria superioară a administratorilor din guvem. care sunt investite cu autoritate sau putere ori exercită inf1uent asupra celorlalte elite ca urmare a veniturilor pe care le posedă şi a capacităţilor pe care le deţin (mari latifundiari. ori prin ideile pe care le exprimă. doar în situatia în care sunt politizate şi orientate de lideri spontani sau autoinstituiţi pot fi consjderate însirumente ale acţiunii politice. cj de o acţiune constientă şş orientată spre un scop anume. pe baza unei conştiînţe colective clare. simbolizează sau propagă”. lipsite de organizare si conştjinţă şş mânate exclusiv de interese de moment. manageri economici si tehnocraţi. Teoriile elitiste. precum şi modalitatea de acţiune necesară atîngerii scopului urnttarit.5 cel mai cunoscut si controversat teoretician eli-tjst. Traitş de sociologie gşnşrale. din corporaţiile industriale sau financiare. elitele harismatice sunt cele cărora li se airibuie calităti de excepţie.cazul constientizării şş direcţionării lor.10 E1 delimitează mai multe tipuri de elite: elitele traditionale. al răs-tumării sau al înlocuirji unui sistem politic cu altul. uneori Vi1şedo Paieto. administratori guvemamentali. a dat termenului si noţiunii de elită un statut sociologic. bancheri). 1919. Paris. Pentru Pareto. devîn agenţi politici sui-generis.

2.însusiri magice sau cvasimagice.136 . elitele contribuie la luarea deciziilor. direct sau indirect. sportivii profesionisti. interese. op. fie că o deţine. p. dar unele au. la definirea situatiilor sau obiectivelor si la constientizarea unor grupuri sociale) şi ca (cel puţin) virtuali agenţi politici. inclusiv sub aspectul actiunji politice. Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor componente individuale: trăsături de temperament şi de caracter. de obicei. de obicei. se vorbeste mai curând de sefi harismatici. Toate se conjugă pentru a oferi 166 . elitele au un caracter simbolic. ca urmare. au functii importante în societate. Rezultă că noţiunea de elită politică este definită întotdeauna în raport cu puterea. pe care o prezintă si o difuzează. atrase în sfera politicului. autoritatea şi influenta de care se bucură sunt legate de persoane precise si nu de posturi sau de bunuri si. cântăreţi. ca si cele harismatice. autorităţii. Este compusă din oameni ce posedă experienţă politică şi prestigiu. care con-testă elita puterii şi anunţă. grupurile care se prezîntă sau sunt prezentate ca prototipuri ale unor moduri de viaţă sau care întruchipează unele valori si calităti (artisti populari. pot face parte din elita puterii dar pot fi si elite de influenţă. PERSONALITATEA POLITICĂ (LIDERUL POLITIC) Să analizăm în continuare cel mai important agent politic indi-vidual. Evident că elita politică este în mod constant agent politic: ea reuneşte acele persoane cu acces Ia exercitarea puterii politice. inclusiv motivaţii politice si dorinta de reusită. cu influentă as upra vârfurilor sistemului politic sau care. precum şşi unele irăsături psihice deosebite. datorate statutului. un rol simbolic: este vorba de persoanele sau 10 Guy Rocher. în alte capitole şi asupra cărora nu vom insista acum. vârstei. schimbările viitoare de struc -tură.. aptitudini. prin chiar menirea lor. liderul politic. decât de elite harismatice. nevoi. af1ându-se în opoziţie. neglijate în general. elitele simbolice. reflexe. AIţi agenţi politici colectivi sunt partidele politice şi grupurile de presiune. experienţă anterioară. fie că o înfluenţează (prin acţiunea lor. concepte abordate. urînăresc să obţină puterea politică. soţiile oamenilor politici) şi care. profesiei. elitele ideologice sunt persoane şi grupuri care participă la definirea unei ideologii. cit. spre exemplu coniraelite sau elite de opoziţie. pot juca un rol important în inf1uentarea atitudinilor şşi comportamentelor politice ale celorla1ti indivizi.

reprezintă. de obicei. mai curajosi. . inf1uenţează.35. Lasswell. cu nevoj personale foarte puter-nice si cu personalităţi complexe. exprimă interesele unui grup. E1 alege acel model actional care să corespundă atât aşteptărilor membrilor grupului. cât şi necesitătilor momentului. de la credinta în dreptate socială sau sentimentul naţional. un număr mare de indivizi înzesiraţi cu ca1ităti natura1e deosebite luptă pentru câstigarea unui statut şi unui rol de excepţie în viaţa politică. precum si calităti deosebite. dar si de factori extemi (situaţia politică în care evoluează. educationa1e. transformate în frustraţii (sentimen-tul de neimportanţă. Jean Leca (eds. dar în general ele se combină în proporţii diferite şi se suprapun în diferite grade de convergenţă. Liderul politic este şefu1 instituţional al unui grup sau este consi-derat ca atare de membrii grupului. Traite de science politique. PUF. Liderul trebuie să posede inclinaţii sj resurse specifice pentru rolul de conducător. ambiţiile sale în functie de posibi1ităţile existente. Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni. „Studiul biografiei oamenilor de stat permite să afirmăm că acestia sunt dotatj cu cal ităţi excepţionale. con-duce.). prin prezenţa sau activitatea sa.13 11 MadeleÎne Grawitz.11 Omul politic îşi va ajusta acţiunea şi. formulează scopurile si elaborează strategiile şi tacticile actiun ii politice ale acestuia. Orientarea spre politică a unei persoane este determînată de factori ce ţin de individ (conditjonări psihice. implicit. de inutilitate). p. ci în functie de situa ţia şi instituţiile cu care intri înrelatii”. mai îndrăzneti. succesul si notorietatea în plan politic oferindu-i compensaţiile necesare. în general însă personalităti de tip solitar”. Grawitz remarcând în acest sens că „nu devij om politic în orice ţară si în orice moment. Motivatiile omului politic pot fi diferite. el exercită cea mai mare influenţă în stabilirea si rea1izarea scopurilor si. 167 vol. 1985. susţine că omul se angajează în politică datorită nevoji de a scăpa de conflictele infantile nerezolvate.12 promotorul viziunii psihologice şi psihana1iste. culturale. mai apţi pentru muncă. deţine puterea exe-cutivă în cadrul conducerii grupului.individului motivatiile în functie de care acesta acţionează. Paris. un lucru este cert: liderul politic este o persoană caracterizată prin capacităti si realizări deosebite şi care. profesionale si de personalitate). la setea de putere si reusită. mai putemici. Viziunea liberală sustine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai inteligenţi. familiale.III. sistemul si regimul politic). L’actionpolitique. În viziunea teoretică elitistă.

încredere în sîne. adeziunea masei si încrederea ei în respectiva persoană. în genere. morală) şi nu în perioade ca1me. în perioade de criză (economică. Paris.’5 care analizează liderii politici în termeni de 14 Max Weber. constanţă în a-si asuma un anume rol. Credibjlitatea si prestigiul politic se câştigă prîn acţiunea politică. temperament de luptător. 168 . Iată de ce putem spune că. imaginaţie. peniru că abandonarea ei bruscă riscă să-i afecteze credibi1itateaş Schwartzenberg induce că orice lider politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic. respectiv subscrie unui model (părintele. salvatorul. omul politic irebuie să înirunească anumite ca1ităti: darul cuvântului. dar care îsi foloseste ca1ităt politice în interes propriu. Liderul harismatic simbolizează speranţele grupului. 1977.41. dar corespunde şi necesităţilor obiective ale momentului. reli-gioasă. nemu1şmitul. de echilibru. se transformă în competenţe politice. cu ajutorul căruia să poată convinge.cit. liderul trebuind să-si demonstreze constant calitătile. în realitate. bun sjmţ. 1968. răspunde aşteptări1or masej si nevoi1or ei psihologice. Aceste ca1ităti în cadrul activităţii specializate în care este angajat. să satisfacă aşteptări1e si să urmărească scopurile propuse. deci pentru ocuparea unei poziţii importante în administratia de stat sau în aparatul politic. Flammaiion. irezeste entuziasmul. în context. instinctul pu-terii.. el desemnând persoana angajată în lupta pentru putere. Într-adevăr. prin care a desemnat calitatea exiraordinară a unei persoane.). politică. care îi asigură vocaţia politică. p. egoist sj de mo ment. University of Chicago Press. Jean Leca (eds. cât o calitate atribuită. cât ceea ce simt cei care -1 urmează. termenul de politician a căpătat deseori conotaţii peiorative. On Charisma and Institution Building. fortă de convingere prin activitatea şş imaginea pe care si-o creează. spirit hotărşt. Max Weber14 a inirodus termenul de charismă în vocabularul sociologiei politice. L’Etat spectacle — Essai sur et contre „Star. Psychopathology and Politics. 15 Roger-Gşrard Schwartzenberg. filozoful. criticul. datorită lor. urmărind să parvină. drept conducător. Menţionăm. Chicago. Căci liderii harismatici apar. 13 MadeleÎne Grawitz. University of Chicago Press. op. dotată cu forte sau caracteristici „supraumane” sau înaccesibjle muritorului de rând si consi derată.12 Harold Lasswell. harisma ne-fiind atât rodul unui talent personal. calitătile obiective ale liderului (charis-matic) nu contează atât de mult. Pornind de la constatarea că orice lider îsi proiectează o imagine pe care o cultivă ulterior în mod obligatoriu. Chicago. intuiţie în raport cu asteptările celor pe care îi reprezintă. si contributia luj Roger Gşrard Schwartzenberg. Menţionăm că în vocabularul politic. respectiv lupta pen-iru putere.vedete politice. modestul. System”. 1977.

au cedat locul. decât sensurilor si continutului discursului politic. este cunoscut faptul că în S. de nivelul atins de cercetarea fenomenelor sociale si de evolutia vietii politice. „Candidatul propus trebuie să cucerească un electorat-piaţă şi să declanseze voturilecumpărăturile. 17 Ibidem. iar alegătorul sedus”. ci vândut. liderul de sarm va urmări mai curând să seducă. În plus. In jurul acestui rol se dezvoltă întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de actiune politicâ pe care o exerseazâ (autoritară. se vede nevoit să cultive mis-terul si distant căci autoritatea sa depinde cle prestigiu. liderul politic. cel autoritar să impună. revoluţionară). în sistemele democratice plura-liste. din convingere sau sentiment pentru candidat. reformistă. liderului. folosindu-se metodele mo-deme ale cercetării motivaţiei si marketîngul publicitătii. tehnici ce folosesc metodele si serviciile publicitătii mod eme. noţiunea de clasă politică a avut diferite acceptiuni: a fost definită în sens mai larg sau mai restrâns. comunicarea implicită devine mai importantă decât cea verbală. tehnicilor mai delicate ale persuasiunii.U. în ultjmele trei decenii. p. care pare mai curând legată de autoritarism sau totalitarism. „Candidatul nu mai este impus. ca si actorul. De altfel. Spre exemplu.198-199. cu tacticile şi mijloacele ei specifice.liderul de şarm). asimilată 169 . Atunci când acest lucru se întâmplă. Interesant este faptul că femeile sunt rareorj lideri politici. iar campaniile politice se organizează în maniera raţională a campaniilor publicitare”. p88. 3. CLASA POLITICĂ În functie de orientările ideologice ale cercetătorilor în sociologia politică. Tot Schwartzenberg trage un semnal de alarmă cu privire la ade-vărata industrie a persuasiunii care s-a dezvoltat. Tehnici1e dure ale propagandei. de şco1i1e sociologice. fabricată din necesităti obie ctive. aparenţei 16 Ibidem. iar prestigiul se întemeiază înclusiv pe dis tanta în treţinută intre persoana lui si grup. dar care denaturează individul. iar publicul acordă mai multă atenţie gesturilor.17 În aceste conditii. adică de un sistem politic necompetitiv. conservatoare.A.16 fapt ce constituie pentru Schwartzenberg un argument în plus în sprijinul tezei că liderul politic este o realitate construitâ. managerul campaniei electorale si consilierul media sunt profesionişti indispensabili în campaniile importante (spre exemplu pentru preşedirtţie) şş au înlocuit definitiv prietenul politic care lucra benevol. „ele se străduiesc să-si mascheze iden-titatea feminină si se aliniază sistemului de valori virile”. iar cel critic să convingă. în Occident. zâmbetelor.

dar de regulă se înfruntă concurenţial. respectiv ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political outsiders. industriaşi finanţişti. clasei conducătoare. repartizează aiributiile si veniturile. clasă politică. Desi Mills19 nu apelează la noţiunea de clasă politică. liderii politici si con duceri1e partidelor politice. în legături1e de prietenie. clasa dominantă economic este în acelasi ti rnp clasa hegemon sub raport politic: ea detine puterea politică. să conducă societatea. persoane care au şi a1te ocu paţii decât cele politice (în subsidiar) şş nu acced. în originea socială şi educaţia în general identice. de sefii militari. alături de marii capita1işti. Perspectiva institutională leagă apariţia clasei politice de nasterea parlamentelor si extinderea gradua1ă a sufragiului universal. unui anumit tip de elită — guvemamenta1ă. institutională si liberal-pluralistă. cei mai buni profesionişti ş1 mai abili lideri politici care. conducătoare. se bazează pe o unitate de gândire si pe o comunitate de interese (exprimată in sjmilitudinea idei1or si menta1itătilor membrilor ei. După cum am menţionat. conform lui G. de rudenie). respectiv stabi1eşte scopurile. pentru că 170 . E1 o asimilează unei clase 18 Mosca Gaetano. la putere şş elita politicâ. Gaetano Mosca18 denumeşte minoritatea de persoane care are aptitudinea de a conduce şşi care deţineputerea politică înir-o societate. formată din lideri cătoare. Optica Iiberalâ piuralistâ respinge existenţa unei clase conducă-toare unite si susţine pluralitatea elitelor conducâtoare. The Ruling Class. Cea elitistâ utilizează termenul de elită politică pentru a desemna clasa politică şi explică apariţia elitei politice prin necesitatea ca un grup restrâns de indivizi. Există mai multe poziţii de pe care s-a încercat explicarea aparitiei clasei politice si definirea ei: înarxistâ. Maurice Duverger). Mosca. indică mijloacele. cu calităţi excepţionale şi aptitudini deosebite.clasei dominante. de obicei. Cea marxistă leagă apariţia clasei politice de confruntarea dintre clasele sociale proprii structurii socia1e capitaliste. el ar fi putut să denumească astfel o realitate pe care o analizează. controlează şi coor-donează întreaga viată socia1ă din perspectiva propriilor interese. pe considerentul că este organizată. Clasa politică este compusă din reprezentanţi alesi. Clasa politică este. una dintre acestea este cea politică. elitistă. clasă conducătoare. formează elita puterii şi conduc soci-ş1 etatea. a puterii — sau categoriei profesionişti1or politici. deci de jnstaurarea regimurilor democratice modeme (Max Weber. superior dotaţi. care acţionează doar conjunctural unite.

în prezent. clasa politică nu este compusă decât din profesionişti politici. competenţă. Paris. putere. L’Elite au pouvoir. o realitate ‚si care anume.284-. pentru care politica este o activitate anexa. care sunt sau care aspirâ sâ ajungâ Ia putere. spre deosebire de amatorii politici. elita indică ansamblul acelora care deţin resurse politice rare înir-o măsură abundentă: bani. Iideri si oameni din aparatul politic. capacitate de creatie. în perspectivă. Maspero. „clasă conducătoare”. dacă un om de afaceri are o iniţiativă menită să oblige guvemul să ia o decizie (licitarea unui hotel). precum şş elita politică de influenţă. 1968. În ultimul rând. elita îi indică pe „cei mai buni”. ţinând cont de faptul că termenul de „clasă” duce cu gândul la o diviziune macrostructurală a societăt la un macrogrup. Toate aceste „bunuri” sunt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale. 2. Mills. Din punct de vedere teoretic. adică a suveratttitătii. cultură. care iau decizii sau care influentează deciziile. mai puţin ambiguu. mai relevant. Raporturile dînire ele sunt de la întreg la parte: clasa con-ducătoare este o minoritate care exercită efectiv puterea de fapt. p. elitele politice la conceptul de selecţie socială a 171 . C1 asa politică nu se identifică cu clasa conducătoare. În studierea clasei politice. articulând astfel exercitarea efectivă a puterii în stat. clasa politică se referă 1a conceptul de indivi-zibilitate a suveranităţii puterii. care implică înireaga comunitate politică. din Iegislativ si ‚‚ administratia centralâ si Iocalâ. respectiv cei care se dedică exclusiv acestui tip specializat de activitate. Problema care se conturează este aceea dacă noţiunea de clasă politică mai acoperă. un general de armată face parte mai curând din clasa con-ducătoare decât din clasa politică. 3. elita politică este com-pusă dintr-o anumită specie de lideri si profesionisti politici (acele persoane care trăiesc din si/sau peniru politică). „elită politică”? Clasa politică ar trebui definită ca ansamblul agenţilor politici individuali. confuzijle şi ambiguitătile termino-logice se datorează suprapunerii criteriului metodologico-conceptual cu cel istoricoempiric. jnf1uentă.politici şş politicieni şi deţine teoretic pozitia condu membrii ei fixează obiectivele si detin secretul de a fi ascultati si urmati de mase (Raymond Aron. Robert Dahl. clasa conducătoare la conceptul de disiribuire a puterii în socjetate. si va mai acoperi. în schimb. cât şş elita politică de opoziţie contestatară. si dacă nu cumva termenul ar trebui înlocuit cu un altul mai precis. Un magnat. Clasa conducătoare este nucleul dur al clasei politice. ce diferente semantice există între sintagmele „clasă politică”. el devjne mem-bru al clasei politice. Ea nu este în totali-tate conducătoare. ci cuprinde atât elita politică de la putere. David Riesman). prestigiu. După cum am menţionat mai înainte. de aceea. In sens larg. ci o include. această „irilogie a conducerii” poate fi rezumată astfel: 1. În optica sociologiei politice franceze contemporane. 285 19 Wright G.

Cara cterul organizat al minorităţii dominante înlocuieste. ideologia luptei de clasă peniru cucerirea puterii. Căci pe lângă delegarea politică obţinută prin alegerea djn partea cetăţenilor. structura şşi componenţa ei cunosc în timp modiftcări. un bărbat (cazurile de femei-parla-mentar sunt rare. tind nu numai să conditioneze delegarea sau să ameninţe cu sancţiunea retragerii delegării. Montchrestien. în ciuda diversităţii sistemelor nationale si a iraditiei democratice diferite. în marea majoritate a cazurilor. Politique comparşe. p. parlamentarul este. cu circa 20 procente mai scăzute în anii ş50) si care provin din categoriile socioprofesiona1e privilegiate ale societăt (în 172 . de 3% în 1983 în Marea Britanie. 88% dinire congres-menii americani. pe lângă cooptarea din partea celor „bătrâniş’ (prîn desemnare formală sau informală). În plus. Paris. fată de cei 20 Yves Mşnv. Această tensiune dintre guvemanţi şi guvemaţi îşi pune pecetea. O primă constatare este aceea că. de 5% în 1981 în Franţa. cu nivel de instruire net superior celor pe care îi reprezintă (în anii ‘80. cu studii medii. 76% dîntre cei italieni si 69% dintre cei germani aveau studii universitare. Caracteristicile clasei politice permit abordarea ei într-o optică pur sociologică. 176-188. Michels. 50 de ani pentru deputaţi).20 care pune în evidentă tendîntele ce car-acterizează clasa politică în democratijle occidenta1e contemporane. în optica gânditorilor jtalieni (i. la nivel de lideri. a III-a. în structurile participative ale luărij decizjilor. este analiza lui Yves Mşny. ipoteza conf1ictuală dintre minoritatea detinătoare a puterii politice si majoritatea. în ultimă instanţă. de exercitare a puterii şi defuncţionare a unei clase politice. 1991. în viaţa politică contemporană. de 8% în Italia). matur spre vârstnic (media de vârstă este de 60 de ani pen-iru senatori. 65% dintre parlamentarii britanici. De aceea. asistăm astăzi la miscări sociale în cadrul societătii civile care. clasa politică poate fi abor-dată ca un concept anistoric. lipsită de o asemenea putere. Acest lucru iese si mai mult îtttt evidentă dacă avem în vedere modalitatea de formare. şi asupra procedurilor de recrutare şi reproducere a clasei po1itice. dar să se şi autopropună. Relevantă. Mosca si R. ca formă de exercitare indirectă a puterii.personalului politic pe baza unor capacităţi naturale rare (sau deosebite). În fond. dacă tinem cont de caracterul inevitabil aI organizării oricărei societăti. structurate în organizatii. tensiunea dintre guvemaţi şi guvemanţi este dublată de tensiunea dintre elite si masa a cărei pasivitate este violent contrazisă de actiunile revendica-tive sj de dorin ţa de a accede la mecanismele de luare a deciziilor. Astfel. evitându-se în felul acesta capcana abordărilor ideologice. Evident că o clasă politică nu este un dat imuabil. există similitudini fra-pante la nivelul structurji clasei politice. ed. ele erau în proporţie de 15% în 1987 în Germania. iransformă lupta de clasă din societatea capita1istă intr-un raport intern al tuturor societătilor. în acest sens.

în 173 . provin din păturile sociale favorizate — cadre superioare. unde partidele comunist si laburist erau bîne reprezentate.şi Italia.şi invers). 11. 375. cu atât indivizii dotati din straturile inferioare pot să acceadă la posturi de conducere corespunzătoare aptitudinilor lor. in Italia si Marea Britanie. „din mia de liderj care au condus lumea după 1945. tendinţa majoră fiind de profesionalizare a membrilor cla-sei politice: omul politic irebuie să fie expert în comunicare. muncitorii. Oa treia constatare tine de mobilitatea şi permeabilitatea clasei politice. cu câteva exceptii: şatcher. în Adunarea Naţională din Franta circa 2-3%. femeile încep să ocupe posturi. Leca (cOord. tot un bărbat (din deceniul 7. vol. O a doua constatare este că epoca amatorismului politic este în declîn. . p. PUF. sunt mai deschise. dar se întămplă ca „acţiunea politică a unora dintre ei să fie motivată. el a explicat evolutia socială. în Germania si Italia circa 1/3 dîn parlamentari sunt profe-sionişti ai politicii (trăiesc pentru şi din politică). M. circa 17%. sunt.şi aşteptări (pot proveni dintr-un grup favorizat. muncitori. J.). inclusiv cea politică.1985. Pareto a vorbit peniru prima dată de circulatia elitelor. traditionale arjstocratice au fost ireptat înlocuite de elitele univer-sitare. la ori-gine. teoretic ei desfăsoară o acti-vitate politică în slujba alegătorilor lor. ceea ce anirenează o diminuare a tensiunilor socjale. Mjnistrul sau înaltul functionar din administratie. Ci1ler). asa cum remarca David McKay. Grawitz. în general. recrutat de obi-cei dîn rândul parlamentarilor. in timp ce criteriul ereditătji politice a pierdut din valoare: elitele 21 Jean Blondel. O ultimă constatare este că membrii elitej politice nu provin în mod necesar din grupurile sau categoriile sociale pe care le reprezin-tă ideologic sau ca interese . situatie favoriza tă.şi permeabilitate a eljtelor s-a menţinut datorită mecanismelor de selectie dezvoltate în confruntare cu nevoile societătii contemporane şi aplicării principiului competitiei.şi de permanenţa şş dominatia unor partide politice (spre exemplu cel democrat-crestin). cu ajutorul acestei noţiuni. industrias mari comercianţi (conform lui Blondel. în mass media si marketi ng politic şi să stăpânească arta discursului. La ora actuală. dar să reprezinte un grup nevoiaş. unde elita politică traditională a fost eliminată după cel de-al doilea războj mondial si înlocuită de selfmade men-i. Traite de science politique. Paris. Tendinta de mobilitate .Bundestag si Congresul american doar 1% din membri sunt. în anii ‘70). Exemplul tipic îl reprezintă Germania . Cu cât elitele. ţăranii şi gulerele albe — white collar — reprezintă doar 10%” 21) si au o formaţie universitară (80% din personalul guverna-mental). Pe de altă parte. înteleasă ca libera ascensiune pe scara socială a celor mai buni sj mai apţi. de obicei nu de prim plan.

şită sau nu. A. Memmi. 368-420. în general la solicitărjle (cerinţele) mediului socjal. 22 În pofida părerilor conform cărora parlamentarismul şş partidis-mul sunt în declin în actuala „eră a managerilor”. American Politics and Society. local sau naţional”25.24 În opinia lui Myron Weiner.). Conceptul cheie al acti unii po1itice este participarea. Oxford. Conform lui A. spre exemplu. 22 David McKay. Grawitz si J. majoritatea deflniti ilor accentuând tocmai latura actională a co nceptului. participarea este „acti-vitatea operată de indivizi. ca motivaţie. evenj mente. Basil Blackwell Ltd. care vizează să influenţeze luarea deciziilor guvemamenta1e”. reu. un răspuns voluntar al individului Ia situatii. termenul de clasă politică continuă să acopere o realitate necesară în condjtiile societătilor co ntemporane complexe. Leca (coord. ale individului sau grupului. Traitş de science politique. episodică sau continuă. 1985. 4. organizată sau nu. .138. Prima determină raporturile îndividuluj cu politica. Lancelot si D. 1985.şte mijloace legitime sau nelegitime peniru a influenta decizia politică. Memmi. cetătenj particulari.primul rând. comportamentul lor să fie orientat doar în această directie”.. ce folose. Paris. participarea politică este „activitatea voluntară. PUF.şi exteme si al căror pilotaj nu se mai poate realiza în lipsa conlucrării între agenţii politici intemi sj a profesionalizării personalului politic. D. ca modele mentale. vol. de realegerea lor . COMPORTAMENTUL POLITIC Comportamentul politic este obiectivarea în acţiune a convingeri-lor si atitudinil or politice. adttninis-trarea treburilor politice sau alegerea liderjlor politici la nivel guver-namental. ca atare.23 el este structurat pe două dimensiuni: participarea si orientarea comportamentalâ. Memmi.şi cu scopurile. Lancelot.26 conceptul are un sens maj larg: 174 . p . în M. 111. fenomene politice. supuse tensiunilor inteme . Pentru Nelson Huntington.şi. În accepţiunea lui D. a doua — direcţia acţiunii individuluj în plan politic. p. Participation et comportement politique. corelată cu interesele.

pasivi-tatea). faţă de actorj. re. referendumul. echivalentă cu con-testarea .. grevelor. ci sj atitudîn ile politice sau rezultatul lor. p.şcărilor contestatare. scrierea de sloga-nuri. acţiunile vj olente. 1976. cu diferite combinaţii de practici politice. teroriste) variază si ea în functie de vâ rsta. Poiitical Participation. 1971. echivalentă adeziunii . dar fără interes pentru politică .şi non-participării. la citadini decât la rurali. S-a remarcat că.şi practici politice). inclusiv cele care nu se materjaljzează acţional (nonparticiparea. ele se transpun în comportamente critice si agitatorii fată de instituti ile statuluj. Cambridge..şi contestarea politicâ sunt atitudini politice caracteris-tice vietji dem ocratice.4. ocuparea sedjjlor. nivelul de instrucţie. Cea a luj Memmi cuprinde: 24 Nelson HuntÎngton.şi angajării. de nivelul de înformare . Atitudinea de 175 . echivalentă supunerii politice.. p. depînde de predispoziţiile psihotemperamentale. la indivizi maturi (3555 ani). loc. apatiei . p. abtiner ea pasivă (lipsă de jnteres politic. abtinerea activâ (exercitarea dreptului de vot cu interes pentru politică . 25 Myron WeÎner. echivalen-tă izolării.cit. de interesele indjvjdului. 26 D. venitul. înirunjrile sj serbările politice. extremiste. participarea pasivâ (exercitarea votului ca datorie electorală. parti-ciparea este mai putemică la bărbatj decât la femei.şedinţa. New Jersey. cit. considerând că si aceste forme de manjfestare au impact .şi îmbracă forma mi. PrÎnceton. A. — participarea activâ sau ideologică (abţînerea ca act politic voit sau ca refuz al legitimării sistemului politic).şi valoare po1itică.164. Predilecţia pen-iru anumite forme de participare (votul. manifestaţia. în general. la jndivjzj cu statut socio-economic si nivel cultural si de instruire mai ridicate. poziţia socială şi profesia îndjvjdului. sexul.participarea po1itică este un fenomen ce nu înglobează doar activi-tatea politică. a revoltelor. protestatare.3lO-365. acţiunilor opoziţiei parlamentare.şi cultură. Harward Universitr Press. refuzul plăţii impozitelor. fapte . refuzul. op. Lancelot. Participarea politică este determinată istoric 51 geografic. Există mai multe încercări de clasificare a modelelor de participare. decizii. Prînceton Universitv Press.şi practici politice). Memmi.şi opoziţia. semnarea de petiţii. datorat izolării geografice sau sociale a indivjdului si practici1or politice). Opoziţia . Political Participation in Developing Countries.şi acţiuni po1itice .

participanţii rezumându-se la elita conducătoare a societăţii. dar ajung la 176 . p. cât si metodele culturale. ei reprezentând majoritatea (60-80%). fiind subiecţi care se supun autorităţilor fără să se implice în viaţa politică. — supunerea — cetăţenii sunt con.şi acţionează politic. participarea activă.ştii. proporţia cetătenilor care participă la procesele politice este mai mare (60%) decât cea a subiecţilor politici supuşi (30%). nici interes pentru viaţa politică.şi între 20-40% djscută politică având opinii formate. deciziile. dar are un rol în autoreglarea vieţii politice sau a deciziilor politice.şi.98-. al cărui impact îl resimt. fac parte dintr-o organizaţie activă politic .ştienţi de ex istenţa sjstemului po1itic. 10% asistă la mitinguri. însotită uneori de acte de violenţă cjvică. iar în societăţile preindustriale ponderea parohialilor este cea mai mare.opoziţie poate conduce la declan. Clasificarea lui G. 1977. denumită comportament parohial. parohialii reprezentând doar 10% din populaţie (analfabeţi. urmărind să influenţeze funcţionarea sistemului politic. determinând reajustări care temperează nemulţumirile sau rezolvă cereri sociale.şi din rândul cărora fac parte pro-fesioni. dar rămân pasivi. — adeziunea — cetăţenii cunosc. care „dispreţuie. contestarea este o actiune de protest vehement. evaluează . cu cât parti-ciparea este mai activă.şi neagă legitimitatea ordinii normatjve a sistemului politic.şte mijloacele institutionalizate .şi după natura mijloacelor de actiune (conformiste/nonconforîfliste). în care nu există o con.şarea unor crize politice. înire 10-30% 27 Ovidiu Trăsnea. Editura StiÎntiflcă si 99 Enciclopedică. Almond28 inventariază: — non-participarea. Spre deose-bire de opoziţia politică.şi. în realjtate. în Mică enciclopedie de politologie. evenimentele şş procesele po1itice. indjvjdul situându-se în afara politicului. bătrâni. dîn analiza lui Memmj rezultă că. tacit acceptate. Bucuresti. chiar în democraţiile tradiţionale. ca atare. se caracterizează printr-o distributie restrictivă si o concentrare la nivelul unui segment restrâns de populaţie (circa 10%). în democraţiile modeme. deţinătorii de funcţii politice (circa 2-4% din populaţia unei ţări). Rezultă că singura activitate politică ce mobilizează o mare parte a populaţiei este votul. cu atât numărul participantilor scade: astfel 1% din populaţia unei ţări deţine o funcţie politică. înire 2-4% par-ticipă la campanii electorale. ce jnclude cetăţenii care se declară foarte interesati de politică . Pe de a1tă parte. Samuel Bames si Max Kaase29 încearcă să claseze modelele de participare după intensitatea activităţii politice (ridicată/scăzută) . insuficient luate în calculul politic. ale aces-tuia”. mil itanţii activi. În societătile autoritare. bolnavi). se constată că. caracteristică societătilor traditionale. Conform analizei sale.ştientizare a politicii naţionale .27 Totu. numărul subiectilor este mult mai mare decât cel a1 participanţilor.

blocarea circulaţiei. Califomia. refuzul de a plăti impozite. 39 Littte Brown and Co. de forma lor mentală specifică. mai adaptată noului tip de personalitate umană. regimul politic. constientizată sau latentă. sistemul cul-tural. Ingelbart. participanţi activi.şi influenţează poziţia individului în raport cu politica si modaljtătjle de raportare apreciativă a individului la un fenomen. PrÎnceton. gradul de cjvjsm si de factori conjuncturali — evenimente. expresie a ceea ce el nume.şi de interesele personale . civic al participantului nu a dispărut. p. BÎngham Powell. Political Action: Mass Participation in Five Democraties. principiilor . Ingelhart30 subliniază si el această 28 Gabriel Almond. ea poate fl revoluţionară. dorinţă tot mai mare a individului de a juca un rol activ în viaţa cetăţii. Concomitent. deoarece din ce în ce mai multi indivi zi.şi/sau de grup . Sage. pro-gresistă. conservatoare sau reacţionară. predispoziţiile jndividuale sj structurile functionale ale personalitătii (nevoia de adaptare. Beverly Hills. problemă sau eveniment po1itic. prin urmare.şi alte metode.. respectiv de ansamblul reprezentărilor. PrÎnceton Universitv Press. Dar participarea presupune un număr de alte activităti dinire care amintjm pe cele legate de functionarea administratiei locale. tradiţii. ea este determinată . ci este actual.şte „revoluţia silenţioasă”. ideilor. Bames. caracteristică sfârsitului acestui mileniu. de cultură (credinţe.38-. nonconvenţionale (greve neautorizate.a 3-a. ideologii însuşite). 30 RonaldF.şi atitudinile individului. dar convenţionali. 1977. de înţelegere a mediului în care irăie. The Silent Revolution: Changing Values and Political Style among Western Publics.şi de predispoziţiile ideologice ale individului.şi capacităţilor sporite ale cetătenilor de a participa la viaţa politică. Am mention at deja că votul este principala formă de participare politică a cetăţeanului.concluzia că aceste criterii devjn treptat inoperante în societătile democratice contemporane. de factori obiectivi — sistemul social. tind să folosească în paralel .şi judecăţilor de valoare care motivează .şte). Acestea 177 . de factori subiectivi —temperamentul. Ea este determinată de convingerile . gradul de democratjzare a societătii. ocuparea unor sedii). Max Kaase. ed. Orientarea comportamentului este condiţion ată. mai imprevizibilă. 1984. 29 Samuel H. 1979. pe care o explică astfel: tipul cultural. Boston. Ronald F. Comparative Politics Today. tendintă atribuită de autori incapacităţii vechilor instituţii de a răspunde cereri1or . precum . el si-a ales însă o nouă cale de acţiune politică.şi nivelul de insirujre. Orientarea comportamentului reprezintă clirectia în care se anga-jează orice acţiune politică individuală. situaţii politice concrete.

653. apărarea mediuluj înconjurător. Un sjstem politic este cu atât mai democratic cu cât implică mai multi cetăţeni în actul de conducere a societătii. politici).31 Nu poate exista democratie fără inter es pentru politică . ce con-stă în a gândi că o acţiune este adevărată. a infrastructurii. Opinia publicâ este un fenomen colectiv rezultat prin juxta-punerea opiniilor particulare convergente. Este „rezultatul unei elaborări a cărei expresie este necesar colectivă. îndividuali. 32 Francisc Ball. În general. nivelul democratjzării unei societăţi depinzând de natura . decât pe baza informaţiilor primite. Formarea opiniilor publice este determinată de numerosi factori (sociali. ed.şi fără par 124125 31 David McKay. 1990. respectarea legii. jnclusiv politice): ea joacă rolul de autoritate socialâ nelegiferatâ (reglementează . Totusi. un mijloc de participare a colectivitătji la viaţa politică si socială. anume o stare de spirit. „Politjcile locale în S.şte. Paris. p. p. ea este difuză . manipulată: societatea contemporană a favorizat perfecţionarea tehnicilor prin care opinia publică poate fi instrumen-tată politic. pe baza ei.şi care se constituie într-un mod de a vedea. la ora actuală. individul poate adopta o atitudîne politică si dezvolta un comportament politic.şi nu se identifjcă cu suma opiniilor particulare ale indivjzilor. Mşidias et sociştşs. dar admitând concomitent că probabil te înselj considerând-o astfel”32. Montchrestien. de.şi simţirea majorităţii mem-brilor unei colectivităţi naţionale. mobi-lizată. vIII. modificate şi adoptate la ora actuală prin implicarea cetăţenilor. prin accesul la vot si controlul politicii guvemamentale.U.şi gradul participării individului la viaţa politică. op. verbal sau acţional. teoretic. edilitară. comun pentru indivizi djferiti: e a exprimă gândirea . . organizaţi în grupuri de interese la nivel local sau pentru a rezolva problemele ob. ideologici. ticipare la gestiunea treburilor comune. Dar individul nu poate opta. culturalj. proiecte de dezvoltare economică.presupun contacte cu oficjaljtătjle locale sau liderii de comunităţi în probleme ca învăţământul.A.şj neutră.. RELATIILE POLITICE ÎN SISTEMUL 178 . cit. ca urmare a socializării . dar poate fi influenţată. printre care cej mediatici par.şti”.-. sunt elaborate. a educaţiei civice dobândite. formulate de un număr de indivizi. opinia publică rămâne o formă de control social (a colectivităţii asupra activităţii instituţiilor.a 5-a.şi a opiniei pu -blice dominante în grupul socia1 din care face parte. Opinia publică poate juca un rol de forţă politică deoarece.şi corectează comportamentele politice şi deciziile politice) şi reprezintă. decisivi datorită impactului si dominaţiei mass media asupra unui imens număr de indjvizi.

În procesul activităţii politice. binele public. politic.şi provoacă o tendintă de autoreglare a sjstemului.PUTERII 1. competiţie sau conflict. Sîntagma relatii politice apare în strânsă legătură cu cea de relatii sociale. tendinţele . Dezvoltarea extremismului provoacă intensificarea valorilor pluralismului. sistemul socia1 global poate fi caracterizat ca un ansamblu unitar de relatii la nivelul subsis-temelor sale specializate: social. la nivelul con. puterea se manjfestă întotdeauna în interacţiune. dezorganizarea unui partid politic permite apariţia în forţă a altui par-tid.şi economic la nivelul sistemu-lui social global.şi acţiunea diferitelor grupuri si ca-tegorii socjale. de opinii .şi de comportamente. pace. economic.şi organizaţii politice aflate în competiţia pentru alocarea optimalâ a resurselor politice.şurată pentru promovarea . evaluativă. „Oricare i-ar fi faţetele sale multiple. vom înţelege prin relaţii politice modul de interactiune dintre actorii politici.şi anume relaţiile politice. informaţia politică irebuie să fie interiorizată în procesul comunicării. unilaterală sau reci-procă. politic . instituţii . ea este o relaţie înire actori sau sisteme de atitudini. Anticipând. Orice modificare a unui element din componenţa unei relaţii atrage după sine o modjficare a celorlalte . relaţiile politice sunt relaţii de putere. pregătirile de război ale unuj stat generează preparative similare ale statului ameninţat. care ocupă un loc central în cadrul vieţii politice. cu ideologie opusă. De aici sj dificultatea unei iratări relativ autonome a structurilor si relatjil or po1itice. orice interacţiune este în mod necesar caracterizată printr-o relaţie de putere.şi realizarea scopurilor si obiectivelor comune (securitate.) se formează înire oameni. notiun ea de relaţii politice apare în strânsă legătură cu cea de structuri politice . bazat pe cooperare. prin funcţiile cul-turii: cognitivă.ştiinţei politice. Următoarele carac-teristici par cele maj reprezentative pentru individualizarea claselor de relaţii politice dintr-un sistem politic dat: în esenţa lor. desemnând conţinutul principal al structurilor politice. Specificul relaţiilor politice constă în faptul că ele exprimă poziţia.şi evidenţiază rolul jucat de acestea în conservarea . tot a. desfă. grupuri si organizaţii un tip aparte de relaţii sociale . Pentru a irece de la potenţă la act.şa cum relatiile econo mice asigură funcţionarea mecanismelor si sjstemelor economice.şi funcţionarea sjstemelor politice. pentru a deveni functională. cultural etc. Prin urmare. cauzată de con-fuzia persistentă dinire socia1. putere care se exprimă printr-un schimb de informatii”1 relaţiile politice sunt relatii mediate prin sistemele de reprezentâri ideologice. CARACTERIZARE GENERALĂ SI CRITERII DE DELIMITARE Ca produs al interacţiunii oamenilor. De exemplu. Invers. atitudinală. respectiv cel a1 societăţii politice. dezvoltarea comunităţii etc.. 179 .

şi cele ale dezvoltării societăţii întregi. Pe plan socjal.vol. PUF. împreună. 1985. în lupta pentru obţinerea bunurilor politice.ştiinţa oamenilor. Deci: relatiile politice sunt acele relaţii sociale pe care oamenii le stabilesc între ei în scopul de a cuceri şi pâstra puterea. ele fiînd. 1 Philippe Braud. precum . ca expresie a satisfacerii nevoilor de irai. militare etc. în raport cu cele ale altor clase sau grupuri. politice etc. grup sau categorii sociale. 180 . formează o unitate dialectică. trec prin con. relatii care. — finalitatea relatiilor politice.şi dezvoltărij jndivizilor. Diverse nevoi — materiale. relatjj si materiale de producţie ‚ de schimb. ale satisfacerji cerinţelor lor materjale .2. purtătorii relaţiilor politice. Mobilul principal al activităţii politice îl constjtuie satisfacerea intereselor. ele ţinând de esenţa apariţiei si dezvoltării societătilor. de a influenta sau controla deciziile politice. Ele exprimă în modul cel mai direct . în primul rând. p423.şi spirituale. Relatii1e economice se formează independent de voinţa oamenilor. grupurilor si comunitătilor umane. Du pouvoir en gşnşral au pouvoir politique. Paiis. înainte de a se forma. de a schimba sau conser-va raportul de forte existent în vederea alocârii optimale a (bunurilor) resurselor politice. sunt: mobilul obiectjv al activităţii generatoare de relatji politice. conţinutul.şi mai concenirat aspiratiile si intere-sele unei clase. Relaţiile politice sunt relatii mediatizate ideologic. interesele exprimă nevojle reale ale asigurării existenţei .ştiinţa oamenilor. — generează tot atâtea jnterese care. Cele mai importante criterii de delimitare a relaţiilor politice de cele economice. ale cărei elemente se află într-o strânsă esentjale si con interdependentă care determină trăsăturile ‚ ‚ figuraţia genera1ă a întregului edificiu de interese a1cătuite din mai multe niveluri. sfera. cul-turale. în Traite de science politique.relaţiile sociale se formează si se dez-voltă independent de con. diplomatice.

voinţa.şi protejeze interesele prin forţa de constrângere a puterii politice. Totu. înclinatiile.şte. Spre deosebire de celelalte categorii de interese sociale. prîn mitinguri .şi aspiraţiile grupului primar sau secundar. în interesele personale pot fî regăsite . Conflictul astfel născut este un conflict social. de sănătate (utilităţile publice) nu pot fi satisfăcute dec ât pe baza con. interesele politice opuse generează relaţii politice care îi opun pe participanţi . precum şi necesitatea influenţării organizării ge-nerale . de învătământ. iar altii la fel de dezavantajaţi. fiecare dorind să-. Continutul in tereselor personale — fiînd influentat de o serie de trăsă-turi indivjduale cum sunt: gradul de dezvoltare flzică si intelectuală a indivizilor. se nasc interese sociale opşîse: primii vor urmări să-şi realizeze o rată exponenţială a avantajelor. interesul social al oamenilor este acela de a-si satisface nevoile fundamentale în cadrul unor relaţii de producţie. temperamentul etc. în general. nevoile de securitate flzjcă.şi de schimb.şe. relatiile politice reprezintă acele legături sociale în cadrul cărora se confruntă interesele politice.şi a dezvoltării sociale sub toate laturile sale în conformitate cu acest 181 . încercănd s-o impunâ puterii politice. Într-ade-văr. Interesele politice constituie factorul care genereazâ si întretine relatiile politi ce. comune sau de grup nu sunt o sumă a celor indivjduale. dorinţele si ideile oamenilor. când participanţii la raporturile economice devin unii net avantajaţi.şi ş angrenează într-o luptă peniru putere. ca rezultat al manifestărij si dinamicii coniradictorii a intereselor.şi reflec-tate dorinţele . bazată pe folosirea forţei. În felul acesta.şi acţiuni stradale. Din acest punct de vedere. interesele politice se insti-tuie in Iupta pentru ocrotirea unor interese sociale prin inter-mediul puterii politice. Acest proces de diferentie re a generat relatjile politice si politica. recurgând uneori la violenţă. materiale sau spirituale.şi socială a oamenjlor sj în statutul lor a dus la nasterea unor deosebiri si contradictii de interese în societate.ştiinţei civice că fără ele edificiul social se prăbu. Apariţia deosebirilor în situaţia economică . Interesele colective. Astfel. greve de protest. — prezintă mari variaţii. interiorizate pe baza conştiinţei unui destin comun şi a situaţiei lor sociale de a fi în relaţie. ele sunt mai mult: sunt sinteza nevoilor vitale ale colectivitătii ca întreg şi ale fiecârui individ luat în parte. de protecţie socială. de repartiţie . la furt. interesele au o formâ subiectivâ de exprimare. iar ceilalţi vor încerca să-si diminueze dezavantajele prin mijloace extraeco-nomice. capacităţile. Aceste jnterese determină pe purtă-torii lor să inire în relatji politice. Atunci când aceste relaţii creează dezechi1ibre flagrante în gradul de satjsfacere a nevoilor respective. Interesul politic vizează necesitatea asigurării dominaţiei. de iransport.Manifestându-se si rea1izându-se prin scopurile. sub forma unei voinţe generale. care generează o relatie politică în cadrul căreia interesul politic al părţilor aflate în conflict este de a utiliza (obţine sau influenţa) puterea politică pentru a-si satisf ace înir-un grad cât mai înalt nevoile. prin luptă sindicală.şi. Interesele politice sunt expresia unor interese sociale care nuşşi pot gâsi o soluţionare în mediul din care provin şi pe care o caută.

curaj. dintre diverse delegaţii sau reprezentanţi ai unor organizaţii politice aflaţi la masa tratativelor. motivaţia psi-hologică (intensitatea dorinţei. doi .). Interesele sunt întotdeauna mobiluri ale activităţii oamenilor.şi judecăţi apreciative ale eficienţei acţiunii).şi obiectul acţiunii.şi impunerea acestora cu ajutorul puterii. ele sunt mediate în acţiunea politică de raporturi cauzale complexe între agent . de guvern. TIPOLOGIA RELATIILOR POLITICE Un prim criteriu de structurare a relaţiilor politice este dat de atitudinea actorilor politici în procesul de inf1uenţă . Aceasta nu înseamnă că din conţinutul relaţiilor politice sunt eliminate alianţele. 2. marcându-le prin relaţii1e de putere. deci al purtătorilor structurilor constitutive de putere. so1idaritatea. energie. motivatia axiologicâ (judecăţile de valoare în orientarea acţiunii . afectivitate). Finalitatea relatiilor politice o constituie victoria unuia sau altuia din interesele ca re se confruntă. organizaţiile si asociaţiile politice). Acestea vor fi: relaţii de luptă. pe de o parte. de aceea. . toate laturile vieţii sociale. blocuri politice. Purtătorii (sau subiectii) relatiilor politice sunt elementele structurilor constitutive ale puterii (oameni politici sau cetăţeni în timpul votului sau al luării deciziilor. dimpotrivă. Intrucât politicul are prioritate în raport cu celelalte forme de putere. Continutul relatiilor politice este dat de lupta purtătorilor de interese po1itice peniru promovarea . Sfera relaţiilor politice poate fi caracterizată ca o rezultantă între numărul oamenilor si mărimea teritoriului. de solidaritate si intermediare (alianţe electorale.şi un grup politic sau o organizaţie 182 . Trecerea de la potenţă la act în satisfacerea jntereselor se structurează în functie de motivatia nomologicâ (legile structurii . Din punctul de vedere al subiecţilor relaţiilor politice. de alianţă.şi de influentă.ştia pen-tru apărarea . uniuni naţionale.şantajul. ceea ce este echiva1ent cu impunerea interesului politic învingător prin intermediul puterii. colaborarea dintre diferiti subiecti. de dominaţie . ele apar tocmai în vederea susţînerii competiţiei po1itice.şefi de stat. rezultă că sfera relaţiilor politice cuprinde.şi promovarea întereselor lor.şi/sau de dobândire a puterii politice pentru soluţionarea unor interese diferite. instituţiile. boicotarea votării unei legi etc. numărul institutiilor si al organizaţiilor politice în care acţionează ace. pot fi deosebite mai multe tipuri de relaţii politice: relaţii între actori politici individuali: contactul dintre doi lideri politici. practic. pe de altă parte. motivatia te leologică (prefigurarea scopului în orientarea si în medierea eficientei actiunii). relaţii dintre un actor politic jndividua1 .interes.şi acţiunii).

şi nu pe o doctrină. între state şi organismele politice intemaţionale (O. care se stabilesc: înire state.N. conservate .. C.. Introduzione alla poiitica..E.şi autorităţile politice centra1e — parlament. recunoscute ca atare pe arii variabile de extindere. relaţii politice intemaţionale. organizaţii politice (Internaţionala Socialistă. sau când între majoritatea emică si mi norităţi agregarea intereselor are loc prin intermediul unui partid sau unor societăţi politice formate pe o bază pur etnică şi teritorială . statul sj par-tjdele politice”2 relaţii politice naţionale.E. înţelegând prin aceasta. Din cele de mai sus reiese că relaţiile politice au un caracter istoric si deri vat din specificul organizării socia1e. Internationala Liberală). etc.T. 183 .Ele îsj păstrează jdentitatea .U. sj relatii dintre organizaţiile ‚ asoci aţiile (grupările) politice. stat .şi partide politice. Baii. program politic sau ideologic. a se vedea contestarea puterii instituite în mod democratic de căire mi. Laterza.şi organizaţiile politice: partide politice . iar altele pentru păstrarea ei. unele acţionează în vederea cuceririi puterii politice.şedinţele de lucru ale guvemului.A. . Parlamentul şi Consjliul Europei.şcările politice. 1964.politică (întâlnirea unui deputat cu alegătorii săi. norme si valori sociale. în primul rând. greve prelungite). Instituţiile reprezintă „anumite relatii sociale care au dobândit o formă relativ constantă” sau „siructuri sociale având un caracter relativ stabil”.O. în societăţile multietnice. instituţionalizate sau nu (manifestaţii stradale. Principalele lor caracteristici sunt: — caracter de dominatie.şi promovate anumite interese sociale constientizate sub forma unor idei. In cadrul acestora. unele doresc să-şi apere interesele prin utilizarea puterii. iar altele se impun si durează doar prin automatisme sociale după criterjul modului cel mai direct de servire a jntereselor puterii si ale dom inaţiei unui grup sau clase asupra altora. la nevoie chiar cu ajutorul fortei. Unele instituţii sunt oficjalizate. audierile în faţa comisiilor parlamentare).) în lupta pentru supremaţie în topul puterii.şi atunci când subiecţii concreţi ai relaţiilor se schimbă. între djferite 2 Maurice Duverger. con-tactele sau relatiile unui lider politic cu membrji sau simpatizanţii partidului său. În această privînţă. N. relaţii politice care se stabi1esc între instituţiile politice de bază ale sistemului (stat . guvem etc. Prin intermedjul lor sunt apărate..). în timp ce altele încearcă contracararea acestora prin acuza de lipsă de legitimitate a puterii instituite. capacitatea de a impune voinţa sa asupra altcuiva.

conirazjce esenţa construc-tivâ a politicului. Nu am beneficia de vreun avantaj în urma dreptului si politicii. cum este dragostea. în funcţie de care î. O astfel de orientare este denumită manjheism. fiindcă totul ar fi pătruns si guvemat de prîncipiul dragostei uni-versale. „Binele si Răul” la bogomili. nu ar exjsta nici dreptul.şnic sau violent. Dreptul . plecând de la caracte-risticile de maj sus ale relaţiilor politice. aceea de a realiza consensul pe baza compromisu-lui si a conce siilor reciproce. În functie de caracterul acestei contradictii. în cadrul cărora unul sau mai multj îndivizi domină pe ceilalţi . lupta. voind să-1 biruie. Dacă oamenii ar fi cu toţji îngeri. — orice relaţie politică este prevăzută cu o semnificaţie.ştii relaţiilor politice au iniţiativa în stabilirea si im punerea altemativelor.3 Conţinutul specific a1 politicii ar fi alcătuit. după concepţia unor secte religioase din Evul Mediu. cu un sens. afecţiune. ceea ce face ca orice activitate politică să se raporteze la com-portamentul celuilalt. iată pentru ce omul este o flintă politică”. respectiv de dominare a unora asupra altora. O astfel de radicalizare a poziţiilor actorjlor în relaţiile politice.şi politi-ca au drept la existenţă numai pentru că în om binele se amestecă cu răul. adeseori ireconciliabile. până la nivelul unei coniradictii ireconciljabile. 3.— caracter inegal: protagoni. de alianţă sau intermediare. Dar. care reduceau esenta sidevenirea lumij la o siructură duală sj ant inomică: „Lumina si Întunericul” în secta persană a lui Mazda. cu excepţia relaţiilor simple inegalitare care nu s-au 184 . „există numai pentru că omul este asa cum este: un amestec al Binelui si Răuluj. în mod necesar. deoarece purtătorii lor sunt protagoni.şi îi supun într-o măsură mai mare sau mai mică voinţei lor. Politica. după cunoscu-tul po1itolog francez Maurice Duverger. nici poli-tica. în numele atingerii unor jdealuri sau interese comune.ştii înire care ea se stabile. din cauză că majoritatea relatjjlor umane au acest caracter inegalitar — relaţii situate în afara raporturilor de forţă ar fi numai cele bazate pe simpatie. modul de a jntra în relatie poate fl pa. MANIHEISMUL POLITIC Un mare număr de politologi si sociologi. pentru că în om este prezent. nici în cazul în care oamenii ar fi ca fiarele. individua1izează si absolu-tjzează antagonismul djntre cei doj poli ai relatiei (protagoni. răul .ştii unor interese opuse.şi datorită binelui constitutiv el declară război răuluj dînir-însul. iar relaţiile politice pot fi relaţii de luptă. — caracter antagonic: eflcienţa funcţionării lor presupune conflic -tul. considerându-l drept esenţa politicului. sustine Jeanne Hirsch. de exemplu — ele Sunt legate de „putere”.şi orientează strategia de atingere a scopului. admiraţie. din relaţiile de autoritate. care sunt relaţii inegalitare. Iată care este izvorul politicii. cuprinzând toate relaţiile de autoritate.şte). adaugă el. fiinţe perfecte.

5 95 ş Jeanne Hirsch. „De când există societatea umană .şi de guvernare. Freund.7 Pentru politologul german Carl Schmitt. din autonomia politicului. ş J. Poirivit părerii lui Lippincott. din unitatea sa. Prima categorie de relatii determină. adică relatii datorită cărora un membru al grupului sau câţiva dintre ei au putut inf1uenţa sau îndruma întreaga comunitate. B. p. pe rând. J.şesc să o me nţină. care conferă autoritate . Introduzione alla politica.şi ale regimurilorpolitice. esenţa politicului constă în: — relatia dintre comandă . mai mult chiar. în lumina tendintei maniheice. de subordonare . relaţiile politice ar avea o sferă extrem de largă. O altă variantă a maniheismului politic susţine că relaţiile politice nu vizează doar actorii unui sistem politic. relatia din tre public şi privat. Relaţiile politice sunt fire invizibile care leagă oamenii înire ei . relatia din tre amic şi inamic.şi.94-. cea de a doua opinia publică.6 În aceeasi filiatie de idei. în mod dialectic. Astfel. ordinea. politica nu se referă nici la indivizi. căreia caută să-i descrie irăsăturile permanente. Totodată. ele conditionează. 1967. Relaţii1e politice ar fi doar relaţii de dom înaţie. Freund consideră că politica are o esenţă proprie . Idşologies et realitş. geografice . După Erich Wejl. indiferent de variaţiile istori ce.şi putere decjzională 185 . njci la grupuri socia1e. instabile).F. ci organizarea socială uni-versală si ete rnă a speciei umane în ansamblu. „chiar si în cele mai sim-ple comunitâţi de oameni au existat . Lippincott argumentează că relaţiile politice sunt acele relaţii care se formează datorită unor arhetipuri ale legăturilor colective exjstente intre oameni. în cazul că nu reu.4 După Julien Freund.şi atâta timp cât ea va exista. efemere. inclusjv în societatea comunei primitive .şi supunere. ş Maurice Duverger.şi care nu decurg dintr-o instituţie oarecare (adică a celor ocaziona1e. Paris. L’Essence du politique.şi datorită cărora câţiva oameni pot inf1uenţa faptele semenilor lor”. Sirey. iar cea de a ireia lupta în societate.şi O existenţă eternă. PIon.şi există relaţii de stăpânire. relaţia politică prieten —dusman nu ar mai proveni.înstituţionah zat. ele ar exista „în toate societătile. orga nizarea si conservarea unei unităţi politice sau. ci la spe-cia umană exclusiv. disparitia sa. relatiile de acest fel însoţesc în mod nece-sar viaţa colectivă a oamenilor”. formarea. în lumea animalelor”.1956. Paris.

ş Apud Julien Freund. va avea un rol periferic în definirea unor procese .şi siruc-turi politice de bază. „Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni care se deosebesc prin locul lor întrun sistem de producţie socială istoric determinat.4. astfel începe Marx celebra operă „Manifestul Partidului Comunist”. Der Begriffdes Politischen. S. ca expresie concentrată a eco nomicului.136. 1963. Nu este greu de vă. 8 Caii Schmitt. p. dar. Istoria nu numai că a infirmat această viziune mesianică a lui Marx.216. regăsin-du-se la baza tuturor asociatjilor: mjlit are. . „Istoria tuturor societăţilor de până acum este isto-îsi ria luptelor de clasă”. iar relaţiile politice devjn un auxiljar al relatiilor economice. Hamburg. Această subestimare a autonomiei politicului . pe de alta.28. par. bunăoară.P. Lippincott.zut că la Marx. Qu’est. singurele c are au un rol preponderent în transformarea socială.şi discontinuitatea deciziilor.8 Mai târziu.şi burghezie. Carl Schmitt va adăuga Ia cele două dimensiuni ale acţiunii politice — normativă si decizională — dimensjunea institutională. ş Benjamin F. p.şi Lenin economicul structurează conceptul de clasă. totodată.ce que la politique?.unei comunităţi politice. Politicul. ea ar depă. prin raporturile lor (cel mai adesea fixate de lege) cu mijloacele de producţie.şirea privat capitalistă a rezultatelor muncii. Ar exista „o realitate care depăşe. religioase. Elementul de opoziţie care leagă într-o relaţie antagonică cele două clase funda-mentale este contradjctia ireconciliabilă de interese dinire ele în cadrul modului de producţie capitalist. Engels . Philosophie politique. p.şi însu. p27. 1927. cum ar fi. La thşorie politique aux Etats Unis. a luptei de clasă.C. care vedea în Revoluţia de la 1848 groparul societăţii capitaliste.şi a priorităţii lui în raport cu economicul explică multe fisuri cognitive în expli-carea fenomenelor politice. caracterizată printr-o intensificare a relatiei mai sus amintite. New York.9 O formă specială a maniheismului politic este concepţia marxistă 6 Erich Weil.. Paris. Paiis.şi domenjul politic propriu-zis. cea a claselor socjale. economice etc. 1956. a infirmat sj optica economicistă în care era prinsă relatia an tagonică fundamentală dintre proletariat . Armand Colin. pe de o parte. Acest nou tip se dezvoltă în sfera impersonală şi suprapersonală a unitătii si continuităţii unej colectivităti”. Această contradictie derivă din raportul juridic de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Ca relaţie esenţia1ă pentru universul politic. Sirey. ca mobil esenţial al schimbării. prin modul lor de a 186 . în introducerea la cea de a doua editie a lucrării Poljtische Theologie (1933).şte voinţa personală a detinătorului puterii .şi dinire caracterul tot mai socializat al producţiei .

şi însu.şi economică au creat în interiorul acestor clase. Bucuresii. Bucureşti. „Clasa este un grup social ierarhic si ori-zontal. relaţiile dinire clase. Rostul si desti nul burgheziei i-omânesti.25. la Marx . nici cu profesiunea. Mai departe. a sta-tornicit noi relaţii politice în jnteriorul claselor şi în care factorij psi-hologic şş social. De exemplu.primi partea lor de bogăţie socială. p. grupuri . În realitate. datorită categoriilor macrosociale în care ele sunt încorporate. putere dintre 187 . 1964. însotite de determinativele absolute: „lupta de clasă” si „contradicţia de clasă”. specifica Mjhail Manoilescu. nu epuizează nici pe departe conţînutul . mai pot fi considerate intelectualitatea tehnică si clasa managerială. — chiar si în cazul referintelor acci dentale la grupuri sau categorii sociale. ca ª1 prin mărimea acestei părti. Clasele sociale sunt grupuri marj de oameni din care una poate să-.Deiafras. „Ceea ce are o importanţă esentială pentru caracterul de circumstantialitate a stratificării claselor este sentimen-tul pe care îl au membrii diferitelor clase despre superioritatea sau inferioritatea lor sau a altora. în Opere complete.şi specializări verticale.10 Din consideratiile de maj sus rezultă următoarele concluzii cu privire la manjheismul politic al lui Marx si Lenin: — antagonismul dintre clase depăşe. acestea sunt definite tot prin poziţia lor fa ţă de mijloacele de productie.şi categorii sociale cu o identitate psihologică .şi Lenin. 1942. au un rol important în percepţia identităţii de clasă. deci din perioada în care Marx . Lenin. concepute ca relaţii politice autentice. I.şi nivel si ca atare nu ies din «planul» clasei”. începută în Angha secolului irecut. Clasa cuprinde maj multe grupuri profesionale care se socotesc între ele ca fiind de acela.şi Engels au început să-si elaboreze opera.şi înterese politice specifice. Sentimentul ierarhiei este mai esential pentru a definj poziţia claselor decât înseşi condiţiile .şte în ti mp momentul sau perioada revolutionară si durează atâta timp cât va dura coniradjctia economică fundamentală a modului de producţie capitalist.şi nu numaj cel economjc. Editura Politică. vol. . savan-tul român aduce elemente novatoare de mare valoare pentru circumstanţierea noţiunji de clasă politică . procesele de modemizare politică . de clase socjale.şa cum arătam şşi în capitolul IV. dar având o pondere decisivă în dezvoltarea forţelor de producţie.şească munca celeilalte ca urmare a locului pe care îl ocupă înir-un regim economic dat”.şi esenţa acestor relaţii. Acest sentiment nu este fără legătură cu raporturile de 11 Mihail Manoilescu. Clasa nu se poate confunda nici cu partidul.ră a fi 10 V. lipsite de proprietate asupra mijloacelor de producţie. că aparţîn proletaria-tului? Modjficarea structurii de clasă. fă. Incă din a doua jumătate a secolului irecut.29. Moreo initiativd. ca urmare a mobilitătii sociale pe orjzontală si verticală.şi raporturile economice. tocmai fijndcă aceste grupe rezultă din diviziuni . a. Editura „Cugetarea” Georgescu .şi pentru relatiile ce iau naştere în interjorul lor. — nu se poate vorbi.

clasele sociale sj care formează adesea substratul opinii-lor”.12 Acest sentiment de apartenenţă la o clasă anume, determînă relatii politice specifice în interiorul claselor sau între clasele socia1e. Astfel, având în vedere că o clasă este compusă din categorii mai mult sau mai puţin dezvoltate — după regiuni, profesii, convingeri re1igioase, etnice etc. — vom avea în cadrul aceluia.şi sistem politic:

— relaţii politice dînire clase între diverse zone sau regiuni: Nord — Sud; Est — Vest; Centru — Periferie;

— relaţii politice de egalitate sau subordonare între clase;

— relaţii politice pe orizontală dintre diverse grupuri sociale care compun clasele: grupuri sociale, cultura1e, emice, religioase, cum este cazul clivajelor politice din Belgia, Austria, Olanda, Elveţia etc., unde segmentarea electoratului în functie de acest crjteriu a permis na.ştereademocraţiei proporţionale. În funcţie de mărjmea lui, grupul lîngvistic, religios sau etnic î.şi a1ege un număr de reprezentanţi (elitele) care îi reprezintă .şi apără interesele în parlamentele naţionale;

— relaţii politice pe verticală dinire diferite categorii, organizaţii .şi asociaţii profesionale

(federaţii .şi cenirale sindicale), asociaţii corpo-rative (doctori, avocati, ingineri), ligi (peniru apărarea drepturilor omului, pentru dezarmare .şi pace, mi.şcarea ecologică .şi feministă); în special, relaţiile politice corporatiste au devenit structuri solide ale regimurilor politice djn Austria, Germania, Suedia etc., unde reprezentanţii sindicatelor .şi ai patronatului, grupate în confederaţii nationa1e sj reunind mai multe sindicate .şi patronate din ramuri industriale conexe, se reunesc întrun număr paritar pentru a decide în legătură cu problemele preţurilor, salariilor, planului, sub arbiira-jul guvernului; — relaţii în tre grupurile .şi categoriile din cadrul aceleiasi clase, caracterizate prin sentimentul colaborării .şi al egalităţii datorjtă circulatiei de la una la alta: relatiile djntre mineri .şi muncitorii feroviari; dintre profesori si cercetătorii stiinţifici; doctori .şi farmacişti; ingineri .şi maiştri; agricultori .şi crescătorii de animale etc.. 12 Ibidem, p26. 4. RAPORTUL DINTRE SCOPURILE şI MIJLOACELE
188

POLITICE Orice relaţie politică se jnstituie printr-o acţiune politică, pre-supunând, deci, existenţa a doi poli, a căror interacţiune generează o relaţie: agentui (subiectul) .şi obiectul asupra căruia se exercită acţiunea sau inf1uenţa agentului. Medierea dîntre cei doi poli este dată de scop, expresie a raporturilor deterministe dintre cauză .şi efect, care înclud posibilitătile de iransformare a obiectului în functie de structura complexă a jntereselor; motivatiilor (fizice, psihice, afective), aspiratiilor; dorintelor; idealurilor etc.. Dimensiunea axiologică şi nomologică a scopurilor, de.şi prioritar o problemă de fllosofie politică, î.şi găse.şte locul .şi aici, întrucât ea este mediatâ de conditiilor si situatiilor în c presiunea ‚ ‚ ‚ are acţionează raporturile dinire cauză si efecte (războaie, cataclisme, crize, rupturi revoluţionare). Caracterul acestei medieri este dat de mijloace (intelectuale, tehnice, morale), care arată posibilităţile reale ale agentului de a înfluenţa obiectul peniru atingerea scopului. Relatia sc op — mijloace în acţiunea politică este o relaţie funda-mentală în .şt iinţele po1itice. Prîn specificul său, ea arată drumul lung străbătut de aceste .ştiinţe în câ.ştigarea con.ştiinţei de sine, a statutului de autonomie în ce prive.şte obiectul, scopul, funcţiile, mijloacele specifice deinvestigaţie. Între Arjstotel, părintele .ştiinţei pohtice, care a afirmat peniru prima oară specificul acţiunii .şi a1 scopului politic, .şi florentjnul Niccolo Machiavelli, fondatorul .ştiinţei politice moderne, aceasta a fost considerată în Evul Mediu ca o „ancilla theo-logie”, o slujnică a teologiei. Lupta papilor .şi a episcopilor pentru supremaţia puterii spirituale (a Bisericii catolice) în dauna puterii temporale (a regilor .şi împăraţilor) a făcut ca timp de mai multe sute de ani politicul, ca domeniu autonom al vietii comunitare, să nu fie separat, în practică, de categoriile de gândire .şi acţiune ale religiei si moralei ba, mai mult, el să le fie subordonat. Astfel se .şi explică oprobriul cu care a fost receptat de către posteritate cinismul afirmatiilor lui Machiavelli despre natura mijloacelor politice folosite pentru atingerea scopului. Acest sincretjsm este însă o sursă de confuzii în gândirea politică contemporană, unde mai dăjnuie paralelisme dintre morală .şi politică, mai ales în ce prive.şte categoriile, judecăţile de valoare .şi obiectivele (scopurile). Or, distinctia dinire politică si morală a fost demonstrată în mod strălucit încă de Aristotel, atât în ce prive.şte natura, cât .şi scopurile lor. Este un fapt îndeob.şte cunoscut că moralitatea individuală nu este acela.şi lucru cu moralitatea publică. Ceea ce nu înseamnă că scopul actiunilor politice nu conţine .şi o dimensiune implicit mora1ă: fericirea şi prosperitatea comunitătii, binele public, pacea, securitatea oamenilor. Deosebirea clinire acţiunea morală .şi cea politică poate fi evidentiată ctî ajutorul a trei cupluri categoriale: intem/extem; individual/general; responsabilitate liber asumată/obligaţie pe bază de constrângere. Morala răspunde unei exigenţe jnterjoare a con.ştiinţei .şi „vizează corecti-tudînea actelor persona1e după normele datoriei, fiecare asumându-si pe deplin responsabilitatea propriei sale conduite”.13 Neputând face abstracţie de relatiile cu oamenii, a fl un om moral înseamnă a te recunoa.şte ca personalitate în oglinda identitătii cu cejlalti. Dar actele morale, fiind o expresie a conştiinţei fiecăruia, nu pot fi
189

supuse con

trolului cetătji prin acte de coerciţie externă, decât dacă au depăşit un anumit prag de periculozitate socială, adică atunci când lezează „moralitatea publică” sau „bunele moravurj”. Cel mult, cei care comit acte imorale vor fl supu.şi blamului opiniei publice, oprobriu-lui şi repulsiei, dar fără pedepse penale, privative de libertate, deoarece se consideră că ele nu întrunesc elementul constitutiv a1 unei infractiuni. De aici rezultă că normele actiunii morale Sunt obligaţii care derjvă din conţinutul con.ştiinţei noastre, pe câtă vreme normele comportamentului politic derjvă din consimtământul mem-brilor unei comunităti de a -1 primi ca pe o obligaţie de la cei pe care i-au desemnat expres pentru aceasta (parlament, guvem, partide). Politica răspunde unei necesităţi a vietjj sociale si sociabiljtatea înnăscută a omului, ca si traiul în comun, îl obligă să-şi asume responsabilitateapeniru destinele Cetătii. Încă Aristotel definea poli-tica drept „.ştiinţa binelui public”, a „celui mai mare bineş’. Dar, într-un stat, nu toţi cetăţenii practică virtutea, peniru că nu toţj reusesc să ajungă la cunoasterea „căii de mij1ocş’, adică la realizarea de sine, la perfecţionarea dezvoltării sale si nu toţi au aptitudini de a indeplini funcţii publice pentru bjnele Cetătii. Dar se poate întâmpla 13 Julien Freund, Qu’est.ce que la politigue ?‚ 1963. ca omul politic să nu fie întotdeauna .şi un om moral, însă să aibă apti-tudîni sirălucjte de strateg, precum Pericle. Altfel spus, scopul politicii este înflorirea Cetăţii (Statului), independent de calitatea moralâ si de vocatia personalâ a membrilor sâi. Printre europenii care au colonizat Australia, Noua Zeelandă, colonijle engleze, franceze, olandeze din Paciflc erau criminali înrăiţi, hoţi, răufăcători. şi totu.şi, ei s-au încadrat in morala publică, asigurând na.şterea noilor state si comunităti, în ciuda faptelor lor antisociale sau imorale. Distinctia dîntre politica — artă a guvemării .şi politica — stiîntă, cunoa.şterea realitătii lucrurilor ne ajută în evidenţierea raportului dintre scopuri şi mijloace în acţiunea politică. În calitate de artă prac-tică a guvemării, eficienţa acţiunii politice se măsoară dupâ rezultatele concrete obtinute: reducerea impozitelor si a inflatiei, victo ‚‚ ria asupra unui du.şman, îmbunătătirea nivelului de trai. Omul politic trebuie să se adapteze conditiilor reale; încoltit sau presat de evenimente, el nu are timp să-si aleagă mijloacele în lini.ştea cabinetului său, nici să fie indiferent la rezultatul acţiunii; el irebuie să convingă .şi să manipuleze pentru a smulge rivalilor avantajele; în focul Iuptei, lui îi trebuie o înţelegere sigură .şi rapidă a lucrurilor, o perceptie reală a desfăsurării evenimentelor .şi, mai ales, o cunoa.ştere profundă a naturij umane, asupra căruja a insistat atât de mult Machiavellj. Ce s-ar întâmpla dacă un om politic, obsedat de principiile morale, le-ar aplica în lupta politică cu un adversar care vede în om un amestec de Bine .şi Rău, un aluat maleabil după pofte, ură, invidij si alte scăderi ale naturii umane?
190

Rezultatul ar fi dezasiruos pentru destinul cetătij sale, cu consecinţe grele pentru condiţiile dezvoltării moralităţii pu-blice. „Salvarea adusă de ambiţiosul energic nu este mai bună decât ezitările prea scrupuloase ale unui prinţ scrupulos? Iar orgoliul care acţionează si creează nu este adeseori preferabil umilintei inac-tive?”14 Celebra formulă „scopul Scuză mijloacele” a făcut o carieră de invidiat şi, ca orice maximă, a generat interpretări nu întotdeauna conforme cu intentiile cel or care au elaborat-o. S-a presupus că dacă scopul acţiunii politice contine o dimensiune intrinsecă a moralitătii publice, atunci mijloacele întrebuintate peniru atingerea scopului pot fi indiferente din punct de vedere moral, chiar imorale, de vreme ce 14 M. Biuntschli, La politique, Librairie Guillaumain et Co., Parjs, 1883, p.7. ele sunt absorbite sj neutralizate de moralitatea superioară pe care scopul urmăre.şte să o realizeze o dată cu binele public. La această confuzie a contribuit si faptul că mijloacele politice (armele luptei) sunt forta, vi clenia (apanajul inte1igenţei practice) .şi capacitatea de dedublare si persuasiune. S-a uitat însă că omul politic lucrează cu mulţimi, cu diverse medii morale; cel mai adesea el exploatează vicii-le morale sau faptele culpabile, însă în scopul moralitâtii politice, care nu-i acelasi Iucru cu morala privatâ. Statele sunt .şi ele, din această perspectivă, fiinţe morale, iar omul politic are .şi el obligaţii morale ca: dragostea de patrie, curajul, fldelitatea, justiţia, securitatea supu.şilor, pedepsirea celor vinovaţi de acte imorale. Problema delicată care se pune este pragul critic pânâ Ia care omul politic poate să uzeze de alegerea mijloaceior sale si sâ le justifice în virtutea unor scopuri superioare . Omul politic are, atât ca cetătean, cât si ca lider, o datorie morală fată de umanitate si de cei pe care-j conduce. Or, a justifica crimele, asasinatele, genocidul, gulagurile, lagărele de exterminare în numele unui viitor

luminos si al fericirii întregului popor, sau a le tolera, înseamnă o abdicare de la fundamentul principiilor morale însesi si anume demnitatea elementară a fiintei umane. Epifania moralizatoare lansată de pe un fundal emotional, fără nici un contact cu probele dure ale injtierji în arta conducerii, într-o perspectivă escatologică, este mai dăunătoare pentru eflcienta acţiunii politice decât criticile unui adversar dur, dar competent. Ix. PARTIDELE POLITICE ÎN SISTEMUL PUTERII 1. DEFINIREA PARTIDULUI POLITIC SI A SISTEMULUI DE PARTIDE Partidele politice reprezîntă componente funcţionale esenţiale în sistemele politice, începând cuepoca modemă. În calitate de înstituţii sau structuri ale universului politic, partidele politice au apărut si s-au dezvoltat ca urmare a extinderii votului universal .şi a prerogativelor parlamentare ce decurgeau din regimurile democratice reprezentative pentru anumite grupuri politice. Din bogata literatură privind geneza partidului politic
191

câştigă tot mai mult teren ideea că partidul politic este copilul legitim al modernizării politice prin jntermediul democraţiei reprezentative. Teoria suveranităţii poporului din secolul al XVIII-lea, reprezen-tată mai ales de Montesquieu si Rous seau, respingea ideea legiferării prin reprezentanţi .şi, cu atât mai mult, a reprezentării intereselor particulare: nu sunt deci ‚ pot fi reprezentanţii „Delegatii poporului si nu lui; ei nu sunt decât mandatarij lui si nu pot să hotărască nimic defini-tiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu e lege”.1 Evident, modelul de democratje directă avut în vedere, ca posibilitate de manifestare nemijlocită a suveranităţii populare, impingea pe un al dojlea pian problema votului şi a coagulării intere-selor particulare. Dar evoluţia spre scrutînul universal, „ca lege fun-damentală a democratiei” a demonstrat „imposibilitatea mecanică .şi tehnică a guvemământului direct al maselor”.2 Odată demonstrată (.şi con.ştientizată) imposibilitatea guvemării directe în epoca modemă, ideea de desemnare a reprezentanţilor în sediul puterii legislative prin vot popular, în urma competiţiei dinire partidele politice, a devenjt o trăsătură constantă a democratiei. In această perspectivă, partidele J. J. Rousseau, Contractul social, Bucurestj, Edjtura siiintifică, 1957, p. 222. 2 Robert Mjchels, Les partis politiques. Essais sur les tendances oligaichiques des dşmocraties, Paris, Flammarion, 1919, p. 8. reprezintă „veriga de legătură dintre guvern .şi opinia publică. Deoarece democraţiile reprezintă piramide construite de jos în sus, legătura djnire conducători .şi adepţii lor devine o necesitate în cadrul mi.şcării în ambele sensuri, speciflcă democratiei. Functia m ajoră a partidului este aceea de a asigura ca aceste linii de comunicare să rămână deschise .şi clare. Aceasta face ca într-o democraţie reprezen-tativă partidele, dacă nu .şi guvemanţii, să devină cel puţin organizaţii de control asupra activităţii omului”.3 De.şi au o istorie scurtă (de aproximativ două sute de ani) partidele politice .şi-au câştigat un loc esenţial în functjonarea sistemelor politice modeme. De aceea, o scurtă retrospectivă în formarea par-tidului politic va încerca să clarifice câteva puncte sensibile din lite-ratura extrem de bogată dedicată lui: modul de agregare (.şi reprezentare) a intereselor sociale înaînte de constituirea partidelor; deosebirea dinire partid .şi alte grupuri .şi asociaţii social-politice; argu-mente a1e adversarilor partidului politic în perioada luj de pionierat; raportul dinire regimul parlamentar .şi afirmarea partidelor ca instituţii politice. Dacă regimurile democratiei reprezentative evidenţiază geneza .şi evoluţia partidelor politice prin concurenţa pentru cucerirea puterii în cadrul pluralismului .şi al participării extinse, regimul parla-mentar aruncă o lumînă revelatorie asupra preistoriei partidelor sau protopartidelor. O distinctie utilă în această privinţă este activitatea extraparlamentară a partidului modern, cu pretenţia de a reprezenta în Parlament interesul naţional în forma speciflcă a doctrinei şi ideolo-giei sale .şi activ itatea infraparlamentară a sirămosul ui său,
192

grupul par-lamentar si comitetele electorale de sprijin care, la limită, sunt facţiuni în cadrul Parlamentelor, create mai mult din interese proprii şi legături afective decât prin vointa al egătorilor. Pe măsura extinderii regimului reprezentativ, a dreptului de vot si a fenomenelor de modemizare, fac-torul organizatoric capătă preponderenţă, iar necesitatea reprezentării intereselor unor categorii sociale din ce în ce mai largi duc la transformarea grupurilor parlamentare .şi a comjtetelor electorale în organizatii politice stabjle. Însă partidul politic apare numai când între grupurile parlamentare sj comitetele electorale s-a stabilit o legătură permanentă, numaj atunci când comitetele electorale au creat o ş Sigmund Neumann, Towăi-d a Comparative Studv of Political Parties, înş S. Neumann (ed.), Modern Political Parties, Universitv Chicago Press, Chicago, 1965, p. 397. organizaţie permanentă la njvel nation al, fără să dispară după alegeri.4 În acest sens, „partidul” „cavalerilor”, al presbiterienilor, al „nivelato-rilor” în Anglia; „partidul” federalistil or şi al republicanilor în S.U.A.; „partidul” iacobinilor, al girondinilor .şi „turbaţilor” în Franţa pot fi considerate bunicij partidului politic modem. Ca în multe alte domenii ale sociologiei politice, abordarea sociolo-gică a studierii partidului apartine lui Max Weber. Acesta considera par-tidul politic o „asociatie” de oameni liberi, „voluntar” constituitâ, nece-sară societăţii, cu un anumit program, cu obiective ideale .şi/sau materiale.5 Spre deosebire de definitiile anterioare ale lui D. Hume6 si B. Constant7, de pildă, Max Weber pune accentul pe latura instituţională si organizaţională în explicarea partidului, dar neglijează dimensiunile socială, culturală .şi psihologică. Pe de altă parte, o serie de asociaţii care au existat .şi în Antichitate si în Evul Mediu, aveau, de regulă, scopuri politico-sociale bine determinate, dar nu întruneau atributele partidului propriu-zis, acesta reprezentând, după cum se va vedea în cele ce urmează, o realitate speciflcă epocilor modemă .şi contemporană. Tot dîn perspectivă sociologică, definiţiile postbelice date par-tidului politic pun accentul pe ideea de organizaţie, cu functji si roluri specifice, dîntre care cucerirea si exercitarea puterii este una esenţială. Evj denţierea elementelor structurale sj organizaţionale se înscrie acum ca o constantă în defînirea partidului. „Partidele actuale — apreciază Maurice Duverger — deja un clasjc al stasiologiei — se definesc mult maj puţîn prin programul lor sau prin clasa aderentilor lor, decât prin natura organizării: un partid este o comunitate cu o structură particulară. Partidele modeme se caracterizează, înainte de orice, prinanatomia lor...”.8 O a treia etapă în definirea pariidului politic este aceea de sjnteză dintre ideea de asociere .şi cucerirea puterii prin mijlocirea factorului ideologic. Pentru A. Gramsci,9 de pildă, peniru un partid este nevoje Maurice Duverger, Les partis politiques, Paiis, A. Colin, 1951, p. 2-3.
193

M. de trei elemente fundamentale: 1. 1966. Părtiti politici. un element mediu care leagă primul element de a1 doilea.şi ideologiile de instjtutii1e guvemamentale oficiale sj le angajează în activitatea politică. grupările de cetăteni trebuie să reprezinte părţi ale masei naţionale — . UTET. „Partidul politic — apreciază el — este o asociatie liberă de cetăţeni.şi faptul ni se pare demn de sublinjat — si oameni de . Anna oppo.. într-un cadru mai larg al comunităţii politice”. 705-712. în perioada dintre cele două războaie mondiale. Bucuresti.ş. Negulescu. Antonjo Gramscj. D. care le separă de alte asociaţii sau grupări politice. Toward a Comparative Study of Political Parties. Hume (1760): In faza iniţială. pe căi legale. B. Xenopol.P. uniţi în mod permanent prin interese sj 10 Sigmund Neumann.şi-au adus. prin urmare. D. ca atare. 6 D. p.organizaiea trecând apoi pe primul plan” (Essay on Parties).a. P. medii. autoritatea necesară ca să guvemeze”. Din această identjficare a elementelor care compun structura unui partid politic si diferentiere. 1969.şi universală. el reprezintă acea verigă mare care leagă forţele socia1e .şi. Editura Politică. trebuie să se găsească în comunitate de idei cu ele. 3. Constant: „Un partid este o reuniune de oameni caie profesează aceeasi doc-tţină pohtică”. programul joacă un rol esential în defmirea partidului.12 Dimitrie Gusti încearcă să surprindă tipul ideal de par-tid politic. Gusti. Les partis politiques. Modern Political Partjes. IX-X. Peire P. un element difuz de oameni comuni. în: S. în luptele politice . ele-mentul principal. Opere alese. le pune în contact. 1976.D.şi fldelitate. Printre pionierii studierii sistematice a partidelor politice s-au numărat — . Duverger.). care să corespundă realjtătjlor extrase din experienţa naţională . p.ştiinţă din România. contributij de referintă în plan intemaţional. Negulescu — susţinând că gruparea cetăţenilor în partide este un fenomen social care materializează „curente mai mult sau mai puţin putemice ale opîniei publice”11 — ne propune această defîniţie: „Ca să merite însă numele de partide politice.ştia . preocupate de con-irolul asupra puterii guvernamentale . Sigmund Neumann10 a dat o definitie cuprinzătoare a partidului politic: „Partidul politic este organizaţia închegată a forţelor politice active ale societăţii. precum A. 2. p. 194 .şi ca să 1e reprezinte. Numai această comunitate dă partidelor puterea să învingă. Drăghicescu. de coeziune pe plan naţiona1 al unui ansamblu de forţe. Ace. ce rămân semnificative în unele privinţe până în zilele noastre. Torino. luptă în care se înirec cu o altă grupare sau cu mai multe grupări având concepţii djferite. 8 M.5. a căror participare vine dîn disciplină . Manoilescu . în: Dizionario di politica (Editat de Norberto Bobbio si NicolloMatteuci Pasquino). 154155. Neumann (ed.şi care luptă deschis pentru câstigarea maselor.

p. p. Totusi. de asemenea.şi psi-hologia forţelor sociale ale poporului. Sociologia unui sistem al partidului politic. 1925. Partidul politic. pe pla n local (filiale. ce dispune de gândire proprie si de unitate de actiu ne în viaţa politică. în plină lumină publică. din care derivă cu necesitate anumite interese . Partidele politice. însă. 4. 8.şte. Acest aspect deosebe. 15 Joseph La Palombaia: Myron Weiner. religioase ori filosofice.şi instructive în multe privinţe. constituie mediul sau „rădăcinile” adânci ale oricărui partid. Totodată. p. Edjtura Cultura Naţională. în special prîn opera lui Joseph La Palombara .idei comune. Prîn aceasta partidul se deosebe.şi Myron Weiner15: 1. alteie mai mult ideile politice. 251. iar interesul nu se poate satisface fără idee”.14 Realizările cercetării . 33. 2. „Sunt partide — subliniază acela. deoarece apreciază par-tidul politic ca pe o uimitoare „personalitate colectivă”. exprimată în anumite idei. de regulă. în realitate. de regulă. Bucuresti. . Negulescu. specifică institutijlor autentice. în lumina noilor clivaje (etnice. The Origin and the Development of 195 .ştiintiflce românesti din perioada interbelică sunt sugestive . asociaţie ce urmăreste. de caracter general. prin această caracteristjcă partidul capătă o aură de impersonalitate. Nu poate exista partid politic fără o organizare ramjficată.şi autor — care pun în evidentă mai mult interesele economice. 1926. 12 Ibidem. Bucuresti. p. Editura Cultura Natjona lă. În această ordine de idei. organizarea perfecţionatâ I a toate esaloanele.şi anume sistemul său economic si so cial. in: Doctrinele partidelor politice.şte de alte grupuri sau asociaţii politice care. sociologia contemporană a fixat princi-palele caracteristici ale partidului politic.P. îsi încetează activitatea când obiectivele social-politice pentru care ele s-au format sunt atinse.P.13 Societatea. partidul este o organizaţie relativ stabilâ care rezistă rnai mult decât viaţa membrilor săi. ideea pentru a avea putere este întot-deauna întovărăsită de un interes. a ajunge la puterea de a guvema peniru realizarea unui ideal etic si social”. în jurul unui interes local sau geografic. par-tidul politic modern de grupările sau asociaţiile politice mai vechi sau mai recent organizate. religioase sau sec 13 Dimjtrie Gusti. 14 Ibidem. organizatii) care întreţin raporturi permanente cu structurile de con-ducere la nivel naţional.

De aceea. Princenton. înclusiv acolo unde nu este instituţionalizată competiţia peniru putere. preocuparea de a-si asigura un sprijin cât mai Iarg.Political Parties. Political Parties and PoliticaJ Development. îndeosebi cu prilejul alegerilor. La Palombaia. Princeton Universitv Press. în: J. în ultimul timp cunosc o relativă dezvoltare partidele locale (regionale). Deflnitia combină maj multe criterjj. Noţiunea a fost folosită explicit pentru prima oară în perioada înterbelică. New York. p. pomindu-se de la numărul si natu-ra partidelor dinir-o ţară. Celelalte sisteme de partide — se precizează în continuare — pot fi reduse foarte comod la două tipuri distincte: acela în care două partide uneon sunt în competiţie cu şanse aproape egale de a controla guvemul.ştilor fată de acest subject se concretizează în analjze si contributji care consacră în aparatul 196 . New Jersey. p. The MacMillan. In toate societătile în care pu-terea politică este detjnu tă de partide — s-a apreciat la acea dată —‚acestea formează sisteme de partide. toria1e). 190. dar 16 Arthur N. să sconteze că îi va reve-ni dreptul de guvernare”16.).şterea interesuluj speciali. „Sistemul în care un sin-gur partid controlează guvemul. acela în care un mare număr de partide politice participă la lupta peniru putere în asemenea conditij încât nici unul dintre acestea nu poate. vointa mărturisită a cadrelor de Ia toate eşaloane1e respec-tivei organizaţii de a prelua si ex ercita puterea. 1933.unul — cel a1 numârului — este precumpănitor pentru a distinge sis-temele cu partid unic de sistemele pluripartide.. 6. chiar dacă tolerează sau nu existenta de partide minuscule (. Ho[combe.. în mod natural.) ‚ trebuie să fie considerat ca o formă speci-fică de sistem de partid. p. ed. fie recurgând la aliante si colaborări cu alte forţe. 1972. în diverse forme. care nu urmăresc să cucerească pute-rea. care se structurează în sisteme de partide.11. În deceniile postbelice. eforturile de a descifra contin utul par-tidului politic au fost însoţite de preocupări statomice orientate spre deflnirea sistemului de partide. cre. Este cea mai clară linie de demarcaţie dintre partid şi grupurile de presiune. Les parties politiques. apud. fle prin interme-diul exclusiv al propriilor actiu ni. ci doar să o influenteze. Una dîntre caracteristicile fundamentale ale sistemelor politice din cele mai multe tări ale lumii o reprezintă existenţa legală a unei pluralităţi de partide. în deceniul al pairulea. dar si în alte împrejurări. M. vol.199. Political Parties Theory în Encyclopedia ofthe Social Sciences. Weiner (eds. a II-a. 1971. Librairie Aştmand Colin. de la specificul luptei lor peniru putere sau de la modul de exercitare a acesteia. Sistemul de partide. Jean Chailot. Paiis.

dimensiunile lor.37O. înir-o perioadă maj lungă sau maj scurtă. Absolutizarea acestui element nu s-a dovedit fecundă. tipurile lor de opoziţie prezintă o anumită stabilitate.şi prin prisma altor factori — îndeosebi „importanta relativă a partidelor”. caracteristicile organizării sj conducerii în cadrul partide-lor. alianţele. bazele lor ideologice.’8 Ulterior. fără să i se cir-cumsctie sensul. De regulă.şi evidenţiază importanţa configuraţiei pluralismului politic de partide dintr-o tară sau alta pentru înţelegerea particularitătilor si dinamicii întregii vieţi politice naţionale.19 Oserie de cercetători aveau să jnsiste frecvent doar pe numărul partidelor peniru a defîni si descrie sjstemul de partide. printr-o investigaţie de referinţă. . Maurice Duverger a explicat. Maurjce Duverger va reveni asupra viziunjj initiale si va defini sistemul de partide . deoarece este folosit curent. în con-texte variate. prezenţa sistemelor de partide era exclusă în societătjle cu partid unic. care pune accentul pe stabiiitatea partidelor înir-o etapă dată. 19 Maurice Duverger. PUF. Astfel se poate descrie «sistemul de partide» al acestej ţări în intervalul de timp avut în vedere”. Les partis politiques. „In flecare tară. care se confruntă . numărul partidelor. natura aliantelor dîntre partide .a. 18 Ibidem.şi riguroasă a sistemuluj de partide. Socioiogie politique. ci „numărul celor importante”.a II-a revăzută. Unele studii par să consjdere sistemul de partide sinonimul partidelor. a fost con-testat prin întrebări de genul: pe ce bază poate fi precizată „lipsa de importantă” a unor partide?. un adevărat model al genului. 1967. Aprecierea că partidele formează un ansamblu de forţe politice. însă. În sociologia politică vest-europeană. fără să i se consemneze vreo explicaţie.şi se susţin reciproc este motivată prin numărul partidelor. în cele mai multe lucrări întâlnim ten-tative de a oferi definirea strictă . distribuţia politică a electoratului si aliantele dintre partide. ed. structurile lor inteme. Paiis.conceptual „sistemul” — conferindu-i diverse accepţiuni — . specializate în lupta pentru putere. localizarea geografică.17 În această accepţie. p. punctul de vedere conform căruia „contează” nu numărul total de partide dintr-o tară. niat pe drept — „se recurge la un mod de numărătoare fără a exista reguli de numărare”. inclusiv dimensiunile. înirucât — asa cum s-a subli 17 Maurice Duverger.şj va oferi o perspectivă mai completă. sistemul de partide prin „formele . 20 Astfel.şi modalitătile de coexistenţă a maj multor partide dinir-o anumită tară”. p223. în anul 1951. ideologiile.ş. cum poate fi determînată relevanţa par-tidelor care 197 .

njci operaţionale. iar altul cu doar 5-7-9% poate inira adesea în alianţă de guvemare. ‚tj Alti analis au combinat ctiteriile sirict cantitative — în principal. 1988. XI.„contează”? . ori de câte ori au loc alegeri parlamentare. în International Encyclopedia of the Social Sciences (editor: David L. vol. Rşflexions sur le rşgime politique de la France. Political Parties. In acest sens a fost evidenţiată necesitatea ordonării partidelor „în jurul unui nucleu de doctrine. 1968.a. în Revue franşăise de science politique. Party Systems. Tipologia dei sistemi partitici.. în Partiti e gruppi di pres. De asemenea. 4. Sugestia de a se stabili o cotă minimă în privînţa influentei în ele ctorat nu este operaţională. nu există nici un etalon pe deplin corespunzător pen1ru a aprecia ce pondere electorală a unui partid sau a altuia este mai mult sau mai puţinrelevantă. p. Shills).. The MacMjllan and the Free Press. de iradiţii si de sensibiljtăti politice”. serie de analjze ocolesc dependentele în care trebuie să se afle par-tidele fată de factorii care le determină existenţa .şi. Bucuresti.şi influenţa în socie-tate . 436-437. 21 Georges Lavau. anu[ XII (1962). reprezentări electorale despre linia politică spre care se orientează. 80. în principal. întrucât un partid care obţine 20% din voturi si o cotă aproximativ egala de mandate de deputaţi poate să rămână în opoziţie. de programe. Totu. Functia ideologică a partidelor politice din societatea capitalistâ actuală. Tentativele de a stabili criterii de însemnătate si de lipsă de importanţă pentru a includesau exclude un partid sau altul din sistemul de partide nu sunt nici motivate. de interese precise. p.ş. no. 1972.şi în stat etc. structurând voinţele politice ale cetăţenilor în jurul unor valori.22 Prin asocierea acestor factori cu legăturile inevitabile dinire partide s-a apreciat că sistemul de partide este for-mat din partidele ce actionează într-o tară într-o perioadâ dată si din relatiile acestora.21 Prjn programe politice. sione (A cura dj Domenico Fischella). 23 Harrv Eckstein. Această deta. deoarece acest „prag” se poate schimba şi de cele mai multe ori se schimbă. concentrându-se aproape exclusiv asupra irăsă-turilor sj intensităţii competiţiei pentru puterea politică. numărul partidelor si mărimea acestora — cu elemente ce conirjbuie mai substantial la descifrarea conţinutului sistemuluj de particle. o 20 Sartori Giovanni. p.şare conduce spre 198 . 832.2ş Raporturile necesare pe care flecare partid le întreţine cu celelalte sunt călăuzjte. 197. prin care se urmăreste preluarea puterii politice. 22 Aristjde Cjoabă. Societa editrice 11 Mulino. Editura Politică. New York. partidele propun maselor sau le impun. p. prin manipulare. Botogna.

din fiecare etapă . mai multe clasifi-cări. din America de Nord.şi partide de actiune mediatâ. ce vizeaza asumarea responsabilităţilor ce le sunt speciflce într-o anumită etapă în sistemul politic . apreciat drept „sufletul unui par-tid”. fără a anula importanţa opţiunilor docirînare. CLASIFICĂRI ALE PARTIDELOR SI ALE SISTEMELOR DE PARTIDE Tipologii ale partidelor. ale cercetătorilor. dintre care vom reda unele mai frecvent utilizate în iratate.şi în societate.prezentarea sistemului de partide ca ansamblu de „actori” autonomi ai vieţii politice. De asemenea. cursuri universttare. de influenta în sfera puterii politice — se definesc printr-un număr de trăsături esentiale comune. înţelegem totalitatea partidelor care actionează într-o perioadă dată si raporturile functionale fundamentale dintre acestea.şi mai deplin din prezentarea principalelor tipologii si clasificări ale acestora. Ceea ce se desprînde din parcurgerea acestora este marea varietate de tipologii si dificul-tatea opţiunii în favoarea unora sau a altora. Pnn sisteme de partide. Dificultătile de elaborare a unei tipologii exacte si exhaustive sunt substanţial sporite atât de complexitatea fenomenului în discuţie. doctrinară a programului unui partid sau a1 altuia si ceeaceaces-ta întreprinde efectiv. pentru exercitarea sau influentarea acesteja —î. sau principiale.şi conţinutul sjstemelor de partide se dezvăluie . deoarece fiecare partid — prin opţiunile sale doctrinare şi programatice.şi concepe si desfăsoară actiunile tînând seama de particularitătile celorlalte partide. cât . constituite în orice ţară în care î. Sistemul de partide include toate partidele existente la un moment dat într-o tară. prin raporturile în care iniră în lupta pentru putere.şi din fiecare tară. monografii sau culegeri de studii. sau oportuniste. 199 . Sensurile variate airibujte notiunii de partid politic . în partide de program integral. 2.şi des-făsoară activitatea fie un singur partid.şi Est.25 Experienţa istorică . au generat o largă paletă de criterii de clasjficare a par-tidelor politice din lumea contemporană.şi particularităţile efective exirem de djferite pe care le-au consemnat sj le consemnează partidele. fie mai multe.şi contempo-rană arată că există frecvente rupturi sau discrepanţe înire coerenţa teo-retică. deoarece toate —indiferent de dimensiuni electorale sau parlamentare. Esenţa partidului politic . de necesitatea ca sistemul politic să funcţioneze astfel încât să asigure echilibrul societăţii. partidele dinir-o ţară formează în totalitatea lor un sistem. Disciplinele politice contemporane au avansat.24 eş în general Literatura de specialitate dîn ţara noastră dîn perioada înterbelică a grupat partidele după programul lor. prin reprezentanţi din Europa de Vest . .şi de pozitijl angajante. jar activitatea fiecăruia se reflectă în intensităţi diferite asupra vieţii politice.

25 Dimitrje Gusti. conservator. Partidul Politic. p. musulmană sau interconfesională creţtină. partide de interese materiale nemuncitoresti ce au. Spaţiile dintre partidele fundamentale enumerate pot fi. dar apartin marii industrii. întregul lor destin de o doctrjnă explicită . se aseamănăcu partidele personale.17-18. 440. ftindcă ar reprezenta. partide istorjce. dintr-un regim dispărut . în unele privinţe. partide personale. sunt limitate în timp. Primatul ideologiei este motivat de faptul că interesele materiale sau valorile pentru care militează nu pot fi prezentate într-o formă „brută”. exigenţelor psihologice ale naturii umane si ceri nţelor democraţie i reprezentative sau semi-reprezentative. cate-goriilor de mijloc. înAnalele Universitătii Bucuresti. neoprotestantă. promotoare ale intereselor proprii unei părţi a colectivităţii naţiona1e. de regulă de inspiraţie catolică. radical si socialist. revoluţionare.In constituirea . Seria: stiin ţe politice şi economice. Partidele de interese. si de obicei sunt. aces-tea pot deveni majoritare ţi pot să-şi asume responsabilităţi generale penlru întreaga ţară. 24 Ovjdiu Trăsnea. conservatoare. un fel de dizidentă care ar urmări nu atât să participe la exercitarea puterii. reacţionar. uneori proprietăţii financiare. Paris. partide de interese. p. Dalloz. cu un rol politic mai degrabă nefast decât util.şi existenţa oticărui partid — se susţîne în acest sens — se regăse. care permite o departajare în cînci mari categorii: partide ideologice. ca tendinte. În general. inclusiv tărănimea si se afirmă ca partide liberale. 107. mai ales. 26 Marcel Prglot. de regulă.şi. partide de tendinte. in Doctrinele partidelor politice. ar fi partide „de minorităţi”. Sociologie politique. prezente mai ales în statele cu mai multe naţionalităţi. In anumite împrejurări. Partidele istorice izvorăsc. Sociologia unui sistem aJ partidului politic.26 Partidele ideologice îsi condi ţionează rolul si functji le. pur şi sirn-plu. Tendint politice ar fi în număr de cinci si ar putea să formeze tot atâtea partide: liberal. agrariene etc. mai ales muncitoresti. partide cu bazâ religioasâ sau confesionalâ. Partidele personale se creează în jurul unor personalităti indi-viduale si beneficiază de prestigiul si influenta acestora. Câteva considerati i asupra tipologiei partideJor politice. p. de asemenea. dispar aproape complet ca partide propriuzise si se menţîn. acoperite de „partide de legâturâ”.27 200 . Acestea se structurează în: partide cu bază nationalâ. pre-cum si de aprecierea că docirjna permite flecărui partid să se distingă de altele si să-si eviden ţieze relaţia prieten-adversar. Partidele de tendinte îsi propun să răspundă modului de struc-turare a opiniilor unor largi categorii sociale. anul XXI (1972). cât să obt o situaţie privilegiată pentru catego-ria socia1ă în numele căreia actionează.. caracter de clasă. partide de clasâ. 1973.şi de o anumită filosofle. democrate.şte de fiecare dată un element predominant.

de orientare liberală. pAOO. ca necesitate a democratiilor modeme de masă. făurit pentru prima oară de socialisti. p.32 201 . „Realitatea viet politice modeme — se conchide — oferă o imagine cu mult mai complexă decât sugerează o simplă enunţare a partidelor de la putere şi a acelora care nu sunt la putere. curente. care s-ar împărţi în „detin ătoare” ţi „neposesive” de putere politică. în gruparea din interiorul si din afara pu-terii politice. s-a propus o clasifi-care alcătuită dîn: „partidul dereprezentare individuală”. In acest sens. şş partidele de masâ.Reprezentanţi ai sociologiei politice nord-americane au propus. creaţii şi urmase ale votului censitar. lucr. Asemenea împărţiri riguroase. 28 Sigmund Naumann.. dar cu totul imaginare. a partidelor care au în vedere interesele operative si a acelora de doctrină („Weltanschauung”). care distinge partidele de cadre. 27 Ibidem. cit. iar celelalte predispuse să lupte pentru schimbări si reforme. insă. „partidul de integrare demo-craticâ”. partid cu caracter atotcuprinzător.28 Gradul de apropiere al partidelor faţă de putere le determină să pună accentul fie pe interesele imediate. doctrinare. Toward a Comparative Study of Political Parties. primele fiind înclinate spre tendinte conservatoare. printr-o lucrare de referintă. apărută în 1956 ţi retipărită în 1965. Această clasificare ar scoate în evidentă unele trăsături fundamentale ale strategiilor politice adoptate de partide. partid ce îşi asumă o sferă tot mai largă de angajamente şi răspunderi şi împlică individul în comunitate. format din notabili.30 Folosirea criteriului structural-organizational si al numărului de membri. a partidelor de persona1ităti si a acelora de prograrne. ce solicită cetăţenil or supunere necondiţionată. ce urmăreste cu precădere puterea şi exercitarea completă a puterii şş acceptarea liniei sale politice. fie pe principiile fundamentale. se precizează că distinctiile mentionate se estompează tot mai mult după 1945. Viaţa partidelor politice modeme cuprînde de fapt un amestec înepuizabil aI tuturor acestor elemente si poate că nu se pretează la o clasificare rigidă”. ca si deosebirile dintre partidele de cadre şi par-tidele de programe. o tipologie care diferenţiază partidele în funcţie de controlul exercitat asupra guvernământului.441-450. a partidelor de patronare şş a celor de principii. „partidul de integrare totalâ”. Cele două tabere opuse s-ar putea clasifica şi în „partidul de patronare aI posesorului” şi „partidul de principii aI opozitiei”. nu evidentiază devenirea si încordările inteme ale unei democratii în acţiune. In interiorul fiecăreia dîntre aceste două ramificatii există grupări distincte si lor li se adaugă partidele intermediare sau indi-recte. ca factori esentiali în definirea partidului — pentru că ar reprezenta „reflectarea unei strategii de cucerire a puterii”31 — a con-tribuit la elaborarea unei tipologii de largă circulaţie.29 În consecinţă.

par-tidele de masă şi-au creat. ale tuturor organizaţiilor de partid au devenit un fel de „curs sera1” politic.Partidele de cadre nu urmăresc să atragă un număr ridicat de 29 Ibidem. deschiderii institutiilor politice reprezentative pentru întreaga populaţie. Persoane reprezentative sunt considerate acelea care dispun de prestigiu intelectual şş moral sau de venituri necesare pentru a acoperi cheltuieli electorale si de altă natură. p. calitatea membrilor fiind mult mai irnportantă decât cantitatea. tradiţionale. 34 Dacă partidele de cadre. regu-late. p257. în limitele circumscripţiilor. acestea au reprezentat creatii ale partidelor socialiste. 31 David Victoroff. În afara considerentelor menţionate. p. aderenţi. iar grupările parlamentare si liderul partidului au un rol foarte important33. Acest grup de „conducători interni” slăbeste poziţia grupării parlamentare. Iniţial. 1975. specializat si ierarhiz at. iar organizarea intemă a comitetelor este. slabă. un aparat permanent. atrasă fără discriminări materiale la vot si la alte forme de participare politică. s-a urmărit ca alegerea candidaţilor partidului şi a cadrelor ce îl conduc să constituie rezultatul vointei unei reprezentări democratice a aderenţilor (sau să creeze o astfel de imagine). iar după al doilea război mondial de anumite partide din tările în curs de dez-voltare. de regulă. ci să reunească persoane influente.402 . de regulă. Le Prşsent en question. deoarece numărul redus de membri nu solicită o structură fermă sau rigidă. exprimată în congrese naţionale sau reuniuni locale.404 . au răspuns mai ales particularitătilor conflictelor dintre aristocratie şi burghezie. Les partis politiques. Asemenea inovatii au fost ulterior adoptate si perfecţionate de partidele comuniste si altele. L’univers politique. în Encyclopşdie de sociologie. De asemenea. 30 Ibidem. Totodată. Paris. destinat să facă „educaţia civică a maselor populare”. care nu au alte surse de sprijin material. se formează două categorii de „sefi” —conducătorii interni ai partidului si deputaţii — între 202 .84-9l. Partidele de masâ sunt caracterizate prin structuri organizatorice ferme. prin disciplină. Partidele de cadre sunt grupate în jurul comunităt loca1e. Librairia Larousse. sedintele statutare. în principa1. Autonomia comitetelor locale faţă de conducerea natională este efectivă. p. Structurile partidelor de masă urmăresc să asigure finantarea campaniilor electorale pentru candidatii munci torilor. partidele de masă corespund. Astfel. 32 Maurice Duverger. printrun număr mare de adepţi individuali care plătesc cu regularitate o cotizaţie.

35 Partidele indirecte au o situaţie intermediară între partidele de cadre si cele de masă. Traite desociologie genşrale. declansa anumite dispute pentru putere. Sociologie des partis politiques. adepţii nu aderă pro-priu-zis la un anumit partid.24. în general. ai societătilor de ajutor reciproc. funcţionarea partidului. directi. care are calitatea de membru colectiv şş asigură. nu adepţi individuali. Paris. p27. Partidele electorale de masâ reprezintă rezultatul proceselor si 203 .). ci la o organizaţie socio-profesiona1ă. PUF. Aceste organisme desemnează candidaţii pentru a1egeri. Spre deosebire de partidele de masă. ş Ibidem. 36 Inspirându-se din tipologia pe care am prezentat-o. alţi specia1işti au propus în deceniul al optulea o clasificare ce include: partide electorale de masâ37 si partide de aparat. în primul rând. p.care se pot Maurice Duverger. înş Georges Gurvitch (coord. de unele partide democrat-crestine. mai mult sau mai puţin întocmai si de alte partide socia1iste. din Belgia (înainte de 1940). dispute care reflectă conflic-tul dintre membrii partidului — care a1eş conducătorii interni — si comunitatea mai largă de votanti — care alege deputaţii. mai intransigenţi decât alegătorii. îndeosebi din tări sc andinave. coordonează. Acestea recrutează. tome I. ci îsi formează comitetele de bază din reprezentanţi ai sindicatelor. desfăsoară si subventionează propaganda. Aderentii partidului sunt. ai cooperativelor si asociatiilor de întelectua1i care sunt de acord să acţioneze în comun în viaţa politică. Partidul Laburist dîn Marea Britanie a iniţiat această for-mulă care a fost preluată ulterior.1963. aceste partide dispun de un mare număr de aderenti care sunt înclusi indirect. Astfel. în bună măsură.

declararea superfluă a educatiei politice simorale a maselor. puternic dezvoltate economic. După ce ritn-şuri1e de creştere economică au început să se diminueze. după expresia lui Mihail Ralea. cit. Treptat. De asemenea. pentru a conferi partidelor o bază stabilă pentru un consens ş Ibidem. aprecierea participării „de jos” ca necesară doar pentru scopuri strict electorale. dar spre deosebire de acestea nu constituie nici produsul. au apărut mai ales după anii puternicului avânt economic şi social înregistrat între anii 1950-1970. partidele electorale de masă se aseamănă cu unele partide muncitoresti. nu-si propun nici să se apropie de o anumită clasă sau pătură socia1ă. Diferenţa esenţială faţă de o serie de pa. partidele de cadre siau creat aparate relativ permanente pentru a desfăşura activităţi politice si propagandistice eficiente. o dată cu ascensiunea partidelor socia-liste. cât mai larg.rtide muncitoreşti constă în orientarea lor prioritară spre mobilizarea alegâto-rilor. coexistând cu partide de aparate. tehnologic. 36 Ibidem. social. 712 Vazi detalii la Anna oppo. Aceste partide acordă doar în mică măsură atentie disc iplinei şş acţiunii politice unitare a aderenţilor. Dacă prin obiectivele pragmatice si de acţiune politică aceste partide tind să atragă cât mai mulţi alegători. pe parcursul a două-trei decenii. ci urmăresc să obtină încrederea celor mai diverse categorii ale populaţiei. importanţa capitală dobândită cle cooptarea experţilor pentru a face faţă problemelor complexe şi dificile. asemenea mutaţii au început să se desfăsoare lent.transformărilor dec1anşate în interiorul celor mai multe partide de cadre după al doilea război mondial. loc. de diverse orientări. Cerinţa prioritară a noii etape consta în 204 . În acest scop.705-. participarea membrilor de rând la elaborarea platformei politice este formală. după introducerea votului universal si după integrarea acestora — cu diferite ponderi — în sistemul politic. În tările occidentale si din „Extremul Occident”. Pentru a se constitui şi consacra. la: dezvoltarea profesionalismului politic la nivelele mediu si superior ale partidului. Partidele de aparate. nu a membrilor. p. nici exponentul unei anumite forte sociale. De fapt. s-a considerat că preocupările pentru o amplă mobilizare socială şi politică nu mai sunt la ordinea zilei. Din punct de vedere organizatoric. Partidele electorale de masă se bazează pe cadre capabile să atragă votanti si să furnizeze mijloace economice pentru finantarea carnpaniilor electorale. Partiti politici. p28. majoritatea partidelor non-muncitoreşti au deven it partide electorale de masă.. cultural. se apreciază că în perioada postbelică. în princi-pal. pentru a încerca Sa-şi atragă votanţii. p26. sunt propuse platforme ample şi flexibile — dar şş suficient de vagi din cauza caracterului atotcuprinzător —‚ care încearcă să ofere solutii disparate problemelor sociale. acestea au procedat la schimbări organizatorice si de strategie politică referitoare.

dar „cercul interior”. precum fraternităţi tribale. conducătorii a1cătuiesc o grupare relativ distinctă de membrii de rând.dar şi deosebiri fundamentale faţă de partidele „europene” sau „americane”.stabilizarea raporturilor sociale şi în preocupări de a se ajunge la definirea relativ acceptabilă a regulilor de convieţuire socială si. în timp ce membrii de rând seaf1ă mult mai aproape de stadiul societătilor arhaice. atasamente feudale. p.39 Cauze sociale si politice nationale siisau internationale specifice au impus şi impun în momente istorice precise o anumită conflguraţie a pluralismului de partide pentru uri timp. 205 . p.7O8-71O. implicit. rămâne mai deschis.3i-32. fără ca o categorie de partide să genereze prin sine însăşi o alta. pot să înainteze spre vârful „piramidei”. apoi modificarea acestui 38 Ibidem. De asemenea. tablou şi apariţia de partide cu noi caracteristici. Partidele din târile în curs de dezvoltare prezintă caracteristici asemănătoare sau identice. tind săjoace un rol primordial. care să reprezinte consecinţa nemijlocită sau exclusivă a celei precedente. se apreciază că personalizarea pu-terii la nivelul liderului este. care. mai ales la sate. cadrele din „linia întâi” dispun de o pregătire intelectuală situată la nivelul societătilor mod erne. „de sus”. În partidele de masă. să promoveze şi să susţină acestea. în prîncipal. general —umane şi general acceptabile. Totusi. spre va1ori genera1-democratice. Sociologie des partis politiques. Obiectivul centra1 al partidelor — devenit inte-grarea forţelor sociale în sistemul politic — se asocia cu eforturi de a stabiliza situaţia socială şi a diminua apelul forţelor po1itice la interese aparţinând doar unei grupări determînante prin orientarea spre „interese naţionale”. religioase ş. încât unii dintre adepţii „de jos”. partidele Iiberale sau conservatoare se aseamănă cu partidele de cadre traditiona le. mai accentuată decât în celelalte tări ale lumii. încât partidele apar ca fiind formate în jurul unui om.a. rasiale. În general. bazân-duse pe notabilităti. Tipuri diverse de partide au coexistat şş coexistă în interiorul fiecărui sistem pluralist.38 Specia1iştii în ştiinţe politice susţin că în multe ţări occidentale procesele de transformare în sensul menţionat ar fi cuprins toate par-tidele principale — inclusiv Partidul Comunist Francez şş Partidul Democratic al Stângii din Italia —‚ fără ca formatiunile electora1e de masă sau trăsăturile acestora să dispară în întregime. idealuri si valori îşi propun să apere. Încadrarea în partide după nevoile si particularităţi1e sistemelor politice contemporane se imp1eteşte cu structuri traditionale. În clasificarea partidelor este deosebit de important să ştim ce înterese. la diminuarea participării politice de masă în favoarea specialistilor. de la bază. în principiu. Maurice Duverger.

în genera1.în funcţie de acest factor. îiecare având propriile subdiviziuni. dar se şl deosebesc prin unele trăsături. partidele ţărăniste. Criteriul fundamental pentru stabilirea tipologiei sistemelor de partide îl constituie numărul de partide — unul sau mai multe — şi. care este perspectiva istorică a activitătii lor. cât şş în timp. mai ales când detin puterea politică. cele mai acceptate şş cu circulaţie mai largă — deşi nu lipsite cle neajunsuri — sunt acelea care grupează sistemele plura1iste — efectiv competitive — în „sisteme bipartidiste” şi „sisteme multipartidiste”. adusă treptat „la zi”. partidele democrat-crestine c u doctrina democrat-crestină. cu unele modificări impuse de dimi-nuarea ponderii populaţiei satelor si de necesitatea de a-si crea organizaţii şi a-şi recruta adepţi şi susţinători si din oraşe.a. pentru evaluarea modului în care se înfăptuieste accesul la putere şi pentru precizarea beneficia-rilor preferenţia1i ai acesteia. preluarea sau influenţarea puterii politice. Această clasificare are ca punct central de pomire caracterul concurenţei şi luptei pentru putere. Sistemele cle partide pluraliste din lume se aseamănă în multe privinţe. partidele conservatoare cu doctrina conservato are. inclusiv în istorie. partidele ecologiste — recent apărute — cu eforturile de cristalizare a unei ideologii specifice ş. Sistemele pluraliste sunt formate dintr-un număr restrâns sau foarte mare de partide care concurează pentru exercitarea si 40 Detalii dîn această perspectivă vom oferi când vom prezenta funcda de elabo-rare de programe şi de difuzare a ideologiiloi si doctiînelor. partidele socialiste si socialdemocrate cu doctrina „socia1ismului democratic” sau a „socialismului etic”. Pentru a le clasifica. partidele islamice cu doctrina islamică. conotatia comună — extrasă din îndelungate şi variate experienţe istorice şi naţionale si ratificată de acestea — identifică aproape automat un anumit partid politic cu un curent determînat cle gândire politică si practici politice. se disting sisteme pluraliste şş sisteme cu partid unic. inconfundabile în spi-rit: partidele liberale cu doctrina libera1ă. acestea tre-buie plasate în mediul social în care au apârut.pe cine reprezintă. ceea ce constituie temei de clasificare în diverse moduri. în ansamblul naţional din care fac parte. Dintre tipologiile pro-puse. Practic. având în vedere că partidele constituie realităţi complexe atât în spaţiu. cu doctrina traditională a acestor forţe politice. partidele comuniste cu doctrina marxistă. foste agrariene. 206 . ce opţiuni programatice îşi formulează şş în ce raport se află acestea cu acţiunea politică.menţinerea. în prezent aceasta este considerată decisivă pentru înţelegerea esenţei şi distîncţiilor dintre sistemele politice contemporane. ‚4O Cât priveşte noţiunea de sistem de partide.

p. multipartidismul fiind propriu Franţei. Australia. dar numai două partide sunt mari — prin influenţa electorală şi prin numărul de deputaţi în parlament — si participă prin rotaţie la exercitarea puterii de stat. Statele Unite ale Americii. Ita1iei. care. doctrinare şi propagan-distice.Sistemele bipartidiste sunt alcătuite din mai mult de două par-tide. De aceea. ed. S. Noua Zeelandă. 1971. Librairie Aîmand Colîn. cu greu cad de acord asupra directivelor de guvernare. Sistemele bipartidiste au cunoscut mai multe variante. de regulă. astfel: sistemele bipartidiste „pure” sau „integrale”. între mai multe partide.. Canada. Australia. în mod excepţional. Les parties politiques. Olandei. Noua Zeelandă. Partidele cele mai mari controlea. în general.42 confruntări ideo-logice mai intense si dezbateri mai putemice. majoritatea electorală.ză fiecare cel mai frecvent între 20-40% din voturi. cu o înfluentă electorală si parlamentară mult mai slabă decât a primelor două. Belgiei. 207 . în care doar două partide mari acced altemativ.A. dacă în sistemele bipartidiste unul dintre partide deţîne.41 Cazurile cele mai tipice le reprezintă sistemele de partide din Germania. Acest sistem de particle este cel mai răspândit în Europa de Vest. la anumite interva1e. fenomen ce atrage instabilitate de guvemare. în exercitarea principalelor funcţii ale sistemului politic. Elveţiei.U. fiecare dintre cele două partide tinde să devină singur majoritar sau aproape majoritar în parlament si astfel să preia exercitarea puterii guvemamentale. Deci. 232-233. 41 Jean Charlot. a II-a. În aceste ţări. iar în prezent se structurează în câteva categorii. Exemplele cele mai reprezentative sunt : Marea Britanie. De asemenea. Cazurile cele mai tipice le constituie sistemele de partide din Marea Britanie. prin forţa electorală si parlamentară mai redusă a primelor două partide (decât în sistemele bipartidiste). la putere. Sistemele multipartidiste reprezintă acea categorie de sisteme pluraliste de partide ce se caracterizează prin numărul mare de par-tide ce luptă pentru putere şş participă la exercitarea puterii. în sistemele multipartidiste un partid atinge majoritatea extrem de rar. în lupta pentru asumarea puterii şş a responsabilităţilor în stat „contează” mai multe partide care. ci reprezintă o noţiune care s-a încetăţenit prin traditie si redă sintetic trăsăturile principale ale sistemului pluralist cu două partide putemice. Austria. împreună depăşesc sau nu depăşesc întotdeauna 50% din optiunile electoratului. Canada. Bipartidismul — sau după expresii mai nuanţate „sistemele bipartidiste de fapt” ori „sistemele paradualiste” nu indică numărul total de partide dintr-o ţară. sistemele bipartidiste „imperfecte” sau cu „două partide si jumâtate” se caracterizează prin faptul că unul dintre partidele marş are nevoie pentru a forma guvemul de sprijinul unui al treilea partid. coaliţiile se destramă frecvent înainte de încheierea legislaturii. a1egeri parlamentare anticipate sau „intercalate”. Paris.

aceştia neputând să preia puterea politică decât în situaţii de excepţie si. iar la sfârsitul aces teia au loc ategeri normala care inaugurează o nouă tegislatură. Suedia. acesta impune sistemelor politice principalele caracteristici si le conditionează hotărâtor dinamica. ale câtorva partide de nivel mediu. deoarece beneficiază de rezultate constante. Franţa în anii Republicii a v-a. a fost avansată clasificarea sistemelor multipartidiste în sisteme cu partide dominante de guvernâmânt şi sisteme multipartidisteechilibrate. î1 pot însă îndepărta de la putere. Irlandei. Spaniei (după moartea lui Franco) si a1tor tări în care pluralismulaccentuat de partide s-a consacrat ca o trăsătură definitorie si durabilă a sistemelor politice. Portugaliei (după aprilie 1974). pentru interva1e scurte (rivalii săi. precum si cele ale unui număr de „partide mici”. Islanda.Alegerile „intercalate se organizează pe parcursul unei legislaturi. În sistemele de partide din această categorie. iar acestea se reconstituie după anii 1989-1991. patru sau cinci. Partidul dominant de guvernâmânt a apărut înainte sau imediat după a1 doilea război mondial într-o serie de tări — Ita1ia. sisteme multipartidiste au fost prezente şş în state din Europa de Est. prin pozitiile si rolul cen-tral ocupate în societate şi în stat. de aproximativ 30-38% sau 40% din electorat. Această constanţă în timp este determinată atăt de o anumită sta-bilitate a rezultatelor electorale. India ş• ş — şi continuă să existe. Sistemele multipartidiste contemporane se deosebesc unele de a1tele atât prin criteriile care se referă la varietatea pluralismului de partide. Norvegiei. cât si prin diferenţele de funcţionare pe care le imprimă sis-temelor politice în care acţionează partidul sau partidele cu rol pre-cumpănitor în exercitarea puterii politice. ce conferă întregului sistem atributele esenţiale.43 Forţa de a se impune în prin-cipalele instituţii de guvernământ îi permite să-şi reducă adversarii politici la roluri minore. 42 Alegerile anticipate marchează sfârsitul unei legislaturi înaînte de termen si începutul alteia. Finlandei. în serie. nu reunesc individual decât între 10-20 % din voturi sau chiar mai puţin). Partidul dominant de guvernământ surclasează rivalii săi pentru o lungă perioadă şi îşi pune amprenta — prin doctrina si stilul său de conducere — asupra întregii natiuni. rezultate ce se asociază cu o accentuată şi persistentă inega1itate în raport cu urmăritorii cei mai influenti.Suediei. Dacă adversarii săi reusesc să se coalizeze. Danemarcei. Raportul de forte dintrepşcipalii protagonisti se caracterizează printr-un relativ echilibru si printr-o relativă stabi1itate a influentel or lor politicosocia1e si elec-torale. În perioada interbelică. Din această perspectivă. Norvegia. Sistemele de partide „echilibrate” se definesc succint prin absenţa unui „partid mare” şi prin rolurile active. cât şş de mentine rea la aproximativ aceiaşi parametri a diferente lor dintrepartide în acest plan. 208 . Danemarca. de regulă. Prin înf1uenţă.

Elveţia. Bucuresti. În cadrul aces-tora. cu precădere. siuaţie pe care practica o consacră cel mai frecvent. 176 Editura Politică. alte partide îsi încetează de la sine orice activitate sau. prin ideologia şi organizarea intimă a1e par-tidului. după cum este vorba de sistemul fascist. natură ce se defineste. Sistemele de partide ale tărilor incluse în această categorie —Belgia. Evolutii contemporane ale sistemelor mul. Partidul unic — caracterizat prin eliminarea oricăror parteneri sau adversari — întruneşte proprietăţi ale sistemului de partide.restrâns şi controlat prin mijloace politice şş juridice. locul acestora fiind luat de natura partidului unic. tipartidiste vesteuropene. — prezintă atât sensibile evolutii asemănătoare sau apropiate. Sistemul fascist motivează monopartidismul prin excluderea principiului liberal si democratic al neutralităţii politice a statului si prin înlocuirea acestuia cu acela al statului „purtător de idealuri”. într-o perioadă dată. p. Israel. în cadrul cărora pluralismul de partide lipseste complet sau este substantia1 Vezi detalii în Constantîn Nica. de regulă. 25-30% sau puţin peste 30% din voturile corect exprimate. Sistemul existent în târile în curs de dezvoltare este justificat prin necesitatea unitătii de acţiune a tuturor fortelor sociale. întrucât monopartidismul reprezintă partidul care se comportă ca sistem. iar guvemanţii îi a1ocă numeroase şş complexe sarcini într-o perspectivă voluntaristă. Sistemul comunist susţine că într-o societate în care antagonis-mele dintre clase dispar.44 Sistemele cu partid unic sunt sisteme necompetitive. prezenţa pluralismului de partide este un non-sens.45 Partidul unic este o creaţie „de sus” sau „din afară”. ‚ş‚ş Ibidem. Natura partidului unic diferă. Finlanda. de sistemul existent în unele ţări în curs de dezvoltare sau de sistemul comunist. p. Absenţa completă a plura1ismului de partide poate avea două motivaţii: instituirea unor interdictii normative exprese. indife-rent de statutul material. Olanda.a.165-. ceea ce face ca eficacitatea sa să fie invers proportională cu functiile si rolurile ce-i sunt atribuite. altemativă mai a1es ipotetică. pentru a-si mobiliza eforturile în vederea consolidării independenţei politice şi a depăşirii subdezvoltării. numărul de partide şi relatiile dintre acestea devin criterii înope-rante. cât si diferente evi-dente. De asemenea. 1984. 209 . Portugalia s. prezenţa par-tidului unic se asociază cu guvernarea autoritară a societăţii de către o oligarhie sau cu asumarea puterii personale.cele mai putemice organizaţii deţin.l76-l82. nu se constituie nici un a1t partid. în Sistemul politic aI capitaiismului contemporan.

au supravieţuit: Uniunea Populară Agrară (în Bulgaria). Jean-Marie Denquîn. care au funcţionat de la sfârşitu1 deceniului al cincilea şipână în deceniul nouă a1 secolului nostru — sunt definite de specia1isti ca fiind la jumătatea drumului „între sistemele cu partid unic si sistemele cu partid dominant. Partidul Liber Democratic al Germaniei. în Sociologia dei partiti politici 210 . Partidul Renasterii Slo vace. p. România. au păstrat şi acumulat o anumită experienţă în confruntarea politică civilizată. Cehoslovacia. Partidul Popular Cehoslovac. Germană). si sis temele cu partid hegemon. ed. Iugoslavia. Partidul Socialist Cehoslovac. Esential a fost si rămâne ca pluralismul de partide din lume — dincolo de clasificările şş tipologiile pe care le înregistrea. Bulgaria. ca soluţie adecvată si necesară. deoarece în afara partidului comunist. Sistemele cu partid hegemon — prezente în ţări precum Polonia. Partidul Democrat Tărănesc (în fosta R.ză — să deschidă canale politice efective si eficiente pentru exprimarea si soluţionarea obiectivelor nationale si sociale proprii populaţiei din fiecare ţară în fiecare moment istoric. Partidul Tărănesc Unit si Partidul Democratic (în Polonia).46 De asemenea. de regulă. a IV-a. pentru a curma încercările unor lideri de a acapara puterea pe viaţă — şi mai grav! —ş de a urmări să transmită prin „moştenire” prerogativele-cheie dobândite la un moment dat. expresia politică în unele forme de pluralism de partide. Ungaria.partidul unic.D. Uniunea Crestin Democrată a Germaniei. s-au preocupat de for-marea opiniei publice politice printr-un aparat de propagandă. Dacă ar fi fost greşit să se considere aceste sisteme de partide ca fiind multipartidiste. tot la fel de inexacte s-au dovedit si poziţii1e autorilor care au susţînut că partidele democratice. Sistemul comunist se subdivide în sistemele constitu-ite doar din partidul comunist. mai există unul sau câteva partide democratice.362. pentru eliminarea tentativelor unor grupări politice de a monopoliza principalele funcţii în stat. cu roluri reduse. 46 Jerzv J. PUF. Wiatr. cu rol central sau „hegemon”. au asigurat tranziţia paşnică la democraţie. Astfel. Paris. Partidul Libertăt (în Cehoslovacia). 11 Partito egemone nei sistemi comunisti. au participat la elaborarea liniei politice.organizarea structurilor sociale si unanimitatea de opţiuni si de aspiraţii ale cetăţenilor impun. mai ales în legătură cu grupările pe care le reprezintă. în Albania. Science politique. au fost pseudopar-tide nesemnificative şi incapabile să influenţeze efectiv corpul socia1 ş1 unele instanţe ale sistemului politic. situaţie istorică întâlnită în fosta Uniune Sovietică. Germania de Est.1992. care constituie o conditie necesară si utilă pentru un anumit control asupra sistemului de exercitare a pu-terii politice. Diferentierile — variabile ca origine şş profunzime — proprii oricărei societăţi îşi găsesc. Partidele politice cooperante cu partidul comunist au ocupatunele posturi de conducere şş aclministrative.

Ne vom rezuma la acele alributii care sunt cele mai strâns legate de lupta pentru pre-luarea.49 Funcţia ş Ideologia politică reda radunea de a ft a unei categorii de partide dîntr-o tară sau dintr-un număr de tări într-o perioadă istorică. Funcţia de elaborare de doctrine. Partidele urmăresc să soluţioneze principalele probleme cu care se confruntă fiecare ţară. Paris.(A cura di Giordano Sivîni). cât si traditiilor pluralismului din fiecare tară. cie regulă. p. să dirijeze si să controleze dinamica societăţii în spiritul anumitor valori si id ea1uri proprii întregii naţiuni sau doar unor forţe şi grupări sociale din interiorul acesteia. de influenţare conştientă a evolutiei întregii societăţi. Editions Hachette. de participare a cetătenilor la viaţa politică. 3. Wroclaw —Warszawa — Krakov — Gdansk. ROLURI SI FUNCTII ALE PARTIDELOR ‚‚ Sistemele de partide contribuie decisiv la amplificarea functiilor de conducere şş organizare socială. a funcţiilor pe care leîndeplinesc partidele în lumea contemporană. Aproape fiecărui tip de partide îi este proprie o anumită doc-trină politică. Ideologia conferă o relativă permanentă trăsăturilor si opţiunilor unui partid.47 a concepţiei proprii despre orga-nizarea socială şş politică şi. tome 3 Savoir et Pouvoir du XVIII au XX.171 siurm. o anumită ideologie. un loc important îl deţine. pe această bază. Stiinţele politice nu au elaborat o listă firiită’ atotcuprinzătoare. deoarece acestea sunt si vor rămâne foarte diferite atât datorită particularitătilor sis-temelor politice. a.2O6-2l5ş Idem. Bologna. Ideotogia politicâ raţionalizează notînete. îmbogăşirea politică a doctrinei specifice. vatorde si rolurile social politice ale unei forţe sociale în jurul câtorva prîncipii fundamentale si oferă o explicaţie partînică despre societate si identifică obiectivele sistemului ei politic [Franşois Châtelet (sous ta direction de).48 fundamentarea programului politic. p. The Polish Academy of Sciences Press. Societa editrice 11 Mulino. 48 Doctrina politică reprezîntă un „ansamblu de teze articulate. p. penlruexercitarea şi menţinerea puterii politice. îmbinând metodele de guvernare specifice democraţiei reprezentative cu mijloacele de coercitie conforme actelor normative în vigoare. In activitatea pe care orice partid o desfăsoară. l 11. elaborarea si pro-movarea ideologiei sa1e politice. Histoire des ideologies. 1971. 1971.e siecle. de regulă. 211 . 1978. Essays in PoliticaI Sociology. ideologii şi programe politice.

elemente din una sau mai multe doctrine pro-movate de partide. Editura Politică. pentru facilitarea constituirii de majorităţi guvemamenta1e stabilite în jurul unui program de acţiune ce înclude. sintetizează — într-o formă coerentă şi într-un ansamblu închegat. morale. In interiorul aceleiasi categorii de partide. ‘ş Programul unui partid politic constituie. programui politic refiectă ratiunea de a fi a unui partid într-un moment sau într-o perioadă determînate si într-o anumită tară. 1977. Editura Stiintiftcă si Enciclopedică. de elaborare de programe şi ideologii asigură coeziunea de opţiuni în interiorul partidului. simplificare cu consecinţe pozi-tive pentru funcţionarea sistemului politic. pentru orientarea mai uşoară şi mai corectă a alegătorilor. artistice care reflectă trăsăturile. potenţia1e sau efective. pe termen scurt si/sau mediu. programete diferă de la un partid 1a attul şş de la etapă la alta (veZi si un punct de vedere apropiat ta Aîistide Cioabă. care întrupează.pe baza unui principiu uniftcator. Functia id eologică a partidelor politice din societatea capitalistă actuală. într-o măsură sau alta. Bucuresti. sociale. relativ siste-matizat şş intel igibil — principalele componente politice. în general. şş anume că absenţa nuanţelor doctrinare sau programatice ar putea îngrijora pe unii cetăţeni şşi ar face dificilă constituirea guvernelor de coaliţie. 80-91). exem-plele numeroase de lungi şş laborioase negocieri reprezentând dovezi concludente. ce urmează să fte înfăptuita. apreciază si tinde să orienteze realitatea politică. după caz. p. realizată de elementele cele mai pregătite şş mai active ale partidelor. contribuie la o anumită simplificare si stratificare a obiectivelor politice. ansamblul teoretic de obiective şi proiecte formulate de acesta pe baza opţiunilor sale doctrînare şi ideologice. Bucuresti. împiedică multiplicarea exagerată a tendinţelor în cadrul aceleiasi forţe politice. Avantajului amîntit se cuvine să-i precizăm şi unele impedimente. în lumîna unor va1ori care exprimă opţiuni ideotogice” (Mică enciclopedie de politologie. 1988. preocupările şi tipurile de comportament politic 212 . în esentă. Functia de elaborare de doctrine şi programe politice. 145). p.

în ultimele decenii toate categoriile de partide au desfăşurat intense preocupări de „adu-cere la zi” a gândirii lor socialpolitice. ori a unui discurs politic coerent si sistematizat. fără să se urmărească dezvoltarea corespunzătoare a teoriei în conformitate cu anumite schimbări din societate. si Studii recente. mai există si o formă instrumenta1ă. 213 . op. în opera lui Charles Montesquieu. Una dintre ele se referă la redactarea de programe şş platforme politice. în raport cu profundele mutatii economice. ce imbină o structură de idei şş opţiuni cu valoare generală ce se materializează într-o teorie filozofică si ec onomică. sursele spirituale ale acestor partide s-au aflat în scrierile lui John Locke — promotor al „liberalismului aristocratic” —‚ în iluminismul ce a precedat şş a pregătit revoluţia franceză (1789-1792). Această unitate sau corespondentă a determînat si determină partidele să-si dezvolte şş sa-şi adapteze doc-trinele. de laturi teoretice şi acţionale ce caracterizează rea1itatea politică — prezentă sau viitoare — din fiecare ţară şş presupune îndeosebi: formularea sistematică şi specifică a intereselor naţionale şji a preocupărilor fundamentale a1e forţelor sociale din interiorul acesteia. când partidele se axează pe acţiunea politică nemijlocită. doctrinară a partidelor. ea este „implicată în structura si fina1itatea acţiunilor. a conştiinţei civice a populaţiei. datorate specia1işti1or din ţara noastră ‚ de peste hotare. Partidele liberale si-au extras cele dintâj elemente teoretice ale programelor lor din ideilepolitice ale revolutiei din Anglia (1642-1649). Această ipostază se limitează la reproducerea prîncipalelor teze pro-gramatice. de motivaţiişi disponibilităţi conştientizate de participare politică. şi funcţia programatică. a exis-tat şi există o anumită unitate.ale grupărilor sociale.rte. preocuparea pentru formarea si dezvoltarea culturii politice. antrenează masele la viata politică. desi dimensiunea teoretică pare absentă. Astfel. în virtutea calităţii lor de agenţi ai 50 Aîistide Cioabă. pe de altă parte. într-o structură de obiective ce precizează ansamblul şi sensul acţiunilor capabile „să orienteze si să producă schimbările sociale implicate de procesul îndeplinirii scopurilor politice declarate”50. pe de o pa. facilitează formarea de opinii. fiindcă inoculează în constiinta indivizi1or şi a grupurilor socia1e concepţiile politice. determinarea obiectivelor strategice si precizarea directiilor de actiune în vederea atingerii scopurilor pro-puse. O alta vizează propaganda politică. p. În mod deosebit. Între condiţiile şş problemele din fiecare ţară. motivarea teoretică sistematizată a întregii activităţi pe care un partid o iniţiază. Aceastâ functie desem-nează o gamă largă de fenomene.cit. tehnicostiinţifice. vieţii politice. sociale.8i. În sfârsit. morale din lume în perioada postbelică.. convingeri. ca instrumentul însusi de valorificare şi înfăptuire a lor”51. disting trei forme principale de manifestare a acestei funcţii. să-si realizeze programele ori să-si ado pte altele noi. In această situaţie. concretă. actiune la fel de indispensabilă partidelor.

înainte şi după 1980. de personalităţi apropiate aces-tora. Paris. De asemenea. care diminuează individualismul.. la dezicerea de teze şş practici adoptate mai a1es între cele două războaie mondiale.Principiul libertătii în toate domeniile a prevalat în Statele Unite după procla-marea independenţei. 1951. neoliberalismul a fost criticat de adepţi pentru caracterul său excesiv pragmatic.. deosebit de activă.54 Partidele conservatoare. „solidaritatea de interese”.a. cele dintâi adversare politice ale liberalismului. politica socială. în esenţă. Le Libşralisme. Această „aducere la zi” prin întoarcerea la idei vechi explică unele dintre contradicţiile permanente şş accentuate ce au străbătut si străbat opţiunile programatice alepartidelor libera1e. ca va1oare. se referă. pentru multe tări s. în favoarea unei anumite „modestii”. Aniversarea bicentenarului independenţei Statelor Unite ale Americii si. mai promitea „cea mai bună” organizare politică şş econo-mico-socială. a statului. care au călăuzit activitatea partidelor liberale aproximativ o jumătate de secol. In acest context. ca şş pentru că libertatea — ca ideal. si. caracterul oarecum providential si exclusivist al punctelor de vedere enunţate. iar în Europa. păstrate în programe politice până în deceniul al optulea şi în „redescoperirea vita1jtătii” unora din-tre temele liberalismului clasic: reprivatizări.au elaborat primele programe inspirându-se din gândirea 52 Maurice Flamant. ci doar răul „cel mai mic”52. p. diminuarea politicii sociale de sprijinire a celor cu venituri modeste. oarecum evaziv. „În măsura în care liberalismul apare ca filozofie a burgheziei — apre-ciază un cunoscut specia1ist în problemă — el nu asigură decât liber-tatea acestei clase si este adversarul liberalismului prin care non-burghezii (.zboi mondial s-au impus prîncipiile democraţiei modeme. iar în altele îl completează sau îl preia ca atare). PUF. fiindcă — mai ales în faza de început — nu 51 Ibidem. care a redactat Declaraţia drepturilor omului şi ale cetă ţeanului până la sfâr-şitul primului ră. mai ales. în sens dialectic si isto ric. după revoluţia franceză. ca aspiratie — a fo st preluată cu mai mult succes de a1te forţe politice.53 Principa1ele reconsiderări a1e neolibera1ismului recent. a revolutiei din Franţa a oferit partidelor liberale prilejul de a deschide. Neoliberalismul — apărut în perioada interbelică — şi-a pier-dut. faţă de liberalism (pe care în unele privinţe îl contestă. pentru acest sfârsit de secol şş început de mileniu. Principiile de bază ale neolibera1ismului. care se substituie acelora referitoare la libertate. din apologetism. se referă la: intervenţia statului în economie si în viata socială.. „revita1izarea” democraţiei reprezentative prîn atragerea sistematică a experţilor. tezele „ega1ităţii de sa nse”. întreprinse de partide liberale. ample dezbateri. pentru a pune capăt hegemoniei libertătii de acţiune.) caută să-si întemeieze libertatea”. 214 . 104-105. acreditarea şomajuiui ca o „fata1itate”. si-a atenuat.

1983: Idem. ce le permite să servească diverse regimuri politice. inegalitate natu-rală între oameni. lupta impotriva impozitelor progresive pe venituri. Dimpotrivă. Albîn Michel. 56 Vezi deta1ii: Guv Sorman. a partidelor ce îmbrătisează această doctrină în multe tări. Respectivii. Paris. de asemenea. p. Paris. PUF. la zi. Paris. ş Conservatorismul. apărută în 1790. Editions Sirey. Doctrina partidelor conservatoare se întemeia la origîne pe câteva postulate: „ordine naturală” în societate. efectele binefăcătoare a1e stabilitătii si „riscurile” progre-sului ş. L’Etat minimuttt. timp de peste un deceniu. Programele neoconservatoare sunt caracterizate de un spirit pragmatic deosebit. 1982. f.56 Ceea ce trebuie..a. îndeosebi S. Histoire des idşes politiques. desfăsurate mai ales după 1950. 6-7.U. să-şi menţină sau Sa-şi sporească uneori înfluenţa în opinia publică. în care este combătut vehement acest eveniment de o deosebită importanţă din istoria umanităţii. formulate din perspectiva filosofiei liberei întreprinderi. al organizării economice si socia1e.. a avut loc.a. Felix Pontail. Eforturile de primenire a programelor acestor partide. implicarea fără precedent a bisericii în viaţa politică s. o concentrare puternică a producţiei şi a con-trolului asupra fluxurilor fînanciare din partea proprietarilor indivi-duali.e. 1985. tome 11. teoria „statului unio-nal”. mai ales acolo unde partidele conservatoare s-au menţinut la conducere.A. Putemica ofensivă a neoconservatorismului — ca doctrină si ca acţiune politică — nu s-a prezentat sub forma pur şi simplu a unei reîn-toarceri la trecut. Astfel. 1960. a reactivării noţiunii şş fenomenelor de risc în societate. se vor concretiza în gândirea neoconservatoare. un ansamblu de idei şş practici politice situate la dreapta liberalismului. care si-a propus să reîntoarcă societătile occidentale la „vechile va-lori” si să îmbine devotamentul fată de trecut şi de legile nescrise ale acestuia cu interesul pentru prezent.l29. lui Edmond Burke (1729-1797). La pensşe politique depuis Montesquieu. 1967. p. autor al lucrării Reflectii asupra Revolutiei în Franta. sisteme 215 . bănci. Coordonatele definitorii ale neo-conservatorismului sunt preferinţele pentru mecanisme spontane de dezvoltare economico-socială şi reprivatizări. Le Nouveau Conservatisme amşricain. a ţinut să propună prompt răspunsuri cât mai moderne. Paris. (din 1980 până în 1992) şi Marea Britanie (din 1979 şi până la alegerile din 1997). p. La revolution conservatrice americaine. se opune tuturor sistemelor de gândire de la stânga sa.518. În felul acesta si-au făcut apariţia adevăraţi potentaţi economi-ci. Librairie Arthime Favard. Paris. deţinători de întreprinderi. aproape de necontrolat de autoritâţi sau capabili să neutralizeze în bună măsură inf1uenta institutiilor publice. la nivelul autorităţii publice.Jean Touchard. rolul traditiei pentru asigurarea continuităţii civilizatiei. retinut este faptul că preocupările de reelaborare a pro-gramelor au coincis cu prezenţa la putere.

educaţia ş•a.d. La Democrazia Cristiana. aceste partide dobândesc trăsături „modeme”. p. Mitano. 4-1 l settembre 1955). c a obiectiv strategic.m. transformă în adevărati factori de decizie si de putere politică. foste 216 . cultura. controlul unor largi categorii sociale. mai ales ca urmare a deconfesionalizării lor. Atti del X Congresso Internsrzionale. pe de a1tă parte —şi de a propaga o „altă cale” de organizare socială. Partide traditiona liste prin origine.a. Duroselle. întretinută de credinta si de morala crestină. Viziunea lor politică este axată pe apărarea societătii „liberale” şi „pluraliste”. înteles ca „instituţie istorică”. de sisteme editoriale. în principiu. Gabrielle Mazzata Editore. struttura e organizazzione. B. În acest sens. privită ca „societate” supranaturală perfectă. pluralismul politic şi cultural. După 1945. menită să garanteze „binele comun”. soli-daritatea dintre oameni şş pături sociale. pe de o parte. ce nu are nevoie de alte organisme pentru a-si satisfa ce scopurile ş. pe promovarea unor reforme în ceea ce priveşte economia. detransporturi. s-a constituit o practică doctrinar-programatică în cadrul căreia accentul cade. acestea s-au indi-vidualizat în sistemele de partide şi în viaţa politică prin preocupări de a se manifesta ca „a treia forţă” — situată între partidele liberale si conservatoare. democraţia creştină îşi orientează programele spre primatul colectivitătilor. moravurile. care întreţîn raporturi apropiate cu biserica. familia ca nucleu natural indispensabil pentru societate. Comitete Internazionale 704 delle scienze storiche (Romă. ‚ tat un timp doctrina si si-au alimen ‚ programele dintr-o anumită ideologie religioasă.•• Programele lor au.de comunicaţii modeme. care se concentrează pe aspectele private ale vieţii socia1e. perttru „unirea organică a părţilor corpului social în vederea obţinerii binelui comun”.Partidele democrat-creştine au acordat si acordă o deosebită atenţie problenîelor de ordin social. pe conditiile de existentă ale „poporului”.703-. 58 Lidia Manepace. biserica. întemeiată pe „economia depiaţă” şÎ pe realizarea profitului prin intermediul întreprinderilor private. în scopuri preponderent electorale. de asemenea. „Solidaritatea socială”. cu ajutorul unor idei şi promisiuni de caritate socială. spre diminuarea individualismului. ceea ce le-a atras denominatiunea de „a doua democraţie creştină”.. 1957. statul.57 Principalele aprecieri şi opţiuni se referă la: demnitatea umană şi proprietatea privată.60 Partidele de centru. p144. pe „reducerea inegalităţilor” dintre bogaţi şş săraci. Natura. şi partidele nordiste. este concepută ca mijlocul cel mai eficient pentru atenuarea inegalităţilor sociale. 1975.59 Spre deosebire de doctrinele liberală si con-servatoare. De asemenea. de la întemeiere s-au crista-lizat ca miscări politice si curente de opinie şi de gândire ostile par-tidelor „laice”. Roma.58 J. se Partidele democrat-crestine.

denumirea cea mai consacrată a doctrinei Marcel Prilot. din oportunism. Willy Brandt — să ne ocupăm cu acro-batii revolutionare. Nu ne putem îngădui să ne jucăm cu violenta în şmbajsau în fapte. în decizii adoptate pe cale democratică”. chiar noile denumiri reflectă tendinta acestora dea câştiga adepţi sau susţinători şş printre locuitorii din oraşe. reprezintă un ansamblu de concepţii întemeiate pe o viziune filosofică pluralistă despre lume. L’Etat spectăcle. de regulă. De altfel. Librairie 710 Dalloz. p. prezente mai ales în Europa Nordică. este vorba în esenţă de a apăra securitatea oamenilor.a.52. 61 Roger-Girard Schwărtzenberg.62 „Socialismul democratic” întruneste atât caracteristici 217 . septiime idi-tjon. 1980. Essai sur et contre le „Star-System” en politique. Paris. Paris. de a înfăptui deplina libertate. frumuseţea unor ocupaţii tradiţionale. Eglise contre bourgeoisie. au dovedit după al doilea război mondial o deosebită supleţe doctrinar-programatică şş practică. pe voinţa de a apăra „clasele salariale”. care respinge dimensiunea socialpolitică dintre formele luptei politice în societătile occidentale. „Noi nu avem timp — sublinia un conducător de frunte al miscării socialiste si socialdemocrate. puternică în electorat. îndeosebi prin politica de redistribuire a veniturilor în favoarea celor lipsiţi de proprietate.76. fenomen ce explică influenţa lor. Georges Jescuyeur. precum cresterea vitelor. pomicultura s. se pronunţă în favoarea păturilor sociale de mijloc. 1977. Paris. Viziunea lor specifică despre organizarea socială se întemeiază pe grija deosebită pentru menţinerea şi adâncirea sistemului politic democratic şi pluralist. 60 Emile Poulat. p. Introduction au devenir du catholicisme actuel. 61 Partidele socialiste si social-democrate. cele mai vechi partide de stânga. Pentru noi. Editiotts Casterman. În general. elogiază viaţa la ţară. pe rolul decisiv atribuit votului universal. Avem prea multe de facut pentru a îmbunătâţi societatea. legumicultura..agrariene. au trebuit să-si redefinească substanţial programele şi 5a-şi reevalueze baza de sprijin deoarece ţărănimea a cunoscut profunde reduceri de efective.709-. In ultimele decenii. Histoire des idies politiques. 1977. p. aceste partide s-au manifestat ca principa1i promotori ai „valului verde” si ai în demnurilor pentru întoarcerea la sate. acestor partide. Editions Flămmarion. „Socialismul democratic”. încrederea lor într-o coexistenţă paşnică.

întărirea democraţiei la nivelele de jos. Totusi. la dreapta vieţii politice. Această mare diversitate de doctrine şi programe politice struc-turează tipologic şi ordonează partidele politice prin situarea relativ stabilă a fiecărei forţe politice la stânga. dezarmarea. investiţii ecologice în 62 Willy Brandt.proprii unei orientări tehnico-programa-tice. b. 1976. tehnologii alternative. cât şş de analizarea cu întârziere a fenomenelor si tendinţelor noi intervenite în evolutia omenirii.a. cât şi trăsături speciflce unui programatism politic. Partidele din categoria „noii drepte”. 218 . se pot constata eforturi din partea unor partide din tări dezvoltate în sensul înnoirii doctrinar-programatice. În sistemele plura-liste. Functia de exercitare a puterii politice. imensa majoritatea a partidelor — cu excepţia organizatiilor de extremă dreaptă şi extremă stângă — legitimează sistemul politic pluralist existent într-o ţară sau alta. a principiilor şi libertăţilor parlamentare. La social.43.dimocratie et l’avenir. Printre reformele social-economice şi politice pe care le propun aceste p artide figurează introducerea „economiei ecologice”. Din aceste motive. crearea de noi locuri de muncă. a unor concepte şş idei depăşite. Implicarea acestora în structurile puterii politice este afectată atât de însuficienta studiere a calitătilor natio nale. Editions Gallimard. îşi propun să cucerească puterea culturală. adâncirea dreptăţii sociale. Paris. Bruno Kreiskv. cele mai multe —îşi concentrează preocupările programatice spre discreditarea statu-lui. după colapsul comunismului de tip sovietic. precum şi la extre ma dreaptă sau extrema stângă. Partidele ecologiste luptă pentru drepturi civile. Partidele comuniste apreciază că pentru societătile contempo-rane — de tip occidental sau specifice lumii „a treia” — revolutia social-politică socialistă reprezintă o necesitate pentru a elimina decalajele dintre ţări cu nivele diferite de dezvoltare economică si de civilizatie. Partidele extrenîiste de dreapta — neoficiale. p. a institutiil or democraţiei reprezentative. deci ale unei doctrine adaptate necesitătilor de zi cu zi ale politicii.. pentru apărarea păcii. natura nu ar mai putea asigura viaţa. pentru moduri de viaţă alternative. iar în cadrul aceluiasi st at. bun suprem fără care. cu actualele mijloace de distrugere. prezente mai ales în unele ţări din Eur opade Vest. si avansează critica democraţiei reprezentative din perspectiva extremei drepte. sisteme energetice menite să asigure aplicarea economiei reciclării s. pe care o consideră principala armă pentru a modela societatea şi organizarea ei politică. de bază. unele probleme ale contemporaneităţii sunt tratate încă prin prisma unor teze generale. îndeosebi a pluralismu-lui de partide. partidele s-au consacrat ca agenţi clasici ai acţiunii politice prîn lupta lor constantă pentru a controla prîncipalele instituţii de stat şi a înfăptui guvernarea societăţii un anumit interval de timp• Prin exercitarea puterii politice şi prin influenţarea ei. la centru. dintre bogaţi şi saraci. pentru siguranţă şi calitatea produselor consumate de populaţie. Olof Pa1me. cu slabă aderentă la realitătile nation a1e.

Exercitarea guvemării — de la nivelele cele mai de jos ale unitătilor administrativ-teritoriale şi până la poziţia supremă în stat —constituie ţelul fundamental al tuturor formaţiunilor politice. prin personal de specialitate. In afara partidelor de extremă dreaptă şi de extr emă stângă. Atingerea acestui obiectiv este condiţionată de cucerirea majorităţii absolute în adunările reprezentative. cadrul de actiune a1 persoanelor. în cazul puterii centrale.Deciziile politice adoptate de partidele de guvernământ au ca ratiune si ca efect înstituirea unui sistem de relatii sociale caracterizat prin: definirea reglementărilor care delimitează. la sta-bilirea regulilor de conduită dintre întreprinderi. ce permite o interpretare suplă. în principa1 prin subvenţii de la bugetul de stat. sau de participarea la alianţe de guvernare. a organelor locale sau dec1anşarea unei crize de regim. înfiinţarea de in stituţii sau organisme publice având competenţeprecise si mijloace necesare realizării scopurilor stabilite. finalitatea deciziei politice — si deci a funcţiei de guvernare asumate de partide — se referă la buna desfăsurare a activităţii tuturor instituţiilor şi a cetăţenilor. individuale şş socia1e. respectarea spiritului constituţiei. eterogenă din punct de vedere economic. filosofjc. organele puterii de stat de pe plan local. pe plan naţional sau local. dintre oameni.63 respectarea pluralismului politic. este suficient pentru un partid să aibă deputaţi pentru a dispune de unele şanse de a participa la înfăptuirea puterii executive. 219 . a unui anumit număr de activităti în domeniile de care ţara are nevoie. de sistemele bipartidiste — îndeosebi britanic şi american — dobândi-rea acestei poziţii — ca rezultat al obţînerii sprijinului masiv al elec-toratului — constituie o excepţie. prin alianţe de guvernare. însă. ce reflectă diviziunile profunde ale populaţiei unei ţări. social. În principal. prin inter-mediul mandatului politic acordat periodic deputaţilor. încurajarea. toate partidele care au deputaţi în parlament oferă garanţii pentru menţinerea sistemului politic întemeiat pe fundamente genera1democratice. atribuirea unui caracter oficial anumitor sarcini si competenţe aparţinând unor organisme de iniţiativă economică. întreprinderilor. respectarea caracterului reprezentativ al sistemului politic. act normativ adesea redactat în termeni generali. Astfel. religios sau lingvistic şi cultural etc. sau consacrarea ca obligatorii a serviciilor pe care acestea ªi le asumă. precum si raporturile lor cu organis-mele publice. socială. în principiu. lipsită de asentimentul populaţiei. la siguranţa si securitatea naţională. relaţiile dintre acestea. adică al unui ansamblu de convenţii ce face posibil ca toţi cetăţenii adulţi Sa-ªi exprime aspiraţiile esenţiale. la cooperarea cu alte state. spirituală etc. cu o anumită pre-cizie. De acum. partidele care preiau responsabilităţile guvernării îndeplinesc concomitent si functia de a preveni un vid de conducere si de a evita trecerea sub o tutelă. asociatiilor private.În afară.

a. la procedurile şş prin-cipiile admise de sistemul politic dat. în acest scop. dar pun în discutie anumite structuri ale statului sirecurg. „comunitare”. America de Nord. De asemenea. o limită superioară de vârstă. de regulă motivate — de Ia vot. În legătură cu aceeaşi problemă se impune să precizăm că. cu unele posibilităţi de derogare. De asemenea. partidele pot impune propriilor candi-dati o serie de clauze suplimentare: obligaţia de a fi înscris într-un singur partid. în ultimele decenii. îndeos ebi pentru deputaţi. să nu fie condamnat pentru delicte de drept comun. gradul de reprezentativita te al adunărilor alese poăte fi foarte stab pentru unele pături ale poputaţiei. preţuiesc caracteristicile acestuia. anarhismul. Pretutindeni. însă. dintre care cele mai frecvente sunt: să aibă cetăţenia ţării respective. presă). America de Sud. să aibă ovârstă minimă (în general 21 de ani pentru consilii comunale. mai ales. unele partide mici. orice candidat din orice partid trebuie să îndeplinească un anumit număr de condiţii prevăzute de constituţie si de alte acte normative. societăţi de ajutor reciproc. există în orice regim reprezentativ numeroăse functii — chiar foărte importante —căre nu sunt ocupate prîn alegeri.63 Desigur.. aceasta este conditionată de participarea la alegerile periodice — parlamentare si locale —‚ de selecţionarea candidaţilor si de controlul din partea flecărui partid asupra membrilor săi din adunările reprezentative. cooperative. În schimb. de obicei aceea a pensionării. unele partide — regionaliste. dreptul public prevede în unele tări anumite interdicţii în privinţa 220 . unete componente ăle populaţiei sunt încă excluse — dîn djverse răţiuni.ş Îndeplinirea functiei complexe de guvernare în sistemele pluri-partide din lumea contemporană înregistrează diferenţe şi variaţii considerabile în spaţiu şi timp. 40 de ani pen-tru Senat) etc. sabotajul s. să se bucure de drepturi civile şi politice şi. obligaţia de a face parte sau de a sprijini organizaţiile care gravitează în jurul partidului (sindicate. în prîncipal femei si ănumite categorii socio-profesiona1e. reprezentativitatea sistemului politic şi a partidetor de lă putere are aproape pretutindeni în lume o serie de limite. cerintă asociată frecvent cu o aiîumită vechime. în fine. de extremă dreaptă şş extremă stângă. în primul rând pentru candidatii la mandatele importante. emice sau rasjale — din diverse ţări cu sisteme pluraliste recunosc regimul politic. De asemenea. Asia refuză să participe la alegeri şş au tendinta să preia puterea recurgând la forţă. cerinţă ce poate fi însotită si de nevoia ca rude apropiate —soţ/soţie sau copii — să răspundă ace1oraşi criterii sau unora dintre ele. din Europa. Practic. practicând violenţa fizjcă şi psihică. pentru cei alesi.. 25-26 ani pentru consilii provinciale si Cam era Deputaţilor. Pentru a participa la alegeri.

Temporar.65 Pentru ca partidul să-şi consume în siguranţă responsabilitatea colectivă de guvernare este necesar ca deputaţii săi să cadă de acord asupra politicii pe care o pro-movează. guvernul se poate dispensa de sprijinul unei bune părţi a parlamentarilor proprii în îndeplinirea unor obiective politice. în toate cazurile. iar când devine imposibilă complicaţiile sunt aproape întotdeauna man. De aceea. cumulării unor functii executive. mentările juridice prevăd că guvemul poate funcţiona pe baza acor-dului constant al majorităţii legislative faţă de iniţiativele ministeri-ale. Praeger Publishers. Totodată. Le terrorisme comme un phinomine mondial. Examen de nouveau terrorisme de droite ou de gauche. chiar dacă această majoritate policromă se mobilizează să susţînă linia politică propusă de administratie. administrative si. în situaţii contrare. alteori mai greu. pe de altă parte. Infăptuirea unităţii dintre „aripa” ministerială si „aripa” parlamentară a partidului este conditionată. Paris. Asigurarea unei majorităti ad-hoc constituie o soluţie din punct de vedere tehnic. Deputaţii partidului de la putere reprezintă cheia stabi1itătii guvernamentale. de coeziunea deputaţilor. Cerinţa menţionată se realizează uneori mai uªor. judiciare. să fie determinate de schimbări fundamentale în conditiile inteme şş internaţionale ale ţării şş să nu pună în discuţie imaginea de ansamblu a partidului. ea nu este atât de mare încât partidul de guvernământ să se dezică de programul electora1. Political Parties in Western Democracies.Vezi detalii 1a Bruno Bertîni.333. dar ea nu poate menţîne mult timp partidul la putere. Exercitarea functjei de guvemare presupune unele deschideri între sistemele bipartidiste si cele mu ltipartidiste. responsabilitatea comună a deputatilor partidului majoritar faţă de lînia po1itică a conducerii partidului influentează substanţial stabilitatea administraţiei si capacitatea ei de a lucra. pe de o parte. Epsteîn. şş în interiorul fiecăreia dintre aceste categorii. Inevitabil apar dispute în partid între personalităţile ce ocupă funcţii ministeriale şi deputaţi. deviaţiile într-o problemă sau alta ar trebui să fie cât mai rare. Frederich A. 42 Editions Sociăles. Chiar dacă partidul manifestă în organele de guvernare initiative diferite de anumite opţiuni din campania electora1ă. p.32-. dacă strânge un număr suf1cient de voturi de la deputati din a1te partide. Conducerea execu-tivă a partidului şi gruparea parlamentară se străduiesc să asigure uni-tatea de acţiune între legislativ si administrativ. coeziunea din inte-riorul partidului de 221 . dar există şi preocupări de a le soluţiona în aşa fel încât par-tidul să rămână unitar cât tămp se află la putere. respectiva grupare parlamentară nu-si mai asumă responsabilitatea colectivă în conformitate cu poziţiile „imediate” ale partidului. în Terroristne et la ditttocratie. de la activitatea electorală la funcţia de guvemare nu este implacabilă”. Fără îndoială că această „măsură” nu este lipsită de importanţă dacă. de regulă. p. New York. 1967. fiindc ăregle65 Leon D. dacă ea există. pe care o asigură prin propria solidaritate. iar aceasta să fie cât mai apropiată de programul partidului si de manifestul său electoral. În sistemele bipartidiste. 1978. deputaţii săi rămân în bună măsură legaţi şş de promisiunile din perioada premergătoare alegerilor şi de noile iniţiative. în primul rând. „Astfel — se conchide în acest sens — progresia logică.

da.316 . de prim-ministru. dar ea este tot atât de necesară ca şi în cazul partidului ce guvernează singur în tările cu sisteme bipartidiste. desi nu un iversal. ataşamentul fată de linia de conduită a par-tidului. de experienţă. 66 Ibidem.. votul deputaţilor în parlament tinde să corespundă cu opţiunea partidelor care participă la exercitarea puterii. fiecare partid —laburist sau conservator — se evidenţiază prin unitatea „rândurilor sale parlamentare”. De aceea. de deţinerea — în fapt sau potenţială — a functiej de guvernare au un rol decisiv în determinarea comportamentului deputatilor. fiindcă acesta face măsurile în administratie si deschide drumul spre functii executive multor persoane. —‚ iar comportarea loială si votul lor se explică prin faptul că văd în politica partidului „politica lor”. Executivul american are nevoie de sprijinul legislativ al partidului său pentru a-şi transpune în viată lin ia politică. există o serie de diferente în interiorul unuia şş ace1uiaşi partid.A.guvemământ — partid majoritar în parlament —este considerată strict necesară pentru stabilitatea şi continuitatea pu-terii executive.însă. în conditiile conte mporane. coeziunea din interiorul partidului de guvernare nu s-a asigurat şi nu s-a menţinut întotdeauna. coeziunea dintre partidele majorităţii guvernamentale se impune maidificil. îndeosebi în cazurile sistemelor cu partid dominant de guvernământ. în cele mai multe ţări. p. Pe de altă parte. acela care obţine majoritatea mandatelor este capabil să-şi menţină guvemul în activitate o întreagă legislatură. poziţie ce o regăsim mai ales printre partidele socialiste. Dependenţa deputaţilor cu ambitii de a-si asigura carieră politică de conducerea partidului pentru a-i plasa într-un post sau altul favorizează ataşamentu1 faţă de linia politică a guvernului si faţă de „corectivele” aduse programului electora1.r se poate menţine în functie fără acest suport dacă reuseste să adune suficiente voturi de la deputaţii partidului de opoziţie. dar şş printre alte forţe 222 . În sistemele bipartidiste. în această ţară nici un guvem bazat pe un partid majoritar în parlamentnu a fost răsturnat prin votul partidului din opoziţie. prin afinităţi spirituale — de deputaţi. în unele sisteme multipartidiste. In principal însă. Coeziunea dintre deputaţii aparţinând mai multor partide se menţine şi prin intermediul unor presiuni extraparlamentare. unitatea de atitudine a fiecărui partid parlamentar a devenit un fapt general. a fost uneori încăl-cată.66 În Marea Britanie.67 În sistemele multipartidiste. deoarece regula de bază. Unitatea partidului parlamentar nu reprezintă doar consecinţa ambiţiilor deputaţilor de a obţine funcţii — unii sunt bătrâni. în structurile de conducere ale statului sunt inclusi si oameni apropiaţi — prin relaţii personale. In secolul nostru.U . Astfel. De aseme-nea. care cere ca deputaţii sa voteze în favoarea partidului din care provin. În s. avantajele acordate de prestigiul politic. încât acestia se simt „legaţi” de guvem. altii au deţinut poziţii înalte etc. în ca-litatea lui de fortă de guvernământ si de partid parlamentar.

care a intrat în majoritatea guvernelor de după 1929. ca şi prîn poziţii hotărâtoare în alte instituţii pu-blice. partidele democrat-crestîne din Olanda si Elvetia. unele partide socialiste. Consacrarea unor partide cu „vocaţie de guvernare”. 68 Ibident. un monopol de fapt asupra unor departamente. mai ales din partea unor minorităti din interiorul grupărilor parlamentare. iar trecerea lor în opozişie are caracter excepţional.. de externe. În sfârşit. de justiţie. cât şş prin numărul titularilor de portofolii — au acumulat o mare capacitate de decizie si o deosebită dexteritate de a influenta si controla. opinia publică. care repre-zîntă principalul factor a1 majorităţilor parlamentare si se sprijină pe parteneri situati la ambele sale flancuri.extrem de rar. a asigurat într-o serie de state exercitarea puterii pentru toată perioada postbelică sau pentru o bună parte a ei şi coeziunea deputaţilor majorităţii parlamentare. p334. cu ramificatii în cen-trele de comandă ale ţării.68 „Deviatiile” sunt mai prezente decât în sistemele bipartidiste. prin: premier. după 1935 ş. un cvasimonopol sau control putemic a. din punct de vedere politic. practica nu are o frecvenţă mare şş nu se înregistrează întotdeauna în împrejurări de asemenea natură încât săcreeze diflcultăti de nedepăşit partidelor de la putere. In acest sens. cel din Danemarca. au realizat si/sau realizează o relativă continuitate în administraţie şi în economie. cu excepţia intervalului 1976-1982.69 Deoarece au dominat ª1/sau domină guvernele — atât în timp. În anumite inter-vale se prezintă ca structurj intensive ale puterii. dintre care cel din Suedia a participat la toate guvemele dintre anij 1932-1994. detină tori ai principalelor ministere: economic. de inteme. prezent în aproape toate guvemele. deoarece coalitia a răm as majoritară în conditiile unor abţineri sau voturi con-tra. care recurg la formula abtinerii de la vot. care doar în unele momente s-a aflat în opoziţie. Aceste partide au deţinut si detin functiile sj ministerelecheie. se practică si formula guvemelor minoritare alcătuite de un singur partid.supra altora. cu grupările economice sau categoriile socia1e vizate de actul normativ în cauză. În tările în care nu sunt admise alegeri anticipate — de pildă. iar în altele — vezi exemplul Turciej — moţiunea de cenzură se foloseşte 67 Ibidem. De regulă. putem cita: Partidul Democrat-Crestin. demisia guvernului intervine —vezi mai ales cazul Italiei — când unul dintre partidele coalitiei se retrage din diverse motive. în Norvegia — s-au găsit solutjj de continuitate a executivului. Includerea în guverne a acestor partide — indiferent de oscilatiile rezultatelor electora1e — este aproape inevitabilă. Totusi.a.politice. mai ales de securitate socială sau din sistemul financiar223 . care negociază pe căi extraparlamentare orice proiecte de lege cu forţele parlamentare din opoziţie. eventual presedinte al repu-blicii. „devianţele•’ nu au influenţat practic conti-nuitatea guvernului si nici totalitatea poziţiilor anunţate. prezente în toată perioada postbelică la putere. aflat permanent la pu-tere în Italia după 1945. cel din Norvegia. ca si cel clin Belgia. În multe cazuri.

S. propunerile forţelor din opoziţie sunt 70 Robert A.E. aproape toate legile au la origine proiecte depuse şi acceptate sau avizate de primul-mi-nistru şi de guvern. indiferent de numărul partide-lor în competiţie sau al partidelor cu statut parlamentar. care îl acreditează ca partid eterogen.E.70 Partidul sau partidele de la con-ducere îsi asigură. 1965. Problema în exercitarea funcţiei de guvemare şi în asigurarea stabilitătii autorităţii administrative în tările cu sisteme multipar-tidiste constă în obtinerea consimţământului asupra unui program de acţiune între un număr de partide care ş asigură majoritatea parla-mentară. au dovedit multă vreme în parlament o solidaritate profundă. R. de-a lungul acestui interval coeziunea parlamentarilor fiecărui partid fiind „lege”. 316. Fracţiunile.I. Les oppositions politiques dans les dimocraties occidentales. desi au avut şi au propriile organizaţii separate. în Buletin Sedeis. În Ita1ia. anul XXVII (1980). în general complicate şi variate. a partidelor aliate.S. Dăhl. respinse de cele maj multe ori. Suppliment no. exercitarea funcţiei de guvemare este marcată si de „defecţiuni” de vot în parlament şi de gradul de unitate 69 Giorgio Sălli. Futuribles nr. p. se apreciază. de regulă. Din această cauză. face excepţie Elvetja. Etat d’un seul parti. se circumscriu aprecierii — considerată un fel de axiomă — că „guvemele caută să impiedice dezvoltarea opoziţiei”. 8.D. cât şş excepţii. 1. Partidele din opoziţie dispun frecvent de un număr apreciabil de deputaţi. În această privinţă. p. putere şi celelalte partide parlamentare. si c. şi sunt aplicate după unele tergiversări. În sistemele multipartidiste. Din păcate. unitatea democratcrestină s-a manifestat si s-a menţinut chiar în condiţiile fracţiunilor organizate din interiorul său. Experienţe variate conftrmă atât capacitatea sistemelor pluraliste de a genera par-tide unite si de a asigura stabilitate autorităţii administrative.. In aceste cazuri. 99. nu există studii suficiente si detaliate despre acest fenomen. îndeplinirea funcţiei de guvemare în condiţii de stabilitate politică si de eficientă a conducerii presupune partide unite. ca fiind flresc ca două sau mai multe partide să-si menţină unitatea — separat şi înîpreună — si să susţină un guvern de coaliţie ce se sprijină pe grupurile parlamentare ale partidelor ce îl compun. In schimb. tară în care în aproape întreaga 224 .bancar. nr. integral sau parţial. poziţii predominante asupra acelora care sunt preocupate să critice sau să controleze instituţiile statale si deţinătorii puterii executive. 7.Funcţia de control de crit ică asupra puterii executive si Iegislative. numiro 927. deputaţii partidelor coalizate rămân fideli guvernului cât timp fiecare partid este loial fată de guvern. însă. în Le Monde Diplomatique. În sistemele pluripartide din lumea contemporană. individual. Raporturile dintre partidele de 1a.

dar acesti factori se află în strânsă corelatie cu natura si caracteri sticile partidelor din opoziţie. Accesul partidelor în parlament şi numărul man-datelor pe care le detin constituie elemente necesare pentru a influenţa desfăşurarea vieţii politice naţionale. dar pot reduce tensi-uriile si favoriza o mai bună înţelegere a poziţiilor fiecărei părţi.U. Prin urmare. 71 Giorgio GăIli.VIIş tpartiti politici.403. adevăratele motive si principalele implicatii ale adoptării respectivului act normativ. Compromisul duce la o anumită alterare a poziţiilor iniţiale ale fiecărui partid. de critică si de control asupra instituţiilor şi protagonistilor puterii. adică relativul echilibru dintre intenţiile partide-lor de la putere şi cerinţele opoziţiei. experienţa contemporană dezvăluie si cazuri de guveme minoritare. 1975. p. şi de încrederea electoratului pentru a conduce legitim ţara când dispune de cca 60% clin voturi.71 Or. sau ale primului partid. în sistemele pluripartide. ipoteza — adesea învocată — că raporturile dintre partidele de la putere si celelalte sunt condjtionate hotărâtor de forţa lor electorală şş parlamentară nu se confirmă decât în sensul că o slabă reprezentare parlamentară a organizaţiilor din opoziţie se concretizează într-o replică fără vigoare din partea acestora. În general. specialistii apreciază că un guvem — omogen sau de coalitie —beneficiază de consensul politic. fiindcă sunt negociate şi definiti-vate prin concesii reciproce între mai multe partide parlamentare. se recurge la practici precum interpelările. iar guvernele se mentin în fu ncţie cu „sprijin din afară”. Informarea si dial ogul nu suprimă în mod necesar divergenţele de vederi. în sistemele multipartidiste. Torîno.T.T. Practicarea compromisului s-a impus şş ca urmare a extinderii sis-temului de consultare şi de concertare a tuturor forţelor politice interesate de conţinutul deciziilor politice. Storia della societa italiana dall’unita a oggi. reprezintă una dintre practicile politice din societăţile pluraliste. urmărindu-se să se afle. Grupările lor sunt legate mai ales de tentative de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative le-gislative. relativ şi temporar. O altă moda1itate de activitate o constituie soluţiile de compro-mis.. pentru partide ª1 pentru alegători. vo1. De altfel. atributii ac tive de exprimare. În sistemele politice plu-raliste. Compromisul dintre opoziţie şi guvern în legătură cu o serie de chestiuni nu reprezintă o 225 .perioadă postbelică opoziţia a avut dimensiuni foarte mici. multe decizii politice din sistemele pluraliste din lume rezultă din compromisuri. când dimensiunile parlamentare ale opoziţiei sunt majoritare. Dimensiunile opoziţiei parlamentare oscilează în raport de ponderile a1iantelor de guvemare. deci cu ajutorul unei părţi a „opozişiei”. în sistemele bipartidiste. partidele opozişiei parlamentare păstrează. discutiile si informările de detaliu. Compromisul.E. În acest sens. dar avertizează un număr cât mai mare posibil de parteneri — din cadrul majorităţii guvemamentale şş din opoziţie — în legătură cu soluţionarea anumi-tor probleme.

poate dobândi o importanţă la fel de mare ca şi cea a con-ducerilor partidelor. în „a escamota” sau a amâna expriflîarea lor clară. Astfel.şi retragă sprijinul în adunarea reprezentativă. se apreciază în mod deschis că partidele din opoziţie consideră chestiunea votului de neîncredere o procedură excepţională. interferenţe între diverse tipuri de interese si de opţiuni — practicarea „normală” a arbitrajelor. mizând tocmai pe solidarizarea cu unele partide 226 . Temporizarea constă în a pune principalele probleme contestate „iritre paranteze”. dată fiind însăşi eterogenitatea internă a unor partide. Grupările partidelor de opoziţie — mai ales din sistemele multi-partidiste — sunt legate si de încercări de a modifica structura coalitiilor de la putere.72 Pe de altă parte. astfel. influenţa partidelor din opoziţie. dificil de acceptat. când opoziţia este majoritară. între anumite limite. putere. Crizele de guvern pe care le declansează se încheie şş prin includerea unor oponenţi. a echilibristicilor politice şş a statu-quo-ului în detrimentul adoptării unui proiect glo-bal original sj novator. implicarea unor organe informale. Divergenţele de vederi. oamenii de la putere şi. pro-grame şi iniţiative. la variaţiile opiniei publice. De asemenea. pentru că în unele cazuri alianţele de la putere sunt minoritare doar pentru că le lipsesc câteva mandate. prin intermediul unei aripi sau al unor curente centrifuge. Dimensiunea pozitivă a compromisului con-stă în faptul că. fie cu o ruptura. Influenţa apreciabilă pe plan parlamentar a partidelor care nu exercită puterea favorizează. iar alteori partidele ce detin puterea se află la egalitate de mandate cu fortele dîn opoziţie. însă ea este mai putin frecventă. Asemenea proceduri tind — si adesea reuşesc — să reducă la mini-mum conf1ictele dintre guvern şi opoziţie şş să creeze o atmosferă normală sj acceptabilă în parlament ş prin urmare. în general.soluţie „contra naturii”. Frecvenţa redusă a răsturnării guvernelor în par-lament de către partidele dîn opoziţie se explică prin procedurile deja enumerate. Compromisul tinde să impună în activitatea partidelor — care dau curs şi experimentează prin propriile structuri. iar funcţia de guvernare îşi atenuează unele tentaţii „autoritare”. Temporizarea iniţiativelor legislative ale guvernului s-a impus ca o altă atitudine posibilă pe care o fo1oseşte opoziţia. printr-o anumită incapacitate a acestora de a acţiona în deplină solidaritate şi prin alte raţiuni. ce se pot încheia fie cu o soluţie acceptabilă. Totodată. Acesti factori îsi evaluează şanse1e de a dizolva minoritătile de 1a. Altern anţele la putere sunt. dîn administratie devin mai sensibili 1a. compromisul. între deputaţi şi corpul electoral. ea nu pune guvemele în situatia de a demi-siona. dezvoltarea potenţialului de opoziţie chiar în caclrul alianţei guvemamentale. însă. în care minoritatea se înclină în faţa poziţiei majorităţii. sunt normale în regimurile democratice.73 fie al unor parteneri mai mici. echivalează adesea cu un pas înainte faţă de dialogurile îndelungate şş costisitoare. Această „rezistenţă interioară” se manifestă fie la rtivelul partidului cel mai puternic. mult mai rare. în principiu. În acest sens. care reunesc în unele momente exponenţi din diferite categorii sociale şi politice. conferă controlului si criticii întreprinse de opoziţie urt caracter mai efectiv. înclinati să.

334-. a tipului de societate. Februarv. a partidelor care se află 72 Pierre Lalumiire. Astfel. reprezentată ca un continuum. în rivalitate cu forţele ce deţin puterea. Exceptând extrema stângă şi extrema dreaptă. Partidele din opoziţie îsi propun „să limiteze puterea prin putere” si desfăsoară în cadrul genera1 a1 competiţiei pentru influenţă.Party Conflict in a Dominant Party: the Experience 34 of Italian Christian Democracy. unde au existat partide comuniste puter-nice în opoziţie. 1966. Pâris. Les rigitnes parlementaires europiens. cele trei mari familii politice sunt separate istoric de încrucişarea a două clivaje ideologice dominante: 1.U. p. ţărşe nordice si Republica Federală Germania intră în a doua categorie.din opoziţie. fie o luptă asupra unor principii secundare. 4. Sistemul de partide din S.A. XXVIII (1965). criteriul traditional care structura tipologia partidelor politice în functie de situarea celor trei familii politice pe axa StângalDreapta. ca şi procesele extinse de democratizare şi raţionalizare din societăti1e occidentale postbelice au determinat mutaţii considerabile în sis-temele pluripartidiste. legale. în funcţie de încru-cisarea celor două clivaje ideologice. Centrul (partidele liberale). a cărui natură nu este pusă în discutie. în abordarea tradiţională. dorinţa de schim-bare a ordinii sociale versus conservarea ei. asupra naturii. fie o luptă asupra unor prin-cipii fundamentale.32-. desi se menţine acordul asupra caracteristicilor sistemului politic. este aceea de care sa uzat inflationist în ultimii ani: Stânga (partidele comuniste. p. Marea Britanie. Toate democraţiile de tip occidental se caracterizează prin existenţa unei opoziţii organizate. posesori ai mijloacelor de producţie versus neposedanţi (clasele defavorizate) şş 2. Reprezentarea partidelor politice pe continuumul axei Stânga/Dreapta. lupta politică s-a purtat aproape o jumătate de secol şi asupra bazelor statului. La ora actuală pentru orice observator a devenit clar că dimensiunea socioeconomică a acestei reprezentări nu se mai sustine. socialiste si social-democrate). În Franta si Ita1ia. fie o luptă fără principii riguroase. Andri Dumichel. Intra. caracterizează cel mai bine prima categorie. ş Raphall Zariski. TENDINTE ACTUALE IN STUDIEREA PARTIDELOR Apariţia noilor centre de putere în cadrul societăţii civile. în The Journal of Politics. chiar si pentru simplul fapt că valorjle de bază care asigurau altădată fizionomia unei familii sau 227 . nu mai este operaţional la ora actuală. deoarece separări1e doc-trinare dintre partide sunt putemice. corelativ. t. Dreapta (partidele democrat-crestine. 335 PUF. partidele conservatoare şş partidele agrariene). Separarea orizontală a puterilor în stat tinde să fie concurată în lumea contemporană de distinctia dintre functia de guvernare şi aceea de opoziţie.

economice (dirijisti cont ra liberali). Aceasta înseamnă că centrul nu există în politică: poate exista un partid de centru. 7. dar nu o tendinţă decentru. diplomatice (partide prosovietice versus partide filoatlantiste). Acesta abandonează c1işee1e. însă. la dreapta — agrarienii. a acestor clivaje ar fi egală cu suma zero. pluripartidismul va favoriza crearea de clivaje dintre partide prin încrucişarea şi confruntareatendinţelor. Drept urmare. ş. 4. dincolo de notiunile simpliste sau de etichetările ideologice. dualismul tendintelor va duce la un dualism a1 partidelor. 2. Duverger afir-mă că în orice asociaţie politică. Diminuarea rolului doctrinei sau a1 ideologiei în structurarea sis-temului de partide sau tipologiei partidelor (lucru care se observă si în România după campania electorală din 1996) pare să confirme ipoteza luj Duverger cu privire la rolul criteriului structural-organi-zatoric în configurarea identitătii un ui partid. Sociologie des partis politiques. realizată în mod democratic. crestin-demo craţii şi conservatorii. 5. Aceste cli-vaje pot să se traducă prin conciliere sau acord (suprapunere) sau în direcţii opuse (fracţionare). Dreapta nu este doar conservatoare. politice (monarhişti contra republicani). sub presiunea noilor tehnici de votare şş a temperamentu-lui actorilor politici. o doctrină a centrului (. caprocedeu de identificare a partidelor pe axa Stânga — Dreapta. se găseşte la Jean Blondel. el distînge între caracterul democratic sau aristocrat-ic al unui partid.. în centru — liberalii radicali. după cum Dreapta nu este doar ljberală sau autori-tară. O aliniere. există a1ternative ale opţiunilor care dau naştere la tendinţe: „Orice politică implică o alegere între două tipuri de solutii: solutiile intermediare se ataşează uneia sau alteia. 3. Consecvent concepţiei sale cu privire la cauzele apariţiei partidelor politice. initial.doctrine politice îşi găsesc o funcţionalitate mai adecvată în corpusul altor doctrine cu care păreau că se află într-un divort iremediabil. după cum Stânga nu este doar expresia schimbării şi a progreM.74 Dacă. Duverger. religioase (clerici contra laici sau catolici contra protestanţi). care rănîâne separat în două jumătăţi «centru stănga şş centru dreap-ta»”. In cadrul aceleiaşi familii po1itice. Blondel ordonează partidele pe axa stânga — dreapta în maniera următoare: la stânga — comunistii. mijloacele (liberale sau autoritare) întrebuintate de acesta si obiectivele socio-economice (liberale. Orice centru este divizat contra lui însusi. O exemplificare a căutării unei identităţi mai profunde a partidu-lui. Duverger analizează o serie de opoziţii care pot să se suprapună cu opoziţii similare din celelalte familii politice: 1. J. emice (partide locale — minoritare — contra par-tide nationale — majoritare etnic). Stânga nu mai este doar Iiberticidă. sociale (muncitori contra burghezi).. conservatoare sau radicale) pe care ele le propun. sului. America 228 . Însă criteriul întrebuinţat de el este gradul de democratizare atins de un partid în manifestările sale politice. Astfel. socialistii si social-democraţii.). p. pentru că se opune progre-sului.

4. 2. Cleavage Structures. liberale în mijloacele pe care ele le uti1izează sau doresc să le uti-lizeze si 3.) 2. London. sub acest aspect. Dimensiunea religioasă (Opune partidele de inspiraţie reli-gioasă si pe cele de tip laic în soluţionarea unor probleme cu conotaţie morală. J. gradul mărit sau redus al intervenţiei pub1ice. 1994. 1967. Wjldwood House. posedanti-neposedanţi (partide burgheze/muncitoresti). 2. Blondel ajunge la concluzia că puţîne partide pot să fie numite „conservatoare” în sens strict.) 3. Dimensiunea socio-economică (Proprietate privată sau pu-blică. „centriste” în obiectivele lor socio-economice deşi. în general. Seymour Martin Lipset. 1945. p. Stein Rokkan76 stabileste patru clivaje fundamentale ale par-tidelor. care iau naştere în urma opoziţiilor dintre: 1. după cum puţirte partide ale stângii pot să fie numite „radicale”. verticală (Centru — Periferie) şi 2. educaţia sexuală etc. fapt care va determina cresterea lor la şapte: Jean Blondel. „demo-cratice din punctul de vedere al participării. într-o largă majoritate. New York. Olandezul Arendt Lijpart77 va detalia dimensiunile ideologice ale acestor clivaje. Free Press. Caracteristica acestora este diminuarea fac-torului ideologic şş tipologiile partidiste multidimensionale. Din încrucişarea tendintelor soci o-politice care se manifestă după realizarea revolutiei industriale si a revolutiei naţionale au rezultat noi clivaje între partide. Centru/Periferie (partide centraliste — partide autonomiste). din încruc işarea celor două axe: 1. New York. Political Parties: A Genuin Case for Discontent. 1978.de Nord si Europa Occidentală s-ar caracteriza prin partide care sunt: 1. 8. al programelor de protecţie socială etc. îrş Party Systems ănd Voter Alignments: Cross National Perspectives. a avor-turilor. varietatea este mai mare”.75 Din încrucisarea acestor criterii. 3. Oxford Universitv Press. 3. Dimensiunea etno-culturală (Din 29 de tări examinate de Lijpart. al elementelor de planificare. 1. Arendt Lijpart. p. Party Systetns and Voter Alignments: ăn Introduction. prin intermediul /sau cu concursul/ valorilor religioase şi al poziţiei politice a Bisericii: problema divorţurilor. 20 sunt 229 . Electoral Systems and Party Systents: A study of Twenty —Seven Dentocracies. RuraltUrban (partide agrariene — partide ecologiste — partide urbane). orizontală (teritorial-funcţională) în cadrul unei elite nationale sta-bilite. 76 Rokkan Steîn. Biserică/Stat (partide religioase — partide seculare).1990. Astfel.

emic omogene. Dimensiunea urban-ruraiă (Acest clivaj nu apare în cadrul sistemului de partide decât întrun număr redus de ţări. la termenele prevăzute de constituţie sau cu anticipatie —îşi pun substanţial amprenta asupra modului în care partidele „cuceresc” alegătorii. în 230 .mentului partidelor în vederea alegerilor şi faţă de evoluţiile — naturale sau dirijate — ale atitudinilor cetăţenilor cu drept de vot a debutat. CAMPANIILE ELECTORALE Obiective.) 6. inclusiv în cele dezvoltate. iar din cele 9 rămase.) 7. prochineze sau prosovietice. In perioadele electora1e. cât mai exactă.) 4. Campaniile electorale sau „functia” electorală — activităţi politice inerente ori de câte ori se încheie un ciclu de guvernare.78 Sociologia electorală si-a deplasat treptat centrul de interes de la simpla descriere şi localizare a distributiilor si tendinţelor politice ale corpului electoral spre anticiparea.) 5. a opţiunilor alegătorilor cu prilejul fiecărei consultări şi spre identificarea factorilor care le determînă. Acest clivaj se circumscrie sferei de valori pe care R. Dimensiunea referitoare la sprijinul regimului (Clivaj între partidele care susţin regimul democratic si partidele importante care îl contestă. numai cinci cunosc clivaje interpartizane clare. precondiţie a preluării si exercitării puterii politice. încearcă să influenţeze viaţa politică. Studiul sistematic a1 comporta. însă. la începutul secolului al XX-lea. denurnită iniţial geografie electorală. o legislatură. partidele îşji intensifică 1a. maxim activi-tatea şi.) 5. Dimensiunea „materialisti contra postmaterialisti” (Clivajul apărut în anii ‘60-’70 între democratia autogestionară şl partidele ecologiste. desi decalajul sat-oraş este frecvent în multe ţări. printr-o gamă variată de mijloace. Dimensiunea de politică externă (Clivaj între partidele politice democratice şş partidele occidentale foste comuniste. care prezintă diviziuni etnice. Inglehart o numeste „poslnîaterialism”. iar în anii imediat următori celui de-a1 doilea război mondi-al s-a cristalizat într-o disciplină ştiinţifică. strategii si mijloace de desfăsurare a campaniilor electorale. iar ulterior sociologie electorală.

dar televiziunea. de bilantul fortelor de guvemare. zate. ce le „cla-sice” — mitingurile. De ace ea. mitingurile şi reuniunile politice sunt frecvente. mai vizibilă si mai costisitoare din caxnpania electorală — atât pentru alegerile legislative şi prezidenţiale. deosebit de curate. sunt cele mai căutate si mai disputate. Traiti de sociologie. Acţiunile orgain78 Frensor Gorgull. reuniunile s. În acest interval. ma.general. presa scrisă. La sociologie ilectorale (France). clifuzării programelor şi prezentării c andidaţilor. Activitatea cea mai intensă. Selecţionarea candidaţilor şi. cetăţenii cu drept de vot iau cunoştinţă de programele şş intenţiile partidelor. afisele.a. pe de altă parte. In această perioadă. deplasarea spre cabina de vot şi opţiunea fiecărui îndivid nu mai con-stituie decât într-o măsură diminuată rezultatul unor evaluări şş decizii proprii. asa-zisele „ordine de utilitate”.i în faţă. pe de o parte. tome 11. si fortele sociale din rândurile cărora îsi recrutează suportul electoral. în special. Mijloacele moderne de comunicare — televiziunea. cinematograful — şj. prin stabilirea de alianţe si prin alcătuirea listelor de candidaţi. Astfel. p. al căror număr corespunde celui al mandatelor obţinute la alegerile precedente. timp de câteva săptâmâni. sunt dirijate de specialişti în relaţiile cu pu-blicul si de consilieri politici. şş comportamentul diverselor grupări ale populaţiei. PUF. sub putemica lor influenţă. Totusi. exercitate asupra lor prin intermediul mijloacelor modeme de comunicare şi persuasiune şi al sondajelor de opinie. mijloacele moderne 231 ţară. mai cu seamă. radio-ul şş presa scrisă sunt acelea care orientează opţiunea alegătorului. transmit de 1a. mesajele provenind partide şi oferă o anumită imagine despre fiecare raporturile dintre par-tide. Campaniile electorale sunt inaugurate prin lansarea de către par-tide a programelor. radio-ul. diverse partid. fiindcă alegătorii suportă efectele constante ale unor conditionări de tip colectiv. în conformitate cu reglementările legale din fiecare publicului. cu o anu-mită frecvenţă. încercând să-şi formeze o imagine despre fiecare fortă poljtică şi să-şi contureze intenţiile de vot. 46. — reprezintă canale ce întăresc şi „apropie” legăturile dîntre partide si conducătorii acestora. Actul electoral — prin care un cetăţean votează în favoarea unui candidat sau a unor candidaţi aparţinând unuia sau unor partide anume — reprezintă un gest civic persona1. cât şi pentru cele locale — este consacrată. 1963. deter-minarea ordinii lor de prezentare reprezintă o prerogativă cu atât mai importantă cu cât sistemul de votare pe bază de ljstă avantajează net candidaţii plasaţi cel mai bine. âpud Georges Gurvitch. Toate acestea. despre de comunicare . primele locuri. Paris.

„micul ecran” tînde să-si asume funcţii conservatoare. de releu între partide. abilitatea de a transmite precis aceleaşi gânduri. Capacitatea emisiunilor de televiziune de a determina oamenii să urmărească si să urmeze preocupările partidelor. Totusi. este acoperit într-o anumită măsură de alte mijloace. a impresiilor mereu noi care modelează gândirea colectivă si ind ividua1ă. pentru a trece în revistă princi-palele puncte programatice sau liniile directoare de actiune ale unui partid sau ale altuia. Apariţia principalilor conducători de partide pe micul ecran oferă majorităţii populaţiei posibilitatea nu de a-i cunoaste. aceste cadre. mese rotunde.le.r vocea. despre lumea înconjurătoare.contribuie la sta-bilirea puterii electorale şi parlamentare a fiecărui partid si la conturarea destinului fiecăruia în viata politică. Golul pe care ea. în ce măsură fiecare dintre a. avantajează partidele mari. sprijinindu-le în alegeri. pot să arate. transmitând informatii si imagini. îl creează în comunicaţia politică. în fiecare zi.t prin mai multe cauze. Presa scrisă joacă un rol deosebit în difuzarea principalelor pre-ocupări ale partidelor în largi sectoare ale populatiei. limitându-se la ceea ce spun si la ceea ce evită să spună reprezentanţii partidelor în cauză. Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o linie politici. Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite informaţii genera. între partide si elec -torat este explica. între acestea si celelalte in stituţii social-politice. în prezent.ja.. Ziarele. dar nu în acţiune.tea de a beneficia de o atracţie la public mai mare decât a celorlalte mijloace de comuncare ţine de faptul că ea. aceleasi tipare întregii natiuni. care astfel îsi me nţin sau recâstigă importanţa: ziarele.te reproduce doa.tă de faptul că trăim în „era imaginilor”. „stie” în general cel mai bine să răspundă aşteptări1or tuturora. Televiziunea este net avanta. Prin aceasta.cestea este capabil sa. 1a. ci de a-i vedea. prin intermediul fotografiilor. principalul element care îi oferă posibilita. Statutul privilegiat al televiziunii în domeniul comunicaţiei politice. pentru a ţine anumite categorii sociale sub un anumit „control” politic. pe scurt. nu în miscare. Pentru a obtine o im agine mai nuanţată despre modul în care mijloacele moderne de comunicare se implică. pentru a răspunde 1a întrebări constituie un avantaj exclusiv al „micului ecran”79. de pildă. Sansa de „a aduce” cadrele partidelor în locuinta fiecăruia pentru a participa la dezbateri. 232 . care afectează opiniile colective si individuale despre oameni. vom urmări. ca factori si influentei importanţi în evoluţia rolului ‚ ‚ ftecărui partid în societate. răspundă nevoilor partidelor de a transmite forţelor sociale mesaje social-politice sj de a diri ja atitudinile şi opţiunile politice. satisfacă diverse trebuinţe ale partidelor si să tină la curent cetăţenii cu problemele mari ale momentului. pentru a insera periodic — cu deosebită întensitate în cam-paniile electorale — dezbateri politice. iar radio-ul le poa. Televiziunea s-a impus în ultimele decenii ca mijlocul cel mai apt si. de „atestare” a legitimităţii partidelor puternice. Telepresa explică oamenilor realitatea dintr-o perspectivă unilaterală. si de a orienta informatiile si mesajele social-politice în functie de preocupările fiecărui partid. indispen-sabilă în relaţiile partidelor cu cetăţenii.

Tehnicile noi au permis renaşterea unor forme vechi de informare. Mult timp. Radio-ul a eliberat cuvântul de limitele de altădată si i-a conferit un rol substantial în comunicarea politică din zilele noastre. Radioreceptorul stabileşte raporturi directe. mai scumpe.i58. deoarece acestia din urmă au sentimentul că urmăresc vocea „propriului conducător” sau cred că se află în relatii „familiare” cu acesta. precum şi confruntarea diferitelor puncte de vedere politice.ţa politică. lecturii. L’Etat spectacle. sirnpatizanţii lor. contactul direct cu oratorul au fost considerate procedee depăsite. scrisă. ce emană de la partide si de la conducătorii acestora.ruI cititorilor sporeste. mult mai comodă si mai ieftină decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare. de asemenea. Paris. consacrată difuzărij ideilor şş programelor proprii.16. — care se orientează mai ales spre elemente de ordin afectiv —‚ imprimă un stil propriu propagandei partidelor.nda. cât şi de faptul că ea se a. realizată de partide prin scris este avantajată atât de progresele tehnicilor de imprimare.dresează mai ales posibilitătilor de analiză si de judecată ale populaţiei. în climatul de competiţie dinire partide. p. Propaga. Mijloacele de masă ale comunicării şi alte tehinci modeme. „a reabi1itat cuvântul”80 şi rolul vorbirii în activitatea par-tidelor. având un conţinut mai raţional şi mai intelectual decât tele-viziunea. La tilivision par cable commence demain. Radio-ul favorizează cultivarea interesului pentru politică în rân-durile unor categorii ale populaţiei ce sunt mai puţin atrase de pre-ocupările partidelor de a-si difuza obiectivele prin tipărituri sau prin mijloace vizuale. Totodată.rtidele au posibilitatea să se folosească atât de galaxia Gutenberg. prin radio a devenit. Vocea reprezintă unul dintre primele elemente care stau la baza reactiilor de simpatie sau de adversitate fată de un necunoscut. deoarece permite însumarea relativ uşoară a unei mari varietăţi de mesaje. de avântul instrucţiei publice. Mijloacele auditive nu constituie monopolul unui partid sau al altuia. prima experienţă a folosirii electronicii în comunicarea de masă. radio-ul a oferit forţelor politice şi un puternic instrument de control social si de persuasiune asupra electoratului. anterioare imprimeriei. cuvântul. pe aspecte programatice. Librairie Plon. Essai sur et contre le „Star-System” en politique. mai ales datorită tranzistorului. radio-ul este considerat un fel de „armă absolută” în via. Radio-ul. cât şi de galaxia Marconi. prin presă şş carte. Astfel. ea punând accen-tul pe idei. Comunicarea scrisă. 1983. care relansează vocea în mesajul vorbit.. ci se află la dispozitia diverselor curente politice şi conducă-tori. iar audiţia părea că îsi pierduse din importanţă în favoarea. pa. Presa Henri Piaget. mai logică. nu pe persoane sau personalităţi din cadrul partidelor. se af1ă însă pusă oare-cum în discutie de avân tul mijloacelor auditive. fiindcă numi. folosite intens 233 . între lideri de partide şi ascultă-tori si deschide o nouă perspectivă în raporturile dintre partide cu 80 Roger-Gşrard Schwartzenberg. In societătile dezvo ltate. p. de la persoană la persoani.Comunicarea. mai abstractă ş în general.

Configuratia electoratului si încercări de tipologizare a alegă-torilor. pg.82 81 Jean-Mârie Cotteret. adevărate presiuni asupra individului8 1. Cu alte cuvinte. orientarea votului în favoarea unei anumite tendinţe sau a unui anumit partid etc. religioase. uneori sub etichete diferite. Studiile de sociologie electorală sau de sociologie politică urmăresc să evidentieze tendintele opiniilor politice si să explice de ce acestea. pg.u corelat participarea 1a vot cu o serie de caracteristjci socio-culturale ale electoratului. în Georges Gurvitch. Convingerile intime ale cetăţeanului şi posibilitatea acestuia de a evalua singur aprecieri si inşormaţii ce provin de la un partid sau altul sunt totuşi puse în discuţie.cest sens.84. Astfel. luând ca document de bază sta-tisticile electorale. persistă lungi perioade. personalul 234 . Djstributja elect oratului pe partide si dinamica acestuia de la o confruntare electorală la a1ta oferă analizei interesante constatări şş concluzii în legătură cu evolutia sistemului de partide şi a întregii vieţi politice dintr-o tară sau alta.ţii. In temeiul acestora au fost formotivational sj mula. 82 Georges Dupeux. s-a subliniat ci. în absenţa constrângerilor făţişe sau a violentei fizi ce.: participarea este mai puternică în cazul bărbatilor decât al femeilor. ţăranii legaţi de economia de piaţă participă mai intens la vot decât tăranii a căror existenţă este întemeiată pe economia închisă.. PUF. ‚ ‚ au fost propuse mai multe scheme de tipologizare a electoratului. economice. înrădăcinate în structura societăţii. Investigaţiile întemei ate pe statistici1e electorale au evidenţiat anu-mite „regularităti statistice”şi a. decât necalifica. în conditiile îrt care. comparaţiile urmăresc să stabilească o serje de corelatii între vot si caracteristicile sociologice ale corpului electoral. La sociologie ilectorale (Pays ănglosaxones). partidele dispun de conditii favorabile pentru ca prin propa-gandă intensă şi prin persuasiune să instituie o relativă stabilizare a convingerilor politice ale electoratului. inclusiv localizările pe principalele provincii jstorice ale tării respective. 1970. influenţate sau determirtate sj de particularitătile de mediu ale regiunilor. prin persuasiune. Paris. mijloacele de comunicare exercită. emice. si/sau de ce. precum participarea la vot. Les systemes ilectoraux.cit. constituie factori indispensabili pentru partide în eforturile lor de influenţare şş de plasare sub control a comportamentului politic al cetătenilor. care sunt mai interesate de exercitarea drepturilor de vot. cercetărjle de profil.. În a. compară rezultatele alegerilor cu alte distributii statistice. Punctul de pornire al studjilor de sociologie electorală îl repre-zintă chiar faptele nemijlocite ale scrutinului. unitătilor administrativ-teritoriale. survin modificări în atitudjnile politice sj se conturează orientări noi. arhaică. în functie de criterij socio-profesionale. zonelor geografice.64-65. alte-ori. In general. demografice. op.în campaniile electorale în ultimele decenii. Claude Emeri. absentejsmul. al persoanelor de vârstă medie sau cu veinturi ridicate ori sigure.te explicaţii de tip cauzal.

constatate cu regularitate.ceeaşi tendintă de participare se va înregistra şi în situatijle în care grupul va fi cât mai bine informat despre consecinţele deciziilor guvemamen-tale85 rata de participare va cunoaşte aceeaşi tendintă dacărespecti-va colectivjtate va fi supusă unor presiuni din ce în ce mai puter-nice.ocupat participă mai constant si maj substantial la vot decât cei ce a. care-l „conving” si pe alegător de importanţa „votuluj de conformitateş’ ‚ de lipsa de oportunitate a „votului de interes”. că fenomenul prezintă o 235 . p65. spre deosebire de tineri. se admite. în ge-neral. de constiinţa acestuia cu privire la consecinţele posibile asupra aşteptărilor sale din partea unui partid sau a. Elementul principal sau setul de criterii prîn prisma cărora sunt operate clasi-ficările sunt fluctuante şi inconsecvente.utor la autor şi sunt insuficient de relevante. 83 Ibidem. Rezultatele acumulate pe linia ordonărjj factorilor de comporta-ment au deschis drumul unor tentative de tipologizare a electoratu-lui. cetăteanul rămâne imun la presiunile ce se exercjtă asupra sa în cam-paniile electorale. de sis-temul de comunicaţie şi transmitere a informaţii lor. varjază aproape de la a. ci şş de motive si fa. ca posibilitate a cetăteanului de a influenta sj corecta politica guvemului. consemnate în literatura de specialitate.u doar activităţi casnice. fiindcă ele se tem de necunoscut şi preferă statu-quo-u1. de genul celor enu-merate. Asemenea fenomene au fost explicate în două modalităti: votul. De altfel.86 Statisticile electora1e şi interpretarea lor converg spre aprecierea că. persoanele mai în vârstă îsi formează deprinderea de a da un vot de tip conservativ. au fost astfel interpretate: rata de participare la vot a unui grup anume va fi cu atât maj ridicată cu cât interesele sale vor fi mai substantial afectate de politica guvemamentală84 a. Diferenţele de participare la vot. Asemenea înc ercări. care doresc şş încearcă schim-barea etc. totusi. comportamentul alegătorilor din acelasi grup social nu este întotdeauna determinat de motivatij ra. votul se constituie din ce în ce mai mult într-un răspuns a1 individului la presiuni concentrice exercitate asupra sa de diverse grupări sociale sau asociaţii.tionale.. ca. se află încă într-un stadiu de încertitudini si de interogaţii.83 Absenteismul poate avea mai multe ratiuni: cetătenul „nu vede” relatia djntre preocupări1e sale şi activitatea partidelor de la putere. altuia. de conjunctură eco-nomică sau de ordin psihologic.tolicii şi protestanţii se prezintă în proporţie mai mare la urne decât ortodocsii. este determinat de anumite interese ale a1egătorului. de la un grup social la altul.ctori de altă natură. cetăţeanul este neîncrezător si nemultumit în egală măsură de partidul/partidele de la putere şi de partidele de opoziţie. femeile votează mai frecvent si maj constant în favoarea partidelor de dreapta decât bărbaţii.

pe de o parte. îrttre ansamblul naţional si provincii. 85 Ibidem. Interesul politic manjfestat de cetăţeni îi diferentiază în „participanti”.torate tradiţii1or de familie. corelativ.89 Alte cla.90 Pe baza considerentelor ce anumite tipuri de participare stabile fată de partide (sau Prima categorie.rtinând celor două categorii”. Constanţa în timp a rezultatelor electorale structurează alegătorii în tendinţe cu rate de schimbare minime. precum şş de înfluenţele da.87 Din această distribuţie rezultă ataşamente de intensităţi diferite. 86 Ibidem. Studierea distributiei votului si a electoratului în functie de motivaţii sociopsihologice. şi în „electorate-specta-tori”. în 236 . „funcţionale”. latente sau manifeste. şş anumite categorii salariale sau personalul neocupat. generate şş întreţinute de legături traditionale fată de anumite Orientări politice şi1sau fată de o anumită religie.complexitate deosebită. inclusjv de natură religioasă. care tind sprea. care pun accentul pe diferentele de aşteptări dîntre membrii proprietari. corpul alegătorilor se divide în „electoratebeneficiare”. se disting alegători cu atasamente utilitariste) şş votanţi flotanti sau instabili. de căire organizatiile profesionale.88 Tendînţa de consacrare a relaţiilor de schimbare mmimă sau medie este explicabilă şş graţie modului de întele gerea individuluj de către marile organizaţii politice. şi „jzola.le (astfel au fost dezvăluite câteva din resorturile polimorfismului electoral al munci-torilor s. de „dreapta”. a propus unele explicaţii cauzale ale separărilor si deosebirilor de comportament 84 Ibidem.titudini de indiferentă fată de via ţa publică.a. si anume: „teritorjale”. Unele diferentieri în structura electoratului sunt operate cu aju-torul a două grupuri de criterii. pe de altă parte. de „centru”. Această clasificare insistă pe ideea „optimizării preferinţelor apa. care se interesează de po1itică. de regulă putemice. medii sau ridicate. de anumite motivaţii personale.). L’Etude compşrative des scrutins ligislatives. care îsi asumă un rol activ. dată fiind lipsa de omogenitate a electoratuluj. demers ce ia în seamă şi anumite elemente socio-economice. dar apt de muncă. formată maj tjn „de anumjte tipuri de motivatii si de politică”.ti”. care se mărginesc 1a acceptarea efectelor datorate primelor. faţă de anumite forţe po1itice. acestea punând în relief unele stări conflictuale.sificări ale alegătorilor au ca punct de pornire scala poziţiilor politice pe care se situează partidele ca atare. în functie de acest criteriu electoratul distribuîndu-se în segmente de „stânga”. de „extremă stângă” si de „extremă dreaptă”. electoral ale uneia si acelejasi cate gorii socia. în campaniile electorale. ales din cetăţeni 87 Herbert Weisberg. În strânsă legătură cu acest criteriu si cu efec tele opţiunilor exprimate prin vot. ce impun relatij strânse între autoidentificarea socială şi comportamentul electoral.

no. pe care le vom numi «obisn uiţi» şi «ocazion-ali»”. în general. 91 Jean G. 152. termenul a cunoscut o dezvoltare rapidă.93 Principalele tipologizări ale electoratului din literatura de socio-logie politică se întemeiază pe o mare varietate de criterjj. no. ale grupărilor sociale pe care acesti susţinători le consti-tuie. determînată. pg. în Revue franşaise de sociologie. 51. în general. De la coruption dăns les oligarchies pluralistes. Clasificările propuse rămân. în Res publica. p. insuficient de opera. 17. 58. interese de perspectivi si/sau de moment A doua categorie —convenţional denumită „mlastina” — manifestă. CONTROVERSE IN JURUL NOTIUNII DE IDEOLOGIE Termenul de ideologie a fost utilizat. „pragmatici” sau „realisti”. pg. p. tome IX (1968). Ibiclem.Revue franşaise de sociologie. Une analyse de covariănce en sociologie ilectorale. tome Ix şl968). tome XVI (1974). L’Evolution de l’opinion publique belge:1971-1974. 92 Nicole Delowelle Vorsswinkei. atât de la o şCOala sociologică 1a alta. 4. „obisnuitii” sunt mai fjdeli.1.3-4. Proliferarea sa extraordinară în epoca modemă ţine însă şi de utilitatea lui în procesul de 237 .91 Analize care au ca punct de plecare criterii sociale insuficient definite — precum „clase latente” — îsj asează observatjjle si con-cluziile pe ipoteza că „în electoratul fiecărui partid se pot observa două grupări distîncte. tinde să-si fundamenteze votul pe con-fruntarea programelor forţelor politice cu interese nenîijlocite ale familiilor.l. 88 Klaus Liopelt. Padioieau. de filoso-ful ilumjnist francez Destutt de Tracy într-un memoriu adresat Instjtutului de stjinte si arte în 1796. cu grade diferite de relevanţă. slab interes pentru dinamica viet politice şi nu are capacitatea să se rjdice la nivelul pe care îl propun tendinţele politjce propriu-zise. De atunci încoace. si de ratele ridicate ale mobilizării si mo-demizărij politice. 2. relaţiile sale cu partidele.92 Declinul sau avântul influentei electorale a unui partid este explicat prin raportare exclusjvă la aceştia: în timp ce „ocazionalii” se detaşează tot mai frecvent şi lejer de un anumit partid. p18.ţionale. no. Esquisse d’une typologie des ilecteurs allemănds et autrichiens. ceea ce face ca şş modelele propuse să se deosebească şi să se diversifice. p. tome XVI (1975). pag. no. tome XII (1971).347-348. semnjficând „stiinta despre idei”. cât şi de la un autor la altul. în Revue franşaise desociologie. 540. IDEOLOGIILE POLITICE 1. printre altele. în Revue fraşnşnise de sociologie. no. 90 Matei Dogan. interesele şi motivatiile acest uia. uneori chiar la acelasi cercetător. pentru prima dată. această inconsecventă fiind motivată de complexitatea pe care o prezintă structura electoratului. 353 X. 89 Ibidem.

la origine. indepen-dente de constii nţă sau de comportamentul politic a. şi forţa ei spirituală dominantă. „Ideile clasei dominante sunt în fiecare epocă ideile dominante. sunt ideile dominatiei ei”2. Ea este rezultanta unui joc complex 238 . reprezintă. 1980. ideol ogia ca Weltanschauung (concepţie globală despre lume) derivă din propozitia fundamentală a filosofiei marxiste: „existenţa socială determină conştiinţa socială”. asa încât. religioase. totodată. Langage et idiologie. Napoleon ar fi fost primul care a dat termenului o conotaţie peio-rativă.djn perspectiva solutiilor fantezjste pe care le punea. Primul. El vedea în ideologi doctrinari abstracţi. în „Ideologia germană”. prinîa încercare de sistematjzare a Oiivier Reboui. totodată. în Prefaţă. ideile. În această primă fază a determinărij conţînutului ideologic a1 actjvjtătii. fără o circumscriere exactă a intereselor de clasă sau de grup. În „Ideologia ger-mană”. mai ales că „Ideologia germană” (1845). spune Tracy. ceea ce însearnnă că clasa care reprezintă forta materială domînantă a societăţii este.tjonală a ex istenţei sau actelor sale. filosofice”. atât din cauza necunoasterii problemelor concrete. identifică ideologia cu o concepţie despre lume. Făcând din cultul raţiunii o structură dominantă a epocii. p. PUF.u la baza proiectelor de transformare a societăţii. De aceea. ele sunt. dreptul.legitimare a unei puteri. şi de mijloacele de producţie spirituale. Ideile dominante nu sunt altceva decât expresia ideală a relaţiilor materiale domjnante.lă în deceniul cinci al seco-lului XIX a dat impuls studierii ideologiilor. cât şş . Clasa care dispune de mijloacele de producţie materiale dispune.1 actorilor. datorită acestuj fapt. în acelaşi timp. pentru Destutt de Tracy ideologia însemna critica genetică a ideilor sau analiza ştiinţif1că a facultătii de a gândi: ea se opune „metafjzicii” sau „psihologiei”. religia. artistice. prin urmare. Marx scrie că ideologia cuprinde „formele juridice. le lipsesc mijloacele de producţie spirituale. decj. filosofii iluministi au con-ceput raţiunea ca un instrument infailibil în activitatea de pregătire a decjzjilor pentru prinţul luminat si unde lor le revenea rolul de a cunoaste şi interpreta opinia publică. unde. reprezentările şş conştiinţa pe care o au oamenii despre natură şi socjetate. politica. nebulosi. Paris.cest citat reiese că ideologia nu este o simplă reflectare a realitătji ob iective. ideologiei din punctul de vedere a1 noii doctrine po1itice a stângii. el nu amînteşte spiritului nici o idee de cauză”. operă prin care Marx se converteste definjtiv la socjalism. Marx a conferit două sensuri noţiunii de ideologie. Djn a.17.1 De unde concluzia că. exprimate sub formă de idei. îi sunt în general subordonate idejle acelora cărora. prin justificarea ra. ideologia Îsi păstrează sensul neschimbat de Weltanschauung. ideologia este sinoni-mă cu „stiinta pozitivă a spiritului” si că ceea ce desemna ea atunci este exact contrariul a ceea ce se înţelege astă. prin ideologie se desemnează morala. metafizica. idealistj si periculosi pentru putere. expresia relatiilor care fac ca o anumită clasă să fie dominantă si. filosofie socia. Apariţia marxismului ca.zi prin acest termen. impus la nivelul societăţii globale prin mijloacele materiale si sjmbo1ice de coercitie ale clasei dominante. „Termenul nu presupune nimic din ceea ce este îndoielnic sj necunoscut. Până la „Contrjbutii la crjtica economiei politice”. politice.

Ideologia germană. prin urmare.le. Ideologia nu este numai o „constiinţă falsă”. ş Ibidem. Marx este preocupat de analiza continutului ideologiilor.le concrete. Al doilea sens al termenului ideologie în conceptia marxisti.20 . ele sunt premise rea. mai exact în societatea concret-istorică.3. „dena.turată” a realitătij so ciale. Opere. În a doua accepţie. 239 . ci la ideologii consacrate. În a doua semnificaţie. ontologie la gnoseologie. care se constituje ca. atăt cele pe care le-au găsit gata existente. îşi propune orientarea pre-cisă a activităţii grupurilor si claselor sociale. Bucuresti. Argumentele. Marx. a societăţii globale. Marx nu se referă la ideologie în general. reprezintă osatura fa. modalităţi (forme) de raţionalizare şi justificare a unor interese de clasă. îl reprezintă cel de „cOnştiinţa falsă”. 1 958. p. organizate ale grupurilor şi claselor cu tendintele objectjve de dezvoltare a societăţii. în locul pe care-1 ocupă clasele sociale în lupta pentru sa. pe cale pur empirică”3. în: K. Referindu-se 1a premisele ce stau la baza ana1jzej ideologiei germane contemporane lor.supra istoriei umane”.lsităţii sau denaturării pe care se îna1tă jdeolo giile exploatării şş inegalitătii.. de care se poate face abstracţie numai în imaginaţie.tisfacerea intereselor sau conservarea poziţiilor câstigate. ca ansamblu de elemente teoretice (ca explicaţie sinte-tică a lumii si ca element fundamental de orienta. menite sa legitimeze statu-quo-ul. Engels. ideile si reprezentările lor. dintre care reproducerea lărgită a jdeilor clasei dominante nu trebuie neglija. prima accepţie a termenului reprezintă o descriere şi o analiză a structurii formale a ideologiei. prîn raportarea la interesele grupurilor şş claselor sociale. Fr. Editura Poiitică.tunci când apreciază ideologia ca reflectare falsă sau adevărată. Marx şş Engels scriu că „ele nu sunt arbitrare. tocmai intereseie de clasă explică natura falsă a ideologiilor claselor dominante în vi-ziunea marxistă. 2 Kârl Marx.ti. 47. In prima semnificaţie nu se observă explicit încercarea de a evidentia gradul mai mic sau mai mare de reflectare în formele ideologice a intereselor de clasă. Aceste premise pot fi constatate. socială. de la condiţiile generale a.re a acţiunii umane) şi concrete (instituţii şi sisteme de acţiune). bazată pe o „concepţie eronată a. dar si o conştiinţă şş O reprezentare pe care clasa dominantă şi-o face despre realitate. Ideologia. în funcţie de poziţia sa socială şş de interesele sale. de activjtatea si de conditiile lor materiale de viaţă. Caracterul adevărat sau fals al ideologiei va depinde de concordanţa sau neconcordanta intereselor sau actiunilor socia. Iar a. Este vorba de indivizi reali. Marx face trecerea de 1a.le existentei la conditjile social-politice concrete. p. nu sunt dogme. In acest aI doilea sens. Cauzele constituirii ideologiilor (fa1se sau denaturate) se află deci în realitatea. Fr. voi. cât şi cele pe care le-au creat prin propria lor activjtate.de factori determinanţi. Engels. Din punct de vedere metodologic.

constiinta îşi poate închipui. a1 infrastructurii.ţia lor. ei acţionează în numele propriilor lor interese). ele „organizează” masele umane. trăsăturile ideologiei în opera lui Marx. în perioada 18441859.ns. Pentru Gramsci.Prin urmare. de reprezentări. ca în „Ideologia germană”. Mai târziu. că ea este a1tceva decât cunoasterea practicij existente. ea caută să-şi impună legitimitatea dominaţiei ş1 claselor dominate prin organizarea şi activjzarea. până la „Capita1ul” (1867) si „Anti-Diş g” (1881). Fjind iluzie.-P.muncii). Pour une sociologie politique. Gramsci si Durkheinî. că îsi poate reprezenta realmente ceva fără să-si re prezinte ceva rea1”4. într-adevăr. „fiind istoric nece-sare. ea nu se mulţumeste numaj să domine. Cot. p. au nevoie de un sistem de reprezent are care organizează practica si imagina. sunt: — ideologia este o reflectare a vieţii materia1e. Paris. suprastructurii (instituţiile). ş J. Chi ar dacă ideologia rămâne tot un produs a1 diviziunii materiale si intelectuale a muncii şi este subordonată bazei (relatiilor economice). ideologiile funcţionează ca un veritabi1 înconstient cultural. — ideologia este o iluzie (oamenii cred sincer că acţionează în numele unor idea1uri nobile a1e umanităţii. determinând anumite tipuri de comporta-ment. 125.). 1. după expresia lui Louis Althusser5 Cu Lenin. când. Seuii.-P. unde capătă conştiinţa poziţiei lor. În „Contributii la cri-tica economiei politice”. 240 . practica ideologică —vizează transformarea conştiinţelor socia1e şş practica teoretică — trans-formă produsul ideologic într-un sistem riguros de cunoştinţe şi idei. Lenin vede în ideologie un ansamblu structurat de imagini. „Din acest moment (al diviziunjj muncii — n. J. Practica socială se divide în: practica politicş —vizează transformarea raporturilor sociale. adică deformarea constientă a acestor idealuri în va1ori ale structurii clasei dominante. vol. de fapt. de mituri. Lenin nu mai reduce ideologia doar la sisteme de idei. o fortă activă. de practici şi de atitudjni. Agenţii sociali. conceptul de ideologie se pre-cizează şi se îmbogăţeste la începutul secoluluj. a mo-dului de producţie. ele (ideologiile) au o validitate care este o validitate psihologică. ideologia poate ft si mistişcare. unde ei luptă”6. Clasa dominantă nu se mulţumeste numai cu conservarea pozitiilor sale la njvelul bazei. p32. Mounier. ideologia este concepută ca un ansamblu de reprezentări care permit oamenjlor să aibă sentimentul practicii lor sociale. Se observă o îmbogăţire a schemei diviziunii muncii din „Ideologia germană”. contribuţia luj Marx şi Engels la elaborarea unei teorii a ideologiilor se nuanţează. — ideologia este o armă. După cum Durkheim vedea în conştiinţa colectivă un sistem de credinte (Diviziunea socială a ş Ibidem. formează terenul unde oamenii acţionează. începând cu „Contributii la critjca economiei politice” (1859). fiind obligaţi să-şi reprezinte lumea lor. 1974. ea nu mai este doar o reflectare deformată si inversată a realului.

Datorită faptului că menirea principală a unei ideologii este de a apăra şi promova interesele grupului în conflict cu alte ideologii. tru a învinge. ideologia devine un putemic instrument de mobilizare si actiune pentru schimbarea socială. a colectivitătii care le-a secretat. Ed. Fiind vorba de competiţia pentru alocarea resurselor politice. Gramsci. în conformitate cu imaginea holistjcă a acelei societăţi: toţi indivizii care se recunosc şi sunt legaţi în grup de sistemul comun de reprezentări. prin afirmarea superioritătii unor idei asupra a1tora. p. finalitatea ei. o teorie stiinţiftcă trebuie să lege propoziţiile în variabile cauzale 241 . 2. comune unui grup. Mai mult. simboluri.7 Ele spun ce este adevărat şi fa1s. o ideologie se impune nu atăt prin valorile ade-vărului si prin forţa probelor. pentru că în ele credinta depăşeşte raţiunea. ideotogiâ a găsit în lo gica ştiinţiftcă un instru-ment excetent pentm a-şi ârgumenta forma1 sistemul său de convingeri. prin pretenţia că numai ele deţin monopolul cunoasterii absolute. cât printr-o violentă sim bolică. să intre în conflict cu ideologiile riva1e şi. cunoştinţe etc. datorită faptutui că propozitiile ideologice leagă între ele reprezentări şi concepte nu întotdeauna lipsite de echivoc. verificate empiric*. 1959.). cenzurând si disimulând faptele. Prin caracterttl său sistematic şi coerent. considerată superioară. iar în doctrinele titosoftce un rezervor inepuizabii de coerenţă argumentativă si de rationalizare.In concluzie. Dacă ideotogiile sunt „religii Iaice”. Ea oferă motivatiile actiu nii politice şi le justifică prin idej. religiile sunt „ideologii totale. Spre deosebire de cercetarea stiintifică ‚încare descoperirea adevărului reprezintă valoarea supremă a activitătji. o ideologie este prin definiţie partizană. Această tendînţă de trecere de la particular (ele sunt. Prîn faptul că oferă o imagine despre o societate la un moment dat. la origi-ne. FUNCTIILE IDEOLOGIEI Funcţia partizană. * Ca „imagine răstumată” a realitătii. emanaţia unor grupuri) la universa1. prin care se afirmâ o ierarhie a valorilor. o ideologie luptă pen 6 A. întot-dea. Oeuvres choisies. o ideologie va recunoaste valorile adevărului si evidenţa realitătii doar în măsura în care acestea îi pot servi obiec-tivelor ei.una de pe pozitia. să devină mondialiste. ce este bine si rău. idei şi credinţe sunt convinsi de su perioritatea acestuia şi vor să transforme societatea în funcţie de aceşti vectori va1orici. Sociales.74. o ideologie este un sistem structurat de reprezen-tări colective (credinţe. le determină să facă prozeli-tism. o ideologie emite pretenţii la o raţionalitate globală. Paris. ideologiile sunt „religii în limitele raţiu nji” (Kant). Pe tângă faptul că trebuie să aibă coerentă logică. De aceea.

economice. juridice. poiitice. Prin esenta ei. Ea ne va spune cum ar trebui să arate realitateâ dacă-i vom âtribui un sens. aici se conturează o opoziţie de scopuri” (Girard Buis. Desciie de Brouwer. ns. Paris. Descoperirea âdevărului ar oferi surprize nepiăcute. istorice. care permite receptarea si inte riorizarea mesajelor ideologice fără un efort intelectua1 deosebit. relevând nonsensurile. Adevărul ei este prestabilit: et constă în câte-va scheme Iogice care să pună în miscare fundalut emotiona1 a1 credintei în cauză. atemporală. teoria devine doctrină.pentru explicarea unui fenorssen. Dar dacă există o interferentă a domeniitor stiintiftce si ide ologice. ceeâ ce ar echivala cu revizuirea nucteului său. id entitate.33). care sunt revendicate ca obieet de studiu de stiintete umane si sunt. p. Sc opui ei este cunoâstereâ realitătii. o ideo logie se fereste să descopere adevărul prin supunerea propoziţiilor ei veriftcării empirice sau logice. Gândirea ştiinţifică este ab strâctă. Ea trebuie să convingă că sistemul ei de valori este cel mai bun şi săîmpingă partizanii ta acţiune pentm impunerea lor. O ideologie nu-şi propune să cunoască reatui. Prin aceasta. contradictiite. conform unor axiome de bază ale oricărui sistem logic: noncontradictie. care impiică o dimensiune normativă asupra reatitătii. Importantă este analogia formal. De aceea. Sensut este dat de judecăţile de valoare. a structurilor si functiitor âcesteia. ci să-1 justifice sub aparenta posi-bilului. sub forma unor legi şi propoziţii togice.).exterioară. în special pe cana1ele sensibilităţii si contagiunii în grup. Acestea trebuie să fte veriftcabile empiric. Science et idiologie. arena pentru luptele ideo-logice (s. obiectivă şti universată. comptetitudine. în: Les idio-logies dans le monde actuel. Ideologia si stiintele sociale interferează pe „pta-nut fenomenelor umane. A deforma reatut în functie 242 . ideotogiiie îtnprumută elemente conceptuate din fttosofta populară sau din operele de vutgarizare stiinţiftcă. 1971. în acelasi timp.

Tendinta de a vedea în structurile reatutui relatii matem atice. „omul este bun de la natueă. în doctrina iibes-ală. sub aparenţa unei coerenţe logice a faptelor. tineau de stilut 243 . Caracternl scientist pseudorational al ideologiitor devine si mai evident o dată cu demonstrarea existentei unei ideologii a stiin ţei. să ne imaginăm două seturi de propoziţii din două ideotogii politice ânate în raposturi de excluziune: ideologia comunistă şi ideotogia liberată. Intr-adevăr. să treacă sub tăcere. Dar libertatea este imposibiiă fără existenţa şi garantarea proprietăţii private. O ideologie politică trebuie în mod necesar să ascundă.zic sau rnotivele întemeiate ale adversarilor ei. ideotogia asimilează noile descoperiri şi le integrează în strnctura logică a discuesului său. scumpă lui Descartes si tui Leibniz. de cupiditate. reprezintă o paxticutaritate â discursului ideolo-gic. sub variile ei forme).J. de zavistie si cancer ai solidaritătii sociale. care generează o tensiune esentială între cunoastere şi imaginaţie ta nivelul ftecărei epoci. să disimuleze si să nu observe că nu a luat la cunoţtinţă despre faptele care o contra. dar pretutindeni este în lanturi” (Contractul social). Până acum. tot astfel sistemul de credinte al omului de ştiinţâ va pune asupra descoperirilor sale o pecete ideologică. functie de vatorile democraţiei (libestatea în primut rând. Dezvoltareâ personâlităţii sâle (scopul activităţiipolitice) este. sub aspectut formei sau at stitutui do-minant al descopesiritor. Intmcât omui este bun de la natură. Pe măsura dezvoltării cunoasterii stiintiftce.de anumite vatori. care au constitu-it mai târziu fundartsentut ideologiilor egalitariste. dar mai ales ea trebuie mijloacele stiinteloe moderne valabilitatea afirmatiitor lui J. sursa tuturor relelor si schilodirea omutui rezidă în proprietatea privată. După cum orjce act de cunoastere presupune o analiză critică preaiabilă a teoriitor anterioare şi respingerea unora dintre ele ca fa1se sau depăsite. et este perfectibii. în doctrina comunistă. Ambele pleacă de ta o viziune laică despre om şşi despre natura „progresului în om”. sau o imagine eternă a lumii. nici unui ideolog nu i-a trecut prin mînte să verifice cu Functia ocuitativâ (de disimulare). dae societatea t-a conspt” (Discurs asupra inegalitâtii dintre oameni). Dimpotrivă.Rousseau: „omul s-a născut Iiber. un izvoi inepuizabil de egoism. în mecanica clasică a lui Newton.

(. Auguste Comte. mediată. Din cele de mai sus reiese că oricât de paradoxat ar putea să pară la prima vedere raportul dintre stiintă si ideolo gie. 1838. vol. poate. I. onirice şi psihanalitice. voia să reducă stiintele la „Stiintă”.clasjcismului. defmită ca „rezumarea într-un singur corp de doctrină omogenă a totatităţii cunoştinţe1or dobândite cu privire la difente ordine de fenomene naturale’ (Auguste Comte. Si dacă cele vechi sunt înmormântate prin noile descoperiri stiintiftce. Critica psihanalitică a rationalismutuj stiintiftc făcută de Gaston Bachelard evidentiază relatia subtilă. Cours de philoso-phie positive. fttosofte şi ideologie: „ea nu are sursa sa la suprafaţă. presupune un scop. dintre Stiintă.) Aceste forte centripete decurg din două surse. pe terenul înSUst aI observaţiei. tradiţiile. Paris. ideologia este un suport negativ. În fond. un excitant pentru interogaţia fllosoftcă a omului de stiinţă asupra cetor mai intime premise stiintiftce ale sale. imaginatia si afectivitatea. ameste-cate în mod indisociabil. stimulează structurări imaginare. pe de altă parte. ele răsar ca ciuperci1e o dată cu apariţia noitor ramuri stjintifice. 1a un nivel mai adânc. Pe de o parte. miturite şi..28). A. ftlosoftce si cutturale.. tendinţele subcon-stiente sj inconst iente. ştiinţa nu este amorală: în ftnalitatea ei intimă. Mai aproape de noi. p. în ftlosofta pozitivistă. Înversunarea cu care a fost apărată geometria euclidiană sau dogmele religioase în Evul Mediu trădează reziduurile ideotogice din cunoasteeea stiintifică. psihologice şi sociotogice. ea izvorăşte din reacţii mai intime. ea se bazează pe judecăţi de valoare. caracteri-zat prin „forta centripetă” a ideilor într-un sistem de cunoştinte universale si eteme. inconstientul colectiv furnizează acestor 244 . în speciai a epistemologiei.ceasta şi explică de ce ideo-logiile însotesc ca o umbră curentele stiintiftce.

dacă tot ceea ce este raţional este real şi dacă tot ceea ce este real este si rational. Paris. înstitutionalizarea ideologică a conceptetor. Felix Alcan. sub forma fitosoftei populare sau vulgarizării stiintifice: „teorema lui Pitagora”. prin consens sau necesitate. de metodă. Dacă dorinţa sau interesul ar fi exprirnate sub forrna brutală.45-46). cusâ-si ascundâ propriile intentii. care oricurn continuă să existe. legilor şi teorjitor stiinţiftce prin sistemul de învăţământ reacţionează energic ta orice schimbare de perspectivă. De multe ori. p. deosebirea dîntre utopie şş ideoto-gie constă în faptul că ideotogiile exprimă interesete grupurilor dominante ate unei societăţi. conştiinţa narcotizată a victimelor si sistemul de convenţii tacit acceptate s-ar trezi şi ar ripos-ta violent nu împotriva stării de fapt. * Faptut că o ideotogie ÎSi camufiează dorînţete în reprezentările ei. categorii. 1938. disimulând ceea ce puterea are pretenţii exhausti ve de explicare a realului (sistemul hegelian şi cel marxist). „Ideologia justifică puterea într-un mod raţional. o ideologie camuflează în spatele unor măşti sau irttenţii nobile ceea ce urrnăreste. din sistemele filosofice închise. salvgardarea democraţiei. interese meschine de grup sau ind ividuale sunt prezentate în culorile patetice ale interesului national. Prin urmare. Aceasta face ca o descoperire sau un concept stiintiftc să fie inteeiorizate în psjhologja noastră ca adevărnri eterne. Intervenţtile armate pentru câştigarea zonelor de influenţă sau a poziţiilor geopolitice sunt prezentate sub semnul unui ideal umanitar: apărarea drepturilor omu-lui în ţara respectivă. „teoria retativitătii” a lui Einstein: „legea tui Arhimede” etc. Ea explică de ce ideologiile renasc în epocile revolutiilor stjintifice sau de criză internă a unei stiinte (criza ftzicii în anii ‘30) şi se inspiră. La formation de l’şsprit sci entifique. mai ales. ca în imagînite visului. de gen de cunoaştere at unei noi stiinte. atunci această izomorfie este valabilă şi pentru izomorfla strncturi naturale — structuri spirituale. în timp ce utopiile dau glas 245 .* De regulă. modele” (Gaston Bachelard.forte centripete cadre. Funcţia justificativâ. ci împotriva cinismului şi a „lipsei de rnaniere elegante” a diplomaţiei. o apropie de utopie. După Karl Mannheim.

ascunde privirii anumite aspecte ale realităţii. inconştientu1 colectiv. de voînta de acţiune. iluzoriea realităţii soc iate. sunt bagatelizate sau comentate în suedînă. Maspero. „În mentaiitatea utopică. Paris. un •ec al negocierilor. în situaţia reată. 1969).d acă nu pot ft trecute sub tăcere. o contestare vioten-tă. expresie a neputinţei de a inftuenţa transformarea realului. O înftângere militară. fiecare în felul său. ar putea zdtuncina sau sub-mina dominatia lor. Dimpotrivă. utopiile ar imagîna posibilitatea unei atte ordini socjate ce trebuie înstaurată. Oppression et libşration dans l’imaginalre. Ea raţionalizează câ poate proiectul său 246 . Borm.Outopiepropriuzisăeste o evadare ii „o eljberare în imaginar’ş (Girard Atthabi. strategii şi tăctici nu doar posibile. proiec-tate într-un timp şi spaţiu nedeterminate (Utopos — fără loc).aspiraţiilor inconstiente ale grnpuritor dominate. fără nici o percepţie a dînamiciirea1itătiisociate. 1929. tacunară.). Ideologie und Utopie. călăuzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil. Ideologiile ar exercita o funcţie sociată de legitimare si conservşe. Ideologia ascunde privirilor grnpurilor domînante tot ceea ce. ci şş reale.înrnpturilesjcontradictiilesale. Utopia ascunde grupurilor dominate toate obstacotete reate care le împiedică să satisfăcă ime-diat sau pe termen tung toate aspirâtiite lor. Scrie Mannheim. Utopiile sunt modete ideate de societate. utopiile o funcţie socială de contestare şi opoziţie. Analiza tui Mannheim evjdentiază că atât ideotogia cât şi utopia prezintă. E1 întoarce spatele la tot ce ar putea zdrnncina credinta sa sâu paratiza dorinta sa de schimbare” (Karl Mannheim. o imagine deformată. o ideologie propune o acţiune politică de schimbare socială pe baza unor altemative. Ideotogiite ar justifica realitatea ordînii socjate sta-tomicite.

Pe de altă parte. Discursul care legitimează puterea este de ordîn raţional.transformator. Propaganda se sprijină pe discursul ideologic. ştiinţă. pe lângă care are drept funcţie pe aceea de a-i justifica exercitarea şi legitirna existenţa.9 Ideologia se deosebeşte de concepţia despre lurne care susţine politica. în sensul că pâstreazâ tipul cognitiv de cunoaştere raţionalâ. fie prin funcţia pe care o asurnă. în timp ce functia discursului ideologic constă în legitimarea existenţei puterii. Functia incitativâ (propagandisticâ) este o continuare a functiei de justificare a exercitării puterii. ideologia politică şi propaganda politică nu trebuie confundate. p30. Ideologia ar avea „puterea specifică de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atentează la putere şi de a legitima ca sacrificiu supunerea în faţa puterii. aceste sisteme de reprezentări şi credinţe colective asigură conştiinta apartenenţei la o comunitate. care pun alte întrebări decât cele pe care ea Îe autorizează. Prin limbajul său. Funcţia pro-pagandei constă în justificarea cutărei acţiuni a puterii. ideologia scuteşte puterea să recurgă la violenţă. Dar tehnicile de propagandă au anumite principii de organizare a discursu-lui. 10 Ibidem. întrncât proiectul nu este supus unei veriftcări empirice sau stiintifice. p.p. că ea trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză”8. E1 se justifică fie prin consensul cetăţenilor. o ideolo-gie îndeplîneste şi o funcţie de identifîcare.55. Langage et ideologie. Ca sistem de reprezentări colective specific unui grup. 8 Olivier Reboul. ideologia legitimează violenţa când puterea o cere. Forma discursului ideologic este raţională. Fiind împărtăsite în comun de membrii unui grup. Tot prin limbajul său. deşi sunt strâns înrudite. A adera la grup înseamnă a-ţi 247 . de filosofie şş prin faptul că ea se aflâ întot-deauna în slujba unei puteri. Functia de rationalizare a discursului ideologic. care întrebuintează alte formule. Dar continutul său este în esentă volitiv şi presupune un spaţiu de raţionalitate în interiorul căruia se formează o retea semanticâ prin mijlocirea cuvintelor sacre care îsi exercitâ violenta contra tuturor celor care transgreseazâ acest spaţiu. esenţial: faptul că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită. Ideologia legitimează această violenţă însăşi sub aparenţa raţiunii 10. dar este expusă iluziei şi erorii. de artă. adică disimulându-i caracterul de violentâ. 9 Ibidem.31. aceas-ta trebuind să meargă până la înoarte”. ratiune de stat. cel puţin în aparenţă. ghidat în esenţă de codul comunicârii audio-vizuale. pe care o suspendâ si o reduce la starea de amenintare îndepârtatâ. făcând-o să apară ca o nece-sitate. îi împrurnută formulele consacrate şi strategiile.

care ne îndeamnă să schimbăm mai curând concepţia noastră despre lume decât dorinţele noastre. fîecare dintre mernbrii grupului devine constient că aparţine aceleiaşi comunităţi. 3. nici cei care o resping sau o combat nu pot adopta faţă de ea o atitudine indifer-entă sau dezinteresată”’1.însusi propria lui ideologie. mulţi politologi şi sociologi12 din Occident au Îansat teza „dezideologizării” si a „morţii ideologiilor”.14. In aparenţă. De subliniat că această teorie a apărut con-comitent cu teoria „convergenţei sistemelor socia1-politice”. IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE. Id eologia duce la preponderenţa a ceea ce Freud numea „principiul plăcerii”. aceasta se explică prin faptul că ea dă glas dorinţelor noastre. el ‚‚ mobilizează energiile. ferind constiinta de obsesia greselilor. o tendinţă psihologică a spiritului uman. ideologia conferă un sens actiunilor noastre. De aceea. La sfârsitul anilor ‘60. printr-un sentiment moral tonifiant. dar în esenţă se bazau tot pe un substrat ideologic. dimpotrivă. aspiraţiilor noastre (sublirnarea dorinţei). Desclie de Brouwer. prin excelenţă. Această conştiinţă a apartenentei la un set de valori şi practici comune creează consen-sul sau coeziunea internâ. Oricare ar fi culoarea ei. Dacă este investită atâta afectivitate în ideo-logie. a vedea filosofia ta personală oglindită în filosofia grupului. programate etc. nevoilor noastre (obiectivarea dorinţei). p.). „Nici cei care aderă la o ideologie.ce gu’une ideologie? în: Les ideologies dans le mondeactuel. Referinta nemijlocită la un sistem comun de reprezentări face posibilă o comunicare specifică între membrii grupului. discursul ideolo-gic contine o puternicâ încărcâturâ emotionalâ. atâta vreme cât nu este con-trolată de ratiune. intereselor noastre (raţionalizarea dorinţei). le justif1că si le fortifică 11 Jean-William Lapierre. cibemetice. Qu’est. 1971. Pe această îmbiere spre Jumea dorintei si-a con-struit ideologia demersul sâu esential. cu teoria „depolitizării” şi cu teoriile „societătii industriale şş postindustriale” (tehnotronice. care ne determină să schimbăm rnai curând dorintele noastre decât ordinea existentă în lume. DESTINUL IDEOLOGIILOR IN LUMEA CONTEMPORANĂ Din cele de rnai sus rezultă că ideologia nu este o totalitate de reprezentări neutre sub raport afectiv. Paris. A considera dorinţele drept realităti constituie. 248 . pe baza unui cod lingvistic extras din conţinutul acestor reprezentări. Concornitenţa apariţiei lor ne îndreptăţeste să căutăm un „pattern” al acestei convingeri comune si să depistăm trendul fundamental din miscarea real ităţii pe care ele s-au articulat. diferită de celelalte. caracterizată prîntr-o decodifîcare specialâ a mesajelor. argumentele erau întemeiate. Prin reprezen-tările ideologice. faţă de „prin-cipiul rea1ităţii”.

On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties. preponderenţa birocratiilor administrative asupra celor tehnice.. a nivelului de trai. Political Man: the Social Bases of 436 Politics. elitele tehnice. societatea industrială şşi postindustrială. Heînemann. paradoxal.1960. în primul rând în 12 Prezentăm o listă aproximativă de autori si lucrări care aparţin acestui curent: — P. Paris. partici-parea la acţiuni. Ajon. R. Lipset. Întârzierea istorică în dezvoltare. Călmann-Livv. P. în: S. New York.439-.M. p. 1973. Dix. London. au determinat pe teoreti-cienii amintiţi să vorbească de apariţia unui nou tip de societate. Lipset. 1960. L’Opium des intellectuels. Bable Books. 1977: — R. 249 . Bell. prin rolul şi importanţa crescândă a birocratiilor tehnice. — D. — S. Paris.huits leşons sur la sociştş industrielle. îngrădirea creativitătii si a iniţiativei. 1968. Paris. Aron. în aplicarea mecanică a acestor scheme unul din cele mai serioase obstacole. etapă cu etapă. de mutaţii în structura relaţiilor sociale. conform schemelor ideologiei cornuniste. The Free Press. conflits et pouvoir. Ideologies.Boom-ul economic postbelic si realizarea Welfare-Statului în majoritatea ţărilor occidentale părea să ducă la realizarea consensului dint re grupuri si categorii sociale cu interese opuse. Totodată. The End of Ideology. corelativ. New York. Modificările în structura forţelor de producţie au fostînsotite. Ansart. Gallimard. structura relatii lor de producţie si de putere adecvată noii configuraţii a structurilor grupa1e. Dezvoltarea economi-că accelerată. Creşterea ca1itătii vieţii. cincinal cu cincinal. A Venture in Social Forecasting. care trebuia să fie realizată planif1cat. 1955. Introducerea noilor tehnici si a rezultatelor de vârf ale cercetării în procesele de producţie a făcut din rationalitatea economică si tehn ică un principiu axial al societătilor contemporane dez-voltate. Paris. caracterizată printr-o nouă organizare. Doubleday. noua clasă de mijloc etc. lipsa de stimulente pentru performanţă. New York.F. Bell. indusă de aceste modificări în aparatele de producţie şşi administrative. introducerea unei legislaţii adecvate a muncii diminuaseră tensiunile sociale dîntre principalii protagonişti ai vieţii politice.1962: D. The Coming of Post-Industrial Society.U. Gallimard. „Capitalismul popular”. M. The End of Ideology. 1968. a cunoscut. şi în cea1a1tă parte a „cortinei de fier” moderni-zarea economică îsi făcea simtite efectele sale. programarea restrictivă a nevoilor umane.

programaţi în cele mai mici detalii ale actelor vietii lor cotidiene. mondia1izarea conf1ictelor ideo-logice. care. Ipoteza de la care plecăm în analiza acestei teorii este că teza „sfârsitului ideologiilor” este ea însăsi un disc urs ideologic. de asociere si recunoaşterea a1tor forme de proprietate decât cea socialistă) ar fi atentat la puterea absolută a nomenclaturii şi ar fi privat-o de rnijloacele de a tine sub control societatea în ansamblul său.A. după declansarea miscărilor de eliberare naţională. Pe plan intern. Fenomenele de alienare care însoţesc crearea unui mediu artificial de viaţă produc reacţii de revoltă şi de respingere.Bell). şi fosta U. în ciuda dezgheţului în relaţiile politice şi a apropierii în urmărirea rationa1it ăţii econornice. Tacit. conducătorii comunisti ajunseseră la concluzia că numai importul de tehnologii avansate din Vest putea rnenţine cursa modernizării economice acce-lerate în care ei lansaseră ţările lor. confort industrial etc. teza mortii ideol ogiilor capătă o infîrmare şş mai evidentă.R.) şi estornpa într-un plan secund clivajele ideologice. a coincis în timp cu apariţia a două superputeri: S. relaţiile economice dintre Occident si tările comuniste s-au amplificat treptat.S. ca si de efortul de a le contracara sau comprornite inf1uenţa în rând urile propriilor săi aliati. Această relativă apropiere şi toate aceste transformări i-au determinat pe R. stil de viaţâ. mai a1es după 1945. după dezgheşu1 inaugurat de HruşCiOv în rel aţiile politice şi ideologice Est-Vest. societate de consum. conflictele ideologice sunt departe de a se fî dirninuat ca arie de rnanifestare şi în intensitate.prornovarea pe baza unor criterii străine de competenţă şi rnerit — toate acestea au făcut ca în competiţia economică şi tehnică cu Occidentul ţările comuniste să rămână în urmă. ceea ce a făcut ca rnulte ţări din ernisfera sudică să devină adevărate poligoane de încercare a noului armament ideologic. Or.Touraine să anunţe „sfârsitul ideologiilor”. În al treilea rând. Asia si America Latină ale adversarului. D. au devenit bastioanele celor două poziţii ideologice opuse (comuniste si democrati ce) în lupta lor pentru supremaţia rnilitară şi hegemonia politică în lume. A. Lipset. În aI doilea rând. O liberalizare elernentară a regimului politic tota-litar.M. rationalizarea tehnică si eco-nornică. prevalenţa eficienţei economice în faţa factorului ideologic. apropia cele două tipuri de regim politic ca civilizatii industriale (rolul massrnedia. Aron. cresterea nivelului de trai. Bell. acordarea unor drepturi politice şş libertăţi economice (dreptul de initiativă. S.S. recunoscută ca un „principiu axial” al organizării sociale (D. In primul rând. „echilibrul terorii” au fost însoţite de o veritabilă cursâ ideologică pentru restrângerea reciprocă a sfe-relor de inf1uenţă si a posibilităţilor de penetrare în Africa. Economiile planif1cate au început să f1e penetrate de elemente ale economiei de piaţă: principii de organizare a producţiei şi a muncii. după Revolutia Rusă din 1917. precum şi proiecţii de reîntoarcere la natură si de regăsire a unităţii pierdute din-tre om şi 250 .U. Rationalitatea economică si tehnică nu poate construi oameni roboţi.. Pe de altă parte. rolul stirnulentelor în cointeresarea muncitorilor. aceste teorii au apărut când Lumea a Treia cunoştea o recrudescenţă ideologică. Diferenţele structurale dintre cele două tipuri de regim politic tre-buiau puse şi mai mult în evidenţă în condiţiile cornpetiţiei dintre sis-ternele economice. Cursa înarmărilor.

dar nu din cauză că ele ar fi superioare valorilor politice ale conservatorismului sau democraţiei crestine. Căci a confunda istoria vie a popoarelor. comunismul. reificarea. hippies. în euforia victoriei. nevoile utnane se reproduc la scară lărgită prin propria lor satisfacere. feministe.rnediul său natural. după care prăbuşirea comunisrnului echivalează cu posibilitatea instaurării pen-tru prima oară în istorie a unei păci şi fericiri eterne.U. în universalitatea ei. care le-ar da funcţia de cariatide în templul unde se of1ciază liturghia noii ordini politice intemaţionale. functionar superior la Departamentul de Stat al S. De cele rnai multe ori. lupta pentru putere nu a fost afectată de preponderenţa cadrelor tehnice în procesul de luare a deciziilor. Dar chiar si în conditiile dernocratiilor avansate din Occident. „Drepturile omuluiş”. directii si tendinţe opuse. E1 consideră superioritatea acestor valori de la sine înteleasă... cu prăbus irea unei ideologii repre-zintă o versiune cu semn schimbat a milenarismului mesianic definit de Marx în „grandioasa” schiţă a opririi cursului istoric o dată cu întronarea societăţii fără clase. dreptul de asociere si 251 . unii exponenţi ai ideo-logiei occidentale s-au grăbit să întocmească istoriei certificatul de deces. care stăpâneste cel rnai bine setul de valori.S.re nevoie de un principiu al speranţei. Este cazul cărţii publi-cate de Francis Fukuyama. „libertatea cuvântului”’. Adaptarea la noile realităti reclamă o ajustare a programelor politice. ce se întâmplă într-un cadm politic radical schimbat.S. Proiectiile ornului în viitor nu vor fî realizate numai pe baza calculu-lui abstract: psihologia umană a. de consum.. şi ţările comuniste ale Europei de Est)? Evident. Dacă argumentele de mai sus sunt suf1ciente pentru a infirma teza „mortii ideolo giilor”. sub blazonul heraldic al marilor simboluri liberale. ceea ce şi constituie freamătul subiectiv al existenţei în infinitatea lui de forme. în 1992. să spunem. Fukuyarna nu argumentează superioritatea valorilor politice ale liberalismului. ceea ce pare un lucru prematur. de un suport al visului si al certitudinii pe care i le poate oferi ideologia.R. când unul din principalii actori ai conf1ictului ideologic la nivel planetar a părăsit scena istoriei (U. „Sfârsitul istoriei si ultimul om”13. In plus. alienarea generează tot atâtea miscări ideol ogice. care s-au politizat rapid: miscările pacifiste. ecologiste. ci datorită rezonantei ideo logice pe care perenitatea acestor valori o amplifică în sufletele înspăimântate de noaptea dictaturilor. în neostoita miscare contradictorie a realului. Instrăinarea. ceea ce presupune o intensificare a activităţii ideologice. cadrele tehnice (sau experţii) sunt auxiliari (consilieri) ai omului politic. de priorităti sau de alternative în dimensiunile lor uman-concrete pentru dezvoltarea comunităţii.A.

Recrud escenţa ideologiilor naţionaliste. 1992.14 ‚ ‚Ipoteza mea — scrie Huntington — este că sursa fundamenta1ă a conflictului în această nouă lume nu va fi în principal ideologică sau în primul rând econornică. The Free Press. prin vechirnea si răspândirea lor. The Clash of Civilisătions? in: Foreign Affairs. în politica internatională accentul nu va mai cădea pe relaţia de forţă „Occident — restul lurnii” sau pe relaţia politică. ci de „con-flictul civilizatiilor”. Rolul dorninant în configurarea viitoarei ordini globa1e îl va avea conf1ictul dintre civilizatia occi-dentală si civilizatiile nonoccidentale. reli-gioase.13 Francis Fukuvama. The End of History and the Last Man. „econornia de piaţă”. De aceea. Ciocnirea civilizatiilor va domina politica globa1ă. politice în diverse puncte ale lumii trădează forţa particularis-rnelor locale şi regionale în raport cu un proiect global. însă soluţia irnplernentării lui în lume nu mai este functie de universa1itatea unei ideologii politice. reia recuzita lui Fukuyama. şi de maimulte dezbateri televizate. Pentru a coafa puţin imaginea sifonată a „păcii americane” în lurne. Fukuyama a simţit nevoia să înfăsoare vic toria lui „Pax Arnericana” şi supremaţia mondială americană în blazonul ideologic al libera1isrnului. aceea a proiectului global american pen-tru epoca postcomunistă. Marile diviziuni ale ornenirii şi sursa dorninantă a conf1ictului va f1 culturală. declansează „năzuinţa formativă” în suf1etele însetate de libertate în pragul unui nou început. cele din urrnă putând să preia rolul civilizatiei occidentale de factor rnodelator de istorie. ideologică si econornică „tările occidenta1e dezvoltate — statele socialiste — Lumea a Treia”. 252 . Studiul a devenit deja celebru. Faliile despărţitoare dintre civilizatii vor fi liniile de bătălie ale viitorului”15’ Perioada războiu-lui rece s-a caracterizat prin dominaţia mondială a două superputeri aparţinând civilizaţiei occidentale. Samuel P. e[ beneficiind. Harta 14 Samuel P. Statele-naţiune vor rămâne actorii cei rnai puternici în afacerile mondiale. Huntington. 15 Ibidem. New York. etnice. p23. prîntre numeroase luări de pozitie. Huntington. O dată cu sfârsitul „războiului rece”. un mare istoric şi politolog american. Credinta că o instau-rare a unei asemenea ideologii mondialiste ar putea acoperi voinţa unică de păstrare a păcii la nivel planetar a fost imediat sancţionată de istoria însăsi. nt3/1993. dar conf1ictele principa1e în politica globală se vor produce între naţiuni sj grupe ce aparţin diferitelor civilizatii. de iniţiativă”. politică a lumii va f1 rnodelată de identitatea civilizatiilor si nudupă apartenenţa la sisteme politice sau economice sau după gradul de dezvoltare. nici una nefîind un statnatiune.

valorile culturale ale „co1onizatoru1uiş’ sunt impuse cu ajutorul fortei economi ce superioare. În cazul conf1ictului dintre culturi. istoria. Deosebirile dintre aceste civilizatii ar fi rnai adânci decât diferenţele dintre ideologii şi regimurile politice. fapt care va declansa viitoarele conflicte politice si rnilitare. tehnico-stiintifice. În culturologie. concepute ca zone sau arii macroculturale. hindusă. o civilizatie. aşa cum s-a constituit el într-o reţea a determinismelor geograf1ce. ele mente care dau o configuratie distinctă culturii unui popor.P. Huntington se referă la faptul că „ele au viziuni diferite despre relaţiile dintre Dumnezeu şş orn. pe baza aces-tui nurnitor comun. turcă şi rnalaeziană. Dar ce înţel ege S. Huntington înţelege prin civilizatii „entităti culturale”. a egalitătii si ierarhiei” 16 Însă aceste „viziuni diferite” reprezintă concepţiile despre lume specif1ce fiecărei culturi si reprezintă axa internă pe care s-au ordonat normele si valo rile unui popor. confucia-nistă. părinţi şi copii.p. s. ca expresie a stăpânirii naturii de către om. civilizatiile slav-o rtodoxă. adevărate coloane spirituale care îi asigură supravieţuirea şi personalitatea istorică. S. De aceea. religia. a libertăţii şşi autorităţii. africană si civilizatia islamică. cetăţean şi stat.P. Ele reprezin-tă o reacţie de apărare împotriva entropiei mediului. cu cele trei subdiviziuni: arabă. elernente intrinseci ale oricărui sistem cultural. In acest rnoment ne dăm seama că dis 16 Ibidem. apli-cate însă la rnai rnulte popoare sau state care ar forma. soţ şi soţie. tinsul politolog nu face o confuzie gratuită între cultură si civilizaţie. începând cu A. nu este de mirare că într-o lume tot mai interdependentă social şi politic. Mai exact spus. indi-vid şi grup. japoneză. civilizatia însutnează tota1itatea fe nomenelor economice. Huntington prin „civilizatii”? Despărtindu-se net de o întreagă tradiţie şşi de logica internă a discursului culturo-logic. după cum au convingeri diferite despre importanta relativă a drepturilor si responsabilităţilor. marele istoric englez si ilustrul său înaintaş în teoria civi1izaţişor. ci una premeditată.P. obiceiurile. S. Huntington transferă aceste elemente definitorii la studiul civilizatiilor. aculturatia devine o arrnă de temut în procesele integrative si de asimilare. au devenit adevăruri elementare următoarele: civilizatiile se propagă pe orizon-tală. latino-americană.P.Civilizatiile luate în considerare de S. prin răspândirea treptată a tehnicii. Huntington sunt: civilizatia occi dentală (cu cele două variante majore — subcivilizatiile europene şi nord americane). sociale si bio-psihologice. institutiile sunt elernente specifîce de identificare a unei culturi. p. sociale şş politice care duc la moder-nizarea si transformarea radicală a structurilor traditionale — acestea nu mai au 253 . Lim ba. 25.Toynbee.

cultură de consum — societate de consurn. Dar tehnica nu este cultură. iar în cultură exclusiv dorninatia de sine. de recrudescentă a ortodoxismului.suficientă forţă creatoare. gândi si acţiona. constiinţa personificării ei spirituaie.355-. „se pietrifîcă” în formele mono-poliste cle organizare statală în care grupul creator de cultură devine grup dominant. interpus în relatia dialectică cultură — civilizatie. În concluzie. rn această privinţă. 1954. studiul lui S. Ceea ce face ca intr-o societate sau în mai multe să fie observate aceleasi caractere ale unei civilizaţii este existenţa unui „termen mediu”. Stuttgart.Huntington poate f1 considerat o încercare de a impune o ideo-logie 254 . Bucuresti. Acest proces este o reacţie fîrească împotriva civilizatiei invadatşare care. Kohlamrner. ceea ce face ca între propagarea unei civilizaţii şi autenticitatea unei culturi să nu existe o corelaţie necesară. nivel planetar conform unor Iegităţi proprii ale modernizării. 18 Alexandru Tănase. a IV-a.. deoarece ea nu ref1ectă decât valorile materiale care duc la imbogăţirea condiţiilor de viaţă pretutindeni. civilizatia un mod de existenţă a culturii. G. Editura W. servită de unul din cele mai putemice sisteme mass-rnedia si de hegemonia economică şi politică. Prin cultură omul cunoaste si valorizează natura. atacurile la adresa statului—naţiune. O altă orientare vede în civilizatie exclusiv stăpânirea naturii de către om.P. Acest „termen mediu” este „cultura de masă” sau „cultura de consum’. Procesele de „reislamizare” a lumii arabe. civilizatie tehnică — stat tehnic.M. Aufstieg und Verfall der 363 Kulturen. de „asiatizare” a Asiei. Totodată. Cultura ar f1 un proces de umanizare a naturii. ed. ameninţâ fondul transcendent aI culturilor. p.H. Cultură si civilizătie. pe fondul proiectelor de federalizare regională a lurnji. civilizaţia însumează totalitatea bunurilor materia1e si a cuceririlor tehnice în perspectiva nivelului de trai şi a standardului de viată. se asistă la o intensificare a reidentifîcării personalitâţii istorice a cul-turilor. expresii ale civilizatiei industriale occidentale pietrificate în raporturi şş structuri sociale specifice: civilizatie industrială — societate industrială. iar cultura corespunde unui mod particular de a trăi. 1975. în funcţie de dezvoltarea econornică a unei societăti17. Ca urmare a propagării civilizatiei industriale la 17 Arnold Toynbee. prin civilizatie omul transformă rea1itatea socia1ă18. printre alţi factori. activitate confor-mă cu principiile etice ale personalităţii arrnonios dezvoltate. au dus la o „indige-nizare” a valorilor proprii. de „hinduizare” a Indjei sunt o reacţie la tendinta de globalizare si uni-formizare a planetei conform valorilor societătii de consum occiden-tale. Editura Meridiane. aspiraţia faustică spre dominare totală a naturii poate fi considerată paradigma culturii occidentale. sensul activ si functional al ei în domeniul acţiunii şi ef1cientei. Der Gang der Weltgeschichte. la recrudescenţa forţelor vita1e ale naţiunii în care religia şi profilul etnic reprezintă.

Această clasificare este doar formală. care susţin schimbări treptate şşi sj graduale în ordinea politică ‚ econ ornicâ. care militează pentru o schimbare totală a ordinii politice şi/sau economice. ideologiile politice pot fî grupate în patru mari categorii: ideologiile politice conservatoare (sau a1e statu quo-ului). socialjsrnul demo-cratic. socială şş economică existentă în orice epocă şi în orice socjetate. precurn şş capa-cjtatea de a Ie oferi mijloace de 255 . rezultând din tot atâtea cornbinatij ale celor patru grupe. prin mijloace ilicite (teroare si violentă fi zică). cât si pe verticală. menite să perfecţioneze sisternul si nu să îI schimbe. sistemul lor de va1ori. Sta1inismul. ca si extrerna stângă şşi anarhismul. welfarjsmul. ghevarismul pot fi considerate variante regiona1e ale ideologiilor politice radicale. ide logii politice revolutionare. de ce culturile orientale rezistă în fata unui adversar mult rnai redutabil: civilizatia occidentală? 4. care sustin schimbări dş per-spectivă în ordinea socia1ă. care apâră şi raţiona1izează ordinea politică. Acest criteriu vizează capacitatea unei ideologii de a percepe corect aspiraţia mem-brjlor unei organizaţii politice. IDEOLOGII POLITICE MAJORE: CRITERII DE DEPARTAJARE Ideologiile politice sunt acele ideologii care mobilizează oamenii la acţiune si justifică această acţiune prin schimbarea politică în favoarea unui lider. titoismul — variante ale ideologiilor politice revoluţionare. Nedumerirea luj S. Djn punctul de vedere al atjtudinii fată de schi mbare. structurarea si Iogica sa internă. maois-mul. economică si politică existentă. Alte criterii structurale ajută la indjvidualizarea si dife renţierea ideologiilor politice. castrismul. socialisrnul.P. atât pe orizonta1ă. — ideologii politice reformiste. a cul-turii sale. între aceste patru grupe de ideologii politice majore existând o paletă foarte vastă de ideologii politice contemporane. Ambii pun semnul egalitătii determîniste între supremaţia economică sj politică a Occidentului şi. — ideologii politice extremiste. Astfel. autogestiunea — variante ale reformisrnului contemporan. partid sau miscare politică. Huntington ţine de un fapt istoric: dacă vechile culturi precolumbiene au sucornbat în faţa culturii europene. sunt: aria de răspândire generală a unei ideologii. eurocomunjsmul. ipso facto. Continuitatea djntre cei doi rezidă în fap-tul că ambii legitimează civilizatja occidentală într-o poziţie hege-monică privilegiată.mondialistă cu mijloace rnult rnai sofisticate decât cele redun-dante ale lui F. Fukuyama. neo-corporatismul.

Acest criteriu explică impactul putemic asupra societăţii provocat de actiunjle unej minorităţi politice coezive loiale fată de cauză si angajată neconditionat fată de valorile promovate. economice sau politice care să-i corijeze disfuncţiile. în care întreaga putere politică. „O ideologie revolutionară. datorită impactului lor major în conternporaneitate. care favorizează ordinea existentă a lucrurilor într-un loc şi un timp anume. Începând cu a doua jumătate a secolului a1 XVIII-lea. juridică si executjvă aparţinea 19 Roy C. fără a-i afecta însă structurile de rezistenţă. De ci. reformismul presupune efectuarea treptată de reforme („step by step”) care. ele îşi schimbă functiile si rol urile particulare pe care le îndeplinesc. Massachussetts. o ideologie a statuquo-ului. este forţa de atractie a unei ideologii sau gradul ei de intensitate. a unor modificări. bazat pe legea numărului mare.. ca ideologie politică. un alt criteriu care contracarează într-o anurnită rnăsură influenţa celui de al treilea. datează din China antică. în funcţie de factori extemi sau interni (raport de forţe. să ducă la reorganizarea internă si refun cţionarea optimă a sistemului. Secolul al XVIII-lea poate fi considerat începutul filosofiei politice a reformisrnului în Europa dorninată de regirnurile absolutiste. dernocratia-crestină.. ln timp ce muncitorii din secolul al XIX-lea se ridicau în numele socialismului împotriva liberalismului. Cambridge. Wînthrop 9 Publishers Inc. Ideologiile pot cunoaste perioade de creştere. Contemporary Political Ideologies. prin reformjsm se înţelege perfecţionarea şi consolidarea unui sistem politic prin introdu-cerea „din mers”. poate deveni o ideologie revolutionară într-un loc sau timp diferit. 1980. schimbarea condiţiilor.8-. Originea reformismului.. numârul persoanelor care au Impartaşit sauîmpărtă. care a devenit o ideologie a statuquo-ului. perioada de timp în care o ideologie este operaţională.şesc o ide ologie cornună. sub inf1uenta id eologiei 256 . nu este lipsit de importanţă faptul că ideologii politice precutn liberalis-rnul. şi cunoaşte în filosofia mora1ă si politică a lui Confucius primele ej articulări functiona1e. ne vom opri la două tipuri particulare de ideo-logii.acţiune adecvate pentru atingerea obiectivelor. Într-adevăr. liberalismul reprezenta o ideologie revolutionară în multe tări din Europa Centrală sj din Rusia”19 In cele ce urmează. În general. spre deosebire de alte forme de schimbare socia1ă. în vreme ce unele ideologii extremjste (Noua Stângă. p. Macridis. Ideologia politică a reformismului. a menta1ităţilor). măsuri admi-nistrative. regelui. Movements and Regimes. prin acumulare. stagnare sau declin. In mod similar. de asemenea. de exemplu. se poate transforma într-o ideologie a statu-quo-ului atunci când reuşeşte să-şi impună propriile valori si credinte. grupările teroriste) de-abia dacă reuşesc să coaguleze nuclee de câteva zeci sau sute de aderenţi. socialismul democratic sunt împărtăşite de sute de milioane de oameni. în functi onarea lui. conservatorismul. Tdeologiile îsi schimbă si îsi modifică continutul în raport cu dinamica realitătij social -politice.

vor pregăti monarhului prernisele infailibile a1e deciziilor si vor inlocui acţiunea executivului. ci prin cunoaşterea legilor care guvemează. Ideologia politică în secolul al XVIII-lea fixase cadrele progresu-lui în Iirnitele unei acumulări stricte a cunoştinţelor. marea si micaburghezie.425. în concepţia lui Richelieu. Conf1ictul politic latent dintre marea nobili-me si clerul superior. Minoratul înseamnă neputinţa de a se servi de propriul său intelect.2. deopotrivă. legalitatea regimului nu poate fi 20 I. prin cultură. graţie acumulării acestor cunostjnte. Prin Kant. doctrina ilurninistă era ridi-cată la rangul unui idea1 universal de cetătenie. nu trebuie să existe decât un singur cap. Sapere aude! Să ai curaj în folosirea propriului tău jntelect este deci deviza iluminismului •••“20 Căutarea fericirii. iar identitatea dintre natură şi societate se observă si în stratificarea comunitătilor. În felul acesta. în viziunea lui Bossuet. face dîn întoarcerea la natură si din folosirea privată a libertăţii de gândire condjtji esentiale ale păcii eterne. pentru a o conduce pe marea învolburată a pasiunilor şş dorinţelor contradictorii. 1971. Dar dacă monarhul nu este un filosof ş ş consecinţă. Prin urmare. regelui care. concentrarea maxjmă a puterii la vârf va fi legitimată prin teoria „prinţului luminat”. temă centrală în ideologia iluministă. Regimul politic abso-lutist sau monarhja absolută extrăsese din cultul Ratiunii iluministe legitirnitatea ei de fond: monarhul nu trebuie să conducă prin rnijloace autoritare sau despotice. curn poate deveni el luminat şş personif1ca sta-tul. puterea legislativă. pen-tru a controla câmpul ornogen al senzaţiilor sau un singur tjrnonier la corabia statului. pe de alta. Nesoluţionarea unor doleanţe politice a1e claselor în ascensiune a început să fie percepută drept cauză a colapsului regimurilor absolutiste. dacă motivul său nu este o deficientă a intelectului. cunoscând legile naturii şi tendinţele dezvoltării sociale prin raţiune. Or. a raporturilor dintre putere si progres din partea prinţului luminat. va simţi pulsul 257 . În fond. prin activitatea de cunoastere a filosofilor. fără a fi condus de altcîneva. vol. de jure si de facto. Acest minorat provine din vina noastră. prin celebra formulă „sapere aude” (îndrăzneste să cunoşti). în numele dreptului natural. după cunoscuta formulă a lui Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu?”. nu are posibilitatea să cunoască aceste legi. pe de o parte. Dezvoltarea socia1ă era văzută ca o evolutie liniară de la simplu la complex. Or. în numele aceleiasi cauzalităti te leologice. ci lipsa de hotărâre si curaj în a face uz de el fără conducerea a1tuia. pusâ în discutie de vreme ce instituţ iile politice sunt rezultatul evolutiei naturale. Ce este Ilurninismul?. iar în planul realitătii nemijlocite prin îndulcirea moravurilor si în ceputul rnodernizării economice. cum se împacă instaurarea păcii eterne cu concentrarea maximă a puterii si cu necesitatea schimbărilor în plan politic? Aceste contradictii sunt absorbite de stilul cultural a1 epocii: modelul rational al iluminismului trebuie si poate să ofere o explicaţie satis-făcătoare tuturor proceselor sociale si naturale. monarhul este creierul care coordonează toate mişcări1e şi organele corpului social. executivă şi judecătorească va revenj. „Ilumjnismul este iesirea omului din starea de minorat cle care el însusi s-a făcut vinovat. Editura Albatros. natura şi societatea. în: Iluminismul. Kant. Răspunsul este simplu: prin consultarea filosofilor care. impunea o mediere simbolică. p. Bucuresti.ilurniniste.

Deja. precum Franz Joseph a1 Austro-Ungariei (1760-1780) sau Frederik cel Mare al Prusiei (care de pe scara trăsurii sale imperiale asculta păsurile supuşi1or). Recunoaşterea. la sfârsitul secoluluj a1 XIX-lea. modernizarea politică si ec onomică. rnai stăruie încă în ecourile amintirii colective. având în vedere că lupta pe terenul democratiei este mult rnai efîcientă pentru satisfacerea intereselor clasei muncjtoare. independent de tezele marxiste con-temporane lor în epocă. de la rniscarea chşistă şi reprezentanţii socialismului utopic până la miscarea fabiană şi aripa reformistă a partidelor social-democrate. doctrina liberalismului clasic oferea cadrul juridic şi politic dezvoltării capitalismului în principalele tări europene: Franţa.opiniei publice şi va proceda. proces care a cunoscut un deosebit avânt după revolutiile de la 1848. ca partide de masă. în consecinţă. ocuparea de locuri în parlament va infirma unul din postulatele de bază ale teoriei marxiste: cucerirea puterii politice pe calea violentei. Când anurnite disfunctii ameninţă să blocheze sistemul. ca parte componentă a doctrinei lor. ca si for-marea si evo luţia acestor partide. prin mijloace legale. pentru a evita schimbările bruste si necontrolate. a determinat în timp nasterea reformismului. o vor constitui sindicatele si membrij lor. a persistat ca model al schimbării sociale de sus în jos. Oare perfecţionarea şi creşterea puterii de repri-mare a 258 . Însusi F. deci fără o inf1uentă vizi bilă asupra strategiei si tacticii lor. ale cărui scrieri au inaugurat ideologia politică a reformismului socia1-democrat. competiţia politică pentru câştigarea de voturi ş implicit. în Prefaţa la lucrarea lui Marx. Iniţial. va vedea în tânărul împărat Wilhelm al IIlea (1890) un prinţ luminat care va canaliza Germania pe ca1ea reformelor. partidele social-democrate au fiinţat ca grup care reprezenta interesele membrilor de sindicat în instanţele puterii politice. având în industrializare si urbanizare cej doi piloni de bază. recomanda cucerireaputerii politice pe cale parlamentară. la măsuri care să asigure functionarea fără poticniri a sisternului. Ia inceputul secolului. care aduc interese de clasă bine def1nite în arena privile-giată a formării voinţei genera1e — parlamentele. Anglia. Industrializarea accelerată si urbanizarea care i-a urmat au antrenat mutaţii decisive în spectrul ideologic al mornentului: pe scena vieţii politice apar partidele clasei muncitoare. pe baza mandatului imperativ. Bernstein. În primul rând. Fiînd vorba de reprezentarea intereselor unei clase anurne. Prusia. Imaginea paternalistă a unor principi luminaţi. aceste retuşuri iau forma unor reforme sociale şi politice: desfiinţarea jobă giei. In al doilea rând. Austria. Baza de recrutare a membrilor sj aderenţilor partidelor socialiste si socialdernocrate. Insuşi E. în cadrul legal impus de sistem. a ideologiei politice a reformismului de către majoritatea partidelor social-democrate de pe continent are la bază premise obiective şş subiective. Credinta că revendicările economice si sociale puteau fi obtinute fără recurgerea la violenţă. în numeroase medii ale miscării socialiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. limitarea puterii arbitrare a nobililor. cresterea sanselor de acces la va1orile culturale şi educaţie. cu un an înaintea morţii sale. formarea statelor naţionale. Faptul că mulţi principi luminati s-au grăbit Să consolideze sisternul prin reforme adoptate în spiritul modernizării politice si economice. extinderea unor drepturi acordate minoritătilor. Engels. Luptele civile din Franţa (1895).

Bemstein si care va marca profund evoluţia partidelor social-democrate continentale. contradictia latentă dintre interesele de clasă si cele naţiona1e. între teorie şi practica socialdemocraţiei. care va marca profilul ei ideologic până în zilele noastre. au început să se rnanifeste în cadrul par-tidului social-democrat gerrnan cu aproximativ 10 ani înaintea redac-tării şi aprobării Programului de 1a. partidul social-democrat a intrat din nou în legalitate în vara anului 1 890. nu poate. cu siguranţă. pus tot mai mult în cauză de valul reformist din anii 1860-1890 din Germania? Capacitatea de integrare in logica sistemuluj si de absorbţie a antagonismelor se va vedea sj în cazul Franţei. legată prin rnij de legături cu trecutul. Le socialisme dşmocratique 1864-1890. guvemelor social-democrate din Germania. pe p1an teoretic. Astfel. Scos în afara legii in 1878. ci si acum Însă baza teoretică pe care se vor structura în timp tezele reformiste este configurată de furtuna din interiorul partidului social-democrat german. Una dintre aceste ambiguităţi este 21 Apud. Paris. ci că întreaga evoluţie se pro-duce încetul cu încetul. unde un socialist ca Millerant va accepta să facă parte din ace1aşi guvern cu călăul Comunei.41-. de reali-tatea dezagreabilă: noi am putea construi linjştiti castele în Spania. sau la mijloc se afla recunoaşterea implicită a colapsului rnodelului marxist de transformare socială. acesta nu trebuia speri-at prin proiecte de colectivizare forţată a proprietăţilor agricole. o ambiguitate.von Vollmar era preocupat mai ales de perspectiva pierderii elec-toratului tărănesc în condiţiile angajării partidului în lupta pentru cucerirea puterii. iar socia1iştii vor lupta în armate sub deviza „datoriei de onoare a salvării patriei”. G. să facă loc unei ordini noi. Dacă noi am voi să f1m o sectă religioasă sau o scoală stiin ţifică. Austria si Ungaria revenindu-1e meritul de a f1 înăbusit revolutiile „fraţilor de 259 . prigonit pentru că s-a opus războiului franco-prusac din 1870 şi pentru că a condamnat anexarea Alsaciei şi Lorenei. cunoscută sub numele de revjzionism. ci prin măsuri adecvate care să-1 atragă. nu ar trebui să ne îngrijim. A doua o va constitui ruptura profundă din cadrul rnişcării muncitoreşti. „Oamenii serioşi înţeleg că o ordine a lucrurilor. care va izbucni în toată amploarea ei în ajunul prîmului război mondial. 1966. Droz. Dar un partid care acţionează în lumea reală nu poate face aceasta”21. Pentru a-1 câştiga şi păstra.organelor de ordine atinseseră un nivel care surclasa potenţialul de luptă aI proletariatului. p. initiată de E. J. care s-a adâncit după primul război mondial. „Trebuie ca tăranul să vadă că noi simţim şi înţelegem mizeriile sale zilnice si că suntem gata să i le remediern si asta nu numai într-un vijtor îndepărtat. se pronunţa pentru un reformism oportunist. Waldeck Rochet Tendjntele reformiste. aşa cum credea Engels. Erfurt (1891). deputat în Landstagul din Bavaria şi considerat ca aparţinând aripii stângi a partidului. Librairie Armand 42 Colin. când deputaţii socia1işti din parlamentele viitoarelor ţări beligerante vor vota creditele de război. Apare un hiatus. Gustave von Vollmar. ceea ce a dus la o concentrare a dezbaterilor privind tendintele reformiste. în 1890. dintr-o dată.

lupta de clasă. la sfârsitul secolului al XIX-lea. „Dacă necesitatea domneste. social-democraţia va căuta. respingerea teoriei luptei de clasă ca factor motor al progresului istoric. clasa muncitoare engleză. democratice. mai ales după al doilea război mondial. sub influenţa conjugată a luptei sjndicale şi a progresului tehnic. se întreabă Bernstein. Dimpotrivă. Societăţile pe acţiuni au permis nenurnăratilor posesori să participe la conducerea întreprinderilor. dar şi prin ve-rificarea pe viu a valabilităţii principiilor revoluţionare marxiste care luase Anglia. După Bernstein. demonstrând o capacitate de adaptare la noile condiţii pe care numai va1orile democraţiei o pot oferi. edificarea conştiinţei socjaliste trebuie să aibă ca fundament valorile rnorale. pe care se înalţă osatura „socialjsrnului etic”. Capitalismul a găsit de f1ecare dată noi resurse pentru a depăşi crizele şi recesiunjle eco-nomice. este la fel de fals să credem că totalitatea clasei rnuncitoare. ca nefîind operaţionale în practica econornică si ana1iza fenomenelor economice cu ajutorul aparatului categorial şi conceptual al scolii margîna-liste. Abjurând in acest fel fundamentele ideologice şş politice ale marxismleninisrnului. respingerea tezei despre prăbusirea catastrofîcă a modului de producţie capitaljst.sânge” — comunistii. După Bernstejn. şi-a îmbunătăţit sensibil nivelul de viaţă. contradictia fun-damentală dintre caracterul social a1 producţiei şi însusirea privată a profitului nu a dus la un deznodământ fatal. în 260 . să-şi legitimeze cu alte argumente profîlul ei de forţă politică a stângii şi dreptul de a se considera în continuare purtătoarea legitimă a intereselor clasei muncitoare în esichierul politic occidental. din care socia1-democraţia nu reprezintă decât o parte minoră. după care omul trebuie să fie considerat ca un scop şi nu ca uri mijloc. la ce bun actiunea?”. respingerea teoriei valorii — muncă şi a plusvalorii. Contrar previziunilor lui Marx. al căror ethos zace in adâncurjle insondabile ale conştiinţei umane. iar burghezia ar fi. ca ţara capitalistă cea rnaj dezvoltată a momentului. Această constatare va servi ca placă tumantă pentru contestarea viabilitătii celor cinci teze marxiste: — factorii economici nu au o influentă decjsivă în formarea conştiinţei politice. rnfluenţa sejurului la Londra asupra lui E. De aici urmează respingerea determinismului econornic ca bază a schimbării sociale.Bernstein concluziilor Scolij neokantiene de la Warburg. parti-zană a unor transformări sociale treptate. De unde şi importanţa acordată de către E. Bernstein s-a făcut simţjtă nu numai în ce priveşte acceptarea ideologiei fabiene. se diminuase rnult ca urmare a îmbunătăţirii nivelului de viaţă a clasei muncitoare. ar fi revolutio n ară. consfînţind astfel un divorţ politic de durată. departe de a sărăci. Nurnărul posesorilor de bunuri si de mici proprietăţi nu a încetat să crească. drept sistem cle referinţă. Or.

După Bernstein. numai printr-o transformare treptată din interior a societăţii capitaliste se pot pregăti condiţiile pentru apariţia societăţii socialiste. care face din dictatura pro-letariatului consecinţa cea maj importantă în plan politic a luptei de clasă. Ca doctrină a libertătii indi-vidua1e în condiţiile legii. proprietate sau credînţă religioasă şi consideră că socja1ismul nu se poate edif1ca decât pe o Structură democratică. nu întâm-plător. Les prşmises du socialisme et les tâches de la socialdşmo. 1932. ca si Marx de proprietatea lor de a fi lucruri utile”23. Bernstein. Pr in urmare. pentru a-şj putea impune valorjle sale. În fundamentarea concepţiei sale. încu-nunarea evolutiej sale. Nu există adevăr prestabilit. Acuzându-1 pe Marx de blanquism şi de babuvisrn. care susţinea că prof1tul ar decurge din diferenta din tre „aprecierile subiective” ale va1orilor prezente si viitoare si nu ar f1 un rezultat al plusva1orii. Socia1ismul va putea deveni o rea1itate nu prin instituirea lui violentă. Ambele teorij rămân valabile pentru scopuri djferite. Bernstein pledează pentru înlocuirea valorii muncă cu teorja utilităţii mar gina1e. De aceea. liberalismul este o etică individualistă. Ca ideologie politică. pregătească sinteza dintre socialism si liberalism.144-. „teoria utiljtătij fina1e a scolii Gossen-Jevons-Bşhm nu este mai puţin justă decât teoria maixistă a valorii bazată pe muncă. căci Bohm —Bawerk are a priori acelaşi drept de a face abstracţie de proprietatea rnărfurilor de a fi produsul muncii. „demoliberalis-rnul”. elaborată de reprezentantul şCO1ii austriece de economie politic ă. edi-ficată în timp pe fundamentele dreptului natural. Paris. de COnştiiflţa. Bernstein consideră că socialis-mul trebuie să fie „mostenitorul legitim al liberalisrnului”. iar con-topirea rnai multor experiente individuale devine cel mai bun mijloc posibil pentru ca o comunitate să ia decizii.ansamblul ei. de asociere etc. Experienta indjviduală devine o valoare în sine. ca f1ind comutative. Eugen Bşihrn-Bawerk. Ideologia politicâ a liberalismului. nici vreo valoare transcen-deritală. spune Bemstein. în primul rând pe libertătile cjv ile şi politice: de acţiune. ci pe calea alegerilor parlamentare si a reformelor succesive. el pornea de la teoria subiectiv-psihologică a utilităţii finale. li-beralismul a luat nastere ca o reacţie împotriva practicilor economice si comerciale restrictive ale absolutismului feudal. p. de gândire. să-si edifice un sistem de alianţe cu partidele de centru-stânga care luptă pentru democraţie şi resping dictatura proletariatului22.. social-democraţia trebuie să iasă din izolarea sa dogmatică. 173 cratie. care împiedicau libertatea schimburilor si circulatia financiară 261 . în care Bemstein vedea doctrina viitorului. reactionarăş respingerea rnaniheismului politic. Atacarea celor cinci puncte ale concepţiei marxiste urmărea să 22 E. Bemstein respinge orice discrimjnare bazată pe originea socială.

de folosintă si de dispoziţie). Harrod. nobiljmii şi clerului. Harrod. unde se confruntă triada valorilor liberale: iniţiativă. Towa rds Dynamic Economics. 1945. aceastâ relaţie transformativă dintre om şi natură va căpăta o haină juridică oficială sub forma drep-tului de proprietate. Fourneyron. având în vedere psihologia si educatia politică a popoarelor. responsabilitate este pusă ast-fel la temelia indjvidualismului liberal. cu alte cuvinte. Doctrină laică simodemă. al industri24 R.83. laissez passer” era strigătul de luptă al acestej noi clase impotriva privilegiilor aristocraţiei funciare.F.. Inf1uenţa proprietăţii asupra independenţei spirituale a unei societăţi nu trebuie să fie subestimată. Mai târziu. Tocmaj acestia au dat tonul şş au stabjljt un cod al gândirii conforme. Încercarea doctrinei comuniste de a construi o societate în care proprietatea privată să fie cornplet abolită s-a lovit de dificultăţi insurmontabjle. responsabilitate. Pentru ca intere-sul să-şi joace rolul său de stimulent. mediat de jocul liber al fortelor si actorilor economici pe o arenă privilegiată numită piaţă. Paralelismul dintre competiţia forţelor de pe piaţă şşi competiţia dintre indivizi este evi-dentă pentru realizarea performanţelor economice. statuând. Axa intemă a tuturor constructjilor ideologice libera1e este rapor-tul de interdependenţâ dintre libertate şi proprietate.promovate de noua clasă de rnijloc: burghezia financiară si cornercială. Această relaţie trebuie să posede spiritus et anima. în viziunea părintelui libera1ismu-lui clasic. adică voinţa şi personalitatea subiectului creator asupra lucrului creat sau dobândit. care a servit drept bază celorlalţi indivizi rnai puţin avuţi”24. „întrucât el corespunde uneia din dorinţele cele mai pro-funde ale omului. aceea de a poseda opera sa”25. F.. forma juridică modernă a dreptului de pro-prietate. 1948.. Responsabilitşs. f1xate în cadrul juridic al ordinii politice feuda1e. p. precum neoclasicul englez R. p. p. 44.. O structură dominantă a ideologiei liberale clasice este suspiciunea privind pretenţiile statului de amestec în sfera proprietăţii private. Triada liberală: iniţiativă. trebuie ca indjvidul să se bucure de rezultatele muncii sale. liberalisrnul nu mai consideră dreptul de proprietate ca fîind de esenţă divină şş nici arbitrar. este o relatie socială care ia naştere în urma schimbuluj dintre orn şi natură.148. deoarece numai un mjc ntimăr de indivizi detin sit uaţia privilegiată de proprietari. risc. Proprietatea. risc. care împiedicau expansiunea liberă a no ilor practici economicocomerciale. în urma transformărji naturii de către om în vederea dobândirii bunurilor necesare si satisfacerii nevoilor. se întâlneste această concepţie: „proprietatea este fundamentul unei atitudini independente a spiritului . Celebra formulă „laissez-faire. 25 Crozet M. filosoful englez John Locke. Paris. ilor strategice 262 . tocmai ca o expresie constientă a destinatiei sa1e. London. Chiar si în rândul marilor economisti care nu sunt liberali. 23 tbidem. prin cele trei drepturi (de posesie. Ea nu este ostilă intervenţiei etatice la nivel rnacro. Idealul este ca orice om să dispună de o proprietate . cj fundamentat pe psihologia popoarelor.

este si un indicator al dezvoltării. în care intervent ia statului să se desfăsoare la nivelul acelor funcţii care să ofere cadrul juridic şi politic desfăşurării activităţilor socio-eco-nomice din cadrul societătii civile. p. este o eroare să cre-dern că prin înmultirea interventiilor statului si prin creşterea puterii sale se realizează întotdeauna un bine. Par-delă notre nuit. în special. indivizii înţeleg mai bine interesele lor decât ar putea-o face funcţionarii. 1953. Trevour. deoarece producătorul. este mecanisrnul preţurilor. de informare şş de orientare. va face eforturi să satjsfacă dorinţele consurna-torilor. deoarece ele asigură liantul coeziv dintre actorii economicj în realizarea perforrnanţei. analiza acestoraîiş F. Astfel. mai usoară. va mări numărul produselor sale care fac obiectul unei cereri crescânde. pe scurt. Liberalismul nu vrea ca arbitrul să se amestece cu partea. dar intenţionează să le limiteze. 1942. „paznic de noapte al capitalismului”. în liberalisrn. Paris. E1 recunoaste uti-litatea serviciilor publice. Principes d’şconornie politique. va îmbunătăti cal itatea lor. filosofie şi forţele 263 . a benef1ciilor si în eliminarea factorilor de risc. Stuart-Mill. însă consideră câ „o societate perfect organizată poartă în sine germenele celei mai totale tiranii”26. contractele şş garantarea dreptului de proprietate au devenit elemente capitale. fje îndeplinirea acestor noi sarcini într-o manjeră defectuoasă. cresterea utilitătilor socia1e. 59 şi 61. orice funcţie nouă conferită statului reprezintă o sarcină suplirnentară impusă unor persoane şi aşa suprasolicitate. În liberalism. cartea a V-a. dreptul îndeplineste o funcţie de intermediar între idealul mora1. fie că este vorba de produse sau de forţa de muncă. Principa1ele temeri şi motivaţii împotriva intervenţiei statului în viaţa privată au fost rezumate de James Stuart Mi11 după cum urmează: în jurul fiecărui om există un cerc (al vieţii private) pe care nici un guvern nu poate şş nu trebuie să-l violeze. lnstrumentul care permite producătorului de bunuri sau de ser-vicii să-si dea seama de cererea globală. cadrul juridic şi. va face prezentarea lor mai atrăgătoare şi vânzarea lor 26 DanielRops. în vederea sporirii bunurilor sale. Acest mecanism. p. ci ca pe o asociere a câtorva oameni atotputernici cărora nimic nu le este străîn. în acelasi timp de cunoaştere. ca si de oferta globală. Paris. Ea este adeptul unui stat minimal. cu atât mai rnult cu cât el consideră statul nu ca pe o entitate superioară autonomă. deoarece statul reprezintă numai rninoritatea naţiunii şş nu trebuie să-i oferim mijlocul de a oprima rnajoritatea.să spunem. va inventa noi varietăti. 27 James Stuart-Mi11. 131. ceea ce implică fie riscul umflărji schemelor birocraţiei cu fu ncţionari ai servicii1or publice şi instituţiilor. un popor care aşteaptă totul de la guvemanti „nu foloseste decât jumătate din facultătile sale”27. în condiţiile jocului liber dintre cerere si ofer-tă pe piaţă.

A Developmental Approach. exacte sau mai putin exacte. printre altele. Definitiile de mai sus au ca trăsătură comună o viziune psiholo-gizantă despre cultura politică. CULTURA POLITICĂ Ambiguitâtile semantice ale notiunii de culturâ politicâ. În esentă.ta.A. afectivă si eva-luativă ale modelelor de comportament. Aceste convingeri afectea. respingerii în raport cu subiectele politice si orien-tări estirnative. Ea este un dorneniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şş care le conferă importanţă. la ana1jză sj la cuantificarea rezultatelor acesteia. 1966. Comparative Politics.XVIII. orientări emoţionale. Bingham G. aprecieri ª1 opinii pe tema unor subiecte politice. peste câţiva ani. Almond. PoweIl în 1966: „Cultura politică este un model de atitudinj individuale si de orientări faţă de politică. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: orientări cognitive. Gabriel A. cu conotatii de conştiinţă politică. Almond si cu Lu cian W. În aceeasi ordine de idei. 1956) şi până la cele recente a1e sociologilor şi politologilor din fostele tări ale Europei de Est. Powell. def1nitiile nu diferă prea mult de definitia standard lansată de Gabriel A.ză ªi sunt afectate de modul în care structurile politice operează şi existâ un cerc strâmt de relatii între cultură si structură”3. O rnodalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalitâtile în care operează structuri1e politice. între ordine si viată28. un alt cercetător.ştigă drept de cetate în termi-nologia disciplinelor politice după cel de-al dojlea război mondial. acelasi autor să precizeze: „Cultura politică a unei natiuni de rivă. vol. Termenul de „cultură politică” îsi câ. de obicei.sociale rea1e. va defini. ceea ce.A. def1nitjjle cul-turii politice pun accentul pe dimensiunile cognitivă. într-o perspectivă a isto-riei mentalităţilor. în aceeasi lucrare. Almond şi Bingham G. simboluri expresive şi valori care defînesc situaţia în care are loc acţiunea politică. sondaje de opinie. Ea oferă orientarea subiectivă a politicii”2.. Începând cu primele abordări a1e culturii politice în studiul „Comparative Political Systems” (Journal of Politics. cercetări pe vaste esantioane de subiecti etc. Sidney Verba (coautor cu G. Pentru ca mai departe. cu diferenţe de grad si nu de natură sau esenţă. xI. sentimentul a.).U. mai ales în S. manjfestate în rândul membrilor unui sistem politic. presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele ª1 evenimentele politice’1. chestionare. Esenţa acestora constă’ în interio-rizarea cunos 264 . Acest lucru a fost posibil în contextul abordării comparative a sisternelor politice contemporane de către cercetătorii în sociologie politică nord-americani si al convîn gerii lor că sistemele politice pot f1 studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz. Pye. al mai multor lucrări pe temă).şărşşş angajării.50. Boston. din experienţele pe care indivizii le au în ce priveşte sistemul politic. atjtudinilor si valorilor fată de fenomenul politic. „Cultura politică a unei societăţi constă dintr-un sistem de credinţe ernpirice. pe tema subiectelor şş convingerilor politice. CULTURA POLITICĂ 1. întrucât comportamentele umane se preteazâ la observaţie. p. cultura politică.

iar presiunea mediu-lui si bombardamentul informaţiona1 îl obligă. norme şi valori politice). Acestei ternatici îi dedică G.Lucian W. dimensiunea afectivâ cuprinde latura emotională a va1orilor politice sau sociale. roluri. mai mult sau mai putin riguroase. Evenirnentele cotidiene îl pun în contact nernijlocit cu realitatea politică. despre sjstemele si fen omenele politice.Almond.despre sistemul politic în psihologia proprie a fiecârui participant la jocul politic si transformarea acestora în norme de comportament Elementul operaţional care are sarcina integrării acestor norme si valori politice în ţesutul mai larg al unei culturi nationale este cultura civică. The Civic Culture.000 de subiecti anchetati în fiecare tarâ4. efectuată în perioada 1958-1963 în cinci ţări: S.A. el . Cuno. G. Sidney Verba.şi structurile politice (regim. atitudinea de ataşament. despre eveni-rnentele politice importante la nivel mondia1. Fiecare individ. Ea are un rol impor-tant în formarea atitudinilor.. grup. Princeton Universitv Press. despre ljderii . dimertsiuni ale culturij politice. având în vedere că si cultura socială se def1neşte ca un sistem de atitudini si orientări fată de un sistem social determinat. p.512. in: Political Culture and Political Development (ed.U. 1969. Cele trei dimensiunj sunt: dimensiunea cognitivâ.ştinţele sau înformaţii1ş politice sunt prirnite mai uşor 265 . Princeton University Press. Germania şi Mexic. Comparative PoliticaJ Culture. oarecum. de respingere sau de refuz fată de fenomenele sau instituţiile politice. NewJersey. care fac din ea „un ansamblu de trăsă-turi cultura1e pertinente pentru analjza fenomenelor politice” rnai curând decât „un ansarnblu de atitudinj si de orientări ale jndivizilor faţă de un sistem politic”5. G. Marea Britanie. Astfel. Pye şi Sidnev Verba). 514515 ş tbidem. Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea funda-mentelor culturale ale democratiei (preocupare centrală în cadrul scolilor functjonaliste din antropologie).ştie câte ceva despre institutiile supreme ale statului. Princeton. Ve rba evidenţiazâ trei 2 Sidnev Verba. Almond sj Sidney Verba o cercetare de mari proporţii.-. 1963. Almond si S. instituţii. posedâ un ansamblu de cunoştinţe mai mult sau rnai puţin structurate.şi partidele politice. adică a regulilor operaţionale care permit fuziunea dintre structurile primare ale societâtii (familie. pe un esantion de l . să constien-tizeze această realitate. Prînceton. Italia. naţiune) . Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul social. ceea ce ar distinge-o foarte greu de cul-tura socială generală. p. indiferent de gradul pregătirii sale sau de status.

aceste valori si dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubilă. pe de o parte. convingeri. de cele mai multe orj ele sunt interdependente. p. Cu cât stărjle de apatie şi alienare sunt mai numeroase în societate. de un ljder. vol. J. Mounier.când există o personalizare a relatiilor politice. De regulă. o problemâ deosebit de delicată pentru operaţionalizarea noţitinii de cultură politică o reprezintă raportul invers proportional dintre informatie si cunoas tere politică. Acordul presupune impletirea celor trei dimensiuni: cunoa. adică atuncj când ele provin de la o rudă.ştinţe politice. Eva1uarea fenomenelor politice necesită cunostinte politice. De altfel. în structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice. de un program de guvernare. când promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în această labilitate a opiniilor . Apatia înseamnă existenţa cunoştin ţelor politice. si intensitatea si du rata în timp a exprimării credinţelor politice. Cunostinte le politice sunt însă modelate si orientate de sentimentele politice faţă de o ideologie. dar şi lipsa de simpatie faţă de sisternul politic. afective si evaluative ale culturii politice. Adeseori. pot fi detectate trei stări de spirit ale populaţiei unei ţări în raport cu politicul: acord. Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asernuit cu o structură de rezistenţă care asigură coerenţa şÎ trăinicia celorla1te componente ale edificiu-lui. Acest lucru se vede în special în timpul campaniilor electorale si al alegeri1or propriu-zise. facilitează spaţiile de manevră ale manipu-lării. Paris. 1974.-P. Pour une sociologie politique.ştere. Pentru a le indivjdualiza. 2. Din combinarea acestor trei djmensiuni. În această privinţă. spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credinţel or primare. în lipsâ de cuno. dimensiunea cog-nitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudjnile şi opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv si obiectiv. elementul cognitiv prevalează fată de cel afectiv si evaluativ. în urma căruia ele devjn J. Fiecare apreciază viaţa politică în funcţie de o scară de valori ierarhizată. Evident că. Cot. Almond si Sidney Verba elaborează trej tipuri de cultură politică: cultura parohialâ (locală sau provincia1ă). afectivitate. Ed. evaluare. Alienarea denotă existenţa cuno. autorii recurg la notiunea de 266 . independent de politica dusă. când lipsa de cunoştinţe politice. credintele se formează mai ales pe baza dimensiunilor afective si evaluative. pe de alta. deci de convingeri politice ferme.ştinţelor politice. în lipsa unei platoşe de apărare a valorilor si normelor rezultate din convingeri. dimensiunea evaluativă cuprinde judecăţile de valoare despre fenomenele şi realitatea politică. cu atât înstabi1itatea sistemului politic este mai accentuată”6. G.şi atitudini lor. de la un prieten. apatie şi alienare. 16.-P. „In funcţie de dirnensiunile cognitive. de la un lider care suscită o admiraţie personală. cunostintele politice reprezintă etape necesare în procesul de consolidare si inte-riorizare a atitudinilor si opiniilor politice.du Seuil. La rândul ei. cultura de supunere (de subordonare) .şi’ cultura participativâ. dar manifestarea indiferentei pe plan afectiv ªi apreciativ.

cetătenii sunt con. njci cul-turile politice nu pot exjsta în stare pură. problemele de politică nationa1ă sau pentru sisternul politic naţional. greve etc.şcolare. învătătorul sunt liderii locali.descentralizate la nivelul regiunii. prin recurgerea la explicaţii de tipul reflectării mecanice. alegeri. ca si de posibili-tatea lor de a influenta cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice: referendurnuri. Bucuresti.. scoala .şa cum nici un fenornen nu poate fîinţa în natură în stare izolată. a. 1 992.A.l26. accentul cade pe problernele politice de interes local. pre-cum şş dezvoltarea instrucţiei . motive. mass-media creează un spatiu al con. Acestor trei tipuri de cultură politică le corespund trej tipuri de personalităţi. Fireste. Cultura politicâ de supunere corespunde unei structuri autoritare centralizate la nivel national.ştiinţei naţiona1e. satului. dar se mulţumesc cu o atitudine pasivitate în privinţa participării la con-ducerea po1itică. În cadrul acestei culturi nu există un interes deosebit pentru 6 *** Politologie. Introducând evenimentele coti-diene în intimitatea f1ecărui cămin. o circulatie de teme.şi participative.ştienţi exi stenţa sistemului politic naţiona1. gradul de participare . În cadrul culturii participative. în comu-nitate. tot astfel orice cultură politică particulară cuprinde elemente parohiale. unde 267 . de supunere si participative. gradul de constientizare a procesului politic.. ci numai în desfăsurarea continuă a conexjunilor universale. raporturile dintre cultură si structurile politice din diferite sisteme politice naţionale. preotul.ştienţi de mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic. Asa cum orientărjle politice ale unui individ contin în grade diferite elemente ale culturij parohiale. la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizării culturale naţionale. ţinutului.congruentâ între o cultură politică si o structură politicâ. Editura Didactică şi Pedagogică. ele-mente de la o arie culturală la alta. o cultură politicâ parohială corespunde unei structuri politice tradîtîonale. Cultura politică participativă corespunde unei structuri politice democratice. iar biserica. Aici. vieţuind pe hartă ca niste unităţi geograftce aflate în carantinâ. actiuni de protest.p. în schimbul protecţiei acestuia. prin cele două valori politice bază — autoritate si loialitate si de de că de — le-a înlocuit cu o „conformitate de automat” si i-a determinat să delege problemele libertătii si initiativei lor unui lider putemic. supusii şi participanţii (cetăţenii activi din punct de vedere politic). Există un dialog permanent între culturi.şi prirnăria sunt instituţiile politice fundamentale. Subiectii acestei culturi sunt con. de supunere . f1ecare cu o psihologie politică proprie: parohialistii (provincialii). o modelare reciprocă a lor în functie de mai multe variabile: natura regimului politic. seniorul. Proporţia dintre aceste elemente este dată de varjabilele arătate mai sus. izolate unele de altele. dîn cauză matricea caracterială a acestei culturi.şi de educatie civjcă. Pentru că. Astfel. ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcţii impozante dacă am bagateliza. R.

Cultura politică a unei ţări este o cultură mixtâ. Germania — una de supunere.şi civice. modelul democratic al culturii politice prin rupturile provocate în evolutia spre democraţie din aceste trei ţări: revolutja din 1 9 1 0 in Mexic.) . 268 . combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de criteriile arătate mai sus. Din combinarea celor trei tipuri de culturi politice pot să aparâ urtnătoarele forme hibride: parohială — de supunere.şi împărtă. rasiale. generozitatea. sexuale etc. Comparând datele obţinute. si Marea Britanie realizează gradul necesar de fuzjune între structurile primare ale societătii (fam ilie. deci alienantă. cornpusă concomitent din nernultumire şi aspiraţii.asumarea unui destin comun creează o nouă sensibi1itate pentru activitatea politică. sau pe lângă clivajul dintre cultura politică a elitei intelectuale a tării si cul-tura maselor ţărăne. Ipostaziind contributia la functionarea unui sistem democratic drept valoarea centrală a culturii politice . interacţiunii . Astfel. unele clivaje dintre culturile politice se menţin.şi structurile politice prin intermediul cooperării. apar altele noi.ştinţe. la clivajele dintre culturile politice de stanga sau de dreapta. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sapă progresiv la temelia culturilor paro si tendinta hiale. stima. Germania printr-o cultură politică de supunere. aprecierea sistemului politic. cu alte cuvinte funcţionarea eficjentă a unui regim dernocratic.A.şi Verba constată că numai cultura participativâ democratică din S. In toate cele trei ţări s-ar constata o ruptură între atitudinile politice si cele socjale. Raportul dintre cultura politică . altele noi apar. Ceea ce echilibrea. regiuni . ecologice. Autorji explică „deviatiile” de la. Ita1ia si Mexicul ar avea o cultură parohială. particulari-tăţile nationa le. chiar în lumea noastră. moderate sau radicalizate ideologic. după cum modemizarea politică ‚ inexorabi lâ spre democratizare minează bazele culturii de supunere.ză armonios cele trei componente a1e culturii mixte este cultura civicâ. subiectivă. de supunere —participativă. Totuşi. Pe câtă vreme americanji si britani cii au o „orientare democratică echilibrată”. totalitarismul fascist si nazist în Italia sj Germania. grupuri etc.U. A1mond si Verba mâsoară gradul de cultură politică al fîecăreia din cele cinci ţări cu ajutorul urmă-toarelor coordonate: ansamblul de cuno. În ancheta lui Almond si Verba este evidentiată corelaţia necesară dintre par-ticiparea politică . cum ar fi clivajele dintre cul-turile politice ale grupurilor emice. a integrării si a interde pendenţelor tot rnai accentuate dintre zone..şi state.şirii în comun a unor valori pre-cum: încrederea în celălalt. dezvoltarea economică.şi participarea socială. dintre cooperarea politică si cea socjală în cadrul sistemului social global. De pildă. competenţa administrativă.şi democraţie este mediat si de alte paradigrne explicative. Italja s-ar caracteriza printr-o culturâ politică de alie-nare.şti. A1mond . iar Mexicul printr-o cultură contestatară. modalitătile actiun ii politice. parohială — participativă.

orientează si controlează com-portamentul politic al membrilor unei cornunităţi naţionale. de. fesorul polonez Wladislaw Markiewicz înţelege „acele elemente istorice. care vizeazâ valorile recunoscute . ref1ectată în specificul naţional.ştiinţei naţionale pe liniile de fortă ale caracterului lor necesar si sacru pentru supravieţuirea României. Totdeauna. Ea include. va-lori. cultura politică nu include numai „sistemele de ati-tudini. De aceea. referitoare. Războiul pentru Întregirea Neamului. rnotivatiile si capacitatea de a convietui. în ultirnul rând. instituţii si organizaţii politice care influenţează. cât si subiectij socia-ljzărij nu pot depă.şi orientări politice individuale) indus de modelele culturale. şj relaţiile reciproce dintre putere . se objectivează sub forma unor norme de comportament. dimensiunea constiintei nationale.şi cetăţeni.şi continuitatea idealurilor nationale reprezintă componente intrinseci ale culturii politice. manifestate în rândul rnembrilor unui sistem politic. de succesiunea regirnurilor politice. nu a fost eveniment politic mai impor-tartt care să nu f1e pregătit de o amplă activitate culturală. o cultură politică naţională este marcată de specificul dezvoltării sale jstorice. prin cultura politică pro. în sensul că valorile se subordonează liniilor dominante de actiune din cadrul unui model cultural.şi sistemele de atitudini. La fel ca si alte valori culturale. aprecierea fenomenelor 269 .ştenirii culturale. în sensul că atât agenţii.şi nu. credinţe si sentimente” care dau un sens actiunii politice la un moment dat. Revolutia de la 1848. cunoaşterea faptelor . în cultura. de matricea culturij sale populare. Componentele ei de bază nu sunt numai atitudinile. intre actori . la politologul polonez Jerzy Wiatr este evident efortul de a depăşi abordarea psihologică . Astfel. valorile culturii politice se subordonează legilor mo. In vi-ziunea sa. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro si macropolitic. dimen-siunea istoricâ a constiintei nationale. luatâ global.şi interesul fată de ele.şte constituite. la cele politice. după cum o pot tşi bloca. problematica sta-tuluinaţiune . toate aceste evenimente au fost pregătite prin coagularea con. eI introducând în notele noţjunii. Cultura politică este înteleasă ca un efect al procesului istoric îndelungat si un produs a1 coabjtărjj sociale. ca expresie a culturjj politice participative. înţeles ca mod specific de a gândi . de conditji le geopo1itice. Unirea Principatelor. de exemplu. Războiul de Independenţă. Ca model de comportament (atitudini . schimbătoare în timp. cultura politică ar include: „ştiinţa politicii. a unor obiceiuri.şi orbitele gravitaţionale ale modelului.şi culturale pot favoriza dezvol-tarea democratiej.şi subiectivă a culturii politice.şi evenimente.şi nu exclusiv. În istoria poporului rornân. deoarece prin acest joc se creează identităţile colective . Astfel.ştii din tările lovite atât de greu de conditiile istorice vitrege. la sistemul puterii de stat”7.jocul forţelor istorice . cultura politică poate fi considerată meta-socializare politicâ. Prin urmare. modele de cornportament.şi reacţiona la problemele fundamentale ale existenţei . pe lângă ansamblul de atitudjni. la speciali. totodată. în primul rând.şi aşteptate de către o colectiviţtte dată.

şj statusul său. Culturjle politice tradiţionale se caracterizau printr-un spaţiu cultural . Prin extensie. care determină cum se poate ª1 cum trebuie să se avanseze în viaţa politică”8. Perfecţionarea structurilor de conducere. al primarului etc. f1ecare îşi cunoa. P. valorile si normele politice nu sunt entităti abstracte si imua bile. în ipostaza lor instrumentală. 1979. Intr-un sistem inchis si omogen. tipare rigide în care treWladislaw Markiewicz. În plus.politice. p195. 8 Jerzv Wiatr. ca si poziţia celorlalţi în sistemul de producţie . în comunităţile arhaice procesele interactive s-au transformat în solidaritate organică.şi valori sunt ge-neralizate în întreaga comunitate: indjvidul este un exponent al lor si nu creatorul sau contestatarul lor. partea ernoţiortală a atitudinilor politice.). sărbătorile de peste 270 . cultural etc. ierarhizate pe verticala pu ‚‚‚ terii. de pildă. Spre deosebire de cre. Warszawa.şi sistemele politice sunt supuse presiunii din partea mediului exterior: economic. care presupune o acumulare lentă. ca. astfel încât noile solicitări . ca determinantă a dezvoltării politice.şi în relaţiile sociale. Morfologia culturilor politice. printr-o inerţie a ansamblului de norme si valori în cadrul unor comunitâţi închise. Or.şi valorilor sale politice. rolul inovatiei si al spontaneităţii este minim. Aceste norme .şea liniile de forţă ale tradiţiei. Traditia ritualizează comporta-mentul politic si suspendă temporalitatea. buie să se încadreze acţiunile politice. modelele comportamentelor politice recunoscute într-o societate dată. dragostea de patrie . Warszawa. După curn s-a văzut din subcapi-tolul precedent. Kultura polityczna a rozwoj spolecznego. modemizarea politică presupune transformări calitative ire-versibile în functionarea unui sistem politic la un moment dat. Ksiaska: Wiedza. rolul preotului si al învăţătorului. îş: Socjologia stosunkow politycznych. Fiind cornpus dintr-un ansamblu de roluri si de interacţiuni între aceste roluri. cunoaşte regu-lile jocului politic si se raportează la aceste autorităţi numai când orizontul social al existenţei lui (ciclul muncilor agricole.şi ura fată de dusrn an. . notiunea de dezvoltare presupune transformarea inevitabilă a vechiului cadru. 1977.şi presiuni ale mediului să-si găsească rezolvarea.Pansrwowe Wiawnictwo Naukowe. cultura politică tradiţională poate fî localizată în societăţile rurale . în structura normelor . sjstemul politic cuprinde ansatnblul activitâtilor si institutiilor politice. judecăţile de va loare privind modul cum trebuie exercitată puterea.şte rolul .şi social omogen. Ca orice sistem. diversitatea si ierar-hizarea rolurilor trădează tendinţa de stabilitate a sistemelor politice în fluxul larg al dezvoltării politice. indiferent prin ce mijloace. Kultura polityczna. a1 căror stil de viaţă nu depă. Acelasi lucru se întâmplă si în cadrul relaţiilor politice la nivelul comunitar: individul cunoaªte instituţiile (sfatul bătrânilor.şi feudale care nu au experimentat sau cunoscut schimbări sociale majore sau nu au contestat ordinea socială.335.ştere. Repetarea actelor vieţii are funcţia de a recrea simbolic ordinea socială. militar.

particularităţile ref1ectării lor în ordinea socială . 2. o rea. ca o reactie la acest proces de omologare . solidaritate. având în industrjalizare si urbanizare principa1ii ei piloni. având în sistemul reprezen-tativ . . modul în care aspiraţiile.şcarea hippy au sfâr. comunitătile etnice. î. următoarele câmpuri de valori: Stânga: laicitate. Se vorbe. din principiu. credinta tn progres.şit prin a fi înghiţite de stjlul de viată al clasei de mijloc. valorile oficiale sunt omologate . în scopuri analitice se pot structura.şl valorilor politice este un proces vjzibil. adicâ de o existentă hedonistă a societătii de consum. convingerile .şezare a semnificatiilor. mi. 271 . în funcţie de proiectul de ordine socială.şi instrurnentalizate în lo-gica dominaţiei simbolice.şti din anii ‘60 si ‘70.şi edifică propriile lor sisteme de valori care reprezintă o sublimare. Dinamica pe orizontală . egalitate.şi de omogenizare a valorilor si normelor culturale ofîciale la nivel macro. reli-gioase.şi ideologia politică ale unei famjlii politice. care au relevanţă pentru comunităţile respective doar în cazurile care privesc interesul general sau naţional. Fenomenul este specific mi. a aspiratiilor. plecându-se de la două procese simultane: 1. a normelor . eficienţă economică sporită). au spart cadrul de viată al societătilor tradiţionale.şi de alta. Modemizarea politică. dar instituie un fel de paralelism între valorjle grupului. induse de o diviziune profesională a muncjj din ce în ce mai sofisti-cată si de o co mplicare fără precedent a rolurilor . caracterizate prin dimensiunea utopică a proiectului de transformare socjală. modul în care anurnite valori au structurat doctrina . contestarea stiluluj de viată al părinţilor. precum .şi funcţiilor sociale. Pe de o parte. Cu totul alta este situaţia în cazul contraculturilor.şte de cultura politicâ a Stângii si de cul-tura politicâ a Dreptei. de stat. de o parte .şcărilor studenţe.şi stiluluj de viaţă ale grupului respectiv. practicate .şi lume a comunitătilor închise formează subculturile. nevoilor. totuşi.şj modemizarea economică.şi în sistemul electoral democratic principalele ei caracteristici. la nivelul existenţei comunitare.şi mi. In aceste conditii este firesc ca valorile politice traditionale să sufere. Reîntoarcerea la natură. evident. Sub presitinea rnass-media sj a industriei culturale care fabrică fără încetare bunuri culturale de consum. în funcţie de noul spirit al timpului. credinţele. sub presiunea „principiilor axiale” ale societătilor industriale modeme (randamentul crescând.an) o cere.şi valorile oficiale. culturale etc. Totodată. Aceste va lori care rezumă concepţia despre viaţă . Acest clivaj dintre valori arată gradul de autonomie al societătii civile în raport custatul. au antrenat rnodificări de substantă în rnanifestarea culturilor politice. Un alt criteriu de clasificare a culturilor politice îl constituie familiile politice.şi stratific area pe verticală. pacifismul. Acestea se caracterizează printr-o contestare violentă a normelor si valorilor politice oficiale.şcărilor extremiste .şi senti-mentele celor ce apartin unei familii politice au cristalizat în timp va-lorile specifice pentru orientarea în practica politică a membrilor si simpatizanţilor. Ele nu se opun valorilor oficiale. intereselor . Deşi la ora actuală se constată o labilitate a fron-tierelor epistemologice Stânga-Dreapta. omogenizarea culturii politice (la nivel rnacro). justiţie socială. schimbare socială.şi Îfl normele de com-portament. din punct de vedere traditional si. recomandând înlocuirea lor cu altele radical noi.şi recunoscute de membrii săi. nu le contestă.

mai ales dacă avem în vedere următoarele patru elemente: 1. feti. cristaliza-tă în normele şi 272 . monarhism. curentele ideologice.şi Dreptei: democraţia parlamentară. cultura politică traditională.şi valorilor sociale pe pămân-turi străine. atitudinile.şte cu greu. de împrumuturi reciproce de la o zonă la alta sau de la un model cultural la altul. În fond. aceastâ aspiraţie spre o lume mai bună. sentimentul apartenenţei comune la statul-naţiune. se investighează. ci un proiect care se cucere. După colapsul regimurilor totalitare din 1989. De asemenea. conservatorism (cultul fami-liei. protecţia socială etc. Decizijle.şi regimuri militare din Africa si America Latină.şizarea ideii de democraţie a golit-o de conţinutul său concret-istoric.ştere automată a unui model de democraţie .şi „idei democratice”. identitătile soci ale. actualmente anumite valori politice sunt comune atât Stângii. libertatea. al proprietăţii private).şi reprezintă visul treaz al umanitătii. se evită psihologismul care clasi-fică culturile politice în parohiale. Geneza noului regim se prezintă astfel nu numai ca o recunoa. simbolurjle. f1uxurile informaţionale.republicanisrn. trădeazâ inocenţa . deoarece ideologiile reprezintă delormarea constientă a valorilor politice în conformitate cu intentionalitatea actiunii. Într-un sens amplu. s-a văzut că ea nu este un dat. statul de drept. ca şi în fostele dictaturi . de supunere şi participative in functie de un criteriu axiologic unic: valoarea dominantă a unui sis-tem politic (democraţia anglo-saxonă). anticomunism. Sint oniile posibile si circulatia de si substantă din tre politică ‚ cultură sunt produse de conf1icte. dar pe parcursul fundamentării normelor si valorilor ei în societatea civilă. în genere. Credinţele. se reproduce sau se schimbă.şi extremismul de stânga profesează. elitism. nevi-novată în fond. Desi extremele se ating (extremismul de dreapta . cul-tura politică este un sistem semnificant prin care o ordine socială se comunică. Intr-o semnifîcatie rnodemă.). Însă cultura politică nu este un rezervor pasiv de credinţe. nivelurile si formele con. acelea.şte procesele politice contemporane. Dreapta: religiozitate. dar si a actu alizărji luj. antiegalitarism etc. noţiunea de cultură politică se referă numai la acele ele-rnente care sunt ingredientele oricărei acţiuni politice.şi valori ale culturii politice radicale: cucerirea puterii de către un grup minuscul prin mijloace teroriste. cât . comportamentele nu mobilizează la fel . democratia a fost marea cerere a societătii. religioase. de amintjri.şi trăiesc relaţiile lor sociale.şi intotdeauna bagajul eterogen de elernente arătate maj sus. de idei si sentimente care jalonează şi modelează acţiunea politică în conditijle continuităţii patriarhale a vietii. conservarea ordinii si a institutjjlor vechi. se suprapun într-un sentiment al ordinii în care indivjzji î. Problema culturij politice capătă o relevanţă particulară în conditiile tranzitjei la de mocraţie în fostele ţări comuniste. se evită identifîcarea culturii cu ideologiile politice.ştiinţei sociale configurează o reţea de lirn-baje care se articulează. Această abordare prezintă două avantaje: se evită reducerea culturij politice la traditionalele „istorii ale ideilor politice” si la urmărirea circulatiei ac estora în „idei aristocratice” .şi impletnentarea normelor . În lipsa unei culturi politice a democraţiei.. Dar dimensiunea lui utopică indică tocmai consecintele în ce prive. de elaborări. Conceptul de cultură cu care am operat până acum are o determi-nantă clar semiotică. antidemocratism.

mediate sau personifîcate prin interese. de securitate socială. supravietuirea fiintei natjonale. Rod a. aspiraţii subiective. iar din om obiect aI politicii . Valorile politice sunt valori-mijloc. care poate fi actualizată ca model de comportament politic. modul de organizare si functionare democratică a acestora este departe de a se f1 incheiat. În practica social-istorică. în cazul ei pentru promovarea unor scopuri comunitare mai înalte. Acurn problema este legată de modul în care se transfor-mă democraţia într-un sistem care să confrunte. Ex primând tensiuni . Acest atribut al lor derivă din obiectul politicii: actiun ea pentru ceva. Acest lucru pune cu deosebită pregnanţă problema utilitâtij valo rilor.ştientizare în planul vieţii politice a raportului dintre acţiune . precurn si nevoia de libertate.şi de la parte la întreg sunt supuse sjstemelor de retroacţiuni (feed-back-uri).şi să structureze forţele anomice .şi orn de cultură român. Întrunjnd un larg con-sens social. Valorile politice. subscriem fără rezerve la argumentaţia marelui umanist .şi consecinţă a vizjunii globale despre transformarea realului.ştere reciprocă dintre cetăţeni. Acela care doreste să obţinâpu-terea politică o înţelege ca pe un mijloc în vederea realizării anumi-tor scopuri sociale. 2.şanselor se obiectivează în repere ori-entatjve ale actiunii. elimi-narea ideii despre om ca obiect al politicii. a structurii . o con. valori1e s-au dovedit repere esenţiale în orientarea acţiunii politice. coordonarea eforturjlor de dez -voltare a comunitâtii.l ideologiilor totali-tare . fără de care sunt puse sub semnul întrebării principiile jntersubjective de recunoa. 4. să ierar-hizeze si să promoveze explozia de cereri particulare ale societăţii civile. Politica nu poate fi niciodată scop în sine”9. infuzat modelului occidental de democraţie. valorile politice pot ft considerate mijloace eficiente în acţiunea politică pentru satisfacerea necesitătjlor sociale si af personalitătii umane. Relatiile de la întreg la parte . în jurul unui proiect comun al interesului naţional.şi conf1icte inteme. valorile politice pot fi considerate.valorile unui umanism autobton. Chiar dacă suveranitatea populară. Dar aceste scopuri se subordonează unui ideal: dezvoltarea personalităţii umane. a acordat legitimitate noilor regimuri politice. căpă-tată prin vot.şi promulgarea unor norme democratice imperative. Tudor Vianu: „Valoarea economică prin care banii devin bunuri este o valoare-rnijloc. de egalitate a . sistemul politic nu poate fi simetric sau identic cu mediul său social. 3. aceasta a Vacut din politică o valoare-scop . 273 .şi comportamentele de masă neinstitutional izate.şi a ţesuturilor consensuale de bază.şi mecanisme politice. totodată. Iar cererea democratică va transforma în legitimitate proce-durile democraţiei numai dacă ea va sti să sol uţioneze gravele fracturi ale integrării sociale . radica1izate ideologic si politic. valoarea politică.şi nu subiect al ei. ci . renaşterea umanismelor istorjce este necesară si se poate face nu numai prin asirnilarea . să filtreze. cauzate de raportul indjvidului cu mediul său politic. cum ar fi: asigurarea ordinii pu-blice.şi nu o valoare-mijloc.şi nevoile umane. Tot astfel. Si întrucât în sfera politicului intră toate acele domenii ale socialului care reclamă o solution are din partea comunităţii prin pârghii . rod a1 istoriei.şi functiilor lor în edificarea noilor regirnuri democratice. De aceea. religioase etc.

f1egmatic. Pentru realizarea modemizării economice. Culturâ politicâ si stil politic. Personalitatea democraticâ va avea un sti1 de conducere bazat pe comunicarea direc-tă.şi plină de solicitudine. Estetica. îi dau un sens si îl orientează.şi socio-logia politică trebuiau să răspundă în acest scurt interval de timp. bazat pe austeritate . după cum existâ si o relatie de con-tinuitatediscontinuitate a lor.şi transparenţa sunt notele dominante ale stilului democratic. de pildă.şi consultarea colaboratorilor la luarea decizjilor politice.şi instituie reprezentarea ideală a bunurilor si ob iectelor politice de care comu-nitatea are nevoie în realizarea obiectivelor ei fundamentale. melancolic etc.şi politologii din tara noastră s-au oprit mai puţin. orientativ . Faptul este pe deplin scuzabil (.şi explicabil) dacă avem în vedere problemele urgente 1a care politologia . de organizare într-un ansamblu a tehnicilor de expresie. suspiciunea. Editura pentru Literatură.şi alte valori (aparţinând altor dornenii ale spiritului. individualisrnul si aroganţa sunt notele dominante ale stilului autoritar. De aceea. în spiritul definitiei lui Bu ffon. stabilirea unui climat de încredere reciprocă. Invers. în realizarea idealului de unitate natională sau de obţînere a independenţei naţionale. Dîn rnoment ce „in opera Iiterară. stabilitate. stilul este.ştiinţa politică. Ele se instituie în elemente coezive si orientative ale unui ideal. o sinteză a trăsăturilor ce caracterizează individualitatea unui scriitor.şi comportamentale. O a doua cauză ar fi translatia omonimică a conceptelor . Tot astfel. Credinta in aceste valori fundamentale ale unui popor are ca suport de referintă. de consideraţie pentru opiniile celorlalţi.Există un dialog între valori. transferul semantic s-a operat destul de usor. Interesul ei este atragerea . Culturologii .). morala sau arta) pot îndepli-ni o functie in trinsec politică. p. stilistjcii si literaturii beletristice în câmpul .şi estetic”10. în acti unea politică pentru atingerea idealurilor comunitare (ordîne socială.şi pe datoria fiecăruia în diviziunea socială a muncii. con. sinteză dedusă din folosirea mijloacelor de limbă motivate pe plan Tudor Vianu. a fost nevoie. Astfel. al acţiunii. Bucuresti. transparentă . de o rată înaltă a acumulării. 1968. Numitorul comun care unifică în cadrul acţiunii politice si al relatiei conducători-condusi aceste serii tipologice este maniera de a comunica.ştiinţelor politice. ega1itate). Ceea ce în planul comunicării artistice se manifestă ca modalitate subiectivâ de per-cepere sensibjlă a lumii. . mai ales că era vorba de indjvidualitâti.şi categoriilor stilistice din domeniul esteticii. Munca în echipă . dictatoriale. psihologic . autoritare.şi motivaţional. de la notele intelectuale şş culturale la notele psihologice . asupra proble-maticii stiluluj politic. o amprentă a personalitătii omenesti.50. cum ar fi religia.şi tipologia personalitătilor împrumutatâ din psihologie (introvertitextravertit. stjlul politic a fost perceput ca o sinteză dîntre tipologia regimurilor politice (democratice. Dialogul djntre valori ia nastere din procesul de valorizare a relatiilor sociale dintre oameni .şi puţin dispus 274 . în actualele ţări dez-voltate. Conducătorul autoritar este închjs în sine . Dar aceas-ta nu s-ar f1 putut realiza fără constiinta unui efo rt colectiv. după Decembrie 1989. iniţial. în planul relaţiilor politice stilul s-a manifestat sub forma comportamentului individual al diferitelor personalităti politice. sangvin. totalitare) .

fie câ se produce alunecarea spre o viziune tehnicistâ. credinta în valorile democratiei: alegeri libere. New York. de pildă.şi alte puncte de vedere de care trebuie sâ ne delimităm. În realitate. reiese că fiecare regirn politic îsi creează „structuri operaţionale stan-dard” pentru elaborarea . abil itatea. pluralism politic. stilul fîind. Friedrich. valorile si normele culturii politice’3. în care conditiile stilului se transformă. de. există peri-colul ca stilul de conducere să capete o aură elitistă. Editura Stişntifică.şi implementarea politicilor. econornie de piaţă.şi Işleinrich Busshoff apreciazâ că stilul politic poate fi considerat noţiunea-cheie a teoriei politice. LIMBAJUL POLITIC Studiile de specialitate au stabiljt de multă vrerne ce este limba si ce este limbajul.ciun mijloc de a le face explicite”11. „nu este (sau nu trebuie să fie) o evadare de la norme si valo ri. familiară mentalitătii tehnocratice. 1963.ştinţele individului. Fiind vorba de ceea ce stjlul politic are cornun cu modalitâtile de exprimare a celorlalte subsisteme din cadrul sisternului social global. stilul politic. statul de drept. modalitate de gândire si acţiune este ftresc ca el să exprime tocmai unitatea dintre acestea. Din această perspectivă. într-un ansamblu de norme sociotehnice. 2. 20. desigur. p. 11 C. Aceasta ref1ectă adesea valorj adânc înrădăcinate în societate (uneori chiar în forma unor reguli legale . 1972. De exemplu. când îl deftneste îl re strânge la un fenomen de deviantâ de 1a. reductionist. În realitate. poate fi considerat ca o trâsătură externâ si vizibilâ a culturii politice proprii unui anumit sistem politic. aptitudinile ‚ cuno.1a. J. stilul politic nu poate fi izolat de cultura politică. Bucuresti. 10 Stefan Munteanu. în această perspectivă. care sunt 275 .şi constituţionale)”12. Friedrich. Stil şi expresivitate poetică. Astfel. colaborare cu echipa . stilul politic este adânc înrădăcjnat în stilul unei epoci. garantarea proprietăţii private creează anumite „proceduri operaţionale standard” în viaţa politică. în cazul fostelor tări socialiste. Man and His Government. 131. Corelarea implicită stil-cultură poate conduce la o vizjune mai cuprinzătoare privind instrumentalizarea principiilor. valorilor si normelor unuj regim politic. scrie C. Există. Nu-i rnai puţîn adevărat că viziunea individualistă a stilului genereazâ interpretă.ri unilaterale: fie că pune problerna stilului în dependentă exclusjvă de si!sau virtuţile. .şi la deschi-dere fată de nevojle publicului. J. Astfel. Stilul politic. „Cele mai multe societăti dezvoltă norme de legitimare pentru activitatea politică. adică în structurile adâncj ale ethosului colectiv. concomitent. p. În asemenea împrejurări.

Limba poate avea moda1ităţi particulare. Linîbajul nostru politic nu este altceva decât Iimba românâ. De exemplu. Policy Styles in Western Europe. practicile. „existentă . poate fi folosită si înteleasă de oricîne pentru care ea este limba sa matemă. în egală mă. dar limbă care vehiculează o altă „terminologie” decât cea a vorbirii curente sau a limbii culte.).şi mecanisme politice sau numai „sunt expu.ştiinţă. accesibil unui număr restrâns de initiati. al artei etc. în rnoduri reciproc comprehensibile.şi poli-tica. în legătură cu fenomenele.ştiinţa exterio 12 Jeremy Richardson (ed.şi pentru alţii” — . ce-1 stăpânesc. în . în artă). în cazul nostru limba română. într-un fel sau altul.şi con. în timp ce Iimba.şi” inf1uentei si consecinţelor acestora.sură. că limbajul specific unui domeniu este limba prin care initiatii.şi primordial de comunicare între membrii aceleia. 2. La fel şii în politicâ. ce-1 cunosc. limbajul maternatic. George Allen and Unwin. spre deosebire de alte limbaje. exprimat oral si scris în româneşte. îi suportâ efectele. sunt „actori” politici sau numai „spectatori” care recepţionează politica si se raportează la ea.ştii acelui domeniu comunică unii cu altii. ea reprezentând gândirea . constituită istoric. În esentă. problemele de care se ocupă. London. mai ales cel foarte specializat (al . inclusiv cel formalizat. de exprimare sau scriere într-un domeniu sau altul al vietii socjale ori al creaţiei umane (de exemplu. 276 . acestea fiind considerate de lingvistică Iimbaje. sunt implicaţi nemijlocit în fenomene. ci doar cei ce-l ştiu. 1972. sau dacă . limba este mijlocul principal . prin cultură. apărând ca unul dintre elementele importante care leagă indivizii unij de alţii şi îi pune în raporturi de interdependenţă . 1982.şi de a comunica cu ceilalţi oameni. 13 H.raporturile ce se stabilesc între ele. Se impune o precizare: limbajul. este tot limbâ rornână. dar el.ştii au subliniat. rizată.şi interacţiune. nu-1 poate vehicula şi nici înţelege oricine. tutu-ror celor care. apărută din necesitatea imperioasă a omului de a exprima ceea ce gândeste si simte — prin aceasta. nu este un limbaj ermetic. specifice. 156. Busshoff. dar limba română care vehiculează terminologia specifică domeniului politic. pe bună dreptate. speciali. Meisenheim. ci se adresează. fac politică sau vin în contact cu ea.ştiinţei. Această aserţiune este valabilă si pentru limbajul politic. procese . proce-sele.şi co munităţi urnane.?4 . dar o ljmbă română în care terminologia curentă sau cea specif1că limbii literare (culte) este înlocuită cu termenii si sim-bolurile matematicji. „au de-a face” cu politicul . p.şi. p. speciali.a însuşit-o prin prac-tlcă ori prin educaţie.). De aceea. Zu einer Theorie des politischen Stils. Limbajul nu este altceva decât tot limbă.

iar „Iimbajul politic o componentă importantâ a vietii politice” 16• Limbajul politic poate fi definit 1a.şi proceselor politice care intră în competenţa autoritătilor. New York.şi cei ce sunt condu. atât cei ce conduc politic.şi partenerii săi. p. Henev Regnerv. astfel încât termeni politici cum sunt.7. unde. al instituţiilor politice. p. Chicago. p. 1971. . 1976. Acesta este ceea ce se cheamă „com-portamentul verbal ce se rnanifestă într-un context care are semnificaţie politică” 18. ne sensibilizează la prezenţa ei şi ne atrage 14 Georg Ktaus. terminologie care nu este altceva decât „acei stirnulj verbali care conţin mesaje politice ce interesează sau afectează un rnare număr de oameni”19 — la nivelul stijntelor politice. autoritate. Verbal Behavior ănd Politics. utilizând cuvântul”14. fenornenelor .3. Una ni se pare mai sintetică si mai adecv ată: „limbajul politic este acel domeniu al Iimbii în care se miscâ «actorul» politic. partid. asazisii „termeni tehnici” sau termeni de specia-litate. Sprache der Politik. pe lâ ngă componentele limbii general uzua1e. 16 Ibidem.şi vehiculaţi corect . 1972. guvernare. 18 Doris Graber.). este folosit Iim-bajul specializat. Berlin. Oxford Universitv Press. unde limbajul politic conţine o terminologie particulară ce are o sentniftcaţie politică specificâ domeniilor. al mecanismelor de luare a deciziilor politice etc. Existential Phenomenology and Political Theory.şi intraguvemamental.. inclusiv al sociologiei politice. limbajul politic este acea construcţie tipică prin care atât ornul politic .şi restul cetătenilor asu pra cărora se răsfrânge politica. regim politic ş să fie întelesi în mod obisnuit în sensul lor propriu . problemelor.ştiut fiind că pretutindeni „cuvântul este un instrument puternic al politicii”’5. trei niveluri: la nivelul simtului comun.104. la nivelul inter .şi să poată comunjca între ei „în ter-menii bunului-simt al vietii cotidiene”17. 15 Ibidem. cât . cel de putere. al oamenilor politici. 17 Hwa Yol Jung (ed.S-au dat numeroase definitii Iim bajului politic. spre pildă. limbajul politic — apreci-ază specialistii — ne stimulează să constientizăm că politica este pre-tutindeni în jurul nostru. La toate cele trei njveluri menţionate.şi adecvat. iar noi nu o putem 277 . institutiilor si factorjlor politici respectivi. 19 Ibjdem. cât . atenţia că se răsfrânge asupra noastră.

pe care limbajul politic îl poate produce. la radio . nume. pentru a constata impactul asupra generării sj dez-voltării unei stări de spint favorabile politicii naziste sau favorabile intrării Statelor Unite în ră. funcţia de participare este capacitatea limbajului politic de a incita si declansa di spoziţia spre participare nemijlocitâ la viat politică. ne treze.şi de fornîa lui. reactiile si co mportamentul nostru politic”20. ci si ap reciativ (categorise. An Essay in Political Linguistics.şte gândurile. define. consistenţa mesajului. ci . Influence and Authoritv. al orientării stării de spirit într-o directie sau alta. a.ştere. adresări către natiune. Pregnanta manifestării functiilor limbajului depinde atât de conţinutul acestuia (înc ărcătura lui informati onală.şi socio-logilor. ci si de informare. nu putem evita contactul sau impactul cu ea.şte . fîjnd investigat cu metode si procedee . are nu numai funcţia de cunoastere.ştiinţifice. apeluri. cât . Discursul politic este limbajul politic într-una dintre mani-festările sale concrete. etichetează. — pe care le numim convenţiona1 „obiecte” politice). de logi-că. partide.şi penetranţă. cata-loghează. el realizează conexiunea între a informa. în timpul . lirnbajul politic.şi tv. densitatea elementelor de cunoa. ci şi de mobilizare. la oricare dintre cele trei niveluri. „sancţionează” — critic sau apreciativ —‚ cali-ftcă). procese . ci şi de participare. p. al lărgirii bazei de sustin ere. ideile.U.şi regimuri politice. nu numai designativ (care desem-nează. atragere. Această metodă a fost fundamentatâ . Power. cu efecte deosebite în planul mobilizării politice. nu numai de clari-ficare (lămurire). „filosofia” politică proprie. de acuratete si fo rţă sugestivâ. New York. ritmicitate si subtilit ate.şte sisteme .zboi. concepţiile. Sub acest ultim aspect. a aprecia (a reacţiona) şi a acţiona (a trece la fapte). Oxford University Press.şi aplicată de Harold Lasswell.şi imediat dupâ încheierea ultimei conf1agraţii mondiale. îndeosebi cel trans-mis prin presă. în parlament. limbajul politic nu este .1 realitătii. conferinte de presă etc.eluda. propagan-distic. fenomene. Ca urmare. în preajma.şte. sub formă de: cuvântări — electorale. a . de frumuseţe. Discursul politic are mai mult un rol agitatoric. a analizat discursul politic. ne produce stări relevante din punct de vedere politic. către ţară. 1975. de „împingere” spre acţiunea concretă propriu-zisă.şi acte politice etc. ne limpeze. etc. îndeosebi prin metoda analizei de continut. ci si mobili zator.. nu numai de stirnulare. nu numai informativ. eleganţă . la conferinţe . Prin aceasta. aniver-sare.şi ne menţine sirnţul politic a. David. este acel efect de „domesticire”. claritate si coerentâ. rapoarte.1 racolării aderenţilor.şi congrese politice. interesul etc. ne stimulează sj ne ghidează acţiunile.şi prescriptiv.A. de concizie. împotriva agresiunii hitleriste2t. noutatea. opţiunile.). dis 20 Cf. V. J. L20. cursul politic se bucură de atentia de osebită a politologilor . în S..şti (a cunoaste). care. De aceea. caracterizează.şte. 278 .şi nu poate fi numai descriptiv. Tocmai datorită acestor valenţe ale lui.

Harold Lasswell Le-a sistematizat şi conceptualizat în cartea Studies in Quantitative Semantics.White. de exemplu la noi. ci prin semnificaţia lor. articole si cărţi de propagandă .şi grup care se identifică cu un anume simbol politic. ci si ex prirnată.şi apreciate nu în .a. inventarierea pro-blemelor care reapar în toate aceste forme si co mpararea lor după conţinut. apartenenţe. Libertarian Press.şi Hru. 1 949.şi .În esenţă. organizaţie sau miscare politică (în exemplul nostru. The M. discursurilor lui Kennedy . uni-forme. în 1967. în 1949.). Dar în momentul în care ea este o piesâ a uniformei purtată de cei ce fac parte djntr-un partid. o cămasâ verde nu are nici o semnificatie politică. De aceea. faci1itând. „simbolurile politice trebuie judecate .şi exercită dominaţia. Simbolurile politice au menirea de a trezi. SIMBOLISTICA POLITICII Se spune — . dar î. ceremonjj. analiza lexicală. culori. rapor-tat 1a sensul istoriei”23.şi prin funcţia pe care o realizează.şcarea legionară). presă scrisă. si editia din 1968. 279 .. „per-sonalitatea” proprie. frecvenţa lor. Press. Având o putemică încârcătură evocativ-emoţională. cămasa verde a legionarilor. atunci câmasa verde devine un simbol politic. Value — Analysis: the Nature and Use of the Method. care reprezintă „osatura” discursului.. apoi.şi pe bună dreptate — că orice societate este nu numai locuitâ. prin două modalităţi principale: prin ideologie . steme. mi. formă de exprimare.T. mituri s. 1951. cum a fost. procedeul constă în: reperarea termenilor favorabilii nefavorabili obiectivului urmărit. simbolurile politice joacă un rol important în asigurarea coeziunii comunităţilor. argurnentare. Cambridge. anu-mite sentimente politice. Aceastâ grilă de analiză a fost aplicată cu succes si de R.şi prin sine.ş. plecând de la o listă de cuvinte-cheie.şi putere politicâ 21 RezultateLe demersului. K. asupra limbajului politic este că gândirea politicâ. White. 22 R.şi printr-o întreagâ simbolisticâ: drapele. Language of Politics. convingeri. ea putând fi considerată. instituţiilor şi organizaţiilor politice. discursurilor tinute de Hitler si Roosevelt. în acelasi timp. la cei ce le adoptă. Concluzia principală care s-a degajat djn toate aceste studii asupra discursuluj politic si.şciov22. ernbleme. în general. acţiunea politicâ si Iimbajul politic sunt com-plementare formând un tot indivizibil si că orice sistem politic îsi edificâ politica si cu cârămizile limbajului.a. compararea discursu-lui politic analizat în rnai multe modalităti de tran smitere (radio-tv. cel mult. Glen Gardiner.I. orice regim . recunoasterea între membrii aceluia. Massachusetts. palate. identificarea tipurilor de sloganuri specifice limbajului politic respec-tiv si calcularea frecventei lor. iar în cadrul ei. nu numai î. imnuri.şi exprimă identitatea.În sine. 3. prin ceea ce simbolizează . o „originalitate” vesti-mentară a cuiva.K.

rnar. pentru apărarea. a maleficului — neagră. forţele politice care se înfruntă nu folosesc doar armele obisnuite ale oricărej lupte — puterea rnaterială. Sub acest aspect. pentru a adera. a „Binelui” —poleită.jus-tificând. rolul compensatoriu.405. mitul fiind expresia unei mentalităti colective. de a-i anihila. „miturile fondatoare exprimă mărcile totemice ale 280 .şi a. care-1 resping.şi cu o mare încărcătură emoţională. pentru a deveni fideli şi susţinători cu ardoare. u. bine indivjdualizată. Între caracteristici1e mai importante ale mitului ar fi de menţionat: natura colectivă. reprezentând o „explicaţie” bazată pe numeroase elemente imaginare . La politique au pays des merveilles. ca si Burdeau. numărul. p. Bucuresti. inspirând. origine o explicaţie metaforică a evenimentelor fundamentale din viaţa unui popor sau a umanităţii. luminoasă. simbolistica politică are două functii importante: de Iegitimare . propagând o imagine cu rol de „reparare”. contestarea unui regim sau sistem politic. cultivarea grandorii. la cei „inerţi” de a-i „trezi” si a-i atrage. în arsenalul simbolistic a1 politicii.şi pun această pro-blemă. a „Răului” politic. Ca reprezentări colective ale realitătij sociale rnitul. P. lui Georges Burdeau lupta politică îi apare ca un mare „spectacol” în care „joacă” nu numai clasa politică.În lupta pentru putere. iar altii care1 contestă. întocmai ca un drog. caracterul imperativ.şte. de „a face dreptate”. de „intoxicare”. propagând reguli si norme de viată si actiune. PUF. prin forţa poetico-metaforicâ. defilările. în calitate de „public spectator”24. —‚ci folosesc si simboluri pentru a stimula aderenţa. de a-i determina să consimtă cu convingere. de a-i neutraliza. întreaga simboljstică politică joacă rolul de a crea „atmosferă”. paradele. din contră. Prin aceasta. un rol aparte îl ocupă mitul politic.50. 1979. mitul politic în special.şurile. a crea stări afective favorabile. Iar în acest „public” sunt unii care cred în pro-gramul politic „pus în joc”.şor recognoscibilă si emoţionantă pentru situatii dintre cele rnai reprezentative ale conditiei umane. eventualul sprijin djn exterior etc. întunecată —‚având drept contrapartidă pe cea a „sfintei salvări”. pe cea pre-conizată de ei. în cazul contestatarilor. caracterul ambivalent. mai întotdeauna conturează imaginea „complotului demonic”. altij „inerti”. consideră că stemele si drapelele. a sustine.şi de mobilizare. jus-tificarea ori. Editura Stiintifică si Encic1opedicş. care nu -. accep-ta ordinea politică existentă sau. ci toti membrii unei societăţi. disponibilităţi de susţinere. Rolul simbolisticii politice este tocrnaj de a stimula afectele si sentimentele — la pritnii. în general. prin simbolistica pe care o folose. de „a da satisfactie”. Paris. Nu 23 Mică enciclopedie de politologie. 24 Georges Burdeau. comernorările. ne oferă cheia înţelegerii cauzelor si modului cum se formează sj se fixează în constiinta colectivă sistemele de identitate si de fidelitate. deosebita penetranţă si eficienţă. a consimţi . Fiind 1a. prin valoarea sugestivă a imaginilor. susţinând actiunea unej comunităţi politice. realismul obiectivelor urmărite. puţini sunt ana1istii care. specifice unei comunităţi. 1977. iar in ceea ce priveşte conte statarii.

şi perpetuare în istorie.şte.şterul Manole. de a-. miturile politice contribuie la Iegitimarea unei Structuri de putere.identitătii”25 (Mioriţa. societatea î.şi Remus) putem deduce modalitatea în care imaginaţia popularâ structurează în con. Traitş de science politique. mentalităti care erodează din interior „ordinea politicâ” existentă. maj târziu. manifestări. permite o considerabilă economie a resurselor politice ce se cer „consumate” pentru asigurarea legitimităţii puterii si a actiunjl or ei politice. PUF.şi împărtăşirea „mitemului” de către majoritatea populatiei. Forţa propulsivă prin care miturile politice sunt retrâite.şi naţiunii rornâne.şi de a actiona. Astfel.şi Traian si Dochia) din care derivă.şată de presiunea sistemului de interese dintr-o perioadă jstorică dată . ci capacitatea lui de a mobiliza energiile . Ei au constatat câ astăzi. a visului si a speranţelor legitime. îl proiectează în viitor. Me. a continuităţii. metamorfozat în cultura română în mitul politic al Iui Stefan cel Mare si Sfânt (sanctjficat după Revolutie de Biserica Ortodoxă Română). în condit asigurării securităţii politice.ştiinţa epocii liniile de fortă ale identitâtii mitice.şi politologilor pentru persistenţa structurilor mitice de gândire în acest secol. con-tracareazâ violenţa pentru că. fiind — cum consi-dera si Gaetano Mosca — cât se poate de eficient în crearea acelei „supuneri benevole” pe care se întemeiază legitimitatea). prin aceasta. ca semnificatie ascunsă a acestui mit. demitizare si remitizare.şte pe larg miturile politice pentru că „simte nevoia” de a se justifica . si i-a dat puterea de legitirnare . în conditji geopolitice extrem de vitrege.şi. a origînii romane a limbii . în aşa fel în cât poporul său să-si poată realiza plenar aspiraţiile sale. din contră. Să ne oprim o clipă la mitul eroului salvator. contestă o structurâ de putere. Din analiza evolutivă a mitului de 25 Yves Schemeil. nu sunt faptele de vitejie ale domnitorului. din divizările lui (mitul întemeierii Romei. îl îmbogăţe.şi creează rnituri proprii si folose. În acea stă privinţă. 1985. în contextul istoric dat sau. datorită functiilor pe c are le îndeplinesc. vol.şi masca „propriile-i erori şi propri-ile-i orori”. reinventate este declan. 285. ceea ce justifică interesul socio-logilor . realizează o comunicare direc-tă. un răspuns imediat . fie prin anumite forme 281 . pentru că. mitul Sburătorului. În tot acest secol. inclusiv în aceste ultime decenij ale pragului spre mileniul următor. miturile politice au rămas la ordinea zilei. eliminâ forta ca mijloc de Iegitimare (teoria politicâ a avansat chiar ideea potrivit căreia mitul apare ca unica modalitate de legitimare ce concurează forta si chiar o înlătură. Les cultures politiques. Societatea conternporană înregistrează un proces continuu de mitizare. în acelasi timp. Imaginarul social reactualizează evenimentul mitic. p. poate chiar mai mult decât în epoci istorice anterioare. Ceea ce imagînaţia populară a validat. prin evidentierea aspiraţiilor majore. referinţă. determinând. îl repoveste. triada mituluj politic: a originii nobile. Paris. culturile po1itice si ideologia fixează si inoculează semnificatia mitului în consti inţa unei epoci prin practici ritualice. dar . prin forţa imaginii.şi eficient. mitul genereazâ un sentiment de certitudine.şte cu noi valenţe afectjve si interpretative. generând compor-tamente. 3. adesea fascinantă. rnitul Lupoaicei cu Romulus .

autoritatea puterii. îndiguindule. întrucât abole. rniturile politice se constituie în adevărate „ecrane” pe care grupurile î. calificându-le sofisticate. Insemnări despre mitul politic. jugulate.şte astăzi o anurnită efervescenţă. în condiţii1e epocii noastre.şte ‚teatrocraţia”.şi viziunii lor globale despredevenirea colectivă. la salvarea si prezervarea ordinii sociale .şi dramatice sub care aceasta se manifestă în prezent. de temeri colective27. joacă rolul de „gură de defulare”. Mythes et mythologies politiques. violenţa. de a dezinforma pen-tru a-si masca decăderea29. RogerGşrard Schwartzenberg. Iar actiunile născute din afectjvitate. dezechilibrele existenţei. alte „păcate” de aceleasi dimensiuni.i?8 siurm. rolul lor de „drog” fiind evident. remarcă Raoul Girardet. 1986. observă că. unul dintre analistii subtili ai locului . divulgându-i adevărata intentie: de a manipula pentru a-si ascunde racilele.şi rolului mitologiei politice. Un aseme-nea climat este perceput de către oameni ca o apăsare.şti . Realitatea câ. făcând ca afectjvul să domine cognitivul.şi opresiv. generând un climat de incertitudine si angoasă. Paris. ca ceva agre-sant . Editions du Seuil. revolta să fie controlate. de fapt. „vehiculând mai mult imagini decât idei. În acelaşi timp. 27 Raout Girardet. făcându-le suportabile. 26 Vezi. de a „narcotiza” pentru a escamota corupţia. să consacre o întreagă lucrare analizei formelor actuale sub care se manifestă ceea ce el denume. pe toate planurile. fte acţionează ca agresivitatea. care afectează. deoarece această perioadă este marcată de putemice crize de Iegitimitate. se exercită puterea lor de atracţie. denunţând formele grote. nr. astfel.şi viitor. 28 Ibidem. Întregul arsenal simbolic al politicii —mitul. înfierând rnijloacele si tehnicile mo-deme pe care ea le folose. dar se manifestâ cu mare acuitate 1-a determinat pe unul dintre sociologii occidentali de marcă. perfide. cu un rnare potenţial de a declansa acţiunea unor grupuri sociale”30. Raoul Girardet. ele ftind. despre prezent .8. contestarea. 1994. „reprezen-tări colective înzestrate cu o fortă de influentare remarcabjlă. Liliana Popescu-Bârlan. de descărcare a tensiunilor. Mitul politic cunoa. în Societate şi cultură. operând o adevărată restructurare mentală prin jnculcarea imaginilor .şte. în diverse arealuri politice.şi politice date26. producând. imaginea ornului politic să conteze mai mult decât programul său”. nesupuse controlului ratiu 282 .ale sale — sa-tumalii. Tocmai într-un asemenea climat de insecuritate . simbolistica politică nu numai că nu a câzut în desuetudîne. mitul politic se afirmâ cu o anume acuitate atunci când nu nurnai viaţa politică. monstruoase. un anumit gen de răspunsuri la tensiunile din interiorul structurilor sociale28 .şte cenzura critică. îndeosebi — trebuie apreciat cu o anume rnefienţă. contribuind în final la inte-grarea lor în sistemul stabilit. ci societatea în ansam-blul ei trece printr-o putemică criză.p.şi apăsare se afirmă cu acuitate miturile politice. de regulă.şi proiectează angoasele lor colective. camavaluri — eliberează formele de violenţă. canalizându-le.

Parte intrinsecă a socializării generale. Tocmai de aceea. socializarea politică nu poate constitui un dome-niu riguros jndivjdualizat a1 ref1ectiei te oretice. si eficienta.de djferite de complexita. finalitatea. Bucureşti.lori. au dus. Intre aceste două pa. A. etapele socia. 29 Roger-Gşrard Schwartzenberg. de multe ori. ca si deş permanentă dintre individul supus socia. pentru exercitarea unui status corespunzător în societate.te impun factorilor de socializare adaptări. o determinare concret-istorică în conţinutul.şi contradictoriu. îi obligă să actioneze dif erit.S. Din perspectiva teoriei roluriior. modificări.P.la.S. Paris. biologice şi psihologice în care el are loc. la fundâturi istorice ale căror costurj n-au fost nici-cand recuperate. În acceptia sa cea mai globală. fă.ră riscul pierderii de substantă a discursului. 1986. în functie de conditiile obiective si subiec tive.30 Carmen Diaconescu. Miturile societăţilor contemporane. . proces care are întotdeauna.. Tocrnai aceste gra. xII. La nivelul sisternului social global. SOCIALIZAREA POLITICĂ Socializarea politică reprezintă procesul de formare si dezvoltare a individului politic prin asimilarea si interiorizarea normelor si va-lorilor din cadrul unei culturi po1itice într-un sistem politic dat. Essai sur et contre le „Star-System” en politique. socializarea este însusirea de către indi-vid a unui anumit sistem de roluri şi de reguli. armata.lizârii si sistemul politic de care el apartine.2. colectivul de muncă etc. 1991. 1977.şcoa. Flammarion. „Comportamentul si interactiunea individului cu semenii săi si cu institutiile socia1e nu se pot explica altfel decât în 283 . dar si de competenţele pe care le au.lizării se desfăsoară în functie de rol. Pavel Muresan. cei mai multi teoreticieni aj domeniului au abordat socializarea politicâ doar ca o dimensiune a proceselor generale de socializare. ca proces reprezintă grade diferite de complexitate. sta-tus. nr.liere. socializarea „reprezintă pro-cesul complex de modelare a personalitătii umane în raport cu cerintele obiective ale vietii sociale si cu ref1ectarea acestora în sis-temul de va. sa”1. 23 p. de opinie si cle aţitudini în procesul de creare a identităţii sociale a subiecţilor”2. de mijloacele de care dispun. Socializarea. restructurări.. L’Etat.nii.Spectacle. metodele.. socializarea desemnează astfel „mecaxiismele de formare ţi transformare a sistemelor individuale de reprezentare. în Societate si cultură. individul social este pregătit să-si asume rolurile pe care comunitatea i le impune. 1 Ovidiu Bădina. Studiile mai recente cantonează notiunea cle socializare la studiul fenomenelor de creare a sentimentului de identitate şi de apartenenţă cu un grup de origine la copii şi adolescenti. Prin acest proces complex . vârstă si de specifîcul instanţelor de socializare: familia. în funcţie nu numai de specificul lor. Sociologia si psihologia tineretului.

în anumite circumstanţe. După M. pe de o parte.P. Astfel că. op. voL2. va1orile si normele societăţii globa1e. este o aberatie. Se ştie că factorii individuali nu pot. adică 284 . pentru motivul că nu există factori exclusiv „indjviduali” si că indiv idul nu poate fi decât în situaţie. Claude Levy-Strauss a arătat că relaţia dintre individual şi social este fats consi-derată ca exterioară. 1. violează normele sociale. ei singuri. Pavel Muresan. Kon. pentru a întrebuinta terminologia existentialistă a lui J. după cum.. Patis. despre conştiinţa sa. experienţa sa trăită cu privire la fenomenul integrării într-un grup. În realizarea acestei concordanţe pot apărea anumite contradicţii. dar ţi între ceea ce încearcă anumiti factori ai socializării să facă în anumite etape ţi ce solicită sau acceptă societatea dată. S. KdIxt. care este constitutiv. se prezintă sub două aspecte sau este perceptibil în două modalităti. si cele transmise de diferitii factori instituţionalizati ai socializării. Persoana 2 Annşck Petcheton.termenii rolurilor sociale pe care aceştia tre-buie să le realizeze”3. Formele variaţe de socializare au în vedere asigurarea unei concorclante între modelele. La socialisation politique. unii indi-vizi. Mauss. ştiinţe1e sociale nu mai pot subestima clialectica cleterminismelor socio-culturale şi politico-economice în procesele de socializare. Dar sociologii si psihologii sociali recunosc câ printre colectivităţile care prezintă acesti factori sociali. valorile şi normele transmise de diferiti factori de socializare.cit. Statisticile. Sartre. motivaţiile ascunse şi adeseori inconstiente ale conduitei sale. ca şi omul însuşi. nepotriviri între modelele. PUF. MECANISMELE SOCIALIZĂRII In procesul socializării. Soziologie der Personliclskeit. Ele nu oferă informaţii despre fiinta personală a unui individ. sociologia admite că socia1ul. în timp ce alţii le respectă. 1971. ş t. îxt Traite de science politique. 1985. redusă la o pură singularitate indivic1uală.18. să ducă la întele gerea personalităţii politice si a actiunilor ei specifice. interactiunea individ — societate poate construi o punte activă a intersubiectivitătii din valorile si normele comunicate pe diferite căi şi mijloace. originar interunşanâ. descrierile factoritor sociali si ale „cauzelor” socializării — considerată ca un fenomen obiectiv inclus într-o istorie la fel de obiectivă şi într-un coişportament căruia i se caută „din exterior” motivatiile umane — nu spun mare lucru despre procesul de socializare. factorii biologici şi psihologici care intervin în alegerea mai mutt sau mai puţin liberă a unei conduite sunt ei însisi produsul unui mediu care a modelat individul. Pentru ca o persoană umană să existe în „carne şi oase” trebuie ca ea să fie concepută în reaiitatea trăită cotidian. individul nu poate fi separat de mediu decât în scopuri analitice sau didactice. Ovtdiu Bădina. p. În plus. studiile comparative. văzută în globalitatea sa4. substanţa umană este mediată de lucruri. tinzând spre relaţia cu semenul. umană. E1 poate Iî înţeles din interior. pe de aita.

pe baza 285 . se integrează din ce în ce mai pro-fund în fiecare individ. Din punct de vedere al duratei în care se efectuează socializarea. la nastere. Broom şşi Ph. cât si realitatea socială. copilul trâieşte. simte nemijlocit si îşi însuseste sj ş Apud. Astfel trebuie înţeles procesul de socializare care se constituie între oameni prin instituţii. îndelungata dependentă fată de adult. nevoia de interacţiune umană în copilărie. ci un proces complex de învşşre socialâ. comunicarea umană cu el. încrustate în codul său genetic. iar socialul nu îsi găseşte centrul său otiginar decât în uman. E1 nu este o fiinţă pasivă. E1 intervine într-un mod constant şi direct în procesul propriei sale dezvoltări sociopolitice. 1981. ca în cazul celorlalte animaie. cân-tece si dansuri. Edjtura Stiintifică şi Enciclopedică. socializabilă după voinţa fiecăruia. 229. Selznick (1968) consideră câ „premisele biologice ale socializării sunt: existenţa impulsurilor si nu a unor instincte invariabile. Concepând socialul ca o reţea de simboluri care. Socializarea primarâ se referă la mecanismele de asimilare a rolurilor şşi sta-tusurjlor sociale de către copiii prescolari. acţiuni şi comandamente în baza cărora devine mem-bru al respectivei colectivităţi”. asimilând moduri de afecţiune social-umană. copilul este posesorul unor impulsuri sociaie. 2. dar si în functie de nevoile si cerinţele specifice acelui grup intr-un anumit moment al evoluţiei lui. atitudinile acestuia fată de copilărie. cu mul-tiple condiţionări si reada ptări. Ana Bogdan-Tucicov. Aportul fondului genetic la socia1izarea copilului se verifică în dezvoltarea programatâ filogenetic a schemelor logice şi psiho-motorii (locomoţie. omul se află într-un circujt dublu cu lumea socială sau socioistorică. percepţia spaţiului) în diferite stadii ale crester ii saie. obiceiuri. în: Dictionar d logie socială. „În procesul socia-lizărji saie. capacitatea amplă de învăţare caracteristică speciei umane.6 Speciaiistii în domeniu au stabi1it. FORMELE SOCIALIZĂRII POLITICE Fiecare colectivitate îşi pregăteste viitorii membri ca fiinte sociale — implicit. politice — nu numai în funcţie de sistemul ei de norme si valori. In general. cât şi exterioară ei însăşi. Bucuresti. Levy-Strauss descifra ca semnificante atât totalitatea individului. formule magice. o acceptare pasivă a modelelor sociale de comportament. o dată cu insusirea limbij şi a comunicării prin simboluri verbale cu adultul. începând cu primele experienţe aie vieţii umane. L. indiferent de presiunile mediului. există socializare primarâ si sociali zare secundarâ. Socializarea individului. disponibilitatea biologică de a însusi vorbirea si Iimbajul simbolic”5. Antropologul francez a înteles ceea ce lipsea vechii sociologii: penetraţia concomitentă a subiectuluiobiect. şco1ari şş adolescenţi. mituri.o relaţie dintre clouă serii de fenomene. Din punct de vedere al normalitâtii. Socializarea nu este doar o operaţie de „dresură socială”. fşinţa umanâ fiind atât interioară. pe toată durata vietii individuale. Justeţea acestor afirmatii se verşcă şi prin faptul că. departe de a fi exterioară omului.

ultimelor cercetări. definită de R.229. Socializarea antici-pativă presupune o identitate a statusurilor pentru care se face 6 Ibideni. Ea se compune din două faze: procesul de socializare (renunţare la vechile norme si valo ri) şi procesul de resocializare (însusirea al tora noi). Socializarea mani-festă (expresâ) sau formalâ presupune intervenţia unui factor con-ştient în procesele de socializare.K. 8 R. conştientă şi inconstientă.milie. dar şşi un conţinut specific. Merton consideră că socializarea anticipativă are. conform concepţiei lui Merton. ‘ş Septimiu Chetcea. Din punct de vedere al modului în care se face. Merton. fac parte dintr-o succesiune de statusuri. ea nu este realjzată de către persoane specia-lizate. teza principaiă este că dezvoltarea personalitătii nu se încheie o dată cu mtrarea în faza maturităţii. în principal..9 Intr-un sistem social deschis.8 Socializarea pregăteste indivi dul pentru statusuri viitoare.7 În cadrul socializării adulţilor. fa. care. de fapt. biografia sj structura psihoafectivă si evenimentială a acesteia. 286 . un caracter informal şi. în momentul sau pe durata pregâtirii. pregătirea persoanei. socializarea anticipativă este. că începutul propriu-zjs al socializării este fixat la vârsta de 5-6 ani când. ca membru nemijlocit. p. Social Theory and Social Structure. Socializarea adulţilor. volitivă si creatoare. la rândul lor. nu mai este vorba despre vârsta biologică. despre personalitatea şşi perspectiva ei temporală. Sociaiizarea secundarâ sau socializarea adultilor viz ează procesele prin care adultii îsi asumâ noi roluri sociale. încep să se contureze datele de bazâ ale personalitătji.227. dar existente în structura socială. Merton ca „procesul de actualizare a valo-rilor şi orientărilor care există în grupuri şi statusuri în raport cu care persoana nu este încă angajată. New York. formală şş informală. p71. p. 1968. funcţională pentru individ si aparent disfuncţională pentru solidaritatea grupului sau stratului sociai căruia acesta îi apartine. atitudinaiă. re-socializarea făcându-se într-o perioadă cu atât mai îndelungată cu cât este vizată o vârstă mai înaintatâ”. pensionare etc. în: Dictionar de psihologie socială. există socializare latentă şi socializare manifestă. K. socializarea adulţilor are nu numai un rol specific. cognitivă. „Socializarea anticipativă implică o pregătire pentru rol-sta-tusuri viitoare. sub forma unor instituţii sau per-soane specializate: scoalâ. ci durează întreaga viaţâ. Noile achizitii pot intra in conflict cu vechile norme şi va1ori. Strâns legată de acest tip de socializare este şi socializarea anti-cipativâ. Faţă de socializarea copilului. In acest caz. implicit. afectivă. cu sta-tusurile pe care persoana le va ocupa în mod reai în viitor”. ci mai degrabâ despre vârsta subiectivă. schjmbarea profesiunii. dar cu care are sanse să intre în relaţie”. Socializarea latentă sau informalâ presupune învăţarea socială de roluri si asimilarea de norme şi valori prin participarea nemijlocitâ la comportamentul de grup. „Socialjzarea adulţilor este maj evidentă în perioadele de schimbare revoluţionară a societăţii si îrt anumite momente de viatâ ale individului: căsătorii.

dintre care una dominantă. De cele mai multe ori. urmând modalităti sau orientări variabile. aztecă. şi Canada.armată. care angajează. occidenta1ă. pedagogi. un control direct asupra societăţii aculturate: nu este suficientă prezenţa ei. imediat şi nici obligatoriu. de regulă. este structurată cu precădere de modificările intenţionate la nivelul normelor si v aiorilor politice. ci este vorba de un fenomen globai. caracterizat prin violenţă. Notiunea de socializare politică desemnează şi fenomenele de interacţiune care au loc în contactul dintre două sau mai multe sis-teme politice.ră a pierde din caracterele saie originale. punând în discuţie toate ţintele socializării. Socializarea anticipativă. Studiile despre aculturaţia politicâ au abordat. întreaga societate. cealaltă dominată. care pot deriva din tipurile de contact între două culturi. problemele conflictelor coloniale si cuprind ideea de supremaţie a culturii politice europene în cadrul unui proces în cursul căruia indivizii sau societătile s-ar apropia de modelul occi-dental. Ca si în cadrul aculturaţiei spontane sau al celei impuse. tate spre studierea evoluţiei şi transformării politice: difuziune. prin repartiţia terenurilor sidistribuirea habitatului. Aculturaţia politică nu se reduce însă la simpla trecere de la cultura autohtonă la cultura străină. influenţe si imitatii de valo ri şi instituţii care derivă din contactele si conflictele politice si culturale. societatea dominantâ fiind societatea europeană. orienCătălin Mamali. In cadrul socia-lizării impuse. Societatea dominantă nu stabileste însă. fă. economic si religios total. incasă) si Africa neagră precolonia1ă. în secolele xvIII-xIx. prin care cultura indigenă integrează elementele altor culturi. psihiatri. în scopul dezvoltării receptivităţii pentru obligaţiile sociale si a atitudinilor de participare socială. psihanalisti etc. Continut ul expres al socializării politice poate fi evidenţiat cu destulă claritate în cazul specific al aculturaţiei care. situate într-o perspectivă istorică. Până în prezent. în: Dictionar de psihologie socială. ameninţarea 287 .U. spaniolii au instaurat un control politic. colonială.A. în primul rând. arbitrar izolate în spaţiu şi timp. În S. Studiile despre socializarea politică la nivel intemational sunt. se poate vorbi de o socializare spontanâ si de o socializare impusâ. Această dublă polaritate confirmă că aculturaţia politică nu se poate reduce numai la difuzarea unor norme sau valori culturale. normele si valorile unui sistem politic se exercită cu o intensitate mai mare sau mai mică. studiile despre aculturaţia politică au pus accen-tul pe societăţile cu putere inegală. În Mexic si în Peru. există un proces invers. aculturatia a fost stu-diată în două mari zone social-politice şş culturale: America Latină cu culturile ei precolumbiene (maya. Din acest imperialism al culturilor a luat nastere si ideea sensului unic al inf1uentei si al contactului de la dominant la dominat.. dominatia ang1osşonă a dus la distrugerea sistemului politic si habitatului indienilor. psihosociologi. p227.

pe care o exercită. Aceste forme de aculturatie au o relevanţă specială pentru evidenţierea proceselor de socializare politică şi juridicâ. „colonizarea” poate să introducă legile si normele unui grup cultural pe teritoriul altui grup cultural. făcând astfel ile-gale regulile traditionaie de 288 . Ea a fost retuaţă de Ed . Sutherland12 au evidenţiat influenţa contactelor culturale asupra schimbării normelor de comportament din sisteme culturale diferite venite în contact în aceeasi zonă geograficâ. Acestea au fost ordonate de cei doi mari criminologi americani în jurul a trei axe: 1.H. ‚ cceptârii aculturaţia spontană se supune doar mentalitătii si asocietătilor indigene. pe măsură ce societătile eu ropene îşi extind dominaţia în spaţiu. fie de tip comercial şi paci-fist.înal doilea caz. Sapir. în primul rând. si numai 14% locuiau în cadrul unui grup rasial sau lingvis-tic omogen. Evelyn Crook13 a descoperit că 86% din tinerii delincventi studiati locuiau în zonele de „frontieră” rasială sau lingvistică. trec sub controlul direct al acestora. încă independente. 1940. membrii societătii domi-nate resimt intervenţia străină ca o lovitură dată culturii lor. Acculturation in Seven Anierican Tribes. 1961: Cycles of Conquest.zboinic (raiduri. violente sau nu. New York. în Canada sau în Preerii. 1962. un grup străin stabileste un con-trol direct asupra societăţii dominate al cărui proces de aculturatie îl dirijează fie prin violenţă. La frontiere modalitătile de contact sunt fie de tip ră. cel al societătii dominante si cel al societătii dom inate. conflictele pot apărea la frontierele a două zone culturale învecinate. personalitătii lor culturale si această agresiune poate declansa anu-mite forme de refuz. Thorstein Se11in11 şÎş clupă el. În situaţia col onială. fie printr-o serie de intervenţii difuze . 2. plecând de la raportul dintre conflictele culturale si schimbarea politică. frontierele dispar. în cazul indienilor care. Or. societatea indigenâ.1960. vânătoare de sclavi).The Impact of Spain.1933. chiar prestigiul ei. Tucson. iar societâtile indigene. adoptă spontan anumite elemente ale culturii politice dominante. în timp ce la frontiere.10 Aculturatia im pusă pune în joc două sisteme de valori. în: Perspectives in Anierican Indian Culture Change. De aceea. în care două grupuri rasiale sau mai multe erau în contact. aculturaţia liber acceptată se supune dinamismelor inteme ale societâtii ind igene. E. în timp ce 10 Această distinctie dintre acutturaţia „dixijată’ şi „nedirijată” a fost sugerată. vom distinge în cadrul notiunii de dominatie două tipuri diferite de contact. liberă de orice control direct (sau slab controlată). Mexico and the United States on the Indians of the Southwest. ofereau blărturi vânătorilor francezi sau englezi (a căror pătrundere a provocat direct dublarea râzboaielor dintre triburi pentru dobândirea controlului cursului comerciai si al produselor europene). de Ralph Linton. mai întâi.

Astfel. cu precădere la cel politic sau economic. Fenomenele de aculturaţie politică se manifestâ de-a lungul a două axe: prima poate fi desemnată prin termenul de integrare. Cujas. supunân-du-se legii sovietice. cei care trăiesc întrun sistem cultural. este însoţită de eliminarea traditiilor in digene. Populaţiile de pe Rio Grande. în aceeaşi societate.conduită. Social Science Research Council. părinţii lor pentru că au violat obiceiurile tribului. a caprelor şi a calului de către inclienii Pueblos. Sutherland. în general. este apărată cu înverşunare. înainte de introducerea legislaţiei franceze în Algeria. al combinărilor de elemente rezultate din culturi diferite. fără a le confunda cu religia lor tradiţională.39. De cele mai multe ori. Cultural Marginality in Sexual Delinquency. Conflict aisd Crime. a doua prin cel de asimilare. identitatea etnicâ se erodează treptat sub presiunea culturii politice occidentale. practicată clandestin şi apărată printr-un secret foarte strict. 3. 1938. se situează un anumit număr de tipuri intermediare. ordonat după principiile diferite aie celor integraţi în sistemele originare. Între cei doi poli. Culture. chiar dacâ provoacă transformări în ansam-blul societăţii. New York. La celălalt pol. care va forma ocupaţia capitaiă a vieţii lor economice.101-. elementele straine sunt încorporate în sistemul indigen care le supune propriilor sale scheme şi categorii. 1934. Crook. umblau cu faţa descoperită. de exem-plu. dar întot-deauna inovatiile capătâ sens într-o tradiţie readaptată. 1950. Principes de criminologie. Parjs. procesul de asimilare realizează fenomenul invers: adoptarea valorilor si normelor occidentale.493-. p. Îşi pot păstra unele moduri de comportament care sunt în contradicţie cu normele culturale ce trebuie asimilate în ţara adoptivă. Tot astfel. 103 12 E. 13 Evelyn B. In cadrul acestei evolutii. când emigrează spre urt alt sistem. dar. va duce la o nouă mobilitate socială şi se va repercuta la toate nivelurile. în vreme ce sfera spiritualâ. până la modificarea organizării politice. Adoptarea cresterii oilor. era de datoria tatălui sau a fratelui să ucidă femeia adulteră. p. p. sub influenţa legii franceze. cazurilor 289 . femeile. au fost ucise de 11 Th. dar care dau nastere unui nou sistem. Este cazul diferitelor sincretisme. aculturaţia se limitează la un domeniu particular. în special tradiţia religioasă. Integrarea corespunde. care. ianuarie.63-67. Sellin. în: 500 Ansericais Journal of Sociology. supunându-se modelului politic al societătii dominante. În procesul de integrare. de exemplu. ai integrării şş asimilării. când normele juridice sovietice au fost aplicate triburilor siberiene. au acceptat credinţele şi ceremoniile creştine. această reorganizare capătă sens prin modelele si va-lorile autohtone. Aceste procese diferite de aculturaţie (ca tipuri de contact) se pot succeda în timp. o asemenea practică a devenit o crimă pedepsitâ cu moartea. nt.

rezistenţele la schimbare. unde legâturile de rudenie îsi pierd o mare parte din semnificatia lor. se defineste tocmai prin tensiunea zilnică dintre cele două culturi: este vorba de numeroasele cazuri de dualitate culturală.de aculturaţie spontană sau se produce la începutul dominaţiei. are consecinţe ample asupra tuturor manifestărilor vieţii politice. În multe state din Lumea a Treia. a minat si a erodat echilibrele societătilor traditionale. Demersul teoretic respectiv se înscrie astfel în cadrul mai larg al unei sociologii a mutaţiilor1 ‘ş. anumiti indivizi se con-formează regulilor şi val orilor societătji dominan te când se af1ă prin-tre reprezentanţii acesteia.devianţe şş tensiuni. În Africa Neagră colonizarea a reprezentat o deflagraţie culturală care a distrus cosmogoniile primitive şi.. modemizarea 290 . Integrarea. datorită acestui fapt. o ambiguitate profundă. Faptele de aculturaţie manifestă. bazat pe familia lărgitâ — „legăturile de sânge” —‚ alianta si justifi-carea mitică a ordinii raporturilor sociale. sous la dixection de Georges Balandier. economice şi culturale. Două tipuri de societăţi se confruntă si in tră în conflict: unul. pe motivatiile şşi pe atitudinile populaţiilor. Paris. Modemizarea politică antrenează şi o intensificare direct proporţională a aculturaţiei politice. economice şi politice si dacăeanuiaîncon siclerare forţele de inerţie. dar revin la caracteristicile si valorile socjetătii do minate când sunt în mediul lor de origine. ca si sincretismul sau separarea duc la sisteme relativ stabile. Sociologie des mutations. În Africa. Un alt tip intermediar. pe parcursul unei îndelungate perioade de control direct. Acest proces de destructurare socială apare ca ireversibil. economia de piaţă şi „raţionalitatea economică”. Această abordare globală se dovedeste indispensabilă pentru interpretarea macrosocializării în tările afl ate într-un proces rapid de modemizare politică si economica. trecerea bruscă de la o organizare socială bazată pe clan ş1 trib la o formă modemă de societate. Editions Anthropos. deoarece institutiile traditionale s-au dovedit incapabile să evolueze şi să se transforme destul de repede pentru a se putea adapta la exigentele vietii politice modeme. institutiile si relatiile pe care le implică sistemele politice modeme. Dezvoltarea este însoţită cle distorsiuni şi decalaje între vechile sis-teme sociale care slâbesc şş sistemele modeme care încearcă să se impună. Acest conflict este generator de inadaptări. în acelasi ansamblu social. 14 Cf. Înţelegerea fenomenului politic poate fi superficială sau deformată dacă ea nu se bazeazâ pe realitătile cu lturale existente. a structurilor familiale. edificat pe diferenţierile. conduse de o logică proprie (chiar dacă ele includ tensiuni şi contradictii inteme). si el relativ stabil. a credinţelor. în acest caz. 1970. dinamismele interne si ext eme care animă grupurile si comunitătile. ceIălalt. de pildă. pe evoluţia valorilor. în timp ce asimilarea apare la nivelul societătii globaie.

o cât mai strictă supraveghere a teritoriului naţional. este plauzibil să presupunem că importul unor institutii sau forme străine se traduce întotdeauna printro anumită schimbare a atitu-dinilor mentaie ale autohtonilor. 3. fie considerându-1 doar un mijloc de a-1 reinterpreta. LUI POLITIC Mecanismul fundamental în procesele de socializare este for-marea habitus-ului. principiu generator al oricărui sistem individual de reprezentare şş al tuturor practicilor de formare a opiniilor si atitu-clinilor politice. se bazează pe mai 291 . în oraşe. Din acest conflict dintre justiţia penală modern ă şi structurile „juridico-administrative” ale comurtitătilor s ăteşti rezultă o situaţie ambiguă ce duce. fie eliminând modelul străin. dacă normele si valorile sistemului politic contribuie la edificarea conştiinţei civice a unei natiuni.). Conţinutul habitusului este format din majoritatea atitudinilor şi predispoziţiilor din copilărie. 15 Dualitatea modelelor normative ar putea să supună individul la o varietate de schizofrenie dacă el nu ar putea. în cele din urmă. chiar dacă „dreptul penal” traditional a fost scos în unele tări în afara legii. la violenţă şi anomie. FORMAREA HABITUS-ULUI şI A COMPORTAMENTU. Astfel se explicâ faptul că. Dualismul care se instau-rează dâ nastere fenomenelor de forma1ism şi oportunism. În conditiile modemizării politice. Invers. construind tribunale si înmultind. guvemele autohtone au elaborat coduri penale. esecutile aculturatiei juridice si politice se arată adesea în faptul că normele si institutiile im portante alunecă la suprafaţa constiintelor indi viduaie. s-a ciocnit de o surdă rezistenţă a populaţiilor. comi-sariatele de poliţie — asigurând. După o opinie susţinută în sociologia contemporană.zute în sistemele politice traditionale trebuiau să fie abandonate. Însă. dreptul penal modem este departe de a fi expresia codificată a va lorilor unei ordini sociale. inspirându-se din legislatiile puterilor coloniale şi au accelerat politica de implementare a unei justiţii modeme. în Africa. Vointa unei elite de a transforma traditiile si moravurile. De fapt. nu există o aculturaţie veritabilă decât atunci când concepţia despre viatâ a indi-vizilor este transformată din interior. Formarea habitus-ului se realizează în mai multe etape.. ca şş a sentimentului de identitate si apartenentă la un grup. Loialitătile fată de rudenie sunt înlocuite cu cele fată de o diversitate de grupuri de interese (profesionale. prin brigăzile de jandarmi. pentru că erau prea strâns legate de culturile tribale. multe valori si normepre-vă. solidaritatea socia1ă se dizolvă într-o structură caracterizată prin atomizarea surselor de reglementare şi de supraveghere. economice. în zonele rurale populaţia recurge la cutume pentru a-si solutiona litigiile. Existau. ge-nera reacţii de apărare. politice. reguli şi practici etnice discriminatorii în privinţa persoanelor străine. religioase etc. şi acum. deci de a perpetua modelul autohton.politică a antrenat o vidare progresivă a normelor si valorilor politice traditionale de conţinutul lor etic şi culturai. astfel. în voinţa sa de a trăi. După ce tările africane au devenit independente. prin deper-sonalizarea relatiilor dintre indivizi si prin anonimatul unei societăţi de masă. unde reuşita personală capătă mai multâ importanţă decât interesul general. de a impune norme si valori străine unor majorităti considerate ca nefiind încâ evoluate social.

O fiinţă umană este concomitent un organism. Scoala îi va da un sens.16 Pentru copil. vezi.Vrin. 1967. „Habitus-ul căpătat în fami1ie este. „Fiinţa umană. spune Erikson. dublat de experien-ţele vietii scolare”. eul său anxietătii. sancţionate de privilegii sau interdictii. integrând prezentul. fără să vrea. Fără să înţeleagă mare lucru din argumentele aduse sau din terminologia întrebuinţată. Copilul ascultă şi reţine. Delachaus-Niontie.1. p. devine principiu de structurare „obiectiv regla-tă” si „în mod colectiv orchestrată” de toate experienţele ulterioare. cornunicare care i-a permis aceastâ identificare nu a depăsit nivelul oamenii unile lor. un om şi un membru al unei societăţi şi ea este implicată în cele trei procese de dezvoltare. tonul din comentariile politice ale tatălui său seara. formarea identitătii trece prin dezvoltătile identi-ficărilor cu grupurile de care el aparţine imediat de la naştere sau pe care si le-a ales el însusi. op. si. spune E. „legea imanentă” depozitată în fiecare agent de prinîa edu-caţie primită în familie. clasa. dar şi prin aceea a atitudinilor mult mai difuze şi neinstituţionalizate. la ascultarea stirilor sau la citirea presei. Enfance et soci6t6. precum si cu acutturaţia politică şi juridică în diverse state africane. pe larg. Anthropologie. totuşi.184 . a vaiorilor si a normelor care. este organi-zată de la un capăt la altul al vietii sa le în grup cu o bază geografică sau istorică: familia.Întreţinerea sa se traduce prin adoptarea unui anumit număr de atitudini obligatorii. Corpul său este expus durerii si tensiunii. Sentimentul de apartenenţă faţă de grupurile în care el s-a nascut si de care apartine — chiar dacă. în principiu. trecu-tul şi proiectul grupului. „expresia subiectivităţii” individului ar ft lovită de „sterili-tate socială”. cum spunea Sapir. Sapir — cine este el si căror grupuri apartine. 18 E.18 Cunoaşterea grupului poate să ia o formă manifestă si explicită. Paris. Paris. 1980. Librairie Philosophique Y. Prin actiunea şcolii. Les Presses de 1Universită de Montrăal. Yves Briilon. Ethnocriminologie de l’AfriqueNoire. E1 s-a identificat cu poziţia tatălui său pe baza unui model patem afectiv. „intuitivă”. Editions de Minuit. dar este cel mai adesea implicită sau. îi fundamentează cunoasterea şi identificarea. el reţine poziţia de simpatie sau de respingere din partea pătintelui său vis-ă-vis de o personalitate politică. ca membru al unei societăţi. Fără asimilarea trecutului cultural si a sentimentelor în vigoare la ai săi. Erikson. chiar dacă câmpul de 16 Annik Percheron. Neuchatel. p. un anumit timp el nu îsi dă seama decât confuz de acest lucru si chiar dacă ceilalti nu îl recunosc decât indirect sau parţial — trece prin însuşirea personală a practicilor. înscrie sub autoritatea „cunostintelor oficiale”.41. 17 E. 1966.17 Copilul învată lent — ca pe dibuite. habitus-ul. Sapir. vol. îl va raţionaliza şi îl va 15 In legătură cu „sistemele juridice si politice” tradiţionale. el poate resimţi panica grupului său”. naţiunea.multe mecanisme si pe complementaritatea rolurilor celor doi agenţi esenţiali: familia şi scoala.cit. Montrăal. de acţiunea unei formatiu ni politice sau a unei ţări. satul sau cartierul.. reprezentărilor mitologice despre politici si acti aidoma 292 .

dar 1-ar ameninţa cu pedeapsa dacă ar spune cuiva cele auzite. printr-un 19 Ibidem. Copilul trebuie nu numai sâ cunoască şi să accepte valorile care fundamentează identitatea grupului. căpătatâ începând cu experienţele a ceea ce este permis sau interzis.40. se defineste adeseori opunân-du-se. cel mai adesea. Copilul va rămâne. În fond. De aici se poate trage concluzia că un individ nu aparţine cu adevărat grupului său decât atunci când aitii îi ghidează conduita. cu ima-ginea unui om rău. ca şş apartenenţa la o comunitate presupun învătarea si stăpânirea codului simbolic aI comunităţii. simte mai curând că el nu cunoaşte modelele culturale ale grupului său şi le aplică cu toată inocenţa fără aleputea descrie constient”. Organizarea tuturor valorilor grupului într-o concepţie unitară despre lume asează înc eputul sociaiizării politice în cadrul sociali-zării difuze. Afirmarea solidaritâtii sale. practica religioasă. Orice subiect nu există si nu se poate defini decât prin alţii. prin integrarea trecutului în câmpul de valori si norme comportamentale ale prezentului. în care conţinutul lor abstract n-a contribuit cu nimic la adoptarea lor. Copilul se afirmă. în unele cazuri. grupul îl modelează după imaginea sa. joc complex de identificări negative şi pozitive. dar el tre-buie să le recunoască în discursul celorlalti si mai ales să învete să le utilizeze pentru a descifra şi exprima percepţiile saledespre lume. văzând expresia de groază întipătită pe feţele părinţilor săi în timp ce comentau în şoaptă o ştire despre înăbuşirea în sânge a unui complot politic. Apartenenta la grup ia forma con-cretă a dobândirii mijloacelor de comunicare şi a competenţelor de a comunica. obiect de dorintă sau teamă. ce s-ar întâmpla dacă un copil. Bineînteles că părinţii nu s-ar grăbi să-i dezvă1uie clar iden-titatea persoanei.în mintea lui cu eroii şş acţiunile din basme. fără ca el să-si dea seama. Lui îi este mult mai uşor să spună ceea ce nu este decât sâ explice ceea ce este. pr ecum şi relaţii semni-ficative cu membrii propriului său grup si cu cei ai altor gruputi. identificată în persoana şefu1ui statului şi cu un sentiment de teamă ori de câte ori va auzi în grupul lui vorbindu-se de el. scrie Sapir. „Individul. a identităţii altor puncte de vedere cu ale sale. mar-carea diferentei sale fatâ de altii sunt două mecanisme esentiale ale socializării politice. ne permite să conchidem că anu-mite atitudini sau opinii politice se pot dezvolta la copil ca urmare a socializării difuze din primii ani ai copilăriei.19 Întradevăr. Acceptând acest 293 . Forma sa. implicită. Ea permite să înţelegem cum unele practici sociale. să joace un rol mult mai important în socializarea politică decât evenimentele politice. nu numai cu membrii grupurilor sale de apartenenţă. p. Forma acestei cunoasteri. acesta este un limbaj. Identificarea. în primele stadii. cine este acest nene?”. Oferind copilului continutul si forma actelor sale de vorbire. continutul său sunt factori esenţiali pen-tru a înţelege cum se integrează si cum se dezvoltă dimensiunea politică în ansamblul fenomenelor de socializare. în sistemul lui de imagini. de exemplu. s-ar opri din joacă şi ar întreba: „Mamă. pot. Sistemul de valori al grupului fundamentează singurul raport posibil cu lucrurile. un cod simbolic pe care copilul trebuie să-1 dobândeascâ si să-1 stăpânească pentru a-si afirma identitatea şi pentru a comunica cu toti ceilaiti.

ca matrice a percepţiilor. interesele şi valo-rile specifice de grup ale corpului de specialisti care deţin monopolul funcţiei educaţionale: eticâ profesională. mass-media. conservatoare. se poate afirma că formarea atitudinilor politice şi ideologice la copil. neutralitatea si obiec-tivitatea cunoştinţe1or transmise. 4. când copilul vorbeste sau ascultâ. biserica. de competenţa sa de a rezolva conf1ictele care pot să se nască din contradictiile între apartenenţele sale. Calitatea acestei integrări depinde de întinderea sistemului relational al subiectului. INSTANTELE SOCIALIZĂRII POLITICE Familia si şcoa1a sunt primele instanţe ale socializării politice. spune Bemstein. Din ceea ce precede rezultă că socializarea nu este o aventură individuală care depinde de capacitatea subiectului de a stăpâni câmpul relaţiilor sale personale cu semenii. cu un rol cruciai în formarea atitudinilor şş a orientătilor politice. Identitatea subiectului trece prin integrarea într-un ansamblu ori-ginal al diferitelor sale identificări. aceeaşi nat ură. integrând toate experienţele trecutului. promovarea în viaţa socială. aprecierilor si actiunilor. Habitus ul. conservarea structurilor politice si a raporturilor de clasă prin pro-movarea meritocratiei’ cultivarea valorilor naţionale. Contrar unor prejudecăţi destul de răspândite în mentaijtatea politică. Copilul creste într-un anumit moment determinat. Mai târziu. structura socială în care el este un element este reîntărită. mentin erea ordinii moraie. de atitudinea pe care el o ia fată de valoril epecare urmează să le adopte. ca principal agent de socializare politică.sses sociales. aceasta asigură reproducerea socială. în cadrul interactiunii din amice indi-vid-societate. „De fiecare dată. În familie si in scoalâ. partidele politice.2’ In această ordine de idei. Reprezentările copilului. de stânga sau de dreapta). copilul marcheazâ apartenenţa sa la grup. ci.mod de a comunic a si de a vor bi. într-o familie si o societate date.22 Acest specific al socializării politice de câtre şcoaiă este mediat şi disimulat prin valo-rile sistemelor pedagogice tradiţionale: autonomia sistemului de învătământ faţă de instanţele puterii politice. şi graţie corecţiilor continue ale rezultatelor obţinute. nu se reduce la funcţia de îndoctrinare ideologică fată de valotile dominante ale unui sistem politic (liberale. Bernstein. produse în mod diaiectic prin aceste rezultate”. preferinţele sale se formează în contextul strict al unui ansamblu de constrângeri instituţionale. acestor două forme primare de sociaiizare li se mai adaugă şi altele: armata. Paris. iar identi-tatea sa socială reafirmată”20. funcţionează în fiecare clipă şşi face posibilă realizarea unor sarcini infinit de diferenţiate graţie transferurilor anaiogice de scheme care permit rezolvarea problemelor de 20 B. Editions du Minuit. socializării latente i se adaugă socializarea manifestă. in primul rând. prin realizarea functiei ideo logice de Iegitimare a ordinii stabilite. Bourdieu si 294 . mai ales în cadrul culturilor cu putemică matrice traditională. care. Langage et cla. are „un sistem de dispoziţii durabile şi transpozabile. de ordin public şi privat. rolul şco1ii. pe baza performantelor dobândite în procesul de pregâtire. este putemic conditionată de valorile trecutului. 1975.

24 Ibidem. 25 J. căpătată în familie. dar ei nu pot expli-ca Ia modul abstract acest lucru.23 Tot cercetătotii mentionati elaboreazâ teoria „violentei simbolice”.A. În această perioadă. Adică să disimuleze functiile sociale de care el se achită si. 1972. cum a arătat Jean Piaget într-un studiu despre dezvoltarea ideii de patrie la copil. copilul mai mult imită comportamentul adulţilor.U. Editions de Minuit. p. p. oricare ar fi situaţia care se prezintă”. cât si manif estă. ceea ce îi permite acestuia să servească „cererile 21 P. După 23 Ibidem. pentru un copil român. până în jurul vârstei de 10 ani. pe care ei o con-sideră mult mai eficientă pe planul socializării politice decât coerciţia fizică. în grup sau în formele invătământului preşco1ar. Cercetări mai recente au descoperit că procesele de socializare politică la copil nu încep în perioada adolescenţei. De asemenea. monumentele istorice. Destul de repede. se organizează gândirea şş acţiunea. tot astfel scoala este o gramaticâ generatoare de opinii si atitudini.1. presedintele sau şefii partidelor. C. sunt tările cele mai frumoase din lume. libertatea. Franţa sau S.Passeron observă că între valorile clasei de mijloc şi cele promovate de autonomia relativâ a sistemului de învăţământ nu există raporturi de contrarietate. sâ le îndeplinească mai eficient”. Pour une sociologie politique. Editions du Seuil. 11. ci mult mai devreme. atât difuză. p. precum imnul national si dra pelul ţătii. democraţia. disimulând raporturile de forţe care sunt la fundamentul fortei sale”. Passeron. România. precum eroii trecutului. Mounier. Paris. desi politicul primează. şi trăirea sentimentului de identitate şş de apartenenţă la comunitatea natională sunt ptimele elemente ale socializării politice a copilului. Bourdieu.25 Aşa cum stăpânirea unei limbi presupune un ansamblu de scheme inconstiente interiorizate pentru a construi fraze după reguli gramaticale. forma unui atasament strict afectiv. când deja copiii posedă anumite informaţii politice. functia de sef al statului. precum regele.85. aceasta precede orice altă notiune geografică precisă dar ia. p. ci numai apelând la 295 . vol. ci prin „inocularea de ati-tudini şş dispoziţii de a ac ţiona şi reacţiona. cunosc anumite personalităţi si roluri politice. precum patria.178. p. 1974. în jurul vârstei de 6 ani.-P.Învătarea sim-bolurilor patriotice. Cot ‚ J. plecând. 22 P.18 . Dalloz. a schemelor inconstiente de la care. scoala nu îsi realizează funcţia sa socializatoare prin inocularea unor opinii.209 . Paris. obiective de conservare socială.26 Astfel. echipa natională de fotbal.-P.24 În această privinţă. printr-un joc de reprezentări sensibile prin care echivalează notiunile abstracte. 1970. prin aceasta. Paris. sub auspiciile independenţei şi neutralitătii. recunosc existenţa anumitor reguli şş constrângeri de ordin public. J. La r6production. Esquisse d’une th6orie de la pratique.279. sentimentul identitătii si al apartenenţei se înrădăcinează în jurul câtorva simboluri naţionale. Bourdieu. ei denumesc puterea violentei simbolice „orice putere care reuşeste să impună semnificatii si să le impună ca fiind legitime. francez sau ametican.

27 Vezi. de către Charles Roig29. cel puţin la nivel simbolic. si prin specificul logicii afective a copilului. efectuate de Annick Percheron28. de pildâ. în: volumul La Politique. sau preşedinte1e în funcţiune. Weil. dar tot atât de adevărat este că tocmai importanţa politică a functiei impune mediatizarea. Parlamentul. într-unul din cartierele periferice ale Parisului si la Grenoble. Când li s-a cerut să aleagă simbolul care reprezintă cel mai bine guvemul ţării lor. un moment important al socializării sunt evenimentele politice perceptibile la nivelul concret al reprezentărilor si care au loc nemijlocit în mediul de viată al copiilor. se pare că. Dalloz. 1972. M. precum G. se constată o cristalizare a opţiunilor politice si ideol ogice. interogaţi despre ceea ce îi face mândri să fie ame-ricani. chiar dacă.. Annick Percheron. în ciuda imaginii favorabile despre Marea Revolutie Franceză fixată de istoriografia oficială. sentimentul apartenenţei naţionale se raţionaiizează în sensul acceptâtii. pentru perioada avută în vedere.144-147. Astfel. A.reprezentările sensibile ale frumuseţii naturale (litoralul românesc sau masivul Bucegi) şi personalizarea trecutului eroic. Washington. sa putut constata faptul că la copiii francezi de această vârstă diferentierea familiilor politice „Stânga-Dreapta” se traduce prin reprezentări diferite ale unor evenimente sau prin posesia unui vocabular diferit. Dar din acest joc copiii nu reţin decât personajele politice a căror putere se resimte în viaţa lor de fiecare zi. vol. cunoscute de aproape 80% din copiii de 10 ani şi unanim iubite. egalitate şş fratemitate. printre altele. Acest lucru se exp1icâ. 1951. într-o primă etapă. în 1964. aces-tea se prezintă ca o identificare reflexă cu opţiunea politică a pătinţilor pentru un partid. cuvintele-cheie fiind: republică. Începând cu vârsta de 9-10 ani. La formation politique de l’individu. In două anchete. în majotitatea cazurilor. p. unora din valorile ei funda-mentale. atrag atenţia şş preocu-parea copiilor. o treime din copiii interogaţi considerau că revolutia din 1789 a fost un rău. Congresul sau faptul de a putea vota. Este ade-vărat că si mediatizarea intemă joacă un rol în această percepţie.27 In această ordine de idei. De-abia după vârsta de 10 ani. Le d6veloppement de l’id6e de la patrie chez les enfants. seful statului este mai cunoscut decât 26 Jean Piaget. ceea ce 296 . iar cei de 10 ani au indicat. Paris. după modelul autoritâţii pateme. copiii de 6-8 ani au ales cel mai adesea figuri ale trecutului. în: Bulletin international des sciences sociales. printre aitii.III. în cultura politică de dreap-ta din Grenoble. un lider sindical disident mai cunoscut decât un lider cuminte de partid. libertate. deputatul din circumscriptia sa mai cunoscut decât ceilalţi. copilul consideră un personaj po1itic important drept întreg sistemul politic. Astfel. majoritatea copiilor de zece ani anchetati au răspuns că au li— bertatea şi puterea de a alege guvemantii. un primar este mai cunoscut decât consiliul municipai. Procesul este sensibil acelasi si în Franţa. Astfel. A1 doilea moment este personalizarea autorităţii politice sub forma unui părinte bun si ocrotitor. Nereusind să di stingă raportul parte — întreg în diviziunile sale politice. care reprezintă momente importante ale vietii politice si solicită participarea cetăţenilor. Alegerile prezidentiale si legislative. o formă de guvemământ sau o personali-tate politică.

la copiii anchetati din mediul muncitoresc din suburbia Parisului s-a constatat că ei se simţeau mai apropiaţi de Stânga decât de Dreapta. „parlamentarism”. spre deosebire de lexicul preferat al copiilor crescuţi într-un mediu de Dreapta: „arinată”. ceea ce s-a văzut si în lex icul lor preferat: „comunism”. propune un model de socializare politică a copiilor prin combinarea celor trei niveluri ale reaiitâţii politice — comunitatea. Easton propune un nou „model de socializare politică a copiilor”. guvernământul şi regimul politic — cu cele trei forme aie percepţiei faptelor politice — „cunoasterea. „bogăţie”. Hess. idealizarea autoritătii: autor itatea politică este percepută ca fiind ideal binefăcătoare sau râufăcătoare si dete rmină la copil reactii de dragoste sau de ură. Din această combinatie rezultă două procese majore ale sociaiizării politice: — achiziţia orientărilor politice se face progresiv în diferite momente ale vietii’ — în perioada preadultă a dezvoltătii individului se situează momentul crucial pentru formarea atitudinilor politice. Problema trecerii de la o etapâ la alta în procesul de socializare. Astfel. Percheron. în colaborare cu J. Paris. personalizare: câteva vârfuri ale autorităt politice servesc ca puncte de contact între copil şş sistemul politic. împreunâ cu Robert D. febrnarie 1971. „ministru”. La conception de l’autorit6 chez les enfants franşais. Colin. în: Revue franşaise de science politique”. „democraţie”. „burghezie”. La socialisation politique des enfants. 1968. într-un studiu publicat în 1960. A. nr. compus din patru faze succesive de asimilare a fenomenelor politice în gândirea copiilor: — politizare: sensibilizare pentru fenomenul politic. de o parte şi alta a Atlanticului. In schimb. „revendicare”.XXI. instituţionalizare: copilul trece de la personalizarea câtorva figuri politice la personalizarea ansamblului de structuri si autoritătilor politice. 29 Roig Charles.1.31 Se 297 . „general”. seful scolii functionaliste în sociologia americană. David Easton. 28 A. evaluarea şi atitudinile”. Grand Billon. D.30 Câtiva ani mai târziu. „sindicat”.corespunde unei judecăţi de valoare specifică Dreptei.. Dennis. a studiilor interdisciplinare în relevarea socializătii a preocupat multă vreme pe specia1işti. vol. a determinătii procesului de socializare de către specificul valorilor naţionale. „forte ale ordinii” etc.

The Child’s Changing Images of President. De unde succesiunea celor trei faze: personalizare. institutionalizare si rolul esential de articulare jucat de idea-lizare”. de la percepţia unui personaj unic la înţelegerea unui ansamblu de structuri. Origins of Politica1 Legitimacy. R.I.32 Transplantat în alte culturi politice. Din analiza studiilor întreprinse până acum în domeniul socia-lizării politice reiese că. s-au impus trei concepţii majore: 298 . echili-bru. Din anchetă rezultă.S. Easton. ‘60. având ca axe inteme raţionalismul şşi atributele clasicităţii: ord ine. The Child’s Acquisition of Regime Formes. el este un personaj autoritar şi că pen-tru cei 27% care citează numele generalului de Gaulle. Percheron.poate constata că al doilea model de socializare po1itică propus de Easton „urmează o ordine ratională.leaCongres mondial al A. Politica1 Ef’icacy. op. în American Political Science Review. Paris.A. în definitiv. LVI. suntem departe de copiii americani. câ pentru copiii francezi care asociază presedintelui ideea de funcţie. idea-lizarea şi personalizareanu sunt strict legate. de autoritarism.l26-l27.24(4). măsură. Children in the Political System. în care „presedintele veghează asupra noastră”. desi ei îi cuno sc numele.. în Franţa se pare că personaiizarea şi instituţionalizarea nu reprezintâ în mod obligatoriu două faze succesive ale procesului de socializare.U. J. de pildă. în: Public Opinion Quarterly. claritate. matricea caracterială a culturii franceze.33 Cauza acestei percepţii abstracte şi distante a figurii si a functiei prezidertţiale la copiii francezi tine de două coordonate istorice: afirmarea formei de stat republicană în cultura politică franceză. 32 A. p. McGrow-Hi11. p. Dennis. În sfârşit. facilitând şi însoţind procesele cognitive. că procesele de ordin afectiv au un rol pre-ponderent în socializarea precedentă.P. nr. adică. Raport la al V.25-3 8. ea nu este suficientă pentru a juc a rolul motor pe care i-1 conferă cercetătorii americani. idea-lizare. D. 1967. ca în S. New York. D.630. preşedinte1e. The Child’s Politica1 World. 1961. cu puternice elemente 30 D. Hess. copilul mergând de la simplu la complex. Annick Percheron a demonstrat că la copiii francezi există despre preşedinte o cu totul altă idee decât la copiii americani. Toate aceste deosebiri întăresc ideea că ar fl greşit să se pretindă că ar exista un model universal de socializare. luptă care a durat pe parcursul câtorva generaţii. în opoziţie cu cea monarhică. toate fiind însă subsumate idealurilor romantismului protestatar din epoca republicană si revolutionarâ. „În cele două cazuri”. 1969. Chiar atunci când există personalizarea autoritătii la tinerii francezi. Pe de altă parte. o intătire a unei anumite concepţii despre autoritate şi putere”. În ancheta sa. o dată cu vârsta se pare că există o întătire a concepţiei celei mai autorizate despre rolul prezidenţial. acest model nu dă rezultatele scontate.cit. este un personaj abstract şi distant. în abordarea relatiei dintre individ si socie-tatea sa politică.. Dimpotrivă. p.Easton.

— a doua. pe baze noi. Intrucât nu există frontiere rigide între politic. socializarea politică nu se încheie o datâ cu intrarea în faza matutităţii. Aceste cerinte impun o resocializare politicâ. în cazul landutilor fostei Germanii de Est. Îii contemporaneitate. deoarece şi sistemul politic este o parte a sistemului socialglobal. Grand Billon. acomportamentului si ideilor politice asimilate în copilărie. si în România. după prăbusirea hitlerismului generator al ideologiei naţionalsocialiste. voluntaristă. La conception de l’autorit6 chez les enfants fi a. opinii şi atitudini. social şi per-sonal. În aI treilea rând. Ea are ca obiect inculcarea valotilor si atituşş1or politice ce decurg din matricea unei noi culturi politice. în virtutea autonomiei politicului. socializarea politică este o parte a socializării generale. La Socialisation politique des enfants. fie la modificări. — a treia consideră formarea atitudinilor şi comportamentelor politice rezultatul interactiuni1or continue dintre individ si societate. doar socializarea politică este considerată esentialâ. stadiul atins de cercetarea în domeniu relevă anumite limite a1e acestor abordări. schimbarea de rol si de status. o dată cu schimbătile radicale la nivelul sistemului politic apar cerinţe noi. aie vechiului ansamblu de credinţe. acesta a fost cazul Germaniei de Vest. democratice. fie la acceptarea. În al doilea rând. Totodată. loc. Căsătoria. determinate de restructurarea sistemului de valori. Trebuie să subliniem. socia1izarea politică nu este doar un proces unidirection al în care. de asemenea. Vezi si Annik Percheron. mai mult sau mai puţin profunde. Orice comportainent al subiectului este o reacţie la solicitările externe. Adolescenţa este însoţită de o repunere în discutie a influenţelor primite în copilărie. Ea este un proces permanent. serviciul militar. ceea ce reclamă un nou tip de abordare interdisciplinară a socializârii politice. Resocializarea politicâ este la ordinea zilei în toate ţările postcomuniste ş deci. conform noilor scheme ale sensibilitătii. plura1iste. ceea ce poate duce. în 299 . participative. în special în fazele de trecere de la copilărie la adolescenţă ‚ de la adolescentă la maturitate. si Atitudinile politice în curs de formare ale copiilor sunt încă fragile si sunt supuse influenţelor lumii adulte. socializarea politică nu este un proces evolutiv uni-linear.— prima pune accentul. câ dată fiind legătura de substantâ în tre cultura politică si procesele de socializare politică. insistă asupra fenomenelor de învătare socială şi asupra responsabilitătii societăţii în formarea tinerilor ei membti. în esenţă. ş Charles Roig. În primul rând. mobilitatea socială sunt evenimente care pot schimba atitudinile si com portamentele politice. în functie de predispoziţiile profunde ale personalităţii.nşais. cit. pe personalitate. E1 cunoaste salturi şi rupturi. Germania reunificată trăieste şi astăzi acest imperativ culturalpolitic.

Social and Cultural Change. conf1ictul dintre intere-sele satisfăcute şi noile grupuri şi pătuti sociale care îsi revendică partea lor de putere. CONFLICTELE POLITICE 1. stimularea căutării de aliaţi şi. sunt absolut necesare pentru existenţa proceselor sociale. poate fi un indiciu al insuficienţei controlului social. conţin latent formele şi forta de manifestare a conf1ictului. prin urmare. produse ale interacţiunii oamenilor şi. în esenţă. Fiind o expresie a miscării permanente. conf1ictul poate evita o blocare a miscării sociale în conformism. ar trebui să fie. „Opoziţia dintre valori si interese. conf1ictul prezintă două consecinte: poate submina stabilitatea socială. după unele grupuri. prin urmare. În cadrul grupurilor si î ntre grupuri. toate acestea au fost gene-ratoare de vitalitate”. Conf1ictul produce o schimbare în cadrul gruputilor şşi în sistemul social de ansamblu. xIII. 1969. chiar dacă nu sunt „funcţionale”. conflictul poate avea functia de 300 . p. Societătile sunt. După Coser.o caracteristică esenţialâ a structurii si proceselor sociale. de bogăţie şş de statut. conflictul este un fapt constant a1 vietii soc iale. Din punct de vedere al ordinii sociale. The Ronald Press Company.49. Favorizând inovaţia şş creativitatea. o contradicţie perpetuă între laturile sale. CONFLICTELE POLITICE SI SOCIALE Conflictul este considerat de către unii sociologi1 drept procesul fundamental al miscării sociale. Unele dintre consecinţele sale sunt: crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care are loc competiţia. determinând o tendintă de reasezare a structutilor. New York.Ryan. — stimularea în cadrul grupurilor afiate în conf1ict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni şi integrări mai mari şi crearea premiselor pentru noi conf1icte interne şş lupta pentru putere. şşi anume: aceea de a contribui la integrarea „sistemelor” sociale si ac eea de a provoca schimbări.2 Conf1ictul prezintă două laturi antagonice. conf1ictul împiedică osificarea sistemului social. dintre ceea ce este si ceea ce. de noi asocieti ale grupului. inerent oricărui sistem social. formarea de structuti pentru consolidarea noului cadru. deoarece împăcarea forţelor opuse af1ate în conf1ict este determinată de alocarea de resurse în procesul de autoreglare şi acomodare a acestora la schimbătile din viaţa grupului. Conflictele BruceF. politice. Conf1ictul mai poate fi conceput si ca o disfuncţie sau un simptom al unei societăţi incă imperfect integrate.măsură să contribuie efectiv si eficie nt la procesul de democratizare. Prin soluţionarea conf1ictelor se menţine echilibrul sistemelor sociale la un nivel superior de stabi1itate.

de spaţiu de publicitate. Un grad înalt de interdependenţă între părtile af1ate în conf1ict va spori capacitatea sistemului de a con-trola conf1ictul. regulile jocului competiţional. conf1ictul are o functie stabilizatoare si devine un element integrator al sistemului politic. Grupurile aflate îrt conf1ict rivalizează pentru cucerirea putetii. pare să favorizeze apariţia de conf1icte în cadrul societătilor. „presupunând.a elimina ele-mentele disociative ale unei relaţii politice si de a restabili unitatea.8O. bani pentru propagandă etc. The Free Press. de altminteri. Classes et conflits de classes dans la soci6t6 industrielle.. Coser.f1ict care ar pune în pericol institutiile fundamentale ale statului. conf1ictele tind să depăsească. obiectivul primordial este obiectul rar si nu nedreptatea cauzată adversarului ca atare sau distrugerea sa”.3 Dar. grupurile mai puţin structurate si societătile deschise iau măsuti de protecţie împottiva tipului de con2 RalfDahrendorf. „Competiţia induce căutarea de obiecte rare. Interclependenta dintre gruputile antagonice are efecte duaie: pe de o parte. astfel. „Regulile sta-bile” ale competiţiei pun accentul pe un singur tip de conf1ict. L. The Functions of Social Conflict. mobilul conf1ictului este câutarea si lupta pentru obtinerea resurselor rare.4 De fapt. cu cât aceştia acordă mai multă 301 . autorizând conf1ictele. un partid care doreste cu ardoare puterea nu se va da în lătun să falsifice în favoarea lui rezultatele alegerilor. în violenţă şi intensitate.1956. Ca şi competiţia. dezintegrarea lui. cu atât mai puţin violent pare să fie conf1ictul”. p. p.337. În conditiile sol uţionării unui antagonism între două interese politice. De exemplu. De aceea. La Hayc. după regulile stabilite care delimi-tează strict jocul competiţiei. Mouţon. în funcţie de valoarea. un partid sau un om politic vor încerca sâ mituiască functionarii publici pentru a procura anumite avantaje în lupta pentru putere: acordarea de subvenţii. de cele mai multe ori. 1972. că cu cât părţile af1ate în conf1ict sunt mai bine integrate în societate. iar pe de altă parte. Collier. politice si mo rale. NewYork. violenta si intensitatea conflictelor sunt funcţie de gravitatea cauzelor si rtu de armele luptei. „Un conf1ict se manifestă cu intensitate tidicată dacă preţul victoriei sau al înfrângerii este foarte important pentru protagonişti. raritatea resursei politice urmărite şi intensitatea dorinţei. contribuie la mentinerea coeziunii sistemului social şş previne. acestea din urmă fiind induse tocmai pentru a exptima gravitatea situaţiei conf1ictuale. conf1ictul reglementat de norme juridice.

S. până la luptele active. contestarea activă. Intr-un confiict 302 . în domeniul etnic sau religios. discrepanţa dintre veniturile pe cap de locuitor în cele ‚ase republici ex-iugoslave se prezenta în felul următor: Croaţia şi Slovenia — un venit pe cap de locuitor de 660. Serbia —440. rivalitătile acumulate între etnii au izbucnit pe fundalul unor clivaje afective accentuate. pe care instituţiile politice ale statului nu au reusit să le neutralizeze. violenţa se poate manifesta ptin două modalităti: printr-o progresie care merge de la discutiile si dezb aterile paşnice sau aprinse. datorită unor reprezentări colectiveinoculate ptin propagandă. atunci când doresc să posede mai multe resurse politice care nu pot fi posedate în acelaşi timp de către toţi. în Aftica de Sud. dar fără să pună în cauză chiar respectivele discrepanţe. ca şş în cazul Mezzogiorno-ului italian. Dar tot atât de bine se poate afirma că fhră acţiune politică nu există con-f1ict politic. mascate sub forma ideologiei egalitariste. Până în 1989.. In aceeasi ordine de idei vom observa că resortul psihic care scoate la suprafată conf1ictele latente etnice sau religioase se bazează. care erau considerate un rezultat al conditiilor istorice de dezvoltare. ciocnirile de stradă si conf1ictele armate.000 de dinari. Distinctia dintre rase constituie — după Mautice Duverger — un important factor de antagonisme politice. la diferite natiuni din America Latină — acest factor domină complet viaţa politică. cât şi din mecanismele psihice ale transferului”6. acestea nu ar fi putut să aparâ fără baza reală a diferenţelor între venituri şi între standardele de viată. ci de reprezentări colective pe care ele şi le fac în legătură cu aceasta şi cu comportamentele care derivă cu necesitate de aici. 2.U. Jocul reprezentărilor etnocentriste declansat de strategiile politice a dus la activarea prejudecăţilor.importanţă natutii şi solutionării sale. la rândul lor. Burundi).5 Contrar intensitătii. or. TIPOLOGIA CONFLICTELOR POLITICE S-a afirmat adeseori că fără conflict nu există acţiune politică. Somalia.000 de dinari.A. ptintr-o răbufnire bruscă. În fosta Iugoslavie sau în fosta U. in unele situaţii.. urmare a unei tensiuni acumulate în timp şi a inexistenţei unor forme de absorbţie a conţinuturilor antagonice din viat politicâ. In alte cazuti. În unele tări — de exemplu în sudul S. cu atât acest conf1ict este mai intens”. care nu se mai poate solutiona prin alo-carea distributivă a resurselor. deoarece mobilul care îi determină pe oameni „să facă politică” este satisfacerea unui interes prin competiţia (deci prin actiuni conc urenţiale) pentru aproprierea resursei care să-1 satisfacă. precum în Africa actuală (Rwanda.000 de dinari. conflictele etnice şş religioase au izbucnit pe fundalul unor mari inegalităti economice în dezvoltarea regională. Totusi. rezultate ale situaţiilor psihologice si sociologice care derivâ atât din strategia politică a miscârii. Dar nu este vorba de un fapt biologic. precum grevele. B osnia şi Herţegovina — 220. pe transferul conf1ictelor economice.S. Aceste reprezentări colective sunt.R. „Antagonismul nu este cauzat de natura fiziolo-gică a raselor. Un conf1ict politic rezultă atunci când purtătorii relaţiilor politice intră în competiţie. nimeni nu făcuse caz de aces-te decalaje. Este faza de acutizare a competiţiei.

fizice. necumulativă când câstigul unei resurse nu pre-supune neapărat si câştigu1 altor resurse. coercitive etc. care acoperă comportamente. Este violenta ridicărilor în masă şi a revoluţiilor. Astfel. proiecte şi interese contrare puterii respective. el distinge intre: — violenţa sociopolitică difuzâ. Distributia este cumulativâ în situaţia în care câştigarea unei resurse antrenează concomitent şi obţinerea altor resurse po1itice. cât si noncumulativă. E1 poate cheltui o mare cantitate din banii săi pentru soluţionarea unui conf1ict politic. în mod necesar şi întotdeau-na. răzmeriţele spontane sau revoltele. în schimb.politic. urt om politic bogat nu poate să posede. precum disputele violente. starea resimtită de actor în conf1ictul politic se deosebeşte de aceea de indecizie (incapacitatea de a decide ce lucru se doreşte) sau de iluzie (prin care este dorit un lucru ce nu poate fi obţinut prin mijloacele adecvate ale acţiunii politice sau la dimensiunile reaie ale raportului de forţe). organizaţiile politice. violenţa socio-politică difuzâ este una primitivă. puţin sau deloc organizată. mijloacele de propagandă. un grad înalt de cultură politică. care au menirea să inf1uenteze formarea consensului popular şi a voinţei politice. prioritar spontană. — violenta contra puterii sau „de jos”. Abordând conf1ictele politice sub unghiul violenţei politice. Pentru ca acest tip de violenţă politică să se manifeste. Aceste resurse sunt inegal distribuite în cadrul sistemului politic. Dar se poate întânîpla ca un om politic care posedă concomitent bani şş cultură politică să nu dispună de timpul necesar (resursă politică) pentru a se angaja eficient în soluţionarea sau otientarea situatiilor conf1ictuale. Distributia este. Care sunt resursele predominant politice ale unei societăti date? Acestea sunţ: banii. forţa de inf1uentă a violenţei (simbolice. sunt nece-sare.). Yves Michaud (în lucrarea deja citată) propune. Ele pot fi considerate şş arme politice. cel care doreşte mai multe lucruri concomitent suferă de faptul că nu 1e poate deţine pe toate în ace1aşitimp. existenţa unei puteri centrale care ar putea fi cucerită de grupuri cu idei. rivalitătile între grupuri. pe de o parte. una dintre cele mai interesante clasificări. comunităţi rurale sau urbane. fără a uita brigandajul sau banditismul (care invocă nedreptăţi sociale). dar neavând timpul necesar pentru a se dedica exclusiv acestei sar-cini. voturi1e obţinute. majoritatea resurselor politice sunt con-siderate a f’t foarte rare. O disttibuire inegală a resurselor politice înseamnă că unii indivizi sau grupuri politice dispun de mai multe resurse decât altii. Resursele politice sunt acele mijloace cu ajutorul cărora un indi-vid sau un grup ar reusi sâ câştige accesul sau să influenteze decizia politică în favoarea satisfacetii dorinţelor sau intereselor lor. In general. luptele între corporatii. care vizează o reorgani-zare a puterii. locaiă. În această privinţă. secte. timpul. pre-cum si cea a loviturilor de stat sau puciurilor. forţa de inf1uenţă a pres-tigiului politic. iar pe de 303 . Astfel. In societăţile contemporane. eficienţa scopului său şva fi redusă. din perspectiva disciplinei noastre. S-a afirmat adeseori că dis-tribuirea resurselor poate fi atât inegală.

—conflicte dintre . exemplele cele mai edificatoare de teroare revoluţionarâ. intensitatea si ferociţatea represiunii sunt pe măsura vointei Statului de a-si afirma supremaţia şi monopolul putetii. a puterii politice şi a statului. s-0 menţină şi s-o facă să functioneze. Cele mai cunoscute forme de violenţă a puterii sunt: a. Războaiele ti. cu un secol mai târziu.despotismul si tirania. Din punctul de vedere al ariei de manifestare confiictele politice pot fi clasificate în: conf1icte dintre membrii aceluiasi grup (între purtătorii unor relaţii politice diferite). asupra oricui. limitarea asocierii si instrucţiei. aparatul terorii se manifestă prtn intervenţil spec-taculoase. care să propună proiecte credibile de reorganizare a societăţii. adaptându-şi mijloacele de răspuns la dimensiu-nile provocării. în afara oricărei responsabilităţi. tiranul îsi exercită teroarea în rândul apropiaţilor sau al „curtii” sale. fixeze puterea politică. începută în 1666. — violenta puterii sau „de sus”. prin hipertrofierea unei poliţii care devine „stat în stat” (supravegheri. În Rusia. interzicerea adunărilor. dar intermitente. Atunci când o revoltă capătă o amploare care ar putea ameninta Statul. dispariţia aproape totală a vieţii private. Revolutia franceză si cea sovietică oferă. la distanţă de două secole. caracterizate. a fost zdrobită în 16’71. tOtUSi. un fenomen propriu micilor comunităţi. arestări arbitrare. existenţa unor grupuri conştiente de sine. în celebrul articol 58. În fapt. c. (Codul penal sovietic din 1926. precum reprimarea indivizilor incomozi. represiunea devine omniprezentă. represiunea. Tiranii se menţin la putere prin mijloace pe care le-am putea numi teroriste. de regulă în petioade de schimbare radicală a rânduielilor sociale. dispariţii) şş prin generalizarea unei ameninţări care se poate abate oticând. care-şi propune să. a revoltei lui Pugaciov (1773-1774). Tirania rămâne. defineste drept contrarevolutionară „orice acţiune care tinde sâ slăbească puterea”7). b. conf1icte dintre grupuri şş organizaţii 304 politice.rănesti din Europa secolelor XVII si XVIH s-au terminat prin repre-siuni care au îngrozit continentul. inculcarea neîncrederii între cetăteni. teroarea. asigurându-şi adeziunea poporului prin măsuri demagogice. ambele. revolta cazacilor lui Razin. represiunea cazacilor a durat câteva luni de zile si a făcut zeci de mii de victime. Dincolo de cercurile puterii.altă parte. formă de violentă extremă a puterii. instrumentul forte prin care puterea răspunde sfidării si revoltelor. de a-şi prezerva în exclusivitate apanajul violentei legitime. sechestrări de per-soane. printr-o justiţie acceler ată şşi caricaturală. regimuri politice în care puterea abso-lută se exercită în interesul personal al tiranului. într-o manieră mai sângeroasă decât reptimarea. precum supliciile în piaţa publică sau execuţiile c apitale.

deoarece ele antrenează forţele profund e aie comporta-mentelor si valori1or politice. asasinatul politic. răscoalele.. care îsi propagă unda de şoc în toate institutiile si form ele regimului politic. După Alain Rouquiş. loviturile de stat. datotită faptului că orice structură. criteriile stabilitătii politice ar fi functie de în ţelegerea schimbării si transfor-mării regimurilor politice din cadrul unui sistem politic neschim305 . conspiraţiile. p. când să nu modifice cu nimic esenţa regimului”. activitatea de spionaj şi contrainformaţii. Din punctul de vedere al formei de manifestare conf1ictele se pot împărţi în: conflicte închise si conflicte deschise. respectiv. conf1ictul închjs 20 Yves Michaud. miscările anarho-sindicaliste.cit. conf1ictele politice dintre organizaţiile politice nationale si cele intemaţionale. grevele politice. precum războaiele şi aiegerile. Totusi. principalele conf1icte deschise sunt: revolutiile. Raporturile dintre schimbarea politică si transformarea politică. se poate transforma în conf1ict deschis. In plus. sa-botajul politic impotriva regimului. adică al acelor conf1icte care antrenează modificăti în stabilitatea şi configuraţia intemă a sistemelor. iar un singur element nevralgic poate fi sufi-cient pentru a transforma radical natura putetii. Dintre conflictele închise fac parte: inttigile. tocmai când acesta pare să fi dispărut. santa-jul. nu cu gloanţe. puciurile militare. în care se încadrează conf1ictele mai sus enumerate. Alegerile sunt „războaie” care se poartă cu figuri de pantomimă. grupurile politice. în cadrul unui sistem politic. activitatea emigraţiei politice. acelasi ele-ment poate. realizat de către intelectualii disidenţi prin mijloacele subtile ale artei sau propagandei audio-vizuale al cărei mesaj contestatar scapâ uneori cenzutii. ţin de un factor calitativ: reversibilitatea/ireversibili -tatea transformării unei structuri sau functii a sistemului. miscări de eliberare nati onaiă. activitatea poliţiei politice secrete. în contexte diferite. Din punctul de vedere al tipologiei schimbărilor sociale. op. loviturile de palat. revoltele. Dacă schimbarea nu antrenează modificări calitative în funcţionarea sistemului.8 Întrucât sistemele politice sunt constituite dintrun ansamblu de roluri interdependente sau din interactiuni transformările din interiorul lor s-ar supune unui ritm mai lent. — conf1icte politice intemaţionale. când să joace un rol decisiv. Conflictele deschise sunt acele conf1icte foarte cunoscute si abordate deschis..organizaţiile politice şi. nu se poate vorbi de o transformare a sistemului: „Numeroase componente ale vietii politice pot fi modificate fără ca regimul să se sclîimbe. antrenează în modificarea ei toate celelalte.

zentă.2. 1975. adică pentru a evita rupturile politice9. prin rupturi revolutionare sau prin adaptarea continuă la conditiile în schimbare. 2. Cercetătorul francez consideră că stabilitatea politică nu înseanî-nă imobilism. Ideea de revoluţie este fundamental modemă. Paris. Evident. Marx 306 . acumulările cantitative ale tensiunilor si conf1ictelor deveneau tot mai acute în jocul raportului dintre forţele de producţie înaintate şş relaţiile de producţie inapoiate. Deoarece. care 10 Hannah Arendt.bat. regimurile politice s-ar schimba continuu pentru a se adapta la evoluţia sau la mutatiile medi ului lor.601 9 Ibidem. ca oricare alt organism. 1985. Schimbarea interferea. Ea se ctistalizează în jurul temelor de trans-formare radicală. Schimbarea nu implică. acesta constând în faptul că stabilitatea nu poate fi concepută fără schimbare. modificăti ireversibile într-un cadru finit şi concret. Ptin aceasta. deci. On Revolution. a nivelutilor care permit disocierea conf1ictelor deschise functie de dimensiunea şşi viteza transformării. „Ea apare la sfârsitul secolului al XVIII-lea ptin revolutiile ameticană si franceză. Ţhe Viking Press. si anume: dacă revolu-ţia mai poate fi concepută ca expresia ultimă a unor stăti macrocon-f1ictuale a căror diminuare reclamă cu insistenţă schimbarea radicală. tre-buie să vedem dacă două din dimensiunile ei operaţionale mai sunt valabile pentru configurarea noţiunii actuale. 85. în acest context se pune problema grilelor. precum transfonnarea şi dezvoltarea. de noutate absolută si de viol enţă şş ei i se adaugă un element. Prin aplicarea legilor dialectice la dezvoltarea socială privită în ansamblul ei. în diferite modalităţi. 3. vol. New York. Ar exista chiar un paradox al stabilităţii. p. p. a pragurilor. Este un adevăr că în orice societate schimbarea este omni-pre8 Alain Rouquiş. în: Traite de science politique. cu observatia că nu orice schimbare antrenează modificări în directia unei evolutii calitative a sistemului. cum spune Hannah Arendt. din vechea viziune astro-nomică: cel de ireversibilitate”10 Pentru a evidentia specificul revolutiei în secolul al XX-lea. capacitatea unui regim de a efectua această acomodare la schimbarea socială ar fi esenţială pentru stabilitatea sa. prin con-vulsii inteme sau printr-o manieră legalâ şi controlată.ză cu conf1ictele politice deschise sau cu „rupturile revoluţionare” în latura lor radicală transformatoare. 3. dacă violenţa îi mai poate fi atasată ca vector al desfăsurării si victo-tiei.6lO-6l5. de consecinţele asupra stabilitătii sistemului. ANATOMIA CONFLICTELOR DESCHISE Revolutiile si reformele. Ptima dimensiune vizeazâ modelul maixist de revolutie. p. asupra regimului politic (formelor şi institutiilor guvema-mentale). precum: L prin transformare totală (trecerea de la un regim politic la aitul) sau printr-o adaptare graduală. înseamnă o transformare în două etape a suprastructurii juridice si politice a societătii. Le changement politique et la transformation des rşgimes. PUF.

credinţa că stâ în puterea omului de a controla si de a schimba mediul său si câ el are nu numai abilitatea. „Printre legile care guvemeazâ societătile umane. Ca momente obiective aie apariţiei şi maturizării conditiilor revolutionare. In felul acesta. au reliefat necesitatea acută a modemizătii politice şş a restructurării vechii ordini politice. în speciai faţă de cele jutidice şi de putere. în conformitate cu imaginea spiralei hegeliene a progresului. ca punct final al acestui proces de acumulări cantitative. mai ales la nivelul struc-turilor socialeconomice. violentelor si instabilitâtii politice stă decalajul dintre mobilizarea politică rapidă a noilor grupuri. Revolutia. si dez-voltarea înceată a instituţiilor politice. valori. S-a creat astfel un decalaj faţă de structurile politice. ca momente esenţiale aie procesului revoluţio nar. sistemul si structurile sale (institutii. propune un sait calitativ. In această perspectivă. O revolutie este o transformare rapidă. cucerirea puterii politice si schimbarea suprastruc-turii politice. există una care pare să fie mai precisă şş mai clară decât toate celelalte. se îmb unătăţească în aceeaşi măsură în care creşte şi egalitatea conditiilor”. arta de a se asocia trebuie sâ se dezvolte şi si. sunt. un program politic şi ideologic. urbanizarea. pe de alta. cresterea nivelului cultural al populaţiei au extins cererea de participare politicâ. promotoare a unei modemizări economice rapide — si clasele ptivilegiate. pe de o parte.) se conditionează reciproc întro schemă a determinismului mecanicist în care trendul fundamental al procesului istoric este „exproprierea expropriatorilor” si instaurarea societăţii comuniste. în forma de guvemâmânt de stat şş în mentalitatea şi miturile politice ale unei societăţi. datorită schimbătilor sociale accelerate. Dezvoltarea economică si sociaiă. o nastere. deţinătoare ale puterii politice: nobili-mea si regalitatea. a căror rigiditate impiedicau evoluţia. baza eco-nomică. O altă caracteristică a revolutiei este că ea presupune o pregătire prealabilă. structurilor sociale si si politice. La baza conf1ictelor. în vaiotile institutiilor. Marea Revoluţie Franceză a izbucnit pe fondul unui conf1ict dintre o clasă în ascensiune — burghezia.oferea un model de schimbare raportat Ia succesiunea formatiunilor sociale în istorie. o orien-tare mobilizătii politice. limitate de modelul modemizării economice. ridicării 307 . în principiu. La Maix. în procesul schimbării. norme etc. iniţiat nu neapărat de membrii nucleului conspirativ care pregâteşte dec1anşarea ei. ci si dr eptul de a proceda astfel”11. dezvoltarea învătâmântului. industriaiizarea şi urbanizarea au antrenat modificări radicale în componentele sistemului social. având în necesitatea înlocuirii bazei economice o cauză esenţială. Dacă oamenii trebuie sâ rămână civilizati sau să devină astfel. revoluţia rusă din Octombrie 1917 de peste o jumătate de secol de propagandă socialistă. revoluţia este „expresia ultimă a modemizării. scrie Alexis de Tocqueville în Despre democratie în America. structurală şş uneori violentă. Marea Revoluţie Franceză a fost pregătită de filosofii iluministi. Elaborarea şi propagarea unei ideo-logii sunt elemente constitutive necesare pentru a da un sens.

În esenţă. Ea poate fi necesară. numai când schimbarea apare în sensul unui nou început. De asemenea. p. deci transfonnarea mijloacelor în scop pentru inîple-mentarea obiectivelor revolutionare în fazele următoare revolutiei politice trădează.. mijloc si nu un scop. chiar dacă ar lua cele mai violente forme aie războiului civil. esuarea unora dintre obiectivele acesteia. elementul indispensabil pentru începutul transformătii sistemului politic. asumarea unui program politic. revoluţia este cucerirea puterii politice de către un grup social care până atunci nu a mai beneficiat de avantajele pu-terii. revoluţia politică este continuată sau se transformă în revolutie socială.. pentru a impune o măsură juridică sau politică nepopulară. la formarea unui nou organism politic (. 12 Hannah Arendt. în situatii dete rminate. O contribuţie importantă la elucidarea rolului violentei în des-fă. Yale University Press. or. cit. 308 . op. de la drepturile afirmate teoretic la exercitarea şş recunoasterea lor universală. 86. aceasta este o continuare a revoluţiei politice. recurgerea la violenţă nu este o cerinţă obligatorie.surarea unei revolutii a adus-o. „Numai acea revoluţie politică devine o revoluţie socială. când violenţa este intrebuinţată la constituirea unei forme de guvemământ diferite. a inaugurat un domeniu fertil de investigaţii. pentru a crea o nouă ordine politică. „revoluţia politică — revolutia sociaiă”. Cu alte cuvinte. Huntington. grupaţi în curentul „austro-marxist”: Otto Bauer si Ftiedrich Adler. mai ales pentru teoreticienii si liderşş sOCiailSti.. În lupta pentru cucetirea puterii politice. In opera lor. la forţa de coerciţie a statului legitim instituit. implicit. exemplul „revolutiilor de catifea” de la Praga şi Sofia fiind edificator. rolul violentei în desfăsu-rarea revoluţiilor.1968. care este silitâ să-si desăvârseas că emanciparea politică prin cea socială. în conditiile mo deme. New Haven and London.maselor în înfăptuirea obiectivelor propuse. printre alţii.) putem vorbi de revolutie”12. 265. pe terenul creării conditiilor autentice de manifestare a drepturilor politice cucetite si a trecerii de la egalitatea de drept la egalitatea de fapt. În acest moment. p. uneori. Political Order in the Changing Societies. a institutiilor si slructurilor sale. cu precădere a celor economico-sociale. nu este o revoluţie socială” 13• Deschiderea teoretică operată de Karl Kautsky la începutul secolului prin această distinctie si succesiune. Ratele mobilizătii şi participării populare la un eveniment politic pot suplini. acestia au îmbogăţit cu noi elemente teoretice noţiunea de „revoluţie socială”. violenţa este un Samuel P. dar nece-sară. care pomeşte de la o clasă stăpânită până aici. Se recurge însă. asa cum s-au întânîplat lucrurile în Franţa anului 1793 si în Rusia dictaturii bolsevice. în prima fază a cuceririi puterii politice. întrucât situaţia ei socială de pânâ aici stă într-o contrazicere neîmpăcată cu stăpânirea ei politică. O învrăjbire îîî sânul claselor exploatatoare. Dar cucerirea puterii politice este prima treaptă spre cucerirea puterii de stat. instituţionalizarea violentei în teroare. Hannah Arendt care afirmă că „violenţa nu este mai adecvată decât schimbarea pentru a descrie fenomenul revoluţiei.

care să compromită ceea ce a fost cucerit cu pretul atâ-tor sacrificii. Astfel. revoluţia socială nu poate fi decât rezultatul unei munci constructive şş organizatorice. real sau presupus.15 Dar revoluţia socialâ nu înseamnă regres şi măsuri nechibzuite. miscări de eliberare naţională.„Revolutia politică nu este decât jumătate de revoluţie. unul rămâne un capitalist şi celălalt un muncitor. „Revoluţia politică poate fi opera unei zile. „Revoluţia politică a fost rezultatul câtorva ore: revoluţia socială va trebui să fie rezultatul muncii îndâr-jite. p. importanţa lor con-stând în faptul că. Ea suprimă opresiunea politică. răscoale. un ră.. adeseoti cu o viteză care face ca instituţiile politice existente să nu le poată asimila. O revolutie nu poate apărea într-o 309 .zboi sau o miscare de eliberare natională este o luptă a unei comunităţi împotriva conducerii exercitate de o comunitate străină şşi nu implică în mod necesar schimbări în structurile sociale ale comunităţii răzvrătite. până şi conducătorii lor — inclusiv — nu au un proiect 15 Ibidem. unul rămâne un stâpân de fabrici si de mine. o revoluţie reprezintă o explozie a participării politice si a mobilizătii noilor grupuri în acţiunea politică. a unui ceas mare”. Greul începe abia a doua zi după cucerirea putetii politice. lovituti de stat.) Revoltele. Din punctul de vedere al dezvoltării conştiinţei politice. adică valorile şş nonnele politice. revenirea preţului la pâine la un nivel tolerabil pentru populaţie. o dată cu edificarea noii ordini. p. fiind vorba — cel mult —de a-i izgoni pe «sfetnicii răi» (. nici un plan de ansamblu. (. sunt mai curând restauratoare decât revoluţionare. Revolutiile se deosebesc clar de celelalte conf1icte deschise: revolte. credinte si privilegii.. o răscoală sau o revoltă poate schimba cadrul politic. Pe lângă dificultătile economice inerente (criză. dar lasâ să subziste exploatarea economică...15. loialitatea fată de suveran ră.). Revoltele rămân închise în uni-versul existent al valorilor sociale dominante. aceasta a fost întotdeauna problema unei singure lovituri. celălait rănîâne sărac şi fără apărare ca un soarece de biserică”14. „In forma sa tradition ală. rebeliuni. atât din punctul de vedere al raporturilor spontan—constient si obiectiv—subiectiv. ceea ce este căutat de actori este o simplă reîntoarcere la echilibrul anterior. revolta are obiective speci-fice şş concrete: suprimarea unui impozit. conducerea politică. global. în locul ptivilegiilor câtorva egalitatea drepturilor. ei răînân prea mult prizonieri ai tradiţiei pentru a avea o viziune si perspective cu adevărat ideolo-gice”17. dar nu structura politică si valorile unei societăti. trebuie învinse sau depăsite vechile mentaiităti.. ameliorarea distribuirii pro-duselor de primă necesitate (. Ordinea socială existentă nu este cu adevărat pusă în cauzâ. şomaj.. dar ş al multor ani”16. cât si din punctul de vedere al transformărilor pe care ele le antrenează la nivelul structurilor sistemului politic.mâne cel mai adesea nestirbită. sărăcie). se bucură de aceleasi drepturi politice — si totuşi. 16 Ibidem. A pune în locul monarhiei republica. 1 1. în cazul în care ea si-ar câştiga independenţa politică. Capitalistul şi muncitorul au drepturi egale între ei.).

Paris. al Revolutiei din Octombrie si al Revolutiei Chineze vom Constata că în modelul occidental institutiile politice ale vechiului regim se prăbuşesc. p. 1985. Timpii si relatiile dintre aceste trei dimensiuni pot varia de la o revoluţie la alta. indicii care arată succesul unei revolutii sunt autoritatea si stabilitatea institutiilor noucreate şi rapiditatea şi dime nsiunea participării politice18 . de noucreatele institutii politice. caracterizate ptintr-o dispersare a puterii politice Ia diferite niveluri ale societătii civile si un de antagonismele politice sunt absorbite sau neutralizate de tehnicile specifice compromisului. Huntington deosebesc în epoca modemă două modele de revoluţie: „occidental” şi „răsăritean”. revolutiile rusă si chineză. tique. întârzietii în dezvoltare si infrângerilor militare.societate tradition ală. Intre cele douâ modele de revolutie ar exista o deosebire fundamentaiă în ce priveste succe-siunea fazelor. O revolutie pe scară vastă implică: distrugerea rapidă sau violen-tă a institutiil or politice existente. respectiv Gomindangul şi comunistii chinezi). Pentru ca o revoluţie să fie încununată de succes. îrş: Traite de science poli. Această paradigmă explicativă a fost verificată si confirmată în procesul revoluţionar care a cuprins tările Eur opei de Est în 1989. ea este cauza distrugerii vechiului regim. „Vechile regimuri — monarhii tradiţionale sau dictaturi traditionale cu putere mică.638. Epoca modemă a demonstrat că revolutiile apar în societătile care au realizat modernizarea economicâ si socială. PUF. dar concentrată — se af1ă continuu în colaps. dar care nu au putut (sau nu au dorit) sâ realizeze modernizarea politicâ. 18 s. Les ruptures rşvolutionnaires. mobilizarea socială este consecinţa colapsului vechiului regim. ca si de matricea caracterială a culturii politice. în functie de specificul configurării puterii în difetite sisteme politice. În functie de nivelul maturităşii politice şi al dezvoltării instituţionale. specialistii 17 Franşois Chazet. continui-tatea vieţii politice este asigurată de noile gruputi politice mobilizate şi. cucerirea putetii politice trebuie să fie urmată de o a doua fază: crearea si institutionalizarea unei noi ordini politice. datorită crizei puterii politice (dualitatea putetii de stat: bolsevicii şş guvernul provizoriu al lui Kerenski. în locul acestora. O revolutie victorioasă combină mobilizarea cu institutionali zarea politică rapidă. În schimb. în modelul revolutiei răsătitene. crearea noilor instituţii politice. cu niveluti scăzute de com-plexitate a structurilor socio-economice şş cu o slabă concentrare a puterii politice.II. Les regimes politiques contemporains. mobilizarea unor noi grupuri în politică. vol. Având în vedere c ă unele revolutii esuează. dar numai rareoti acest colaps 310 . încep cu: mobilizarea noilor grupuri în cadrul vieţii politice. crearea unor noi instituţii politice. În modelul revolutiei oc cidentale. răstumarea violentă a instituţiilor politice ale vechii ordini. deci. rămasă mult în urma dezvoltării economice si sociale. că nu toate produc transformările propuse. Dacă am încerca să exemplificăm această clasificare pe exemplul Revoluţiei Franceze. p. după cum nu poate apărea nici în democratiile mo-derne.

De felul cum reuseste mobilizarea competitivă şi atragerea forţelor sociale în jurul proiectului său de nouă ordine. care se concentrează în mâinile minorităţii ce exploatează munca clasei sau claselor productive. violentă si limitatâ în timp. în teoria amintită. 19 Ibidem. lipsite de pro-prietate. mai ales când acestea sunt susţinute de grupurile militare care îsi caută o nouă identitate după înfrângetile suferite în război. şi implicit la modificarea radicaiă a unei situaţii. una din aceste factiuni sau grupări revolutionare va avea câstig de cauzâ. revoluţia începe. dictatura proletariatului. Crane Brinton20 a anaiizat si comparat. în ptimul rând. Prin urmare. În aceste condiţii. ameticană. Cauza îndepărtată a revolutiei este proprietatea asupra mijloacelor de producţie. respectiv a autorităţii sau a regimului. 311 . Realitatea a dezminţit teza marxistă asupra revolutiei. pentru prăbusirea vechiului regim este suficientă o acţiune a câtorva grupuri rebele. prin revoluţie. factorul cru-cial în reuşita unei acţiuni revolutionare este concentrarea sau dispersarea puterii care urmeazâ prâbusirii vechiului regim. iar conditia principală este cristalizarea şi politizarea unei conştiinţe de clasă în rândul proletariatului. preliminară societăţii comuniste fără clase. Astfel se explică succesul bolsevicilor în urma asaltului Palatului de Iamă. care avea forma unui proiect ideologic în slujba proletariatului. care acţionează ca un catalizator al clasei muncitoare. agentul secund mişcarea revoluţionară. pe de o parte. ca si în cele care existau înainte de prăbusirea lui” 19• Astfel. p. fără clase. colapsul fiind constatat printr-o lipsă totalâ de autoritate. printr-o recunoastere difuză. analizând post-factum fenomenul. Contradictiile devin antagonice în societatea industrială. Spre exemplu. factorii care duc 1a revoluţie trebuie câutaţi în conditiile care există după colapsul vechiului regim. Cauza imediată a revolutiei soc iaie este. al revoluţiei germane şi maghiare din 19 19. de către aproape toţi membtii activi şi pasivi ai societătii. agentul prim este clasa proletară. instaurând. 4 revolutii: cea engleză. revoluţia politică este definită ca ridicare popu-lară bruscă. fapt ce favorizează formarea unei clase proletare revoluţionare. ce Contrazic teoria marxistă: — revoluţiile s-au produs în societăţi cu un anumit grad de prospetitate. In teoria marxistă.267-268. prin Concentrarea bogaţilor. obiectivul este dispariţia proprietăţii private şi a societătii divizate în clase si înlocuirea ei cu o societate comunistă. îsi dezvoltă o conştiinţă de clasă politizată ‚ o ideologie si se ridică împotriva si burgheziei capitaliste dominante. care devine constientă de situatia ei. care conduce la înlocuirea persoanelor sau grupurilor care exercită puterea.este urmat de o revolutie majoră. iar lupta claselor dominate în vederea răstumării claselor dominante este cauza revolutiilor. aliena-rea clasei proletare. la mijlocul secolului al XX-lea. În consecintă. a faptului că statul nu mai există. teoriile cu privire la revolutie s-au nuanţat. francezâ si sovietică si a stabilit câteva caractetistici „generale şş provizorii” ale dec1anşării revoluţiei. şş a maselor de muncitoti. Relaţiile de producţie devin relatii de clasă. pe de alta.

un rol important. intelectualii devin cei mai peticu1oşi opozanţi ai autorităţii con-ducătoare si ai clasei dominante sau avute critică regimul af1at la pu-tere. De altfel. instituţia guvemamentaiă este paralizată şi ineficientă. ocuparea unei clădiri strategice. în fat primelor mişcăti populare de nemulţumire si de agitaţie. în general. a limitelor sau constrângerilor considerate ca inacceptabile. cât si ca reprezentâti semnificative ale componentei ideologice. Trebuie adăugat că în spatele unanimităţii aparente a acţiunii revoluţ ionare persistă divizări. New Yoşk. Escaladarea se produce. deoarece între aceasta si cei care propun şi speră schimbări divizarea este totală si irevocabilă. deşi deseori imprecis. inacceptabilă. Prentice-Halt Inc. Orice revoluţie este pregătită îndelung. de o succesiune de decizii şi gesturi şi de o acumulare animozităti si conf1ic progresivă de ‚ te ce ajung explozive. definesc şi propagă ideologia revoluţionară. clasa conducătoare. din motive politice. ci grupurile cele mai apropiate de minoritatea aflatâ Ia putere. The Anathomy of Revolution. executarea unui personaj al puterii). dar care se suprapun pe termen scurt. Ideologia revoluţionară joacă un rol important în pregătirea şşi declanşarea revoluţiei. în sensul că cei care nu acceptă schimbarea tind sâ fie exclusi din noua societate anunţata. De asemenea. au făcut front comun. ale celor ce se opun regimului aflat la putere. nu clasele sau grupurile 20 Crane Brinton. de partea m1şcar11 revoluţionare.nefiind un gest de disperare al celor dezavantajaţi economic sau financiar. de altfel. îşi pierde încrederea în sine. în orice revolutie. sau o parte a ei. determinate de interese diverse. Actiunea revoluţionară cunoaste „vârfuti”. în momentul când devine evident că autori-tatea trebuie răstumată. putând trece. ci un rezultat al insatisfactiei si speranţei. pe care o respinge în numele unui viitor total diferit. atât ca repere în desfăsurarea ei. cele mai defavorizate declansează lupta. Astfel. misiunea ei îi oferă un anume caracter totalitar. orice revoluţie dezvoltă două grupuri de participanţi: extren1iştii.lie. din incompetenţă. ca urmare a aspiraţiilor frustrate. în genera1 inconştient şi involuntar.. durii care propun 312 . parţial. desi face apel la o clasă agent. momente deosebite. — pe fondul unor violente antagonisme. simbolurile joacă. confruntându-se cu grave dificultăti financiare. in forta si autoritatea ei. neglijenţă şi imposibilitatea de a face fată noilor situaţii şi probleme. consi-derată condamnabilă. forţele de ordine nu dau dovadă de entu-ziasm în apărarea regimului ş parţial. punctate de acte şş gestuti simbolice (o bâtă. Ea critică radical o situaţie existentă. această schimbare („dezertarea elitelor”) fiind un indiciu al stării prerevoluţionare. guvemul recurge la fortă. fratemizează cu revolutia. motiv pentru care.

Aşadar.obiective radicale si mijloace violente. pe tennen scurt.39 şi urm. Dacă revolutia implică o schimbare rapidă şşi structurală a sistemului socialpolitic. În ceea ce priveşte contrarevoluţia. Hirschman. O altă formă de schimbare în societătile mo-deme. Deosebirea esentială este câ schimbarea va fi initiată de aceeasi clasă politicâ. ea se poate declansa încă de la începutul procesului revoluţionar (sub fonna represiunii sau a compromisului propus de autoritate). ca urmare a presiunii conf1ictelor politice nesoluţionate. sarcina reformatorului este mult mai dificilă decât cea a 313 . Opoziţia dintre aceste două grupuri poate degenera până la stadiul în care cele două să se considere mutual mai peticuloase decât chiar adversarul lor comun. aseme-nea mă. dar poate Iua naştere în chiar sânul şi în timpul desfăşurării revolutiei (datorită divizărilor intestine) sau la încheierea ei. care urmăresc o evoluţie progresivă prin recurgerea la metode mai paşnice. procesul revoluţionar se încheie cu decepţii şi dezamă-giri. p. sunt reformele. initiate de susînjos. 1958. În multe privinţe. reforma înseamnă schimbări treptate si moderate în cadrul aceluiasi sistem. „Măsurile care urmăresc să adapteze suprastructura juridicâ şi politicâ a societăţii condiţiunilor economice schimbate sunt înfăptuite de clasele care au stăpânit socie-tatea po1iticeşte şi economiceşte până aici. iar pozitia eco-nomică si statusul social al grupurilor subprivilegiate sunt imbunătăţite corespunzător”21. New Haven and London. ele sunt reforme chiar atunci când nu sunt date de bunăvoie. mai toate revoluti ile părând. După A. Adesea.suri sunt emanaţii ale revoluţiei când pomesc de la o clasă care până aici a fost apăsată economiceşte şş politiceşte şi care a Cucerit acum puterea politică pe care. ci cucerite în urma presiunilor claselor stăpânite sau în urma fortei împrejurărilor. Yale Universitv Pre ss. Revoluţiile nu sunt însă singurele modalităti de schimbare a sis-temului politic al unei societăţi. deci de aceeasi putere politică. şi moderaţii. aria şi viteza schimbârii în sis-temul social global.În schimb. o reformă este „o schimbare in care puterea grupurilor privilegiate este dominantă. trădări ale unui grup sau ale unor grupuri. în interesul ei propriu. care pare să înlocuiască cu succes revolutiile. Criteriile structurale resping întrebuintarea violentei în lupta pentru cucetirea puterii politice ca 21 Albert O. The Strategy of Economic Development.Hirschman. din considerentul câ ar „compromite” sau „trăda” cauza. în vederea extinderii dreptutilor politice si soc iale pentru dezanîorsarea conf1ictelor si tensiunilor. ca urmare a pozitiei celor nemultumiti de primele rezultate şi efecte aie revoluţiei proaspăt încheiate. respectiv ale acelora ce par a avea profituri mai mari de pe urma ei. linie de demarcaţie între revoluţie şi reformă. Criteriile formale de demarcare dintre cele două principale forme ale schimbării sociale sunt: directia. deoarece si unele reforme pot fi aplicate ptin utilizarea forţei de coerciţie a statului. e silită s-o întrebuinte ze pentru prefacerea mai lentă sau accelerată a întregii suprastructuri politice şi economice şş pentru crearea unor noi forme de conlucrare socialâ”22. reformele sunt concepute ca schimbâri Iimitate în dimensiuni si moderate ca ritm în cadrul aceluiasi si stem.

cit. Revolutionarul încearcă să profite de clivajele politice. nu se mai poate vorbi de o reformă. „în care dusmanii lui de pe un front sunt aliaţii lui pe un altul si în c are prietenul lui de ieti este dusmanul lui de a. P. Huntington. ceilalţi sunt duşmanii etc. în timp ce refonnatorul le diversifică si le disociază..Întrucât vizează schimbarea radicală. Reformatorul poartă cu el toate greşe1i1e trecutului. Este interesant de observat câ actualii lideri reformatori: Deng. p345. p. op.revolutionarului. Gorbaciov. Elţin au iniţiat reformarea sistemului tocmai datorită functiei supreme în care sistemul însuşi i-a propulsat.ţilor şi a opţiunilor pentru diferite tipuri de reformă. o lume nouă pe ruinele celei vechi. pe ruinele trecutului. În acest caz. pe care caută să-i ţină sub control. E1 reprezintă Bînele. Pentru a reconstrui ceea ce a distrus. reformatorul trebuie să fie mult mai selectiv în alegerea metodelor. Problema stabilitii priorită. În primul rând. cât si împotriva revolutionar ilor şi oportunişti1or din propria sa tabără. reclamă.. Întrucât vizează. adversarii lui Râul. În ce ptiveşte problemele tactice. ceilalţi sunt sabototi. „Un revolutionar de succes nu trebuie sa fie un politician de excepţie. concentrarea puterii sau creşterea ei. reformatorul supleţea şi atitudinea pragmatică. ca om crescut şi educ atdepro-priul sistem a cârei perfecţionare şi-o propune. dea dovadă de mai mult tact şş echilibru decât revolution arul.cit. Pentru ca actiunea lui să fie încununată de succes. Reformatorul trebuie să manifeste o atenţie deosebită în manipularea forţelor politice şi în controlul schimbării sociaie. 23 S.zi”23. adversarii lui sunt Reacţiunea. El trebuie să se angajeze într-un ră. el repre-zintă Progresul. Dar a accepta ca bază explicativă a conversiei ideologice necesi-tatea înteleasă a reformârii sistemului înseamnă a admite. o ilu 22 Karl Kautsky. revolutionarul este interesat de toate tiputile de schimbare. Revolution arul promovează rigiditatea ideologică în politică. reformatorul tre-buie să lupte atât împotriva conservatorilor. minare de tip elitist. el este pattiot. un reformator de succes trebuie să fie întotdeauna”24. 314 . reformatorul trebuie să. ca reper al spălării de tarele trecutului. ci de un nou tip de revolutie a cărui anatomie va trebui schitată. Reformatorul trebuie să echilibreze tendintele contrare ale forţelor politice care îl susţin ptin elaborarea mai multor strategii. acţiunea reformatorului este mult mai grea decât a revoluţionarului. În consecinţă. după caz. purificată de greşe1ile acestuia. el este prietenul poporului. tehnicilor şi tim pilor schimbărilor.9. schimbarea graduaiă în cadrul stabilitâţii sistemului.zboi pe mai multe fronturi. deoarece relatiile dintre acestea au consecinţe mult mai importante penlru reformator decât pentru revoluţionar. în spatele violentei simbolice. op. revolutionarul este un erou „Curat ca lacrima”. misiunea lui este de a construi o lume nouă. revolutionarul mobilizează masele si forţele politice cu ajutorul unor sloganuri ideo-logice maniheice.

Nationalistii confundă obiectivele politice propriu-zise cu personificarea spirituală a sufle-tului colectiv. stă în ascunderea scopurilor: el separă reformele si urmâre şte o apli-care in timp numai a uneia. cu 315 . pentru a-si sutprinde adversarii. asa cum a procedat Mustafa Kemal Ataturk în procesul de modemizare a societăţii turce după primul război mondial. adică păstrarea prelungită la putere a unui caudillo pu-ternic (sef militar sptijinit de o armată Iocală — n. el trebuie să bată în retragere. reformatorul tre-buie să separe şi să izoleze o problemă de celelalte. Rezultatele obţinute sugereazâ că. să facă unele concesii sau să se grăbească în aplicarea reformelor. „Ceea ce s-a numit în America de Sud «continuism». în pofida jocului politic democratic. conservatorii se opun atât reformelor social-economice.ns. În diferite epoci ale istoriei. să rezolve fiecare pro-blemă cât mai repede posibil. Extremiştii cer măsuri ra-dicale. Cât şi metoda blitzkrieg-ului. când conditiile o permit. «continuismul» înseamnă nu absenţa instabilităţii. presiunea uneia din tabere este prea putemică. arată rolul violenţei instituţionalizate în schimbarea politică. Loviturile de stat. E1 relevă persistenţa unor Opoziţii hotărâte să folosească propria lor forţă impotriva forţei statului. din Africa şş America Latină îndeosebi. Reformatorul trebuie să-i multume ască pe toţi: în cazul că. reformatotii au încercat atât metoda fabianâ. pentru majotitatea tărilor supusela tensiunile si disensiunile create de modemizare. procedând astfel. cea mai eficientă metodă în aplicarea cu succes a reformelor este combinarea strategiei fabiene cu strategia blitzkrieg-ului. înainte ca adversarii săi să-şi poată mobiliza fortele”25. dar. ştergând-o de pe agenda sa politică. el ar trebui.) reprezintă. Un studiu comparativ al loviturilor de stat sau al încercărilor de lovituti de stat. „Pentru a-si atinge scopul. În Aftica se observă acest fenomen de «continuism». Strategia altemativâ con24 Ibidem. De fapt. cât si participării politice sporite.dintre care cele mai importante sunt strategia fabiană (a aşteptării momentului favorabil) şş strategia râzboiului fulger (blitzkrieg-ul). reversul instabilităţii politice. Revoluţionarul vizează mobilizarea forţelor politice pentru a realiza schimbări radicale. ci suprimarea efectivă a rebeliunilor potenţiale si în fasă de către caudillos-ii combativi. în principiu.

în finai puterea a revenit. Chiar în statele în care partidul unic părea bine înrădăcinat la putere. în mâinile militarilor. În special presiunile exercitate de sindicatele muncitoresti împotriva politicii economice au jucat un rol important în ideea organizării şş declansâtii loviturilor de stat. nici o sansă de reusită fără ajutorul forţelor armate. ceea ce demonstrează câ sindicatele sunt grupuri de presiune putemice în viaţa politică.436. nu au. conform principiului indivizibilitătii puterii. F. care îsi datorau succesul lor doctorului N’Krumah. Chiar dacă intr-un anumit număr de cazuri 25 Ibidem. în cel mai bun caz. nu au schiţat nici un gest în apărarea regimului care i-a adus la putere28. ceea ce arată că numai forţa se poate opune fortei”26. lovituri de palat care urmăresc să întărească puterea unuia din sefii statului prin eliminarea tivalilor peticu1oşi. violenţa face parte din arsenaiul inijloacelor folosite pentru a păstra puterea. 316 . Aceasta confirmă rolul de fortă politică a armatei în Lumea a Treia. în majoritatea cazurilor. ci unpersonaj care se simte învestit cu o minune (misiune) divină de a conduce atâta timp cât va dori. „Dacă adeseori actiunea sindi-catelor a stat la baza loviturilor de stat. militarii domină scena vieţii politice. în nici o ţară acestea nu au fost capabile să instaureze un guvem format din elemente populare”27. jucând. Acestea sunt.262. fap. Loviturile de stat initiate si duse la bun sfârsit de civili sunt destul de rare. doar un rol de pantomimă demagogică în această piesă. editia a II-a. Fie că un sef militar se serveste de artnată pentru a prelua puterea. O explicaţie ar consta în faptul că poporul este absent din viaţa politică. lovituri de stat sprijinite de militari. Partidul Poporului. Gonidec. o priină cauzâ a lovitutilor de stat reusite este Iipsa de rezistentâ din partea populaţiei împotriva pucistilor.t pentru care regimurile politice din aceste regiuni sunt denumite sj regimuri pretoriene. manifestându-si pe străzi bucuria că a scăpat de dictatură si de haosul economic. Se poate afirma că în multe tări din Lumea a Treia. O caractetistică de fond a loviturilor de stat reuşite este că acestea sunt. Pans. sprijină o juntă hotărâtă să ia puterea. initiativa lovitutilor de stat a venit din partea civililor. 1978. în majotitatea cazutilor. 26 P.000 de militanti ca si ‚‚ militantii sindicalisti. Librairie Gşnşrate de Droit et de Jurisprudence. În cele două cazuti. întrunind legitimitatea pe baza votului popular. începând cu deceniul 6. p. Loviturile de stat civile. În Ghana. în ansamblul ei. p. mai ales după câştigarea formală a independenţei. conduse împotriva puterii stabilite. în general. fie că armata.diferenţa că beneficiaml nu este un «caudillo». care număra două milioane de aderenti si 500. Les systşmes poiitiques africains. fie că armata este rugată „să restabilească” ordinea. populaţia nu a opus nici un fel de rezistentă. în general.

Austin. revolutiile. A doua se referă la fenomenul de fragmentare a puterii: în tătile din Lumea a Treia. de obicei. 1975. spre deosebire de concentrarea puterii în cantităti foarte mari care premerge. Loviturile de stat ar fi fenomene exclusiv urbane. de unde dezinteresul faţă de instituti ile vieţii politice mo-deme. deoarece dispun de capacitătile tehnice necesare. au opus una cel mult simbolică. exista o prăpastie între guvemanţi şş guvemaţi. Dacă celelalte forţe politice pOt exercita o presiune asupra guvemanţilor. numai militarii au posibilitatea de a Cuceri puterea. A patra 317 . Or. con-stâ în dificultătile trecer ii de la partidul unic la sistemul pluripartidist. Nici una din aceste variabile explicative nu este suficientă prin ea însăsi. A treia cauzâ este câ fortele armate au de partea lor monopolul fortei si al constrângerii materiale. A patra cauză. în timp ce la sate cutuma joacă un rol pre-dominant. cu alte Cuvinte. aceasta nu a reuşit să atragă după sine adeziunea populaţiei şş participarea ei la exercitarea putetii. pentru a evita riscutile inutile sau ctimele politice. se stie că şanse1e unei lovituri de stat militare sunt mai mari în statele cu sis-tem multipartidist. în realitate. Triumful militarilor se explică în mare parte prin fragilitatea puterii instituite. considerat o structurâ de bază a regimutilor democratice. în sensul că 27 Ibidem. A doua cauzâ a reuşitei acestor lovituri de stat este că cei răstumaţi nu au opus nici un fel de rezistenţă sau. ca şi constiinta ‚‚‚ coeziunii şi a organizârii lor de elită. care ar facilita înmultirea lovitutilor de stat. Viata politică este concen-trată exclusiv în oraşe. p26.Toate aceste fapte demonstrează că.Makers and Soldiers in Ghana.264 . p. loviturile de stat sunt date în absenţa şefi1or de stat vizaţi. puterea se mani-festă în forme numeroase si în cantităti foarte mici. A treia variabilâ explicativâ vizează clivajul sat-oraş. 28 D. putând chiar să-i hărţuiască prin operaţii de gherilă. un vid politic real pe care militarii 1-au umplut cu uşurintă. decât în statele cu partid monopartizan putemic. Policy. lupta pentru alocarea resurselor politice rare. Lukarn. R. In mod frecvent. prin urmare. dacă au făcut-o. sunt înclinati să inter-vinâ în treburile publice. Prima din aceste vatiante se situeazâ la nivelul structurilor politice şş vizează absenta sau slâbi-ciunea instituţiilor politice efective în tătile Lumii a Treia capabile sâ modereze şi să arbitreze conflictele. datorită prăpastiei care separă duaiismul structurilor politice. Ele ar dobândi un plus de relevantă dacă ar fi abordate într-un mod sincronic si corelate cu variabilele explicative care vizeazâ logica internâ a sistemului politic respectiv. sunt de origine socială modestâ şi.

îsi are propriile sa1e interese pe care le vede amenintate de radicalizarea politică a unor lideti şş guveme de inspiraţie socialistă. este vorba de o luptă pentru putere şi aproprierea avantajelor care rezultâ din câştigarea ei. asociate cu cele traditionale si stră ine. izvorâte din conf1ictele de interese. experienţa multor state din Sud a demonstrat că interesele burgheziei locale nu pot fi separate de cele ale flrmelor şi companiilor transnaţionale. dintre burghezia locală si cea străină. După 1960. deşi este greu de demonstrat acest lucru cu probe matetiale. se observă o gradualizare a acestor contradictii în două etape: înainte şş după declansarea miscărilor de eliberare naţionaiâ. lovitura de stat implică substituirea vechilor autorităţi cu conducători noi. se ascund cauzele reale. cu ajutor extem. chiar la nivelul politicului. Se poate constata şa loviturile de stat reusite au avut loc în fostele colonii a căror politică economică şi extemă urmărea să rupă lanturile dependenţei de fostele metropole. ci si interesele economice şi geopolitice ale Centrului din zonă. atunci când politica de independenţă naţională 1oveşte sau ameninţă interesele ei. de forţe politice din exterior. Reactia Centrului a fost cu atât mai dură cu cât politica acestor state a fost mai nationalistă. interesele burgheziei economice intră în conflict cu acelea ale burgheziei birocratice care exercită puterea. astfel încât. legată. protectionism.. diferite sectoare aie burgheziei locale. să scape de liderii nationalisti. Or. care fac parte frecvent — dar nu întotdeauna — din elita politică sau para-politicâ în curs. criza eco-nomică. ca o categorie socială particulară. nationalizări etc. pe lângă faptul că armata. în categoria revolutiilor de palat sau a loviturilor de stat reformiste si nu în aceea de lovituri de stat revolutionare”29. Ptin unnare. evident. În general. interesele burgheziei locale si ale celei străine cojncideau şi erau ofi-cial apărate. Interferenta intereselor burgheziei locale cu interesele burgheziei străine arată că un anumit numâr de lovituri de stat sunt iniţiate sau sprijinite (din punct de vedere mate-tial sau moral) de forţele exteme ptivate sau publice. De exemplu. dintre diferite categorii ale burgheziei locale si vechea clasă latifundiară. în primul rând. ca şi acestea. fără ca această înlocuire să aibă. pe valorificarea în interesul national a bogăţiilor naturale proprii. fără de care nu se poate cuceri puterea politică. În concluzie. în general.variabilâ localizeazâ geneza loviturilor de stat la nivelul contradictiilor din cadrul minoritătilor politice urbane. ea încearcă. paralel cu pătrunderea primelor elemente de economie socialistă în Lumea a Treia (ditijism. In spatele unor asemenea recuzite propagandistice. Orientarea spre stânga a multor guveme din Lumea a Treia a lezat nu numai interesele burgheziei locale. consecinţe 318 . Pretextele nu lipsesc: violarea dreptutilor omului. Armata apare astfel ca un instrument destinat să servească interesele anumitor grupuri politice. Insă oricare ar fi natura acestor contradictii. în general. reprimarea libertăţilor publice etc. „Acest lucru explică de ce loviturile de stat militare se înscriu. conditia reusitei unei lovituri de stat este folosirea forţelor arnîate. au reacţionat viguros împottiva voinţei unor lideri din Lumea a Treia de edificare a sistemelor economice naţionale bazate. devenite usor vetuste prîn jnvocarea lor stereotipă de către autotii lovitutilor de stat.). Până în anii ‘60. corupţia. „în manifestătile sale cele mai clasice.

dar la fel de stimulatoare pentru înţelegerea evoluţiilor concrete ale societătii. inspirate de o ostilitate împotriva deciziilor luate de fostii detinăt ori ai puterii. în luna următoare. în spe-cial. Aceasta nu a impiedicat noul guvem ghanez să aresteze. în primul rând. spre exemplu.cit. iar uneori este menţinută în vigoare provizoriu. Gonidec. ca lege fundamentală.de o importanţă decisivă. 30 Franşois Chazel.. care duce la dizolvarea sau neu-tralizarea Parlamentului.637. p287. O plajâ teoreticâ întinsă de la „revolutia sistem icâ”până la modiflcarea conjuncturală a indiferent cărei componente a societăţii pune cu sârg la lucru noţiunea în cauză. sociale si ec onomice pe care lovi-turile de stat le genereazâ. Legea din 1958 cu ptivire la detenţia preventivă. efectele politice. tranziţia are parte de o abordare conceptuală pe cât de f1uidă. op. Problema se pune. sub rezerva câtorva modificări. Consiliul National de Eliberare a abrogat. în sensul unei deschideti si poate să nu antreneze decât mo-dificări instituţionaie limitate. In general. În Ghana. în loc să precizeze contururile tranzitiei.. 319 . ca „mâsură preventivă”.XIş POLITICUL IN SOCIETĂTILE DE ‚ TRANZITIE ‚ Irelevantă pentru o istorie dogmatică a succesiunilor. As adar. Desi ptincipiul continuităţii este. în altele sus-pendată (până la elaborarea uneia noi). legislaţia noului regim urmăreşte compromiterea celui vechi. În general. ş“ Care sunt aceste modificări instituţionale limitate induse de loviturile de stat. de reforme care variază în functie de orientarea politică a noului regim. anume consecinţele pe tennen scurt. ceea ce este perfect compatibil cu efortul de consolidare a puterii. lovitura de stat nu provoacă transfonnări profunde ale sistemului politic. 84 de persoane. pe atât de contradictotie. p. cu privire la păstrarea constituţiei anterioare loviturii de stat. Această reîn-noire — mai mult sau mai puţin parţială — a elitei conducătoare nu schimbă conditiile de acces şş participare la sistemul politic. op. constituţia este abrogată. se constatâ o tendintă antiparlamentară. 29 P. în par-ticular. lung şi mediu. în mod frecvent. la care se referă Franşois Chazel. Acestea sunt. loviturile de stat sunt în mod frecvent urmate de modificăti. În unele cazuri. Antiparlamentarismul nu dispare decât atunci când membrii parlamentului se raliază în masă la noile poziţii ale autorilor loviturii de stat.cit. în aprilie 1966. director al Departamentului de sociologie de la Universitatea din Bordeaux? Acestea trebuie analizate în functie de doi factori: factorul „timp”. iar însumarea trimiterilor. afirmat si desi nu există o ruptură violentă cu ordinea juridică si politicâ. F. mai degrabă le obscurizeaza.

inteme sau exteme. cât s i cele actuale. Tentative Conclusions about Uncertain Detnocracies. din diaiectica funcţionătii existenţei sociale. politice si culturale. 1986. a problematicii tranziţiei aparţine lui Maurice Godelier. se vor generaliza si vor deveni conditiile de functionare pentru o nouă societate. momente care. şi societătile cu un echilibru reproductiv minat de supra-punerea unor relatii sociale diferite istoric. De asemenea. Analiza proceselor şi epocilor de tranziţie înseamiîă să te confrunţi cu momente de răscruce din istorie. nu orice modificare a practicilor si institutiilor unei societâti poatefi asimilată tranzitiei. originate în coexistenţa unor relaţii sociale istoric deosebite si a căror dezvoltare divergentâ. atunci procesele sale exprimă capacitatea de crestere. îrt reproducerea raporturilor econo-mice şş sociale care o structurează şi îi conferă o logică de funcţionare şi forme ev olutive specifice si în care. Schmitter. apar noi rapor-turi economice şi sociale care. înainte de a se stinge de la sine. de a acţiona individuai sau colectiv se confruntă cu limite inteme sau exteme si încep să se descompună. ale căror identităti si dezvoltare se regăsesc în coerenţa raporturilor economice. Că asa stau lucrurile o probează atât tranziţiile deja Consumate. de a gândi. Această utilizare abuzivă a notiunii de tranziţie neglijează carac-teristica fundamentală a procesului. de a acţiona sau de a produce. Battimore. tranziţia este defrnită. într-un studiu la care vom mai face apet —‚ în afara oricărei referint calitative. The Johns Hopkins Universitv Press.O încercare meritorie de delimitare. însă. Ptincipalul merit al autorului Citat este acela de a fi realizat deli-mitarea explicită între societătile constituite. dezvoltare si conservare a societăţii respective. mai devreme sau mai târziu. aceea de a realiza trecerea de la o realitate istoricâ la un nou sistem de 320 . actiunile si mentalitătile dominante. să se fisureze. p.zâ în care ea suportă tot mai multe dificultăţi. să-ªi piardă din importanţa socialâ ori să vegeteze timp de secole în spaţii minore şş subordonate. în acelaşi timp. fa. fac sau rezumă istoria”1. realitatea socială se află în tranziţie2. Este momentul în care modul de a produce. Altfel spus. de cele mai multe ori. Dar.6). — asa cum arată Ovidiu Trăsnea. peticlitează si îngusteazâ câmpul mecanismelor reglatoare de până atunci. Dacă. subordonarea si dispariţia lor sunt accelerate de acţiunea grupurilor sociale care vor dezvoltarea altor moduri de a gândi. în Iiteratura de specialitate se întâlneste şi punctul devedere conform căruia tranzitia desemşnează orice proces de schimbare a practicitor si institutiilorsocia1e. mai mult ca altele. pentru care tranziţia „desemnează o fază particulară în evoluţia unei societăţi. dialectica socială preia inf1uenţa unor procese contradictorii. 2 Uneori. însâ. fiind astfel echivalată cu o simptă şi nedeterminată „schimbare socială” sau cu „intervalul dintre un regim politic şi altut” (Guillermo O’Donnell and Philippe C. ca o „trecere de la ceva 1a alt-ceva”. cu mai multă sau mai puţină violentă. Transition from AuthoritarianRule. contrară. În măsura în care logica de funcţionare a societăţii se ordonează în funcţie de relatiile. Reiese că fazele de tranziţie sunt epoci de o excepţională importanţă în viaţa concretă a societătilor.

Din perspectiva comparată si a evoluti ilor de lungă durată.Bonegus. Ele au lărgit accesul grupurilor sociale la exprimarea identitătii si dobândirea instrumentelor pentru îmbunătăţirea conditiilor individuale si colective de viată. E1 se originează în perioada feudalismului în destrămare si se continuă până astăzi. valori si sim-boluri declansate din si spre producţia capitalistă. în L’economie mobilisşe. de o alta. dar constant. 1. în mod treptat. Criza a pus sub semnul efemerului realităti si valori ce păreau imuabile: vasalitatea de rang şi avere. Economia de Vezi si Florian Alexandru. social-comunitare si culturale. comme situation de Iluidite politique: gestion. ci doar un sir de reforme. care au instituit realitatea unor noi mijloace materiale. dominatia practic neîngrădită a nobilimii si clerului asupra păturilor ţărănesti. De-a lungul acestei epoci s-au pus bazele trecerii de la societatea traditională la cea modernă. ale rolului predominant exercitat de irational ismul teologic. istoria occidentaiă a secolelor XV-XVII reprezintă o perioadă de referintă. modemizarea a însemnat un nou mod de viaţă. schimbarea regimurilor politice totalitare în regimuri democratice. dând ast-fel nastere unui alt cotidian. în secolele XV-XVII. Intrucât economia lor era una a capitalismutui etatizat. Les transitions dşmocratiques. Din această perspectivă. Paris. In occident. apare la R. Locul acestei societăţi a fost luat.relatiisocio-umane. de la isto-ria locală la cea zonală si apoi mondială. Pentru autor. Interpretarea extensivă a termenutui de tranzitie. ca simptu proces de trecere. născută pe coordonatele economiei natu-rale si de subzistenţă. susţine că ţărite estice nu trebuiesă parcurgă o tranziţie. TRANZITII ISTORICE Trecerea în revistă a paradigmelor explicative pentru tranziţii deja consumate reprezintă primul pas pentru elucidarea constantelor si stabilirea eventualelor regularităţi care configurează tranzitiile actuale3. consolidation. iradiat în forme şi conţinuturi specifice la scara întregii lumi. alături de revoluţii. tranzitia se metamorfozeazădintr-un subiect particular al isto-nei întrun sirnplu predicat al existentei sociate. tranziţiile. societatea traditiona1ă a intrat în mod lent. în interiorul aceteiasi logici evolutive asocietăţii (capitalismul).legitimătion. Astfel. A fost criza civilizatiei rşale. Oş Societate si 321 . 1992. Tranzitii istorice totale şi partiale.Sofiî care. înstitut d’Etudes Politiques. ale raporturilor de dependentă dictate de ierar-hia socială si constrângerile juridice. care a deschis calea fracturilor în stacliile istorice evolutive de până atunci şşi a creat premisele unui nou mod specific de a fi al societăţii. La polul opus se situează J. Momentele de maximă relevanţă pentru acest context 1-au reprezentat. fără să-şi fi epuizat resursele reproductive si de dezvoltare. pe o traiectorie a blocajeior fără soiutii. centrată pe acţiuni. rolul central al bisericii printre suprastructuri. reprezintă o modali-tate a tranzitiei. care generează un nou spaţiu al actiunii si o nouâ matrice a valorilor pe care se construiesc mentalităti domi-nante.

în cele din urmă.. dar raporturile de muncă. P. In această perioadă. 322 . I. de sorginte vest-europeană. raporturile sociale si si stemul politic. Sweezv. Avem de-a face cu „ş‘o productie de marfă precapitalistă». au apărut noi forme economice.-M. şi modul de productie al micii proprietăţi.86. p. manufactura si mai tărziu industria. dar nu era încă supusă (sau numai în foarte mică măsură) raporturilor de producţie capita1iste. Economia a fost de tranzitie pentru că „nu a existat vreun raport de producţie cu adevărat dominant care Sa-şi poată impune specificul asupra sistemului în M. economia acestei perioade nu poate fi clasificată în categoria sistemelor sui generis ca feudalismul ori capitalismul. p. ale unei vieţi supuse va1orilor pecuniare si cu putemice accente de atomizare. P. Ca sistem. s-a pregătit terenul pentru dezvoltarea capitalismului”5. nici celui capitalist. Istoricii occidentali sunt unanimi în aprecierea că realitătile economice. ş Ibidem.-M. Cu alte cuvinte. 1977. Editjons Franşois Maspero.Dobb. Du feodalisme au capitalisme: problemes de la transition. mai târziu. expansiunea economică şi. cu aspecte modificate. conturarea spiritului ration al şi laic.70. Cele trei coordo-nate care probează modificarea profundă a existenţei sociale sunt economia. politice şi culturale cuprinse între secolele XV-XVII au depăşit cu mult logica functionării feudalismului. politică vor alcătui caracteristicile modemizării. nici capitaliste”. „Economia Europei Occidentale între secolele XIV-XVI a fost complexă şi de natură tranzitorie. Apariţia capitalismului clasic. oferă o situaţie exemplară pentru înţelegerea tranziţiei ca realitate şi a simultaneităţii proceselor de dezagregare şi de restructurare a societătii. A fost o perioadă de tranzitie ale cărei regularităţi economice s-au articulat din coexistenţa şi ponderea mobilă a producţiei feuda1e. în sensul că vechiul mod de producţie se afla într-un proces de dezintegrare rapidă şi. Paris. elementele predominante nu erau nici feudale. cele mai răspândite statistic. ansamblul său. care în cele din urmă o vor distruge”4. vol. „Tranzitia nu a fost un simplu amestec de feudalism si capitalism. după ce această distrugere avusese loc în linii mari. spune Sweezy. preeminenta civilizatiei urbane. mica producţie a fost pe caie să se emancipeze de exploatarea feudală. erau prea instabile şi incapabile să fondeze o ordine socială vizibilă”6. E1 propune o sintagmă care să delimiteze si să reliefeze specificul economjei din această perioadă. schimb. rir. Mai avem încă numeroase vestigii iobăgiste şi un început viguros a1 muncii sa1ariate.cultură. a cărei dezvoltare a slăbit feudalismul si. economia perioadei în discutie a fost un conglomerat de relaţii şi practici istoric deosebite. Dintre toţi istorjcji care au analizat epoca.6 (19)11993. iar funcţionarea ei de ansamblu nu s-a conformat nici regularitătilor modului de producţie feudal. Sweezy este cel maj categoric în susţinerea viabiiităţii unei economii de tranzitie. simultan.

nu este posibilă existenţa „nu numai a unei singure clase dominante. A fost sau nu o societate feudală. problemele se complică atunci când se încearcă clasi-ficarea şi ti pologizarea societăţii în ansamblul ei. constitutive pentru citirea unei serii istorice importante în selectarea aspectelor economice. Or. mai mult sau mai puţîn continuă. Chestiunea nu este de neglijat. alături de economia de iranziţie regăsim structuri şi raporturi noi. pentru suprematia deftnitivă?”7. Cu unele excepţii. dente. nu simple modificări înstitutionale.A. Desi între aceste două curente. în cele din urmă. sociale si cul-turale care au inf1uenţat fizionomia secolului nostru. precum şi capacitatea statului de a-si satisface 323 . ca urmare a diferiteior forme de proprietate. cele două paradigme se întâlnesc.naliza acestei economii de tranziţie spre capita1ism ca sistem autonom are ca punct de pomire două perspective teoretice deosebite. Takaltashi) deduce crizele structurale ale societătii feudale si caracterul treptat al trecerii la capi-talism din contradictiile relatiilor de proprietate si ale evolutiilor în structura fortei de muncă. Concluzia este aceeaşi: economia occidentală a perioadei în discutie a fost o economie speciftcă. Dar nu este lipsit de importanţă să subliniem că. Sweezy formulează o ipoteză interesantă despre configuratia social-politică a epocii. propriu tranzitiei. ei nu se hazardează în recunoasterea struc-turii socio-politice ca una specifică tranziţiei. urmărind rolul lor în dezmembrarea economiei feudale si compunerea unui sistem de raporturi economice neomogene. s-a desfăsurat un dialog fertil. ele se vădesc a fi comple-mentare. ascensiunea economică şş parţial politică a a1tei clase sau grup socia1. de tranziţie. Nu este lipsit de importanţă însă să observăm că în mecanismele fundamentale de reproducere a societăţii. dacă avem în vedere cel puţin ipostaza statului ca arbitru între clase. care să perpetueze un feudalism întârziat. care se af1ă într-o luptă. chiar dacă se afla în pragul dezintegrării? A fost sau nu o societate de tranzitie. monarhiile absolute —regimul politic speciftc economiei de tranzitie la capitalism — au rea-lizat dominaţia politică a unei clase. Oare — se întreabă el — în conditiile economiei de tranziţie. Cea de a doua orientare (Dobb. Cu toate acestea. nici capita-listă? De astă dată. de multe ori contradictoriu. Braudel. În opinia celor mai mulţi. structura de clasă şş statul au rămas feudale de-a Iungul economişi de tranzit societatea fijnd una feudală în faza destrămărilor. analiza şi concluziiie cercetătorilor sunt mai pru6 Ibidem. în ciuda faptului că interpretarea economiei occidentale din acea perioadă în termenii tranziţiei câştigă astăzi tot mai mult teren. ci a mai multor grupuri sociale. Wallerstein) subliniază distinctia dintre „economia de folosinţă” şş „economia de schimb”. care nu era nici feudală. Prîma orientare teoretică (Sweezy. Pomind de aici.

un „al treil ea val” sau „f1ux” a1 procesului istoric de democratizare. revigorarea stiintelor exacte alcătuiesc jaloanele unei noi culturi. în acelasi timp. cadrul institutional pentru o realitate economică ce. tot atât de adevărat este că el a oferit. pe termen lung. care au determinat bulversarea hărtii politice a lumii9. Confruntarea dogmă-ratiune. TRANZITII ACTUALE Dacă tranzitiile istorice sunt asociate cu precădere conceptului de modernizare. a celor postcomuniste. cultură si instituţiile puterii. Toate aceste coordonate pe care s-a înscris istoria economică. laică si desc hisă pluralismului si dia logului între umanisme. asa cum nu orice modernizare poate fi asimilată tranzitiei. dacă este adevărat că acest regim politic este unul de sorginte feudală. a cărei consolidare şi proliferare a dus la cultura modemă. caracterizată prin interactiunea nivelurilor istorice diferentiate calitativ în alcătuirea structurilor sociale parţiale sau a celei globale conduc spre un grad sporit de cunoastere a mecanismelor de functionare şş dezvoltare. acest mod de abordare a problematicii tranziţiei pregăteste terenul pentru înţelegerea şi exp1icarea tranzitiilor la care asistăm în ultimele două decenii ş cu precădere. în accepţiunea pe care am dat-o acesteia din urmă. să amintim doar că în tot acest răstimp. precum si a sensului istoric. p. tranzitiile actuale se desfăsoară sub semnul democra-tizării8 . au putut fi interpretate drept o „eră a democrati ei” sau o „revolutie giobală”. De asemenea. politică si culturală din secolele xV-XVII ilustrează particularitatea societătilor occidentale. Pentrucă. i-a subminat si i-a eliminat însusi temeiul în virtutea căruia s-a con ‚‚ stituit. 2. spiritul vremii renaste.înterese proprii. De asemenea. Logica funcţionării de ansamblu a societătilor de atunci se îndepărta tot mai mult de aceea proprie feu 155156 ş Ibidem. Este ţle observat însă că. Delimitarea dintre societăţi constituite şi perioadele de tranzitie. rezultate din spaţiile neomogene care coexistau în economie.-. umanismul si încre-derea în viaţă. ori. dalismului si căpăta note speciftce. Or. nici democratizarea nu se suprapune ftdel tranziţiei (sau tranziţiilor) actuale. într-o perspectivă teoretică mai largă. Pentru că. acest gen de consideratii npune o analiză complementară a 324 . aceste note specifice îndreptăţesc aşezarea devenirii respectivelor societăţi sub semnul tranziţiei. ideea că tranziţia este o etapă de sine stătătoare în curgerea istoriei. monarhia absolută îsi vădeste particularitatea de a ft expresia unei societăti în tranzitie. dacă schimbări1e peirecute în ultimele două decenji. Astfel.

2. procesele au inevitabil un ca-racter complex si radic al.3lS-330. ci si structurile sociale si eco nomice —‚tranzitiilor din Est le esie tipică o relativă ruptură cu trecutul. Punându-si astfel problema. Din această perspectivă.‚tareş’ sau „plin” a1 tranzitiei la democraţie se poate aplica doar tranzitiilor din fostele ţări comuniste. în International Social Science Journal. în ciuda aproxîmativei lor coincidenţe tempo-rale. în acest context. de exemplu. nr. Weffort. vezi şi Ovidju Trăsnea. democratizarea sau. nr. in International Social Science . ca o conditie a transformării sistemice. p. trebuie subliniată specificitatea acestor procese. vizând o restructurare profundă a întregu-lui sistem social: democratizarea apare. Această distinctie este de o mare importanţă: în lumina ei putem înţelege şi explica modalitătile radical diferite în care se manifestă raportul continuitate-discontinuitate în procesele democratizării. în ţările post-comuniste. Conform evaluărilor făcute anual de organiza tia nordamericană Freedom House. Pietro Grilli di Cortona. în timp ce tranzitiile din America Latină au fost. Francisc C.Journal. Democratizare: ‚ ‚ nsolidare.factorilor specifici ce caracterizează aceste procese în anumite grupuri de tări. întrucât regimurile autoritare (chiar cele susceptibile de a fi asimilate totalitarismului. douăzeci de ani mai târzju numărullor s-a ridjcat la 75.2. Weffort scrie: „Ipoteza mea generală în această privinţă este că. redemocratizarea se produc în cadrul sistemului. 8 Pentru o lratare mai detaliată a problemei. de ansamblu. precum cele din Portugalia şi Spania)n-au afectat esenta sau coordonatele definitorii ale sistemului existent. Este evident că discontinuitatea este elementul decisiv si defini toriu pen-tru tranziţiile din fostele ţări comuniste. de regulă. după caz. Mai mult chiar. apreciind tranziţia ca un înireg. nr. Desi cele mai multe dintre analizele comparative ale proceselor de democratizare n-au acordat suf1cientă atenţie acestei specificităti unii autori afirmă totuşi faptul că nu este vorba de procese echiva-lente. p251. Prima observatie care se impune priveste includerea nediferenţi ată a procesului din tări le postcomuniste europene în cel de-al „ireilea val”. — adică un proces care afectează nu numai instituţiile politice. dacă în 1973 doar 43 din natiunile lumii erau considerate democratii. ci de trăsături particulare. în diferite tări foste comuniste există elemente ce particuiarizează mersul democra-tizării şi sirategiile utilizate. sensul . 1991. În schimb. In celela1te ţări. 1993. limitându-se Ia sfera politică. cel mult analoge cu cele ce au loc în tranzitia din tările noncomuniste10. caracterizate de continuităţile istorice”1 1• 10 Cf. 325 . What Is a „New Democracy”?. După cum schîmbările ra-dicale ale sistemului economic în China si Vietnam. Or.3(22)11994. From Cornmunism to Democracy. în Societate si cul tranzitie si co ‚tură. n-au afectat dictatura politică a partidului comunist.

s-a diminuat treptat. R. Dahrendorf nota că. înc-o revoluţie!” cu votul „de stânga” a1 unor populaţii care se pretind „de dreapta”. Dar exagerarea lor si. de exemplu —au întrunit doar adeziuni declarative. care determină „rtscuri majore” pentru „tripla tranzitie”. utilizând metafora „efectul tunel”. anulate în fapt de ava1anşa cererilor de protecţie socială. E1 accentuează amploarea şi dificultătile transformărilor în sistemul economic. a exiremismelor de dreapta cu nostalgiile după vechile regîmuri comuniste. De pi1dă. a unor masive aspiraţii de integrare euro-peană cu exacerbarea nationali smelor. reforma economică şi construcţia societătii civile recte crearea bazelor sociale ale imple-mentării reale a constituţiei şş reformei economice 12• Atrăgând atenţia asupra caracterului inadecvat si înselător al încercărilor de a înţelege şi explica tranziţiile din Estul European cu instrumentele teoretico-metodologice aie celui de „al treilea val”.Pentru că doar aici tranziţia poate fi tratată în cadrul mai larg al transformării sistemice globale. riscurile tranzitiei nu pot fi ignorate. poate cea mai f1agrantă neînţelegere ţîne de identificarea neconditionată a democratiei cu excelenta libertătii si chiar a prosperităţii. construcţia libertătii (în tările post-comuniste) implică cel puţin irei niveluri: pro-cesul formal al reformei constituţionale. care instituie o mare sfidare la adresa teoriei constituite despre democratie. Sau cele legate de definirea tintei. au făcut posibilă convieţuirea unor sloganuri precum „ultima soluţie. al unui proces care se conjugă. schematic considerată. Rezultatele începutului de tranzitie din ţările post-comuniste. Si chiar dacă „democratizarea în ţările din aceste zone ale lumii poate îmbrătisa unele căi comune. Aspectul care-i alimentează pesimismul în privinţa reuşitei este toc-mai „simultaneitatea” celor trei procese (sau niveluri). privând demersurile tranziţiei de sprijinul efectiv a1 maselor. stabilirea 326 . Asa se face că multe măsuri considerate obligatorii pentru trecerea de la totalitaris-mul comunist la democraţie — libera1izarea preţurilor. investit masiv în „Reformă”. intersectează şi interconditionează cu celelalte componente sistemice. greu dacă nu imposibil de acoperit. lansată de Albert O. a Iiberalismului unor strategii economice cu conservatoris-mul tacticilor domeniului. care a modelat pro-blema capacităţii de a aştepta sau a economiei politice a răbdă. ignorarea căilor posibile de a le stăpâni nu fac decât să treacă aceste riscuri din potenţialitate în actualitate. Claus Offe pune accentul pe „natura unică şi fără precedent” a pro-ceselor post-comuniste. cel puţin pentru moment neconvenabile pentru cei mai mulţi. Hirschman. Iar motivul major al acestei treceri — acolo si cât s-a petrecut — îl constituie neînţelegerile privind sensul procesului. decât împotriva evidenţei din practica social-politică şi economică a fostelor ţări comuniste. Sigur. Abundenţa paradoxurilor în realitatea politică şş social-econo-mică a fostelor tări comuniste angajate în procesul democratizării stă mărturie dificultăţii tranziţiei. care ţin de eforturi politice constiente: transformarea structurilor sociale care afectează distributia resurselor economice si întelectu ale ale puterii. Iar dacă nu s-a întâmplat asa în nici una din fostele ţări comuniste — capitalul popular de speranţă. mai a1es.rij13. Pentru că.

în continuare. elaborarea de strate-gii eficiente de acti une politică pentru a surmonta diferitele obstacole în calea democratizării” 14. defînirea cât mai exactă a tranziţiilor actuale si. pe această bază. de supravieţuire chiar. a tărilor respective. într-o tară sau alta. cât şi de reuştte — ambele. partiale — ale demersurilor actuale ale democratizării. iar bruioanele de strate-gii ale reformei. sarcina prioritară. pot da socoteaiă atât de neîmpliniri. numai luarea în ca1cul a circumstantelor naţionale. 327 . a condiţiilor istorice specifice şi a voinţei propriului popor poate asigura tranzitiei. precum si de celelalte tă. Tocmai de aceea.ri foste comuniste. construireastrategiilor de consumare beneftcă a lranziţiei în ţărtle post-comuniste rămân. premisele succesului. experimentate de ţara noasiră.instituţiilor politice care fac posibi1ă împărţirea în mod democratic a puterii între grupurile competitive.