Petru Groza

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara - d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și de după al Doilea Război Mondial, primministru în primele guverne comuniste al României, între 1945 și 1952. A fost Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958. Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coștei, Lugoj și Colegiul maghiar reformat din Orăștie. Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Drept și Științe Economice din Budapesta. Din 1905 își continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza își obține doctoratul în științe juridice cu distincția magna cum laude. La întoarcerea în țară, Groza a practică avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911. Cariera politică Cariera politică o începe în Partidul Național Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mișcării naționale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan CicioPop, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu și alții. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.[1][2] La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, Petru Groza este ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăsește partidul împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga și se înscrie în Partidul Poporului pe 17 aprilie. [3] Formațiunea prezidată de generalul Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand I datorită manevrelor de culise întreprinse de fruntașul liberal Ionel Brătianu pentru a determina căderea cabinetului Blocului Parlamentar, coaliție politică din care făcea parte și PNR.[4] În guvernul generalului Averescu, Groza este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie - 13 decembrie 1921). Îndeplinește această funcție până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără portofoliu. Politica de independență din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre în conflict cu generalul Averescu, motiv pentru care fruntașul liberal a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.[5] Mai mult, la alegerile din iulie 1927 Partidul Poporului nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament. Decesul Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. A fost înhumat inițial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar ulterior a fost depus în mausoleul din fosta Pia ță a Libertății din Capitală. Urna cu rămășițele pământești ale celui care a fost primul șef de

guvern în România după cel de-al doilea război mondial se află acum în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut și a copilărit. După 1990 au fost coborâte de pe socluri toate statuile care-l reprezentau pe dr. Petru Groza.

Lucrețiu Pătrășcanu
Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău - d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politicromân, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

Viața privată
Pătrășcanu a fost căsătorit cu Elena Pătrășcanu, (născută Herta Schwamen, 1910), de profesie decorator scenograf la Teatrul Țăndărică din București, unde era colegă cu Lena Constante. El o cunoscuse după ce o apărase într-un proces în care o scăpase de închisoare pentru activități comuniste, deoarece și ea era, la rândul ei, activistă comunistă. Cei doi s-au căsătorit în 1938. La origini, ea era evreică, iar la acea vreme, căsătoriile dintre români și evrei erau interzise de guvernul condus de Octavian Goga. De aceea, a trebuit să fie botezată în religie ortodoxă. Cel care a botezat-o a fost preotul ortodox cu convingeri socialiste Gala Galaction. Soții Pătrășcanu nu au avut copii. În mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu Eugen Rozvan, Imre Aladar și alți doi sunt aleși în Camera Deputaților, din partea Blocului Muncitoresc Țărănesc (BMȚ), un grup care masca partidul aflat în ilegalitate.[1] În același an, la Congresul al-V-lea al partidului, ținut înURSS, la Gorikovo, este ales în Comitetul Central. La acel moment, secretar general al partidului era Alexander Ștefanski. În 1932 intră în polemică cu grupul Criterion, el împreună cu colaboratorul lui, Belu Zilber, apărând o viziune stalinistă a lui Vladimir Leninîn fața convingerilor unor scriitori adepți ai dreptei, Mircea Vulcănescu și Mihail Polihroniade. Pătrășcanu a continuat să reprezinte PCdR la Comintern în 1933 și în 1934, după care a rămas la Moscova până în 1935. În acest timp a fost bănuit de a avea îndoieli asupra stalinismului. În 1936, a primit misiunea de a-i apăra pe membrii PCdR în procesul de la Craiova, dar este denunțat ca fiind comunist, iar în locul său vine avocatul Ion Gheorghe Maurer.

Al Doilea Război Mondial

În august 1940, este arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de membrii partidului care nu se aflau în exil în Uniunea Sovietică, apoi eliberat de guvernul național-legionar, în perioada când România, aliata Germaniei Naziste, încerca să păstreze relații amicale cu URSS. În 1941, după Rebeliunea legionară, este din nou arestat de regimul conducătorului Ion Antonescu și eliberat, însă i se impune domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului în 1943. Mai târziu, în același an, revine la București.

Negocierile din 1944 și înlocuirea lui Foriș
În aprilie, Pătrășcanu este contactat de Ioan Mocsony-Stârcea, baron de Foen, mareșal al Curții Regale între 1942 și 1944, să încheie o înțelegere între monarh și comuniști în scopul răsturnării guvernului antonescian și scoaterii României din Axă. Împreună cu Emil Bodnăraș, este reprezentantul PCdR la negocierile secrete cu PNL și PNȚ, purtate pentru răsturnarea regimului Ion Antonescu. În aceeași perioadă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț organizează un puci la nivelul PCdR și îl forțează pe secretarul general, Ștefan Foriș, să plece de la conducerea partidului. În contextul colaborării PCdR cu PNL și PNȚ, Lucrețiu Pătrășcanu a avut ocazia să îl cunoască pe Corneliu Coposu, vechi membru PNȚ.

23 august 1944 și preluarea portofoliului de ministru
După lovitura de stat controlată de regele Mihai, din 23 august 1944, prin care Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt arestați la Palatul Regal, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu, în calitate de ministru al Justiției. A fost autorul proclamației pe care regele a citit-o în seara zilei de 23 august la postul național de radio. Este unul din reprezentanții României la semnarea armistițiului dintre România și URSS, la 12 septembrie 1944. Prezent la Moscova, i-a contactat pe membrii facțiunii moscovite,Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor Andrei Vîșinski, restabilind astfel comunicarea dintre aripile PCR, cea aflată în exil în URSS și cea aflată în România. În calitate de ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu a fost promotor al epurărilor și proceselor de tip stalinist în spațiul românesc. În 1945, după ce prim-ministru devenise Petru Groza, a înființat Tribunalele Poporului, promovând în cadrul lor procurori precum Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici (cea din urmă a fost soția lui Silviu Brucan). După instaurarea comunismului, ziarul american The New York Times aprecia că „industriașii, oamenii de afaceri (...) vor fi pedepsiți ca și criminalii de război”. Articolul critica totodată democrațiile populare ale Europei de Est și spunea că România are un „caracter birocratic și militarist”.

Eftimie Murgu
Eftimie Murgu (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin - d. 30 aprilie 1870, Budapesta) a fost un jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat

în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (Dieta de la Debrețin), apoi avocat în Budapesta.

Viața
Vine pe lume la 28 decembrie 1805, fiu al lui Samu Murgu – ofițer în armata imperială și Cumbria Murgu (născută Pungilă), în casa cu numărul 84 din Rudăria (Caraș-Severin) acelor vremuri și avîndu-l naș pe Madru Suta. Doar o parte a copilăriei și-o petrece la Rudăria pentru că în 1815 tatăl său, Samu, este mutat în cadrul regimentului de graniță din Caransebeș. Cursurile primare le începe la școala din localitatea natală, Rudăria, avîndu-l ca învățător pe Ion Mazaran; cursurile ținîndu-se în limba slavonă (slava veche). Studiile le continuă la Caransebeș, după care urmează facultatea de filosofie din Seghedin, pe care o termină în1827. În 1830 termină facultatea de drept de la Universitatea din Pesta, pentru ca în 1834 să obțină titlul de doctor al Universității din Pesta, specialitatea - drept universal. Toate diplomele obținute în decursul timpului au fost obținute cu titlul de "EMINENCE". Pe lângă română, vorbea fluent latina, maghiara, germana, greaca și slavona. Eftimie Murgu a fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluționari democrați pașoptiști români, una din marile personalități pașoptiste "care n-a pregetat a se jertfi pentru obșteasca fericire a poporului și a țării". El își începe activitatea în 1830 cînd intră în viața publică odată cu tipărirea lucrării sale "Combaterea dizertației" (Wiederlegung) - ca răspuns împotriva defăimărilor maghiarului Sava Tököly, care punea la îndoială autenticitatea limbii și istoriei poporului român. La activitatea cărturărească a lui Murgu se adaugă și faptul că a fost unul din deschizătorii de drum ai învățămîntului filosofic în limba română. În toată activitatea sa Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismului habsburgic, lucrul dovedit în 1849 în Dieta de la Debreținunde votează detronarea habsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărora va fi condamnat la moarte; el declarîndu-se împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbești conduse de Iosif Rajacič, dispută ce avea ca temei și scop obținerea dreptului ca Biserica Ortodoxă din Banat și Transilvania să-și desfășoare activitatea în limba maternă. În concepția sa revoluționară, Eftimie Murgu era un adept înflăcărat al ideii de republică, un neobosit luptător pentru desființarea relațiilor feudale cît și pentru unitate națională a românilor. În iarna anului 1848 Eftimie Murgu era la a doua detenție, iar la 6 februarie procesul lui se reia; el cerînd să fie dus în fața împăratului. Astfel, datorită manifestațiilor tineretului român din Pesta, Murgu este eliberat la 9 aprilie. După cîteva zile i se propune de către Timotei Cipariu să prezideze Adunarea de la Blaj, ”ofertă” pe care o refuză. La 24 iunie este ales deputat simultan în circumscripțiile electorale Lugoj, Oravița și Făget. Cu ocazia validărilor la ședința Adunării Naționale din 6 iulie 1948 va opta pentru mandatul Lugojului.[2] Obține dreptul de a convoca o

adunare populară la Lugoj și la 27 iunie în deschiderea adunării este proclamat președinte al acesteia. Marea Adunare Națională de la Lugoj din 15 iunie 1848, al cărei președinte a fost propus, a cerut, printre altele, următoarele:[2]
• • • • •

înființarea unei armate populare române prin înarmarea poporului, organizarea Banatului ca un căpitanat general al Banatului, numirea lui Eftimie Murgu căpitan general al Banatului, recunoașterea limbii române ca limbă oficială în tot Banatul, independența Bisericii Române din Banat.

În anul următor revoluției, Eftimie Murgu votează detronarea habsburgilor (la 13 aprilie) cît și noua lege a naționalităților care cuprindea obținerea unor drepturi minimale pentru români, precum și reorganizarea unei legiuni române (28 iulie). Pentru curajul avut de a vota împotriva habsburgilor este arestat la 22 august și condamnat la moarte pentru "înaltă trădare față de monarhia habsburgică". Pedeapsa i se comută la patru ani de închisoare pe care-i va executa în închisoarea din Iosefstadt din Boemia. Dupa ce iese din închisoare mai candidează o dată pentru funcția de deputat în Dietă și în 1861 este ales deputat de circumscripția electorală din Moravița, iar în 1865 scrie ultima lucrare intitulată "Despre memorandumul Congresului Sîrbesc"; activitatea fiindu-i îngrădită de faptul că închisorile l-au slăbit foarte mult. Ca atare, în 12 mai 1870 trece în cele veșnice acest "om fantastic cu caracter de bronz" pe care l-a dat Banatul.

Vasile Stroescu
Vasile Stroescu (n. 11 noiembrie 1845, Trinca, județul Hotin, d. 13 aprilie 1926, București) a fost un cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al Academiei Române, care a promovat cultura națională și a neamului.

Biografie
S-a născut în familia comisului Vasile Stroescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu, menționat documentar încă la 2 iulie 1682. A făcut studii la Liceul Regional din Chișinău, la liceul din Kamenes-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universitățile din Moscova, Sankt Petersburg și Berlin. Apoi a călătorit prin Europa și Africa. Licențiat în drept, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin. Aici face cunoștință cu scriitorul Alexandru Hâjdeu, iar mai târziu, în România, cu poetul Octavian Goga. A fost specialist în drept, dar îl preocupa și istoria, literatura, științele agricole. A moștenit de la părinți mai multe moșii, cu suprafața totală de 25.000 ha, și apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul țării, în folosul țărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o și a jutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă țăranilor și a făcut donație

cooperativelor agricole și forestiere. Grandioasa sumă de bani, obținută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcția de școli, biserici și spitale în toate provinciile românești - dar mai ales în Ardeal, unde școlile confesionale românești erau amenințate de maghiarizare[1]- pentru sprijinirea instituțiilor culturale, pentru tipărirea cărților, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Șofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuți, fondator al spitalelor din Trinca și Brătușeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor și școlilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ș.a. Drept recompensă pentru actele de binefacere și contribuția la trezirea conștiinței naționale, este ales ca membru onorific al Academiei Române pe 24 mai 1910. De asemenea, a fost și președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc (1917), primul președinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ș.a. S-a stins din viață la București. I-au fost organizate funeralii naționale. A fost înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri, pe Aleea Teilor.

Alexei Mateevici
Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului. În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902,“cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă. La numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici. În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cînt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfîntul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”. Mai tîrziu devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său. Publică în “Kişineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, precum si articolele “Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldoveneşti”. Vede lumina tiparului (Kişineovskie eparhialinîe vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. Apare în revista“Luminatorul” studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.

În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase. Ţine o cuvîntare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”. În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora" etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia“Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească. În anul 1934 la mormîntul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910. Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntărețul înfocat al frumuseților "limbii noastre". Cuget bogat, fire aleasă, el și-a consacrat străduințele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil și cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viața sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-și au explicația în izbitoarele contradicții ale epocii și în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful