You are on page 1of 16

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia Secţia Teologie-Pastorală

Sfintele Moaşte, realitatea sfinţeniei umane
- lucrare de seminar Coordonator: Pr. lect. Univ. Dr. DUMITRU VANCA Susţinător: Rareş Adrian Sălcudean

ALBA IULIA 2007

ASPECTE PRELIMINARE
„Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Iisus decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate…Aşa că dacă Hristos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi acesta se poate în sfintele moaşte…Aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată” – Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos Pentru întărirea dreptei credinţe şi a mântuirii sufletelor, Dumnezeu a lăsat Bisericii pe lângă Revelaţia divină cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi o seamă de alte căi şi mijloace ajutătoare exprimate prin termenul general de cult, cinstire sau venerare, deosebite de cel de adorare rezervat numai lui Dumnezeu. Între acestea Biserica Ortodoxă are cultul sau supravenerarea Maicii Domnului; cinstirea sau venerarea Sfintei Cruci şi a Sfintelor Icoane, venerarea îngerilor şi a sfinţilor pe care-i invocăm în rugăciune, ca mijlocitori şi rugători lui Dumnezeu, precum şi cinstirea Sfintelor moaşte. După o definiţie mai cuprinzătoare: „Moaşte sfinte se numesc trupurile nepieritoare ale sfinţilor lui Dumnezeu, rămăşiţele din trupurile lor sau oasele lor, prin care Dumnezeu a arătat şi arată atotputernicia Sa, prin săvârşirea minunilor văzute între proslăvirea Sa şi a sfinţilor Săi, pentru ajutorul creştinilor în necazurile lor duhovniceşti şi trupeşti, pentru întărirea lor în adevărul şi mântuirea ce o aduce credinţa ortodoxă.În rând cu sfintele moaşte se cinstesc de către creştini şi alte rămăşiţe ale sfinţilor, de ex: omoforul şi brâul Maicii Domnului, veştmintele sfinţilor şi alte obiecte rămase de la ei, prin care Dumnezeu arată în minuni atotputernicia Sa”.1 Cinstirea Sfintelor moaşte stă în strânsă legătură cu cinstirea sfinţilor.Cinstirea aceasta se face atât trăitorului în aceste relicve, dar mai ales se aduce adorare Sfântului Duh, dătătorul de viaţă care face moaştele sfinţilor să devină tămăduitoare, sfinţitoare şi mijlocitoare. Încă de aici de pe pământ, credincioşii trăitori în Hristos devin „mădulare ale Sfântului Duh”(1 Cor.3,16-17). ______________ 1 ***, Îndrumări Misionare, Bucureşti, 1986, p. 847.

De aceea, multe trupuri ale drepţilor au înviat şi s-au arătat în Sfânta Cetate a Ierusalimului odată cu ridicarea din morţi a Mântuitorului Hristos (Mt.27,52-53). Trupul Mântuitorului cel dătător de viaţă a fost pus în mormânt şi prin el s-a săvârşit minunea minunilor, Învierea (Mt.28,7); de acum Biserica, fiind Trupul Său tainic (Efes.5,24-25) şi în care se săvârşeşte Sfînta Împărtăşanie, continuă să facă pe oameni „locaşuri ale Sfântului Duh” (1Cor.6,19-20)şi fii după har ai lui Dumnezeu. (Gal.3,26). Aşa se explică de ce pe Sfânta Masă este aşezat Antimisul cu chipurile Mântuitorului şi ale celor care l-au pus în mormânt şi în care se găsesc Sfinţite moaşte ale Sfinţilor, martirilor şi mărturisitorilor. De atunci şi până astăzi,, Sfintele moaşte nu pot lipsi din Biserica cea adevărată, sfântă, apostolică, şi sobornicească. Aşadar moaştele sunt absolut necesare cultului creştin, au autoritatea sfinţeniei şi desăvârşesc evlavia străbună. Este adevărat, în lumea veche au existat “închinări” pentru eroi ; şi oameni de seamă din diferite civilizaţii.Cultul împăratului, în epoca romanilor, faraonii şi tehnica mumificării în Egipt precum şi în civilizaţiile precolumbiene şi la alte popoare sunt practici care demonstrează cu prisosinţă grija pentru acele timpuri în care au sălăşluit personalităţi sau valori umane recunoscute de către toţi până la noi şi vor dăinui în toate civilizaţiile până la sfârşitul veacului.

1. RESPECTUL PENTRU OSEMINTELE STRĂMOŞILOR
Aşa cum am menţionat, fiecare popor şi fiecare civilizaţie îşi are strămoşii săi a căror memorie rămâne pururi pomenită. Mausoleele, mumiile, sau părţi din corp şi mausoleele ridicate pe morminte sunt dovada unei cinstiri deosebite şi în acelaşi timp o acţiune de înalt nivel de cultură şi civilizaţie. Ce am putea cunoaşte din vechile culturi şi din dispărutele civilizaţii, dacă nu am avea probe de grija pentru cei adormiţi (oseminte sau monumente funerare)! La strămoşii noştri traco-daci, grija pentru rămăşiţele pământeşti a dat naştere la un dezvoltat « cult al morţilor». Epitafele, pietrele funerare, sanctuarele, altarele votive,cimitire întregi (izolate sau suprapuse de epoci) sunt dovada alesei cinstiri pentru rămăşiţele celor ce au dovedit că n-au trecut degeaba prin această lume. Fiecare popor şi fiecare civilizaţie îşi are specificul lor.

2. PORUNCA CINSTIRII OSEMINTELOR CELOR DREPŢI ÎN VECHIUL TESTAMENT
Omul a fost creat de Dumnezeu cu suflet şi trup (Fac.2,7) care au fost destinate nestricăciunii. Păcatul strămoşesc însă a adus suferinţa şi moartea fizică. În Vechiul Testament, prin moarte, trupul devenea mijloc de întinare, iar cel ce se atingea de un mort era considerat spurcat. Cu toate acestea chiar şi în Legea Veche nu toate cadavrele spurcau pe cei ce se atingeau de ele, ci se cinsteau mormintele drepţilor şi ale proorocilor peste care se înălţau monumente măreţe. Păstrarea acestora şi transmiterea lor urmaşilor constituia o poruncă şi o cinstire în acelaşi timp, o dovadă a cultului strămoşesc şi continuităţii neamului. O mărturie despre Sfintele moaşte o avem încă din Vechiul Testament.Ne arată în acest sens Sfânta Scriptură despre proorocul Elisei : „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de Moabiţi. Dar iată odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi speriinduse au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale”( IV.Regi 13,20-22). Observăm că, în duhul Revelaţiei, încă din Vechiul Testament toate trupurile celor drepţi erau vrednice de cinstire. Astfel, cu evlavie şi cinste a fost dus în Canaan trupul lui Iacov patriarhul de către fiul său Iosif şi de către fraţii lui (Fac.50,1-14).După cum Moise a dus şi el la ieşirea din Egipt, cu aceeaşi veneraţie trupul lui Iosif : “Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif “…(Ieşire 13,19). Iar regele Iosia a curăţat templul de idoli şi a restaurat cinstirea Legii. După ce arse pe jertfelnic oasele din morminte, venind la mormântul omului lui Dumnezeu, a poruncit pentru el: ”Lăsaţi-l în pace nimeni să nu se atingă de oasele lui. Şi au păstrat oasele lui şi oasele proorocului care venise din Samaria”(IV.Regi 23,16-18). Era astfel, în Vechiul Testament o veneraţie deosebită mai ales pentru oasele celor drepţi. Vedeau în ele o prezenţă a duhului şi un simbol al nemuririi. De aceea zice Psalmistul: “ Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi (Ps. 33,19).

3. TRUPUL PURTĂTOR ŞI DĂTĂTOR DE VIAŢĂ ÎN NOUL TESTAMENT ŞI SFÂNTA TRADIŢIE
Noul Testament oferă o altă semnificaţie trupului. Prin Hristos moartea nu mai are aceeaşi putere asupra celor credincioşi, îndeosebi asupra sfinţilor, asupra trupurilor lor. Iar prezenţa şi locul prezenţei moaştelor lor sunt binefăcătoare, făcându-şi evidente darurile, virtuţile lor duhovniceşti. Cinstirea adusă trupului, ca cel ce ajută şi este împreună-lucrător al mântuirii sufletului, este deosebită în Noul Testament. Prăpastie de netrecut între trup şi suflet era considerată în religiile vechi naturiste. Materia era socotită rea din fire şi obstacol în desăvârşire : trupul, povara sufletului. Această imagine a schimbat-o însuşi Dumnezeu-întrupat. Dacă materia ar conţine distrugerea şi trupul ar fi „închisoarea” sufletului, Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi n-ar mai fi petrecut cu noi oamenii.(In.1,14). Cinstirea sfintelor moaşte îşi are originea în cinstirea însăşi a Trupului Mântuitorului, cel prin care ne-a izbăvit şi a pătimit pentru noi, cel cu care a făcut atâtea minuni: asupra naturii, asupra omului şi asupra Lui însuşi. Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a luat în ipostasul său şi firea omenească, adică întreaga umanitate, pe care prin Patimile, moartea, Învierea şi Înălţarea la cer o restaurează, o eliberează de moarte, o îndumnezeieşte şi include natura umană în Împăraţia lui Dumnezeu.”Ridicarea adusă de întrupare prin comunicarea firii omeneşti a Mântuitorului cu întreaga fire umană cunoaşte o treaptă superioară mai ales prin Învierea Mântuitorului. Prin transfigurarea trupului Său, care devine trup nestricăcios, duhovnicesc, Hristos transmite întregii umanităţi ceva din înnoirea şi puterea Învierii”2 Astfel, Trupul înviat al Mântuitorului, este temei şi izvor al spiritualizării trupului omenesc, aşa cum arată şi marele teolog Dumitru Stăniloae : „fără învierea lui Hristos, fără prefacerea trupului Lui în trup deplin înduhovnicit, nu s-ar întemeia viaţa înduhovnicită şi pentru ceilalţi oameni după învierea de obşte. Prin învierea lui Hristos s-a arătat anticipat că lumea aceasta şi istoria ei nu e închisă în ea însăşi, ci e o pregătire pentru viaţa de veci, copleşită dumnezeieşte” 3 _______________
2

Gheorghe Remete, Cinstirea Sfintelor Moaşte în lumina învaţăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului, Mitropolia Ardealului nr.1- 2, Sibiu 1985 p. 29 3 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 106.

Într-o pastorală IP.Bartolomeu, ne spune că „ îndată după înviere, Domnul se ocultează uneori, ascunzându-şi înfăţişarea în spatele semnului; mai precis, punând semnul să meargă înaintea chipului ”4. Astfel Maria Magdalena e prima fiinţă care Îl întâlneşte pe Iisus Cel Înviat, dar nu-L recunoaşte, crezând că e grădinarul ; e nevoie ca Iisus s-o cheme pe nume, pentru ca ea să-l recunoască şi să I se închine (In.20,14-18).În aceeaşi zi la asfinţitul soarelui, ucenicii Luca şi Cleopa vin de la ţarină şi se îndreaptă spre satul lor, Emaus, abătuţi şi trişti. Li se alătură un drumeţ care le vorbeşte despre Fiul omului, care a trebuit să moară pentru ca să învieze. Cei doi ucenici nu-l recunosc decât la <<frângerea pâinii>> dar în aceeaşi clipă se face nevăzut (Lc.24,13-15).Apoi se arată ucenicilor care stăteau ascunşi, cu uşile încuiate. Iisus apare dintr-o dată în mijlocul lor salutându-i cu salutul Său obişnuit <<Pace vouă>> (Lc.24,36).Iisus era acum întradevăr din ambele lumi în acelaşi timp . „Apărând în mijlocul lor la Ierusalim, tot aşa precum dispăruse la Emaus, le-a dovedit că trupul Său trecut prin moarte şi înviat era acum, transfigurat, pnevmatizat, căpătase însuşiri noi…”5 De viaţa nouă a trupului înviat a lui Hristos se împărtăşeşte toată firea umană şi la fel toţi care mor având pe Hristos în ei (adică sfinţii). În Noul Testament vedem că după ce a fost tăiat capul Sf. Ioan Botzezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să dea de ştire lui Iisus”(Mt. 14,12).De asemenea, „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pe el”(Fp. Ap. 8,2). Cunoaştem din Istoria Bisericii de câtă cinste s-a bucurat atât capul Sf. Ioan Botezătorul, cât şi sfintele moaşte ale arhidiaconului Stefan care au fost răspândite până la Constantinopol şi în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin. Cum ne arată istoricul Eusebiu al Cezareei şi „trupurile Sf. Apostoli au fost cinstite în chip deosebit de Biserică”6. Iar în martirizarea Sf. Policarp, acelaşi istoric reproduce în epistola Bisericii din Smirna mărturia credincioşilor de acolo: „Iar noi adunarăm oasele, ce ne erau mai scumpe decât pietrele preţioase, şi le închiserăm cu respect într-un loc, unde, când Dumnezeu le va îngădui, creştinii se vor aduna cu bucurie, pentru a serba ziua martiriului său, spre a-i cinsti memoria şi a îndemna şi pe alţii, prin exemplul său, a imita virtutea sa”7.
________________
4 5

IPS Arhiep. Bartolomeu, Pastorală la Învierea Domnului, Cluj-Napoca, 1999. IPS Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989, p. 218-219. 6 Eusebiu, Episcop de Cezareea, Istoria Bisericească, Bucureşti, 1896. p. 57-58 7 Ibidem, p. 114-115.

După încetarea persecuţiilor, relicvele sfinţilor au fost căutate, dezgropate, duse cu veneraţie, mai ales în metropole bisericeşti şi reşedinţe episcopale. Tot în această vreme Bisericile se zideau îndeosebi pe mormintele martirilor şi se împărţeau moaşte la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor, rânduială care s-a păstrat până în zilele noastre. În încheierea acestui capitol redăm cuvântul Sf. Ioan Damaschin: „Moartea celor sfinţi este mai degrabă somn decât moarte. „ Căci s-au ostenit în veacul de acum şi vor trăi până în sfârşit” (Ps. XLVIII,10). Dar că Dumnezeu a locuit prin mijlocirea vieţii şi a trupurilor lor, o spune apostolul: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt templu al Sfântului Duh, care locuieşte întru voi?”(1 Cor. 6,19).Domnul este Duh şi „Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va strica pe acela”( 1 Cor. 3,17). Prin urmare, cum nu trebuie cinstite templele însufleţite ale lui Dumnezeu, locaşurile însufleţite ale lui Dumnezeu? Acestea pe când trăiau au stat cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa lui Dumnezeu „a izvorât în pustie apă din piatră tare” (Ieş. 17, 5-6) şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir bine mirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu”8.

4.UNITATEA DINTRE TRUP ŞI SUFLET ÎN PERSOANA SFÂNTULUI
Există o unitate deplină între cultul sfinţilor şi cinstirea moaştelor. Sfinţii sunt mădulare vii şi active ale Bisericii lui Hristos, care cuprinde atât pe cei de pe pământ cât şi pe cei de dincolo de zare. Sfinţii sunt aceia care prin credinţa şi viaţa lor au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, au devenit „dumnezei după har”. Dar harul dumnezeisc le-a umplut nu numai sufletul ci şi întreaga lor făptură.
8

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Buc.1993, p. 174.

Caracterul înduhovnicit şi nestricăcios al Sfintelor moaşte nu poate fi înţeles decât ca o legătură specială între sufletul sfântului şi trupul lui (moaştele sale), sfinţii rămânînd prezenţi în duh şi har în moaştele lor.

Omul nu poate fi conceput decât ca unitate şi dualitate. O singură făptură umană dar trup şi suflet. Omul e o fiinţă alcătuită din două firi, una văzută şi alta nevăzută . Sufletul, care e chipul lui Dumnezeu în om, sălăşluieşte în tot trupul iar trupul participă la viaţa sufletului. Împreună cad şi împreună se mântuiesc. Starea de nestricăciune a trupului după moarte este urmarea înduhovnicirii lui în timpul vieţii, dar este şi darul lui Dumnezeu. Căci „cinstirea sfintelor moaşte ca şi purtătoare de lucrul divin nu poate fi înţeleasă decât în contextul învăţăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului prin împărtăşirea de harul divin necreat. Numai în măsura în care persoana întreagă, trup şi suflet, s-au pătruns organic de harul divin, urmând poruncilor şi lucrând virtuţile, pecetea îndumnezeitoare care i s-a imprimat şi a fost activată fiinţial nu i se mai poate şterge şi rămâne lucrătoare şi în trupul despărţit de sufletul său”9. Aşadar sfintele moaşte au ca temei credinţa că există o legătură specială între sufletul unui sfânt şi trupul lui, pe care moartea nu o poate distruge. Prin harul Sfintelor Taine credincioşii intră intr-o legătură cu Hristos. Prin fiecare Sfântă Taină, creştinul se împărtăşeşte de harul dumnezeiesc care lucrează şi înduhovniceşte întreaga fiinţă.Astfel prin Sfintele Taine „moartea din trupul credincioşilor cedează, treptat făcând loc vieţii veşnice”10. Incoruptibilitatea Sfintelor moaşte înseamnă realizarea sfinţeniei dobândite prin asceză şi împărtăşirea cu Sfintele Taine iar „privilegiul sfântului este de a fi o flacără care nu lasă urme de cenuşă pe pământ, dar îşi însemnează adesea gândul nemuririi în propriile sale oseminte”11.

______________________
9

Gheorghe Remete, op. cit., p. 20. Idem, p. 30 11 Ilie Moldovan, Cinstirea Sfintelor Moaşte în Biserica Ortodoxă, Ortodoxia, nr.1, Bucureşti, 1980, p. 136
10

5. SFINTELE MOAŞTE, ARVUNA ÎNVIERII

O consecinţă a cinstirii sfinţilor e păstrarea moaştelor lor nealterate prin menţinerea trupului nestricăcios şi de asemenea o serie de fapte minunate. Faptul menţinerii osemintelor sfinţilor în stare de nestricăciune e o arvună a stării nestricăcioase a noastre după înviere. Trupurile sfinţilor se menţin incoruptibile, în ele se menţine o putere dumnezeiască, prelunginduse asupra trupurilor starea de îndumnezeire a sufletului din finalul vieţii şi care rămâne şi după trecerea sufletului în viaţa viitoare. Moaştele sunt o anticipare a stării de dincolo. Harul Duhului Sfânt rămâne mai departe în legătură cu sufletul lui iar cei care se roagă lângă ele se roagă persoanei lor. Credincioşii au convingerea că aceste moaşte sunt făcătoare de minuni. Sf. Ioan Damaschin dă o explicaţie acestui fapt: „Sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt încă de când erau în viaţă iar la moarte se află harul Duhului Sfânt în : sufletul lor, în trupul lor din morminte, în chipul lor, în sfintele icoane”12, nu substanţial ci prin har . Făcându-se locaş al Duhului Sfânt, trupul nostru este chemat la o continuă sfinţire în vederea incoruptibilităţii viitoare. Căci aşa cum arată Sf. Ap. Pavel : „Este trup firesc şi este trup duhovnicesc" (1 Cor. 15,44), adică trup plin de „nestricăcioasa podoabă a duhului” cum învaţă şi Sf. Ap. Petru (1 Petru 2,4) şi spune mai departe dumnezeiasca Scriptură : „trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”(1 Cor. 15,53). Aceasta este menirea noastră în Hristos Cel răstignit şi înviat cu trupul: dobândirea nestricăciunii, a incoruptibilităţii depline, desăvârşite, a sufletului şi a trupului. Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere. Dacă Mântuitorul împreună cu cei doi profeţi ai Vechiului Testament (Moise şi Ilie) încă la Schimbarea la Faţă descoperă ca o arvună, strălucirea Învierii, atunci şi trupurile sfinţilor devin nestricăcioase, incoruptibile, pline de mireasma Duhului, sunt de pe acum o arvună a Învierii. Au devenit din această viaţă locaşuri ale Sfântului Duh şi vase de cinste, fapt pe care îl dovedesc ele însele, chiar şi după ce sufletul se desparte de ele. _____________
12

Cultul Sfintelor Icoane, trad. de D. Fecioru, p. 237.

6. MODALITĂŢI DE CINSTIRE A SFINTELOR MOAŞTE

Încă de la începutul creştinismului, credincioşii au cinstit sfintele moaşte ale sfinţilor şi în special, ale martirilor. Atât în Orient cât şi în Occident, cei martirizaţi în persecuţiile păgâne erau cinstiţi, fie în catacombe, fie în locuri speciale, unde creştinii se adunau pentru rugăciune. Cele mai vestite catacombe sunt cele din jurul Romei care au primit numele proprietarilor sau ale unor martiri înmormântaţi în ele. După încetarea persecuţiilor, acestea au devenit locuri de pelerinaj. La intrările în catacombe sau deasupra mormintelor de martiri au fost zidite biserici închinate lor numite martirion. Primele dovezi despre cinstirea moaştelor reies din actul martiric al Sf. Policarp : „Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine ; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice”13. Chiar dacă de la unii sfinţi s-au păstrat doar părţi din sfintele lor moaşte, aceste părţi poartă semnificaţia întregului. Astfel, cinstirea sfintelor moaşte exprimă cinstirea care se aduce sfântului respectiv. În practica Bisericii există mai multe modalităţi de cinstire a sfintelor moaşte: • zidirea altarelor bisericilor pe moaştele sfinţilor; • instituirea unor zile de sărbătoare în amintirea găsirii sau mutării moaştelor unor sfinţi; • procesiuni cu sfintele moaşte prin comunităţile creştine, pentru diverse rugăciuni (de exemplu pentru ploaie); • atingerea şi sărutarea moaştelor. Canonul 7 al Sinodului al VII-lea ecumenic interzice sfinţirea bisericilor fără sfinte moaşte puse în masa Sfântului Altar şi în Antimis14
________________
13

Martiriul Sf. Policarp, episcopul Smirnei (+156), apud. Pr. prof. Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti 1987, p. 126 14 Aşadar câte cinstite Biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor( martirilor) orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciune obişnuită. Iar cel ce va fi târnosind biserici fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti să se caterisească.

Prin cinstirea moaştelor, creştinii Îl cinstesc pe Dumnezeu, prin a Cărui putere materia a fost sfinţită. Fericitul Ieronim aminteşte aceasta : ”Cinstim moaştele sfinţilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Cel a cărui ucenici sunt şi

cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Mt.10,40).” Moaştele sunt cinstite de creştini în scopul purificării, al tămăduirii şi al sfinţirii.

7. SFINTELE MOAŞTE, COMOARA PĂMÂNTULUI STRĂMOŞESC

Sfintele Moaşte care se află pe pământul ţării noastre formează un preţios dar duhovnicesc pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ele sunt totodată, o puternică şi convingătoare dovadă văzută a nevăzutului nostru Dumnezeu. Omul legat de pământ vrea întotdeauna să vadă, să pipăie, să înţeleagă mai întâi şi apoi să creadă. El mereu caută să vadă minuni, să vadă îngeri, să vadă sfinţi, să vadă ce este dincolo de mormânt. De aceea omul este permanent plin de întrebări, bătut de îndoieli, ispitit să nu creadă cu toată inima în Dumnezeu, în viaţa viitoare. De aici atâtea secte, certuri şi convingeri religioase. Mai ales oamenii din vremea noastră vor să-l primească pe Dumnezeu mai mult prin raţiune, prin dovezi logice şi abia la urmă prin credinţă. Ori, sfintele moaşte care împodobesc pământul ţării noastre sunt şi rămân cea mai convingătoare dovadă a existenţei lui Dumnezeu, a darului nestricăciunii şi al facerii de minuni. Apoi sfintele moaşte sunt un semn al dragostei sfinţilor din cer pentru noi, oamenii păcătoşi de pe acest pământ. Ne-au lăsat nouă trupurile lor sfinte şi făcătoare de minuni, ca un îndemn la sfinţenie şi mângâiere în lupta vieţii pamânteşti încredinţându-ne că sfinţii se roagă neîncetat pentru sufletele noastre. Văzând moaştele Sf. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ne dăm seama cum arată trupul unui martir chinuit pentru Hristos, bătut, zdrobit cu pietre, târât şi tăiat cu sabia. De aceea privind sfintele sale moaşte, ne întărim mai mult în credinţă, ne îndemnăm să mărturisim şi noi pe Hristos, ne încălzim inimile, ne simţim datori să lăudăm şi să cinstim pe sfinţi, ne smerim şi ne plecăm în faţa acestor apărători ai Ortodoxiei şi îngenunchind, cerem ajutorul lor, sărutându-le sfintele moaşte cu smerenie şi mare frică. De asemenea, văzând moaştele întregi şi preamărite ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva şi ale celorlalţi sfinţi şi cuvioşi părinţi, ne dăm

seama cât de minunat au trăit ei pentru dragostea lui Hristos şi părăsind lumea s-au jertfit ca nişte îngeri în trup, numai în post şi rugăciune. Astfel ne întărim în credinţă, ne îndemnăm la nevoinţa duhovnicească, ne ruşinăm de păcatele noastre cele multe şi sărutând Sfintele moaşte, făgăduim şi noi, cu darul Sfântului Duh şi cu ajutorul lor să ne îndreptăm, să ne pocăim. Sfintele moaşte sunt o prezenţă vie şi permanentă a sfinţilor în mijlocul nostru, o dovadă a milei lui Dumnezeu pentru neamul nostru încercat. În vitregia vremurilor ce s-au abătut asupra noastră, sfintele moaşte au mărturisit şi întărit dreapta credinţă îmbărbătând pe preoţi şi pe credincioşi către dragostea lui Hristos. Ele sunt mai căutate de credincioşi şi mai preţuite decât icoanele făcătoare de minuni. De asemenea, minunile săvârşite la sfintele moaşte sunt mai numeroase, mai cunoscute ca cele săvârşite la icoane miraculoase. Am putea spune că icoanele miraculoase şi în general icoanele ortodoxe, sunt mai intime, având un rol duhovnicesc mai în taină, personal, legat de fiecare credincios în parte. Sfintele moaşte, în schimb, au un rol duhovnicesc mult mai extins, colectiv, având o zonă de influenţă destul de mare. De aici numărul destul de mare de închinători la sfintele moaşte şi acele mişcătoare procesiuni prin oraşe şi sate, la hramuri şi pelerinaje cu participarea a mii de credincioşi. Sfintele moaşte au fost în general sub permanenta atenţie şi grijă a domnitorilor creştini. Ei le procurau, le răscumpărau cu bani foarte grei, le aduceau în ţară, înălţau biserici în cinstea sfinţilor ale căror moaşte le aduceau şi le aşezau cât mai aproape de curtea domnească, ca să le fie de ajutor în vremuri de primejdie şi să conducă prin credinţă poporul către Dumnezeu. Prezenţa sfintelor moaşte pe pământul ţării noastre ne obligă şi ne îndeamnă să le cunoaştem, să ne închinăm la ele şi să le cinstim cu mult respect şi credinţă. Noi am avut zeci de sfinte moaşte întregi ale sfinţilor noştri naţionali. Moaştele unora, precum cele ale sfinţilor Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Ioan de la Râşca, Vasile de la Moldoviţa etc., pe care îi pomeneşte Mitropolitul Dosoftei, au fost o vreme păstrate în racle alese şi aşezate în mănăstiri spre închinare, dar din cauza vitregiei vremurilor, unele dintre ele au dispărut fără urmă. De aceea , din atâţia sfinţi şi cuvioşi autohtoni despre care ştim că au avut moaşte, se păstrează astăzi, un număr destul de mic. În schimb ne-a rânduit Domnul şi alte sfinte moaşte din ţările vecine. Biserica şi pământul nostru străbun se învrednicesc să aibă moaştele întregi ale Sfinţilor: Cuviosul Grigorie Decapolitul (la M-rea BistriţaVâlcea), Cuvioasa Parascheva (la Iaşi), Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava,

Cuviosul Dimitrie Basarabov (la Catedrala Mitrop. din Bucureşti), Sfânta Mucenică Filofteia (la Curtea de Argeş), Sfântul Ierarh Calinic de la Craiova. Şi de asemenea părţi din moaştele: Sfântului Apostol Filip – un deget; sfântul Arhidiacon Stefan –din mâna dreapta (la M-rea Neamţ); capul Sfântului Grigore Teologul ( la M-rea Slatina); capetele Sfinţilor mucenici Serghie şi Vah ( la Curtea de Argeş); mâna dreaptă a sfântului Nicolae ( la Biserica Sf. Gheorghe nou din Bucureşti), ş.a. Alţi cuvioşi, români au moaştele în afara ţării : Cuviosul Antipa Atonitul şi Cuviosul Ieroschimonah Ioan (Iacob) Hozevitul. Prin cinstirea Sfintelor moaşte „noi ştim că nu luăm nimic din cinstea, din adorarea, ce se cuvine numai lui Dumnezeu, dacă prin prietenii Lui, prin aleşii Lui, prin cei bineplăcuţi Lui, ne îndreptăm mereu privirea către Stăpânul lor şi al nostru. Cât de fericiţi putem să fim, rămânând cu ochii aţintiţi spre vârf, constatând că au primit cununa vieţii aşa de mulţi dintre fii neamului nostru, care ne înconjoară tronul ceresc”15. De aceea suntem datori să ne închinăm cu credinţă la Sfintele moaşte, care împodobesc pământul ţării noastre, şi să ne rugăm acestor sfinţi să mijlocească înaintea Domnului pentru mântuirea sufletelor noastre.

_____________________
15

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adevăr şi Preamărire, în Ortodoxia, Valea Plopului-Prahova 1999, p. 215.

ÎNCHEIERE

Lângă moaştele acestor sfinţi ne putem da seama că trupul sfinţit prin Botez şi hrănit cu Sfânta Împărtăşanie este consacrat lui Dumnezeu, aparţine lui Hristos (1 Cor. 6, 16-20). Acest trup este sămânţa ce trebuie să moară pentru ca fiinţa umană să îmbrace o stare nouă, de transfigurare. Trupul Sfinţilor – moaştele, n-au putere ca simple oseminte, ci duhul care le-a transformat lucrează în acestea – cu îngăduinţa lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor. Cinstirea moaştelor de către credincioşi adaugă un plus de laudă - cu ajutorul sfinţilor – o mai mare doxologie lui Dumnezeu, Tatăl tuturor. Mijlocirea sfinţilor trăitori în moaşte, întăreşte credinţa noastră în Dumnezeu. O biserică fără moaşte nu poate exista, o Liturghie fără Antimis nu se poate săvârşi, de aceea Biserica Ortodoxă posedă Sfintele moaşte, aşa cum a fost dintru început tradiţia şi moştenirea apostolică. Să ne apropiem cu veneraţie de moaştele sfinţilor, conştienţi că ele, fiind nestricăcioase, constituie o arvună a biruinţei asupra morţiii adică revelaţii ale Duhului în natura corpului omenesc. Să privim la moaştele sfinţilor cu încredinţarea că din ziua de Rusalii cerurile au rămas deschise şi prin Duhul Sfânt, prezent în Biserică, putem înainta pe treptele desăvârşirii până la îndumnezeire. Să cinstim Sfintele moaşte nu numai dintr-o consideraţie dată sfinţilor înşişi, ci şi din convingerea că ele sunt purtătoare de sfinţenie şi de har, de vreme ce Dumnezeu lucrează prin ele vindecări şi fapte minunate.

BIBLIOGRAFIE

1. SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994. 2. IPS. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Ardealului, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989. 3. IPS. BARTOLOMEU ANANIA, Pastorală la Învierea Domnului, ClujNapoca, 1999. 4. DUMITRU STĂNILOAIE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti 1993. 5. EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericii, Bucureşti 1896. 6. Pr. Prof. Drd.GHEORGHE REMETE, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia 2000. 7. GHEORGHE REMETE, Cinstirea Sfintelor moaşte în lumina învăţăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului, Mitropolia Ardealului, nr.1-2, Sibiu 1985. 8. Pr. Prof. Dr. ILIE MOLDOVAN, Cinstirea Sfintelor moaşte în Biserica Ortodoxă, Ortodoxia, nr. 1,1990. 9. Pr. Prof. Dr. ILIE MOLDOVAN, Adevăr şi Preamărire în Ortodoxie, Editura Pro-Vita, Valea Plopului- Prahova 1999. 10. Pr. Prof. IOAN BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994 11. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993. 12. Pr. Prof. Dr. IOAN N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu 1991. 13. ÎNDRUMĂRI MISIONARE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986. 14. Pr. Prof. Dr. MIRCEA PĂCURARIU, Sfinţii Daco-Romani şi Români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1994. 15. NICOLAE CABASILA, Despre Viaţa în Hristos, trad. de Prof. T. Bodogae, Sibiu 1946.

CUPRINS

INTRODUCERE

pag. 1

1. RESPECTUL PENTRU OSEMINTELE STRĂMOŞILOR……...pag. 2 2. PORUNCA CINSTIRII OSEMINTELOR ÎN VECHIUL TESTAMENT……………………………………………………..pag. 3 3. TRUPUL PURTĂTOR ŞI DĂTĂTOR DE VIAŢĂ ÎN NOUL TESTAMENT ŞI SFÂNTA TRADIŢIE………………….pag. 4 4. UNITATEA DINTRE TRUP ŞI SUFLET ÎN PERSOANA SFÂNTULUI……………………………………………………...pag. 6 5. SFINTELE MOAŞTE, ARVUNA ÎNVIERII…………………….pag. 8 6. MODALITĂŢI DE CINSTIRE A SFINTELOR MOAŞTE……. pag. 9 7. SFINTELE MOAŞTE, COMOARA PĂMÂNTULUI STRĂMOŞESC…………………………………………………...pag. 10 ÎNCHEIERE BIBLIOGRAFIE pag. 13