3.2.

3 Distribuirea vitezei într-un flux stabilizat laminar al
fluidului.
Fie un curent laminar al fluidului vâscos într-un tub
orizontal, condiţional separat în straturi cilindrice, coaxiale
tubului. Viteza de deplasare a fiecărui strat depinde de raza
stratului, deoarece din cauza forţei de frecare între straturi viteza
variază de la zero pe suprafaţă ţevii (efectul de lipire) până la
viteza maximală pe axa ţevii. Depistăm din acest flux tubular de
lichid un element în forma cilindrică cu raza r şi lungimea l,.
Deplasarea acestui element de fluid în direcţia axei orizontale este
cauzată de către diferenţa de presiune
2 1
p p p − · ∆
. Deci, forţa
rezultantă, care pune în mişcare elementul fluidului, se va
prezenta prin
2
2 1
r ) p p ( S p P π ∆ − · · ,
unde
2 1
p , p - presiunile hidraulice în secţiunile 1şi 2 ;
2
r S π · - aria
secţiunii transversale a elementului de flux.
Acestei deplasări a fluidului se opune forţa frecării interne (legea
lui Newtone)
dr
d
A T
r
υ
µ − · ,
unde :
r
υ - viteza de curgere a fluidului la distanţa r de la axa ţevii ;
l r 2 A π ·
- suprafaţă externă a cilindrului ;
µ
- viscositate fluidului.
La curgerea stabilizată suma proiecţiilor acestor forţe se anulează,
42
2
1
2
p
1
p
R
r
υ
dr r
l
adică
( ) 0
dr
d
A r p p
r 2
2 1
·
,
_

¸
¸
− − −
υ
µ π
,
şi prin urmare
( )
dr
d
l r 2 r p p
r 2
2 1
υ
µ π π − · − ,
de unde, după reduceri şi separarea variabilelor, rezultă

( )
dr r
l 2
p p
d
2 1
r
µ
υ

· −
.
Integrând aceasta ecuaţie în limitele de variaţie a vitezei
max
0 υ υ < <
, corespunzătoare variaţiei razei
0 r R > >
, obţinem
( )


·


R
r
2 1
0
r
rdr
l 2
p p
d
r
µ
υ
υ
, sau
( )


·

R
r
2 1
0
rdr
l 2
p p
d
r
µ
υ
υ
Deci
( )
2 2 2 1
r
r R
l 4
p p


·
µ
υ
şi
2 2 1
max
R
l 4
p p
µ
υ

·
.
Comparând ultimele expresii, obţinem

,
_

¸
¸
− ·

·
2
2
max
2
2 2
max r
R
r
1
R
r R
υ υ υ
-
ecuaţia legii lui Stokes – legii de distribuire parabolică a vitezei
într-un flux laminar de secţiune circulară.
Integrarea ecuaţiei de debit elementar de lichid prin
secţiunea inelară rezultă formula debitului de lichid prin secţiunea
ţevii circulare în regim laminar. Deci, pentru o secţiune inelară cu
raza interioară r şi grosimea dr, aria cărei este
dr r 2 dS π ·
,
debitul elementar se va exprima prin
( ) dr r 2 r R
l 4
p p
dr r 2 dS dQ
2 2 2 1
r r V
π
µ
π υ υ ⋅ −

· ⋅ · ·
,
de unde urmează expresia debitului total de lichid prin secţiunea
conductei date
43
( )
4
2 1
R
0
R
0
3 2
2 1
R
0
2 2
2 1
V
R
l 8
p p
dr r 2 dr r R 2
l 4
p p
dr r 2 r R
l 4
p p
Q π
µ
π π
µ
π
µ

·

,
_

¸
¸


· ⋅ −

·
∫ ∫ ∫
sau, substituind d = 2R şi
p p p
2 1
∆ · −
, definitiv obţinem
l 128
p d
Q
4
µ
∆ π
·
-
- expresia debitului printr-o ţeavă circulară rectilinie pentru regim
laminar, numită ecuaţia lui Poiseille.
Ţinând cont, că viteza medie este raportul
2 2
2
4
med
R
l 8
p
d
l 32
p
d l 128
4 p d
S
Q
⋅ · ⋅ ·


· ·
µ

µ

π µ
∆ π
υ
,
este destul de uşor de observat că
max med
5 , 0 υ υ ·
, adică viteza
medie a curentului laminar într-o ţeavă circulară constitue
jumătate din viteza maximală pe axa ţevii, şi deci

,
_

¸
¸
− ·
2
2
med r
R
r
1 2υ υ
3.2.4 Structura curentului turbulent.
În fiecare punct al curentului turbulent viteza reală
variază şi în timp şi în spaţiul (v. « caracteristicele turbulenţei »).
Din desen este văzut, că în partea majoră a curentului (în miezul)
vitezele sunt aproape aceleeaşi, însă într-un strat subţire pe lîngă
suprafaţă ţevii (stratul limită hidrodinamic
0
δ
) viteza brusc
scade, anulându-se pe suprafaţă..
Stratul limită este compus din două substraturi: imediat la
suprafaţă - substrat laminar
l
δ
, în care din cauza influenţei
predominante a forţelor de frecare, mişcare este laminară şi viteza
variază linear. Cu toate că grosimea substratului laminar, care
depinde mult de gradul de turbulizare a curentului şi este mică
(uneori de gradul fracţiilor milimetrului), acesta joacă un rol
determinant în procesele de transfer. Între substratul laminar şi
miezul curentului se află substrat vâscos
υ
δ
, în care creşte
44
influenţa pulsaţiilor vitezei. Din cauza acestor pulsaţii profilulul
de viteză în aceasta zonă devine logaritmic.

Bussinesque a propus variaţia tensiunii tangenţiale turbulente în
miezul curentului turbulent de prezentat în forma celei
moleculare, adică
dy
d
t t
υ
µ τ − ·
,
unde:
t
µ
- coeficientul dinamic de viscozitate turbulentă;
dn dυ
-
gradientul de viteză.

Deci, mişcare turbulentă întotdeauna este însoţită de cea
laminară, care are loc într-un strat subţire a fluidului în regiunea
suprafeţii solide, spălate de către acesta.
Conform lui Prandtl coeficientul dinamic de viscozitate
turbulentă se prezintă prin expresie
dy
d
l
2
t
υ
ρ µ ·
şi
2
2
t
dy
d
l

,
_

¸
¸
·
υ
ρ τ
45
miezul
curentului
0
δ
l
δ δ
υ
m
υ
MAX
υ
I-regimul laminar; II-regimul turbulent
Aici
y l κ ·
- parcursul de amestecare ; 4 , 0 · κ - constanta universală a
lui Prandtl pentru ţevi circulare.
Din ultima expresie se obţine expresia
y
dy 1
d
t
⋅ ·
ρ
τ
κ
υ
care după integrarea rezultă profilul logaritmic a vitezei în miezul
fluxului turbulent
C y ln
1
t
+ ⋅ ⋅ ·
ρ
τ
κ
υ

Cu evidenţa datelor empirice a lui I.Nicuradze expresia lui Prandtl
pentru ţevi netede se transformă în
( )
50 , 5
u r r
lg 75 , 5
u
* 0
*
+

·
ν
υ
aici
ρ τ
0 *
u ·
- viteza de frecare(viteza dinamică);
0
τ
- tensiunea
tangenţială pe suprafaţă ţevii;
r , r
0
- raza ţevii şi cea curentă; ν -
viscozitatea cinematică.
Karman a propus de prezentat aceasta lege pentru ţevi
netede în forma funcţiei de putere
m
1
0
max
r
r
1

,
_

¸
¸
− ·υ υ
,
unde m depinde de criteriul lui Reynolds şi se determină experimental.
Această expresie este valabilă şi pentru suprafeşe rugoase,
dacă exponenta de calculat după formula
λ 9 , 0
m
1
·
Pe calea experimentală a fost stabilit, că viteza medie a fluxului
turbulent depinde de valoarea criteriului lui Reynolds şi constituie
aproximativ
( )
max med
9 , 0 8 , 0 υ υ ÷ ·
46
Însă în realitate structura fluxului turbulent este mai
complicată, deoarece limitele strict marcate între zonele numite
nu există şi sunt destul de convenţionale.
Deci, pentru un flux turbulent a fluidului vâscos grosimea
stratului limită este suma
υ
δ δ δ + ·
l 0
,
adică tensiunea tangenţională totală uneori cu gradul admisibil de
aproximaţie se exprimă prin suma
( )
dy
d
t
υ
µ µ τ + ·
3.2.5 Ecuaţia de continuitate a fluxului.
Se stabilim cu ajutorul modelului de volum elementar
condiţiile, necesare de respectat pentru ca fluxul de fluid se fie
continuu. Cu acest scop e de ajuns de anulat în bilanţul de materie
a fluxului dat membrii, care ţin cont de variaţia masei de materie
în volumul de control.
Deci, fixăm în fluxul fluidului un volum elementar
dz dy dx dV ·
şi facem bilanţul de materie a fluxului, trecut prin
acest volum.
Masa fluidului, întrată în volum elementar prin latura din stânga în
intervalul timpului
τ d
va fi
τ υ ρ d dy dz dM
x x
·
Se presupunem că, trecând volumul de control, fluidul îşi schimbă
densitatea şi viteza, consecinţa fiind suplimentul (sau deficitul)
masei fluidului, ieşit din volum prin latura din dreapta
47
dx x
dM
+
x
dM
Y
X
dx
dz
( )
τ
υ ρ
υ ρ d dz dy dx
x
dM
x
x dx x
1
]
1

¸



+ ·
+
.
Adică în volumul depistat pe parcursul timpului
τ d
masa
materiei transportate variază cu

( )
τ
υ ρ
d dV
x
dM dM dM
x
dx x x dx


− · − ·
+
.
În mod analog se exprimă variaţia materiei în volumul de control
în timp
τ d
prin celelalte două direcţii a spaţiului
( )
τ
υ ρ
d dV
y
dM
y
dy


− ·
şi
( )
τ
υ ρ
d dV
z
dM
z
z


− ·
Prin urmare în timpul
τ d
variaţia masei fluidului în acest
volum poate fi expusă prin suma variaţiilor spaţiali de materie
( )
( )
( )
τ
υ ρ
υ ρ
υ ρ
d dV
z y x
dM
z
y
x
1
]
1

¸



+


+


− ·
,
care nu contribue decît la variaţia în timp a densităţii (volumul
rămîne acelaşi) conform expresiei

τ
τ
ρ
d dV dM


·
Egalând părţile din dreapta ale acestor două expresii

( )
( )
( )
0
z y x
z
y
x
·


+


+


+

∂ υ ρ
υ ρ
υ ρ
τ
ρ
,
obţinem ecuaţia diferenţială de continuitate a unui flux de fluid
compresibil, aflat în mişcare nestationară (
0 ≠ ∂ ∂ τ ρ
).
Această expresie se poate de prezentat în forma de sumă

0
z y x z y x
z
y
x
z y x
·

,
_

¸
¸


+


+


+


+


+


+

∂ υ
υ
υ
ρ υ
ρ
υ
ρ
υ
ρ
τ
ρ
,
în care
τ
ρ
υ
ρ
υ
ρ
υ
ρ
τ
ρ
d
d
z y x
z y x
·


+


+


+


- derivata
substantională de
densitate, care caracterizează variaţia densităţii în timp şi în
spaţiul, şi deci, în sfîrşit
48
0
z y x d
d 1
z
y
x
·


+


+


+ ⋅
υ
υ
υ
τ
ρ
ρ
.
La curgerea staţionară
0 · ∂ ∂ τ ρ
pentru lichizi, care practic
sunt incompresibili şi pentru gaze la vitezele inferioare vitezei de
sunet, în condiţii izotermice, densitatea fluidului
const · ρ
şi prin
urmare ultima ecuaţia se transformă în ecuaţia diferenţială de
continuitate a fluxului de fluid incompresibil
0
z y x
z
y
x
·


+


+

∂ υ
υ
υ
,
sau, ţinând cont, că aceasta expresie poartă sensul de divergenţa
vectorului de viteză-divergenţa vectorului de viteză al fluxul
fluidului incompresibil este nulă
Deci, pentru ca curentul fluidului se fie continuu, variaţia
vitezelor de curgere în toate punctele acestuia necesită să fie
nulă.în toate direcţii. Integrarea ecuaţiei de continuitate rezultă
const · υ ρ
, sau pentru conducte cu diferite diametre ale
secţiunilor
const S M · · υ ρ
,
adică, pentru trei sectiuni de diferită marimea
3 2 1
M M M · ·
, şi
prin urmare
3 3 3 2 2 2 1 1 1
S S S υ ρ υ ρ υ ρ · ·
,
49
1
υ
1
S
2
S
3
S
3
υ
2
υ
adică : la curgerea staţionară a fluidului printr-o conductă,
umplută complet, prin fiecare sectiune ai acestei, într-o unitate
de timp, trece aceeaşi cantitate de fluid.
Practic în condiţiile izoterme pentru lichizi
const · ρ
şi
prin urmare
3 . V 2 . V 1 . V
Q Q Q · ·
adică,
const S Q
V
· ·υ
şi
deci ,
3 3 2 2 1 1
S S S υ υ υ · ·
, -viteza medie a lichidului în diferite
secţiuni ale conductei este invers proporţională valorii acestor
secţiuni.

3.2.6 Ecuaţia diferenţială de mişcare a lui Euler.
Ca şi la deducerea ecuaţiilor diferenţiale de echilibru a lui
Euler se examinăm un volum elementar
dz dy dx dV ·
, depistat
dintr-un courent staţionar de lichid ideal (absolut incompresibil şi
posedând fluiditate absolută), orientat faţă de axele de coordonate.
Conform principiului fundamental a dinamicii, suma
proiectiilor de forţe, actionante asupra unui volum elementar al
lichidului, aflat îm mişcare uniformă, este egală cu produsul
masei lichidului la acceleraţia acestei.
Dacă lichidul se deplasează cu viteza
υ
, acceleraţia este
τ υ d d
şi proiecţiile acestei pe axele de coordonate respective
sunt
τ υ τ υ d d , d d
y x şi
τ υ d d
z
( z y x
, , υ υ υ
sunt componentele
spaţiale ale vitezei). În cazul examinat de mişcare stabilizată a
lichidului derivatele parţiale în timp ale vitezei sunt nule.
Deci, conform ecuaţiilor de echilibru a lui Euler, proecţiile
forţelor de greutate şi de presiune pe axele de coordonate sunt:
dz dy dx
z
p
g : Z
; dz dy dx
y
p
: Y
; dz dy dx
x
p
: X

,
_

¸
¸


+ −






ρ
,
şi, ţinând cont, că masa volumului elementar
dz dy dx dV dm ρ ρ · ⋅ ·
,
50
conform principiului fundamental a dinamicii, obţinem sistemul
de ecuaţii
. dV
z
p
gdV dV
d
d
, dV
y
p
dV
d
d
, dV
x
p
dV
d
d
z
y
x


− − ·


− ·


− ·
ρ
τ
υ
ρ
τ
υ
ρ
τ
υ
ρ
sau

.
z
p
g
d
d
,
y
p
d
d
,
x
p
d
d
z
y
x


− − ·


− ·


− ·
ρ
τ
υ
ρ
τ
υ
ρ
τ
υ
ρ
Acestea sunt ecuaţiile diferenţiale de mişcare a lichidului
ideal , elaborate de către Euler şi care sunt foarte importante
pentru hidrodinamica, deoarece servesc drept bază pentru
elaborarea formulelor de calcul a problemelor practice în
hidrodinamica.
Ţinând cont, că
dz
z
dy
y
dx
x
d
x x x
x


+


+


·
υ υ υ
υ
şi
z y x
d
dz
;
d
dy
;
d
dx
υ
τ
υ
τ
υ
τ
· · ·

componentele spaţiale ale acceleraţiei pentru mişcarea stabilizată
se prezentă prin derivatele substanţionale
51
z
z
y
z
x
z z
z
y
y
y
x
y y
z
x
y
x
x
x x
z y x d
d
,
z y x d
d
;
z y x d
d
υ
υ
υ
υ
υ
υ
τ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
τ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
τ
υ


+


+


·


+


+


·


+


+


·
şi cea nestabilizată
z
z
y
z
x
z z z
z
y
y
y
x
y y y
z
x
y
x
x
x x x
z y x d
d
z y x d
d
z y x d
d
υ
υ
υ
υ
υ
υ
τ
υ
τ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
τ
υ
τ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
υ
τ
υ
τ
υ


+


+


+


·


+


+


+


·


+


+


+


·
3.2.7 Ecuaţiile diferenţiale a lui Navier- Stokes.
Mişcare lichidului real este influenţat de viscozitatea şi
compressibilitate ale acestui. Pentru a evalua aceasta influenţa, se
examinăm cazul unui flux monodirectional plat de lichid real în
direcţia axei X.
În acest caz tensiunea tangenţională nu apare decît pe
suprafeţe orizontale ale straturilor hipotetice
dy dx dF ·
ale
volumului elementar şi deci forţele de frecare se vor exprima ca
dy dx dT
x
τ ·
- planul inferior,
şi
dy dx dz
z
dT
dx x

,
_

¸
¸


+ ·
+
τ
τ
- planul superior.
52
dz
z ∂

+
τ
τ
τ
Z
X
Deci, proiecţia rezultantei forţelor de frecare pe axa X este
dz dy dx
z
dT dT dT
dx x x dx


− · − ·
+
τ
Însă, ţinând cont de legea de frecare internă a lui Newtone-
( ) n ∂ ∂ − · υ µ τ
, unde
µ
-viscozitatea dinamică a lichidului,
obţinem
dz dy dx
z
dz dy dx
z
z
2
x
2
x


·

,
_

¸
¸



υ
µ
υ
µ
.
În cazul curentului tridirecţional are loc variaţia vitezei în toate
trei direcţii ale spaţiului şi atunci proiecţia rezultantei forţelor de
frecare pe axa X se va transforma în

dz dy dx dz dy dx
z y x
x
2
2
x
2
2
x
2
2
x
2
υ µ
υ υ υ
µ ∇ ·

,
_

¸
¸


+


+


,
unde
x
x x x
z y x
υ
υ υ υ
2
2
2
2
2
2
2
∇ ·


+


+


-operatorul Laplace.
În mod analog se exprimă proiectiile forţelor de frecare pe
celelalte două axe
. dz dy dx : Z
; dz dy dx : Y
z
2
y
2
υ µ
υ µ


Influenţa compressibilităţii asupra mişcării fluidului
compresibil se exprimă prin divergenţa vectorului de viteză în
spaţiul -
z y x
z y x
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ θ θ θ , ,
, unde
υ
υ
υ
υ
θ

div
z y x
z
y
x
·


+


+


·
Ţinând cont de cele precedente, definitiv obţinem ecuatiile de
mişcare ale fluidului real- ecuaţiile diferenţiale a lui
Navier-Stokes: pentru fluid vîscos şi compresibil (gaze),
53

,
_

¸
¸


⋅ + ∇ + −


− ·

,
_

¸
¸


⋅ + ∇ +


− ·

,
_

¸
¸


⋅ + ∇ +


− ·
z 3
1
g
z
p
d
d
y 3
1
y
p
d
d
x 3
1
x
p
d
d
z
2 z
y
2
y
x
2 x
θ
υ µ ρ
τ
υ
ρ
θ
υ µ
τ
υ
ρ
θ
υ µ
τ
υ
ρ
-
şi pentru fluid vîscos şi incompresibil (lichizi)
z
2 z
y
2
y
x
2 x
g
z
p
d
d
y
p
d
d
x
p
d
d
υ µ ρ
τ
υ
ρ
υ µ
τ
υ
ρ
υ µ
τ
υ
ρ
∇ + −


− ·
∇ +


− ·
∇ +


− ·
-
Sistemul ecuaţiilor diferenţiale a lui Navier-Stokes
împreună cu ecuaţia de continuitate represintă modelul matematic
de mişcare a fluidului în general, care din cauza complexităţii sale
nu poate fi rezolvat decît pentru cazuri particulari, şi deaceea în
majoritatea cazurilor, importante pentru industria, aplicarea
acestui nu este posibilă decât după o serie de admisiuni
simplificătoare sau prin generalisarea sistemului cu ajutorul
métodelor ale teoriei de similitudine.
3.3 Teoria de similitudine-baza cercetărilor
ştiinţifice.
Diversitatea universului material face necesară aplicarea
mai multor metode de studiere ale fenomenelor, care determină
transformările sistemelor de oricare natură. În tehnica pentru
elaborarea concepţiilor generale teoretice, valabile pentru
totalitatea fenomenelor similari de aceeaşi grupă, este vast aplicată
metoda de generalizare, care permite de transferat pe toată grupa
fenomenelor similari rezultatele cercetărilor, obţinute la studierea
a unui fenomen pe baza modelului. Deci, teoria de similitudine
54
este ştiinţa despre metodele de generalizare ştiinţifică a
rezultatelor de cercetare.
Similari se consideră sistemele, geometric similari între ei,
în care se efectuează procesele de aceeaşi natură , iar raportul
parametrilor omologe ale sistemelor sunt mărimi constante.
De exemplu, fie doi amestecători mecanici şi dacă modelul
este similar aparatului, atunci raporturi mărimilor liniari
, c
H
H
; c
d
d
; c
D
D
H
1
d
1
D
1
· · ·

şi a celor fizice
; c
t
t
; c ; c
t
1 1 1
· · ·
µ υ
µ
µ
υ
υ
etc ,
se vor exprima prin valorile constante c , numite
constante de
similitudine, care permit de trecut de la model la
original prin
multiplicarea simplă
1 p
P c P ⋅ ·
ceea ce reprezintă prima ecuaţie fundamentală
a teoriei de similitudine.
Similitudinea sistemelor poate fi exprimată şi
prin invariantele de similitudine, adică raportul
parametrilor a fiecărui sistem aparte
55
1
D
1
d
D
h
d
H
1
h
1
H
; i
d
D
d
D
D
H
D
H
l
1
1
1
1
· · · ·

şi deci, constantele de similitudine în toate punctele
ale sistemului
păstrează valoarea constantă pentru parametrul
concret, însă,
variază dacă se trece la altul parametru, iar
invariantul de similitudine este lipsit de acest
neajuns şi rămâne constant în toate puncte ale
sistemelor similari.
3.3.1 Teoremele teoriei de similitudine.
Metodele teoriei de similitudine sunt bazate pe
trei teoreme de bază,
π
- teorema şi metoda de
analiză dimensională.
Prima teoremă conform lui Newton postulează , că
sistemele sunt similari, dacă criteriile caracteristice
de similitudine ale acestor au aceeaşi valoare, adică,
de exemplu, dacă criteriul lui Reynolds are aceeaşi
valoare în ambele sisteme, acestea sunt similari din
punct de vedere hidrodinamic.
Kirpiciov introduce un alt indice de
similitudine. Prezentând deplasarea corpurilor în
două sisteme similare prin legea a doua lui Newton
1
1
1 1
d
d
m F
τ
υ
⋅ ·
şi
2
2
2 2
d
d
m F
τ
υ
⋅ ·
,
şi alcătuind constantele de similitudine, venim la
1
2
2
1
2
1
2
1
d
d
d
d
m
m
F
F
τ
τ
υ
υ
⋅ ⋅ ·
,
sau prin constante de similitudine.
56
τ
υ
c
c c
c
m
F

·
Grupându-le până la
1
c c
c c
c
c c
c
F
m m
F
·




·
τ
υ
τ
υ
- indicatorul de
similitudine,
obţinem formularea primei teoreme conform lui
Kirpiciov: indicatorii de similitudine ale
fenomenelor similari sunt unitare.
Procese complicate se descriu prin mai multe
ecuaţii, transformarea simultană cărora (obţinerea
criteriilor din ecuaţii iniţiali sau generalizarea),
rezultă mai mulţi criterii de similitudine,
caracteristice pentru diferite aspecte ale procesului.
Teorema a doua de similitudine (Federman-
Băchinghem) determină modul de prezentare a
rezultatelor experimentale sau modul de soluţionare
a sistemelor de ecuaţii diferenţiale, ce descriu
procesul, cu ajutorul metodelor teoriei de
similitudine: rezultatele cantitative ale
experimentului necesită de prezentat prin relaţii de
corelare între criteriile de similitudine, caracteristice
procesului.
Criteriul
1
K
, care include parametrul de
determinat, se prezintă ca funcţia celorlalţi criterii
n 4 3 2
K , , K , K , K 
, care reflectă diferite aspecte
ale procesului:
) K , , K , K , K ( f K
n 4 3 2 1
 ·
sau
0 ) K , , K , K , K , K (
n 4 3 2 1
·  ϕ
Ecuaţii de acest fel se numesc ecuaţii variabilelor
generalizaţi, ecuaţii criteriali sau ecuaţii generalizaţi.
57
Majoritatea proceselor fizice şi de caracter comun
urmăresc funcţia de putere sau exponenţială şi de
aceea de obicei rezultatele experimentale se
reprezintă respectiv
 ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ·
p
4
n
3
m
2 1
K K K A K
unde
 , p , n , m , A
constantele, care se determină pe
calea experimentală (parametrii modelului).
Particularitatea practic importantă a metodei
de similitudine este faptul, că sistemul iniţial a
ecuaţiilor diferenţiali nu se soluţionează analitic, ci
se generalizează.
Teorema a treia ( Kirpiciov - Guhman) formulează
condiţiile, necesare şi suficiente pentru similitudinea
fenomenelor sau proceselor: fenomene sunt similari
dacă criteriile determinante acestor au aceeaşi
valoare sau dacă ei se descriu prin aceeaşi ecuaţii
de corelare şi condiţiile de univocitate a căror sunt
aceeaşi.
Ecuaţia diferenţială descrie fenomene sau
procese în general şi, deci, dacă necesită de aplicat
rezultatul la procedeu concret, problema se
limitează prin introducerea anumitor condiţii,
caracteristice acestui procedeu, numiţi condiţii de
univocitate, care asigură soluţionarea problemei
concrete.
Condiţiile de univocitate se referă la mai multe
aspecte ale sistemului şi includ următoarele:
- informaţia despre particularităţi geometrice
ale sistemului,
58
- datele despre proprietăţile fizice ale
elementelor sistemului,
- informaţia despre starea sistemului la
limitele sale şi influenţa mediului înconjurător asupra
sistemului,
- datele despre starea iniţială şi finală a
sistemului.
În unele cazuri descrierea procesului prin
sistemul de ecuaţii diferenţiali este imposibilă, adică
nu poate fi formată baza pentru generalizare şi
atunci problema se soluţionează cu ajutorul metodei
de analiză dimensională a parametrilor
determinante ale procesului (metoda lui Bridjmen).
Analiza dimensională se-ncepe cu π - teorema a lui
Băchinghem: dacă procesul este determinat de N
mărimi fizice, unităţile cărora se exprimă prin n
unităţi de
bază, acesta poate fi prezentat prin ecuaţia
generalizată din
π = N - n criterii adimensionali de similitudine.
Deci, procesul, determinat de 5 parametri fizice, unităţile
cărora se exprimă prin 3 unităţi de bază, poate fi prezentat în
forma generală prin ecuaţia

0 ) , , , , ( f · θ δ γ β α
,
care poate fi transformată în ecuaţia generalizată
din 5 - 3 = 2
criterii, adică în forma
0 ) K ; K ( f
2 1 1
·
sau
) K ( K
2 1
ϕ ·
Să prezentăm ecuaţia generală a procesului
prin funcţia de putere
n m z y
x θ δ γ β α ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ·
, în care
− n , m , z , y , x
coeficienţi necunoscuţi. Se
exprimăm unităţile parametrilor sistemului prin
unităţile de bază (lungimea L, masa M şi timp T )
59

c b a
M T L − α
;
1 c 1 b 1 a
M T L − β
;
2 c 2 b 2 a
M T L − γ
;
3 c 3 b 3 a
M T L − δ
;
4 c 4 b 4 a
M T L − θ

şi substituim parametrii a ecuaţiei generale prin
unităţile acestor parametri
n 4 c 4 b 4 a m 3 c 3 b 3 a z 2 c 2 b 2 a y 1 c 1 b 1 a c b a
) M T L ( ) M T L ( ) M T L ( ) M T L ( x M T L · ·
Ţinând cont, că unităţile ambelor părţi a ecuaţiei
sunt aceeaşi, putem egala exponentele unităţilor de
bază
n a m a z a y a a : L
4 3 2 1
+ + + ·
n b m b z b y b b : T
4 3 2 1
+ + + ·
n
4
c m
3
c z
2
c y
1
c c : M + + + ·
Am obţinut sistemul din trei ecuaţii cu patru
necunoscuţi şi deci, nu ne rămâne decât se
prezentăm trei necunoscuţi prin al patrulea (fie z, m,
n prin y). Să admitem rezultatul soluţionării
sistemului
obţinut, după cum urmează
F y E n ; D y C m ; B y A z + · + · + ·
şi atunci va fi
F y E D y C B y A y
x
+ + +
· θ δ γ β α
,
de unde prin gruparea membrilor venim la expresiile
a criteriilor
determinante:
) ( K
F D B
1
θ δ γ α · ;
E C A
2
K θ δ γ β ·
şi ecuaţia criterială a procesului va fi
y
2 1
K x K · .
Obţinerea formulei de calcul, sau corelaţiei
empirice , valabile pentru grupa proceselor similari,
se face prin determinarea experimentală a valorilor
coeficientului
x
şi exponentei
y
. Neajunsul
principal metodei de analiza dimensională constă în
60
subiectivitatea acestuia, adică aplicarea acestei
metode presupune cunoaşterea în prealabil a
numărului mărimilor determinante fizice ale
procesului şi dacă cercetătorul scapă vre-o una din
aceste, sau, dimpotrivă, adaugă mărimea ,
nepotrivită procesului, analiza dimensională poate
se aducă la comiterea erorii în ecuaţia de calcul.
3.4 Ecuaţia lui Bernoulli.
Aceasta ecuatie este cea mai des folosită în practica
calculelor inginereşti ale problemelor hidrodinamicii. Bernoulli a
obţinut-o prin integrarea ecuaţiilor diferenţiale de mişcare a
fluidului ideal a lui Euler. Pentru a aplica aceşti ecuaţii la întregul
volum elementar, este necesar de multiplicat membrii a fiecărei
ecuaţiei cu unitatea spaţială respectivă (
dz , dy , dx
),după cum
urmeaz ă.
; y d
y
p 1
d
d
y d
; x d
x
p 1
d
d
x d
y
x


− ·


− ·
ρ
υ
τ
ρ
υ
τ

z d g z d
z
p 1
d
d
z d
z



− ·
ρ
υ
τ
Ţinînd cont, că z y x
d dz , d dy , d dx υ τ υ τ υ τ · · ·
ecuaţiile pot fi
transformate pînă la
dz g dz
z
p 1
d
; dy
y
p 1
d
; dx
x
p 1
d
z z
y y
x x



− ·


− ·


− ·
ρ
υ υ
ρ
υ υ
ρ
υ υ
Prin sumarea termenilor corespunzători ale ecuaţiilor

,
_

¸
¸


+


+


− − · + + dz
z
p
dy
y
p
dx
x
p 1
dz g d d d
z z y y x x
ρ
υ υ υ υ υ υ
61
şi transformarea ecuaţiei resultante într-o expresie simplificată

0 dz g
dp
2
d
2
· + +

,
_

¸
¸
ρ
υ

sau
0
g 2 g
p
z d
2
·

,
_

¸
¸
+ +
υ
ρ
,
obţinem ecuaţia lui Bernoulli pentru fluid ideal

const
g 2 g
p
z
2
· + +
υ
ρ
,
adică, în cazul fluidului ideal în toate secţiunile transversale ale
oricărei conducte valoarea acestei sume, numite presiunea
hidrodinamică, este aceeaşi. În aceasta ecuaţie:
z - Înălţimea geometrică, prin sensul fizic ea reprezintă
energie potenţială specifică de poziţie (raportată la o unitate de
greutate a fluidului);

( ) g p ρ
-înălţimea piezometrică, care caracterizează
energie potenţială specifică de presiune. Suma
( ) g p z ρ +

caracterizează energie potenţială specifică a fluxului de fluid în
sectiune dată şi se numeşte presiunea hidrostatică (ecuaţia
fundamentală a hidrostaticii) ;
( ) g 2
2
υ
-înălţimea de viteză, care caracterisează energia
cinetică specifică a fluxului.
62
Curgerea fluidului ideal
O
2
z
g
p
ρ
2
g 2
2
2
υ
1
z
g
p
ρ
1
g 2
2
1
υ
O
Membrii acestei ecuaţiei sunt prezentate în forma, unde
unitatea de presiune (de energie spécifică, rapportată la o unitate
de greutate :
N m N
) se exprimă prin unităţi de lungime –
m
.
Multiplicând membrii acestei ecuatii cu
g ρ
, obţinem
unitate de presiune în
( ) Pa m N
2
, sau unitate de energie
specifică (raportată la o unitate de volum).
2 p z g
2
ρυ ρ + +
,
( ) Pa m m N
3
.
De obicei secţiunea vie a conductei este variabilă şi viteza
de mişcare a fluidului, conform ecuatiei integrate de continuitate
S Q
V
υ ·
corespunde acestei variaţii. Deoarece debitul lichidului
este acelaşi în toate secţiunile ale conductei, fiecare variaţie
sectiunii vii condiţionează trecerea energiei cinetice în potentială
şi invers. Energie totală a fluxului, egală cu suma ambelor
energii: potenţială şi cinetică, rămâne constantă, adică valoarea
energiei a fluxului de lichid ideal este aceeaşi în toate secţiunile
ale conductei.
Deci, ecuatia Bernoulli represintă cazul particular a
legii de conservare a energiei şi exprimă bilanţul de energie a
fluxului de fluid.
63
g 2
2
2
υ
Curgerea fluidului real (vîscos)
p
h
O O
2
z
1
z
g
p
1
ρ
g 2
2
1
υ
g
p
2
ρ
Pe parcursul mişcării a unui fluid real apar forţe de frecare
internă, condiţionate de către viscozitate fluidului, de regimul
hidrodinamic de mişcare şi de forţa de frecare între fluidul şi
suprafaţă internă a conductei. Aceste forţe opun rezistenţa
mişcării fluidului (rezistenţa hidraulică). Pentru învingetea acestei
necesită de cheltuit oricare cantitate de energie, şi deaceea
energie totală a fluxului diminuează în continuu de-a lungul
conductei din cauza trecerii anumitei portiuni de energie
potentială în categorie de energie pierdută, adică cheltuită cu
scopul de a învinge rezistenţa hidraulică. În acest caz ecuaţia
Bernoulli se va transforma în

const
g 2 g
p
z
2
≠ + +
υ
ρ
,
sau pentru două sectiuni arbitrare a conductei
p
2
2
1
2
h
g 2 g
p
z
g 2 g
p
z +

,
_

¸
¸
+ + ·

,
_

¸
¸
+ +
υ
ρ
υ
ρ

Aici p
h
- energie specifică pierdută (în raport la o unitate de
greutate a fluidului).
3.4.1 Unele aplicaţii practice ale ecuatiei lui Bernoulli.
În industria deseori debitmetru reprezintă dispozitiv de
măsurare, bazat pe principiul de strangularea jetului cu variaţia
respectivă a parametrilor cinetice şi dinamice ale fluxului,
importante pentru dirijarea procesului tehnologic. Se examinăm
cazul strangulării jetului de fluid.
3.4.1.1 Scurgerea lichidului prin orificii şi ajutaje.
64
Se determinăm debitul lichidului, scurgându-se printr-un
orificiu circular în fundul, considerat subţire (
d 3 ≤ δ
) a unui
rezervor deschis, nivelul lichidului în care se menţine constant.
Trasând în schema planul de referinţă O – O şi, considerând
lichidul perfect, scriem ecuaţia Bernoulli pentru nivelul lichidului
în rezervor şi secţiunea strangulată a jetului
g 2 g
p
z
g 2 g
p
z
2
2 2
2
2
1 1
1
υ
ρ
υ
ρ
+ + · + +
Ţinând cont, că rezervorul este deschis, se poate de admis că
2 1
p p ·
, viteza
0
1
· υ
, precum
const h ·
, (
h z z
2 1
· −
),
obţinem
h
g 2
2
2
·
υ
, de unde
gh 2
2
· υ
.
Aceasta formulă de viteză de scurgere a lichidului ideal printr-un
orificiu în suprafaţă subţire, este numită formula Torriceli.
În cazul scurgerii lichidului real, posedând viscozitate, o
parte de presiune se pierde din cauza forţelor de inerţie şi de
frecare pentru a învinge rezistenţa, condiţionată de strangularea
bruscă a jetului la distanţa circa
or
d 5 , 0
de la ieşire din orificiu,
viteza de scurgere în secţiunea strangulată se reduce puţin şi se
exprimă prin
gh 2 ϕ υ·
,
65
2
p
1
p
O O
2
z
1
z
j
d
or
d
h
or
d 5 , 0
1
z
2
z
ideal vâscos
unde
1 < ϕ
-coeficientul de corecţie, numit coeficientul de viteză, care ţine
cont de pierderi de presiune la scurgerea prin orificiu.
Debitul de volum
( ) s m Q
3
v
a lichidului este egal produsului
vitezei medii cu secţiunea strangulată a jetului. Raportul valorilor
secţiunii comprimate a jetului la acea a orificiului este numit
coeficientul de strangulare a jetului or j
S S · ε
şi deci
gh 2 S S gh 2 S Q
or or j V
α ε ϕ υ · ⋅ · ·
aici
ε ϕ α ·
-coeficientul de debit, care se determină pe calea experimentală
şi depinde de criteriul Re , forma, poziţia şi mărimea orificiului
Din ultima ecuaţie este văzut că debitul de lichid,
scurgându-se printr-un orificiu în fundul subţire a unui rezervor,
depinde de nivelul lichidului deasupra orificiului şi de mărimea
acestuia, însă nu depinde de forma rezervorului. Aceasta ecuaţie
este valabilă şi pentru calculul debitului de lichid printr-un orificiu
în peretele subţire a rezervorului, dacă presiunea hidrostatică h
de considerat în raport cu axa secţiunii orificiului. Pentru lichide,
asemănătoare apei, în calculele aproximative se admite de
acceptat mărimile următoare aproximative ale coeficienţilor :
de strangulare
64 , 0 · ε
, de viteză
97 , 0 · ϕ
şi de debit
63 , 0 · α
.
Dacă lichidul în rezervor se află la presiunea, superioară
acelei exterioare (
1 2
p p >
), atunci

,
_

¸
¸ −
+ ·
g
p p
h g 2 S Q
1 2
or V
ρ
α
,
unde
ρ
-densitatea lichidului.
Dacă nivelul lichidului în rezervor variază, scurgerea
lichidului devine nestaţionară (variază şi viteza) şi pentru acest
caz de obicei se calculează durata golirii rezervorului.
Aşadar, dacă într-un interval de timp τ d volumul
lichidului în rezervor s-a redus cu
3
m , dV
şi prin urmare, nivelul
66
a scăzut cu
m dH
, adică, dacă secţiunea transversală a vasului
este
2
m S
, atunci capacitate de golire în timp τ d va fi
SdH d gh 2 S d Q dV
or V
− · · ⋅ · τ α τ
,
de unde
gH 2 S
SdH
d
or
α
τ − ·
.
aici semnul « - » înseamnă reducerea nivelului de lichid în rezervor.

Prin integrarea acestei ecuaţii obţinem expresia duratei de golire
de la nivelul
1
H
pînă la nivelul
2
H

dH H
g 2 S
S
d
2
1
H
H
5 , 0
0 or
∫ ∫
⋅ − ·
τ
α
τ
, sau
( )
2 1
or
H H
g 2 S
S 2
− ·
α
τ
,
sau duratei de golire completă
( ) 0 H
2
·
1
or
H
g 2 S
S 2
α
τ ·
.
Pentru rezervori cu sectiunea transversală, variabilă în funcţie de
înălţime (rezervori conice, cisterne orizontale etc.) în calculul
duratei de golire necesită de ţinut cont de dependenţa
( ) H f S ·
.
3.4.1.2 Ajutaje.
Caracteristica hidrodinamică a jetului poate fi modificată
cu ajutorul ajutajului - segmentului scurt de ţeavă (
d 7 l d 3 < <
),
la calculul hidraulic al cărui pierderi liniare pot fi neglijate.
Ajutaje se clasifică în:
- externe cilindrice (ajutaje Ventouri) ;
- interne cilindrice (ajutaje Borda)
- conice (confuzor, difuzor),
- conoidal (în forma jetului, scurgându-se prin orificiu).
67
L
1
p ∆
jet
d
H
A B
A
or
d
1
B
Ajutaj Ventouri
Dacă la orificiu de racordat un ajutaj, atunci pierderile de
presiune se vor mări din cauza rezistenţelor suplimentare la întrare
în- şi la ieşire din segmentul. Cu toate că în acest caz coeficientul
de viteză
ϕ
diminuează, coeficientul de debit creşte
82 , 0 ( ≈ α
pentru apă şi lichide, asemănătoare apei), deoarece coeficientul de
strangulare a jetului la ieşire din ajutaj este egal cu unitate
( ) 1 · ε
,
adică diametrul jetului la ieşire din ajutaj este egal cu diametrul
ajutajului (orificiului).
Dacă în schema ajutajului Ventouri de unit secţiunile 1 – 1
şi B – B prin ecuaţiile lui Bernouli, obţinem aceleaşi formule de
calcul ca şi pentru orificiul, însă de altă mărimea:
- coeficientul de viteză se va micşora

82 , 0
5 , 0 1
1
5 , 0
1
1
aj
aj
·
+
· ⇒ · ⇒
+
· ϕ ξ
ξ
ϕ

şi viteza de scurgere se va reduce cu circa
% 15 85 , 0 97 , 0 82 , 0 ≈ ≈
;
- coeficientul de debit se va egala cu coeficientul de viteză
82 , 0 · ·α ϕ
, deoarece
ϕ α ε ϕ ε α · ⇒ · ⇒ ⋅ · 1
aj , adică debitul
lichidului se va majora cu aproximativ
% 34 34 , 1 62 , 0 82 , 0 ≈ ≈

din cauza apariţiei efectului de aspiraţie în zona de depresiune A –
A al ajutajului (secţiunii strangulate a jetului de lichid).
68
Depresiunea maximală în zona strangulată a fluxului
constituie
( ) ( ) H 80 , 0 75 , 0 h
max
depr
− ·
, unde H este înfundarea
axei ajutajului.

3.4.1.3 Principiile de măsurare a vitezei şi debitului de fluid.
În practica ştiinţifică şi inginerească pentru măsurarea
vitezei medii şi a debitului de fluid se întrebuinţează de obicei
dispozitivele cu strangularea fluxului sau tubul pneumometric.
Principiul de măsurare a vitezei cu ajutorul tubului Pitot -
Prandtl este evident din figură. Diferenţa nivelulelor în tuburi
manometrului diferenţial ( ) g 2 h
2
din
υ · indică presiunea dinamică
în punctul de instalare al acestuia. Conform datelor de măsurare se
calculează viteza maximală pe axa conductei. Pentru a trece la
viteza medie, se ridică epiura vitezelor în secţiune vie, deplasând
dispozitivul de-a lungul diametrului de conductă sau folosind
corelaţii respective între valori medii şi cele maximale ale vitezei.
Debitul se calculează prin multiplicarea vitezei medii cu secţiunea
vie. Aceasta metodă este destul de simplă, însă îndestul precisă.
Mai larg răspândită este măsurarea vitezei şi a debitului cu
ajutorul dispozitivelor cu strangularea fluxului, principiul de
funcţionare a căror este bazat pe măsurare saltului de presiune în
secţiune vie strangulată a conductei, valoarea cărui este
proporţională vitezei.
69
max
υ
g 2
2
υ
Tubul Pitot-Prandtl
În calitate dispozitivului de măsurare cu strangularea
jetului sunt folosite diafragme de măsurare, duze şi tuburi
Ventoury.
Diafragma de măsurare este un disc subţire, instalat
coaxial conductei, în centru căruia se află un orificiu circular, al
cărui diametru este mai mic decât diametrul interior a conductei.
Duză de măsurare este un ajutaj cu întrare rotunjită şi
ieşire cilindrică. Manometrele diferenţiale ale acestor dispozitive
de măsurare se racordă la conducte prin camere inelare, care
comunică cu spaţiul interior a conductei prin orificii, distribuiţi
uniform pe circumferinţa conductei.
Secţiunea tubului Ventoury iniţial diminuează şi apoi - se
dilatează până la diametrul iniţial, repetând forma jetului, trecut
prin strangulare. Asemenea forma reduce pierderile presiunii în
comparaţie cu diafragmă şi duză.
La ieşire din tubul şi duză Ventoury secţiunile jetului şi a
ţevii sunt aceleaşi. Considerând fluidul ideal şi conductă
orizontală
) z z (
2 1
·
, pentru două secţiuni ale acestei, prevăzute
cu manometrul diferenţial se poate de scris ecuaţia Bernoulli în
forma
70
Tubul Ventourri
h
D
d
h
d
D
Diafragma normală.
g 2 g
p
g 2 g
p
2
2 2
2
1 1
υ
ρ
υ
ρ
+ · +
, de unde
h
g
p p
g 2 g 2
2 1
2
1
2
2
·

· −
ρ
υ υ
aici h - diferenţa de presiune, înregistrată de către manometrul diferenţial şi
exprimat în metri coloanei de lichid etalon.
Pentru a determina viteza medie şi debitul lichidului în
conductă, exprimăm viteza
1
υ
în secţiunea ţevii prin viteza
2
υ
în
secţiunea strangulată a fluxului după diafragmă, utilizând ecuaţia
de continuitate a fluxului
2
2
2
1
2
2 1
D
d
S
S
υ υ υ · ·
şi deci, prin substituirea aceastei expresii în formula diferenţei de
presiune dinamică (indicaţiile manometrului diferenţial) se obţine
h
D
d
1
g 2
D
d
g 2 g 2
4
4 2
2
2
2
2 2
2
2
2
·

,
_

¸
¸
− ·

,
_

¸
¸

υ υ υ
.
Deci, viteza şi debitul de volum a fluidului în secţiunea
comprimată a fluxului se va exprima prin

( )
4
2
D d 1
gh 2

· υ
şi
( )
4
2
V
D d 1
gh 2
4
d
Q

·
π
α
aici
α
-coeficientul de corecţie, care ţine cont de diminuarea debitului din
cauza comprimării jetului de fluid şi prin urmare, mărirea pierderilor de
energie, (
1 < α
), numit coeficientul de debit al dispozitivului de strangulare,
dependent de regimul hidrodinamic de curgere a fluidului şi de caracteristici
constructive ale dispozitivului,
) D d , e R ( f · α
. Valorile α pentru diferite
dispozitive de strangulare se determină experimental şi sunt prezentate în
literatura specială de referinţă.
De obicei
( )D 3 , 0 25 , 0 d ÷ ·
, şi de aceea în calculele
aproximative
raportul
( )
4
D d se poate de neglijat şi atunci formula debitului se
simplifică până la
71
gh 2
4
d
Q
2
V
π
α ≈ .
De aici se poate de calculat viteza medie a lichidului (fluid
incompresibil) în conductă cu ajutorul raportului

gh 2
D
d
gh 2
D
4
4
d
S
Q
2
2
2
c
V

,
_

¸
¸
· · · α
π
π
α υ
,
unde 4 D S
2
c
π · - secţiunea vie a conductei.
Pentru gaze şi vapori (fluizi compresibili) este necesar de
ţinut cont de variaţia densităţii fluidului conform legii
Mendeleev-Clapeyron.
3.5 Rezistenţele hidraulice în conducte.
Calculul rezistenţelor hidraulice la curgere lichidului real
prin conducte constitue una din cele mai importante probleme
practice a hidraulicii tehnice deoarece de acest parametru în direct
depinde pierderea presiunii şi prin urmare - consumul de energie.
Pierderile presiunii în conductă în caz general sunt
condiţionate de rezistenţa de frecare şi de rezistenţele locale.
Rezistenţa de frecare sau lineară apare din cauza
viscozităţii lichidului, depinde de regimul de curgere al acestuia şi
este distribuit uniform pe toată lungimea conductei.
Rezistenţile locale au loc în toate sectiunile ale conductei,
unde are loc deformarea oricare a curentului de lichid. Acestea
sunt sectiunile de întrare şi ieşire, de dilatare şi comprimare a
curentului, de ramificare a conductei şi diferite dispozitive ale
armăturii hidraulice şi de regulare.
Deci, presiunea pierdută se presintă prin suma
l . r fr p
h h h + ·
,
unde fr
h
et
l . r
h - pierderile presiunii din cauza frecării şi rezistenţelor
locale.
Pierderi de presiune fr
h
în cazul curgererii de lichid în
regim laminar printr-o ţeavă rectilinie pot fi calculate cu ajutorul
72
ecuaţiei de debit a lui Poiseuille
4
V
d
l 128
p
Q
µ
∆ π
·
.
Conform ecuaţiei Bernoulli pentru secţiunile extremale ale unei
ţevi orizontale
( )
2 1
z z ·
cu diametrul invariabil
( )
2 1
υ υ ·

pierderea presiunii
fr
2 1
h
g
p
g
p p
· ·

ρ

ρ
, de unde fr
gh p ρ ∆ ·
,
şi deci ecuaţia lui Poiseuille se transformă în
l 128
gh
4
d
Q
fr
2
µ
ρ π
π
υ · ·
,
Aici
l
şi d - lungimea şi diametrul ţevii,
µ
şi
ρ
- viscozitatea dinamică
şi densitatea ale lichidului.
De aici, după reduceri, rezultă expresia presiunii pierdute

d d
l
g
32
h
fr
ρ
µ υ
⋅ ⋅ ·
.
care, după multiplicare şi divizarea părţii din dreapta a expresiei
cu υ 2 şi modificări simple, se transformă în
g 2 d
l
g 2 g 2 d
l
Re
64
g 2 d
l
d
64
h
2 2
fr
2 2
fr
υ
λ
υ
ξ
υ υ
ρ υ
µ
⋅ ⋅ · · ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅ ·
,
adică, pierderile presiunii din cauza frecării se exprimă prin
energie cinetică.
Cu valoarea
Re 64 · λ
aceasta ecuaţie bine se acordă
cu rezultatele experimentale în cazul cercetărilor mişcării laminare
a lichidului
( ) 2320 Re <
. În aceşti condiţii coeficientul de frecare
practic nu depinde de rugozitatea suprafeţii spălate a ţevii.
Coeficientul de proporţionalitate este numit coeficientul de
rezistenţa de frecare şi se notează prin fr
ξ
, coeficientul λ
-coeficientul de rezistenţa hidraulică sau simplu coeficienult de
frecare. Deci, în acest caz de curgere laminară
Re
64
· λ
şi
d
l
fr
⋅ · λ ξ
.
73
Pentru canale de secţiuni necirculare diametrul geometric se
substitue prin diametrul echivalent. Valoarea coeficientului de
frecare se calculează conform expresiei
Re B · λ
, în care
valoarea B depinde de forma sectiunii vii a canalului (sectiunea
patrată
57 · B
, sectiunea inelară
96 · B
, etc.)
Aceeaşi ecuaţie se permite pentru calculul pierderii de
presine la curgerea turbulentă a lichidului, însă în acest caz
expresia coeficientului de frecare este imposibil de obţinut pe
calea analitică din cauza complicităţii a structurii courentului
turbulent. Pentru acest caz rezolvarea analitică a ecuatiei Navier-
Stokes este imposibilă şi prin urmare, formulele de calcul se obţin
prin generalizarea rezultatelor experimentale cu ajutorul
metodelor teoriei de similitudine.
Se ştie că ecuatia generalisată a hidrodinamicii în forma
funcţiei de putere pentru curentul staţionar de lichid, în absenţa
influenţei din partea gravităţii, se prezintă ca

n
m
d
l
e R A Eu

,
_

¸
¸
⋅ · .
Prin generalizarea datelor experimentale, obţinute la
studierea curgerii lichidelor prin conductă cu suprafaţă hidraulic
netedă în intervalul
5
10 4000 e R ÷ ·
, s-a stabilit:
1 n ; 25 , 0 m ; 1582 , 0 A · − · ·
, şi deci

,
_

¸
¸
·

d
l
e R 1582 , 0 Eu
25 , 0
,
sau, ţinând cont, că
2
fr
2
gh
p
Eu
υ ρ
ρ
υ ρ

· ·
, şi efectuând variaţii
simple, obţinem
g 2 d
l
e R 3164 , 0 h
2
25 , 0
fr
υ
⋅ ·

,
adică, coeficientul de frecare în ţevi netede în intervalul
5
10 4000 e R ÷ ·
se exprimă prin
74
4
25 , 0
e R
3164 , 0
e R 3164 , 0 · ·

λ
.
De aici venim la concluzie, că pierderea presiunii în regimul
laminar este liniar proportională vitesei, dar în régimul turbulent
aceasta dependenţa este mai pronunţată –
75 , 1
fr
h υ ≡
.
Pe baza rezultatealor esperimentale a fost elaborată
dependenţa funcţională
( ) Re f · λ
, pezentată în forma grafică.
Pe grafic se poate de văzut trei zone :
- zona regimului laminar -
e R 64 · λ
ţevilor hidraulic
netede şi celor rugoase;
- zona de frecare mixtă, în care asupra valorii λ
influenţează regimul (Re) şi rugozitate, şi care se mai numeşte
zona de legea prepatratică de rezistenţa;
-zona automodel în raport la Re, în care valoarea λ nu
depinde decît de rugozitate. Rezistenţa în aceasta zonă este
proporţională vitezei la puterea a doua, şi deaceea ea se numeşte
zona de legea patratică de rezistenţa.
75
R
e
6
10
3
2
1
3
10
2
10
2 , 0
1 , 0
02 , 0
5
10
4
10
01 , 0
λ
Dependenţa.
1-ţevile netede şi rugoase (regimul laminar); 2- ţevile netede (alamă,
aramă, plumb, sticlă); 3-ţevile rugoase (oţel , fontă).
4
Re
3164 , 0
· λ
Re
64
· λ
Rugositatea suprafeţii ţevii măreşte valoarea coeficientului
de frecare în cazul regimului turbulent de curgere a lichidului
(regimul laminar nu formează stratul limită şi deci influenţa
rugosităţii este nulă). Rugozitatea suprafeţii se poate de evaluat
cantitativ prin oricare înălţimea medie a proeminenţilor pe
suprafaţă interioară a ţevii, numită rugozitate absolută ∆,
valoarea cărui depinde de natura materialului şi de starea
suprafeţii.
Din punct de vedere a hidrodinamicii suprafaţă se
consideră hidraulic netedă, dacă înălţimea proeminenţilor de
rugozitate absolută este mai mică decît grosimea stratului limită
( )
0
δ < ∆
. Deoarece grosimea stratului limită depinde de regimul
de curgere a lichidului, venim la concluzie că aceeaşi suprafaţă,
în dependenţa de regim hidrodinamicîn sistem, poate fi şi netedă,
şi rugoasă.
Valorile critice ale cririului Re, la care apare influenţa
rugosităţii -
1 . cr
e R
şi influenţa regimului de curgere devine
negligabilă -
2 . cr
e R
, depind de rugozitate relativă
d ∆ ε·
şi se
exprimă prin
ε
23
e R
1 . cr

şi 8
9
2 . cr
220 e R

≈ ε
.
Coeficientul de rezistenţa hidraulică pentru toate zone se
poate de calculat conform ecuaţiei universale
1
1
]
1

¸

,
_

¸
¸
+ − ·
9 , 0
e R
87 , 6
7 , 3
lg 2
1 ε
λ
,
care se transformă pentru zona de legea prepatratică de rezistenţă
5 , 1 e R lg 8 , 1
e R
81 , 6
lg 2
1
9 , 0
− ·

,
_

¸
¸
− ·
λ
şi pentru zona de legea patratică de rezistenţă -
7 , 3
lg 2
1 ε
λ
·
.
Toate acestea ecuaţii sunt valabile pentru curenţi izoterme
76
şi deaceea pentru a calcula coeficientul de rezistenţa hidraulică în
caz, dacă températura medie a curentului se diferă esenţial de cea
a peretelui ţevii, necesită de întrodus coeficienţii de corectie.
Pierderea de presiune în rezistenţa locală de asemenea se
presintă prin presiunea de viteză
g 2
h
2
j
υ
ξ ·
,
aici
ξ
-coeficientul de rezistenţa locală, valoarea cărui se determină pe calea
experimentală. Există tabele de coeficienţii diferitor rezistenţe locale.
Deci, ecuaţia pierderilor hidraulice se exprimă în caz
general prin înălţimea pierdută

g 2 d
l
h
2
i
υ
ξ λ

,
_

¸
¸
+ ·

,
m
,
sau presiunea pierdută
2 d
l
p
2
ρυ
ξ λ ∆

,
_

¸
¸

+ ·
, Pa ,
3.5.1 Problema externă a hidraulicii. Deplasarea corpurilor în
fluide.
Multe procese tehnologice în industria alimentară
(sedimentarea particulelor solide în fluide sub acţiunea forţelor cât
gravitaţionale atât şi de inerţie, amestecarea mecanică a
amestecurilor fluide etc.) sunt bazate pe legile de mişcare a
corpurilor solide într-un fluid. Mişcarea corpului solid,
deplasându-se într-un fluid, este influenţată de către rezistenţa
acestuia, cauzată de forţele de frecare şi dependentă de regimul
hidrodinamic de curgere şi forma corpului. La regimul laminar
pierderea de energie este cauzată în general de forţe de frecare,
însă cu creşterea vitezei de curgere a fluidului se măreşte influenţa
forţelor de inerţie, care devine tot mai determinantă. Începând cu
77
valori critice a criteriului Reynolds, la care se-ncepe regimul
automodel, predominantă devine rezistenţa frontală, iar cea de
frecare se neglijează.
Forţa de rezistenţă mişcării corpului din partea fluidului se
exprimă prin ecuaţia cunoscută ca legea de rezistenţă
2
S F
2
r
υ ρ
ξ · ,
unde S - aria proiecţiei maximale a corpului pe planul, perpendicular sensului
de mişcare a acestuia,
2
m
;
υ
- viteza de mişcare,
s m
;
ρ
- densitatea
mediului,
3
m kg ;
ξ
- coeficientul de rezistenţa.
diferite regimuri se poate de obţinut prin analiza datelor
experimentale în forma corelaţiilor criteriale.
Stokes a elaborat dependenţa grafică
( ) Re f · ξ
pentru
sedimentarea particulelor sferice, din care sunt bine văzute trei
zone ale regimului de sedimentare:
- regimul laminar - zona legii lui Stokes ( 2 Re ≤ ), în care
Re 24 · ξ
şi forţa de rezistenţă este directproporţională vitezei;
- zona de tranziţie - zona legii pre-pătratice de rezistenţa
( 500 2 Re ÷ · ), în care
6 , 0
Re 5 , 18 · ξ
şi forţa de rezistenţă este
proporţională vitezei în puterea 1,4;
- regim automodel -
const 44 , 0 · · ξ
- zona legii pătratice
de rezistenţă a lui Newton la 500 Re > , unde forţa de rezistenţă
este proporţională vitezei în puterea 2.

78
Re
legea lui Newton legea Stokes
44 , 0 · ξ
6 , 0
Re
5 , 18
· ξ
Re
24
· ξ
ξ
4
10
3
10
2
10
10
0 , 1
6
10
4
10
2
10
0 , 1
2
10
− 4
10

1 , 0
Dependenţa la sedimentarea corpurilor sferice
solitare în fluid

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful