1

Biofizica - Conf. Dr. Constanta GANEA - Curs 10.1

Elemente de psihofizică
Psihofizica, disciplină care se situează la graniţa dintre biofizică şi psihologie, studiază relaţiile existente între caracteristicile stimulilor şi senzaţiile produse de aceştia. Procesul de comunicare a omului cu mediul înconjurător implică patru elemente esenţiale: stimulul, receptorul, senzaţia şi percepţia. Stimulul, formă de energie care aparţine unei sfere exterioare conştiinţei, constituie un semnal pentru organele de simţ în măsura în care anumite celule ale acestora sunt sensibile la existenţa sa. De exemplu, undele electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 750 nm reprezintă stimuli pentru analizorul vizual uman, în timp ce undele electromagnetice din afara acestui domeniu, deşi sunt de aceeaşi natură, nu pot fi detectate de către acesta. Vibraţiile mecanice cu frecvenţa cuprinsă între 16 - 20.000 Hz constituie stimuli pentru receptorul auditiv uman, pe când ultrasunetele, a căror frecvenţă este superioară valorii de 20.000 Hz, nu reprezintă semnale pentru acesta şi deci nu pot avea pentru om aceeaşi valoare informaţională. În psihofizică se consideră, în general, că stimulul este de natură fizico-chimică, deşi senzaţiile pot fi provocate şi de stimuli de altă natură. Există o mare varietate de stimuli care pot fi recepţionaţi de organele specializate ale organismului uman (optici, acustici, chimici, termici etc). Pentru unii stimuli, cum ar fi stimulii electrici, nu există însă organe specializate. Receptorii sunt reprezentaţi de către celule specializate, sensibile la acţiunea stimulilor, integrate uneori în structuri complexe - analizorii - destinate prelucrării informaţiei recepţionate, în scopul obţinerii de senzaţii şi percepţii. Din punct de vedere funcţional, receptorii pot fi consideraţi traductori care transformă energia stimulului în energia bioelectrică ce stă la baza generării influxului nervos. În acest fel, informaţia primită din mediul înconjurător prin intermediul stimulilor este tradusă în semnale specifice sistemului nervos, care sunt transmise pe căile nervoase până la centrii superiori, unde este generată percepţia finală. O clasificare bazată pe provenienţa stimulilor împarte receptorii în trei categorii: - proprioceptorii, care primesc informaţii din propriul nostru corp (muşchi, tendoane, articulaţii etc.);

care furnizează informaţii asupra mediului extern. fără a fi o reprezentare fidelă a acestora. concentraţia unor substanţe în sânge etc. informaţii care în general nu sunt conştientizate. starea fizică (oboseală. De exemplu.). adaptare etc. Senzaţia nu poate permite însă cunoaşterea caracteristicilor stimulilor în integralitatea lor. Mărimi de excitare şi mărimi de senzaţie . Dintre acestea. de natură subiectivă. analizorul vizual şi analizorul auditiv formează structuri complexe. Senzaţia. în funcţie de condiţiile în care acesta se află. nivelul de cultură. a memoriei şi a inteligenţei. Senzaţia şi percepţia reprezintă o reflectare a unor fenomene obiective. urechea medie şi de o parte a elementelor urechii interne. reprezintă o reflectare psihică a unor caracteristici separate ale stimulilor. strălucirea. în acest caz celulele ciliate interne. Un asemenea sistem senzorial este alcătuit din două părţi principale: 1) Sistemul periferic care include receptorul senzorial propriu-zis 2) Căile nervoase care prelucrează informaţia şi ariile corticale specializate care sunt destinatarul informaţiei. De-a lungul acestor căi. în serie sau paralel. Senzaţia poate conţine informaţii de ordin calitativ (culoare. asigură comunicarea cu cortexul auditiv. stress. Senzaţiile produse de aceiaşi stimuli diferă de la un subiect la celălalt şi chiar la acelaşi subiect.2 . Segmentul al doilea. starea psiho-afectivă. tonalitatea unui sunet.).interoceptorii. care asociază senzaţia unui stimul şi împreună dau posibilitatea identificării fenomenelor şi a diferenţierii lor în raport cu alte fenomene. Ele pot fi influenţate de o serie de factori cum ar fi: experienţa anterioară. de a-l transmite cu o eficienţă cât mai mare şi de a efectua analiza sa în frecvenţă. asigură traducerea mecano-electrică prin care stimulul mecanic reprezentat de unda acustică este transformat în semnalul electric care stă la baza propagării influxului nervos. Din categoria exteroceptorilor fac parte organele de simţ. care furnizează informaţii asupra mediului intern (presiunea sângelui. în cazul sistemului auditiv partea periferică este reprezentată de urechea externă.exteroceptorii. neuronii pot fi dispuşi în mai multe configuraţii. care sunt sisteme senzoriale. intensitatea unui sunet). . Percepţia necesită intervenţia creierului. timbrul sonor) sau cantitativ (int ensitatea luminoasă. Procesul psihic prin care fenomenele lumii înconjurătoare sunt integrate şi cunoscute în totalitatea însuşirilor lor este percepţia. reprezen tat de căile nervoase aferente şi de cele eferente. R eceptorul. caracteristici care acţionează direct asupra organelor de simţ sau asupra receptorilor. Partea periferică are rolul de a amplifica selectiv stimulul acustic.

treptelor sale să li se asocieze indici. slab. au făcut necesară efectuarea unor studii statistice pe populaţii de oa meni tineri şi sănătoşi. respectiv unităţi de senzaţie. subiectul trebuie să se concentreze asupra componentei intensitate a unui sunet şi să compare senzaţiile generate de două valori diferite ale intensităţii aceluiaşi sunet. Astfel. subiectului i se poate cere să se concentreze asupra unei singure componente a stimulului. exprimat în dB şi prin frecvenţa sa. Într-un studiu de acest tip. Senzaţia. variaţiile individuale ale senzaţiei produse de către un acelaşi stimul. scară de senzaţie. Componentele senzaţiei care reflectă diferitele componente ale stimulului reprezintă mărimile de senzaţie. Un semnal luminos poate fi caracterizat prin lungimea sa de undă. Caracterizarea stimulului este în general mai simplă. nu este măsurabilă obiectiv şi evaluarea sa este posibilă numai pe baza descrierii pe care o face subiectul supus stimulării. . de exemplu. . subiectul este stimulat cu un factor excitant oarecare şi i se cere să descrie senzaţia pe care o încearcă. Prin urmare. grav. în mod analog cu stabilirea scărilor pentru stimuli. un asemenea exemplu este reprezentat de scara de decibeli. în schimb. acesta poate fi: puternic. exprimată în metri. construirea unei scări de senzaţie implică: . .fiecărei trepte trebuie să-i corespundă o valoare precisă a mărimii de excitaţie care determină respectiva senzaţie. a unor unităţi de măsură şi a unor scări adecvate. Caracterul subiectiv al răspunsului. un semnal termic prin temperatura măsurată în grade Celsius etc.trebuie să se stabilească o unitate de măsură a senzaţiei. un sunet poate fi definit prin nivelul său de presiune acustică. sunt exprimate prin caracteristicile şi unităţile fizice consacrate. descriind senzaţia produsă de aceasta. apare problema evaluării acestor două elemente prin stabilirea unor mărimi. Stimulul este apoi modificat calitativ sau cantitativ şi subiectului i se cere să descrie noua senzaţie. scară de excitaţie şi scara de soni. De exemplu. înalt etc. trebuie să se construiască scări de senzaţie. în cazul unui stimu l sonor. numite mărimi de excitare sau de stimulare. exprimată în Hz.găsirea unei limite inferioare (zero–ul scării) care corespunde unei amplitudini minime a unui stimul care poate să genereze senzaţia respectivă. O scară de senzaţie ar trebui să aibă următoarele proprietăţi: . Mărimile corespunzătoare acestuia. Descrierea senzaţiei se face prin acordarea unui calificativ.3 Deoarece psihofizica se ocupă cu studiul relaţiilor cantitative dintre stimuli şi senzaţiile pe care aceştia le provoacă. a căror valoare să fie proporţională cu senzaţia. Deoarece o descriere prin intermediul unor calificative nu este suficientă pentru a se face o evaluare cantitativă. Pentru a facilita descrierea. În acustică.

pentru variaţii infinitesimale: dE E = ct. în general. Pragul de detecţie mai este numit prag absolut sau prag inferior. Dacă se notează cu E intensitatea excitantului. provoacă durere sau se produce saturaţie. Intensitatea maximă a unui stimul care poate fi prelucrat de către un organ de simţ corespunde. E. care corespunde unui stimul care nu mai poate fi perceput deoarece a depăşit posibilităţile organului de simţ. Pragul de detecţie reprezintă intensitatea minimă a unui stimul (excitant) care poate genera o senzaţie.E 0 unde E 0 reprezintă intensitatea stimulului prag. pragului dureros. în general. Un asemenea stimul este numit stimul liminar. pragul diferenţial relativ reprezintă puterea de rezoluţie a acestuia.4 . pragul diferenţial va fi: ∆E =E . . Un acelaşi organ de simţ poate detecta stimuli ale căror intensităţi baleiază intervale de până la 12 ordine de mărime. Pe baza acestei constatări.găsirea unei limite superioare. Un prag reprezintă limita dintre două stări: starea pentru care apare răspunsul aşteptat şi starea pentru care răspunsul nu mai apare. sau. Legea lui Weber S-a constatat experimental că puterea de rezoluţie a organului de simţ este. Pragul diferenţial absolut reprezintă cea mai mică diferenţă perceptibilă (intervalul minim) dintre intensităţile a doi stimuli care sunt percepuţi ca distincţi. Pragurile în psihofizică Pentru a construi o scară a senzaţiilor s-a folosit metoda pragurilor. ∆E Se defineşte pragul diferenţial relativ E ca fiind raportul dintre pragul diferenţial absolut E şi valoarea intensităţii excitantului. Weber (1838) a formulat următoarea lege: ∆E E = ct. În cazul unui organ de simţ. constantă pe un anumit interval de valori.

de multe ori. pe baza unor date experimentale. Codificarea parametrilor excitanţilor În general. Legea puterii (Stevens) Stevens (1953) a formulat. numai pentru un interval restrâns de valori ale intensităţii stimulului. care afirmă că senzaţia este proporţională cu logaritmul excitantului. Fechner a emis dE ipoteza că pragul diferenţial E corespunde celui mai mic interval de tărie a senzaţiei. Alte caracteristici pot fi codificate spaţial sau temporal. fiind valabilă. S: ∆E S=k E Pentru variaţii infinitesimale. iar E 0 reprezintă intensitatea stimulului prag. Prin integrare se obţine: S= k ln E + ct Această ecuaţie reprezintă legea Weber–Fechner. intensitatea este codificată prin frecvenţa cu care sosesc impulsurile nervoase la nivelul scizurii calcarine a scoarţei cerebrale. Forma şi dimensiunile obiectelor sunt . o altă relaţie. tăria senzaţiilor este apreciată prin frecvenţa cu care sosesc impulsurile pe scoarţa cerebrală. care descrie mai corect o serie de procese psihofizice: S = k (E-E0)n unde n este o constantă care depinde de tipul de receptor. Legea Weber-Fechner nu este însă respectată în orice situaţie. relaţia se scrie: dE dS = k E în care k este o constantă care depinde de sistemul de unităţi şi asigură coerenţa relaţiei.5 Legea Weber-Fechner Pe baza constanţei pragului diferenţial relativ. În cazul semnalelor luminoase.

care determină tăria sonoră. pentru a asigura suprapunerea imaginilor de la cei doi ochi. realizează o convergenţă a axelor optice oculare. Frecvenţa este codificată spaţial: diferitele frecvenţe sunt recepţionate de părţi diferite ale membranei bazilare. De la acestea impulsurile nervoase vor ajunge pe scoarţă în locuri diferite. Prin aceasta sunt localizate sursele sonore. trimiţând informaţii în regiuni diferite ale scoarţei occipitale. convergenţă cu atât mai accentuată cu cât obiectele sunt mai aproape de ochi. exprimată prin nivelul său în decibeli. Direcţia este codificată temporal. Se poate spune că mărimii de excitare care este presiunea acustică. frecvenţa sunetului. prin defazajul între razele sonore care ajung la cele două urechi. intensitatea (tăria sonoră) este codificată prin frecvenţa impulsurilor sosite pe calea nervului auditiv. Reţeaua de linii izosonice. Aplicaţie la percepţia auditivă Caracteristicile stimulului sonor care au un corespondent subiectiv în percepţia auditivă sunt: intensitatea sunetului. care determină timbrul sonor. sunt excitate celule ciliate aflate în zonele corespunzătoare ale membranei bazilare şi acestora le corespund proiecţii în zone diferite ale scoarţei. îi corespunde mărimea de senzaţie numită tărie sonoră.6 codificate spaţial: pe retină imaginea se realizează spaţial şi vor fi excitate celulele fotoreceptoare corespunzătoare. care determină înălţimea tonală şi compoziţia în armonice. Datele experimentale arată că senzaţia auditivă de intensitate este aproape în întregime determinată de nivelul presiunii acustice. acest defazaj este amplificat în reţele neuronale specifice. Distanţa este codificată prin frecvenţa cu care sosesc impulsurile de la proprioceptorii muşchilor globilor oculari care. Cele trei tipuri de celule cu conuri au o distribuţie spaţială pe retină. Culoare se codifică de asemenea spaţial. În cazul semnalelelor acustice. Scara fonilor . TĂRIA SONORĂ Tăria sonoră reprezintă intensitatea subiectivă a sunetelor.

dau urechii umane o aceeaşi senzaţie de intensitate. în timp ce la frecvenţe medii şi înalte această variaţie este de 110 dB. şi frecvenţă (abscisă) în Hz (într-o scară logaritmică).000 Hz. reţeaua de curbe izosonice recomandată de normele internaţionale este reţeaua de curbe izosonice normalizate.000 Hz. deci tăria sonoră creşte direct proporţional cu nivelul de presiune acustică. un sunet de 125 Hz sau un sunet de 9.000 Hz (fig. de valoare numeric egală cu numărul de decibeli corespunzător . Pentru testare s-au utilizat sunete pure continue. în aceleaşi condiţii în care s-au trasat celelalte curbe izosonice.). Curba inferioară. În cazul sunetelor de frecvenţă superioară valorii de 1. Cu alte cuvinte. Actualmente. într-o cameră anecoică. 1961). Fletcher şi Munson au trasat un ansamblu de curbe. obţinută pentru o populaţie de 51 subiecţi. este curba normalizată a pragului absolut de audibilitate în câmp liber (ISO. Fiecare linie izosonică taie axa ve rticală de abscisă 1. Prin comparaţie cu liniile izosonice măsurate la cască. pentru sunetele de frecvenţă joasă. Aria acoperită de curbele izosonice se numeşte aria normală de audibilitate sau câmp auditiv normal. în jurul frecvenţei minime perceptibile. Aceste denivelări sunt datorate difracţiei la nivelul capului subiectului şi la nivelul pavilioanelor urechilor acestuia. Reţeaua de curbe izosonice normale obţinută în acest mod conţine pe ordonată nivelul acustic în dB. Procedeul a fost repetat. având vârstele cuprinse între 18-25 ani. de 30 foni. în dB. având frecvenţa de 1. liniile izosonice rămân aproape paralele pe măsură ce nivelul creşte.7 În scopul stabilirii unei scări de senzaţie pentru tăria sonoră sau făcut o serie de studii psihoacustice asupra unor populaţii de subiecţi otologic normali.). testaţi individual. Ansamblul liniilor izosonice prezintă o formă diferită d e-o parte şi de alta a frecvenţei de 1.000 şi 8. care. modificând nivelul sunetului de 1. iar pe abscisă frecvenţa în octave. Se spune că aceste trei sunete au un acelaşi nivel de izosonie.000 Hz într-un punct în care este trasat un indice. care unesc punctele de coordonate: nivel de presiune acustică (ordonată). Datele necesare trasării acestei reţele au fost obţinute în urma măsurătorilor efectuate pe un grup de 30 de subiecţi.000 Hz şi 30 dB. În 1933. numite curbe de egală tărie sonoră sau curbe izosonice.000 Hz trebuie să aibă un nivel de 40 dB.000 Hz. Pe măsură ce frecvenţa scade. În acest fel.000 Hz. Linia care reprezintă pragul dureros de audibilitate nu este trasată explicit din cauza variaţiilor individuale mari.). se trece de la tăria sonoră minimă la cea maximă suportabilă pentru o variaţie de nivel de presiune de 40 dB. în câmp liber şi la incidenţă frontală. distanţa dintre liniile izosonice se micşorează.000 Hz. liniile izosonice obţinute în câmp liber prezintă unele denivelări în jurul frecvenţelor de 4. obţinută de către Robinson şi Dadson (1956) în cazul audiţiei binaurale în câmp liber (fig. emise prin intermediul unui difuzor plasat în faţa subiecţilor testaţi. Se observă pe această reţea că pentru a părea la fel de intens ca un sunet de 1. notată cu MAF (minimum audible field) (fig. Valorile care au stat la baza trasării acestor curbe s-au obţinut în modul următor: pentru fiecare frecvenţă s-a cerut subiecţilor să identifice nivelul sonor care produce aceeaşi senzaţie de intensitate cu aceea produsă de un sunet de nivel dat N. tăria sonoră creşte mai rapid în funcţie de nivelul de presiune acustică decâ t pentru sunetul de 1. pentru sunetele pure.

Această componentă a senzaţiei auditive este pe deplin aplicabilă doar sunetelor muzicale. dar exprimată în foni. Scara fonilor coincide cu scara decibelilor pentru un sunet de 1.8 nivelului. astfel încât în final cele două sunete să nu difere decât prin tăria sonoră”. din care este alcătuit în general mediul . Fonul este. făra a fi însă o unitate veritabilă de senzaţie. ÎNĂLŢIMEA TONALĂ A SUNETULUI AUZIT Conceptual. aşa cum ar fi o scară muzicală” După AFNOR (1977) înălţimea tonală este: “caracterul senzaţiei auditive asociat cu frecvenţa unui sunet periodic. 1960) înălţimea tonală a unui sunet pur sau complex este “acel atribut al senzaţiei auditive în termenii căruia sunetele pot fi ordonate într-o scară ce se întinde de la grav la înalt. aşa cum tăria sonoră este componenta asociată cu intensitatea acestuia. Din toate aceste definiţii rezultă că înălţimea tonală a unui sunet este componenta senzaţiei auditive asociată cu frecvenţa semnalului acustic. După ANSI (American National Standards Institute. Scara de senzaţie prin care se evaluează tăria sonoră este scara sonilor. după cum această frecvenţă este mai mare sau mai mică”. un sunet pur pereche.000 Hz. Fonul reprezintă un indice de tărie sonoră. În cazul sunetelor pure. care face să se spună că un sunet este înalt sau grav. deci. Această scară este puţin utilizată. unitatea care serveşte pentru exprimarea nivelului de izosonie. care diferă ca intensitate. În cazul sunetelor neperiodice şi impulsionale. prin ajustarea frecvenţei. noţiunea de înălţime tonală este destul de dificil de definit. Demany propune o altă definiţie: “ înălţimea tonală a unui sunet pur este atributul perceptiv al sunetului pe baza căruia este posibil să i se găsească.

chiar dacă zgomotelor li se atribuie calificativele de grav sau înalt (ascuţit). respectiv ai unei scări de cu n = 1. În cazul sunetelor complexe apare o altă componentă a senzaţiei. Începând cu anul 1953.înalte ν > 3.500 Hz . Astfel. . Din punct de vedere psihoacustic.octava armonică. în psihoacustică se preferă într-o primă aproximaţie studiul componentelor acesteia. frecvenţa notei la a octavei a treia (la3) este fixată la 440 Hz. urechea poate să discearnă 620 trepte de înălţime tonală. strâns legată de înălţimea tonală. O primă divizare elementară.înalte extreme Această împărţire nu ţine seama de capacitatea de discriminare în frecvenţă a urechii umane. Intervale muzicale În muzică.500 Hz .grave 400 Hz ≤ ν ≤ 1. Cele 12 note ale octavei. este următoarea: ν < 150 Hz . octavele şi cele 12 semitonuri nu reprezintă indici ai unei scări de senzaţie. fie pe senzaţiile provocate la nivelul sistemului auditiv. care reflectă compoziţia spectrală a sunetului şi care este numită timbru. bazată pe diviziunea în octave şi a octavei în 12 semitonuri .500 Hz ≤ ν ≤ 3. respectiv frecvenţa acestuia. în timp ce un pian are la dispoziţie doar 85 de trepte. separate una de cealaltă printr-un semiton. 2. 12 şi .. această divizare este departe de posibilităţile de discriminare în frecvenţă ale urechii umane.500 Hz .. bazată pe frecvenţa semnalului sonor.medii 1.. au frecvenţele definite matematic prin relaţia: ν = ν0 12 2n ν 0 frecvenţa primei note a octavei.9 sonor înconjurător. Deşi utilizate pentru reprezentarea intensităţii tonale. Divizarea spectrului sonor. bazate fie pe caracteristicile fizice ale semnalului acustic. ci ai unei scări logaritmice de frecvenţă. Datorită gradului de complexitate pe care-l implică percepţia globală a mediului sonor înconjurător. chiar dacă o asemenea diviziune este artificială. Muzica occidentală utilizează ca scară de înălţime tonală gama cromatică temperată.grave extreme 150 Hz ≤ ν ≤ 400 Hz . senzaţia de înălţime tonală nu apare foarte clar. înălţimea tonală este caracterizată prin notele gamelor. scări de înălţime tonală Există mai multe moduri de împărţire a spectrului sonor.

unde T este perioada sunetului frecvenţa fundamentală cu complex. pe baza teoremei lui Fourier. scara sonilor. a unui interval între două note de frecvenţe ν şi ν ' este dată de relaţia: I t = 10 3 log ν' ν Savart Dacă se consideră intervalul de o octavă. numite armonice. sunt multipli întregi ai unei frecvenţe numită frecvenţă fundamentală. Dacă unui subiect uman i se cere să ajusteze frecvenţa unui sunet pur. celelalte fiind sunete inarmonice (anarmonice). în marea lor majoritate. ν ' = 2ν . ca o sumă de sunete pure ale căror frecvenţe. scara fizică de înălţime tonală are la bază frecvenţa şi octava armonică. cu n număr întreg. şi în acest caz se poate scrie: It = 10 3 log 2 ≅ 300 Savart Astfel. armonicele vor avea frecvenţele nν . Mel-ul şi bark-ul În mod analog cu alcătuirea unei scări de senzaţie pentru aprecierea tăriei sonore. care a fost obţinută prin trasarea experimentală a curbei care reprezintă variaţiile de înălţime tonală în funcţie de frecvenţă. TIMBRUL ŞI ÎNĂLŢIMEA TONALĂ A SUNETELOR COMPLEXE Sunetele mediului înconjurător care pot produce în sistemul auditiv uman o senzaţie de înălţime tonală sunt. se constată că întotdeauna subiectul va alege acel sunet pur care are frecvenţa identică cu frecvenţa fundamentală a sunetului complex. Dintre acestea fac parte vocalele şi sunetele produse de cea mai mare parte a instrumentelor muzicale. Unitatea de înălţime tonală care permite descrierea intervalelor muzicale este Savart-ul. Sunetele complex e periodice pot fi descrise. Deasupra acestei valori. Prin . Aceasta este scara de meli.10 excitare (stimulare). sunete complexe şi periodice sau cvasiperiodice. înălţimea tonală creşte mai lent decât frecvenţa. Acest lucru se datorează faptului că proporţionalitatea dintre înălţimea tonală şi logaritmul frecvenţei semnalului sonor se păstrează numai pentru frecvenţele mai mici de 500 Hz. exprimată în Savart. s-a stabilit o scară de senzaţie pentru măsurarea înălţimii tonale. Asemenea sunete complexe sunt numite sunete armonice. astfel încât acesta să-i producă o aceeaşi senzaţie de înălţime tonală ca un sunet periodic complex dat. Scări de senzaţie. Valoarea. Dacă se notează 1 ν= T .

vor produce senzaţii diferite. două note interpretate de două instrumente muzicale diferite. mecanismul codificării tăriei sonore nu este pe deplin lămurit. 2) creşterea numărului de fibre excitate . Ceea ce diferenţiază însă un sunet complex de sunetul pur de aceeaşi înălţime tonală este o caracteristică a senzaţiei numită timbru. la un nivel de intensitate identic. Timbrul poate fi definit ca reprezentând acea componentă a senzaţiei auditive care permite să se diferenţieze două sunete care au aceeaşi înălţime tonală şi aceeaşi tărie sonoră. În urma acţiunii unui stimul acustic. frecvenţa potenţialelor de acţiune creşte proporţional cu . un sunet complex de frecvenţă fundamentală ν are aceeaşi înălţime tonală ca un sunet pur de aceeaşi frecvenţă (sau. Înălţimea tonală a sunetelor complexe După cum s-a arătat la începutul paragrafului. senzaţia de înălţime tonală produsă de un sunet periodic complex este determinată de frecvenţa fundamentală a acestuia. Astfel. care permite recunoaşterea vocii unei persoane. cum ar fi: 1) frecvenţa impulsurilor nervoase care se propagă prin fibrele nervului auditiv. Se pare că acest mecanism este complex şi implică. o etapă de codificare la nivelul fibrelor nervului auditiv şi. înălţimea tonală a unui sunet complex este determinată de frecvenţa sa fundamentală). cu alte cuvinte. Nu numai în cazul instrumentelor muzicale. 3) existenţa neuronilor cu praguri de excitare diferite. pe de altă parte. o prelucrare ulterioară la nivel cortical unde se asamblează informaţiile provenite de la totalitatea fibrelor periferice. La nivelul fibrelor nervului auditiv au fost evidenţiate mai multe fenomene care sunt implicate în codificarea intensităţii sunetului. indiferent dacă aceasta este sau nu prezentă în sunetul periodic complex respectiv.11 urmare. Acest efect se referă la capacitatea sistemului auditiv uman de a percepe o aceeaşi înălţime tonală şi anume cea asociată cu frecvenţa fundamentală. Se ştie că neuronii nervului auditiv prezintă chiar în absenţa unui stimul o activitate spontană. pe de-o parte. caracterizată prin producerea de potenţiale de acţiune de tip tot sau nimic. se poate spune că au sonoritate diferită. Percepţia înălţimii tonale în cazul sunetelor complexe conţine un aspect paradoxal numit fenomenul “fundamentalei absente”. dar şi în cazul vocii umane se poate vorbi de timbru sonor. Codificarea senzaţiei de intensitate sonoră În stadiul actual al cunoştinţelor. 1) Presupunerea privind codificarea tăriei sonore în frecvenţa impulsurilor nervoase este cea mai veche şi cea mai cunoscută.

care ar putea explica extinderea dinamicii intensităţii. “pattern”-ul de excitare cuprinde un număr mai mic sau mai mare de fibre. Fiecare celulă ciliată internă realizează conexiuni sinaptice cu mai mulţi neuroni şi este posibil ca la creşterea intensităţii stimulului să crească atât numărul de celule ciliate cât şi numărul de fibre nervoase excitate. fără însă a le epuiza pe toate. Nici acest mecanism nu este suficient pentru a explica dinamica de 120 dB a urechii. Există neuroni cu praguri joase. până la 80 dB. acest mecanism de codificare este limitat şi a fost necesară găsirea altor mecanisme care să-l completeze. pentru majoritatea neuronilor. . 3) Un al treilea mecanism de codificare a tăriei sonore. o serie de date experimentale care aduc argumente şi în favoarea unei codificări temporale. atât neurofiziologice. Codificarea spaţială În fiecare etapă parcursă de semnalul auditiv. Într-adevăr. În funcţie de intensitatea sunetului. care formează aşa-numitul “pattern” de excitare pentru o frecvenţă dată. între localizarea fibrei în nervul auditiv şi frecvenţa caracteristică pe care acesta o transmite există o legătură strânsă. Cele mai multe date experimentale. cât şi psihoacustice. răspunsul maxim corespunde unei localizări precise pe membrana bazilară. frecvenţele joase fiind situate în apropierea apexului. dar dinamica urechii este de 120 dB. Dintre argumentele în favoarea codificării spaţiale a înălţimii sonore se pot aminti următoarele: . iar cele înalte lângă fereastra ovală. Există. Codificarea înălţimii tonale Mecanismul codificării înălţimii tonale în sistemul auditiv uman nu este încă pe deplin cunoscut. Prin urmare.Prin stimularea urechii cu sunete pure. la toate nivelele acestuia. care ar putea fi specializaţi în codificarea intensităţilor ridicate. 2) O altă posibilitate de codificare ar fi creşterea numărului de neuroni excitaţi odată cu creşterea intensităţii stimulului.12 intensitatea stimulului. precis localizate. Fiecărui sunet pur îi corespunde un număr de fibre ale nervului auditiv. la creşterea intensităţii stimulului. insistându-se mai ales asupra dezvoltării cercetărilor privind prelucrările operate la nivelul centri lor superiori. creşterea frecvenţei impulsurilor nervoase în funcţie de intensitatea semnalului sonor nu depăşeşte un interval de 40 dB. totuşi. Aceste mecanisme de codificare sunt complementare şi ele pot explica o serie de aspecte ale percepţiei intensităţii sonore. Prin intrarea în acţiune. pledează pentru o codificare spaţială.000 Hz. De aceea. amplasarea activităţii mecanice sau electrice evocată de către un sunet pur variază în mod sistematic şi regulat cu frecvenţa acelui sunet. .Fiecare fibră a nervului auditiv funcţionează ca un filtru trece bandă. astfel că se poate ajunge la o diferenţă de 80 dB între praguri. cu alte cuvinte să se amplifice aşa-numitul “ pattern de excitare”. medii şi ridicate. cel puţin în domeniul de frecvenţe inferioare celei de 5. se bazează pe existenţa unor neuroni cu praguri de excitare diferite. a neuronilor cu praguri crescătoare ar fi posibilă codificarea tăriei sonore în cazul semnalelor de aceeaşi frecvenţă. Există neuroni care posedă o dinamică mai extinsă. Totuşi. s-a constatat că neuronii cu aceeaşi frecvenţă caracteristică sunt împărţiţi în populaţii cu praguri de excitare diferite (Liberman 1978). acest domeniu rămâne încă deschis. bazată pe tonotopia sistemului auditiv. între pragul de audibilitate şi pragul dureros.

iar ne uronii corespunzători frecvenţelor lipsă îşi păstrează activitatea spontană obişnuită. iar aceasta se traduce într-o acţiune periodică de frecvenţă ν asupra celulelor ciliate. codificată spaţial. Zwicker a descoperit că. . mişcarea oscilatorie a membranei bazilare are aceeaşi frecvenţă cu cea a sunetului.000 Hz recunoaşterea devine dificil de realizat. o melodie formată din sunete pure este uşor de recunoscut atunci când este interpretată cu o octavă mai sus sau mai jos. Posibilitatea de recunoaştere a intervalelor muzicale este asociată cu calitatea de croma. Persoane care pot identifica o notă muzicală izolată pot uneori să confunde două note care sunt separate printr-o octavă. Această caracteristică ν= comună a propagării impulsurilor ar putea sta la baza înţelegerii perceperii notelor cu aceeaşi denumire (de exemplu nota la) din diferitele octave ca având o anumită similaritate. Astfel. T. Pe de altă parte. Peste frecvenţa de 5. Codificarea temporală Există unele argumente în favoarea unei codificări temporale a înălţimii tonale. apare un efect asemănător cu cel întâlnit în cazul vederii. sub acţiunea unui sunet pur.5. Un bun muzician recunoaşte intervalele melodice dintre două sunete succesive în domeniul de frecvenţe 60 . La încetarea zgomotului. Fibrele nervului auditiv care primesc semnalul acustic de la celulele ciliate interne t ransmit trenuri de potenţiale de acţiune corelate cu perioada legătură cu capacitatea urechii umane de a percepe o calitate a sunetelor care a fost numită “croma”. Acest proces pare a fi în 1 T se succed pe fibrele nervoase la intervale de timp sunet de o anumită frecvenţă 2 2ν = T.000 Hz.Un argument puternic în favoar ea codificării spaţiale îl constituie “ sunetele lui Zwicker”. deci care sunt separate printr-o octavă. Două sunete pure al căror raport de frecvenţe este 2. Domeniul de frecvenţe în care se realizează coincide cu cel în care a fost observată transmiterea potenţialelor de acţiune în mod corelat cu frecvenţa sunetului. dar nu şi dacă intervalele pentru care a fost transpusă sunt altele decât octava.3 .2T etc. Sunetele de frecvenţă ν şi 2ν vor avea în comun succesiunea de impulsuri la intervalele de timp T. Totul se petrece ca şi cum neuronii care au fost solicitaţi un timp mai îndelungat au “obosit”. sunt percepute ca similare sau chiar identice. chiar pentru o persoană fără o educaţie muzicală specială. subiectul percepe un sunet “fantomă” care conţine frecvenţele care fuseseră eliminate prin filtrare.3T etc. ca şi cum le-ar recunoaşte pe baza calităţii de croma. în urma ascultării prelungite a unui zgomot din al cărui spectru au fost înlăturate cu ajutorul unui filtru anumite benzi de frecvenţă. Impulsurile produse de un sunet cu frecvenţa T se vor succede T T . Un asemenea efect poate fi explicat printr-o codificare temporală a frecvenţei în modul următor: Impulsurile nervoase produse în urma stimulării celulelor ciliate cu un T= 1 ν a sunetului pur.13 . Prin urmare intervalul de frecvenţă asociat cu croma este mai restrâns decât cel corelat cu înălţimea tonală. 2T. 2 la intervalele de timp 2 etc.2T.