TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Definitia si sediul legal al materiei Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa între doua sau mai multe state, sau alte subiecte de drept international în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligatii în raporturile dintre ele” . Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor. Regimul juridic al tratatelor este reglementat în doua documente internationale de referinta – Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform primei Conventii, tratatul reprezinta “un acord international încheiat între state în forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat într-un singur instrument sau în doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara” (art.2.a). Elementele tratatului si denumirea Elementele esentiale ale tratatului sunt: subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international; vointa partilor, liber exprimata; obiectul tratatului. Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa încheie între ele acte guvernate de dreptul lor intern, însa asemenea acte nu intra în categoria tratatelor (de exemplu, contractele). Denumirea generala care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc. Clasificarea tratatelor internationale Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii: dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale; dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.; dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de exemplu, tratatele de pace); dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise; dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte subiecte de drept international; dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) si tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

Încheierea tratatelor Etapele încheierii unui tratat Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunând mai multe reguli alternative între care statele pot sa opteze. Multe din dispozitiile conventionale referitoare la o etapa sau alta a procesului de încheiere a tratatelor cuprind mentiunea “în afara cazurilor în care partile nu convin altfel”. Prin urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernata de regula “autonomiei depline de vointa a partilor”. În general, la încheierea unui tratat international se parcurg trei etape: negocierea textului; semnarea tratatului; exprimarea consimtamântului partilor de a se obliga prin tratat. Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului. Negocierea Este prima etapa, în cursul careia se elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara între reprezentantii statelor cu atributii speciale în acest domeniu. Împuternicirea unui reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, în conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poarta denumirea de “depline puteri”, definite în Conventia privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la autoritatea competenta a unui stat si desemnând una sau mai multe persoane împuternicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamântul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” (art.1, c). Persoana împuternicita cu “deplinele puteri” se numeste “plenipotentiar”. În ceea ce priveste împuternicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia manifesta o anumita suplete, permitând confirmarea ulterioara a împuternicirii unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fara a prezenta deplinele puteri. Pe lânga persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” exista si o categorie de persoane, care, în baza functiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie sa prezinte deplinele puteri în vederea negocierii si încheierii tratatului. Aceste persoane sunt: seful statului, seful guvernului si ministrul de externe; sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul acreditant (care îl trimite) si statul acreditar (statul gazda); reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, în vederea elaborarii unui tratat. Semnarea Urmatoarea etapa în încheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului tratatului, fie

de exprimare a consimtamântului statului de se obliga prin tratat. (a doua varianta va fi examinata la pct.3.4(d)). În primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o forma defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului. Etapa negocierii unui tratat nu este urmata în toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva a textului. Exista situatii în care, dupa încheierea negocierilor, se procedeaza doar la semnarea “adreferendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea “ad-referendum” semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. Parafarea, care consta în înscrierea initialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare. Exprimarea consimtamântului A treia etapa consta în exprimarea consimtamântului statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îsi exprima vointa de fi legat prin tratat. a) O modalitate de exprimare a consimtamântului statului de a fi “legat” prin tratat este ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale statului – de obicei parlamentele nationale – analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este în prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele internationale. Termenul de ratificare depinde în mare masura de natura tratatului si este prevazut în clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau refuzata, iar daca un stat încearca sa modifice un tratat în timpul ratificarii, acest act echivaleaza cu un refuz al ratificarii, însotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu acceptata. La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si în anumite limite, rezerve. b) O alta modalitate de exprimare a consimtamântului statelor este aprobarea sau acceptarea. Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentele nationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor. În conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii esentiale ale suveranitatii statelor. c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamântului statelor, aplicabila numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina în cazul în care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.

Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta în mod expres în textul acestuia. d) Consimtamântul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). În anumite cazuri, semnarea echivaleaza cu exprimarea consimtamântului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect daca sunt întrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute în Conventia privind dreptul tratatelor (art.12): tratatul sa prevada în mod expres aceasta posibilitate sau, sa se stabileasca într-un alt mod vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de consimtamânt; intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din “deplinele puteri” ale reprezentantului sau sa fie exprimata în timpul negocierii. Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri în forma simplificata. Aceste acorduri consta, de obicei, în schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc. Originea acestor acorduri se regaseste în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub denumirea de “executive agreements” si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele statului, evitând astfel aprobarea Senatului si facilitând în acest mod participarea statului la tratatele internationale. Intrarea în vigoare a tratatului În general, data intrarii în vigoare a unui tratat este prevazuta expres în textul acestuia. Daca tratatul nu o prevede, momentul intrarii în vigoare este convenit ulterior de catre parti. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata de statele parti. În cazul tratatelor bilaterale, data intrarii în vigoare o reprezinta momentul schimbarii instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îsi comunica îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamântului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare. În ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lânga unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost încredintata functia de depozitar, sau pe lânga o organizatie internationala investita cu aceeasi functie. Data intrarii în vigoare a tratatelor se stabileste în functie de acumularea unui numar minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare. Tratatul de la Maastricht Edificiul construit de tratatul de la Roma şi completat de Actul Unic European a angajat comunitatea către o politică economică şi monetară foarte ambiţioasă ce şi-a propus ca scop final moneda unică. Datorită derulării rapide a evenimentelor între ţările Uniunii Europene, SME a trebuit să efectueze o serie de modificări care să faciliteze, libera circulaţie a capitalurilor în spaţiul comunitar. În 1989 a fost prezentat un raport privind crearea UME de către Preşedinte şi în decembrie 1991 la Maastricht a fost finalizat. Uniunea este fondată pe comunitatea Europeană şi întregită de noi forme de cooperare.

Astfel, la 1 noiembrie 1993 a intrat în vigoare Tratatul asupra UE, după ce a fost ratificat de către cele 12 state membre ale UE în 1992. Tratatul aduce modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO-1951, CEE1957 şi Euratom-1957) pe linia reformei începută de Actul Unic European. Odată cu punerea în aplicare a acestui tratat, comunităţile Europene se vor numi UE şi CEE se va numi Comunitatea Europeană. Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987; el a stabilit data realizării definitive a Pieţei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul comunităţii. Înainte, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor unanime al Consiliului, procesul era foarte lent şi astfel Actul Unic european a prevăzut ca toate hotărârile necesare realizării Pieţei unice, să fie luate cu vot majoritar. Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarităţii”. Acesta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Legile şi regulamentele care asigură egalitate de tratament se referă la un număr mare de domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire – permiţând oamenilor de afaceri să creeze întreprinderi proprii în statele membre – şi a armonizării standardelor tehnice şi sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor. Standardele de prelucrare şi calitatea produselor au trebuit să fie armonizate , iar pieţele de capital au fost liberalizate. La 1 ianuarie 1993 comunitatea celor 346 de milioane de persoane a devenit cea mai mare piaţă unificată din lume. Firmele europene vor beneficia de producţia pe scară largă, de care se bucura până acum doar Japonia şi Statele Unite. Preţul de cost va fi mai scăzut pentru firmele capabile să vândă pe o imensă piaţă internă, iar aceasta va face ca şi preţul la export să fie mai scăzut. Astfel prin Tratatul de la Maastricht, liderii celor 12 ţări europene au reuşit să treacă peste divergenţele care îi separa de Japonia şi SUA. Prin acest tratat se instituie UEM până la sfârşitul anului 1999 când se va putea vorbi fără echivoc de „Statele Unite ale Europei”, bloc integraţionist cu o putere politică şi probabil militară ce ar putea rivaliza cu SUA. Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în primul rând ideea de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rând introducerea unei monede comune europene cel mai târziu în 1999; la care se adaugă drepturile civice europene , competenţele noi ale Comunităţii Europene, intensificare protecţiei comunitare a consumatorilor, etc. Potrivit acestui document UE îşi propune următoarele obiective: - să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică. - să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, în special prin promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună. - să întărească protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii, - să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; - să menţină acquis-ul comunitar şi să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.

Evoluţia pozitivă a acţiunilor Comunităţii are efect coordonarea politicilor economice ale statelor membre pe piaţa internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. De asemenea, acţiunile statelor membre şi ale comunităţii implică respectarea următoarelor principii: preţuri stabile, finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase şi o balanţă de plăţi stabilă. Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor economice comune , şi să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificată de voturi, proiectul marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre şi ale comunităţii, şi să prezinte un raport despre aceasta Consiliului European. Tratatul prevede şi obligaţia ca statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor ţărilor va fi menţinută. Un alt principiu al Uniunii este principiul subsidiarităţii, prin care „comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă obiectivele acţiunii avizate nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii avizate, s[ fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”. Alte principii ale UE sunt: codecizia şi solidaritatea. Tratatul de la Maastricht asupra UE are două părţi: prima parte se referă la UEM, iar cea de-a doua la Uniunea Politică. Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Uniunea Economică: liniile generale ale politicii economice ale statelor membre şi ale Comunităţii sunt adoptate de către consiliul de miniştri, care, în acelaşi timp, supraveghează evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în Comunitate. Dacă această politică nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcţionarea însăşi a uniunii economice şi monetare, consiliul ia măsuri în consecinţă. Statele membre vor încerca să evite deficitele guvernamentale excesive. Uniunea monetară: de la începutul fazei finale a UEM (cel mai târziu la 1 ianuarie 1999), Uniunea va avea o singură politică monetară. Va exista de asemenea un singur etalon monetar – ECU (EURO) şi o nouă instituţie, Banca Centrală Europeană care va forma, împreună cu băncile centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Prin Tratat se stabilesc măsurile ce urmează a fi luate pentru realizarea UEM, eşalonată pe trei etape distincte. În prima etapă, care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor între statele membre ale comunităţii Europene şi care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea convergenţei economice a statelor; fiecare stat stabileşte, în caz de necesitate programe pluri anuale menite să asigure convergenţa durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor şi starea sănătoasă a finanţelor publice. Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind creşterea performanţelor economice, întărirea coordonării politicilor economice şi monetare în cadrul instituţional existent şi renunţarea în totalitate de către ţările SME la controlul asupra capitalurilor. A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996. Este considerată fază de tranziţie către etapa finală şi vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei

tranzacţii reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităţilor naţionale în mâna unei instituţii europene. În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acţioneze pentru evitarea înregistrării de deficite publice excesive şi să realizeze independenţa faţă de băncile lor centrale. În 1990, se creează Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este precedată de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE), şi care a început să funcţioneze de al 1 ianuarie 1994, având sediul la Frankfurt. Atribuţiile Institutului Monetar European sunt: să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării stabilităţii preţurilor; să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale, să supervizeze funcţionarea SME; să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa băncilor centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare; să faciliteze utilizarea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa. Referitor la mişcările de capitaluri între statele membre şi ţările terţe, Tratatul prevede, prin derogarea de al principiul totalei liberalizări a circulaţiei capitalurilor între statele membre şi ţările terţe, că statele membre care beneficiază la 31 decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului comunitar în vigoare vor fi autorizate să menţină, până cel târziu 31 decembrie 1995, restricţiile privind circulaţia capitalurilor autorizate prin derogările existente la această dată. O ţară se poate alătura Uniunii dacă îndeplineşte următoarele criterii de convergenţă: - rata inflaţiei să nu fie mai mare de 1,5% faţă de media celor mai mici rate ale inflaţiei în primele trei ţări, cele mai performante din acest punct de vedere (adică să fie sub 3%). - rata dobânzii, pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media acesteia în trei ţări cu cele mai mici rate de dobândă (adică să fie sub 8,5%). - să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced intrarea în Uniune. - deficitul bugetar să nu reprezinte mai mult de 3% din PIB. - datoria publică să nu depăşească 60% din PIB. - valuta naţională să facă parte din ERM de minim 2 ani. Dacă majoritate ţărilor SME ar fi îndeplinit aceste condiţii, cea de-a a treia ar fi început de la 1 ianuarie 1997, dar până la data preconizată nici una din ţările UE nu îndeplineau simultan cele 5 criterii de convergenţă şi astfel, trecerea la cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999. Au fost incluse următoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franţa, Turcia. În raportul publicat de IME şi Comisia Europeană în martie 1998 se făcea referire la faptul că 14 ţări din 15 au înregistrat o rată a inflaţiei sub 2% pe o perioadă de un an (până la 1 ianuarie 1998). Aceleaşi 14 ţări au respectat criteriul stabilităţii preţurilor, criteriul ratelor dobânzii pe termen lung. Monedele a 10 state membre au participat pe o perioadă mai lungă de 7 ani la mecanismele de schimb europene. 12 ţări din 15 au participat la mecanismul de schimb european, iar cursul monedelor acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit. 14 ţări din 15 au înregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% di PIB în 1997. În majoritatea statelor membre raportul datoriei publice în PIB s-a situat sub 60% din PIB. Este interesant de văzut cum se prezintă situaţia economiilor mondiale în această perioadă importantă

a lansării EURO. Datele luate în consideraţie au fost publicate în Raportul Semestrial al OECD din noiembrie 1998, urmată de o relaxare în 2000. Ca o concluzie generală, perspectivele zonei OECD se caracterizează printr-o relansare a creşterii în 1999, urmată de o relaxare în 2000. PIB a crescut în 1998 cu numai 2,2% în 29 de ţări considerate cele mai dezvoltate. Creşterea globală va fi mai mică cu 1,7% în 1999, pentru a reveni al un nivel superior cu 2,3% în 2000. SUA se află într-o situaţie foarte diferită şi paradoxală înregistrând o creştere în 1998 de 3,5% în loc de 2,7% cît se estima la începutul acestui an. Însă previziunile pentru 1999 arătau un nivel de creştere sensibilă datorită dezvoltării cererii interne, consumului intern. După o creştere în 1998 a PIB de 2,9% se estimează o creştere de numai 2,5% în 1999 pentru a atinge apoi un nivel superior de circa 2,7% în 2000. A treia etapă a fost prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1997 dar s-a amânat pentru 1 ianuarie 1999 şi se încheie în anul 1999. În această etapă intră în funcţiune sistemul european al băncilor Centrale (SEBC) format din banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale naţionale (BCN) ale statelor membre, şi să fie adoptată o monedă unică ECU, apoi EURO care va înlocui monedele naţionale ale statelor membre. Această etapă va debuta cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea competenţelor economice şi monetare instituţiilor comunitare. În domeniul monetar fixarea irevocabilă a parităţilor va deveni efectivă, iar tranziţia către o politică monetară unică va fi asigurată de IME. Deciziile privind intervenţiile pe pieţele de schimb într-o terţă monedă vor fi luate sub singura răspundere a IME până la constituirea BCE. Anglia a manifestat rezerve prevăzându-se pentru ea o clauză de opţiune care îi va permite să se alăture atunci când va dori celorlalte state membre, fără a fi legată de un anumit termen. Pentru a intra în ultima fază finală a înfăptuirii Uniunii Economice şi Monetare statele membre trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergenţă: stabilitatea preţurilor – inflaţia din aceste ţări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflaţie, finanţele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB; datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB; ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (±2,25% faţă de ECU) prevăzute în cadrul SME; rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2 puncte procentuale faţă de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu. Dacă cele 7 state (respectiv 8) nu vor întruni criteriile de convergenţă până la finele anului 1996, atunci se va amâna trecerea la cea de-a a treia etapă până la 1 ianuarie 1999 – se precizează în Tratat, fapt ce s-a şi aprobat. De altfel în şedinţa CEE din iunie 2000, au îndeplinit criteriile de convergenţă 11 state, alte trei state deşi le-au îndeplinit, totuşi nu au aderat la moneda unică (Anglia, Danemarca, Suedia), iar alte două nu le-au îndeplinit (Grecia şi Spania). Ca urmare, începând cu 1 iulie 1998, a început să funcţioneze BCE care a preluat o parte din atribuţiile autorităţilor monetare ale celor 11 state. Participarea la un spaţiu monetar comun, presupune beneficii (avantaje) dar şi costuri. În cadrul beneficiilor includem: reducerea costurilor pentru schimburile valutare. Când un importator plăteşte pentru mărfurile importate, trebuie să convertească la o bancă, moneda naţională în moneda exportatorului sau în moneda convenită pentru contract. Banca va adăuga un comision pentru operaţiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă

sau exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de ţări, asemenea tranzacţii de schimb valutar au şi ele un volum însemnat, deci şi costurile vor fi ridicat, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea preţurilor, costuri suportate de consumatori. Se estimează că asemenea costuri s-au ridicat la circa 0,4% din PNB al ţărilor membre. reducerea riscului valutar. Cu toate că în multe ţări se lucrează cu mecanisme flexibile ale cursurilor de schimb, ţările membre au stabilit limite de fluctuaţie a cursurilor valutare şi s-au putut pune în practică ajustări ale cursurilor în momentul când modificările dintr-o ţară erau mult mai mari decât în alte ţări. Nesiguranţa în ceea ce priveşte nivelul viitor al cursului valutar al unei monede naţionale a dus la o serie de riscuri ale importatorilor şi exportatorilor. S-au găsit metode de „hedging” al riscului valutar, prin contracte „forward” sau „futures”, dar acestea au implicat costuri pentru participanţi. Mulţi economişti consideră că unul din cle mai mari beneficiu derivă de al efectul favorabil asupra comerţului internaţional prin creşterea competiţiei. prevenirea devalorizărilor competitive. După cum se ştie, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ţările europene s-a angajat în acţiuni care au fost denumite generic „ devalorizări competitive. O ţară şi-a devalorizat moneda naţională pentru a sprijini creşterea exporturilor; partenerii ei comerciali au procedat la fel cu monedele lor naţionale pentru a contracara măsurile din ţara parteneră şi a sprijini exporturile lor. Devalorizarea monedei poate fi o măsură inflaţionistă în decursul unei perioade, chiar şi în ţările în care cursurile de schimb erau stabilite de către autorităţi şi nu de forţele pieţei. preîntâmpinarea unor atacuri speculative. Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor speculative; dacă un speculator prevedea o devalorizare a unei monede naţionale, el vindea imediat cantităţi deţinute din astfel de monedă. Dacă un asemenea trend era văzut de mai mulţi jucători de piaţă, confidenţa în acea monedă începea să scadă, ceea ce forţa guvernul ţării de origine să o devalorizeze în continuare forţat, chiar dacă aceasta nu era intenţia iniţială. Bineînţeles că guvernele au acţionat împotriva speculaţiilor cu moneda naţională prin majorarea dobânzilor, influenţând astfel creşterea deţinerilor în moneda respectivă; dar reversul unei asemenea politici nu se lasă mult aşteptat, creşterea dobânzilor ducând la creşterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie respectate de către împrumutaţi, aceştia putând decide să scadă volumul activităţii şi al investiţiilor şi deci să influenţeze negativ creşterea economică. e. Moneda unică va favoriza extinderea şi fuzionarea pieţelor financiare. Acestea vor deveni mai lichide, adică se va opera pe termen scurt sau la vedere şi va scădea mult sau de tot ponderea operaţiunilor la termen. Prin urmare nu va mai fi nevoie de acoperire împotriva riscului. Prin utilizarea monedei unice în tranzacţiile comerciale se aşteaptă şi o scădere a rolului dolarului american (USD) care astăzi este folosit frecvent în comerţul internaţional. Emisiunea şi gestionarea monedei unice vor fi încredinţate Băncii Centrale Europene care trebuie creată, şi până atunci SEBC. Această instituţie va realiza emisiunea monetară şi politica monetară. Cea de-a doua parte a Tratatului de la Maastricht se referă la Uniunea Politică care are următoarele componente: - o politică externă de securitate şi de apărare comună (PESC), care are ca obiectiv întărirea identităţii şi rolului uniunii ca actor pe scena internaţională; cuprinde formularea pe termen lung

a unei politici de apărare, procesul conferinţei asupra securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), dezarmare şi controlul armamentului în Europa. Deciziile care privesc politica de securitate şi implicaţiile în sfera apărării pot fi puse în practică în cadrul instituţional al UEO. creşterea rolului Parlamentului European; sporirea competenţei Comunităţii; o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne, ca de exemplu imigraţie, azil, viză, etc. un birou european de poliţie (EUROPOL) a fost creat în scopul organizării schimbului de informaţii asupra drogurilor la nivelul celor cincisprezece state membre. Actul Unic european din 1987, care a facilitat crearea Pieţei Unice cinci ani mai tîâziu şi Tratatul de la Maastricht, cu angajamentul de creare a UEM şi a uniunii politice demonstrează că mersul către Uniunea Europeană este acum ireversibil. În Tratatul UE, şefii de state şi de guverne au hotărât să continue dezvoltarea graduală a unei politici externe şi de securitate comune, axată pe următoarele obiective: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei uniunii, întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele sale; menţinerea păcii mondiale şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor cartei ONU, ca şi a principiilor şi obiectivelor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) stabilită prin Actul final de la Helsinki din 1975 şi în Carta de al Paris din 1990; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept şi asigurarea respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Politica externă şi de securitate este prin definiţie un domeniu plasat tradiţional în zona în care statele insistă asupra păstrării suveranităţii. Datorită diversităţii statelor comunitare şi al statutelor de putere diferite, interesele comune sunt dificil de formulat. O problemă suplimentară o reprezintă faptul că doar unele state aparţin unei alianţe militare, în speţă NATO sau UEO, în timp ce altele sunt state membre, dornice să-şi conserve acest statut. Domeniile de acţiune comună definite de politica externă sunt: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare (OSCE), politica de dezarmare şi controlul armamentelor în Europa, neproliferarea armelor nucleare, aspectele economice ale securităţii. Tratatul impune în mod explicit obligaţia statelor membre de a se consulta, informa şi coordona între ele. Forumul unde au loc toate acestea este Consiliul Uniunii Europene. Politica de securitate comună se sprijină pe structurile UEO care este privită ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene. Sarcina sa este de elabora şi implementa decizii şi acţiuni ale Uniunii, care au implicaţii de securitate. Statele membre ale Uniunii Europene care sunt în acelaşi timp şi membre UEO, au stabilit un program al viitoarei cooperări, al cărui obiectiv este de a construi UEO în etape, ca pe componenta de apărare a UE, şi de a întări flancul european al Alianţei Atlantice. Deciziile viitoare se vor lua exclusiv prin unanimitate. Politica de apărare comună nu face până în prezent parte din politica de securitate comună: scopul afirmat este de a dezvolta un cadru pentru formularea unei politici de apărare. În raport cu tratatele anterioare, Maastrichtul aduce un supliment de natură politică unei construcţii până atunci esenţialmente economică şi comercială.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful