UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” Facultatea de drept

CURS DE DREPT CIVIL Anul III prof. univ. dr. CORNELIU TURIANU

PARTEA I CONTRACTE SPECIALE
I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE 1. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare După cum rezultă din însăşi definiţia contractului, vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul. Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se o-bligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul urmăreşte să primească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit. Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig sau pierdere pentru ambele părţi contractante. În principiu, vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului („vinderea este perfectă... îndată ce părţile s-au învoit ...” – art. 1295 C. civ.). Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent că sunt 1

situate în intravilanul ori extravilanul localităţilor – pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheieri lui. Aceasta înseamna că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Principiul transmiterii imediate (automate) a dreptului de proprietate (şi a riscurilor) din momentul încheierii contractului operează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii: a) Vânzatorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; b) Trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual (res certa); c) Lucrul vândut trebuie să existe; d) Trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să întrunească diferite elemente, care, conform regulilor generale în materie de contracte, sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul (lucrul vândut şi preţul), o cauză licită şi, în contractele solemne, forma. A. Consimţământul Întrucât în ce priveşte consimţământul, principiul autonomiei de voinţă şi libertatea contractuală, precum şi momentul încheierii contractului, acestea sunt cunoscute de la teoria generală a obligaţiilor, iar în materia vânzării se aplică regulile dreptului comun, ne vom referi în cele ce urmează numai la anumite probleme specifice vânzării, şi anume: a) Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare) Este, de fapt, un antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una din părţii fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra ori nu. b) Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare 2

La fel ca şi cea unilaterală,este un antecontract, cu singura deosebire că în acest caz oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului. În cazul promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare, ale căror clauze anticipatorii au fost executate de părţi, s-a admis, necontestat, posibilitatea ca instanţa să pronunţe, în baza art. 1073 si 1977 C. civ. , o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. c) Pactul de preferinţă Este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul când îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal. De reţinut că în acest caz proprietarul bunului nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferinţă în cazul în care se va hotărî în acest sens. d) Dreptul de preemţiune În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentionează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare (drept de preemţiune) coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaşului şi statului (art. 48-49 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar si art. 9 din Legea arendării nr. 16/1994).

B. Capacitatea părţilor Conform art. 1306 C. civ. , pot cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit prin lege. Deci, regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţia. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege. Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi speciale. Aceste incapacităţi sunt interdicţii (prohibiţii) de a vinde şi cumpăra sau numai de a cumpăra, astfel:

a) Vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 C. civ. ); b) Conform art. 1308 pct. 1 C. civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite); c) Mandatarii, atât convenţionali, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru, nu pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.); d) Persoanale care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor, 3

municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.); e) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.); f) Judecătorii, procurorii, avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.); g) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin licitaţie publică (art. 535 C. pr. Civ.); h) Potrivit Constituţiei, cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (art. 41 alin. 2).

C. Obiectul contractului Vânzarea-cumpărarea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere la două obligaţii (reciproce): obligaţia vânzatorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligaţia cumărătorului are ca obiect preţul. În lipsa acestor elemente, sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat. Lucrul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) Lucrul să fie în comerţ (în circuitul civil). Conform regulii generale prevăzute în art. 963 C. civ., numai lucrurile aflate în comerţ (in commercio) pot forma o-biectul unui contract; b) Lucrul să existe (existenţă actuală sau viitoare); c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil, ca la orice act juridic; d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut. Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) Preţul să fie stabilit în bani; 4

b) Preţul să fie determinat sau determinabil; c) Preţul să fie sincer şi serios.

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare Prin efectele unui contract se înteleg obligaţiile pe care contractul le crează în sarcina părţilor contractante. A. Obligaţiile vânzătorului Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul vândut cumpărătorului şi să-l garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor. a) Predarea lucrului vândut Prin predare se înţelege punerea lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului (art. 1314-art. 1334 C.civ.). Obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cuprinde şi accesoriile acestuia din urmă şi tot ce a fost destinat pentru uzul său perpetuu (art. 1325 C. civ.). În lipsa de stipulaţie contrară (expresă sau tacită), vânzătorul este obligat să predea, o dată cu lucrul vândut, şi fructele percepute după momentul transferării dreptului de proprietate (art. 1324 C. civ). b) Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea – liniştită şi uti- lă– a lucrului vândut (art. 1336 C. civ.). Rezultă că obligaţia de garanţie are o dublă înfăţişare: vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, aşadar, contra evicţiunii şi de utila folosinţă a lucrului, aşadar, contra viciilor. B. Obligaţiile cumpărătorului Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut. Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuielile vânzării. a) Plata preţului În lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vândut (art. 1362 C. civ.). b) Luarea în primire a lucrului vândut 5

Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea, suportând şi cheltuielile ridicării de la locul predării. c) Suportarea cheltuielilor vânzării Cumpărătorul mai este obligat – în lipsă de stipulaţie contrară - să plătească, drept accesoriu al preţului, cheltuielile vânzării (art. 1305 C. civ.), respectiv cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de autentificare –onorariul notarial-sau de publicitate imobiliară etc.

4. Varietăţi de vânzare Regulile analizate în cele ce preced constituie dreptul comun în materia contractului de vânzare-cumpărare. Pentru unele varietăţi de vânzare, însă, Codul civil sau alte acte normative prevăd anumite reguli speciale.

A. Vânzarea după greutate, număr sau măsură

Această varietate de vânzare (pe unitate de măsură) are ca obiect lucruri de gen, dintr-un lot determinat, deci dintr-un gen limitat (genus limitatum) şi este necesar să se procedeze la cântărire, numărare sau măsurare, fie pentru individualizarea cantităţii vândute din lot, fie pentru determinarea preţului.

B. Vânzarea cu grămada (în bloc)

Nu trebuie să fie confundată cu vânzarea după greutate, număr sau măsură. Această vânzare are ca obiect o cantitate determinată prin masa ei (de exemplu, grâul aflat într-un hambar). În acest caz, şi preţul este determinat global, pentru întreaga cantitate. C. Vânzarea (condiţională) pe încercate

Vânzarea pe încercate este un contract încheiat din momentul realizării acordului de voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a încercării lucrului de către cumpărător (art. 1302 C. civ.).

6

D. Vânzarea pe gustate

Nu trebuie confundată cu vânzarea pe încercate. Sunt mărfuri (de exemplu, vinul), pe care cumpărătorul le gustă înainte de a le cumpăra. Aceste „vânzări” nu se socotesc încheiate decât după ce cumpărătorul a gustat marfa şi a declarat că îi convine (art. 1301 C. civ.). El o poate însă şi refuza pe simplul motiv că nu-i place.

E. Vânzarea cu pact de răscumpărare

Este o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă în facultatea pe care şi - o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut- restituind preţul şi cheltuielile făcute de cumpărător- într-un anumit termen.

F. Vânzarea unei moşteniri Este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane (art. 1399-1401 C. civ.). De reţinut că ea poate avea loc numai după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrainată, sub sancţiunea nulităţii absolute (nulla est viventis hereditas), nici chiar cu consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba. G. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios Dreptul litigios, supus unei contestaţii juridice, poate forma obiectul vânzării (cesiunii) indiferent că este un drept real sau de creanţă. Dacă s-a făcut o asemenea înstrăinare, adversarul cedentului (pârât sau reclamat în proces) are posibilitatea de a elimina din proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios împreună cu cheltuieli şi dobânzi (art. 1402 C. civ.). Această operaţiune se numeşte retract litigios, iar cel ce îl exercită, retractant. II. CONTRACTUL DE SCHIMB 1. Caracterele juridice ale contractului de schimb Potrivit art. 1405 C. civ., schimbul este un contract prin care părţile – numite copermutanţi – îşi dau, respectiv, un lucru unul altuia.

7

Echivalentul schimbului nu poate fi o sumă de bani, caz în care contractul nu mai este de schimb, ci de vânzare-cumpărare. Dar dacă ambele prestaţii au ca obiect o sumă de bani, nu mai avem, vânzare (un lucru în schimbul preţului – art. 1294 C. civ.), ci un contract de schimb. Din aceste precizări şi din definiţia de mai sus, rezultă că schimbul, ca şi vânzarea, este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ şi consensual. De asemenea, schimbul este un contract translativ de proprietate, dar asemănă- tor vânzării – poate mijloci şi transmiterea altor drepturi reale sau drepturi de creanţă. 2. Aplicarea regulilor de la vânzare Cum arătam, schimbul este foarte asemănător vânzării, deoarece, ca şi vânzarea, râmâne un contract sinalagmatic, oneros-comutativ, consensual şi translativ de proprietate. Nu mai puţin, la vânzare există un vânzător şi un cumpărător, pe când la schimb, fiecare parte este, totodată, şi vânzător şi cumpărător. De aceea, schimbului îi sunt aplicabile regulile generale de la vânzare. 3. Reguli speciale În cazul în care se dovedeşte că, în cadrul unei operaţiuni de schimb, unul dintre contractanţi nu este proprietar al lucrului pe care l-a predat, copermutantul primitor este îndreptăţit să refuze predarea lucrului promis în schimb, putând fi constrâns numai a întoarce pe cel primit (art. 1407 C. civ.). Rezultă implicit că, schimbul lucrului altuia este nul şi refuzul de predare nu este condiţionat de anularea contractului. În materie de vânzare, legea prevede numai posibilitatea suspendării plăţii preţului dacă există vreun pericol de evicţiune, dar numai până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune, ceea ce nu se aplică la schimb. În materie de schimb, potrivit art. 1408 C. civ., copermutantul evins are alegerea între două acţiuni: a) acţiunea prin care cere daune – interese, reprezentând echivalentul valoric al lucrului primit din care a fost evins (asemănătoare acţiunii în garanţie pentru evicţiune în materie de vânzare); b) acţiunea prin care cere întoarcerea lucrului său, reprezentând – în fond – o acţiune în rezoluţiunea contractului.

4. Schimbul de imobile 8

Întrucât imobilele (inclusiv terenurile) nu sunt scoase din circuitul civil, ele pot forma obiectul contractului de schimb, fie că se schimbă proprietatea a două imobile, cu sau fără sultă, fie că în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil înstrăinătorul primeşte alte drepturi. Desigur, imobilele care nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi nici schimbate. Celelalte drepturi reale asupra imobilelor, în măsura în care pot fi dobândite, pot forma şi obiectul schimbului. Pentru toate ipotezele în care un teren se schimbă cu un alt teren, legea precizează că fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor reale (art. 51 din Legea fondului funciar). Dacă un teren este înstrăinat în schimbul unui alt lucru, drepturile reale asupra terenului se menţin, regulile de publicitate imobiliară fiind aplicabile şi în materie de schimb.

III. CONTRACTUL DE DONAŢIE 1. Caracterele juridice ale contractului de donaţie Aşa cum rezultă din însăşi definiţia contractului, acestea sunt: caracterul unilateral; caracterul de gratuitate; irevocabilitatea; caracterul translativ de proprietate şi solemnitatea. a) Creând obligaţii doar în sarcina donatorului, donaţia este un contract unilateral. Donatorul nu îşi asumă nici o obligaţie faţă de donator, având în schimb o îndatorire de recunoştinţă, care însă este de natură legală şi nu contractuală, fiind sancţionată cu revocarea donaţiei, în cazul în care donatorul se face vinovat de ingratitudine faţă de donator. b) Caracterul gratuit al donaţiei constă în aceea că donatorulacceptă să dobândească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor respective. c) Caracterul irevocabil. Se ştie că orice contract are forţă obligatorie între părţi. Acest lucru rezultă din prevederile art. 969 C. civ., potrivit cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Dar, irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu 9

numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind fomrmarea lui.

o condiţie de valabilitate pentru

d) Contractul de donaţie este, în principiu, translativ de proprietate. Uneori, efectul translativ de proprietate este subsecvent încheierii contractului de donaţie. Acesta este cazul, de pildă, al contractelor de donaţie imobiliară, unde drepturile reale se strămută, se modifică şi se sting – chiar şi între părţile contractante – numai prin formalitatea înscrierii dreptului în cartea funciară (art. 22, 61 si 72 din Legea nr. 7/1996).

2. Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie Pentru a fi valabil încheiat, contractul de donaţie trebuie să întrunească diferite elemente – care, conform regulilor generale în materie de contracte sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul, o cauză licită – insistând însă aici numai asupra celor care prezintă unele particularităţi.

A. Obiectul contractului Prezintă unele particularităţi ce se cer a fi examinate. Astfel, dintre lucrurile viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei (art. 702 si 965 C. civ.). După deschiderea succesiunii, moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, inclusiv cu titlu gratuit, deci prin donaţie. Tot astfel, dacă donaţia se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra altei persoane, decât cea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul, iar nu imobilul, dar numai dacă donaţia este concomitentă cu plata preţului către vânzător. B. Condiţii de formă Conform art. 813 C. civ., toate donaţiile se fac prin act autentic. Ceea ce înseamna că, prin derogare de la regula consensualismului consacrată prin art. 969 C.civ., în materia contractelor, art. 813 C. civ. impune contractului de donaţie cerinţa ad validitatem a formei autentice, simplul consimţământ al părţilor nefiind suficient pentru naşterea contractului de donaţie. Cum însă, în momentul în care ia fiinţă contractul de donaţie este cel al acceptării ofertei de donaţie, realizarea acordului de voinţe al părţilor prezintă diferenţe după cum se face între persoane prezente sau între absenţi. 10

a) Ipoteza realizării simultane a acordului de voinţe nu ridică, în principiu, probleme, donatorul şi donatarul prezentându-se la notar, unde îşi dau consimţământul fiecare şi semnează actul autentic, părţile putând încheia actul şi prin mandatari, situaţie în care se cere, totuşi, ca mandatul să fie autentic, întocmai ca şi actul de donaţie însuşi. b) În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele respective.

C. Capacitatea părţilor Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapacităţi speciale de a dispune şi a primi prin intermediul contractului de donaţie. a) Incapacitatea de a dispune prin donaţie Aşa cum rezultă din art. 129 alin. 1-3 si art. 133 alin. 3 combinat cu dispoziţiile art. 105 alin. 3 si art. 142 din Codul familiei, minorii şi persoanele puse sub inter-dicţie judecătorească nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare. b) Incapacităţile de a primi prin donaţie În această privinţă trebuie avute în vedere mai multe dispoziţii legale, şi anume: - Potrivit art. 808 C. civ. , „este capabil de a primi prin donaţiune între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”. Per a contrario, rezultă că sunt incapabile de a primi prin donaţie persoanele fizice neconcepute. În ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea, în principiu, nu au capacitatea de a primi donaţii până în momentul în care dobândesc personalitate juridică în condiţiile legii. - O altă incapacitate de a primi donaţii este cea prevăzută de art. 810 C. civ. care dispune că: „Doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii (deci, medicii şi farmaciştii – n.n), care au tratat o persoană de boală de care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acelei boli”. - Trebuie să facem precizarea, prevăzută, de altfel, expres prin art. 810 11

alin. 2 C. civ. , că aceleaşi reguli menţionate mai sus sunt aplicabile şi preoţilor care asistă pe donator în cursul ultimei sale boli. - O altă categorie de persoane incapabile de a primi donaţii sunt minorii şi interzişii.

- Art. 816 C. civ. Prevede că „ Surdo-mutul ce nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţiune decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară, după regulile stabilite pentru minori”. - Nu au capacitatea de a primi donaţii cetăţenii străini şi apatrizii. Potrivit art. 41 alin. 2 din Constituţia României, „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Deci, aceste categorii de cetăţeni nu pot primi nici donaţii având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor. Nerespectarea incapacităţilor – atât de a face, cât şi de a primi donaţii – se sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului. În unele cazuri, însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea absolută a contractului.

A. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II).

Pentru delimitarea câmpului de aplicaţie a principiului irevocabilităţii, am examinat amănunţit şi cazurile, expres prevăzute de lege, în care donaţiile (în principiu irevocabile) sunt totuşi revocabile. Astfel, art. 829 C. civ. precizează: „Donaţiunea între vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiilor care s-au făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copil în urma donaţiunii”. Aceste cazuri de revocare sunt aplicabile tuturor donaţiilor, dar există şi donaţii care, prin excepţie de la regula irevocabilităţii, sunt revocabile prin ele însele, în această categorie intrând donaţiile de bunuri viitoare (art. 821 C. civ.) şi donaţiile între soţi (art. 937 C. civ). 3. Efectele contractului de donaţie Dacă este valabil încheiată, donaţia, fiind un contract unilateral, naşte, în principiu, obligaţii doar în sarcina donatorului. Prin excepţie, însă, donaţia poate da naş12

tere la unele obligaţii şi în sarcina donatorului. De asemenea, există şi efecte care se în raporturile cu terţii. a) Obligaţiile donatorului Principala obligaţie a donatorului este aceea că, după încheierea contractului de donaţie, să predea bunul dăruit, potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pierderea sau deteriorarea lui provenită din culpă. O altă obligaţie a donatorului este aceea de garanţie. b) Obligaţiie donatarului În cazul donaţiilor pur gratuite, donatarului nu-i incumbă nici o obligaţie faţă de donator, afară de aceea de recunoştinţă, care este sancţionată cu revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 C.civ.). În cazul donaţiilor cu sarcina (sub modo), însă, donatarul este ţinut să le execute întocmai ca debitorii din contractele sinalagmatice. 4. Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale A. Donaţiile simulate Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, ascunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde adevăratului beneficiar al liberalităţii. a) Donaţia este deghizată când, conform actului public, ea apare încadrată într-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci, în acest caz, actul public este simulat, neadevărat şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a contractului secret). b) În cazul donaţiei prin interpunere de persoane, simulaţia nu vizează natura ra gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donator. B. Donaţiile indirecte „Donaţiile” indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat) cu intenţia de a gratifica, dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei „donaţii” indirecte sunt: renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia. 13

C. Darurile manuale Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit.

IV. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE 1. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune a) Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa vremelnică a lucrului închiriat, iar locatarul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii. b) Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante urmăresc un interes propriu patrimonial. c) Locaţiunea este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor sunt cunoscute de părţi din momentul încheierii contractului şi nu depind ca în contractele aleatorii, de îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului viitor şi incert prevăzut în contract; evenimentul care profită uneia dintre părţi determină o pierdere pentru cealaltă parte. d) Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin acordul – fie şi tacit – al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate. e) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp. 2. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune Pentru a fi valabil încheiat, contractul de locaţiune trebuie să întrunească diferite elemente, care, conform regulilor generale în materie de contracte, sunt: A. Capacitatea părţilor Atât locatarul cât şi locatorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute pentru a face acte de administrare, căci locaţiunea este, în principiu, un act de administrare. În cazul imobilelor, însă, dacă durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, ea este considerată de lege ca un act de dispoziţie şi, în consecinţă, părţile trebuie să aibă 14

capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a face acte de dispoziţie. B. Obiectul contractului Locaţiunea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere la două obligaţii (reciproce): obligaţia locatorului are ca obiect lucrul închiriat, iar obligaţia locatarului are ca obiect preţul locaţiunii. a) Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă. Aceasta înseamnă că obiectul locaţiunii îl formează lucruri nefungibile (individual determinate). Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă (art. 965 C. civ.). b) Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeşte chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua, luna, anul etc.) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

3. Efectele contractului de locaţiune

Prin efectele unui contract se înteleg obligaţiile pe care contractul le crează în sarcina părţilor contractante. A. Obligaţiile locatorului Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că acesta trebuie să asigure locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii. a) Obligaţia de predare Predarea lucrului dat în locaţiune se poate cere la termenul convenit de părţi (imediat dacă nu s-a prevăzut un termen) şi – în lipsă de stipulaţie contrară – la locul unde se găsea lucrul în momentul contractării şi cu cheltuiala locatorului. b) Obligaţia efectuării reparaţiilor Locatorul trebuie să menţină lucrul în stare de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat (art. 1421 alin. 2 C. civ.). Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul locaţiunii, dacă în cursul ei bunul are nevoie de reparaţii (reparaţii capitale, degradări provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit, 15

inclusiv viciile de construcţie şi la părţi comune ale imobilului folosite de mai mulţi locatari). c) Obligaţia de garanţie de care este ţinut locatorul se aseamănă cu obligaţia de garanţie a vânzătorului, cu deosebirea că, în caz de vânzare, dreptul transmis şi garantat este proprietatea, iar în caz de locaţiune, dreptul transmis şi garantat este folosinţa liniştită şi utilă a lucrului. În virtutea obligaţiei de garanţie, locatorul răspunde de tulburările provenite: din propria sa faptă; de la terţi; din viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o atingere serioasă folosinţei. d) Viciile lucrului Locatorul răspunde pentru viciile (defectele, stricăciunile) ascunse ale lucrului care îi împiedică locatarului întrebuinţarea (art. 1422 C.civ.). B. Obligaţiile locatarului Locaţiunea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere unor obligaţii corelative şi în sarcina locatarului. a) Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei (art. 1429 alin. 1 C. civ.). Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar implică obligaţia de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare astfel cum a fost predat. b) Plata chiriei Conform art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la termenele stipulate. În lipsă de stipulaţie contrară, plata se face – conform regulilor generale (art. 1104 C. civ.) – la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă. c) Restituirea lucrului După încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care a fost predat conform inventarului făcut. 4. Încetarea locaţiunii Pe lângă acordul de voinţă al părţilor (rezilierea convenţională), contractul de locaţiune încetează prin: a) Denunţarea unilaterală 16

Dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii, contractul ia sfârşit prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia respectării termenului de preaviz (art. 1436 alin. 2 C. civ.). b) Expirarea termenului Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor sau, în lipsa clauzei, de lege (art. 1450-1451 C. civ.), locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a termenului, fără a mai fi nevoie de o inştiinţare prealabilă. c) Rezilierea pentru neexecutare Neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi dă dreptul celeilalte părţi de a cere – după punerea în întârziere a debitorului –rezilierea contractului cu daune-interese (art. 1453 C. civ). d) Pieirea lucrului Dacă pieirea este totală, contractul este desfăcut de drept, căci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului. Dacă lucrul a pierit numai în parte, rezilierea este judiciară, locatarul putând cere, după împrejurări, fie o scădere de preţ, fie desfacerea contractului, dacă partea pierită din lucru este atât de însemnată, încât se poate prezuma că fără acea parte locatarul n-ar fi consimţit – iniţial – la încheierea contractului. e) Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului atrage desfacerea contractului de locaţiune, căci locatorul nu mai este în măsură să asigure locatarului folosinţa lucrului.

f) Efectele înstrăinării lucrului (imobilului) prin acte între vii Conform art. 1416 C. civ., dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul – chiar dacă nu s-a obligat în acest sens – este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare.

V. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A SUPRAFEŢELOR LOCATIVE 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere Închirierea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure altei persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unei suprafeţe locative în schimbul unei sume de bani, numită chirie. 17

Ca şi locaţiunea, închirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, de regulă consensual, cu executare succesivă, care transmite dreptul de folosinţă temporară a suprafeţei locative. Rezultă că închirierea se deosebeşte de locaţiunea de drept comun prin obiectul ei specific: suprafaţa locativă. Astfel, închirierea este calificată în literatura de specialitate ca o varietate a contractului de locaţiune de drept comun, iar nu contract special distinct. 2. Domeniul de aplicare a legislaţiei locative În prezent, Legea locuinţei (Legea nr. 114/1996), completată prin Normele metod ologice de punere în aplicare a prevederilor acestei legi, înlocuieşte şi abrogă (în cea mai mare parte) Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. Aşadar, în prezent, Legea nr. 5/1973 fiind în cea mai mare parte abrogată, rămân aplicabile numai dispoziţiile sale privitoare la normarea şi închirierea suprafeţelor locative – cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie – care fac parte din fondul locativ de stat (fostă „proprietate socialistă de stat”, în prezent proprietatea statului, unităţilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat). Cu privire la regimul juridic actual al folosinţei şi închirierii locuinţelor proprietate particulară – în lumina modificărilor adoptate prin Legea nr. 114/1996 – se impun următoarele precizări: a) Locuinţele proprietate particulară situate în mediul rural au fost şi sunt supuse închirierii potrivit dreptului comun prevăzute în Codul civil referitoare la naşterea, exercitarea şi încetarea dreptului de folosinţă, inclusiv posibilitatea denunţării unilaterale a contractului de locaţiune încheiat pe timp nedeterminat sau reînnoit tacit în cazul celui încheiat pe termen. b) În ce priveşte, însă, folosinţa şi închirierea locuinţelor proprietate particulară situate în mediul urban (oraşe, municipii), urmează a deosebi între regimul juridic al contractelor încheiate de chiriaşi cu proprietari particulari până la data de 1 ianuarie 1990 şi cel al contractelor de închirierea încheiate după această dată: - Întrucât contractele de închiriere având ca obiect locuinţe proprietate particulară încheiate până la 1 ianuarie 1990, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Legii nr. 17/1994, au fost prelungite (reînnoite) de drept pe o perioadă de 5 ani, dreptul de folosinţă al chiriaşului încetează după expirarea acestui termen şi proprietarul va putea relua folosinţa şi dispune de locuinţă în condiţiile prevăzute de lege pentru locuinţele proprietate particulară. 18

- Potrivit art. 5 din Legea nr. 17/1994, prelungirea (reînnoirea) de drept a contractelor de închiriere nu se aplică contractelor de închiriere încheiate de chiriaşi cu proprietari particulari după 1 ianuarie 1990. 3. Efectele contractului de închiriere Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care contractul le crează în sarcina părţilor contractante. A. Obligaţiile locatorului Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure folosinţa normală a locuinţei în tot timpul închirierii (obligaţie de a face). Pentru aceasta: a) Locatorul este obligat să predea suprafaţa locativă închiriată în stare de normală folosinţă; b) Locatorul trebuie să menţină suprafaţa locativă în stare de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriată. Pentru aceasta, proprietarul este obligat să întreţină, să repare şi să înlocuiască, parţial sau total, elementele de instalaţii aferente clădirii, şi anume, ascensorul, hidroforul, instalaţiile de încălzire centrală şi de preparare a apei calde, punctele termice şi crematoriile, astfel încât să asigure o bună funcţionare a acestora pe toată durata închirierii.

B. Obligaţiile locatarului

În mod corelativ, locatarului îi revin următoarele obligaţii:

a) Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei El nu are dreptul să execute modificări de spaţii sau alte modificări constructive şi nici să schimbe în mod abuziv destinaţia spaţiului închiriat.

b) Întreţinerea locuinţei Locatarul trebuie să întreţină în bune condiţii suprafaţa locativă, întrucât la 19

mutare trebuie să o predea în stare de folosinţă şi de curăţenie, ţinându-se seama de starea în care a fost închiriată şi cu obiectele de inventar trecute în procesul-verbal de predare-primire la mutarea sa în locuinţă.

c) Plata cotelor din cheltuielile comune Locatarul este obligat să plătească cu regularitate cotele ce-i revin din cheltuielile de întreţinere şi reparare a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună ale clădirii şi în întregime, pentru toate persoanele cu care locuieşte (cheltuielile pentru apă, canalizare, iluminat, încălzire, precum şi alte cheltuieli ce decurg din folosirea părţilor şi instalaţiilor comune ale clădirii).

d) Plata chiriei Chiria datorată pentru locuinţa deţinută în clădirile din fondul locativ de stat se reţine pe ştatul de plată din retribuţia lunară. În celelalte cazuri, chiria trebuie să fie plătită în condiţiile prevăzute în contract. 4. Încetarea contractului de închiriere

A. Încetarea contractului prin act unilateral de voinţă

a) Denunţarea contractului de către locator În materia specială a legislaţiei locative, locatorul nu poate denunţa unilateral contractul de închiriere. El poate cere desfacerea contractului şi evacuarea chiriaşului numai pentru motivele şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 24 din Legea nr. 5/1973). Denunţarea contractului de către locator poate produce efecte numai în cazul contractelor care sunt guvernate de dispoziţiile Codului civil şi care au fost încheiate pe durată nedeterminată. Acesta este cazul contractelor de închiriere având ca obiect locuinţa proprietate particulară, al contractelor de subînchiriere şi al locuinţelor cu destinaţie specială (de serviciu, de intervenţie ori de protocol). b) Denunţarea contractului de către locatar Spre deosebire de locator, locatarul are dreptul să denunţe unilateral contractul, cu condiţia de a anunţa, în scris, locatorul cu cel puţin 30 de zile înainte de mutarea din locuinţa închiriată. 20

B. Evacuarea locatarului a)Evacuarea pe cale administrativă a persoanelor care ocupă o suprafaţă locativă din fondul locativ de stat poate avea loc numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume: - evacuarea prin decizia organelor administraţiei publice locale; - evacuarea prin hotărâre a Guvernului; - Evacuarea pe cale judecătorească (evacuarea din suprafeţele locative cu destinaţie specială, ca urmare a încetării raporturilor de muncă; evacuarea ca urmare a pierderii dreptului de folosinţă prin neuz; evacuarea pentru săvârşirea de fapte culpabile etc.).

VI. CONTRACTUL DE ARENDARE

1. Caracterele juridice ale contractului de arendare

a) Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între părţi: arendatorul se obligă să asigure folosinţa sau exploatarea temporară a bunurilor agricole, iar arendaşul se obligă să plătească arenda. b) Arendarea este un contract esenţialmente cu titlu oneros întrucât ambele părţi urmăresc un interes patrimonial propriu, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. c) Arendarea este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului. d) Arendarea este un contract cu executare succesivă, în timp. e) Arendarea este un contract netranslativ de proprietate, ca şi locaţiunea. Arendarea transmite doar dreptul de folosinţă a bunurilor agricole pentru o durată determinată. f) Arendarea este un contract care se încheie intuitu personae în ce priveşte persoana arendaşului. 21

g) Arendarea este un contract solemn, întrucât Legea arendării prevede ca pentru naşterea sa valabilă (deci, ad validitatem) este necesară respectarea anumitor formalităţi. 2. Condiţiile de validitate ale contractului de arendare După cum am văzut, contractul de arendare trebuie să fie încheiat, ad validitatem, în formă scrisă şi înregistrat la consiliul local. Întrucât în privinţa consimţământului şi cauzei nu se pun probleme deosebite faţă de dreptul comun, urmează să precizăm aici ce condiţii prevede legea privitor la: a) Părţile contractante Potrivit Legii arendării, părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice (art. 3 alin. 1). - În calitate de arendator, contractul poate fi încheiat de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal al bunurilor care formează obiectul contractului şi care are capacitatea, respectiv îndeplineşte conditiile necesare pentru încheierea contractului de locaţiune.

- În calitate de arendaş, contractul poate fi încheiat numai de către persoane fizice care sunt cetăţeni români cu domiciliul în România, iar dacă arendaşul este persoană juridică, el trebuie să aibă naţionalitate română, sediul în România şi ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole (art. 3 alin. 2 si 3).

b) Obiectul contractului Arendarea, fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un obiect dublu: bunurile arendate şi preţul plătit de arendaş, numit arendă.

- Bunul arendat Potrivit legii, prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole etc., precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole (art. 1).

-Preţul plătit de arendaş, numit arendă 22

Spre deosebire de Codul civil, care a lăsat la libera apreciere a părţilor stabilirea preţului arendării, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei cantităţi de produse (arendarea pe fructe), Legea nr. 16/1994 prevede stabilirea arendei întro cantitate determinată de produse agricole, cuprinsă între un minim şi un maxim din producţie.

c) Termenul arendării Spre deosebire de locaţiunea de drept comun (care poate fi contractată fără precizarea termenului), conform Legii nr. 16/1994, contractul de arendare trebuie să prevadă obligatoriu durata arendării (art. 7 alin. 1). Astfel, că regula generală, durata arendării nu poate fi mai mică de 5 ani (art. 7 alin. 2). 3. Efectele contractului de arendare Legea nr. 16/1994 a consacrat puţine texte reglementării obligaţiilor părţilor în contractul de arendare. În completarea lor se aplică regulile de drept comun privind locaţiunea. A. Obligaţiile arendatorului Potrivit art. 8 alin. 1, arendatorul are următoarele obligaţii: a) Obligaţia de predare a bunurilor arendate la termenul şi în condiţiile stabilite; b) Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii totale sau parţiale provenind din propria faptă sau de la terţi; c) Obligaţia respectării dreptului de preemţiune al arendaşului persoană fizică. B. Obligaţiile arendaşului Potrivit art. 8 alin. 2, arendaşul are următoarele obligaţii: a) Obligaţia de a folosi bunurile agricole ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei; b) Plata arendei; c) Restituirea bunurilor agricole arendate. 4. Încetarea contractului de arendare 23

A. Reguli de drept comun. Derogări Aşa cum am văzut, în cazul neexecutării obligaţiilor se poate cere prin justiţie rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. În caz de pieire – totală sau parţială – a bunurilor arendate, precum şi în cazul desfiinţării titlului arendatorului sunt aplicabile, de asemenea, regulile dreptului comun.

În schimb, denunţarea unilaterală (ca mod de încetare a contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată) nu este aplicabilă arendării, deoarece ea se încheie pe o durată determinată.

B. Expirarea termenului Conform Legii nr. 16/1994, „contractul de arendare poate fi reînnoit potrivit înţelegerii părţilor şi cu respectarea prevederilor prezentei legi” (art. 12 alin. 1).

VII. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

1. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză

a) Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între părţi: antreprenorul se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare, iar clientul se obligă să plătească antreprenorului preţul lucrării. b) Antrepriza este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante urmăresc un interes propriu patrimonial. c) Antrepriza este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante. d) Antrepriza este un contract cu executarea succesivă, în timp. e) Antrepriza este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu).

24

2. Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză Deoarece în materia antreprizei sunt aplicabile regulile de drept comun privind condiţiile de validitate ale contractului (obiect, consimţământ, cauză etc.), urmează să facem numai o precizare referitoare la capacitatea de exerciţiu a părţii contractante. Clientul trebuie să aibă, respectiv să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispoziţie, după cum contractul reprezintă un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparaţii curente la un imobil) sau un act de dispoziţie (de exemplu, construirea unei case). În schimb, antreprenorul trebuie să aibă, în toate cazurile, capacitatea deplină de exerciţiu.

3. Reguli generale cu privire la contractul de antrepriză

A. Problema riscurilor a) Riscul lucrului În materia contractului de antrepriză, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de proprietar (res perit domino). b) Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de antreprenor, deoarece acesta s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).

B. Recepţia lucrării Clientul este obligat să recepţioneze şi să ia in primire lucrarea după terminarea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăţi, recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepţionate (art. 1482 C. civ.).

C. Răspunderea antreprenorului

a) Răspunderea pentru neexecutare În caz de neexecutare a lucrării, antreprenorul răspunde faţă de client potrivit 25

dreptului comun (clauza penală, daune-interese, fiind posibilă şi obligarea antreprenorului la executarea lucrării sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii). b) Răspunderea pentru viciile lucrului Recepţia lucrării din partea clientului fără obiecţii şi rezerve echivalează cu descărcarea antreprenorului şi decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrării. Pentru aceste vicii, răspunderea antreprenorului poate fi angajată numai dacă, potrivit legii sau contractului, el datorează garanţie, în cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuată. Antreprenorul răspunde însă, în toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată de către el personal (art. 1487 C.civ.).

4. Încetarea contractului Potrivit Codului civil, contractul de antrepriză încetează („se desfiinţează”) prin moartea meseriaşului, arhitectului sau antreprenorului (art. 1485). Întrucât contractul se formează intuitu personae – aptitudinile antreprenorului având importanţă chiar dacă nu execută el personal lucrarea – este firesc ca la moartea sa contractul să înceteze. În afară de aceste reguli speciale, cât priveşte încetarea contractului, se aplică regulile generale. De exemplu, ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvită la cererea uneia din părţi pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte.

VIII. CONTRACTUL DE MANDAT (MANDATUL CU REPREZENTARE)

1. Caracterele juridice ale contractului de mandat Codul civil român reglementează mandatul ca principial unilateral şi gratuit. Legea nu interzice însă ca mandatarul să fie renumerat, dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1534 C. civ.). 26

Relaţiile contractuale se întemeiază pe încrederea reciprocă a părţilor (de unde şi caracterul intuitu personae).

Trăsăturile enunţate justifică posibilitatea mandantului de a revoca unlateral convenţia (art. 1533 C. civ.), respectiv a mandatarului de a renunţa la executare (art. 1556 C. civ.). 2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat A. Obiectul şi întinderea mandatului Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi licit, ca la orice con-tract. În toate cazurile, mandatul poate avea ca principal obiect numai încheierea de acte juridice de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter accesoriu (de exemplu, verificarea bunului ce urmează să fie cumpărat). În ce priveşte întinderea, mandatul poate fi special sau general (art. 1535 C. civ.). Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuratio unicus rei) şi în general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului (procuratio omnium bonorum). B. Forma mandatului Mandatul este, de regulă, un contract consensual, care ia naştere prin simplul a-cord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. Mandatul poate fi dat în formă scrisă sau chiar verbal ori în mod tacit (art. 1535 C. civ.). În practică, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau împuternicire. C. Dovada mandatului Dacă mandatul este expres şi legea specială nu prevede altfel, dovada se face după regulile dreptului comun, atât între părţi, cât şi de către terţul care contractează cu mandatarul. Prin urmare, dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai mare de 250 lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută de lege indiferent de valoare, dovada se va face prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiilor privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) şi la imposibilitatea – materială sau morală – de procurare a unei dovezi scrise (art. 1198 C. civ.). D. Capacitatea părţilor Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul cu a cărui înde27

plinire îl însărcinează pe mandatar. Deci, capacitatea mandantului se apreciază în funcţie de natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar (act de conservare, de administrare, de dispoziţie). În privinţa mandatarului se cere, în toate cazurile, capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece în actele pe care le încheie în numele reprezentantului (mandantului) el trebuie să exprime un consimţământ valabil. 3. Efectele contractului de mandat

Întrucât mandatarul este reprezentantul mandantului, contractul de mandat produce efecte nu numai între părţi (mandant şi mandatar), dar şi în privinţa terţului cu care se încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului.

A. Efecte între părţi

I. Obligaţiile mandatarului

a) Îndeplinirea mandatului. Principala obligaţie a mandatarului este de a executa mandatul (art. 1539 C. civ.). b) Obligaţia de a da socoteală. Mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului; c) Obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane. În principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, deoarece contractul de mandat este încheiat intuitu personae, având la bază încrederea mandantului în mandatar. În cazul când mandatarul şi-a substituit o terţă persoană, trecându-i o parte sau toate drepturile ce-i sunt conferite de mandat, el este obligat să răspundă de faptele substituitului.

II. Obligaţiile mandantului a) Dezdăunarea mandatarului. Mandantul este obligat să restituie mandatarului toate cheltuielile (sumele avansate şi alte cheltuieli necesare şi utile) făcute cu ocazia executării mandatului (art. 1547 C. civ.). b) Plata remuneraţiei. Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este o28

bligat să plătească suma stipulată, chiar dacă operaţia în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată (art. 1547 C. civ.). c) Dreptul de retenţie al mandatarului. Se admite că mandatarul poate reţine lucrurile pe care le-a primit pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor pe care le-a primit pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât creanţele corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic. B. Efecte faţă de terţi

I. Raporturile dintre mandant şi terţi Ca urmare a actelor încheiate de mandatarul reprezentant, între mandant şi terţi se crează raporturi juridice directe: în fapt, terţul tratează cu mandatarul, în drept contractează cu mandantul. Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate efectele legale ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat.

II. Raporturile dintre mandatar şi terţi Întrucât mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului, nu se crează raporturi juridice între el şi terţii cu care contractează. Pentru actele sale excesive, mandatarul – obligat să cunoască limitele împuternicirii – este răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să garanteze validitatea actelor, afară de cazul când a dat terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de întinderea împuternicirii (art. 1545 C. civ.). 4. încetarea contractului de mandat În afară de cazurile generale de stingere a obligaţiilor contractuale, mandatul se stinge prin: a) Revocarea mandatului Mandatul este, în principiu, revocabil; mandantul poate revoca (denunţa unilateral) mandatul oricând, chiar dacă este cu termen şi poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui procura (art. 1553 C. civ.). b) Renunţarea mandatarului 29

Fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa. c) Moartea unei părţi De regulă, mandatul încetează prin moartea mandatarului, deoarece contractul de mandat este încheiat intuitu personae. IX.ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINŢĂ (COMODATUL)

1. Caracterele juridice ale împrumutului de folosinţă a) Comodatul face parte din categoria contractelor reale, pentru încheierea lui fiind necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului. b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o contravaloare pentru folosinţa lucrului împrumutat, contractul s-ar transforma într-un contract de locaţiune de lucruri. c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece – din momentul încheierii – naşte obligaţii numai pentru comodatar. d) În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului (art. 1560 C. civ). 2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat A. Obiectul contractului Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui obiectul contractului lucrurile neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima întrebuinţare, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. B. Forma şi dovada contractului de comodat Comodatul este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Deci, forma scrisă este cerută numai ad probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art. 1197-1198 C. civ.).

30

C. Capacitatea părţilor Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi comodatarul trebuie să aibă capacitatea (respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a încheia acte de administrare. 3. Efectele contractului de comodat Comodatul, fiind un contract unilateral, nu crează obligaţii decât în sarcina comodatarului. Dar in cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extracontractuale şi în sarcina comodantului. A. Obligaţiile comodatarului a) Conservarea lucrului Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar (art. 1564 C. civ.) şi chiar mai bine decât de lucrurile sale, pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat (art. 1566 C. civ.). b) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei Comodatarul este obligat să întrebuinţeze lucrul numai la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea de a plăti daune-interese (art. 1564 C. civ.), de a suporta riscul pieirii fortuite (art. 1565 C. civ.) şi rezilierea contractului potrivit regulilor generale. c) Suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întrebuinţare) Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului (de exemplu, hrana calului împrumutat etc.), neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt un accesoriu al folosinţei.

d) Restituirea lucrului Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la scadenţă lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 1560 C. civ.). Comodatarul nu poate oferi, iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani al lucrului împrumutat, dacă restituirea în natură este posibilă.

e) Răspunderea comodatarului 31

Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea sau pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa. B. Obligaţiile comodantului a) Restituirea cheltuielilor de conservare Comodantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comodatar în vederea conservării lucrului; cheltuielile cu caracter extraordinar, necesar şi foarte urgent (art. 1575 C. civ.). b) Plata despăgubirilor Comodantul mai are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru pagubele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului (art. 1575 C. civ). 4. Stingerea efectelor comodatului a) Prin restituirea lucrului Raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea trebuinţelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanţă. b) Prin reziliere În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar (de exemplu, întrebuinţarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform regulilor generale, deşi contractul este unilateral. c) Prin moartea comodatarului În caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec asupra succesorilor în drepturi, potrivit regulilor generale.

X. ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE (PROPRIU-ZIS)

1. Caracterele juridice ale împrumutului de consumaţie 32

a) Împrumutul de consumaţie (mutuum) – ca şi împrumutul de folosinţă (comodatul) – este un contract real, pentru încheierea lui fiind necesare atât rezilierea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului. b) Împrumutul de consumaţie – spre deosebire de comodat, care este un contract esenţialmente gratuit – poate fi nu numai cu titlu gratuit dar şi cu titlu oneros. În acest caz, împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie oarecare în schimbul transferării proprietăţii lucrului împrumutat. Această prestaţie constă, de regulă, într-o sumă de bani, numită dobândă. d) Împrumutul de consumaţie – ca şi comodatul – este un contract unilateral, deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului. e) Împrumutul de consumaţie – spre deosebire însă de împrumutul de folosinţă în temeiul căruia comodatarul devine un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului – este un contract translativ de proprietate; ca urmare, împrumutatul devine proprietar şi suportă riscurile. 2. Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie A. Obiectul contractului Spre deosebire de comodat – care poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor - obiectul împrumutului de consumaţie (propriu-zis) îl formează lucruri care sunt deopotrivă fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor. În cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu: lucrul împrumutat (numit în Codul civil „capital”) şi dobânda. B. Forma şi dovada contractului Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) este un act consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate. Deci, forma scrisă este cerută numai ad probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau reconstituirea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art. 1197-1198 C. civ.). C. Capacitatea părţilor Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului. 33

Împrumutatul trebuie şi el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin pericolul la care se expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – să restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă.

3. Efectele împrumutului de consumaţie Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) – ca şi comodatul - , fiind un contract unilateral, nu crează obligaţii decât în sarcina împrumutatului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extracontractuale şi în sarcina împrumutătorului. A. Obligaţiile împrumutatului Principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (art. 1584 C. civ.), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor din momentul încheierii contractului şi acela al plăţii. B. Obligaţiile împrumutătorului În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie (pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutătorului ca proprietar. Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutatul devine proprietar şi suportă riscurile.

4. Stingerea contractului de împrumut de consumaţie a) Prin plată Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuate de împrumutat de bunăvoie.

b) Alte moduri de stingere Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului comun, şi prin alte moduri de stingere a obligaţiilor (remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată etc.), inclusiv compensaţia, el având ca obiect lucruri fungibile. XI. CONTRACTUL DE DEPOZIT 1. Caracterele juridice ale contractului de depozit 34

a) Depozitul este un contract real care se formează (se perfectează) numai prin şi din momentul predării (tradiţiunii) lucrului care formează obiectul contractului de la deponent la depozitar. b) Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. c) Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral, întrucât, din momentul încheierii sale, naşte obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă – din momentul încheierii contractului – obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi vor fi guvernate de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice (bilaterale). d) Prin încheierea contractului de depozit nu se transmit dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea lucrului asupra depozitarului. Acesta devine un simplu detentor precar. Face excepţie depozitul neregulat, care este translativ de proprietate.

2. Felurile contractului de depozit Codul civil distinge două feluri de depozit: depozit propriu-zis şi sechestru. Acesta din urmă se deosebeşte de depozitul propriu-zis prin faptul că are ca obiect bunuri litigioase, inclusiv imobile, şi poate fi nu numai convenţional, dar si judiciar. Depozitul propriu-zis, care este în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect numai lucruri mobile litigioase, are trei variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar şi depozitul neregulat.

A. Depozitul obişnuit (voluntar) a) Obiectul contractului Depozitul propriu-zis nu poate avea ca obiect decât lucruri mobile. Dată fiind necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie corporale. Totuşi, pot forma obiectul contractului şi creanţele constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor mobile corporale. b) Forma şi dovada contractului Pe lângă predarea lucrului se mai cere ca depozitul (acordul de voinţă dintre părţi) să fie constatat printr-un înscris (art. 1597 C. civ.). 35

Cerinţa formei scrise vizează numai proba contractului de depozit, adică a remiterii şi deţinerii lucrului cu acest titlu. Se admite, în schimb, că remiterea lucrului – fiind un fapt juridic stricto sensu – poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. c) Capacitatea părţilor Pentru validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile legale pentru a încheia acte de administrare, iar depozitarul să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie. Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar) a) Obligaţiile depozitarului - Obligaţia de păstrare. Potrivit Codului civil, depozitarul trebuie să se îngrijească de paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca de propriul său lucru (art. 1599). Culpa depozitarului – prin derogare de la regulile generale ale răspunderii contractuale – se apreciază, deci, în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor lucruri (culpa levis in concreto) şi nu după tipul abstract al omului prudent şi digilent (bonus pater familias). - Obligaţia de restituire. Depozitarul trebuie să restituie însuşi lucrul depozitat, în natură (art. 1604 C. civ.), împreună cu fructele pe care le-a perceput (art. 1608 C. civ.).

b) Obligaţiile deponentului

În cazul în care părţile au convenit ca depozitul să fie remunerat, când deci s-a încheiat un contract sinalagmatic, deponentul are următoarele obligaţii contractuale: - Plata remuneraţiei. Când depozitul este cu titlu oneros deponentul are obligaţia de a plăti depozitarului remuneraţia stipulată. - Ridicarea lucrului. Deponentul este obligat să ridice lucrul depozitat de la locul restituirii la termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului, sub sancţiunea plăţii daunelor-interese. B. Depozitul necesar Depozitul necesar, precum şi cel asimilat depozitului necesar, având la bază consimţământul părţilor, este un depozit convenţional, raporturile dintre părţi fiind guvernate - în măsura în care legea nu prevede altfel – de regulile depozitului obişnuit. 36

Având în vedere caracterul necesar al depozitului, depozitul se poate dovedi prin martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea preconstituirii unei probe scrise. Cu depozitul necesar este asimilat depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile hoteliere. Călătorul îşi alege liber hotelul, însă este nevoit să aducă lucrurile sale la acel hotel şi, deci, depozitul are în acest caz un caracter oarecum necesar (art. 1623 C.civ.). Dispoziţiile privitoare la depozitul asimilat celui necesar pot fi aplicate şi în cazul restaurantelor, localurilor de spectacole, unor unităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti (de exemplu, frizerie, coafură), ştrandurilor şi altora asemănătoare, dar numai în privinţa lucrurilor depuse la garderobă, vestiare sau în alte locuri destinate în mod special pentru paza lucrurilor. C. Depozitul neregulat Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că are ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile, care nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri asemănătoare. Întrucât lucrurile depozitate nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri, depozitarul devine proprietarul lor, putând folosi, culege fructele şi dispune de ele, dar în calitate de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite. Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni constituie o varietate a contractului de depozit neregulat încheiat între CEC, în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani depuse şi să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente, titularului depunerii sau, în caz de deces, moştenitorilor acestuia. Prin urmare, dreptul de dispoziţie asupra sumelor depuse pe librete de economii aparţine exclusiv titularului de libret care, o dată cu efectuarea primei depuneri şi întocmirea libretului, intră în raport juridic cu CEC-ul, în sensul că încheie un contract tip de depozit. Persoana care efectuează o primă depunere pe numele altei persoane poate cere introducerea în favoarea sa a unei clauze de împuternicire. Prin aceasta ea devine însă titulară a libretului şi nu păstrează dreptul de proprietate asupra sumei, deoarece prin întocmirea libretului pe numele altei persoane a predat, în fapt, suma la CEC şi, concomitent, a transmis posesia juridică titularului libretului care, în exercitarea dreptului său de dispoziţie, poate retrage suma. Această clauză are valoarea unui mandat şi, ca atare, se înscrie în cererea titularului libretului.

37

Din caracterul de mandat al acestei clauze rezultă, pe de o parte, că persoana pentru care s-a înscris clauza de restituire nu are drept propriu asupra depunerii, ea fiind obligată să dea socoteală mandantului, iar pe de altă parte, că împuternicirea este limitată la sumele ce reprezintă depuneri şi fructele civile ale acestora, adică la dobânzi. Această limitare derivă din chiar contractul de depozit încheiat între titularul libretului şi CEC pentru o sumă determinată, corespunzătoare valorii soldului.

XII. CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ 1. Condiţiile de validitate ale contractului de societate civilă Deoarece în materia contractului de societate civilă sunt aplicabile regulile de drept comun privind condiţiile de validitate ale contractelor (obiect, capacitatea de exerciţiu a părţilor contractante, cauza etc.), urmează să facem numai unele precizări referitoare la elementele şi regulile speciale ce îl delimitează de alte contracte. a) Consimţământul părţilor în vederea constituirii societăţii Prin aceasta se deosebeşte societatea civilă de o simplă asociere în vederea realizării unor interese comune (de exemplu, asocierea a două sau mai multe persoane în vederea achiziţionării unui bun care să devină proprietatea lor comună), dar care, din lipsa intenţiei (affectio societatis) de a crea o societate, nu reprezintă un contract de societate civilă. b) Participarea, fie şi inegală, a tuturor părţilor la constituirea fondului comun prin aducerea unui aport social În baza contractului de societate, fiecare asociat este obligat să aducă în societate o contribuţie oarecare pentru alcătuirea fondului comun, contribuţie care se numeşte aport social şi care trebuie să fie – în lumina regulilor generale – determinat sau determinabil, posibil şi licit. c) Împărţirea foloaselor, precum şi a pierderilor între toate părţile contractante Sub sancţiunea nulităţii, legea interzice atribuirea foloaselor sau suportarea riscului pierderilor numai către unul sau unii dintre asociaţi. d) Scopul patrimonial comun (scopul lucrativ) urmărit de asociaţi trebuie să fie licit Dacă scopul (sau obiectul) societăţii este ilicit (de exemplu, înlesnirea contrabandei etc.), contractul este nul absolut. 38

2. Caracterele juridice ale contractului de societate civilă a) Caracterul civil al contractului de societate urmează a fi subliniat pentru a-l deosebi de societăţile comerciale, constituite „în vederea efectuării de acte de comerţ” (art. 1 din Legea nr. 31/1996 privind societăţile comerciale). b) Caracterul lucrativ (patrimonial) este de esenţa societăţii civile; membrii ei urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale, pe care să le împartă între ei. Prin acest caracter, societatea civilă – societas – se deosebeşte de asociaţiile – collegia – şi fundaţiile fără scop lucrativ. c) Societatea civilă este un contract sinalagmatic (bi sau multilateral) în sensul că fiecare asociat se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare activitatea la care s-a obligat. d) Societatea civilă este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte urmăreşte să obţină un avantaj. e) Societatea civilă este un contract cu titlu oneros comutativ, întrucât obligaţiile asociaţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi incert. Altfel spus, contractul nu se încheie cu gândul la şansa unui câştig sau a unei pierderi. f) Societatea civilă este un contract consensual, care se încheie prin acordul părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate. g) Societatea civilă este un contract cu executare succesivă, asociaţii fiind obligaţi între ei pe toată durata societăţii. h) În sfârşit, societatea civilă este un contract încheiat intuitu personae, încadrându-se în categoria societăţilor de persoane (iar nu de capitaluri, cum sunt majoritatea societăţilor comerciale).

3. Forma şi dovada contractului de societate civilă

Spre deosebire de contractul de societate comercială, care poate fi încheiat numai în formă autentică, societatea civilă este un contract consensual, ce poate fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără a fi supus vreunei forme speciale.

Cât priveşte dovada contractului, între părţi ea se face după regulile dreptului comun. Sunt aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197 39

C. civ.), nu însă şi cele privitoare la imposibilitatea procurării dovezii scrise (art. 1198 C. civ.).

4. Încetarea societăţii civile

a) Societatea civilă încetează prin expirarea termenului pentru care a fost contractată (art. 1523 C. civ.). b) Dacă societatea a fost contractată pe termen nelimitat, prin denunţarea contractului de societate de către unul sau mai mulţi asociaţi. Dacă societatea a fost constituită pe timp determinat, atunci dizolvarea ei înainte de termen poate fi cerută prin justiţie. c) Prin pierderea (pieire, epuizare etc.) a fondului social sau prin realizarea scopului (inclusiv ipoteza în care scopul a devenit imposibil de realizat). d) Prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unui asociat, dacă nu s-a stipulat că societatea continuă cu moştenitorii asociatului decedat. e) Prin punerea sub interdicţie sau prin insolvabilitatea (falimentul) unuia dintre asociaţi (recunoscută prin hotărâre judecătorească).

XIII. CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ 1. Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră a) Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig-pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, în ce priveşte momentul producerii lui (perioada cât va trăi credirentierul); în caz de longevitate a credirentierului, el va fi în câştig şi debirentierul în pierdere, şi invers dacă va trăi o perioadă mai scurtă. b) Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament (art. 1640-1641 C. civ.). c) Renta viageră este un contract sinalagmatic, întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi, şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. 40

d) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, credirentierul fiid ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi, în consecinţă, se bucură de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia. 2. Condiţii speciale de validitate Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută, deoarece nu există şanse de câştig-pierdere pentru ambele părţi, ceea ce face să nu existe cauza juridică a contractului. Contractul este lovit de nulitate şi în cazul constituirii rentei în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului (art. 1645 C. civ.).

3. Efectele contractului de rentă viageră a) Plata rentei Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la termenele stipulate în contract, până la decesul credirentierului (art. 1642 C. civ.). b) Sancţiunea neexecutării Dacă, la scadenţă, debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului. În schimb, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier. Rezoluţiunea poate fi cerută numai dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei. c) Prescripţia În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă neplătite, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).

XIV. CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE

1. Caracterele juridice ale contractului de întreţinere. a) Este un contract cu titlu oneros, însă această trăsătură nu este de esenţa, ci 41

numai de natura contractului, astfel că este posibilă încheierea unui contract de întreţinere cu titlu gratuit. b) Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu. d) Contractul de întreţinere este un contract translativ de proprietate şi consensual, cu excepţia cazului când bunul înstrăinat este un teren, pentru care legea prevede necesitatea încheierii contractului în formă autentică. 2. Efectele contractului de întreţinere a) Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit regulilor generale referitoare la executarea obligaţiilor. b) Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere în bani După cum s-a stabilit în practica judecătorească, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere se vor aplica dispoziţiile dreptului comun pentru contractele bilaterale, adică art. 1020-1021 C. civ. (după care creditorul poate opta între a cere executarea contractului sau rezoluţiunea lui pentru neexecutare). c) Transformarea obligaţiei de întreţinere în natură într-o obligaţie de întreţinere în bani Este posibil ca neexecutarea în natură a obligaţiei să nu se mai realizeze, fie pentru că ambele părţi decid, de comun acord, ca obligaţia în natură să se transforme într-o obligaţie în bani, fie pentru că una dintre părţi face imposibilă executarea în natură (beneficiarul, prin refuzul nejustificat de a primi întreţinerea, sau debitorul, prin refuzul culpabil de a o mai acorda).

3. Deosebiri faţă de alte contracte a) Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră Cu toate asemănările existente, cele două contracte nu trebuie să fie confundate, principalele deosebiri constând în: - contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da, în timp ce contractul de întreţinere, o obligaţie de a face; - renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb, creanţa de întreţinere are caracter personal şi, deci, nu se transmite moştenitorilor sau altei persoane; 42

- renta viageră este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori. b) Deosebiri faţă de contractul de vânzare-cumpărare În contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, obligaţia principală este cea în bani şi subsidiară, cea de întreţinere, iar în contractul de întreţinere, obligaţia exclusivă ori principală este asigurarea întreţinerii. Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se înstrăinează, realmente, în schimbul întreţinerii şi al unei sume de bani. Contractul va fi calificat de întreţinere sau de vânzare-cumpărare? Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească obligaţia principală, scopul principal urmărit de părţi la încheierea contractului. Astfel – întrucât “proporţia între preţul în bani şi cel în natură” nu poate fi calculată, valoarea întreţinerii fiind aleatorie – în lipsă de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, iar în caz contrar, va fi de vânzarecumpărare. c) Deosebiri faţă de contractul de donaţie Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat cu contractul de donaţie, chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate. Aceasta deoarece contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport cu durata vieţii celeilalte părţi. Deci, contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă persoana care instrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnavă şi se poate întrezări, la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat.

XV. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

1. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie a) Tranzacţia este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât părţile îşi asumă obligaţii reciproce (de a nu începe sau de a nu continua procesul, în schimbul concesiilor sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte). b) Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece fiecare parte 43

urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin, evitarea pierderii procesului şi a cheltuieliilor de judecată), iar avantajele avute în vedere sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert , care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante. c) Tranzacţia este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu). 2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie În această privinţă se aplică regulile generale în materie de contracte. Sunt, totuşi, necesare unele precizări privitoare la capacitatea părţilor contractante şi obiectul tranzacţiei. a) Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt echivalente actelor de dispoziţie, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte. b) Tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabil), de exemplu: imobilele şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului, statutul civil al persoanei, pensia alimentară etc.

3. Efectele contractului de tranzacţie Contractul de tranzacţie, contract consensual, îşi produce efectele la data încheierii sale, hotărârea de expedient ce se pronunţă în baza lui neadăugând nimic la efectele acestuia. Ca atare, odată depus în instanţă şi semnat de ambele părţi, contractul de tranzacţie impune instanţei să ia act de el, cu excepţia situaţiilor în care acesta este lovit de nulitate absolută. a) Efecte extinctive Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea având efect extinctiv. Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 1711). Pe cale de consecinţă, acţiunea ulterioară introdusă de către una din părţi va fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie. b) Efecte declarative 44

Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente şi să le consolideze. c) Efecte constitutive sau translative Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în unele cazuri, însă, ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi. Aşa se întâmplă în cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, celaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.). În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia de garanţie şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu). d) Efecte relative Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu produce efecte faţă de terţi (res inter alios acta). Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte retroactive (ca şi partajul), ea este inopozabilă faţă de terţi

45

PARTEA a II-a DREPTUL DE MOŞTENIRE I. PROBLEME GENERALE PRIVIND MOŞTENIREA

1. NOŢIUNI GENERALE

A. Noţiunea de moştenire Moştenirea, succesiunea sau ereditatea este transmisiunea patrimoniului unei
persoane fizice decedate la una sau la mai multe persoane în viaţă.

Obişnuit, în Codul civil se foloseşte termenul de succesiune. Articolul 644 C. civ. rânduieşte "succesiunea" printre modurile de dobândire a proprietăţii. În alte texte, Codul civil vorbeşte de "moştenire" şi "moştenitor" sau de "ereditate" sau "erede". Moştenirea este, aşadar, o transmisiune - transmisiunea unui patrimoniu. Oricare ar fi însă concepţia pe care o avem despre patrimoniu, acesta nu se poate transmite cât timp titularul său trăieşte, dacă el este o persoană fizică. Transmisiunea prin acte între vii, în acest caz, nu poate avea ca obiect decât bunuri privite izolat (ut singuli), şi nu patrimoniul ca "un întreg de drepturi şi obligaţii, redus la unitate prin permanenta sa afectare finalităţilor unui anume titular". B. Felurile de moşteniri Arătăm că în ceea ce priveşte persoanele fizice, cât timp titularul trăieşte, patrimoniul nu se poate transmite. Intransmisibil, în această măsură, prin acte între vii, patrimoniul trece la moartea titularului asupra moştenitorilor sau legatarilor. Prin urmare, moştenirea, succesiunea sau ereditatea poate fi, după izvorul ei, legală sau testamentară. a) Moştenirea este denumită legală atunci când transmiterea ei din cauză de moarte se săvârşeşte în puterea legii. Ea se mai numeşte în acest caz şi moştenire ab intestat, deoarece nu priveşte decât patrimoniile celor ce au murit fără a face vreun testament (intestati). Altfel spus, moştenirea legală intervine numai atunci când cel care lasă moştenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale în favoarea unei sau unor persoane. 46

b) În cazul în care defunctul nu a dispus de averea sa, pentru timpul când nu va mai fi, prin unul sau mai multe acte unilaterale de ultimă voinţă numite legate, moştenirea se numeşte testamentară, căci legatele nu se pot face decât prin testament. În acest caz, moştenitorii sunt desemnaţi chiar de cel care lasă moştenirea.

2. CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

A. Trăsăturile specifice ale transmisiunii succesorale

a) Transmisiunea moştenirii este o transmisiune din cauză de moarte (mortis causa), deoarece ea se produce numai la moartea unei persoane fizice şi prin efectul acestei morţi. b) Transmisiunea moştenirii este o transmisiune universală, deoarece are ca obiect o universalitate juridică: patrimoniul defunctului. Moştenirea, aşadar, nu este o transmisiune a unor bunuri singulare privite în individualitatea lor specifică, ci ea constă în transmiterea unei averi, a acelei universalităţi care este patrimoniul. De aici rezultă că: - Obiectul transmisiunii succesorale fiind patrimoniul, iar acesta trecând asupra succesorilor în temeiul unei chemări fie la întreg, fie la o anumită fracţiune, transmiterea moştenirii poate fi universală sau cu titlu universal. - Transmisiunea succesorală având ca obiect un patrimoniu, iar acesta fiind alcătuit nu numai din drepturi, dar şi din obligaţii, în mod necesar prin moştenire se transmit nu numai drepturile, ci şi obligaţiile defunctului.

- Drepturile transmise prin moştenire nu sunt privite în individualitatea lor, ci
numai ca părţi alcătuitoare ale patrimoniului. Ca urmare, transmisiunea activă a acestei universalităţi va fi opozabilă terţelor persoane fără a fi condiţionată de săvârşirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege pentru fiecare dintre aceste drepturi. B. Principiul unităţii şi indivizibilităţii moştenirii a) În succesiune patrimoniul fiind privit ca un tot unitar, şi moştenirea este în principiu unitară.

47

Aceasta înseamnă că moştenirea alcătuieşte, în principiu, o singură masă succesorală; ea nu se frânge într-o pluralitate de moşteniri şi, ca urmare, este guvernată de aceleaşi norme juridice, fără a se face deosebire între bunurile succesorale după natura şi originea lor (bunurile paterne, ale rudelor tatălui şi cele materne, ale rudelor mamei etc.). b) Patrimoniul persoanei fizice fiind privit în ce priveşte moştenirea ca un tot indivizibil, şi transmisiunea succesorală este indivizibilă. Drept urmare, acceptarea sau renunţarea la moştenire are un caracter indivizibil, în înţelesul că nu se poate accepta o parte din moştenire şi renunţa la rest. 3. Deschiderea moştenirii Prin " deschiderea moştenirii" (succesiunii) înţelegem faptul ce dă naştere transmisiunii succesorale. Potrivit legii, numai moartea persoanei are ca efect deschiderea moştenirii (art. 651 C. civ.). Dispariţia unei persoane, chiar constatată judecătoreşte, nu poate avea un asemenea efect, deoarece "cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă" (art. 19 din Decretul nr. 31/1954). Deschiderea moştenirii se determină prin două coordonate: a) Data deschiderii moştenirii Deschiderea moştenirii are loc în momentul morţii celui care lasă moştenirea. Deci, moştenirea se deschide în chiar clipa morţii defunctului.

b) Locul deschiderii moştenirii Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care îl avea la data morţii.

Moştenirea minorului sau a interzisului se deschide la domiciliul pe care i-l statorniceşte legea (art. 14 din Decretul nr. 31/1954). Locul deschiderii moştenirii celui interzis sau a minorului aflat sub tutelă va fi la domiciliul tutorelui (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954). II. CERINŢELE LEGALE PENTRU A PUTEA MOŞTENI Pentru ca o persoană să poată moşteni - în temeiul legii sau al testamentului - , ea trebuie să întrunească următoarele trei condiţii: 48

1. Capacitatea succesorală Orice persoană este capabilă de a moşteni, cu condiţia de a exista în momentul deschiderii succesiunii. Dovada existenţei în acel moment incumbă aceluia care pretinde moştenirea. Pe baza dispoziţiilor legale, sunt considerate că există şi, deci, au capacitatea succesorală: a) Persoana care este născută şi se află în viaţă la data deschiderii moştenirii Existenţa persoanei fizice începe din ziua naşterii. Dacă au capacitate succesorală şi, deci, pot moşteni numai persoanele care există la data deschiderii moştenirii, per a contrario rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele care nu mai sunt în viaţă la această dată, respectiv neconcepuţii şi predecedaţii.

b) Copilul nenăscut, dar conceput la data deschiderii moştenirii

Potrivit art. 654 C. civ., "copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este considerat că nu există". Prin urmare, copilul care este conceput la data deschiderii moştenirii are capacitate succesorală şi poate moşteni, cu condiţia să se nască viu. Legea noastră civilă nu cere ca el să fie şi viabil, adică să aibă aptitudinea de a trăi. Oricât de puţin ar fi trăit, chiar dacă ar fi respirat numai o singură dată, copilul este considerat că a existat şi este capabil de a culege moştenirea deschisă după conceperea lui. 2. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală este o pedeapsă civilă care constă în decăderea moştenitorului, care s-a făcut vinovat de o culpă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia, din dreptul de a-l moşteni. Legea (art. 655 C. civ.) prevede limitativ trei cazuri de nedemnitate, şi anume: a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea Potrivit art. 655 alin. 1 C. civ., este nedemn sau nevrednic "condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct". 49

Pentru a opera acest caz de nedemnitate, este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume: - omorul să fi fost săvârşit cu intenţie, căci legea civilă pedepseşte nu faptul material al omorului, ci numai intenţia de a omorî; - moştenitorul să fi fost condamnat pentru omorul defunctului sau pentru tentativa de a-l omorî; - hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă.

b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea Art. 655 alin. 2 C. civ., prevede că este nedemn sau nevrednic "acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă". Şi pentru această a doua cauză de nedemnitate se cer îndeplinite trei condiţii, şi anume: - moştenitorul să fi făcut nu o "acuzaţie", cum greşit spune textul, căci dreptul de a acuza aparţine procurorului, ci un denunţ, o plângere sau o mărturie împotriva defunctului;

- plângerea, denunţul sau mărturia să fi fost capitale, adică să fi privit fapte care ar fi putut atrage pedeapsa cu moartea a celui care lasă moştenirea; - moştenitorul să fi fost condamnat printr-o hotărâre - rămasă definitivă - pentru plângere, denunţare sau mărturie calomnioasă.

c) Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel care lasă moştenirea

Aşa cum prevede art. 655 alin. 3 C. civ., este nedemn sau nevrednic "moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului nu a denunţat aceasta justiţiei". Acest caz de nedemnitate presupune îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: - moştenitorul să fi cunoscut omorul; 50

- moştenitorul să fie deplin capabil; - moştenitorul să nu fi denunţat omorul; - reticenţa moştenitorului să nu fi fost socotită de lege ca scuzabilă. În dreptul civil actual, legiuitorul este cel care stabileşte cazurile de nedemnitate. El nu lasă instanţei judecătoreşti altă competenţă decât aceea de a constata dacă cerinţele legale privitoare la nedemnitate sunt îndeplinite.Ca urmare, ea loveşte de drept pe moştenitorul culpabil de a fi săvârşit faptele care, potrivit legii, atrag pedeapsa decăderii din dreptul de a moşteni.Aşadar, nedemnitatea operează de drept, în puterea legii, dacă sunt îndeplinite condiţiile arătate.

3. Vocaţia (chemarea) succesorală Pentru a moşteni nu este îndestulător ca o persoană să fie capabilă şi să nu fie nedemnă. Ea mai trebuie să aibă calitatea de succesibil atribuită prin lege sau testament, cu alte cuvinte, să fie chemată la moştenire, să aibă vocaţie succesorală.

O persoană poate avea vocaţie (chemare) la moştenire, fie în temeiul legii, fie în temeiul testamentului. III. MOŞTENIREA LEGALĂ 1. DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII Determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice decedate se numeşte devoluţiunea moştenirii. Această determinare poate fi opera legii sau a legatului făcut prin testament. Devoluţiunea moştenirii poate, aşadar, fi legală sau testamentară.

Moştenirea legală, asigurând transmisiunea din cauză de moarte a patrimoniului celui decedat, în virtutea legii, ia în considerare solidaritatea familială decurgând din rudenia firească. Moştenirea legală intervine numai când cel care lasă moştenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale în favoarea unei sau unor persoane. Moştenirea se poate însă transmite şi în temeiul ultimei voinţe a celui care lasă moştenirea, voinţa declarată în formele solemne ale testamentului. 51

Codul civil român nu a adoptat sistemul rigid al unităţii moştenirii, recunoscând că existenţa unei dispoziţii testamentare nu exclude şi devoluţia succesiunii legale. Astfel, moştenitorul rezervator care este instituit şi ca legator, participă la succesiune în dublă calitate: de moştenitor rezervator- când vine în concurenţă cu alţi moştenitori- şi de moştenitor testamentar, preluând totodată şi legatul.

2. PRINCIPIILE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII

Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, principiile devoluţiunii succesorale legale se pot rezuma astfel:

- moştenirea este diferită clasei preferată de lege; - înăuntrul aceleaşi clase, moştenirea se cuvine rudei de gradul cel mai apropiat; - dacă sunt mai multe rude din aceeaşi clasă şi în acelaşi grad, ele deopotrivă la moştenire, având drept la părţi egale. A. Ordinea de preferinţă între rude Pentru a opri excesiva fărâmiţare a moştenirilor, legiuitorul a stabilit o ordine de preferinţă între rudele de grad succesibil, călăuzindu-sedupă două criterii, şi anume: CLASA SAU ORDINUL Legiuitorul împarte pe succesibili în mai multe grupe, denumite clase sau ordine, chemate la succesiune una în lipsa celeilalte, după o scară de preferinţă: a) clasa descendenţilor în linie dreaptă (copiii, nepoţii, strănepoţii defunctului etc.); b) clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţilor acestora); c) clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii defunctului etc.); d) clasa colateralilor ordinari (unchii si mătuşile, precum şi verii primari ai defunctului). 52 vin

Folosind criteriul enunţat, legea stabileşte principiul general al devoluţiunii succesorale legale că moştenirea este deferită clasei preferată de lege. Altfel spus, succesibilii sunt chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori. Succesorii din clasa de rang preferabil înlătură de la moştenire pe cei din clasele următoare, chiar dacă aceştia din urmă ar fi rude de grad mai apropiat cu defunctul.

GRADUL DE RUDENIE Prin grad de rudenie se înţelege intervalul ce desparte două naşteri sau generaţii.
Gradul de rudenie este, deci, distanţa dintre două rude măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor. Ea se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor (generaţiilor) care despart două rude; astfel, fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi; nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al doilea etc; b) în linie colaterală, se numără naşterile urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea; unchiul şi nepotul în gradul al treilea; verii primari în gradul al patrulea. Înăuntrul aceleiaşi clase (ordin), se aplică principiul proximităţii gradului de rudenie: ruda cea mai apropiată în grad înlătură de la moştenire pe cea de grad mai îndepărtat.

B. Limitarea vocaţiei succesorale Tot pentru a evita fărâmiţarea moştenirii, legiuitorul a limitat cercul rudelor cu vocaţie succesorală. Astfel, prin art. 676, în redactarea sa iniţială, se mărginea vocaţia succesorală legală a rudelor la cele până la gradul al XII-lea inclusiv. Mai târziu, prin Legea nr. 319 din 10 iunie 1944 (art. 6), cercul rudelor chemate de lege la moştenire a fost restrâns, în linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv. Nici o limitare nu a fost prevăzută în linie dreaptă, căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea necesară. 3. REPREZENTAREA SUCCESORALĂ 53

A. Natura juridică şi rostul instituţiei Reprezentarea constituie un beneficiu al legii în virtutea căruia un succesibil de un grad mai îndepărtat se urcă în gradul şi locul ascendentului său care nu se mai află în viaţă la moartea defunctului, pentru a culege, în concurs cu succesorii mai apropiaţi în grad, partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit celui pe care îl reprezintă (art. 665 C. civ.). Când se vorbeşte, aşadar, de reprezentare în materie de moştenire, nu se înţelege reprezentarea voinţei cuiva, ca în dreptul comun, ci reprezentarea persoanei în locul căreia se urcă cel care reprezintă. B. Cazurile în care reprezentarea este admisă Codul civil în vigoare admite reprezentarea numai în două cazuri: a) în privinţa descendenţilor de fii sau fiice, adică în ordinul descendenţilor în linie dreaptă (art. 665 C. civ.); b) în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, adică în ordinul colateralilor privilegiaţi (art. 666 C. civ.). Numai în aceste cazuri legea prezumă că afecţiunea pe care o avea defunctul pentru rudele sale cele mai apropiate se răsfrânge şi asupra descendenţilor acestora. C. Condiţiile reprezentării Pentru ca reprezentarea să poată interveni, se cer întrunite anumite condiţii: Condiţii cerute în persoana celui reprezentat:

a) Locul celui reprezentat trebuie să fie vacant; potrivit legii civile, locul celui reprezentat nu poate fi vacant decât dacă acesta este mort la deschiderea moştenirii; b) Locul celui reprezentat să fie util Într-adevăr, reprezentantul urmând să exercite drepturile succesorale ale celui reprezentat, reprezentarea nu va opera decât în cazul în care acesta din urmă ar fi avut chemare utilă la moştenire dacă ar fi supravieţuit celui despre a cărui moştenire este vorba.

54

Condiţii cerute în persoana celui care reprezintă:

a) Reprezentantul trebuie să fie descendent în linie dreaptă a celui reprezentat; numai nepoţii, strănepoţii etc. de fii, fiice, fraţi şi surori pot veni la succesiunea defunctului prin reprezentarea autorului lor predecedat; b) Reprezentantul trebuie să aibă o vocaţie proprie la moştenirea defunctului, căci nici cel reprezentat nu moşteneşte pe defunct, nici reprezentantul nu succede celui reprezentat. În cazul reprezentării, cel care vine la moştenire este reprezentantul. D. Efectele reprezentării În temeiul reprezentării, reprezentantul urcă în locul şi gradul celui reprezentat pentru a exercita, în moştenirea deschisă, drepturile pe care acesta din urmă le-ar fi avut dacă ar fi trăit, fără să poată pretinde mai mult şi fără să poată fi constrâns să se mulţumească cu mai puţin (art. 664 C. civ.). Efectele reprezentării se produc de drept, chiar în afară de voinţa succesibililor. Cel care lasă moştenirea poate însă, în limitele cotităţii disponibile şi fără a aduce atingere rezervei, să înlăture reprezentarea legală.

4. REGULI SPECIALE APLICABILE DIFERITELOR CATEGORII DE MOŞTENITORI LEGALI

A. Vocaţia succesorală izvorâtă din rudenie Am arătat că legiuitorul împarte pe succesibil în mai multe grupe, denumite clase sau ordine, chemate la succesiune una în lipsa celeilalte, după o scară de preferinţă. a) Clasa descendenţilor (clasa I) este alcătuită din copiii defunctului şi urmaşii acestora (nepoţii, strănepoţii defunctului etc.) fără deosebire de sex. Fac parte din această clasă, atât copiii din căsătorie, cât şi cei din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii (art. 63 C. fam.), precum şi copiii adoptaţi. Descendenţii culeg întreaga moştenire, dacă vin singuri la succesiune, sau 3/4 din moştenire, când există ca moştenitor soţul supravieţuitor al defunctului. 55

b) Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (clasa a IIa) este alcătuită din tatăl şi mama defunctului, fraţii şi surorile lui şi descendenţii acestora din urmă. Ei se numesc ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali, denumiţi ordinari. În cazul în care părinţii vin singuri la moştenirea copilului lor, mort fără posteritate, ei vor culege întreaga moştenire, fiecare luând câte o jumătate, dacă vin în concurs, sau supravieţuitorul luând întreaga avere succesorală, dacă cel despre a cărui moştenire este vorba a lăsat un singur părinte. Dacă părinţii vin în concurs cu colateralii privilegiaţi la moştenirea copilului lor, mort fără posteritate, întinderea drepturilor succesorale este diferită: - când există un singur părinte în concurs cu fraţii şi surorile defunctului sau descendenţii acestora, părintele va primi 1/4 din moştenire, iar restul de 3/4 se cuvine fraţilor şi surorilor sau descendenţilor lor; - când există ambii părinţi în concurs cu fraţii şi surorile defunctului sau descendenţii acestora, părinţii vor primi 1/2 din moştenire, iar cealaltă 1/2 va fi culeasă de fraţi şi surori ori descendenţii acestora. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora. Prin fraţi şi surori înţelegem pe cei din căsătorie (din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite), din afara căsătoriei şi din adopţie. Cota succesorală la care au dreptul este diferită după cum vin singuri la moştenire sau în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului: - când la moştenire vin numai fraţii şi surorile sau descendenţii acestora, succesiunea li se cuvine în întregime; - când la moştenire vin părinţii sau vreunul dintre ei în concurs cu fraţii şi surorile defunctului sau cu descendenţii acestora, părinţii au chemare la 1/2 din moştenire dacă vin amândoi la moştenire sau la 1/4 dacă vine numai unul, iar colateralilor privilegiaţi li se cuvine o jumătate sau trei sferturi din moştenire, după cum vin în concurs cu ambii părinţi sau numai cu unul dintre ei. c) Clasa ascendenţilor ordinari (clasa a III - a) este alcătuită din bunici, străbunici etc. 56

Aceştia vin la moştenire indiferent de sex şi de linie, cel mai apropiat în grad de defunct înlăturându-i pe ceilalţi, potrivit cu regula proximităţii gradului de rudenie; cei de acelaşi grad au drept la părţi egale din moştenire (art. 670 C. civ.). d) Clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a) este alcătuită din unchii şi mătuşile, precum şi verii primari ai defunctului. Ei au chemare fără deosebire de sex sau linie. Colateralii ordinari nu pot veni la moştenire decât în virtutea dreptului lor propriu, căci ei nu se bucură de reprezentare. Cel mai apropiat în grad înlătură de la moştenire pe ceilalţi, iar cei de acelaşi grad succed în părţi egale.

B. Vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor În temeiul Legii nr. 319, din 10 iunie 1944, soţul rămas în viaţă este chemat la moştenirea soţului său predecedat, indiferent dacă este bărbat sau femeie, dacă are ori nu mijloace de existenţă, dacă din căsătorie s-au născut sau nu copii, dacă soţii convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau dacă, dimpotrivă, ei erau atunci de fapt despărţiţi. Singura cerinţă a legii este ca la deschiderea moştenirii tovarăşul de viaţă al defunctului să aibă calitatea de soţ. Legea nr. 319, din 10 iunie 1994, acordă soţului supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei câtime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu ca- re soţul vine în concurs: a) Când soţul vine în concurs cu copii defunctului sau cu descendenţi ai acestora, el are, invariabil, chemare la ¼ din moştenire, oricare ar fi numărul copiilor, fără a se deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, sau din adopţie. b) Soţul supravieţuitor are drept la 1/3 din moştenire dacă vine în concurs cu părinţii defunctului sau cu unul dintre ei, cât şi cu fraţii şi surorile defunctului ori cu descendenţii acestora, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. c) În concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor este chemat la ½ din moştenire. d) Porţiunea sa este de ¾ din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii sau colateralii ordinari. e) În fine, în lipsă de rude în grad succesibil, soţului supravieţuitor i se cuvine întreaga moştenire. 57

C. Drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor În afară de partea de moştenire care i se cuvine cu titlu de moştenitor legal, art. 5 al Legii nr. 319 din 1944 prevede că soţul supravieţuitor, sub condiţia de aa nu veni în concurs cu descendenţii, mai are dreptul la: a) Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice Fac parte din gospodăria casnică bunurile care întrunesc cumulativ următoarele însuşiri: - să fie bunuri mobile; imobilele, fie ele chiar prin destinaţie, nu pot aparţine acestei gospodării; - aceste mobile să fi fost afectate folosinţei comune a soţilor; - afectarea bunurilor unui scop de gospodărie casnică să fi fost efectiv înfăptuită; - bunurile trebuie să fie de o valoare uzuală; operele de artă şi obiectele rare, de o valoare deosebită, obiectele de lux nu sunt cuprinse în gospodăria casnică. b) Darurile de nuntă Prin daruri de nuntă se înţeleg acele bunuri care au fost dăruite soţilor cu ocazia căsătoriei. Şi în acest caz, dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor are ca
obiect numai darurile făcute în comun ambilor soţi la cerebrarea căsătoriei, şi anume partea indiviză cuvenită soţului predecedat din aceste bunuri. Cealaltă parte din aceste daruri se

cuvine soţului supravieţuitor în baza dreptului său propriu. În lumina celor arătate, nu sunt cuprinse în această categorie de bunuri darurile făcute exclusiv soţului predecedat, care intră în masa succesorală, şi nici darurile făcute exclusiv soţului supravieţuitor, care îi aparţin în baza unui drept propriu. D. Dreptul vremelnic de abitaţie În afară de porţiunea din moştenirea legală, prevăzută de art. 1 al Legii nr. 319/1994 şi de legatul prezumat de care se ocupă art. 5 (respectiv dreptul special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă), soţul supravieţuitor dobândeşte, la moartea soţului predecedat, potrivit art. 4 din aceeaşi lege, un drept real, vremelnic, de abitaţie, asupra casei în care a locuit, dacă următoarele condiţii sunt – cumulativ – întrunite: 58

- să nu aibă locuinţă proprie; - casa în care a locuit să facă parte din moştenirea soţului decedat; - soţul să nu moştenească singur, căci, în acest caz, dobândind de la deschiderea succesiunii chiar proprietatea casei, dreptul de abitaţie nu poate lua naştere, în temeiul principiului că nimeni nu poate avea un alt drept real decât proprietatea asupra propriului său bun (neminem res sua servit). E. Dreptul statului asupra bunurilor moştenirii Art. 680 C. civ. prevede că „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. În legătură cu natura juridică a dreptului statului asupra unei moşteniri vacante, în literatura juridică nu există un punct de vedere unitar. Potrivit unei opinii, statul culege bunurile moştenirii vacante în temeiul suveranităţii sale teritoriale, prin exercitarea unui drept de desherenţă, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său. Potrivit unei alte opinii, statul culege bunurile moştenirii vacante în temeiul unui
drept de moştenire.

Oricare ar fi opinia pe care am adopta-o, statul culege un patrimoniu, o universalitate şi va fi ţinut, prin urmare, de datoriile şi sarcinile succesorale. Principiul echităţii impune însă ca răspunderea statului să se angajeze numai în limitele activului succesoral, căci contribuabilii nu pot fi obligaţi să plătească din avutul lor datoriile celor care au murit fără moştenitori şi fără testament. Tratatele de asistenţă juridică încheiate de ţara noastră consacră teza statului moştenitor, în privinţa bunurilor mobile, şi teza suveranităţii în privinţa bunurilor imobile.

IV. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
1. DEVOLUŢIUNEA MOŞTENIRII PRIN ACT JURIDIC Regulile devoluţiunii legale a moştenirii nu au însă caracterul unor norme imperative sau prohibitive, adică să se impună voinţei particularilor, care ar urma să nu le poată înlătura prin actele lor juridice. Ele se caracterizează prin aceea că 59

defunctul, cât timp trăieşte, poate înlătura aplicarea lor, fie prin legat, făcut prin testament, fie prin donaţie de bunuri viitoare. 2. TESTAMENTUL - FORMĂ JURIDICĂ PRIN CARE SE DISPUNEPENTRU CAUZĂ DE MOARTE DE BUNURILE MOŞTENIRII A. Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului Testamentul, potrivit art. 8022 C. civ., este un act juridic unilateral, personal şi solemn, esenţialmente revocabil cât timp testatorul este în viaţă, prin care acesta dispune, în tot sau în parte, din avutul său, pentru timpul cât nu va mai fi. Din această definiţie legală a testamentului rezultă că acesta prezintă următoarele caractere juridice: a) Testamentul este un act juridic – în înţelesul de operaţiune juridică (negotium juris) -, conceput ca un act translativ de ultimă voinţă, prin care se realizează dreptul de a testa, adică succesiunea testamentară. b) Testamentul este un act juridic unilateral, căci este rodul unei singure voinţe, aceea a testatorului. c) Testamentul este un act juridic personal; el nu poate fi încheiat prin reprezentare, ci numai personal de către testator.

d) Testamentul este un act juridic solemn, deoarece, sub sancţiunea nulităţii, voinţa testatorului, pentru a fi juridic eficace, trebuie îmbrăcată în anumite forme statornicite de lege, anume într-un înscris (instrumentum) autentic, olograf sau mistic.

e) Testamentul este un act din cauză de moarte, deoarece, izvorând din voinţa testatorului de la data când acest act este întocmit, va produce efecte numai la moartea celui care a testat.

f) Testamentul este un act esenţialmente revocabil; cât timp testatorul se află în viaţă, el poate reveni oricând asupra manifestării sale de voinţă. B. Cuprinsul testamentului

60

Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile ce testatorul va lăsa la moartea sa, adică legatele. Aşadar, testamentul cuprinde legate. Dar, potrivit legii, el mai poate cuprinde:

a) sarcini impuse legatarului, adică anumite obligaţii pentru cel gratificat prin legat; b) exheredări, adică dezmoştenirea unora dintre moştenitorii legali, în măsura în care nu sunt rezervatari; c) desemnarea unui executor testamentar, adică stabilirea unei persoane care va aduce la îndeplinire actele de ultimă voinţă ale testatorului; d) revocarea dispoziţiilor unui testament anterior; e) dispoziţii privitoare la funeralii şi îngropare; f) recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 din Codul familiei). Din cele arătate rezultă că testamentul nu este un act juridic omogen, ci el nu este decât un tipar juridic, o formă în care se îmbracă o pluralitate de acte juridice de sine stătătoare, fiecare dintre ele având regimul său juridic.

3. CONDIŢIILE DE FOND PENTRU VALIDITATEA TESTAMENTULUI

Potrivit legislaţiei civile în vigoare, voinţa liberală, pentru a fi juridic eficace, trebuie nu numai să fie declarată în formele prevăzute de lege, dar, osebit de aceasta, să îndeplinească anumite cerinţe de fond: să emane de la o persoană capabilă, să fie lipsită de vicii şi, în sfârşit, să fie determinată de o cauză-scop valabilă. A. Capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament În principiu, orice persoană poate dispune prin testament sau primi o asemenea liberalitate dacă legea nu o opreşte; capacitatea este, aşadar, regula şi incapacitatea excepţia. a) Incapacităţile speciale de a dispune prin testament 61

Persoanele cărora legea le ridică, în tot sau în parte, chiar dreptul de a dispune prin testament sunt minorii şi interzişii. Nu pot dispune prin testament nici persoanele care, deşi sunt capabile, potrivit legii, de a face liberalităţi, nu au avut voinţă conştientă în momentul întocmirii testamentului (incapacitate naturală). Este vorba de legatul făcut de un alienat sau de un slab de minte neinterzis, sau de o persoană în stare vremelnică de inconştienţă, din cauza bolii, a hipnozei, a beţiei alcoolice, a celei provocate prin stupefiante sau a altor asemenea cauze. b) Incapacităţile speciale de a primi prin testament Incapacităţile absolute de folosinţă de a primi legate sunt cele care privesc
persoanele neconcepute şi persoanele juridice.

Sunt relativ incapabili de a primi prin testament: - Tutorele, de la minorul ce se află sub ocrotirea sa; - Medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii şi legate de la persoanele pe care le îngrijesc;
- Ofiţerii de marină, de la persoanele ce se află la bord în timpul unei călătorii

maritime;
- Preoţii, de la cei pe care îi asistă.

Încălcarea acestor interdicţii atrage după sine anulabilitatea testamentului, adică nulitatea relativă a legatului, consimţit cu nesocotirea incapacităţii. Sunt absolut incapabili de a primi prin testament: - Minorii şi interzişii, care nu pot accepta donaţii sau legate decât prin reprezentantul lor legal sau cu încuviinţarea prevăzută de lege;
- Surdomuţii care nu-şi pot exprima voinţa; sunt însă cazuri când surdomutul

îşi poate declara şi comunica voinţa de a accepta un legat, astfel: dacă surdomutul ştie să scrie; dacă nu ştie să scrie, dar se poate înţelege prin semne, el va putea accepta legatul prin înscris autentic, cu ajutorul interpretului. B. Viciile voinţei testatorului Pentru ca legatul să fie valid, nu este îndestulător ca voinţa liberală, adică aceea de a procura altuia un folos fără a urmări primirea în schimb a unui echivalent să fie 62

conştientă şi să emane de la o persoană capabilă. Mai trebuie ca această voinţă să nu fie viciată prin eroare, dol sau violenţă. a) Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil. b) Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Dolul se înfăţişează în materia donaţiilor şi legatelor sub formă de captaţie sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate, pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motive să o facă.

C. Cauza testamentului

Ca orice act juridic, testamentul, pentru a fi valid, trebuie să se întemeieze pe o cauză-scop valabilă. Tribunalele au consacrat aşa-numita cauză impulsivă şi determinată. Chiar în cazul când obligaţia de a da îşi găseşte cauza în animus donadi – care este cauza abstractă şi obiectivă a oricărei obligaţii cu titlu gratuit - , liberalitatea nu va fi valabilă, decât dacă acest animus, voinţa liberală, a fost determinată de un mobil concret, care să fie real, licit şi să nu vină în contradicţie cu regulile de convieţuire socială şi cele ale moralei. Această cauză impulsivă şi determinată este scopul concret şi subiectiv care a hotărât voinţa liberală. 4. CONDIŢIILE DE FORMĂ PENTRU VALIDITATEA TESTAMENTULUI Voinţa testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme, statornicite de lege în scopul de a asigura, pe de o parte, neatârnarea voinţei testatorului şi, pe de altă parte, certitudinea declaraţiei de ultimă voinţă. Codul civil instituie două condiţii de formă: testamentul să fie scris şi să fie făcut printr-un act separat (interdicţia testamentului conjunctiv). a) Forma scrisă 63

Dispoziţia testamentară este un act juridic solemn, aşadar, la a cărui încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă, cerută de lege. Aceasta nu înseamnă însă că ea va trebui să fie întotdeauna îmbrăcată în formă autentică. Forma scrisă – subliniem – este o condiţie de validitate a testamentului şi nu o simplă condiţie pentru probarea acestui act.

b) Interdicţia testamentului conjunctiv Articolul 857 C. civ. interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane. Un asemenea testamentdenumit conjunctiv – aduce atingere caracterului unilateral şi personal al testamentului şi, deci, este lovit de nulitate.

5. DIFERITE FELURI DE TESTAMENTE

Legiuitorul permite testatorului să aleagă între trei forme de testament, numite „ordinare”: testamentul olograf, testamentul mistic sau secret şi testamentul autentic.

În afară de acestea, în împrejurări excepţionale, testatorul poate recurge la unul din acele testamente autentificate în condiţii speciale ce poartă denumirea de testamente privilegiate. A. Testamentul olograf Testamentul olograf, al cărui nume vine din greceşte, este acela care trebuie să fie în întregime scris, datat şi semnat (subscris) de mâna testatorului (art. 859 C. civ.). Prin urmare, testamentul olograf, pentru a fi valabil, trebuie să fie opera exclusivă şi personală a testatorului. B. Testamentul autentic Se numeşte autentic acel testament care a fost autentificat, cu formele prevăzute de lege, de un birou notarial sau de un organ competent al administraţiei de stat (art. 860 C. civ.). Această formă testamentară necesită cheltuieli şi pierdere de vreme pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare, iar pe de altă parte, nu izbuteşte să păstreze secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. Conservarea înscrisului testamentar 64

este însă asigurată, de vreme ce un exemplar rămâne în păstrarea biroului notarial. Adăugăm că acest testament este singurul care poate fi folosit de cei care nu ştiu sau nu pot să citească şi să scrie sau cel puţin să semneze. C. Testamentul mistic sau secret Este acel testament semnat de testator, strâns şi sigilat şi care este prezentat judecătoriei pentru îndeplinirea unor formalităţi (art. 864 C. civ.). Acest testament este forma testamentară cea mai puţin folosită, căci răspunde unei adevărate nevoi. Singurul folos pe care el îl înfăţişează este acela de a pune la dispoziţia celui care, neştiind să scrie, nu poate recurge la forma testamentului olograf, dar care ştie să semneze şi să citească, o formă testamentară ce ocroteşte intro măsură mai largă decât testamentul autentic secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. D. Testamentele privilegiate Legiuitorul, ţinând seama că testatorul s-ar putea afla în împrejurări excepţionale, care l-ar împiedica să îndeplinească formalităţile cerute de lege pentru testament, a prevăzut pentru fiecare din aceste împrejurări testamente autentice simplificate, denumite, pentru a le deosebi de cele ordinare, testamente privilegiate. Acestea sunt: a) Testamentul prevăzut în folosul militarilor Textul se referă la militarii în activitate cât timp sunt pe teritoriul străin ori prizonieri la inamic sau se află pe teritoriul ţării intr-o localitate asediată, fără comunicaţie cu exteriorul, ori în luptă cu o armată de invazie (art. 868-871 C. civ.). Agentul instrumentator nu va fi, în acest caz, notarul public, ci ofiţerul comandant al unităţii, asistat uneori de doi martori. b) Testamentul în caz de epidemie Este scutit, de asemenea, de formalităţile obişnuite, testamentul fiind făcut într-un loc izolat din pricina ciumei sau a altei boli molipsitoare, chiar dacă testatorul nu este atins şi el de această boală (art. 872 C. civ.). c) Testamentul maritim Un alt testament privilegiat este cel făcut în cursul unei călătorii pe mare fie de către membrii echipajului, fie de călători (art. 874-884 C. civ.).

65

Agent instrumentator va fi comandantul vasului sau un înlocuitor al acestuia, asistat de ofiţerul intendent de bord sau de un înlocuitor al lui. E. Testamentul special privind depunerile la Casa de Economii şi consemnaţiuni Titularul unui libret de economii poate dispune – pentru cauză de moarte – asupra depunerilor la CEC printr-un testament ordinar sau privilegiat. În plus, el poate dispune şi printr-o dispoziţie cuprinsă în libretul de economii. Prin urmare, titularul libretului poate dispune asupra depunerilor printr-o declaraţie scrisă trecută în libretul de economii. Această dispoziţie pentru cauză de moarte dată CEC constituie un testament olograf simplificat, deoarece el nu trebuie scris în întregime şi datat de mâna testatorului, ci numai semnat. V. PRINCIPALELE DISPOZIŢII CUPRINSE ÎN TESTAMENT Testamentul este menit a cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă privitoare la bunuri, adică legate. Potrivit altor texte din Codul civil, testamentul poate cuprinde şi alte dispoziţii decât legatele, ca impunerea de sarcini legatorilor, revocarea unui testament anterior etc. De asemenea, Codul familiei prevede că recunoaşterea de filiaţie poate fi făcută şi prin testament.

1. LEGATUL Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întregul patrimoniu, o fracţiune din patrimoniu sau anumite bunuri lăsate de defunct. A. Desemnarea legatarului Deoarece legatul produce efecte numai dacă este cuprins în testament, înseamnă că pentru a dobândi ce i-a lăsat testatorul: a) Desemnarea trebuie să fie făcută prin testament; b) Desemnarea trebuie să fie făcută personal de către testator.

B. Clasificarea legatelor Din punctul de vedere al obiectului lor, legatele pot fi: 66

a) Legatul universal este acela care conferă legatarului chemare sau vocaţie la întreaga moştenire; b) Legatul cu titlu universal este acela care conferă legatarului chemare la o fracţiune din moştenire (1/1 din moştenire) sau la o masă de bunuri succesorale determinată numai prin natura lor juridică de mobile sau imobile. c) Legatul cu titlu particular sau singular este legatul care conferă vocaţie la unul sau mai multe bunuri succesorale singulare, privite ca bunuri izolate (ut singuli). După modalităţile care le afectează, legatele pot fi: a) Legatul pur şi simplu este legatul care îşi produce efectele la data morţii testatorului; b) Legatul cu termen este legatul a cărui executare sau stingere depinde de îndeplinirea unui termen; c) Legatul sub condiţie este acel act a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment viitor şi nesigur. d) Legatul cu sarcină este legatul prin care testatorul impune legatarului o obligaţie de a da, a face sau a nu face. C. Cauzele de ineficacitate a legatelor Din pricini felurite, legatele sunt lipsite de eficacitate, fiind desfiinţate retroactiv. Ineficacitatea legatelor poate fi urmarea nulităţii, caducităţii sau revocării. a) Nulitatea legatelor Cauzele de nulitate sau anulare a legatelor sunt cele care privesc orice act juridic: incapacitatea persoanei care face actul, viciile de consimţământ, lipsa formei cerute de lege pentru valabilitatea actului etc. b) Caducitatea legatelor Caducitatea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului datorită împrejurării că legatarul nu poate sau nu voieşte să primească legatul. Principalele cazuri de caducitate a legatului sunt următoarele: - predecesul legatarului faţă de testator (art. 924 C. civ.); 67

- incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.); - neîndeplinirea condiţiei suspensive sub care a fost făcut legatul; - renunţarea legatarului la legat (art. 928 C. civ.); - pieirea în întregime a bunului care face obiectul legatului (art. 927 C. civ.). c) Revocarea legatelor Ineficacitatea legatelor poate rezulta din revocarea lor prin voinţa testatorului sau prin hotărâre judecătorească. Revocarea voluntară este opera testatorului care, fără a avea nevoie de consimţământul altei persoane şi fără a aduce atingere vreunui drept câştigat, poate, în ultima sa suflare, să revoce actul său de ultimă voinţă. Legatul şi, în general, dispoziţiile testamentare sunt, în principiu, acte revocabile. Din punct de vedere al modului de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea poate fi expresă sau tacită: Testatorul îşi poate manifesta expres voinţa de revocare printr-un testament posterior, întocmit în condiţiile cerute de lege sau printr-un înscris autentic obişnuit. Voinţa de a revoca legatul se poate manifesta şi tacit, ea putând rezulta neîndoielnic din anumite fapte sau acte ale testatorului, astfel: incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile testamentului posterior şi cele din testamentul anterior (art. 921 C. civ.); înstrăinarea voluntară de către testator a bunului care face obiectul unui legat cu titlu particular (art. 923 C. civ.); distrugerea de către testator sau din ordinul lui a obiectului legatului cu titlu particular sau a testamentului în care este cuprins legatul. - Revocarea judecătorească este opera instanţei judecătoreşti şi poate avea loc după moartea testatorului, la cererea celor interesaţi, în cazurile expres prevăzute de lege.

Potrivit Codului civil, revocarea judecătorească operează pentru: - neexecutarea sarcinii de către legatarul gratificat printr-un legat cu sarcină (art. 830 şi 930);

68

- ingratitudinea legatarului (legatele pot fi revocate în două din cele trei cazuri prevăzute pentru donaţii: a) dacă gratificatul a atentat la viaţa dispunătorului; b) dacă faţă de acesta el s-a făcut vinovat de cruzimi, delicte sau injurii grave); - injuria gravă la adresa memoriei defunctului (art. 931 C. civ.).

d) Dreptul de acrescământ De ineficacitatea legatului, adică de nulitatea, caducitatea sau revocarea legatului va profita, în principiu, persoana care este obligată să-l predea sau să-l plătească, adică, după caz, moştenitorul legal, legatarul universal sau cu titlu universal, ori chiar cel cu titlu particular dacă, în acest din urmă caz, testatorul i-a pus în sarcină plata sau predarea legatului.

IX. DOVADA CALITĂŢII DE MOŞTENITOR 1. Mijloacele de dovadă a calităţii de moştenitor Calitatea de moştenitor se dobândeşte în virtutea legii sau a testamentului de la data deschiderii succesiunii. Ea se consolidează prin acceptarea succesiunii de către moştenitori, care urmează să-şi dovedească în cadrul procedurii succesorale, prin orice mijloace de probă, această calitate. A. Certificatul de moştenitor Certificatul de moştenitor este actul final al procedurii succesorale necontencioase, întocmit de notarul public. El cuprinde acordul moştenitorilor cu privire la calitatea de moştenitor a fiecăruia, compunerea masei succesorale, precum şi la cotele ce revin moştenitorilor din patrimoniul defunctului. La cererea oricărui moştenitor sau legatar care a acceptat moştenirea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., notarul public de la locul deschiderii succesiunii eliberează certificatul de moştenitor, după ce au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii, pe numele moştenitorilor acceptanţi. El se poate elibera numai în cazul în care nu există neînţelegeri între moştenitori; dacă există neînţelegeri , procedura succesorală necontencioasă se suspendă şi neînţelegerile vor fi rezolvate de instanţa judecătorească; pe baza hotărârii judecătoreşti se va elibera certificatul de moştenitor. Dar după cum rezultă din însuşi caracterul procedurii succesorale notariale, certificatul de moştenitor, care se eliberează numai dacă cel interesat îl cere, nu reprezintă temeiul legal al dreptului de moştenire, ci constituie doar o probă 69

preconstituită cu privire la calitatea de moştenitor, la întinderea chemării la moştenire şi la compunerea masei succesorale, a cărei putere de dovadă rezistă până la proba contrară. În acest sens, suprema noastră instanţă a statuat că certificatul de moştenitor îndeplineşte doar funcţia de instrument probator ale cărui date pot fi infirmate în cadrul acţiunii în anulare; el nu conferă calitatea de moştenitor, ci o constată. Întradevăr, acest act nu învesteşte pe succesori cu drepturi privitoare la moştenire. Aşadar, certificatul de moştenitor nu face decât să constate anumite drepturi preexistente, dobândite de moştenitori din momentul deschiderii moştenirii. Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor poate fi analizată sub două aspecte: a) Între moştenitori, puterea doveditoare a certificatului de moştenitor îşi trage esenţa din acordul lor cu privire la calitatea de succesori, a cotelor de moştenire, a compunerii masei succesorale şi, eventual, a loturilor constituite, prin partajul succesoral voluntar, câtă vreme certificatul de moştenitor nu a fost anulat în condiţiile legii. b) Faţă de terţi, certificatul de moştenitor face deplina dovadă cu privire la cele înscrise, până la proba contrară. Proba contrară se face prin acţiunea în anulare, care are un caracter personal patrimonial şi, deci, este prescriptibilă în termen de 3 ani.

B. Alte mijloace de probă admise de lege În cazul în care nu a fost emis un certificat de moştenitor, persoana care reclamă moştenirea trebuie să facă dovada chemării (vocaţiei) sale succesorale prin alte mijloace de probă admise de lege. Astfel, moştenitorii legali îşi pot dovedi chemarea succesorală făcând dovada că sunt rude ale celui care lasă moştenirea ori soţ supravieţuitor al acestuia. Dovada se va face cu ajutorul actelor de stare civilă. Practica judecătorească a decis că, în caz de imposibilitate de prezentare a actelor de stare civilă, dovada se va putea face prin orice mijloc de probă admis de lege. Legatarii îşi pot dovedi calitatea lor de moştenitori cu ajutorul testamentului întocmit de către cel care lasă moştenirea. 2. Petiţia de ereditate

A. Noţiune 70

Uneori, din diferite motive, bunurile moştenirii sunt deţinute de o persoană străină. În asemenea cazuri, pentru a intra în posesia moştenirii, adevăratul moştenitor are la îndemână o acţiune denumită petiţie de ereditare. Prin urmare, petiţia de ereditate este o acţiune prin care un moştenitor cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau testamentar şi obligarea celui care deţine bunurile succesorale să le restituie.

B. Efectele petiţiei de ereditate a) Efectele în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent În cazul în care acţiunea în petiţie de ereditate a fost admisă, moştenitorul aparent este obligat să înapoieze adevăratului moştenitor toate bunurile succesorale. b) Efectele în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi terţele persoane În legătură cu actele juridice pe care moştenitorul aparent le-a încheiat cu terţii referitoare la bunurile moştenirii trebuie făcute anumite distincţii: - actele de administrare sunt menţinute; ele sunt în interesul adevăratului moştenitor şi concordă cu interesul general, care impune ca bunurile să fie gospodărite în mod corespunzător; - actele de dispoziţie privind bunurile mobile se menţin şi ele, dacă terţa persoană a fost de bună-credinţă; în materie de mobile, posesiunea de bună-credinţă valorează titlu (art. 1909 C. civ.); - actele de dispoziţie referitoare la bunurile imobile sunt menţinute; aparenţa este creatoare de drept, dacă ea dă naştere unei erori obşteşti (error communis facit jus).

C. Termenul de prescripţie Petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă; ea se prescrie în termetermenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Termenul curge de la data când pârâtul a făcut acte de moştenitor, care prin natura lor contestă drepturile adevăratului moştenitor. 71

X. PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 a creat un nou cadru pentru realizarea activităţii noii instituţii a notarului public. Nota definitorie a activităţii notariale o constituie faptul că părţile recurg în mod voluntar la serviciile notarului public, precum şi natura necontencioasă a procedurii pe care o îndeplineşte notarul public. Procedura succesorală notarială este, deci, o procedură necontencioasă (denumită şi voluntară sau graţioasă) şi facultativă, deoarece, în caz de litigiu, moştenitorii se pot adresa direct instanţei de judecată. Caracterul nelitigios al procedurii notariale rezultă însă, în mod implicit, din numeroase alte prevederi ale Legii nr. 36/1995. Într-adevăr, ansamblul acestora atestă concluzia că notarul public nu poate acţiona decât cu acordul părţilor şi, în principiu, acţiunea sa trebuie să înceteze când acest acord nu mai subzistă.

1. Competenţa notarului public Legea nr. 36/1995 consacră principiul competenţei materiale generale a notarilor publici, de a întocmi toate categoriile de acte notariale prevăzute de această lege. Competenţa teritorială determină care anume birou notarial este chemat să îndeplinească un anumit act sau procedură notarială. Competenţa teritorială excepţională este reglementată la art. 10, pct. a, c şi d din Legea nr. 36/1995. Primul dintre cazurile de competenţă teritorială, respectiv procedura succesorală notarială, este de competenţa notarului public de la biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.

2. Deschiderea procedurii succesorale notariale Procedura succesorală notarială poate fi deschisă la cererea: oricărei persoane (moştenitori legali ori testamentari); procurorului; secretarul consiliului local al localităţilor în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliul, în cazul moştenirii vacante, când statul urmează a prelua bunurile imobile a celui care a murit fără a lăsa moştenitori. 3. Măsurile de conservare a bunurilor moştenirii şi administrarea 72

lor În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi, notarul public va face personal, sau printr-un delegat, inventarul bunurilor succesorale (art. 70 alin. 1 din Legea nr. 36/1995). Inventarul se semnează de notarul public sau de persoana delegată să-l întocmească, de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau a refuzului de a semna, de către martorii prezenţi. Potrivit art. 72 alin. 2 şi art. 73 alin. 3 din Legea nr. 36/1995, pentru administrarea bunurilor succesorale notarul public poate întocmi un curator. Custodele sau curatorul au obligaţia de a restitui bunurile succesorale şi de a da socoteală notarului public la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră că aceasta este necesar.

4. Desfăşurarea procedurii succesorale a) Citarea moştenitorilor După ce-şi verifică competenţa şi înregistrează cauza succesorală, notarul public dispune citarea moştenitorilor legali care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament vor fi citaţi şi legatarii, precum şi executorii testamentari instituiţi, atunci când este cazul. b) Operaţiunile efectuate de notarul public Potrivit art. 76 alin 1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”. c) Eliberarea certificatului de moştenitor În termen de 20 de zile de la data încheierii finale se va elibera certificatul de moştenitor, care va cuprinde: constatările din încheiere; numărul şi calitatea moştenitorilor; cotele ce revin fiecărui moştenitor – în cazul legatarilor universali sau cu titlu universal; bunurile ce le revin din moştenire – în cazul legatarilor particulari. Odată întocmit certificatul de moştenitor, nu se mai poate elibera un altul (art. 86 alin. 1 din Legea nr. 36/1995). Prin excepţie, în situaţiile expres prevăzute de lege, se poate întocmi un certificat suplimentar sau un nou certificat. 5. Suspendarea procedurii succesorale Procedura succesorală notarială se poate suspenda ăn următoarele cazuri : 73

- când au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi succesibilii, deşi au fost legal citaţi, nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor ; - când succesibilii îşi contestă unul altuia calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale ori la întinderea drepturilor ce li se cuvin ; - când moştenitorii sau alte persoaane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor. XI. INDIVIZIUNEA ŞI ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII

1. Indiviziunea succesorală

A. Noţiunea de indiviziune succesorală Când la succesiune vin mai mulţi moştenitori, moştenirea se transmite asupra lor în stare de indiviziune. Fiecare dintre moştenitori dobândeşte, de la moartea defunctului, o cotă-parte ideală şi abstractă din întreaga moştenire. Prin urmare, indiviziunea succesorală este o masă de bunuri transmisă către o pluralitate de moştenitori, fiecare dintre aceştia dobândind numai o cotăparte ideală din dreptul asupra bunurilor, fără ca această cotă să fie concretizată, în materialitatea ei, asupra unor bunuri determinate din moştenire. B. Regimul juridic al indiviziunii succesorale Potrivit Codului civil, indiviziunea succesorală este cârmuită de două principii: a) fiecare dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui anume bun din indiviziune; b) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale care i se cuvine din indiviziune. Aceste principii determină regimul juridic al actelor pe care le pot face coindivizarii, în legătură cu bunurile succesorale, cât timp acestea se află în indiviziune; - Fiecare coindivizar poate dispune liber de cota sa parte ideală din moştenire; - Întrucât fiecare dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui 74

anumit bun din indiviziune, înseamnă că actele privind un anumit bun trebuie făcute cu consimşământul unanim al coindivizarilor.Aceasta este ceea ce se cheamă regula unanimităţii. C. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşire din indiviziune Art. 728 C. civ. dispune: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar dacă ar exista convenţii sau prohibiţii contrare”. Prin urmare, dreptul de a cere ieşire din indiviziune (împărţeală) se poate exercita oricând, indiferent cât timp a trecut de la naşterea indiviziunii. Dispoziţiile art. 728 C. civ., care consacră imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune, au un caracter imperativ. În consecinţă, va fi nulă dispoziţia testatorului prin care coindivizarii sunt obligaţi să rămână în indiviziune.

2. Împărţeala moştenirii A. Noţiunea de împărţeală a moştenirii Indiviziunea ia sfârşit prin împărţeală sau partaj. Acţiunea de împărţeală (partaj) este modalitatea prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Prin partaj (împărţeală) se înţelege acea operaţie juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite în comun, pe cote-părţi, sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor cuvenite copărtaşilor, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari. Astfel, dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor anumite bunuri, determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar devenind, aşadar, proprietarul exclusiv al bunului sau bunurilor ce i-au fost atribuite. B. Cererea de împărţeală a moştenirii

a) Persoanele care pot cere împărţeala moştenirii Împărţeala moştenirii poate fi cerută de următoarele persoane: coindivizarii (denumiţi şi copărtaşi); creditorii personali ai coindivizarilor; succesorii în drepturi ai coindivizarilor. b) Capacitatea necesară pentru a putea cere împărţeala moştenirii Împărţeala moştenirii este un act juridic declarativ. Cu toate acestea, da75

torită consecinţelor pe care le poate avea asupra patrimoniului copărtaşilor, legea o asimilează, în privinţa capacităţii, cu un act de înstrăinare. Drept urmare, cel care cere
împărţeala trebuie să aibă capacitatea pentru a face acte de dispoziţie, adică să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

C. Obiectul împărţelii În principiu, fac obiectul împărţelii numai bunurile existente în patrimoniul defunctului la data decesului.

Dar, de la această regulă sunt două categorii de excepţii: a) Bunuri care fac obiectul împărţelii, deşi nu au existat în masa succesorală la data deschiderii succesiunii. Astfel, fructele produse de bunurile aflate în masa succesorală, ulterior deschiderii moştenirii etc. b) Bunuri care, deşi fac parte din patrimoniul succesoral, nu constituie obiect al împărţelii. Astfel, bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate cu titlu particular, asupra cărora legatarii au dobândit un drept real încă din momentul deschiderii succesiunii etc.

D. Lichidarea pasivului succesoral Codul civil consacră regula diviziunii de drept a pasivului succesoral. Într-adevăr, datoriile şi sarcinile moştenirii se împart, de drept, între comoştenitori, de la data deschiderii moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia (art. 777 şi 1060 C. civ.). Cât priveşte contribuţia pe care trebuie să o aibă fiecare comoştenitor la suportarea datoriilor şi sarcinilor moştenirii, Codul civil cuprinde şi o altă dispoziţie, potrivit căreia comoştenitorii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii, fiecare în proporţie cu ce ia (art. 774). În realitate, partea contributivă din datoriile şi sarcinile moştenirii se calculează – aşa cum prevăd art. 777 şi 1060 C. civ. – în raport de „partea ereditară” a fiecărui comoştenitor, adică în funcţie de vocaţia la moştenire şi nu în raport de emolumentul pe care îl culeg efectiv din moştenire. E. Raportul succesoral În vederea asigurării unei drepte împărţiri a moştenirii, legea cere efectuarea, în prealabil, a raportului succersoral. 76

Potrivit Codului civil, raportul succesoral este o operaţie de reducere (raportare), de către anumiţi moştenitori, la masa succesorală a bunurilor pe care le-au primit cu titlu de donaţie, precum şi a datoriilor pe care le-au avut faţă de cel care lasă moştenirea.

Rezultă că raportul succesoral este de două feluri: raportul donaţiilor şi raportul datoriilor. Raportul donaţiilor 1. Noţiune Sunt anumite bunuri care deşi la data deschiderii moştenirii nu existau în patrimoniul defunctului, totuşi, ele sunt incluse în masa de împărţit. Avem în vedere acele bunuri pe care cel ce lasă moştenirea le-a donat în timpul vieţii sale şi pe care donatorii trebuie să le readucă la masa succesorală. Au această obligaţie descendenţii
defunctului şi soţul supravieţuitor, dar numai când acesta vine în concurs cu descendenţii

(art. 751 C. civ.; art. 1 din Legea nr. 319/1944).

2. Condiţiile obligaţiei de raport Pentru a exista obligaţia de raport trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) moştenitorul gratificat prin donaţie să aibă calitatea de descendent sau de soţ supravieţuitor, acesta din urmă numai când vine în concurs cu descendenţii; b) moştenitorul – descendent sau soţ supravieţuitor, în concurs cu descendenţii – să fi acceptat moştenirea, indiferent dacă acceptarea a fost pură şi simplă ori sub beneficiu de inventar; c) moştenitorii să aibă calitatea de donator. Cele două calităţi – de moştenitor şi de donator – trebuie să coexiste la aceeaşi persoană în momentul deschiderii moştenirii; d) donaţia să fi fost făcută fără scutire de raport. 3. Persoanele care pot cere raportul Între moştenitorii obligaţi la raport, obligaţia de a raporta donaţiile are un caracter reciproc. În consecinţă, fiecare dintre ei are dreptul să ceară celorlalţi să raporteze donaţiile primite de la cel care lasă moştenirea. 4. Donaţiile supuse raportului

77

Potrivit art. 751 C. civ., cel obligat la raport este ţinut să raporteze „tot ce a primit de la defunct prin dar, atât direct cât şi indirect”. Afară de cazul când donatorul a dispus altfel. Prin urmare, sunt supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma în care au fost realizate (donaţii directe, indirecte ori simulate).

De la regula potrivit căreia toate donaţiile sunt supuse raportului există anumite excepţii, şi anume: a) cheltuieli de hrană, întreţinere, educaţie, de învăţare a unui meşteşug, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite; b) fructele sau veniturile bunurilor supuse raportului dobândite anterior deschiderii moştenirii.

5. Modurile de efectuare a raportului

Codul civil consacră două moduri de a executa raportul donaţiilor: Raportul în natură constă în readucerea la masa succesorală a bunului însuşi care a făcut obiectul donaţiei. Raportul prin echivalent constă în faptul că cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar întoarce la masa succesorală valoarea lui; el se poate realiza pe trei căi: prin preluare; prin imputaţie; în bani. 6. Acţiunea privind raportarea donaţiilor Această acţiune poate fi făcută separat ori în cadrul unei acţiuni pentru ieşirea din indiviziune. Acţiunea are un caracter personal; ea nu poate fi intentată decât împotriva moştenitorilor donatori. În sfârşit, dreptul la acţiune se poate exercita în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Termenul curge de la data deschiderii moştenirii. Raportul datoriilor

78

Potrivit art. 738 C. civ. , fiecare moştenitor este obligat să raporteze la masa succesorală donaţiile pe care le-a primit şi „sumele ce este dator către succesiune”. Sunt supuse raportului următoarele datorii: împrumutul acordat de către cel care lasă moştenirea unui moştenitor şi nerestituit; suma datorată de un moştenitor cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat celui care lasă moştenirea etc. F. Formele împărţelii Împărţeala moştenirii se poate face prin bună învoială de către comoştenitori sau pe cale judecătorească, când între comoştenitori există neînţelegeri ori legea impune această modalitate de împărţeală. a) Împărţeala moştenirii prin bună învoială este permisă dacă toţi comoştenitorii sunt prezenţi şi cad de acord asupra împărţirii bunurilor între ei (art. 730 C. civ.). Desigur, se cere să fie prezenţi comoştenitorii care au acceptat moştenirea. Legea nu prevede nici o condiţie de formă pentru realizarea împărţelii prin bună învoială. Aceasta se poate face verbal ori se poate constata printr-un înscris. Forma scrisă serveşte numai pentru probă şi nu pentru validitatea împărţelii. Excepţional, când în masa succesorală se află terenuri, împărţeala trebuie să îmbrace – sub sancţiunea nulităţii absolute a partajului – forma înscrisului autentic. b) Împărţeala moştenirii pe cale judecătorească. Legea prevede că împărţeala moştenirii se face obligatoriu pe cale judecătorească în cazul în care unul dintre copărtaşi nu este prezent la împărţeală, nici personal şi nici prin reprezentare, precum şi în cazul în care, unul dintre copărtaşi fiind minor, autoritatea tutelară nu a încuviinţat împărţeala prin buna învoială (art. 730 C. civ.). Acţiunea de împărţeală poate avea ca obiect întreaga moştenire sau numai o parte a ei, inclusiv bunurile supuse reducţiunii sau raportului. Printr-o atare acţiune trebuie rezolvate orice pretenţii reciproce dintre moştenitori privind masa succesorală. Instanţa va hotărî dacă împărţeala se va face în natură ori dacă bunurile sau anumite bunuri se vor vinde, urmând ca preţul lor să fie împărţit. Potrivit legii, vânzarea la licitaţie a unui bun supus împărţelii constituie o modalitate de excepţie a lichidării stării de indiviziune, ea putându-se dispune numai când împărţeala nu se poate realiza prin celelalte modalităţi prevăzute de lege. Pornind de la necesitatea asigurării unei egalităţi între comoştenitori, nu

79

numai în valoare, ci şi în natură, Codul civil dispune că la alcătuirea loturilor să se repartizeze fiecărui copărtaş aceeaşi cantitate de mobile, imobile, de drepturi şi creanţe de aceeaşi natură şi valoare (art. 741 C. civ.). În măsura în care nu se pot realiza în natură loturi egale, diferenţa se compensează printr-o sumă de bani, numită sultă, care urmează a fi plătită de acei copărtaşi care vor primi loturi de o valoare mai mare.

G. Efectele împărţelii Potrivit art. 786 C. civ., fiecare comoştenitor este prezumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile care compun partea sa ori i-au căzut prin licitaţie şi că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale moştenirii. Aceasta înseamnă că prin împărţeală nu se operează un transfer de drepturi între copărtaşi, ci se constată – cu efect retroactiv – drepturile care au existat pentru fiecare comoştenitor, de la data deschiderii moştenirii. Deci, împărţeala are un efect declarativ şi nu un efect translativ de drepturi. Efectul declarativ al împărţelii implică următoarele consecinţe: - actele de dispoziţie (înstrăinare ori grevare) încheiate de unul dintre copărtaşi cu terţii, în legătură cu un bun aflat în indiviziune, vor fi sau nu valabile după cum prin împărţeală bunul în cauză a fost repartizat ori nu în lotul copărtaşilor care a încheiat actul; - împărţeala nu este supusă publicităţii imobiliare. Trebuie arătat că, în regimul cărţilor funciare, dobândirea drepturilor reale prin moştenire operează independent de înscriere, dar, pentru a putea transmite aceste drepturi altor persoane, ele trebuie mai întâi intabulate; - împărţeala nu poate constitui un just titlu pentru ca un copărtaş să poată dobândi prin uzucapiunea de 10-20 de ani un bun pe care l-a primit în lotul său, dar care nu a aparţinut celui care lasă moştenirea.

80

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful