Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.

1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-tenapoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că

porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vînturilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcînduse că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

ca o problemă de arhitectură.. 1 Ascultă. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului. Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor. cu surtucul pe jumătate îmbrăcat... blondă.. Dănuţ. vă rog! Ştiţi. Dănuţ se simţi reconstruit. imediat! gîfîi şeful. cu pumnul îndărăt. Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună. căldurile..Te rog. Şeful gării. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate... Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă. îşi scoase mănuşile. trebuie să-i vorbeşti frumos. ― . pe nevăzute. răzbind prin tunelul de alpaca albastră. şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis.. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru. În sfîrşit..Rămas stăpîn. gaura blestemată a celeilalte mîneci. ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută. funda albastră reînflori cu ancora pe faţă. şi-o luă de pe cap. . Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar. răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei. Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh. îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit.). decoltînd fruntea în întregime. boxa în zadar... ― Vai de mine! Scuzaţi. domnule Şteflea.. afară.. nu aşa.. şi parcă nu-i venea să creadă. ţine. Aducîndu-şi aminte de batistă. pudic. Dănuţ se simţi înfrigurat. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau. ― Ia să te văd. sărută mănuşa. iar şosetele atîrnau buzate. dă-i bomboane (fr. Dănuţ se lăsă tras îndărăt. domnule Şteflea? ― Vai de mine.. panglicile fluturară marin. ― Hai.. Dănuţ. ― Vine regulat. o traistă vărgată şi. la îmbinarea aripelor gulerului. încercase naufragiul şoselei. se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi. îmbrăcat abia de dimineaţă. ca într-o magazie cu jucării misterioase.. Doamna Deleanu se aşeză pe bancă. ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării. Cu o înclinare eroică de om gras. micuţul meu. cam pe-o ureche. ca salvat de la sinucidere. descoperind gleznele mai albe decît pulpele. dimineaţa de vară între doi castani. avîndu-l pe Dănuţ în faţă. Îşi ridică voaleta. ― Vine? ― Vine. mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. nu te deranja. coniţă.

.. ― Mai bine mulţumeşte domnului. al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. marfă. Olguţa. prinsă cu elastic pe sub bărbie. cu boruri rotunde şi panglică neagră. Monica? o întîmpină doamna Deleanu... Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu. a treia. Pălăria de pai.. ― Da. veselă.. chefliu.. Mai aşteptară.... a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară. mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment. unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa. Monica. a treia.. Nici nu se oprise trenul. nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă. Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă. în locul fluturelui după care au azvîrlit-o. să interpeleze. copii. dînd cu ochii de Dănuţ. luînd-o în braţe. doamna Deleanu. Dănuţ se bosumflase. nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. marfă. nimeni nu-l lua în seamă... n-am uitat vreun bagaj?. în haine de soie-ecrue. ― Mă rog. În treacăt. atîrnîndu-i de gît. a treia.. ― Vai. sosind în goana mare de la cai. cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş. pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor. mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron. bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu. cu ochelari de aur pe vîrful nasului. La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. privind şi respirînd vacanţa. măsurînd-o din cap pînă-n picioare. de-a dreptul de pe ultima treaptă. Şopti ceva la urechea Monicăi. Un cap de bunic. că Olguţa şi sărise de pe scară. clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. . ― Pfuuu! izbucni Olguţa. apăru la fereastra vagonului.duşmănos ca o gaură de revolver încărcat. ― Uite-l pe tata. alergînd spre ea. ― Ei. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare. zîmbind subt pălăria lor. gata să glumească. cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită. după el. frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.... Îngrozitor de supărată pe gară.. şi sărutîndu-i obrajii. familiară. privind şinele nervoase. Gestul bucuriei. descifra Dănuţ în gura mare. Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu. cu panamaua pe ceafă. Totu-i în regulă! Ei.. ― Îţi pare bine că ai venit la noi... Bun. maşina trecu înainte. ― Marfă. îi alunecă pe spate..

. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa. se oferi Monica. tante Alice. ― Vus tis di land?. mă rog! îi potoli doamna Deleanu.. . stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine.. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite. ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare. Tu eşti băiat. împreună cu doamna Deleanu. doamna Deleanu se urcase în trăsură. ― Buftea. de la fereastra trenului pornit.― Pfuuu! pufniră amîndouă. şi de serviabile salutări. luînd-o de braţ... A ghiten Weig. voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.. interveni domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ. cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi. Porniră înainte. despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. stărui încruntat Olguţa. Aşa-i. ― Nici nu mai încape vorbă. Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi. răzbită de insultă. cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului. cioc-poc. cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ. ― El să meargă în trăsură. Între timp. domnul cel bătrîn. nu vorbi c-un rău crescut. alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. Olguţa. La auzul jargonului ireproşabil. Dănuţ le ajunse din urmă. voi haideţi cu mine în bihunca. şopti moş Gheorghe. Buftea poloboc. cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă. ― Atunci. ― Bine. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă. Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră. da cu mine nu vine nimeni? ― Eu. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa. ― Lasă. coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. o pălmui din două părţi. Deşteptat din posomorală şi uitare. o împăcă Monica. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia. Singura noastră fetiţă e Monica. Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii. ― Voi.. ― Respectili mele...

.Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui. ― Stai. Locul era ocupat de Monica!. Să nu cumva să ne ajungă! Auzi. ― Ei! Om vorbi altădată. fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni.. Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ.. .. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. dar repede-şi luă o figură de mucenică.. ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu... Un nod amar i se urcă în gît. pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară. mînă cît poţi. în urma trăsurii... Lasă. "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu.. dă. frate.. ― Monica. Totuşi... încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură. coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci. ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el. rumenind cîmpiile. duduiţă. deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc. ce atîta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite.. cînd luminate... iute. ― Hai. . Mmdă!. Rochia neagră. i-o făcuse doamna Deleanu. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii.. Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii. Numai la Curtea de apel. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. nu şi le legăna.. domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba..― Duduiţă. te rog.. lăsînd albe paginile. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori. se spovedi el modest. şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect.. în geamandanul ei de pe scăunaş.. lasă! se prefăcu ea că suspină... hai cu moşu pe capră. ― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca.. îi şopti moş Gheorghe. şfichiui caii. urcîndu-se pe capră.... ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu. zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui.. cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri salungau atîţia maci. papa. Olguţa se însemnă.. încălecat pe bihunca. că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe. şi iar tresăreau răsfirîndu-se. pentru moartea bunicii. alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat.. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu. atîrnau. Atîta obidă se abătu asupra lui. amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră. ― Stai binişor. şi iar se lăsau.. eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui...

― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri.." Dănuţ deschise ochii. Eu. Ş-apoi. c-un fior în spate. îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună.. Dănuţ închise ochii. Îmi place albastrul. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau. binişor. dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate. şopti Monica. dacă Făt-Frumos ar . Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor. cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. toate le ştie!. şoseaua viscolea-ndărăt.. lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei.. pui mic. moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului. întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib.. pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor. îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa. murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci. începu Olguţa cu sfială.. de cu toamnă. înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. Ochii mici se micşorară sclipitori. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită. ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului. scoase o garofiţă sălbatecă şi. n-am să mai fac!. şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă. Vezi că m-am ţinut de cuvînt.. cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor... dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!. duduiţa moşului? ― Cine?!. Obrajii i se împurpurară. cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei. ― Iartă-mă tante Alice. bătînd în tact cu inima lui. Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. Se prefăcuse el în zmeu. ca două coji de nucă miezurile fragede. n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun. scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept. ţi-am adus un pac di titiun..Se făcuse noaptea neagră ca iadul. pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri. Ba trag eu. ― Nu mai tragi din lulea.. şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.. ". clătină din cap moşneagul. musteţile-mproşcate-a neastîmpăr.. Subt roţile bihuncei. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa. moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu. Olguţa n-avea bunici. ― Pui mic. imitîndu-l... ocrotitoare... ― Da caii cine să-i mîie.. tremurară zburlite. pînă-n inima pămîntului. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul.

fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?... Dănuţ porni din nou la drum, călare pe bihuncă... Domnul Deleanu ţinea hăţurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile, şi Ion, care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă, de la spate, nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Cu dinţii strînşi, cu ochii închişi, cu fruntea încordată, Dănuţ se iuţea după Olguţa, în rostogolul roţilor, în tictacul mat al copitelor. Dănuţ se putea preface-n oricine, şi-n orice; putea fi oricînd, oriunde. N-avea decît să-nchidă ochii... Să fi vrut el, cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el... Odată se mîniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse... suferise... şi, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ, nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Subt pleoapele lui Dănuţ, în adîncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toţi, chiar peste tata şi mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguţa ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie. Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. ― Dac-aş fi Sîn-Petru, matale ţi-aş da-o, duduiţa moşului! ― Dă-mi-o, moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o, moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz. Dănuţ tăcuse, c-un zîmbet pentru el, în ochi... Mai tîrziu, la lumina lumînării, Dănuţ îşi pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul. Mult se bucurase Dănuţ, fiindcă nimeni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. Şi nimeni nu ştia că numai el o are, cînd închide ochii... Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui. ― Ce-i? ― Opriţi, boierule, opriţi... a căzut pălăria conaşului. Fluturîndu-şi panglicele, bereta se rostogolea pe jos. Ion sări după ea. ― Papa, nu pornim? întrebă Dănuţ, alarmat de presimţirea unui nou popas. ― Ţine hăţul, Ioane... Iar te grăbeşti? Măi, măi! Stai să-nvîrt o ţigară. Uite şi pentru tine. Zîmbind copilăreşte, domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ, lăsîndu-l fără cap, ca un cuier ocupat. ― Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzînd braţele alene. Dănuţ ridică panamaua, posomorît, şi se uită la tatăl lui, care-şi răsucea ţigara, cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor.

― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!... ― Cine face-aşa, moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai. ― Caii, duduiţa moşului; au băut multă apă. ― Aşa! au broaşte-n burtă. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic, tante Alice, zîmbi Monica, respirînd adînc. ― Vrei să-mi spui ceva, Monica? ― Nu... E frumos, tante Alice! ― Pui mic!... Scoate-ţi pălăria, să te rumenească soarele... ― Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor. Romaniţele rîdeau în soare, şi ele în vacanţă. ― Acele ce-s, tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― ...Sînziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor. Tăcură. Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşi albaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mînile împreunate ― pe Monica. Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfîntul Petre surîzînd. ― Mi-i foame, protestă Olguţa. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei; are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut. Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa. ― Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristă moşneagul. ― Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa. ― Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă el melancolic. ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră... ― Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu. ― Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ţi

dădeam tot aşa cînd erai mică!... Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Era mult de-atunci. ― Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe? ― Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară... Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat, gîndindu-se la vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ. ― Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un castravete crud... ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cum ştie el. ― Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetărie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm, cum nu! ― Şi mîncăm. ― ...Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu, şoricelul moşului! ― Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?... Hai să le facem compot. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguţa se răsuci, privi, se încruntă şi puse mîna pe bici. ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la trăsură, şi pe cei de la bihuncă. Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştia şi Olguţa de la el. ― Hii-hiii!... chiui Olguţa. Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozile lungi... Şi opt copite bătură toba luptelor. ― Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, în gura mare, ca în plină vijelie. Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poclitului. ― S-apropie? ― Parcă... şovăi răspunsul. ― S-apropie? ― Parcă da, se temu Monica. ― S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe.

― Grăbiţi. da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii. mireasma sulfinei îi învălui. încordîndu-şi coada ochiului. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa. toate trăsurile mergeau spre cimitir. le aruncă Olguţa. bucuroasă. opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. ― Tante Alice! ― Ce-i. ― Ho-ho. Dănuţ. gata s-o întreacă. Ocolind trăsura pe dindărăt. Şi deodată. bihunca răsări în rînd cu trăsura.. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte. copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu. ― Uite. să se urce în stînga.. băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi. tante Alice! răsări şi Monica.. se uita drept înainte. urmărind fumul bihuncei pe şosea. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă.― Da-da ! se-nspăimîntă Monica.. îngîndurată. mărinimia milei. o potoli doamna Deleanu. toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului. ― Da.. Ajutorată de Monica. Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare. culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr. ― Lasă că pornim îndată. Hăinuţa neagră... copii! Ho-ho. ― Moş Gheorghe. Olguţa răsucea biciul. Monica se opri deodată. senin. zbuciumîndu-i pe loc. fulguind uşor pe capetele din trăsură. de îngeri trişti şi blînzi. ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. Caii opriţi gîfîiau din greu. suflările lor alergau încă.. trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit. respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său. doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină. şi pe obraji culori de cîmp. ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus. ca o piatră ucigătoare din urmă.. Multă vreme.. ca întîmpinată de un gînd rău.. albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină. aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei. Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! . Cu trupul lung şi zvelt de libelulă. ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.. sclipeau steluţe aromate. răsfirînd şuviţele. Caii porniră. În soare.

lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa. că-mi ard puii pe frigare. fără să-şi întindă coatele pe masă.. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni. bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc. Monica. după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon. cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa. cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate. Monica? ― Nuuu. ― Moş Gheorghe. că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi. şi-ar . nici muşte. fără să atingă cu degetul nici şifoniera. tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... ― Lasă.. nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc. Unde eşti. Deun marinar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon. ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri. trecură pragul porţii la trap. zorelele multicolore căscau fraged.. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus. Intrase Anica în goană desculţă. smucind de hamuri. pe un scaun cu două perne dedesubt. pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ. Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. ţinîndu-se dreaptă. babo? La glasul ei. cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru. surîsul de ţigancă tînără. Risipa albă a caselor ogrăzii.. ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. ce s-aude? întrebă Olguţa. Sforăind... ― Aha! mormăi Olguţa. Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi. cu gura închisă.― Îţi pare rău. parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei. mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei. caii se opriră la scară. să vadă noua locuinţă a Monicăi. rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii. cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor. răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi. aşezată în sofragerie la masă. pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare. În freamătul de viţă verde al pridvorului.

Uite-te la Monica ce frumos mănîncă.. se suci. Dănuţ se înroşi. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!. le scutură.. cu guler jos şi moale. Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!. de vremurile vechi... cu aceeaşi profesoară... Olguţa nu-l slăbea din ochi. ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete. ― Copii. De la o vreme băgă de samă. încetişor. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa.fi oftat cu uşurare.. acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit. Ridicîndu-şi braţele în sus. lui Dănuţ.. Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună. ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel. în odaia fetiţelor nu mai era nimeni. şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite. Dănuţ. daţi-mi voie să-mi scot haina. şi s-ar fi dus. domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue. şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică. o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor. de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă.. Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue. şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas. mînicile alunecară în jos. O ţinti şi el drept în ochi. rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă. clasele primare. Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Păstrase mişcarea aceasta de mult. ― Ei. . Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze. afară. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!.. Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene.. ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie. şi vor reintroduce-o... ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri. ar fi ieşit. să-i amintească măcar din dulap. Dacă Olguţa ar fi fost băiat!. ştergîndu-şi-i.. De nu. Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri. Clipi. cu zmeul. Şi din nou se dezrobi.... Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie. spre deznădejdea bucătăresei. fiindcă Monica putea să intre.. Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului. nu mai pot. Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd.

.. Atunci poftim la colţ. toţi îi zăriră rîsul. unde te duci? Ce. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. ― De ce. ― Vrei să-l iert... tu! replică el. Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa. ― Acum mănîncă-ţi caisele.. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. Şi mulţumeşte Monicăi! Da. ca să o poată înghiţi. mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă. ― Poftim la masă.. doamna Deleanu. da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ...― Da. Auzi. măi băiete! îl consolă domnul Deleanu. Monica? Monica dădu din cap cu putere. violent. căscînd cu poftă. şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu. scurt şi energic.. şi porni spre uşă.. ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!. ― Ei. ― Te-aşteaptă. hotărît să facă scandal.. schimbînd timpul şi împungînd cu degetul. . Bine! Foarte bine!. ― Ia. ― Să vă fie de bine. Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ. gîrbov. uitîndu-se la Monica... În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă.. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa. ― Nu vrei la masă?!. ― Dănuţ. ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?. Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată.. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. Dănuţ? încheie. lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi. mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă. zvîrlind şervetul. Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.. cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte. du-te şi tu la culcare. Dănuţ se duse.... Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei.. "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul dupăamiezelor copilăreşti. Se ridică de la masă. Spune şi mata. şi aşteptă să-i treacă nodul din gît. Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ.

― Profira. strîngîndu-şi obrajii cu pumnii. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră. ― Bun! Ieşi hotărîtă. Olguţa zîmbi.. Olguţa. absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie... hai-hai. apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă. şi medită preocupat. Aşteptă. trudea mîncînd caise. duduie? Iaca am adus. în care atîrnau pălării de pai. mulţumesc! răspunse Monica.. păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. ― La ce. numai patru caise mai am. ― Ai adus? ― Am adus. scuturînd un şervet. un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător.. întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă. tante Alice. lătăreţ. Ascultă bine. Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie.. Adă-mi chiar acuma un foarfece. se uită lung la Profira.. cu foarfece de parcă despicat în mînă. uite. cu cheia în broasca din partea cealaltă.― Ai isprăvit. Îţi mulţumesc. o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. funde de mătasă. luată de Profira din cutia de scrisori ― mare. Monica? ― Da. Olguţa trase cu urechea.. Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei. începu să scrie pe hîrtia elegantă. Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier.. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o . ― Aşaa! Bun!. un cerc tricolor... ― Ba chiar aşa! ― Vai. şi eu am căutat şi am adus. ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei. cu capul plecat în farfurie.. isprăveşte. muşcînd dintr-o caisă. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira. duduie? căută să se dumirească femeia. Olguţa! Să nu cumva să te prind peafară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa. se rugă ea. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. îşi lăţi coatele. Aplecîndu-se asupra mesei. cu ochii înneguraţi de Salomee. ― Vin îndată. Olguţa. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. ― Să ştii că te-aştept în odaie. Punctul de fruntarie era uşa închisă. ― Şi tu.

cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară. fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce. chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. domnul Deleanu citise . cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. spunea Olguţa. Dănuţ pe japonezi.. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de pesteamiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului.. Eu îs fată. Şi dacă vrei să te baţi. ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ. De aceea. botezată Potemkin. Olguţa proteguia pe ruşi. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton. e imposibil". să spuie papa. cu şapcă şi fără pantaloni. Doamna Deleanu reconstruise chipiul. decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez.. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni. nici nu puteam să fiu. împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. iacătă jurnalele. Mai jos de panoplie. nu eu. ― Eu? Nici n-am fost. încheiase Olguţa cu fruntea sus. alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă. japonezii tăi au avut noroc. da-s nişte fricoşi. (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.. Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa. Şi-n afară de asta. încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu.panoplie de postav de biliard. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1).. poreclită Kami-Mura. La masa dată în cinstea ambilor amirali. nu cu ruşii. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa. Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie. să te baţi cu mine. două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa. ― Ruşii. ― Cum? ― Fetele nu fac armată. ― Dă. În schimb. aşa-s japonezii. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii. alta de amiral rus. erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez..

Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral. nici vasal. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural. Kami-Mura a învins. Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ. nu băiat. Cu toată cenzura mamii. Dar Olguţa a pretins Că e fată. Envoi II Japonezi stăpînitori .următorul comunicat: Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon. Şi că deci nu poate fi Biruită. Şi Dănuţ a cîştigat. Envoi (1)I Kami-Mura legendar. Ocoleşte-o pe Olguţa. În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul. Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi. sufragerie Şi prin locuri mai sihastre.

cu elice. Merci. Chipiul peste-amiralului rus tresări rămînînd cu o gropiţă întunecată în fund. rămînînd lipită de uşă. Eii!. v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor. ― Uite. La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare.... şi atîrnă restul gloriei în cuierul ei. ― Ce bine miroase. Monica.. pac!. clătinîndu-şi buclele castanii.. sus.. o înarmă cu săgeata gumată şi trase. foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele. tunuri. Dănuţ trînti uşa cu atîta putere. paralizaţi pe punte. măturînd foile desprinse subt dulap.. ca o fişă de telefon. coşuri şi marinari de tinichea. Dînd cu ochii de ultima cunună de premiant întîi. Pe uşă rămase un monoclu aburit. În vîrful picioarelor îşi atîrnă puşca la loc.. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe. Se scutură. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg.. Asta e odaia voastră. în care pat vrei să dormi? . ― De asta învăţ eu. Pac!. doamna Deleanu o ridică sus. încît molozul se prăbuşi pe umeri. cu vietăţi de celuloid găunos.Pe îndepărtata mare... cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas. ― Vezi tu ceva acolo? ― Da...... ― Acum să-mi spui.. da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi?? îl întîmpină.. glasul doamnei Deleanu. ― Lasă-lasă! dădu el din cap.). buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon. îmbrîncind-o cu piciorul. Îţi place? Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare.. ― Ai adormit? Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug... de dincolo de uşă. steag. Şi flota de iaz. ca să mă persecute! Lasă. Pac! pocni săgeata... Dănuţ o desprinse. tanle Alice! Cuprinzînd-o în braţe. cu mişcarea biblică a lui Samson.. atîrnată deasupra patului. ― Ei. 1 Dedicaţie (fr.. lung şi gros cît o franzelă.. Culese cununa. Desprinzînd puşca de pe ţintă. o smulse din cui şi o trînti pe jos. tante Alice! Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină. pac!. Dănuţ amuţi.

atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră... tante Alice! stărui ea.. de subt pieptarul rochiţei. ― Ţie pot să ţi-o dau.. cu obrajii încinşi. Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri.... ― Îţi place.... Dacă vrei să-l atîrni în părete... ca pe Olguţa şi Dănuţ.. tante Alice! îi oferi Monica. Uite: rafturile de sus sînt ale tale.. ― Ş-acuma.. Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamna Deleanu. tante Alice? ― Foarte mult. ia-o! o rugă fetiţa. şi pînă să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei. Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei.. ― Lasă... ― Da asta ce-i. tante Alice..Te rog. ― Bine... ― . capătul lănţucului de argint din jurul gîtului... Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor.. O ai de la mama? ― Nu ştiu. se cutremură Monica. îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica. în preajma energiei lacrimilor.. n-ai găsit o păpuşă în geamandan? ― Ba da! zîmbi doamna Deleanu.. Eu ţio păstrez numai... Tante Alice. ― Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu. Monica. ― O iubeşti aşa de mult pe tante Alice? ― Da.... ― Ştiu! şopti Monica. ― N-o găsesc. privind în pămînt. că vine ea singură. scos de pe piept. ― Tante Alice. Monica? ― . erau despărţite de tăcerea unui vast antret. hai să desfacem bagajul. ― Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot. ― Ce-i.Îţi mulţumesc.― Olguţa pe care şi l-a ales. tante Alice? ― Las-o pe Olguţa. ― Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră.. mi-a dat-o bunica... aşezate faţă-n faţă... Monica?... ― Nu-nu.. îţi dau eu o altă ramă. o dezmierdă doamna Deleanu. Vreau eu să ţi-o dau. tante Alice! intră alarmată Monica. o împăcă ea dezmierdîndu-i părul. sau pe cel dinspre uşă? ― Mi-i totuna. Pe cel dinspre fereastră. alege-ţi-l tu pe care-l vrei. scoţîndu-şi lănţucul. Unde-i cheia? ― Poftim. uite.. puişor! E o amintire de la părinţii tăi. cu cheiţa nichelată. tante Alice.. Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mîna doamnei Deleanu. Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite. . e bine aşa.. Da astfel de lucruri nu se dau. Am culcat-o. cu sprîncenele ridicate. cu capul ridicat. Doamna Deleanu clipi.

iar ai făcut o poznă! ― Spune drept. prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă. Cine ţi l-a dat? ― Chiar mata!.. ― Ce-i? Ce-i? Olguţa se aruncase de sus. cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior. mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa.. Olguţa? o întrebă doamna Deleanu.. cu piept naiv. ― Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse. care dormeau de un an... încheie Olguţa. Olguţa! Hai scoate-l! ― Să-ţi ajut. ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa. se acoperi din nou. tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica. ― Eu!! Olguţa. cu mîna stîngă.. Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale. Dănuţ deschise turbinca lui Ivan. Simţind privirea doamnei Deleanu. plecînd bărbia. de Olguţa. cu o gheată în mînă.. Monica îşi deschise nasturii rochiţei. Răpegior... ― Drac împeliţat.Şi din penumbra raftului. ― Olguţa. Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor. vină-ţi în fire!. ― Şi ce-ai mai făcut.. ― Mamă. tante Alice! Pot singură.... Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă. luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap. ― Foarfecele!!... simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere.... ― Mie. legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare. Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa. Olguţa! ― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat. mărturisirea începută în gînd. aşa se intră într-o casă de oameni?...Foarfecele l-am pus la loc.. ― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe! ― Olguţa. Ia hai şi te dezbracă mai bine. Monica.. . Olguţa.. repezită îndărăt. ― Sigur. uşa pocni şi bufni la loc. Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai! ― Nu mai pot! ― Unde-ai fost? ― La moş Gheorghe. Dezbracă-te. Alunecînd.. ― Văd şi mă bucur. răpegior. ― Mamă. după ce-au săvîrşit singuri fapta. Închizînd ochii. sfidînd. nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde? ― . în pat. rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu. La revedere. Lasă ciorapul în pace.... ― Şi ea are la fel! Clanţa descărcă un foc de puşcă. prin vorbe. Monica!. Ciorapii Olguţei zburară violent. privindu-i deodată ochii cu luare-aminte. ― Bine. ― Eu mă duc. Monica? ― Nu merci... culcă-te odată!.. Monica. sărind de pe pat jos.

... Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte... Harapul ridica securea. Olguţa e spoliată. Harapii o înşfacă pe Olguţa. ce facem? ― Nu dormim?! ― De ce să dormim? ― Aşa vrea tante Alice.. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!.. De-a dreapta şi de-a stînga. Începu să colinde cu privirea plafonul alb.. Toţi se închină sultanului... şi! Parcă tu dormi! ― Eu încerc! se scuză Monica. ca Mihai Viteazul. bătîndu-şi tălpile goale cu palmele. Olguţa căscă a pustiu... ― Monica? ― Ce? ― Nimic.. Şi-ntr-adevăr... şi porneşte. Monica? ― Nu.. două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea. flutură mari evantalii colorate.Sultanul stă pe un tron de aur.. Fă şi tu aşa.. O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului. Olguţa îşi ridică picioarele în sus. Doi colţi lungi ies prin gură rînjind.. ― Nu mai încerca. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt.. Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan. Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător... În fundul turbincei lui Ivan era somnul... Sultanul ridică un deget. ― Nici eu.. .. Sultanul face un semn. El le ia pe şea şi porneşte. ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. Dănuţ închise ochii cu mînie! . N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ. ― Tu dormi.. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile... ― Auzi Monica? ― Ce s-aud? ― Mă bat la tălpi. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!. Parcă ne ştie cineva! Mama doarme... Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei. Nimeni nu vorbeşte.. încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă. ― Monica. negri şi buzaţi...... ― Ei.Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi.. cu părul des şi creţ ca icrele negre. vine Dănuţ. în fruntea unei oşti. Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului.. Aşa! Bine!. Monica muşcă dintr-o caisă.. stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi...... ― De ce? ― Ştiu eu!. Numai doi harapi goi.

Dacă nu-l apăra mama. ― Monica. ― Şi eu. ai dreptate! reveni Olguţa. de ce nu-ţi tai cozile? ― De ce să le tai?... ― Ce-i? sări speriată. asta nu se face! ― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător. ― Monica. cred!... nu aşa! dădu din cap Olguţa.. Vrei să-ţi arăt? ― Nu... Îi plăceau bunicei.. . ― Nimic! răspunse iute Olguţa. am să-ţi spun un secret. tu ai vrea să fii muscă? ― Muscă? ― Da.. Te-a bătut. visă Monica. ― Ce ai tu cu Dănuţ? ― Eu?. ― Spune. azi-dimineaţă! ― Nu mă ţin!.. ea mi le-mpletea. Ce-ai face tu dac-ai fi mare? ― . ― Adevărat! consimţi Monica. ― Eu nu spun! se revoltă Monica. ― Ascultă... ca moş Gheorghe!..... ― Da. ― Da.. aşezîndu-se pe patul Monicăi. peste rochiţa Monicăi. mişcînd piciorul în aer. eu nu mai dorm! Sărind jos din pat. începu să ţupăie pe podele..... m-aş plimba pe plafon cu capul în jos. Ştii.Nu ştiu! se încurcă Monica... ― Monica! ţipă ea deodată.... meditînd. Monica. Nu-i dau eu voie! Olguţa se ridică într-un cot.. Tăcură. ― Eu ştiu foarte bine! ― Şi-ţi place? ― Sigur. Olguţa?? ― Tu nu ştii?? ― Nu. se grăbi Olguţa s-o ajungă. închizînd portiţa sobei.. ― Ei. Olguţa oftă. Te apucă de ele! ― De ce să mă bat? ― Nu poţi şti! ― Şi cu cine să mă bat? ― Cu Buftea... Da` nu-s bune la bătaie. ― Monica. ― Mai întîi să te juri că nu spui.. inspectînd odaia.. Monica. Se aşeză pe scaun. ― Eu aş vrea să fiu mare. tu ai muşchi? ― Nu ştiu! ― Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!.numărînd zgrumţurii varufui. Nimica! El are cu mine... îi arătam eu lui! ― Tu ştii să te baţi. cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei. ― Eu m-aş face vizitiu. Monica. muscă! Eu grozav aş vrea.. Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură..Nu.

― Spui... .. ― Stai! se încruntă Olguţa. Da` de ce nu mă crezi? ― Atunci te rog. ― ..ceea ce are să-mi spuie Olguţa. Pe ce te juri? Făcînd ocolul odăii.. Dar trebuie să juri......să spargă capul păpuşei mele Monica. ― .. repetă Monica.. încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială. ― Fă-ţi cruce. Monica? o dezmierdă Olguţa. ― . ― .. ― Nu! se îmblînzi Monica. ― . Mai spune după mine!... ― . ridicînd din umeri. spui? ― . ― Te juri? ― Nu mă jur. se încăpăţînă Monica... ocolind-o pe Monica.. vezi? Bravo!. Monica zări privirea Olguţei.. Spune încă o dată!. ― . ― . oftă Monica. ― Te-ai supărat.. ― Ei.şi dac-oi spune... Hai să-ţi spun.. ― Bine! Olguţa se ridică de pe pat.să-mi moară păpuşa. ― Am făcut.. Monica! ― Bine.îi dau voie Olguţei.... mă jur. Începu să se plimbe prin odaie. ― Nu te juri?! ― Nu..... O duse de mînă pînă la gura sobei.Amin... ― Acum spune: amin! ― .. Şi dac-oi spune. se aşeză pe marginea patului.. Începu ea repede. ― . jură-te!... formulă Olguţa mai departe.să-mi moară păpuşa.ceea ce are să-mi spuie Olguţa. ― Ei. Atunci jură-te pe păpuşa ta. ― Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari. eu nu spun... Olguţa? ― Spun! Aşteaptă. ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte. Ai isprăvit? ― Stai. Ridică-te şi vino cu mine.... ― Că n-am să spun la nimeni.. Într-un tîrziu. repetă Monica în silă. Şi dac-oi spune.îi dau voie Olguţei. ― . indignată.şi dac-oi spune. acum să-ţi spun secretul! Tăcu zîmbind. ― Mă jur pe păpuşa mea Monica..că n-am să spun la nimeni. repetă Monica dînd din cap.. ― Da n-ai să spui?. Monica: fă-mi mie plăcere! Haide....― Nu te supăra! Te cred... Te rog.. ― Nu! Asta nu! se apără Olguţa........ aşa nu-i bine...să spargă capul păpuşei mele Monica.. bătînd tactul cu degetul arătător..

plecă ochii la pămînt. fără zgomot de clanţă.. vorbi pendula din părete. Monica se înroşi. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit? ― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ. ghetele scîrţîiră... care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir.. ― Doarme. nesocotind porunca de tăcere. care dormea dus... o porecliseră.. tic-tac. mamă dragă! mărturisi Olguţa. îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus. ― Mata ai insomnii? ― Ce-i asta "insomnii". înainte de-a fi băgat de samă. sau fiindcă lampa fila de mult. cu capete de hîrtie albă. ― Să-l scol?. Doamna Deleanu făcea . De pildă. dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ... ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. mai demult. ― Ce? Poate nu-ţi place!. se urcă lin. cu întortocheate crizanteme portocalii. cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă...... Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate. Bătuse jumătatea lui cinci. mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor.. tic-tac.. şedeau două gavanoase de dulceaţă.. c-un gest larg.. însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare. Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ.. ― Dacă-i cald. ― Nu te-a lăsat să dormi.. intrînd pe uşă urmată de Profira. Copiii..... scuturate din lumină. împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit. sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul.. bang. Somnul. şovăi doamna Deleanu. ― Tic-tac.. ― Asta nu-i pentru tine. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi . răsucind linguriţa în dulceaţă. ― Ăsta era secretul?! În umbra răcoroasă a sobei. Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi. îi dădu voie Olguţa. Umblă încet! Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau. ― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu. Să nu cumva să spui. "Sfînta lui Sfîntul Ilie". fiindcă nu intra aţa în urechile acului. evaziv.― Vai! Olguţa! ― Deschide şi uită-te. Uşa se deschise blînd. Fiindcă umblau în vîrfuri..ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească. între frunzele mărului domnesc de la geam. Monica? ― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa. Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin.

să nu curgă! Linguriţa plină.. Hai. ţupăind... Dănuţ se întinse şi căscă sincer. îţi vin? o îndemnă întrebător Monica. Monica! I-am găsit.. Dănuţ primea calm răsplata somnului.... Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite. căutînd..... nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa.Se uită la mine. ― Îţi dau eu o păreche de ciorapi. Ha-ha!. îl ridică. ― Ia uită-te! E bine? ― De ce nu te piepteni în oglindă. începu să clipească. Merci. Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului. ― Nu i-ai pus pe scaun? ― I-am pus... Privindu-se-n oglindă peste umăr. "... ridicată-n vîrfuri. Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!. ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar. Vezi. Isprăvind. Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării.... Ia repede. curată la faţă. da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna.. aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ... Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute... încîntată c-a întrecut-o pe Monica. ― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească! ― Am să-i arăt eu ei. ― Stai. despărţitoare la mijloc. scoasă din fire. Cum?... adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea. şi sub pernă. Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi. Genele lui Dănuţ tremurau. Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. aşezîndu-i coirapii la căpătîi.. Olguţa se privi în . între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise. în cuierul uşii. Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ.. ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară... Eu nu-s copil!. nu ţi-ai pus ciorapii. Olguţa? ― Îndată. ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi.. bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat.. intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i.. Cu-cu. Olguţa. ― Nu vreau nimic! Nu primesc!. somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu. leneşule!.după ce se deştepta. Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu. ― Deschide gura mare!. culegîndu-i buclele de pe frunte.. ― Monica. Eu nu mă mişc din pat pînă ce numi dă ciorapii mei!.. Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea. ― Eşti gata. Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă.. Îşi încheie grabnic centura de lac. ― Hai scoală. deschizînd ochii de-a binelea. ― Gata! răsuflă ea.. păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect. Uite-i.

. lăţindu-şi umerii... Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni. ― Îţi spun eu! o asigură Olguţa. să ştii că azi are să se-ntîmple ceva! ― Nu ştiu! ridică din umeri Monica. papa? . pironită de un gînd.. potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie. gata să fugă. da ce are să se-ntîmple? ― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa. privind-o în ochi. Duminica. cu mînile slobode. rugă pe Monica să-i ţie restul şi. Olguţa! ― Lasă-le-aşa! Haidem! În faţa uşii se răsuci pe loc. Şi aştepta. atingîndu-l cu umbrele lor.. ― Şi ce pot să fac eu? ― Ba poţi! ― Eu?! ― Sigur! apăsă Olguţa. ― Sigur. Dănuţ străbătu casa în goană. Înainte de a se juca... Monica o urmă cu tartinele în mînă. "Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei. încetini pasul. Dănuţ se bucura că are să se joace. ― Ia să vedem care din noi e mai înaltă? ― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă. era vacanţa cea mare a săptămînii. zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni.. coborî treptele. Monica. Olguţa. ― Ce pot eu? ― Tu trebuie să ţii cu mine. în timpul şcolii. De duminică parcă se temea.. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica... Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ. ― Ridică-ţi şosetele. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi. Trecură pe lîngă Dănuţ. mi-ai făgăduit? ― Da. bombîndu-şi pieptul în oglindă.oglindă. ― Tu eşti mai înaltă!. Dănuţ întoarse capul într-altă parte. şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. o sîmbătă şi o duminică. ― Ce-nseamnă asta "laş". ― Ascultă.. ― Bine. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt. Sîmbătă era ajunul ei. nemaiîndrăznind să muşte din a ei. Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa. Olguta. după ce trînti uşa antretului din faţă.. oftă Monica. "Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări. ― De ce? ― Fiindcă tu eşti prietena mea. Zmeul era acolo. întocmai ca şi săptămîna.. ― Atunci. Dănuţ era aici.

"Asta pentru palmele de la gară. N-ai tu încredere în mama? Dănuţ aştepta un miracol.. papa... De data aceasta. Răutatea Olguţei o revoltă. Hai şi mănîncă ceva. n-avem ce căuta aici. ― Hai cu mama. papa.. Dănuţ!.. Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna. îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu. ceva: a! nu sauzea zbîrnîitoarea zmeului. Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii. dar că acolo nu trebuie să fie. dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nui răspunzi eşti laş! ― Va să zică eu eram laşă. Aici-s! înfruntă ea începutul începutului. ― ..Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere... tăiat ca şi sfoara zmeului. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.. ― Dănuţ.. papa? ― De ce? ― .. ― Duduie Olguţă. orb şi zguduit de suspine. Uite. ca de pragul unei temniţe. cu mînile pe sîni. vă pofteşte coniţa în casă. Pe măsura ce sendepărta de locul zmeului. ― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit. turbinca lui Ivan era plină de lacrimi. ― Mai lasă zmeul. ― Spune că vin. Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului.. Dănuţ? De ce stai aşa? ― A! Ăsta era foarfecele Olgutei! Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc.. Mai spune-o dată.. de stejar. Monica. ― Aha! se pregăti Olguţa. Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele.. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva. ― Te-ai lovit... Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi. Dănuţ. începu Anica gîfîind de alergătură. Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu... A poruncit . Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă. Se împiedecă de scară. ― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu... ― Haidem. şi s-ar fi supărat şi papa! ― N-am înţeles. n-auzi? Doamna Deleanu coborî scările..― Cum să-ţi spun eu ţie?. ― Ai fi fost obraznică. cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene. tăiată. ― Nu se poate. duduie! dădu ea cu spaimă din cap.Bine. Buftea! Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea.

Eu am dreptate.. ― Olguţa. eu mă duc... mai ales pe Olguţa. privea în sus. ― O aştept. ― Ştiu de ce m-aţi chemat. coborîndu-i cu deznădejde. judec-o! ― Nu! se apără el. ― A spus duduia că vine îndată. de umbră şi de soare al viţei.coniţa să veniţi îndată. ― Dacă-i aşa. eu. ridică umerii cu revoltă. ― Atunci să taci din gură. interveni domnul Deleanu. cum îi spunea el uneori. orgolios de Olguţa. Monica după ea.. Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa. ― Poftim. ― Acuma haidem! Olguţa păşea. ― Ştiu.. şi să stai cuviincios. Ţţ!. Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi. ― Văd. în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui... Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd. că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus! ― Să pofteşti!. ― Ba te poftesc să stai. ca un erou.. picior peste picior. încît nici pe copii nu-i putea judeca. Domnul Deleanu era avocat într-atîta. ― Am venit. duduie Olguţa! se milogi Anica. la adăpostul plin de cîntece. îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară.Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu. ― Alice. încrucişîndu-şi braţele. Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie. Da să veniţi. ca o mucenică. înainte. gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. ― Iaca mă duc!. o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. adresîndu-se Olguţei.. asupra acestui substantiv abstract. Olguţa urcă singură treptele pridvorului... Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor. ― Crezi?! ― Sînt sigură.. Domnul Deleanu.... Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele. ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu.. Ştii. las-o şi pe ea să se apere! ― N-are nevoie! Are destui avocaţi! ― . ― Pfuu! Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi. ― Eu tac. răsturnat în fotoliu... Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit. nu mă scoate din sărite! .

― De ce m-ai făcut "Buftea"? ― Fiindcă eşti. Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului. ― Vedeţi? triumfă Olguţa. sări Olguţa. gata să-şi ia revanşa.. ― Ba tu minţi! ― Nu-i adevărat! ― Ba da! ― Tu m-ai insultat! ― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa. Buftea! ― Să-mi dea zmeul. Domnul Deleanu făcu o pauză savantă.. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat. Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ― dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane. Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu. Am văzut şi eu.. cu capul sus. spune tu ce ţi-a făcut? ― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ. Domnul Deleanu aprinse ţigara.. Eu am dreptate. eu mă mut.Dănut...... mamă! scînci Dănuţ. Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa. mă rog? ― La moş Gheorghe. ― Olguţa. ― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic. ― Eu?! ― Tu. dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată. ― Te muţi?! ― Mă mut. ― Da! Tu. şi imediat! ― Dacă-i aşa. Monica? ― Asta-i adevărat. Olguţa se încruntă. arătîndu-i cerul. El m-a lovit întîi. strănutînd.. ― Minţi! se revoltă Dănuţ. ― . trebuie s-o asculţi pe mama.. ― Şi unde. ― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!. .. ― Am ascultat destul. la gară. Olguţa intră în casă. împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii. ― . Aşa-i.. ― Sigur! Toţi pe mine! ― Olguţa! ― Eu am dreptate! ― Foarte bine. Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate".cînd te roagă tata. Olguţa pierduse procesul cu brio... Iertare nu primesc. Lasă-mă pe mine. ― Asta nu..― Eu tac.

condei. îţi cumpără mama un zmeu mai mare. ― Aha! se dumeri Olguţa. abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie. ― Lasă. ― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd.Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă. glacial.. scuturînd scrumul ţigării.. Ietacul era gol.. ― . îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat.. Dănuţ. fără enervare. Făcînduşi vînt.. chiar acum scriu la "universel". pornind spre uşă.― Aşa strici tu copiii! ― Alice... reluîndu-şi demnitatea. corect.. fără mînie. Bătu din nou cu pumnul în uşă. cu mîna pe clanţa din afară.. Olguţa ieşi din odaia ei. dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului. Alice.. Dădu buzna în odaie. cu noua suflare. ― Am venit să. Se îndreptă spre uşa din faţă. închizînd uşa cu zgomot. peniţă. începu domnul Deleanu. de două ori.. Din treacăt. gata să facă la fel. Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită... . şi un transparent! mai născoci Olguţa. călcînd apăsat pe covorul moale. Se îndreptă spre salonaş.. Spune drept. precipitat şi violent.. ― Au! Începu să-şi sugă. mai-mai s-o trîntească.. ― Pot să intru? Bătu din nou. ― Aşa e! oftă doamna Deleanu.. Buf. pocniră mînile ei în uşa salonaşului. răsfirîndu-şi musteţile.. fără şovăire. ― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu. Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vămpreună. sugătoare. ― Ce vrei? ― Am venit să cer hîrtie. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu. aprobă în şoaptă Monica. ― Bine face tante Alice. Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu.. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica. Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei.. dacă Olguţa nu-i un drac. Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă. ― Nu! răspunse Olguţa. plină de mînie. ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. încheietura îndurerată. ― Ce-i? ― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa.. ― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu. cerneală.. Uite. Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ.

papa.. văzînd-o că tot nu pleacă. îndepărtînd şuviţele alunecate. Olguţa luă ziarul subt braţ.. Fruntea Olguţei se-ncărcă.. întorcîndu-şi cartea pe dos. ― Şi-un transparent. La zgomotul fetiţii. Ia-ţi şi calamara. Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării. Olguţa. papa. Scoţînd o plumieră de lac japonez... ― Lasă c-o iau eu. ― Poftim încă una... ― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate. doamna Deleanu tresări. închizînd cutia cu hîrtia de scrisori. şi vezi să n-o scapi pe jos!. ― Papa. ― Haidem în birou. ― Poftim .. nu pot să deschid uşa! Trîntindu-şi cartea pe birou. Ce mai vrei.. ― . dragu tatii? se interesă domnul Deleanu. papa! Nu ştii? Punînd calamara pe masă. m-a trimes mama să-mi dai coli. ― Şi-un transparent. ― Atunci să nu scriu? ― Ba te poftesc!. ― Merci.. Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir. o prefăcu în punguliţă. Ce-ţi place? Hai. în palmă. triumfă Olguţa. îndoindu-şi ziarul. ― Iar te ţii de drăcii. spune! ― "Aluminium"... şi-l suflă spre viţa pridvorului. Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu. Olguţa îşi trecu mîna pe frunte. ― Pentru ce. ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat. să-ţi dau coli.şi o peniţă nouă... şi porni îndatoritoare . doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita. ca pe o servietă.aluminium"! Acum lasă-mă!. Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal.. o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. ― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu. începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. ― Nu pot scrie cu "claps"! ― Te rog lasă-mă!. ― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe.. ― Uf!. Olguţa o culese din zbor. păstrînd peniţa "claps"...― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu. Uite un condei frumos.. ― Hîrtie. cu foile răscolite. cîte vrei! ― Mamă.... Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli.. ― M-a pedepsit. Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu. N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu. se oferi galant domnul Deleanu.

Dănuţ? ― De ce nu-mi răspunzi? ― Nu vrei să vorbeşti cu mine? ― Nu.. Tu joacă-te!.. ― .. Merci... Dănuţ! ― Nu.... lasă pe oamenii mari să ştie. grăbind pasul. ― Lasă. ― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere.după domnul Deleanu. ― Uite. ― M-am gîndit la ceva!. şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru. ― Ştiu eu! ― Olguţa. Dănuţ? ― Nu-i treaba ta! "E supărat. aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă. ― Papa.. copii. era acoperit cu cărţi de drept. cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui. tu eşti supărat pe mine? ― Nu! De ce? ― Atunci am avut dreptate.. Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji. Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune. papa? îl iscodi Olguţa. papa.. Olguţa!. nu poţi avea şi tu. Adică. Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă. ― Şi astea din partea mea ― serveşte-te. ca şi sufletul domnului Deleanu. ― Nu. Monica îl urma privind pe sus.. Parcă începuse să-i mai treacă mînia. cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi. săracu! îl compătimi Monica.. Monica iuţi pasul după el. papa! Dănuţ intră în livadă. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.. Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală. ― Cum vrei! ― Aşa vreau! ― Eşti supărat pe mine. du-te şi scrie ce-a spus mama.. Asta îl revoltă! ― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el. sfărîmînd în dinţi bomboana. ― Atunci mă duc. dacă am dreptate! se apără Olguţa.. Cînd are mama dreptate.. Olguţa. ― Bine. ― Ba să stai! . ― Unde mergem. la Monica.. ― De ce rîzi. ― Atunci hai să stăm pe iarbă.. asta din partea mamei. dar nu ştia cum să înceapă.. Biroul de stejar.

. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă. o cufundă umezită în cerneală. În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi. O altă Monică o apăra pe cea dinainte. oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi. ― Să nu mai vorbeşti cu mine. văzînd-o că plînge.. fiindcă în livadă.. cum ai pîrît-o pe Olguţa. ― Dănuţ. încît linia. ce-nseamnă asta? ― Înseamnă! ― Eşti un rău-crescut! ― Vra să zică mă insulţi?. se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri. Trase din nou de cozi cu stîngăcie. Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca. şi scrise titlul pedepsei: "Olguţa are dreptate". Sublinie titlul cu-atîta energie... că-ţi arăt eu! Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci. o sfida el mai de departe... Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi. Am fost un prost"... O pierdu din ochi.. Înainte de-a-şi da sama de ce iau scăpat cozile din mîini. ― Şi zgîrii. ― . alb la faţă.. după Monica.. Monica îşi strînse dinţii. ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate. ― Nu mă bat c-o fată!. simţi o arsură la deget.. mi-a fost milă. Amurgul era roşu. ― Muşti? o ameninţă el cu pumnii. Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare.. ― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc? ― Nu-ţi dau. "Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii.. Lasă cam să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă.― Cu sila? ― Da.. ".. Dănuţ făcu un pas îndărăt. numai caisele mai erau blonde.. la început plină. Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare. şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni...Că n-am bătut-o!" ― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior... ― Da! bufni Dănuţ. neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe. Du-te-acasă şi spune că te-am bătut. ca şi cum expresul care le umpluse ar fi . În loc să ţin cu Olguţa. Lasă.. scutură condeiul pe sugătoare. ― Vrei să mă baţi? gîfîi ea.. ― Eu nu pîrăsc. ― Au! Monica-i dădu drumul.Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat.

― Nu cred! scutură ea capul." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă. privind epitaful pedepsei. închizîndu-le. C-un "oac" de castaniete. privind podelele. scăzu şi scrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori". deschizîndu-le. Bun! Dar tot mai rămîneau o sută. a celor o sută de afirmaţii. degetele pocniră lovind vioi podul palmelor.. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte. închizîndu-le.. uitînd să-şi scoată pălăria.... deschizîndu-le." Olguţa respiră. şi altele.. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii. Virajurile roşii ale limbii. Monica intră în odaie. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie. . Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele. Mişcarea îi plăcea..deraiat. scriind "n-are" într-un cuvînt. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Vra să zică nimicise o sută de negaţii.. Olguţa se încruntă... din ce în ce mai repezi. din ce în ce mai răsărită dintre buze. Olguţa nu era mulţumită. Olguţa le contemplă cu satisfacţie. cu mîna la gură. Mirosea a cerneală. Iar lăsa condeiul. "Olguţa are dreptate de o sută de ori. Bine! dacă-i aşa. Uşa se deschise încetişor.. Luă din nou condeiul. După a zecea afirmaţie. iar îşi suci nasul. şi altele... Condeiul se ridică în aer.. Parcă scărpina coala. Subt ele trase o linie. "Olguţa n-are dreptate de o sută de ori Însă Buftea n-are dreptate de loc. ― Monica. Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia.. ia uită-te ce-am scris! ― Olguţa. însoţeau virajurile negre ale peniţei. Subt ele altele. orizontal. începu Monica. eu te-am trădat. Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii. Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul. eu. şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori". ― Cine?! Tu?! ― Da. ca pe un plenipotenţiar mut. contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal..

. şi eu scriu că am dreptate.? ― Scriu şi eu cu tine! ― Nu vreau.... Olguţa? ― Fiindcă n-am ce face!. ― Da. ştiu eu! ― Sigur. ― Da nu vreau!. Aşa am vrut eu să scriu! ―Tante Alice a văzut? ― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa.Monica oftă. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ.. ― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa... ― Şi ţi-a spus ceva? ― .. ― Foarte bine! aprobă Olguţa. ― Tu uită-te! ― Asta nu! ― Atunci pune sugătoarea! ― Tţ! ― Fă şi tu ceva! Hai. ― Ştii ce? ― . Olguţa.. ― Ce-aţi făcut atunci? ― . N-ai văzut ce-am scris?! ― Cum? ai şi scris?! ― Uită-te! ― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica.. ―De ce? ― Aşa. ― Bine! acceptă Olguţa.... ― Ţi-a spus el? ― .Nu. Ai dreptate.Am mers.. Tu eşti prietena mea. ― Olguţa... îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta. ― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat. ― Da... schimbînd tonul. . Da scriu eu pentru tine. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii. lasă-mă să-ncep.. ştie! suspină Monica.. El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial. ― Da. ― Ce? Nu-ţi place? ― Nu zic că nu!. Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine. ― Am fost cu Dănuţ în livadă.. Olguţa. ― Da vreau eu! ― De ce. fă-mi şi mie o plăcere. Numai să nu te bată.. Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori.Nu. ― Şi te-a bătut? ― Nu.

o batistă. ― Du-te şi tu...... Scrie mare de tot "cincizeci". De ce n-ai batistă? . ― Monica. deschise portiţa...... Da n-am ce face! ― De ce nu te joci cu Monica? ― S-a dus la Olguţa. Nu-şi dădu voie.― Hai să-ncepem.. Olguţa! Lasă-mă pe mine! ― Fă cum vrei! oftă Olguţa. să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci.. Poftim batista mea. mahmur de singurătate. ― Ţi-e foame.. acordă o scurtă audienţă gavanoaselor. n-am condei! se tîngui Olguţa. Eşti băiat mare!. Aşa. Începu el săşi vorbească. intrînd în salon.. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven.. ― Şi tante Alice? ― Nu controlează. "Ce rău e să fii băiat mare".. te rog. Ia o carte şi ceteşte.... ― Atunci cum ştii cît ai scris? ― Ţin minte. mai rău decît sălbatecii!. şi s-a făcut suta mea. Dănuţ.. căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan.... închise portiţa la loc.. tu pui numere la-nceput? ― Nu pun. lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul. Mai ai de scris douăzeci de rînduri.. ― De ce? ― Ai să vezi! .. Olguţa! ― Fă cum spun . ― Mamă.. "Cînd eşti băiat mare". ― Ascultă Monica. ― Mamă. ― Ce carte să iau? ― Dănuţ!.. ― Scrie la-nceput numărul cincizeci. Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti. ― Vezi. ― Vai.. din ce în ce mai repede. ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu. dă-mi. Dănuţ? ― Ştiu eu?. Se aplecă peste umărul Monicăi. ― Vai. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el. Poposi lîngă sobă. ― Aşa! Douăzeci? ― Da. controlînd. Eu te-aştept! Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat. ― Aha! ― Vrei să pun? ― Nu..... ― La Olguţa?! ― Bine..

cum mi-ai făcut pentru premii. hotărî el. ― Ai găsit? ― Da. Eu nu mă duc.. îţi dau ţie păpuşa mea.Sonata reîncepu. Şi fiindcă n-o mai asculta. ― Cine? o luă în primire Olguţa. . Monica.. aşa spun eu.... ― Lasă. duduie?!. cum ţi-a spus? ― Cum să-mi spună. ― Vă pofteşte la masă. sorbind din ochi funda roşie. le vorbi din uşă Anica.. n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian". "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa.. ― Ce? ― Nimic. Olguţa măsluise şi negaţiunile.. ― Isprăveşte. Olguţa! Ce-are să spună tante Alice! ― Lasă. du-te tu singură. "Cînd oi fi mare.... silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea.. clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă. Olguţa? întrebă Monica. mi-a spus ! ― Monica.. ― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită. Olguţa. Monica. Eu am două păpuşi!.. Ai isprăvit? ― Am isprăvit. melancolia umbrelor fără de soare şi de lună.. remarcînd lipsa domnului Deleanu.... ― De ce. ştii. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar.. începu Olguţa agitată. duduie! ― Cum ţi-a spus? ― Spune. după oarecare codeală jenată. Caută-mi o panglică. ― Acum fă o fundă frumoasă. că nu mai am mult. Asta nu-i frumos. Olguţa făcu sul colile... ― Coniţa! ― Pe cine? ― Pe dumneavoastră. Tu ce-ai să faci fără păpuşă? ― Nu!. înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa. Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Să veniţi la masă. Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu. peste batista lui. ş-atunci are să uite să mai controleze! ― Vai. ― . Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate.. ― Ascultă. ― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. tare eşti şireată! ― Aşa-i cînd..? ― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde.. se impacientă Olguţa.

― Şi ce-ai să faci? ― Am s-aştept să mă poftească. alergînd din nou îndărăt.. Monica aplecă vîrful lingurii spre buze. Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină.― Pentru ce. ― Iar începi.. copii. acuma. după zmeu. fiindcă nu m-a poftit... ― Spune drept. ― Am venit. Luau masa în pridvor. greierii îşi acordau subţire scripcele. broaştele îşi dregeau glasul. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă ― Îmi pare rău. ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor. Iar! ― Dănuţ.. Ca pentru un început de chef. În jurul lămpii cu glob roz. Olguţa? ― Te rog! Eu fac ce trebuie. Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă. şi eu am făcut pedeapsa. de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!. arată-i. Domnul Deleanu îşi .. nevăzuţi. ― Acum fă şi tu la fel.. Monica.. Olguţa? ― Fiindcă nu m-a poftit pe mine.. insinuînd supa. m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă? ― Sigur că da. recunoscuse retuşarea. Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară. ― Miauuu.. "Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece. ― Mata. te rog. ascultînd muzica lingurilor de supă.. mamă dragă. scandă ea cu mîna şi cu piciorul. ― Bravo. zîmbind. nu sorbi supa. oftă Olguţa. cum se mănîncă supa. dînd cu piciorul. lin. Du-te şi spune că eu nu vin la masă.. Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa. ― La masă. ― Dănuţ. Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu. Anica du-te şi o pofteşte. Olguţa. ― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă. Olguţa zîmbi modest şi blazat. Cu rumen în obraji. O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. ― Ei. ― Tante Alice. fără murmur. că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces.. fiindcă eşti o fată cuminte. să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ? Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu.. începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele.

roşcat şi jovial. podelele cu picioarele. Veni. C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă. şi înflori sluj. îşi făcuse apariţia. ― Bravo.. drept! Patapum. ― Ali! ţipă ascuţit Olguţa. hap! Cu o strîmbătură acră. hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită. Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali. cînd pe alta. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica. Olguţa. plin de vorbe dulci. coada cu podelele. tot scuturîndu-se.şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă. sus! Patapum învie dînd din coadă. ― Patapum. în braţe cu Patapum. Din braţele ei... basset-ul Patapum. ― Patapum. bum! Patapum căzu drept pe spate.. tuturora. castanie. cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari.. cu bot crocodilian. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. drepţi! Patapum făcu un sluj ostăşesc. sărind de pe scaun cu mînile pe urechi. Veni de-a dreptul la Olguţa. c-un fior de frig de-a lungul spinării. pisicile se strînseră mai tare. îşi culca tîmplele cînd pe-o parte. cu picioarele strîmbe. aplecîndu-şi capul într-o parte. strănuta. dar vorbind prea tare: Uu-iuuu. stîng! Patapum drept! comandă Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic.. pieptos. ca la unt de ricină. Patapum înghiţi musca oferită. dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. expulzat. stîng! Patapum. Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. cu mers legănat şi chilos de atlet în frac.. Patapum! Patapum făcu o piruetă. Se aşeză lîngă doamna Deleanu. Era plin de ticuri sau de purici. conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. tot gudurîndu-se. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui. domnul Deleanu. Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta. cu ochii la Olguţa. ca cineva care spune: "Aud?" ― Patapum. privind-o cu deferenţă hemesită. îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare. Ali! Se dădu lîngă Dănuţ. îşi freca dinapoiul pe jos. ― Patapum. ― Patapum. Se opri la picioarele scaunului.. mai întăi. Ali: pointer-ul lăptos. ― Marş. şi lampa roză. Clipea: nările-i tremurau. Demn. ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei". . Chemaţi de el. hau-hau! Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii. mereu mobile. botul i se sfădea cu coada. şi nu îndrăzniră. Subt garda picioarelor mesenilor. mute. Monica rîdea cu hohote.

care.. Ce bine că s-a dus!. dădu din cap cu tîlc. ― Olguţa. ― Atunci de ce m-a trimis papa la tine? ― Întreabă-l! ― Eu ştiu. Olguţa! ― Ai amuţit. cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ. Olguţa. de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. ― Mamă. Dănuţ! aprobă domnul Deieanu.. Doamna Deleanu închise ochii. ― Ce-i. călcate pe . Olguţa? Ce s-a întîmplat?. da! S-a dus. de ce mă tem eu de lilieci? ― Întreab-o pe mama. Olguţa? Tu!! ― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu... decît pisicile de subt masă. ― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni. Acoperindu-şi pletele cu mîinile. lasă copilăriile! ― Papa. aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic. violent. Papa. Un mieunat strident străpunse tăcerea. cutremurîndu-se. Olguţa. ― Fiindcă şi tu te temi de lilieci! ― Olguţa. Hai. Tu eşti prietena mea. ― Unde-i? ― ... ― Bravo.Uf! S-a dus. mă rog? ― Să spun? ― Spune. încordîndu-şi picioarele subt masă.. Sigur că s-a dus.. "Ce proastă-i Monica". ― Da. în braţele doamnei Deleanu. Olguţa sencruntă o clipă numai şi pufni de rîs. Strigoiul moale al pletelor zburase afară. s-a dus? întrebă Olguţa. ― Hai.. gîndi c-un fel de respect Dănuţ. ― Sigur. ― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ. Olguţa sări drept în sus. ― Ai dreptate!. Olguţa îşi ascunse capul. tu ştii de ce mă tem de lilieci? ― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu.. ― Nu cred. frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului. trăgînd cu coada ochiului. de sus. pe care nimeni nu-l ştia că se temuse. S-a dus. nu fi obraznică! ― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă. spune. ― Cine? ― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei. ― De ce. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti.

fraţioare?. cu vorba.. maman! Poses moi une autre question. Dănuţ.. nu înţelege! 6 Olguţa. strînge-ţi şervetul. mon frère? (2) ― Est-ce que tu as mal à la tête.Ce temperament de avocat!" regretă el.. la pîndă... înghiţi şi se supuse. mon frère?. Pe-al Olguţei îl păturise Monica. ce faci tu în această clipă? E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare. stăpînindu-şi un zîmbet.. propuse Olguţa. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe care abia o învăţase. que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu. primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă. aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire ― şi pe deasupra ochii Olguţei. cu toţii. ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri. cu accent corect şi dezinvoltură. cum se spune în franceză. cu tonul şi cu mişcarea buzelor. cel puţin spune asta în franceză!. Dănuţ se concentra asupra şervetului. (3) ― Dă-mi pace! mormăi Dănuţ. plus difficile: n'est-ce pas.coadă. Dis vrai! Şi c'est oui. aruncînd o privire spre Dănuţ. ― Mamă. 5 Lasă-l în pace mamă. eu spun adevărul. eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ. ― De ce.. maman.. ― Ça c'est trop simple... ― Cum nu? consimţi surprinsă. . N-avea însă curajul să vorbească. comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace? ― Laisse-le tranquille. fii mai amabilă! 7 Dar totuşi. Dănuţ. Olguţa.. ― Voyons. doamna Deleanu. dis cela en français.. sois plus aimable!(6) ― Mais puisque je dis la vérité. ― Olguţa. micuţule.. ― Olguţa. dar cu plăcere. ― Mamă. ― Olguţa.. Spune drept! Dacă da.? Stai cu noi. .. maman! (7) Domnul Deleanu îşi muşcă buza. que je ne te dérange plus.. Se jena. Răzbunarea Olguţei începea. Dănuţ. au moins!. Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. şi mai mult din auzite. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!.. să nu te mai deranjez! 4 Ascultă. hai să vorbim franţuzeşte. Dănuţ clipi. tu n-ai dreptate! 1 2 ― Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa. il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ. mamă! 8 Olguţa. mon petit. împreună. Vorbim. tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ. ― Dănuţ. mai grea: nu-i aşa frate? 3 Te doare capul. luîndu-şi inima în dinţi.

Dănuţ. Şi tu. Alice.... ― Da. broaştele-amuţiră. revăzîndu-l din nou singur pe scară . puneţi-vă paltoanele... care s-au oprit delaolaltă.. reponds(2) îl somă doamna Deleanu.. cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină. comment font les magistrats?(6) Patapum închise ochii şi căzu narcotizat... comment font Ies avocats? (5) ― Hau-hau! ― Cest bien. noi mai bătrîni. Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt. ţi-a plăcut ce i-am făcut? "Săracu Dănut !" gîndi Monica. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate. Tăcură. Cu accent de violă. Patapum. tot pe scară.. adevărata noapte. să nu răceşti.. cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională.. 3 Nu-mi pasă! 4 Hai. ― Patapum. ― Ca mîine-poimîne casa rămîne goală.. cum fac magistraţii? 1 2 ― La ce te gîndeşti.. trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ. şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte... răspunde.) 6 E bine!.. Să dovedească! Hai. Adunîndu-şi puterile. Alice? ― . va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu. Patapum.. care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc. ― Hai. du-te la culcare! 5 Patapum. se apropia încet.. intrase în tabăra duşmanilor. şi să ne privim tot mai rar în oglindă. Dănuţ porni. Îmbătrînim..― Allons. ― Ce putem face? ― Nimic! Să-i creştem pe ei.. între cîini. Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap. mon petit. dar altfel. dar ştiau să muşte. Se întoarse îndărăt în pridvor.. ca şi noi... Copiii cresc mari. O clipă. Monica!. la rîndul ei. În antret era întuneric. Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa... ― Olguţa şi Monica. ― Monica.. căci de pe zări desprinse. îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească.La nimic. Dănuţ! ― Puneţi-l şi tu. ― Je m'en fiche! (3) ― Alors. micuţul meu.. Monica. ― Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentru ei. smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu. buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar.. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era... şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.

tu nu-ţi pui papucii? ― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale? ― Ce frumos e.. capul lui Dan de peste mulţi ani... ― Atunci cum? ― El nu-i prost.. Olguţa. sculîndu-se zgomotos de pe pat..între cîini.Da. Eu mă-nchin. Olguţa? o întrebă. Num. ― Am spus eu asta? ― . va fi mare.. Începu să-şi scoată hainele.. fiindcă ştiind. în picioare. Şi se gîndi deodată cu nedumerire că întro zi chiar el... .. încheie-mă la gît. amin. duh. amin.. în loc să doarmă afară. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ. Şi cu glas tare: ― Dănuţ nu ştie franţuzeşte? ― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa.. locul unde va fi capul unui Dănuţ. îi dovedi Olguţa.. nici că Ali sforăia în odaia lui..... prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului.. ― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica. îl privea gata să vie.. Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri". Monica.... ― Atunci de ce nu vrea să vorbească? ― Aşa-s băieţii. Ce-ai spus.. proşti!. ― Sigur. Monica.. cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. al Fiului şi-al Sfîntului Duh. scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte. cu capul dat pe ceafă. Olguţa! zîmbi fetiţa. ca cineva strigat pe nume. desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei.. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri. Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus. Parcă nu-i venea să creadă!. Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui. se îmbărbăta Dănuţ. ferindu-se. ― Hai să ne batem cu perne!. ― Monica.. ― Tu nu te-nchini. Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne.. încolăcit pe covor ca un continent de purici. nenumită.. frica de noapte şi singurătate.. Tu ai spus că băieţii îs proşti. cu glas tare. La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia.. aruncîndu-i un puişor. "Ce bine-i să fii însurat". dacă m-asculţi! ― Acum ce facem?! ― Ne batem cu perne. tată. ― Vezi. în pridvor. Dănuţ.. Da aşa-s băieţii! ― Olguţa.. ― După ce ne batem cu perne! ― Nu.. fiu. călcînd desculţă în apa lunii. ― Hai să mă dezbrac...în numele Tatălui.. ― Hai şi eu atunci! Îngenunchind pe pat. tu ai vrea să fii Maica Domnului? ― . Olguţa? o întrebă Monica.

. De ce?. Dacă l-ar tăia pe tata în două.... Nu-i vine să creadă!. Foarte ciudat!..... plămînii.. Oare şi Dănuţ va fi avocat?.. Da unde-i celălalt?... l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!...... dar Olguţa e foarte deşteaptă.. Olguţa e sora lui!. Ca şi cum ai ţinea capul între mîini. şi Dănuţ al tatei..... Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!. Dănuţ se teme de Olguţa..... Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ.. capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!.. Olguţa e a mamei.... Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!. îl va înghiţi pe Dănuţ. unde-i ceasul tatei.. Asta-i altceva! . s-ar gîndi şi el!. şi mama e femeie.. Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă.. Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!.. cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!...... şi al mamei?. Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?.. şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?.... "Eu îs băiat!" se linişti el. Ciudat!.. şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără cap.. Mama e femeie. . Asta-i altceva!... ― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ.. În trup e scheletul.. Tata e foarte deştept..... Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei. Unu plus unu face doi. ca un ou mic de lemn într-un ou mare. Şi tata ar putea să-şi puie rochie! Închipuindu-şi-l în rochie... Nu se poate!.. Şi Olguţa e foarte deşteaptă. Sigur c-a fost.... Cum poate să fie Dănuţ prost. ca în faţa morţii şi-a mormântului. o pedepsi Dănuţ. "Oare şi tata a fost mic?.. "Oare eu am să fac copii?" Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă... Cum poate să facă o femeie un băiat!.... Mama are rochie!..... inima. Cum asta? Şi mic şi mare?. da nu-i adevărat!.... Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el. de asta poate vorbi un ceas!... Aşa crede Olguţa. şi totodată.El e copilul tatei.. . şi-al mamei! Ciudat!.... frate cu Dănuţ şi cu Olguţa. Tata are musteţi!....Olguţa!... El e premiant întîi..... Dănuţ zîmbi.. Nu-i totuna!. Dănuţ nu va mai fi nicăieri. un uriaş. Atunci?.. Atuncea unde-i celălalt? "Oare nu-s eu?" Dănuţ clipi ameţit.. dac-ar mai fi.. Şi Dănuţ unde va fi?.. numai pisicile fac!. Şi cum se fac copiii?... El nu poate vorbi ca Olguţa.. Are păr lung?... Cu ea nu se poate pune. Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei.... Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei..." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ. Bine... Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?. ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor. .. S-a dus sau e în el?...Tata e avocat.. De ce e mama femeie?....... da motanii nu fac pui.... şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ..... Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică.. "Olguţa are să aibă copii''..Adică va veni un străin. Oare Dănuţ îi prost?. Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?..

şi mîna se întindea. l-ai dat afară pe Ali? ― De asta ai venit!... ca toţi cei care-l fac.. Ali! Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă. . ― Noroc că mi-am adus eu aminte!. ― Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei....... Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu.. bine ! Asta mai lipsea!. cînii fac ploşniţe? . mă rog! Doamna Deleanu. Dacă-ar asculta Olguţa ce gîndeşte Dănuţ!. Cu Olguţa poate vorbi numai.... una pe cealaltă.. Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia... De ce?.. cu braţul.. Nu. Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept.. Olguţa! ― Mamă...... De ce nu l-ai dat afară? ― .. ― Ce caută dumnealui aici? ― A venit singur. pe tăcute. El vorbea sau altcineva?. Hai la culcare! Repede... ― Ce-i asta. ― Te-ai spălat pe dinţi? ― M-am spălat. ― Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile. făcea rondul de noapte..... Ai auzit? ― Am auzit.. Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!. ― Şi-acuma culcă-te. De ce n-o dai afară pe mama? ― Olguţa.. Da tu ce cauţi aici?? ― N-aveam chibrituri....Am uitat..Vra să zică el... Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!.. lasă-l în pace! ― Mamă. Spunea mîinii: "Întinde-te". chiar foarte deştept!.. El poruncea şi el asculta.. El putea face cu el orice!. descoperindu-l pe Ali. Făcu mişcări cu degetele... l-ar fi zgîriat?.. Dănuţ se privi deodată în oglindă. Ce păcat!.. gîndi Dănuţ.. Nici aşa! Nici una n-ar fi vrut să-l zgîrie..Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan. De ce nu mai asculta?... roşindu-se. Fiindcă nu le putea pedepsi.. mamă! ― Cred. Dacă i-ar fi spus: . Oare şi degetele gîndesc?.. Ba avea! Cu cealaltă mînă. Fiindcă n-avea cum s-o silească... Marş. aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata. prin crăpătura uşii care dădea în antret. Ba da! Putea să le muşte!.... Îşi pipăi mînile... mamă. mamă!. ― Umbli cu picioarele goale? Olguţa! ― Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi! ― Ba te poftesc să te culci! ― Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ. ar fi răspuns Olguţa".. Capul Olguţei răsărise atent. în chimono... era stăpînul lui: tot Dănuţ... ― Mînile ţi-s curate?. Ia să văd. Dănuţ ― Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii? "Pentru mata....Zgîrie-l pe Dănuţ". Dănuţ.....

şi strigoiul vine fără să-l auzi.. fratele tău.. Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ..În cimitir. ― Noapte bună. asurzitor.― Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamna Deleanu. şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii.. ― Cine. dar poate plecase şi venise la loc. spaima. Hotărîtă." ". ascuţită ca umbra unui zbor de liliac. ― Deschide uşa.. tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs. lasă-l pe Dănuţ să doarmă! ― Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine! ― Olguţa! ― Iaca mă duc. ― Cine-i acolo? ― Eu.... ― Nu cred! ― Dacă-ţi spun! ― Şi ce vrei? ― Să-ţi spun ceva. ― Şi ce-mi dai dacă deschid? . Îşi făcu semnul crucii. E galbăn la faţă.. tăcută.. ai să mă-nnebuneşti! ― De ce. Şi nici nu-l auzi cînd vine. ― Spune. dimpreună cu celălalt. Monica se vîrî în pat. gavanosul îl vîrî în sobă.. să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii. În cimitir." Şi-un alt gînd." Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia.... ― Nuu! Da-ntreb aşa! ― Olguţa..... ― Pentru ce? ― Ca să-ţi spun...începu un gînd să povestească în gura mare.. stinse lumînarea. ". Olguţa lăsă lingura în gavanos. în cimitir. cresc... mamă dragă? ― Te rog. eu? ― Eu. de unde răsunau bocăniturile. şi cu ceva care nu intrase încă în odaie...Strigoii caută sînge de om tînăr.. Dar inima lui Dănuţ auzea venind. se ridică din mormînt strigoiul....De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ. Se făcu palid în paloarea lunii. Se culcase fără să spuie rugăciunea. ochii negri ard. ca un papagal... Mamă dragă. mută. tare-ţi şade bine în chimono! Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră. dinţii şi unghiile cresc. Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate.. şoptea ca şerpii: ... prin lumina lunii. Dănuţ! Îl sărută pe frunte. .

. Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt.. Olguţa. tante Alice. Hai să ne sărutăm. Monica. ― Olguţa. din grabă. înarmată cu puşca. ― Da n-am jurat? ― Pentru puşcă! ― Bine. ― Da juri? interveni Olguţa. din greşeală. Monica-l sărută pe nas. pentru a doua oară. Olguţa. ― Spui drept? ― Spun drept. ― Atunci nu-ţi mai spun. ― Copii. ― Ce bine-mi pare. răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ. ― Vrei să te-mpaci? ― Da. spune tu că dormim. Olguţa răsuci cheia. Să ştii că te-aud. ― Să-mi dai puşca ta. ― Spun pe onoarea mea.. răsări în prag. ― Deschide. ― Noapte bună.. de ce să nu-i dai? ― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ. nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul. Olguţa. Dănuţ. ― Dă-i şi lui. ― . pe tine te crede. ― Monica. ― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr.. Dănuţ respiră.― Spune tu. voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu.încă nu. Jur pe onoarea mea. ― De ce să nu deschid? ― Deschide Olguţa. Olguţa desprinse puşca. ― Atunci intră. ― Monica. ― Tu zici să-i dau? ― Da. cercă s-o înduplece Monica. apăsă clanţa şi brusc deschizînd. nu deschide! o îndemnă tainic Monica. ― Spune: jur. ― Cum vrei tu. ― Da tu ce vrei? ― Olguţa. ― Unde-i puşca? ― Ia-o. jur! ― Zi după mine: Mă jur. şi cu tine vreau să mă împac. Olguţa! . Nu mai înţelegea nimic.. ce vrei? Olguţa se-ncruntă. ― Buftea! îl încercă ea. ― Ţi-o dau! ― Jură-te. vreau să mă împac. ― Ce facem? se-ntrebă Olguţa.

..Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare... ― . oftă el amar.. Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă... ― . ― .. din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos... ― Atunci o ţin pentru Monica.. se strîmbă binevoitor Dănuţ.... subt privirea aceleeaşi bunice...... ― Amin! ― Bagă de seamă!... ― ... cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş Gheorghe. ― Da? Foarte bine. ― .şi să stau în pat toată vacanţa... mama Anica-― ... avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă. în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde. ― De ce.. ― . ― .fără de dulciuri. Am dat-o...fără de dulciuri. ― Olguţa.. trei copii desculţi. Auzi... ― .. Căsuţa cea mai la o parte de sat ― nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult..Olguţa. ― . asta-i blestem! se înfricoşa Monica..şi să mă puie doctorul la dietă. se îngrijora Dănuţ... cu pat curat înfăţat. Ai s-o pui în patul păpuşelor.. Copii n-ai. II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe... ― .ce-are să-mi arate. ― Ce-ţi trebuie. Şi-acum.. ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat... Olguţa? ― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie! ― N-o primesc... ― Aşteaptă să găsesc!.şi să stau în pat toată vacanţa. doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.... pe covor. bine văruită. asta nu-i jurămînt. mai-marele grajdului. ― . şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor. poftim puşca înapoi... Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui..dacă oi spune cuiva.. Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură... casă?. Zi după mine....să am crampe. Ce-am spus? ― Să am crampe... moş Gheorghe.. Monica? ... ― .Olguţa. ― .― Mă jur..şi să mă puie doctorul la dietă. să am crampe.dacă oi spune cuiva... Hai..ce-are să-mi arate..

― Monica.. însă. ― Vreau.. Ştie el moşu! În dosul casei. ― Fiindcă are inimă bună moşul. ― Ştie. tu vrei să-ncerci rochiţa albastră? ― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi. îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită. Olguţa? ― Eu credeam că-i sărbătoare. aici-s şi eu. asta nu înseamnă că nu venea des. cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el. ce vrei de la mine? ― Eu??? Nimic!. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele. vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare. Dănuţ.. Să trimet oamenii să-ţi are.. încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei. şi Olguţa oricînd vroia. Moş Gheorghe n-avea cîne.. ― Mamă dragă. Ia-ţi beleaua de pe cap! Moş Gheorghe încreţea fruntea. îngînă Monica porunca Olguţei. De aceea. înainte de-a o vedea.. devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică. ce sărbătoare-i azi? ― Azi?. Nepoftită. doamna Deleanu. Olguţa nu venea. adică mai lămurit. se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare. îl dojenea. pe neaşteptate. Spune repede. fiindcă ochii Olguţei. mamă dragă! ― Mamă dragă. dar Monica o încercase numai... caii ţi-s aici.Dumnezeu s-o ierte. Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus. ― Ce culoare ai vrea să fii tu?. pesemne. Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră. Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie. eu bunătate. şi Olguţa. de glasul şi ochii Olguţei. Pe atunci. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile! . Dănuţ se zăpăcise. Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată. mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine.. Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit. În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari. ― Ferească Dumnezeu.. nu mai ai putere. ci ca o amintire de la bunica. în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte.. ― Moş Gheorghe. cam pe deal.. tante Alice. că altfel spui minciuni şi mă supăr! Luat din scurt. c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi. "La ce? Eu şăd la boieri. Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. făcătorii de rele nu intrau. Într-o zi. da să-mi dai numai boii şi plugul.

De-atunci. papa. Monica. ― Olguţa. ― Nu-i adevărat. ― Atunci de ce te duci? ― Fiindcă.. Olguţa.― Albastru. în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre. Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze. se hotărîse el. . şi noi avem dreptate. ― Şi de ce-ai vrea să fii albastru? ― Fiindcă-i frumos. cel mai frumos.. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.Eu nu ştiu! ― Atunci şi tu spui ca şi mine. De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate . azi nu-i lucru curat cu tine! ― De ce? ― Bine. şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea.. ― Intră. ― Spui minciuni. foarte frumos. eu am vrut. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ. ― Ca o clientă. Roşul e mai frumos. papa! ― Dragu tatei. Monica nu se încumeta s-o ceară. Poate vrei ceva? ― Nuu. ― Cel mai frumos? ― Cel mai frumos... ― Bine. papa! Am venit să te văd.. Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. ― . Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. stai jos..... ― Daa?! ― Sigur! se înverşunase Dănuţ. eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă... n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră? ― Ba da. ― Ba albastrul e şi mai frumos. ― Uite un scaun. Cînd făcea vizite. Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu. Zîmbi. Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!. ― Am venit să te văd. Aşa.. ― Foarte frumos? ― Foarte frumos. scos din încurcătură de culoarea cerului. unde te duci? ― Vreau să vorbesc cu papa.. ― Olguţa. biruise Olguţa. dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă. Mamă dragă. de teamă să n-o mîhnească. dragu tatei. eu mă întorc..Vra să zică. Olguţa.. Spune şi tu. Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Olguţa.

dac-aş fi eu judecător. numai mama are! Domnul Deleanu privi spre fereastră. da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi? ― Mai încape vorbă?! ― Atunci dă-mi şi mie o lulea. Începură să rîdă amîndoi. Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna. Nu ştiu. papa! . şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi. ― Eh. papa. Vrei tu să fumez? ― Da.. ― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd. de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă? ― Fiindcă-ţi place ţie.. pildui cu voluptate domnul Deleanu. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi.. ― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii! ― Ştiu. ― ..Şi-l iubeşti tu pe tata? Olguţa se încruntă. ― Şi luleaua o mai ai? ― Sigur. de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici? ― Nu.. tu n-ai pierde nici un proces. ― Degeaba? ― Adică mai dau cîte una la vreun prieten.. ― Şi ce faci cu ele? ― Le ţin şi eu degeaba.. ― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua? ― M-am deprins cu ţigareta. tu mă iubeşti pe mine? ― Nuu! ― Ba da.. Olguţa. ― Fuuu! Papa.. Olguţa? ― Aşa. Am mai multe.... ferindu-şi faţa de ochii Olguţei. ― Da. papa? ― Sigur. Papa. ― Papa. Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă. eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu. Uitasem. ― De ce. ― Vrei bomboane? ― Merci. ― Tu pierzi procese. ― Mie nu. ― De ce. se întoarse la loc din cale-afară de serios. ― Cum vrei tu! ― Papa.procesele. ― Papa.. Pierd şi eu ca oricare altul! ― Papa. ― O lulea? ― Dacă mă iubeşti. nu tragi în piept cum fac eu.. ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu. papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua? ― Ba îmi place. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică.

de spumă de mare. ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi . A murit. însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc. ― Merg altădată. "Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare." Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră. ― Olguţa. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice? Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul. ― Lasă. Olguţa. cu rochiţa albastră. De-acuma mă duc. de frumuseţă. papa! Parcă-i mătasă!. Toate-s ale tale. Monica nu schimbase o rochiţă.... domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni. şi părul îi luceau altfel. atîrna pe spate. zîmbind. şi deschise din nou saltarul cu lulele. ci un anotimp. aşa. ― Uite... Îl iau şi pe Dănuţ. tare eşti tu deştept! Merci. papa.. Olguţa îi privi fruntea.. decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă.. ― Atunci o iau pe asta. el ne-a poftit.. Merci. ― Bună. Numai bună pentru tine. ― Ce păr frumos ai tu. departe. Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit.. Facem o plimbare cu docarul.. Dar părul Monicăi.. papa. cum nu?! Asta. mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una. împletit în două cozi. Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică. întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii. cu inima strinsă. punând mîna pe cea mai mare.. poate vine şi mama.― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea? ― S-o am şi eu la mine.. hai şi tu cu tata la pădure. cu Monica. ― Alege-ţi una mare atunci! ― Asta-i bună. Excelentă pipă. săracu! Ce om cumsecade!.. ― Bine. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe. papa. Alege-ţi tu una pe placul tău.. Şi ochii. După ce plecă Olguţa. Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului. Biata Olguţa.. Da eu vreau una mare. Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile. şi se gîndi îndelung. dragu tatii. Mie nu-mi trebuie. urmînd-o încetişor ― de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu. cu rochiţa neagră.. Uite.. asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi.. ― Ascultă. ― Papa. papa? întrebă Olguţa.. plecă ea capul.. Olguţa-şi trecu mîna pe frunte.. Atîrna în cuierul rochiilor. Am să ţin minte. Din ietac se întoarse ea în frunte.. Olguţa. Îţi place? ― Îmi place. o măsură pe Olguţa.. Ştii. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră. Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor..

ridicînd storul unei ferestre din salon.. îmbrăcau.. ― Olguţa. Monica nu era altă Olguţă. Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. Monica plecă ochii în jos. mă uit. pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre..tot frumoşi rămîn şi vii.. ― Vezi. Mamă dragă. ţi-am mai spus o dată că nu-i! ― Cred.. mamă dragă! ― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica. ― Ia să te văd. Şi dac-ar fi.. tante Alice! Clanţa zvîcni. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. ― Tante Alice. ia uită-te în oglindă. ― Monica. ― Poate. în case nevoiaşe. tare te iubesc! ― Olguţa! ― Am spus o obrăznicie? Doamna Deleanu începu să rîdă. Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !. l-ar lua tante Alice asupra ei. De aceea. Mamă dragă... mamă dragă! ― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea. Monica. dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. tu te dezbraci acuma. uită-te la mine ! ― Ce vrei? ― Eu? Nimic. da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu. m-aş fi mirat. ― Am venit! ― Nu trînti. Numai să te uiţi. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor.. o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei... ― Ce bună eşti. Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel. Totuşi. alţi Dănuţi. Monica era ca şi-Olguţa.. ― De ce? ― Fiindcă eşti copil. . nu pocni! Mamă dragă. Olguţa! De ce vrei să se dezbrace? ― Eu nu vreau! Tocmai. Dănuţ creştea repede. da parcă ar fi!.. rochiţa albastră răsărise întîia.. ― Îţi spun eu. nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei. Tu trebuie să fii totdeauna. alte Olguţe. mamă.. că azi îi sărbătoare. bine mai lucrezi tu! ― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta! ― Azi sînt bine dispusă. sau rămîi aşa? ― Las-o-n pace. o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea. mamă dragă? ― Şi eu.... ― Pui mic. ― . dacă nu mă năuceşti. ― Bine.nu bufni. nu-i păcat.

― Şi vrei s-o îmbraci? ― Eu?. Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă. Ai dreptate... ― Ei. ― Da.. Mamă draga. mamă? ― Te rog. Olguţa? ― Nu tac. te rog! Am înţeles. ― Olguţa! ― Vrei să mă pedepseşti. Adică supa.. ― Taci. ― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept. aşa-i? ― Da. Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă. şi? ― Şi nu vezi nimica? ― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o? ― Ai văzut?. răspund.... Monica? ― Nici eu!.. de ce eşti tu aşa de şireată? ― Taci. ― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma? ― Sigur. mamă dragă! . nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată? ― Păcat de rochiţă! ― Şi de mine nu? ― De ce ai pătat-o? ― Eu? ― Da cine? ― Ea singură. ― Taci. Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii. ― De unde ştii? ― Ştiu eu.. cînd ai scos-o pe-a Monicăi. ştiam. de ce spui minciuni? ― Eu nu spun minciuni.. ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă.― Nu în ochi! Uită-te la mine. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez. ― Atunci de ce nu mi-ai spus. spune-mi ce vrei? ― Şi-mi dai? ― Spune ce? ― Eu nu cer nimic. ca şi Monica. ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru. Inspectează-mă. ― Bine. da nu ştiu! ― Vezi... Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba. ca un copil cuminte: "Mamă. S-o-ncerc numai. ― Ba da. te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"? ― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată.. ― Olguţa. consimţi cu precauţiune Olguţa. Acuma am văzut că-i gata.. ― Da. ― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă. Olguţa! ― Poate că ştii mata. aşa.

― Aha! Dănuţ închise uşa salonului. "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa". rămînînd afară. De ce să-mi fie frică? ― Atunci de ce nu sări la bătaie? ― Eu nu mă bat.. Tante Alice mi-a spus să mă uit. şi eu m-am uitat.. ― Treaba mea! Nu te-amesteca! ― Ţi-am făcut ceva.. Monicacea-ascultătoare. Şi.. Dănuţ. Dănuţ? îl întîmpină Monica. uşurel.... ― Hee! Ştiu eu ce spun!.. ― Frumos! A treia oară la fel. ― Bine că ai tu! ― Dănuţ. arătînd cu degetul oglinda goală. Monica. Se uită şi Dănuţ. ― Nu.. Dănuţ. ― Bravo! Şi a patra oară. ― Hm! Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă. Dănuţ ... şi pe obrajii tot mai roşi. Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte. Monica. ― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ... gata să-i slujească în haine de împărăteasă. Dănuţ? ― Fă-mi numai! ― Nu-ţi fac nimic. Mai zi ceva! ― Spune. ― Hm! ― Nu ţi-i prea cald. gîndului obraznic. ― M-am uitat. Dănuţ! dădu din cap Monica.― Hai să te-mbrac. . nu vorbi aşa urît! ― Du-te şi mă spune! ― Eu nu pîrăsc. ― Fiindcă ai mînca bătaie? Monica oftă. ― Ţi-i frică! ― Nu mi-i frică. se uită în oglindă... Monica nu băgase de seamă.. ― Nu ţi-i frică? sfida el. Păcat! Da ! Păcat! ― Taci? ― N-ai dreptate... intră în salon brusc. Păcat de rochiţa cea neagră!.. ca să i-o dovedească. De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?. Monica se uita pe fereastră. dar el era băiat! Vra să zică Monica. urmă în gînd. "Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!" "Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute. de ce te-ai uitat? Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu..

― Poţi să-mi mulţumeşti! ― Merci. Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ. Asta era răsplata. ca şi cum rochiţa nouă.. aşteptînd o provocare. s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. cu ochii închişi. dacă-i aşa." ― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios. Un cusur numai.. antrenat de întîia victorie. Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi. Asta pe deasupra. înainte de-a-şi pune mantoul de bal. şi femeile coapte în oglindă. Bine. Poate ascultă la uşă Olguţa. mamă dragă! răsuflă Olguţa... Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie. ― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ. ― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine.. fiindcă aşa vreau! "Bravo ţie. ― Cum. şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie! ― Vin' să te sărut..." Mînia plînsului o înăspri. Mai zăbovi puţin în prag. vorbind aşa de mult şi de bine. Merg singur! Merg singur!. A spus şi moş Gheorghe. . doamna Deleanu avea privirea pe careo au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului.. Eu refuz să merg. fiindcă te prefaci! Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa.. ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul. ― Lasă. înainte de-a şi le trimete la Salon.. Ce mare fericire!. Se încrucişară în antret.. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ.. lasă! Crezi tu c-ai să mîi? Tata ţine hăţurile... stai liniştită. ― Olguţa. ― Mai spune ceva. eu mînam. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui! ― Aa! De asta ai refuzat! ― Ba de loc! Dacă mergeam eu. Îşi strînse batista cu severitate. fiindcă te-ascunzi.. îndrăgostiţii pentru întîiul plic. Eu ştiu să mîn. Dănuţ se îndreptă spre uşă. sculptorii pentru statui. "Dănuţ e supărat pe mine!. în acea clipă solemnă.― Fiindcă nu era nimeni.. ― Du-te să te vadă şi tata.. Olguţa era a doamnei Deleanu.. ascultînd. Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa. ― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti! Monica plîngea. Olguţa nici nu clinti. Olguţa. pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi. înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi.. ― Du-te!.. mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă. ― Credeai că eu nu ştiu? ― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ. Nu mai avea ce face.

glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului." "Iacătă-le. îl smuci spre uşa biroului. şi asta-i altceva! ― Şi pe tine nu te ia: sîc! ― Pe mine?!. că mata n-ajungi...― Atunci de ce nu mergi? ― Fiindcă nu vreau! ― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ.. trecu prin tindă... Dănuţ se văzu afară. Şi pentru ce? ― Asta-i treaba mea! ― Nu zic!. duduiţa moşului?" "Ia. ― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ. "Hm !.. nişte pere busuioace de la Oţăleanca. ― Ce-i. ― Ce vrei? ― Să merg.. băieţii moşului !" Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei. şi cu Olguţa putea vorbi oricînd." Moş Gheorghe vorbea singur. moş Gheorghe. şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului"... Te ia tata altădată. Apucîndu-l de mînă. Se gătise fiindcă era în casa lui. în faţa uşii izgonitor închise. ― Acuma du-te cu docarul. O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului. şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. copii? Mergem? ― Papa. Tu faci vizite azi. Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc. spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat? ― Aşa-i.. tămîia aprinsă de soarele verii umplu încăperea. Bre. Miroase bine a nu ştiu ce!. Olguţa. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii.. Luă strachina." "Oare?" "Ba că da!" "Ba că nu'. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hiihii.. Unde le-ai ascuns. Cu Dumnezeu. moş Gheorghe?" "Ce s-ascund. Da eu vreau. bre! Da frumoasă mai eşti! ― Vezi! Dănuţ era în prag. Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă. moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus.. Ca dintr-o căţuie rustică. ― Tuu? Vrea tata.. Şi . hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit.

cuconiţă. ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă. Căci după moartea lui. moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu. privea. ― Şi pentru ce. ageră la minte şi iscoditoare... Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri. plătite fără tocmeală. moş Gheorghe? ― Are el moşu pentru cine! ― Pentru cine... ― Pentru cine strîngi zestre. ca pentru faţă boierească. ― Unde eşti. El umplea. ― A-nii-caaa! răcni Ion. ― Ba. de doi ani. pînzeturi albe de tot soiul. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră." Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie. Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului. matasă. Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. moş Gheorghe. Doamna Deleanu nu se dumirea. păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta. asupra plecării la oraş. văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta. măi. ― Dă!. moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi. urcîndu-se la spatele docarului. ― Cît. Îşi potoli mustăţile.. El m-o învăţat să mîn caii. moş Gheorghe? ― Măi. Două ierni. şi-o bucurie mare: că după moartea lui. dindărătul Olguţei.. şi-atît! Din pricina sipetului.numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe... sărut mîna. moş Gheorghe? ― Lucru ales. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca. oftase moş Gheorghe.. că multî ai mai face! Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai? ― Să hie.. moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?! ― Aşa-i. se întîmpla la fel. ― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira. . ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea. tot într-ascuns. ― Iar. Ştie el moşu. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. ― Se poate. Iar. pentru vecie. că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!" Dar mai avea moş Gheorghe. că-i scumpă şi frumoasă. că-i bun şi ieftin. gospodină de frunte. fimee. ― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa. ― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.. Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă. În fiecare toamnă.. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă. moş Gheorghe oftase după cai.. făcînd foc în vatră pentru sipet.. ― Şi ce vrei să-ţi cumpăr.

Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp.. coniţă! ţipă Anica năvălind din casă. ― Uită-te la mine. Monica! ― Hai.. Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi. zîmbind după rochiţa rumenă în soare. Cea albastră şovăi pe loc. Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea. Aha! Se auzea glasul Olguţei. Şi deodată. Rochiţa albastră fîlfîia. ― Hai. dar trupul Anicăi.. de ce să nu-mi placă? ― Da de ce să-ţi placă! ― Ştiu eu! Aşa m-am deprins! ― Foarte rău! . aşa am să fac. ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor. Monica! ― Sărut mîna! Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu. coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica. ― Ascultă bine. se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Docarul porni. arătînd că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp. cu-a lui moş Gheorghe. ţintuit pe scări. căscă Profira. De pe scări. Hai. ― Să mergem! se amestecă Anica.. ― Da tu ce vrei? ― Să vă duc la moş Gheorghe! ― Să mă duci tu pe mine? ― Aşa a poruncit coniţă. de pe prispă. oprindu-se din fugă. de pe scări. cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni... Să le păzeşti de cîni pîn-acolo. sărut mîna. auzi? ― Da.. ― De-acuma hai să ne culcăm. Olguţa. oftă Monica.. ironică. Monica încă mai departe. ― Mă uit. Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă. rochiţa albastră alergă după cea roşie. Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă.― Iacătă-mă-s. cînd iată că rochiţa roşie se opri. Moş Gheorghe zîmbi. ― Ţie-ţi place să intri pe poartă? ― Da. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii. ― Amarnic are să se mînie! mormăi el. ca un fluture albastru ademenit de un mac. zîmbind. ― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă. Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul.

fiindcă-mi stric rochia.. ― Foarte bună! Mulţumesc.... Olguţa? ― A astupat-o! ― .. Tot bucătăreasa de la curte îi făcea şi lui dulceaţă. ― Nu se poate... ― Acuma stai jos. duduiţa moşului! Eu îs bătrîn. Lasă. duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă. ― Şi tante Alice face foarte bună! ― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu! Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi.. ― Ce-i. c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii! Ridicîndu-se de pe prispă. Da poftim în casă. ş-ai să vezi!.. ― Atuncea cum facem? ― Lasă că ştiu eu. ― Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul. ― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica.. Rochiţa roşie intră după cea albastră. Moş Gheorghe se posomorî. ― Aa!. ― Eii! Pe poartă..Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe. moş Gheorghe.. Olguţa? ― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă. să vă răcoriţi. ― Şi-acuma ce facem? ― Mergem pe dincolo. eu ţin tablaua. c-o face moşu la loc!. ― Şi mata n-ai să iei? ― Mulţumesc. Olguţa! ― Da ştiu eu! ― De ce?! ― . ― Văd! ― Vezi! Mănîncă mai întîi. Intrăm şi noi pe unde putem! ― Bine-ai făcut. . asta-i dulceaţă de nuci verzi. moş Gheorghe le întîmpină gîfîind...? ― Borta de la gard... Olguţa! Dacă mergeam pe drum! ― Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!.. zîmbi Monica... Nu se poate!! exclamă Olguţa.. Da acuma nu vreau.. moş Gheorghe. ― Eii!... ― Lasă. Asta se cheamă laviţă. Ce-mi trebuie mie! ― Vrei să mă supăr. ― Şi intrăm pe poartă. moş Gheorghe? ― Iaca iau! ― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica.. moş Gheorghe.. Vezi.― De ce. pofti Olguţa pe Monica. Da de ce-a astupat-o? ― Nu ştiu. cum se cuvine la oaspeţi. ― Vezi tu... Monica. Eu nu intru! ― Tu sari gardul? ― Sigur..

― Da. Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. ce bine miroase! ― Sigur. că ştiu! ― Ce să spun?! ― De la Oţăleanca? ― Oţăleanca?! ― Sigur că-s de la Oţăleanca! Suită. privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă. ... că tare-s zămoase! ― Şi bune-s! adăugă Monica.. Păcat numai că-s a Oţălencei. Miroase foarte bine...... Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră.. Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. La începutul celei următoare.. asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise. Monica nu le-a văzut!. ― Şi coapte! le preamări Olguţa. duduiţă.... Nu-i greu. ― Tu poţi? ― Eii!. Unde-s moş Gheorghe? ― Ce să fie.. da nu-i arăţi cărţile?. Monica?! Citeşte dacă poţi. ― Vezi tu. zîmbi moşneagul. Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte ! ― Şi bunica tot aşa avea! ― Sigur. să nu vă feşteliţi. în braţele lui moş Gheorghe. ― Le-a ales el moşu!... deopotrivă.. ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri. Olguţa luă strachina de pe grindă.. moş Gheorghe? ― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului! ― Vezi.Aşa-i. La Oţăleanca se coc numai! ― Ia să vă dea moşu un prosop. ― Moş Gheorghe... Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate. Monica . duduiţa moşului?! ― Nu spune.. ― Olguţa. Aha!.. luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.. ― Moş Gheorghe le are? ― Nu-ţi spun! ― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca ― Ce-are-a-face! se supără Olguţa. Aieste-s chirilice.. moş Gheorghe? ― Ştie moşu. ca şi moş Gheorghe.. Să vezi tu ce are moş Gheorghe! ― Ia nişte vechituri. muşcînd din pară cu batista dedesubt. ― Olguţa.. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii. după vechiul obicei. oftă încetişor moş Gheorghe.. întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru.. ― Chiar ştii. Numai moş Gheorghe poate. ― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere.

. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe. ascultîndu-i şi întrebîndu-i. fără ca Iosif şi muma lui să ştie". la sărbătoarea Paştelor.. Monica. te căutam. părintele tău şi eu. cînd s-au întors ei. Şi cînd el a fost de doisprezece ani. după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele. şopti Monica. scuturîndu-şi cozile pe spate. ― De asta l-au ucis.. "Şi văzîndu-l. răspunse tot în şoaptă. ― Numai să-mi pun ochelarii. spune mai departe. tare-i bine la moş Gheorghe! ― Sigur. sau uimit. ― Sigur. se posomorî moşneagul. ― Sigur. ― Moş Gheorghe. Cu mînile încrucişate pe genunchi. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui. l-au ucis. Foarte greu. ca la gura sobei.. Vorbeau cu glas scăzut. "Şi neaflîndu-l. chirilice. ― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe? ― Da. cum nu.. ― Îi încurca. fetiţele ascultau povestea. a rămas pruncul Isus în Ierusalim. S-ascultăm pe moş Gheorghe. ― Şi bunica avea ochelari. duduiţa moşului. moş Gheorghe.. ― Sigur. ― Sigur. . chirilice? ― Sigur. Moş Gheorghe îşi drese glasul.― Daa. zîmbi moş Gheorghe... nu l-au pedepsit? ― Nuu. ― Şi nu-i trăgea de barbă? ― Nu-i trăgea. ― Moş Gheorghe. Moş Gheorghe... cuprinzînd Biblia în palmele despărţite. Şi-i încurca. moş Gheorghe.» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit". şi a zis către el muma lui: «Fiule. căutîndu-l. îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate. oftă şi. Arată-i. Şi după trei zile lau aflat în templu. ― Şi ei îl întrebau? ― Îl întrebau. "Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim.... ca şi moş Gheorghe! ― Olguţa. şi învăţaţii aveau bărbi lungi? ― Şi albe. duduiţa moşului. şi-i întreba şi el. ― Da. s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica. s-au întors la Ierusalim. ― Moş Gheorghe. ― Şi la toţi le răspundea? ― Le răspundea. de ce ne-ai făcut asta? Iaca. că-i foarte bine. făcîndu-şi cruce. îngrijiţi fiind. suindu-se el la Ierusalim. şezînd în mijlocul învăţaţilor. duduiţa moşului. Olguţa. duduiţa moşului.. dădu din cap Olguţa cu respect." ― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa.

moş Gheorghe? ― Sigur c-a fost. În căsuţa moşului. ―Fie ş-aşa. şi dac-aş face obrăznicii. săracii. ― Şi-i frumos la război.. şi Monicăi. se indignă Olguţa. Fericirea îi umplea sufletul. Monica. Da de ce nu tragi din lulea. ― Ai fost la Plevna. ― Vezi.. Monica!. duduiţă. ― Nu pune mîna pe pălărie. Şi dintre ei numai unul.. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii. ― Moş Gheorghe. . moş Gheorghe! ― Iaca am lăsat-o!.. Ia mai bine să mergem în livadă. avea să moară pe cruce: copilul Domnului.." Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie.. Ce vrei să faci. De la Plevna îl am. ― Nu se poate! ― Ba da.. ― Adevărat. Olguţa? Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului. văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei. asta se cheamă fes. trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu.. săracu. Da ce-i. da fesul nu l-ai arătat! ― Iacătă şi fesul turcului. chiar aşa! se încruntă viclean.. ― Da ştia Dumnezeu! . Monica. Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii... Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci.. ― Moş Gheorghe.. ― Să-ţi dau pălăria. Nu te supăra. subt ochii lui. Olguţa! Tot aşa era: roş.."Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor. moş Gheorghe? ― Eii!.. moş Gheorghe.. dar feriţi de oameni. foc în pălărie? ― Foc. ― Ştiu. moş Gheorghe. Avea şi bunica de la bunicu.. m-ai bate? ― Ferească Dumnezeu! ― Vezi. cu canaf negru. Ducă-se pe pustii! ― Şi mata n-ai murit...― Da ei nu ştiau. duduiţă. ― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. Ducă-se pe pustii!.. Din bătălie. îi explică Olguţa. moş Gheorghe? se alarmă Olguţa. ― Ba-i frumos. duduiţa moşului. dac-aş fi eu fata matale... ― Hai.. Olguţa! Cum să nu ştiu!.. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă... ― Mergem. moş Gheorghe. asupra fetiţelor. Aşa am avut şi eu. moş Gheorghe? ― Adevărat. ― Adevărat? ― Are moşu. Olguţa. Îmi place mie. Vrei să mă supăr? ― Iaca-s viu. moş Gheorghe? ― Fac miros urît. ― De la turci? ― Sigur. ― Cum să moară.

Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor! ― Ce spui tu. Olguţa! ― N-ai frică. Cînd ai să-mi arăţi şi mie? ― Nu mai e mult pîn-atunci. da odihneşte-te oleacă.. duduiţa moşului. cădem! ― Nu te las eu! ― Olguţa! ― Monica! Monica închise ochii. chiui Olguţa. Îmbrăţişa picioarele Olguţei. Deschizînd capacul.. o potoli moşneagul. moş Gheorghe. ― Ţine-te de mine. da. da nu mai pot! răsuflă Monica.. că ameţeşti. cu mînile încleştate pe barele de lemn. alături de bucoavnele sfinte.. Ai vrut să-mi faci o bucurie!. Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci. c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş. ― . cînd pămîntul. ― Vai. n-ai grijă. cînd albastru.. înfundă în aromatul aşternut luleaua. luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare. ― Moş Gheorghe.. Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta. moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis. La loc de cinste. ― Moş Gheorghe.. vreau să merg călare. Monica. ajungîndu-i din urmă. ― Închide uşa. subt icoană. înviind din noaptea .? ― Nu te preface. da scrînciob n-avea. Olguţa? ― Nu vezi. o mai lustrui cu rochiţa cea nouă. acum ştiu de ce-ai astupat borta. duduiţa moşului. strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit. Monica vedea cînd cerul.. moş Gheorghe. Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare.. zîmbi el departe.. ― Olguţa. cînd iar sus... Avea Oţăleanca pere busuioace. ― Stai.. cînd verde. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei.. ― Uf! Tare-i bine. şi începu să caute prin odaie. şi închise capacul la loc. Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră. moş Gheorghe. Cînd sus. aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor. Obrajii Olguţei ardeau. ― Te-nvaţă el moşu. ― Olguţa! ― Sstt! ― Olguţa! ― Ţi-i frică? ― Nu mi-i frică. Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob.. Uite-l după nuc.― Nu-i descuiet. Olguţa-i aşteptă să plece. Rămînînd singură.. Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ.

. ― Dă-mi apă. moş Gheorghe. Mîna Monicăi fugi spre frunte. şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe... Monica. "Fără Dănuţ?. Olguţa! ― Ei! ― Da. la bunica. Scrînciobul pornise gol în cer. ― Stai. pune mîna aici. nu mă lăsa! Moş Gheorghe intră în casă oftînd. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ. ― Rău te-ai înfierbîntat.. Multă. ― Vai de mine! Vrei să cazi la pat.. L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi... ― Ascultă. Îl fac statuie şi gata!... Aşa crezi tu.. de culoarea lor. ― Vai. mi-i sete! ― Iaca şi moşu. Mie-mi vine ameţeală. m-ai lăsat! Moş Gheorghe. În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji." "Fără de bunica?... .. urmărindu-şi gîndurile.. Monica. ― Nu se poate. nu acuma. îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit. moş Gheorghe. Şi peste ţara mea.... moş Gheorghe. Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi. Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer. ― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe. ― Şi dacă-i mai mare decît România? ― Nu-i nimic. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România.. Eu aş vrea un scrînciob mare-maremare. ― Şi cu regele Carol ce faci? ― Nu ştiu. un scrînciob de aici pînă la Iaşi. am să-ţi spun ceva.. ― M-am odihnit. Da eu mă dau în scrînciob. duduiţa moşului.valurilor la lumina portului.. Vocea Olguţei răsună energică.. Ştii ce-aş face?. duduiţă? ― Dă-mi.. ― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine. ― L-ai lua de aici? ― Cînd începe şcoala. că mă dau jos! ţipă Monica. să-mi aduci aminte. ce tare-ţi bate inima! Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. ― Şi tu? ― Eu îs împărăteasă. Iar încep! Hai şi mata. Moş Gheorghe.. Tăcură. eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America... Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei. moş Gheorghe. îl pun împărat pe moş Gheorghe." Monica privi spre curtea boierească. ― Tu eşti teribilă.. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz.

icnind numai. ― Moş Gheorghe! ― Zău. ― Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi? Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa. ― Să le mîncăm. ― Nu-i bună apa. Alături de ei însă. ― Bună-i şi apa. dă! ― Se bat.Ascuns după uşă. ― Bune-s! ― Dulci-s! ― Mai bune decît apa. ― Ce-l baţi. ― Toate le ştie duduiţa moşului. da voi n-aveţi gură ― cînd vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe. moş Gheorghe? ― Ei! Se hîrjonesc ei aşa. ― Şi ţie? ― Pătru. tot zăbovise. că-n casă nu-s. Olguţa sări drept în picioare. ― Şi tu. un copilaş mărunt. măi.. Copii. moş Gheorghe. ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului. nu ţi-i ruşine? Mai năltuţi decît Olguţa.. ― Le-ai prins mata de-afară. ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi. trecîndu-şi dosul palmei peste nas. dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin. nu mă lăsa! ― Nişte busuioace. în cămeşuică. cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute. ― Măi. ― Ia l-am găbjit! ― L-am trîntit oleacă! ― Cum îţi zice ţie? ― Ionică. S-o încăierat. . duduiţa moşului! ― Moş Gheorghe. duduiţa moşului. ― Dacă îţi spune moşu. da cică au intrat muştele. ce s-aude? ― Ia nişte copii. moş Gheorghe! ― Ba zău ! ― Hai să te cred. ― Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt. ― Mai ai? ― Are moşu un paneraş. duduitelor. moş Gheorghe. privi şi se repezi la poartă. tot aşteptase. ce ţipi? Cel mic amuţi. ― Aşa zic şi eu. că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă. moş Gheorghe. ― Moş Gheorghe. duduiţa moşului. O spurcat apa. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea.

― Moş Gheorghe. . Pătru să uită la Ionică. Asta-i stăpîna ta. Monica după ei. dă-i o pară. Moş Gheorghe întîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt. ― Şi ce i-aţi făcut? ― Olguţa. ― M-o făcut . ― Cine-a sărit întîi la bătaie? ― Măi Pătru. ― Aha!.. Vra să zică. Pătru. Ionică-l măsură pe Pătru. da tu cîţi bunghi ai avut? ― El ştie. Uite ce ochi frumoşi are. lămuri. ― Fă cum porunceşte duduiţa. gata s-o ia la fugă.. ― Fiindcă m-ai prădat de bunghi! ― De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa. ― Parcă numai eu! ― Spune de ce ai sărit la bătaie? ― Să spună el! ― Ba tu să spui. răguşind deodată.. codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii. Băieţii plecară capetele.. ― Auzi măi. acuma lasă-i cu mine.. încrucişînd. îl sfătui moş Gheorghe. că pe tine te-am întrebat. moş Gheorghe zîmbea în mustăţile albe. Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe. se încruntă şi vorbi apăsat. ― Hai-hai! cînd spune duduiţa! Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare.porcule". Cămeşuica celui mic.. în treacăt. aşezată turceşte pe lăicer. Cel mic începu să ţipe. Mai mult decît toţi. de mînă cu cel mic.. arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit. împingîndu-i binişor spre Olguţa. ― Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică. îl ţinti Olguţa. ― Tu să taci odată! Monica. ― Cîţi bunghi aveţi? ― Eu n-am. măi Ionică. ― Parcă am făcut ceva! se înspăimîntară băieţii. Moş Gheorghe îi slobozi.― El îi frati-meu. că m-o prădat! ― Scoate bunghii! Ionică întoarse capul înspre poartă. şopti Monica. tu ai sărit. Olguţa. spune să-i şteargă nasul. aducîndu-i înăuntru. cu blîndeţă. m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică. să nu mai plîngi! Şi voi veniţi cu mine. priviri dîrze. descoperi o goliciune pîntecoasă. şterge nasu lui frati-tău! ― Da di ci? ― Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa. ― Măi broscoiule. tot mohorît... mormăi Pătru cu pumnii strînşi. Acuma să vă judec pe voi. voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă. îngînîndu-l. ― Cîţi bunghi ai tu? ― Parcă-am numărat?! ― Măi Pătrule. devenind batistă. Se opriră cu toţii în faţa prispei...

sau voi? Ia să văd. .. ― Vouă.. acuma vorbesc eu. hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru. în ce clasă eşti? ― Într-a patra. Ionică se scărpină după ceafă.. hă. ― Monica. ― Vra să zică. ― Monica. ― Nouă ni i-o dat.. pumnii lui Ionică se strîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît. hhh! Hă.. ca un chimiraş copilăresc... fiindcă nu l-aţi ascultat.. cu bumbii tărcaţi. Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica.. privindu-i de sus. ― Acuma să vă văd! Pătru oftă... dă-i două să tacă ― auzi tu? Monica întinse Olguţei. ― Hă.. se iuţi el cu răspunsul.. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus... Spune tu.. Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut. ― Dă! oftă el cu ochii la Olguţa. măi Ionică. săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi.. vă ia înapoi bunghii. Eu m-am bătut. voi vaţi prădat. Şi moş Gheorghe. mai dă-i o pară. Pătru? ― Parcă eu mai ştiu! ― Nu ştii. moş Gheorghe clipi.. ci stai! ― M-ai prădat. vouă! Da de ce vi i-a dat?. legătura desfăcută.Ionică oftă din greu. ― N-o lăsa.. hă. ― Ia! Olguţa se ridică în picioare. Cu fiecare nod desfăcut. ― Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii. Acuma să vorbesc eu.. Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleau pămîntul. moş Gheorghe? Privit din trei părţi. ― Şi voi aşa aţi făcut? ― Da cum? ― Da cum?... în palmele alăturate... ― Mai mulţi n-am! ― Dă-i încoace! Fruntea lui Ionică îmbătrîni. strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica. ― Ei. ― Moş Gheorghe. nedumerit. Pătru se dădu mai la o parte.. du-te-n casă şi împarte-i în două.... ― Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept. moş Gheorghe... ia deznoadă tu.. Aşa-i.. În ce clasă eşti tu. în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe. se scuturară ei. Bine. ― El m-o prădat! ― Îs bunghii mei! Zi măi. ― Vra să zică aţi tăcut.

şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia Ionică ― şi ţie. măi Ionică. dă-mi şase pere. Olguţa? şopti uşurel. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!" decît "bine-ati venit". că mă supăr. ― Monica.. Cît face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim... Olguţa! ― Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul. Monica alese. ― Pătrule. se oferi Ionică. Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. nu ştiţi să faceţi o înmulţire. ― Vai. ― Vra să zică într-a patra. ― Mă duc în sat. arătîndu-i pumnii închişi. Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată. măi Ionică? ― Hhei! oftă el hurducat. ― Vra să zică numai eu ştiu. Olguţa. făcu un buchet din cozi. Hai. ― Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică. De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi? ― Hai. Moş Gheorghe dădu din cap minunat. De ce nu v-a lăsat repetenţi? Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere. ― Ai mei. îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată. ― Nici eu. na două pere. ai să te mai baţi? ― La ce? ― Da tu. întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele. Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. băieţi din clasa a patra. Băieţii se apropiară cu capul în pămînt. dă-i încoace. capătă bunghii lui moş Gheorghe.... ca şi mine.. cînd spre pumnii lui Pătru. Bun. Începură în gura mare Pătru şi Ionică. fiindcă numai eu ştiu. ― Acuşi îs şi eu. o vesti Monica. Voi. Aţi auzit? Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă. ― Da tu? ― Nu ştiu. Monica. ― Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă. ― Dă-i-o.. ― Tu ştii. măi! ― Hai! ― Măi Pătrule. Pune-ţi bunghii la loc ― nu ţi-i iau înapoi ― şi . ― Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătru cu amărăciune. Monica. şi le întinse Olguţei. ― Unu ori trei face trei. purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui. Ia spuneţi voi. şi-aduc socoteala gata.― Şi eu parcă nu-s! sări Pătru.. Unu ori cinci face cinci. ― Gata.. ― Ia veniţi încoace. ― Vra să zică nu ştiţi. Monica. Monica. oftară ei amar. a cui-s bunghii? ― .

― Iar Anica! ― Vă pof. că ea v-o făcut dreptate.. rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe. Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor. am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe. ― Cînd om ajunge-n poarta casei. unde-s duduiele? ― Du-te şi le caută că asta-i treaba ta! În urma tuturor porni moş Gheorghe.. ― Da.mănîncă perele.... ― Să pui. ― De-acum pleacă. măi urşilor! ― Sărut mîna! ― Săr. moş Gheorghe. ― Duduitelor.. ― Monica. că mă supăr! ― Mulţumiţi duduiţei. Pune-te şi-o caută. ― Duduită. la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem. ― Aşa oi face. dă-mi batista. Olguţa trînti uşa lăsîndo pe Anica înlăuntru. ― Ştiu. ― Ştiu. zîmbi modest Olguţa. . ― Duduie Olguţa. zîmbi moş Gheorghe dînd drumul Anicăi. Şi să te astîmperi. ― MoşGheorghe. că morcovul ţine umezeală. coborîndu-se de pe piedestal. ― Mi-am pierdut batista. moş Gheorghe. felii de morcov în tutun. moş Gheorghe. De ce nu pui mata. măi. ― Cînd să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe. ― Iaca vă poftesc. Din pragul curţii boiereşti. Vino cu mine. Pentru ce? ― Mi-au încleiat mînile. îi explică ea serios. Anica intră în casă după Olguţa. Se înserase limpede. da cînd mai veniţi la moşu? ― Cînd ni-i pofti. Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor. vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte! ― Vezi!. nu-i batista. De-acuma are moşu scrînciob. Ce cauţi aici? ― Vă pof. mna! ― Sărutaţ-o. cum pune şi papa? ― Oi pune. Pune lacata. vine Anica să vă cheme.. duduiţa moşului. ― Duduită. ― Uite-o. ― Atunci venim mîine.... ― Or să intre porcii în livadă! ― Să intre sănătoşi. vocifera Anica din casă. ― Caut-o. moş Gheorghe.

N-auziţi? se înverşună Olguţa.. înghiţind de două ori. un înger sau un cocostîrc se închină. ―. penserat. frigîndu-se. Pe poarta caselor de ţară. dădu din cap energic şi zîmbi indulgent. ridică ochii spre Olguţa. Olguţa pocni o prună.. . ― Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud.? Toţi ascultară înspre uşă. ― Ce nu-mi dai pace să mănînc? ― Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. numai racii se sorb aşa. Vorbeam de altceva. înecîndu-se. ― Ce s-aud? ― Ascultă bine. ― Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica. Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus. fără s-o mai mestece. mam deprins.. cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa... le mai uita. cum spune şi mama. papa. cînd nu ştii să-i mănînci altfel. III HERR DIREKTOR ― Mamă. îşi şterse buzele şi. Ochii Olguţei se micşorară de încordare. ca la miopi.! Pe tine te aud mîncînd în fiecare zi. Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ.. Satanic. Monica oftă neutral. ― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ.. Dănuţ le mai încurca. ― Cum aţi petrecut. Din care pricină. ca notele başilor bisericeşti. sape sau securi. Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste. fragilul murmur al sopranelor. tante Alice. mamă. tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie. Dănuţ.. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură. ― Băă-băă. ― Ascultă. mimetic parcă. Monica? ― Foarte bine. Sprîncenile reveniră la loc.. intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri... Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. ori înghiţea friptura. Deasupra casei lui moş Gheorghe. n-auzi? ― .Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt.. Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. Olguţa îl privi.

― Rîzi de mine.. papa? ― Nu.. scuturîndu-şi şervetul. ― E director de şcoală? ― Cum poţi să spui aşa ceva!. Uitînd harbuzul şi insulta. Eu îl iubesc. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!. ― Olguţa. ― . Tu ai ureche muzicală. ― Nici nu-l cunosc. ― Taci! ― Da papa. Altă scobitoare pătrunse mai adînc. ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor. ― Să nu se supere tante Alice! . eu ţin cu caii adevăraţi. da lui îi place să-i spui aşa. cu harbuzul lui Dănuţ? ― M-a insultat! Mă răzbun. Nu l-aş putea suferi!. îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii. ― Sînt sigură. Olguţa... de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ? ― Ţţ-ţî-ţî!.. papa. ― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece.E directorul unei societăţi foarte mari. simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ. Monica. ― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. nu vorbi urît. Ai să-l vezi.al vostru.. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu.. Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ. ceva cu electricitate şi cu nemţi. Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete! ― Fiindcă mi-s antipatice.― Dănuţ. ― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist? ― Ba da.. Ce ai tu. Ţi-am mai spus. Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc. Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei.. ― Olguţa. Cu Herr Direktor!.. E fratele tatei!. nu ştiu ce fel. ― Şi eu. cine-i Herr Direktor? ― Un alt papa.. urmat de doamna Deleanu şi Profira. Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît. consimţi diplomatic.... Olguţa începu să împlînte în ea scobitori. Olguţa! ― Ce-are-aface! Îl cunosc eu.. De ce nu mă crezi tu pe mine? ― Ba te cred. papa. Şi tu să-i spui Herr Direktor. cu şervetul în mînă.. ca şi mama. Tu eşti prietena mea.... Olguţa se ridică solemn în picioare... ― Şi seamănă cu moşu Iorgu? ― Nu. ca un primjurat cu verdictul. Eu glumesc.. ― Monica.

ca o jalbă. îmi dai voie să scot scobitorile? ― Cum vrei. Monica.. adunînd scobitorile în farfuria ei. Toţi servitorii ieşiseră din casă.. ridicînd bancheta articulată. Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea. Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!. iartă-mă ― suind la deal în goana mare... Monica plivi miezul străpuns. vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne. cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii. şi se înclină zîmbind în faţa scărilor. ― Bine-ai venit. . să văd şi eu automobilul. haidem afară.. masiv pe roţile burtoase ― molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. acoperit de colb. cu ochii cînd la dihanie.Alta urmă. Monica. Iar vizitiul ― ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre. în loc de hăţuri.. ca orbii. Fără poftă. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele. De aceea mai scuipă o dată. Sigur. ― Merci. îşi frecă mînele neatinse de colb şi de soare. ― Olguţa. copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau. o roată în proţap. ― Olguţa. bufnind. şin loc de bici şi de "hii. boală!" un muget de bou în mînă.. căscă. mi se pare că eşti şireată!.. halat de doc. În sfîrşit. închis ermetic la gît şi la încheietura mînilor ― se coborî flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului.. Grigore! ― Guten Tag l.. Herr Direktor! ― Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mînă. Eu am isprăvit. Înghesuiţi în mamele lor. Herr Direktor. îşi puse monoclul în ochi. şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. temerară. dar cu entuziasm. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa. iscodind cu ochi de femeie. ― Lasă că-l vezi. îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrne de gît. jubiliar. cînd la biserică. Ţăranii îşi făceau cruce. Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori. Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică. încruntîndu-se. duduind. cască de doc. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. mugind. Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. se întinse. Olguţa o întregi cu un pocnet de prună. Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare. cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean. îmbrăcat din cap pînă-n picioare în armura automobiliştilor ― ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu. Isprăvindu-şi vindicta. juca-naintea şi în urma goanei roşii. ca şi mine. Mai e vreme. ― Săracu conu Costache.

― Monica e fetiţa noastră. îl întregea. ― Măi Grigore.. Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi. şopti Monica intimidată. glumi domnul Deleanu. Părea că toastează cu o cupă de şampanie. aşa cum e Dănuţ băiatul tău. îl apostrofă Olguţa din pridvor. coborînd scările. Nu mă supăr! ― Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el. ― Monica? Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi.). Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l pe Dănuţ în braţe. 1 Şi eu sînt tatăl lui! (germ. eşti sau nu feciorul meu? ― Tu eşti burlac.) 4 Asta-i bine! (germ. . ― Das ist guuut! 4 Bună ziua (germ. ― Tot drac ai rămas! ― Nici nu mi-ai spus bună-ziua. Kulek..2 ― Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu.) 1 s Cuprins de giganticul hohot de rîs al băutorilor de bere. acesta este fiul meu (germ. dieser ist mein Sohn. tată de carton ce eşti! ― Atunci mai am o nepoată? ― Te poţi mîndri! ― M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi. tresăltînd delaolaltă cu trepidaţiile maşinii. Mecanicul berlinez. Herr Direktor. ― Poţi să mă săruţi şi pe obraz. ― Dănuţ. apucînd mîna Olguţei.― Bine v-am găsit! Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului ― din pricina Anicăi. Da frumoasă nepoată mai am! Monica: nu? ― Monica. Buftea-i gras.. ― Domnişoara? ― Monica. tu ai să mă compromiţi. ― Kulek.. expediat în ţară o dată cu automobilul. eu îs voinică. ― Zău! ― Da. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei. punîndu-i mînile pe umeri. ridicînd-o. Anica plecă ochii ruşinată. Herr Direktor! ― Scuzele mele domnişoară! Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mîna.). sărutîndu-l. ― Am muşchi. o numi doamna Deleanu. Herr Direktor. ― Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu.

ajungîndu-l în antret. "Din invidie". Tu taci şi-asculţi. Asta era o demnitate bărbătească. socotindu-l şi pe Kulek.. ― Mamă dragă. nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. ― Ai-ia-ia! Profiro. Babo. ― Să trăieşti. că baba face cît doi! . Puteai să te anunţi. ― N-am vorbit cu tine. am dres abatajul lui Herr Direktor. ― Apă de spălat. ― Hai la masă. aşezînd pantalonii pe dungă. te-am fi aşteptat. domnul neamţ! începu să cînte Olguţa. m-ai nenorocit! S-a făcut bac.. ― Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa. aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu. aprobă Olguţa. Eu îţi vorbesc. ― Imposibil! Daţi-mi apă. ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă. ― Olguţa.. babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu. avea dreptul sa ducă geamandanul greu. ― Sărut mîna. Iorgule. ai mîncat? ― Aş! ― Haidem în sofragerie. Dănuţ. numai. Tot el îi peria hainele. ca şi pe mine. doi. să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. Trecu înainte.. ― Moş Puiu. congestionat. ca după un fapt de arme. fără să răspundă Monicăi.― Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute? ― Sigur. eu îţi torn apă de spălat. Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi. cuconaşule. Olguţa! Dar tot bac a rămas. Dănuţ? Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns de o gravă mîndrie. S-a spart ghina! ― Cuconaşule. ― Măi omule. stărui Dănuţ. torni apă. ― Vrei să te-ajut. Dănuţ? ceru voie Monica. ― Te-ai supărat. roşie la faţă. ce neam de ghinionişti sîntem! ― Cui i-o spui?! ― Ieşi afară. v-am pregătit de spălat. cucoană! ― Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli? ― Cuconiţă. urmat de supunerea ei întristată.. perii hainele. aducînd geamandanul. Profira! Adică du-te-n casă. ― Domnul neamţ. Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît de temerară-i era propunerea! Dănuţ. începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor. şchiopăta purtînd geamandanul greu. ― Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa. ― Tu eşti servitor: duci geamandanul. strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica. ― Să trăieşti. Măi Iorgule. Bine-ai venit. trei. gîndea Dănuţ.. ofensat totuşi.

. de la trei centimetri în sus. din pricina abuzului de colonie. ― Calomnie! protestă Herr Direktor. ― Haidem odată la masă! ― La spălat. ― De ce? ― Fiindcă n-am să mă mărit. chiar. pe care nu-l ascund.. deci neigienice. cum spune mama? ― Nici. ai să-ţi tunzi nevasta? ― Nu. şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu.. şi succesele.. încheia logic şi violent Olguţa. ― Olguţa. . începeau pletele: poetice. ― Atunci tunde-te. ― Actul de naştere. monoclul pe care-l arăt ostentativ. aderă Dănuţ. sau mai ales cînd îl poartă femeile". De harbuz n-ai grijă. omule! ― Hai.) Dănuţ amuţea. ― De ce. ― Herr Direktor. care se ştiu! ― Ta-ta-ta! Lasă părul să crească.. "Să nu fie de deochi!" (Germ. Dănuţ! ― Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ. ― Da eu vreau să mă însor. torenţial. cu numărul zero. ― Nici n-ai să te-nsori. conveni serviabil bucătăreasa. capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. ci chiar era. mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie? ― Eu. deci nefaste. Proaspăt tuns. Dănuţ. ― Vezi. Herr Direktor! ― Toate le face baba.. cucoană! ― Spală-te odată. Atunci să te vedem! ― Prefer să fiu calomniat! Pentru Herr Direktor. că am avut eu. de cîte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu. inestetice şi incomode pe deasupra. bătînd cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor. ― Dovadă. necivilizate. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: "această pacoste pentru bărbaţi. Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu. cum spui tu. Umberufen! (1) adăugă el. ― Nici eu. Doamna Deleanu pretindea că nu părea.. Herr Direktor. Spune..― Cît patru. cînd ti-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa. Eu nu-s femeie.

întinsese prosopul. Olguţa.. ― Nu te-am întrebat pe tine. Rînd pe rînd. . Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat... ― Herr Direktor.Că de nu. ― Herr Direktor. oftezi. Olguţa văzu tot. şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie. ― Şi ce mai fac.. Herr Direktor? ― Nu se poate. ― Toarnă. Buftea.. cum spune Profira.. Buftea! tună Olguţa. răspunse dîrz Dănuţ. ― Cine-i? ― Careul de popi sau carul de popi. să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa. cu sticla de colonie în mînă. Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftînd apoi ca după o arsură.. Buftea. Dănuţ. medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ. Aşa să spui. te masezi pe cap. Dănuţ zîmbi: .. Olguţa? ― Crezi că nu ştiu. să-mi trimită un care de popi. Dănuţ. dar conştiincios. Toarnă bine: asta nu-i joacă! "Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vîrful. tu ai să mi le dai! ― După aceea. dragă Herr Direktor.S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă!. Tot mai ai migrene. suflecase la loc o mînecă nesupusă.. ― Ba tu să-mi torni. se recomandă Profira pe nevăzute. sărut mîna. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor.― Cine-i? ― Eu. de la sprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!.. tot în război sînteţî? Dănuţ se bosumflă. Acum îţi dai pe faţă. fiindcă ai isprăvit colonia. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic. ― . porunci ea umilitului paharnic. ― Toarnă-ţi singură. sau l-aş stropi în ochi din greşeală"... ochii Olguţei îl pîndeau.. Pot să intru. ― Ia să văd. ― Degeaba te bucuri. ceri să-ţi mai dea. Dănuţ se uita pe geam.... ― Toarnă-i. M-am prefăcut.. ― Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă. din cana cea mare. Dănuţ turnase de băut buretelui.. Simţind c-o pufneşte rîsul. Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. n-auzi? ― Toarnă-i." Printre zăbrelele degetelor viclene.! Dă-mi sticla. Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş. Dănuţ. hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie. Dintr-o aruncătură de ochi. şi-ţi freci pleoapele. făcînd scut cu trupul sticlei din mînă. mai întîi tu stropeşti covorul.După aceea. ― Intră. . Acum venise rîndul coloniei. Herr Direktor? ― Diavol împieliţat.. ― Auzi!. în afara uşii odăii de baie. care turna cu mînie... am intrat la stăpîn! ― Aşa. ― Toarnă.

atingînd cu cotul pe Monica. ― Cine ţi-a mai spus şi asta? ― Tu. alături de farfuria lor.Am glumit! ― Atunci şi eu am glumit. dinadins rămasă la urmă. Asta meriţi.. ― Eu?! ― Sigur. aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie. ― Atunci sînt sigur că masa-i bună! ― Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca la mine! ― Bucureştiul are multe bunătăţi! ― Acele!. Herr Direktor! ― Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare. ― Intră. Ochiul lui Herr Direktor. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti? ― . mamă. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare. murînd rochiţa Olguţei. ― Grigore! ― Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea. ― Olguţa ! ― Dacă ştiu. ― Tu-mi strici copiii. ― Care-s acele. ― Iacătă singurul copil cuminte din casa asta! ― Lasă. mămăliguţa poetică şi adormită ca o poreclă moldovenească a soarelui.. Herr Direktor? ― Are să-ţi spuie Dănuţ. ― Ce faci acolo. Să zicem că rochiţa mea e batista. peste vreo cîţiva ani. cu un aer de paj timid. Grigore! ― Vezi. se răcesc ochiurile. nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. uitat de toţi. În faţa tacîmului solitar al lui Herr Direktor. ― Grigore. Olguţa? ― Mamă dragă.. untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii... şi smîntîna cu ten de . mamă dragă! La Bucureşti faci un chef.. cel cu monoclul.Dănuţ rămase cu mîna goală. Se aşezară cu toţii în jurul mesei. mamă dragă! ― Tante Alice. ― Acuma. vesti Monica din pragul uşii. da ce-are să zică Alice? ― Mama zice că tu eşti de vină. curba de aur roz a ochiurilor. să-ţi faci singur mîncare! răsună glasul doamnei Deleanu... ― Să zicem. palpita. mai încolo. Colonia gîlgîia. Eu n-am. păstrîndu-şi locurile obişnuite.. ― Colonie. c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ. în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte. Am isprăvit. Herr Direktor. vine rîndul batistei..

. Acuşi e vremea mesei! ― Şi voi să mă priviţi?. după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic al scopiţilor. mă rog? ― El e musafir. şi ţigara dintre mîncări.. Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu.. şi tu eşti gazdă. scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!. ― Ce-i.. începînd cu tine! Cum se face numai că la voi. toate bune şi frumoase în casa ta. Pardon! ― Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele? ― Să mîncaţi şi voi. Vezi. ― Cine-i amator de cantalup să ridice un deget... mamă dragă? ― Am spus. Olguţa. ― Obraznică mai eşti! Profira intra solemn cu sarmalele.. uite ce face Olguţa! ― Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!. spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă? ― Îmi place: cum nu?! ― Atunci ne sacrificăm împreună! ― Olguţa! ― Dragă Alice. Dănuţ! ― Dă-mi-o.. ― Mamă.. ― Se aprobă! ― Măi omule. Azi e bairam! ― Prohiro.. Monica. tu nu eşti decît mama mea. eu zic să aducă un cantalup. luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine.madonă.. eu nu te las! ― Aşa eşti tu. Herr Direktor.. ― Vezi. Altfel să-mi plătiţi intrare! ― Mamă.. propuse Olguţa îndatoritoare. ― Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu. Dacă erai tu în locul . Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore? ― Omoară microbii şi ajută digestia! ― Lasă scrumelniţa. pe cînd Herr Direktor. nu mai aproba! Ia şi mănîncă. ― Mamă. Olguţa împunse cantalupul cu două degete.. Ajunge. ― Mamă. asta-i o figură de jiu-jiţiu.. Dănuţ.. de ce nu faci cum spune mama? ― Mi-ai spus mie ceva.. scrumelniţa făcea parte dintre farfurii.. adă un cantalop.nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa.. ― Nu i-o da! Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă. ― . ― Amin. La masa lui Herr Direktor.. Şi tu. ― Olguţa.

. ― Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie. De ce?. hotărî Olguţa. cu buzele strînse şi nările dilatate. noi doi nu umblăm cu fleacuri. Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă! ― Lasă-l să mănînce cît vrea. Se simţea în stare să mănînce el singur tot cantalupul. ― Vai de mine. Nici nu mai încăpea vorbă. ― Porţia lui o mănînc eu. oftă doamna Deleanu. Aşa se parează. Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului. bine! Profiro. De ce?. Uită-te la mine.. De ce? Tăcu mîndru şi amar. scurt... sigur că da"... Mă duc s-aduc curaçao-ul.. privi plafonul dînd din mînă ― Vous m'en direz des nouvelles! 1.. Buzele lui Dănuţ se crăpară umede. ― Da.. vociferau gîndurile îmbătate de făgăduinţi mereu împrospătate. Olguţa despică aerul. Sarmalele-s mîncare serioasă. apoi.. Să ştii de la mine! Monica ridică un deget încovoiat. dă-i o farfurie. Altfel îţi scoteam ochii... merci... ― Dănuţ. Fiindcă aşa vroia. tot jidanii mei. Chiar mi-i poftă. moşu Puiu. Şi să mănînci frumos.. De ce?. Lasă. Cu o legănare de evantaliu. Buftea! . Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori. topind în gura şi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul. Cu muchea palmei.. săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Măi. Hai şi-mi ţine tovărăşie.cantalupului ― Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ ― trebuia să-mi despici degetele cu palma.) ― Contra! Sînt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva. Din cantalupul tăiat în două. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. ca dintr-o besactea orientală. cu ochii la farfuria sarmalelor ― lua-le-ar dracu! ― cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul. tu nu mănînci cantalup? "Sigur că da. ― Dănuţ. reţinîndu-şi o modestă felie. ― Nu aşa. ― Bine. ― Nu. tu vrei cognac? 1 "Ei. La vrîsta lui. na!" <Fr. tăios.. te rog! Măcar atîta! ― Buftea.. îl mirosi. curgeau şiruri blonde şi roşcate.. De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ... Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. dînd din picioare. ca întîia sărutare a fecioarelor aprige. mîna Monicăi alungă mirosul sarmalelor. Grigore..

şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş. înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi. ― În odaia turcească. ca un curcubeu al fericiţilor. Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la "Wertheim". ras pe de-a-ntregul. nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung. Dănuţ întoarse capul. măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn. ― Măi neamţule. ultimul model. împlîntă furculiţa în sarmale. Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu. La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti. unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus. portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii.Demult. Pe jos. ― Coane Costache. Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri.. cu un gest de sinucigaş. De aceea. să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci.Buzele Olguţei insultau pe şoptite. nesocotind ― poate din pricina monoclului. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzînd prihana. cu lăutari şi cotnar. poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn. pe care orice zgomot amuţea desculţ ― ca şi ţigăncile de-odinioară. care aduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei. şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi. ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine.. răposatul conu Costache Dumşa. panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor.. şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum. Şi cît oi sta la Medeleni am să te . Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată. covor mai plin decît ale divanurilor. odihneau covoare moi de lînuri.. pe cinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate. după un dejun subt nucul din livadă. . ― Şi ce ai să faci cu cinci paturi.. Pe ziduri. răspunsese Herr Direktor. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis. fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. ajunge unul singur.. icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint. strivi o lacrimă între pleoape şi. în liniştea exotică a odăii turceşti. De pe nici una nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri. În odaia turcească. şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială.

ce-nseamnă asta? ― Tumbe. în faţa ei.. Monica. Olguţa făcu o tumbă şi încă una. Olguţa începu să fumeze din narghilea. mamă dragă. neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru. Suferea.. salam. ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor. Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor.. ― Măi!. şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ.. Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă! ― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca. De pildă: icre negre. Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. De unde.. încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă. răspunse capul de pe divan rostogolinduse. Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan. De atunci. ca pe Dumnezeu. astîmpără-te! ― Să-ţi ajut.. şi cataif cu frişca la sfîrşit.binecuvîntez. Încep cu moşnegii. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. ca să nu se căiască mai tîrziu. Brava. Alice: o pereche de . ― Olguţa. măsline marinate. smochingul sau un sacou. una cîte una. înecîndu-l.. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. ― Dă-te jos. îmbrăcînd pijamaua. Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. Monica! Ai auzit. cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta. ― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat! ― Cu aşa ordine. ― Olguţa. bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie.. ― Sfîntă modestie! ― Sfîntă dreptate! Lui Dănuţ îi bătea inima repede. Îşi freca mereu mînile. parcă-i o vitrină! ― Bravo.. rămase odaia lui Herr Direktor. gata să nu le mai isprăvească. Herr Direktor? ― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?! Tocmai desfăcuse lada. dar mult. trăgea săltarele pe rînd. Lăcomia îl exalta aşa de tare. În genunchi. Poftim.. coane Costache. odaia turcească în care nimeni nu intra... rivalitate. copleşit de presimţirea cadourilor. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească. culegînd. În preajma cadourilor. toate cele trebuitoare de la locul lor. ghiudem. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat! ― Tante Alice. orice ladă-i la-nălţime. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul.

.... ― Eşti în stare !.. ― Ce nume! ― Aşa-s cucoanele! ― Sigur. erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat.. dragă.. Înainte de-a se dezbrăca. Grigore.. mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă. ― .. ― Migrenele capului tău!! ― Iorgule. aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă.ochelari pentru cochetele venerabile.. ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe.. Unul cîte unul. Două pistoale de tinichea cu petiţe. ― Cine-i Minerva. mai uşoare. ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi. ca zgribulit de frig. pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu.. mai berlineze! ― Acelea te lecuiesc de migrene.. ― . decît atunci cînd trebuie. Numai Dănuţ. copii?" "Cuminţi". tu ce spui? ― Eu.. Bach sau ciorapi. şedea ursuz. năvălind în trecutul poznelor părinteşti... Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene. ― Cum îi lada.. pachetele. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte. Poftim şi notele. ţiaduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului? ― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările. regret migrenele burlacilor.... ― Bach? ― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. "Măi băieţi. cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.. papa. N-ai uitat comisionul. Mie mi-au rămas celelalte. şi piramidonul. ... primăvara. ― Bietul tata!. Olguţa. de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori! ― Se stricase carnea. dragă Alice. Grigore. ― Frumos! ― Şi Minerva. ― Iorgule... da..peştişori de mintă. A! Face-à-main! Merci. de la sesiunile curţilor cu juri? ― Bietul tata! Parcă-l văd... ― Napoleon! ― Al lăzilor..balonaşe. papa? ― O cucoană. anume făcute pentru urechile mamei. răspundeam noi în locul mamei. papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie. ― Cred că alte muzici..

Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută. te-a bătut pentru conserve? ― Nu m-a putut prinde. privindu-l încruntaţi. oftă domnul Deleanu.. îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!" ― Dănuţ. ce-i? ― Foarfecele are cuvîntul cu precădere. S-a uitat la tălpi: nimic! ― Şi tu tăceai. Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor. că-i plin de pasări gingaşe care . papa. ― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu. ― Ce faci şi tu: supăra pe mama.. zîmbi domnul Deleanu. şi tot mă descoperea. ― Cărţi? ― De joc? ― Eu întreb. că e de gen neutru: honny soit qui mal y pense (1). N-ai să ghiceşti. mai spune ce făcea papa. ce era să fac? ― Şi moşu Puiu nu te-a spus? ― Se poate! Fraţi şi trădători? ― Şi ce s-a întîmplat? ― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ― eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă.. Olguţa se aşeză pe marginea divanului. ― Aşa-i. pe subt covor. ― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări. ― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu. ― Degeaba. lăsînd în loc privirea amintirilor.― Da. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas. inspectînd pe subt dulap. şi pentru studii la Berlin.. Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri. În jurul tainicului pachet se adunară toţi.. ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă. că-i dulce la pipăit. adă-mi un foarfece din trusă. Răspunde.. ― Olguţa! ― Acuma-mi sameni tu mie. M-am suit pe acoperiş. pe subt birouri. ― Papa.. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic! ― Ş-acuma. Herr Direktor îşi puse monoclul. Olguţa. ― Ştofe? ― Ţţ! ― Bomboane? ― Ba. că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru. ― Herr Direktor. papa? ― Tăceam. ― O surpriză! ― Spune....

adevărate ţigarete orientale. desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase.). ― Te-ai depărtat. De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica. Galbenă şi plină. nu te mai strîmba. o să-mi plătiţi cleştele. ― Eu cred. ― Uf! Nesuferit eşti cu..cadourile tale.... ― Rusia? ― Acolo se bea votcă. ― Grigore. o strînse ghem. Că-n tara de unde vine se bea mult ceai. am scăpat de femei.. Copiii vin la urmă. Herr Direktor. ― Asta-i farsă! ― Mă rog. ― A ta va fi împărăţia cerurilor. le pături. moşu Puiu. Isprăveşte cu subtilităţile. că cei de la care vin sînt ga. Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone. Acuma e rîndul tău. ― Draga mea. Excelente. măi omule! ― Simandicoasă doamnă.. ― Dănuţ dragă. ― . Iorgule.. sînt palizi. Herr Direktor tăie sfoara.. ca tăiată într-un miez de ananas. ― Bine.. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă. cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează! ― Grigore! ― Tu eşti interesantă din alt punct de vedere! ― Poftim. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi! ― Precizează. ― Ce să vă mai spun?.. ― Uite.. 1 Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr. se poate? ― După aşa surpriză eşti suveran. ― Anglia. ― Cu enigmele tale. ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului . doamna Deleanu îngenunchie pe covor.au calitatea că tac. asupra minunilor. Tacticos.. Un-doi-trei. ― Iorgule. completă Herr Direktor. ― Ei! ― Poftim. tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele. Uitaţi-vă în sus. Fuu! Da cald mai e! ― Scoate-ţi surtucul. ― Ţi-l plătesc. şi că va fi la modă...

gură de aur. Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. Hocus-pocus-filipus!..... Cu o surprinzătoare dibăcie. ― Alice. ― La dispoziţie. da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia. ― Ia să vedem. Întîlnindu-i ochii. şopti Olguţa. S-o facem japoneză de-a binelea. Aşadar chimonourile sînt ale cucoanelor.. Monica? ― Da.. Ţinînd puşca în mînă. să fii la înălţimea chimonoului. Monica. Herr Direktor.. ― Vino să te pup. Herr Direktor. Dănuţ e cel mai mare.. ― Herr Direktor. Merită Japonia! ― Vrei. Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. aş vrea să-ţi spun ceva.. Olguţa are destule. ― Herr Direktor. dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult. Olguţa îl privea mai dinainte. ― Poftim urechea. ― Tante Alice. ― Lasă. Uite şi cartuşiera. aruncă o altfel de privire Olguţei. Poftim o puşcă.. ― Dragii mei. ― Nu. Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam. Jos moşnegii!.. ― Monica. răspunse Monica prin visul chimonoului. Uite şi-o cutie cu cartuşe. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai .. tu eşti cucoană? ― Nuu. ― Hopa! Luînd-o în braţe. şopti ea în braţele doamnei Deleanu. ― Şi eu. E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. Olguţa.... mie-mi place foarte mult. să isprăvim cu buclucurile. Nu vreau aşa... aşteptîndu-l. ― Alice. Inima lui Dănuţ. te rog dă-i-l tu. Ştii. nu te îngriji. Tu eşti în partida mea. La ureche. Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă. da Olguţa?. ― Merci. Aşa.. ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca... scoate-ţi cozile afară. Începem după vîrstă. acela-i al tău.Deleanu. Chimonourile erau pentru cucoane. ― Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rîndul vostru. moşu Puiu. tante Alice. măi.. Unu-i mai mic. începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos. ― Ş-acum deschid bazarul de jucării. mie nu-mi vine.. Dănuţ. ― Bravo ţie. Vino să te sărut. schimbă-i pieptănătura.. Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu.. Ştii. ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie. ― Cu-aşa păr nu-i greu. şi-a europencei. ― Herr Direktor ― nu te supăra ― eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu.

În rumen revărsat de zori. Olguţa... uite. Luînd cizmele în braţe. Pentru aşa gazelă! ― Herr Direktor. îşi cufundă mînile în cutie. ― Va banque! Prune. papa! ― Pe el. săreau. uitasem. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende. învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe.. Monica. alune. mere. că n-am isprăvit. Bluză să-ţi facă maică-ta. paradoxal răsărit din cufărul ordinei. ― Dacă vrei. castane . Puşca devenise internaţională. ridichi.. pe fiecare în parte.. Olguţa le sărută cu evlavie.de marţipan cădeau.. Deschideţi gura şi întindeţi mînile. intrase în odaia turcească. nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei. ― Uite. c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf. Mută. despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ. se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume. Ajutor.. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. oameni buni! Tigroaică. prins cu pieptenii doamnei Deleanu. Herr Direktor ! Duhul anarhic al neorînduielii. înflorise în coc nipon. Trîntiţi pe jos de-a valma. . pere. ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. morcovi.. cireşe. ― Stai. făcute din pastă de migdale. uită-te şi tu.. piersici. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. nuci. o minge de foot-ball. cepe. ― Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!.migdale. Herr Direktor. şedea turceşte pe divan. cum sărutau străvechii luptători armele de luptă. ― Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănînd-o pe Monica.. Olguţa! ― Au.. un pui de piersic înflorit. Olguţa luă puşca din mîna diplomatică în mîna ei războinică. ― Olguţa!. Cal să-ţi dea tată-tău.mare decît al puştii. ― A venit rîndul Olguţei. Părul ei de aur tumultuos. şi uite. copii. Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton. renclode. roşie ca suflată cu vaporos mărgean.. caise. îşi suflecă mînicile ca un hirurg. Nu cumva team protejat? Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan. mari şi mici. ― Staţi. ― Ce vrei. ― Aferim! aplaudă Herr Direktor. ― Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi. Uite două diabolouri. ― Prinde-o. cu genele şi umerii plecaţi şi mînile ― în mînicile largi ― încrucişate pe genunchi. Alte pachete zburară.

. împiedicîndu-se în chimono.. ― Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe. Mîna liberă fanteziei fiecăruia.. o suci. îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea. ― Se aprobă. contemplîndu-i ca un boscar încîntat. Monica. Fiecare cum vrea.. ― Herr Direktor. coniţă! ― Ceapă nemţească. cu nările înfiorate de teamă. . porunci Olguţa. zi: Doamne-ajută! ― S-o curăţ. Profira luă ceapa. subt obştescul hohot de rîs al celor de jos. tante Alice. ― Apă! M-am topit! ― Un duş ne-ar trebui. tot trăgînd cu ochiul la zîmbetul neliniştitor al copiilor.. doamna Deleanu. Şi eu tot japoneză mă fac. ― Da eu. muşcînd ― minune! ― dintr-o ceapă inofensivă. doamna Deleanu redeveni severă gospodină.. o întoarse. tu eşti gata costumată. bombardînd-o cu cepe. stărui doamna Deleanu. de teamă să nu le calce. mamă? întrebă Dănuţ. se rugă Monica. Profiro. ― Doamne păzeşte! Asta-i doftorie.. fără s-o mai curăţe. scărpinîndu-şi limba cu dosul palmei. să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo. o sfătui Olguţa. ca obrajii umflaţi de piersica din gură. ― De unde turban? ― Fac eu c-un prosop. Nu-i lucru curat. ― Sigur. făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi. ― Fugi şi adă apă de băut. ― Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de cînd eşti! Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă. punînd piedici Olguţei. ― Tu. ― Hai Profiro.. uite ceapă de la nemţi. ca un nas de clown. văzînd-o că se codeşte. ― Prohiro. Pune-o în gură. clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată. Olguţa c-un morcov în dinţi. ― Fă-ţi cruce şi mănîncă. ― Te-ai otrăvit. Dănuţ. Atunci daţi-mi şi un şal. şi Herr Direktor. ― Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul. Am înnebunit cu toţii! ― Cine-i acolo? Intră.culegeau bunătăţile. Ridicîndu-se în picioare. Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. căută doamna Deleanu îmbrăcînd chimonoul. Profira intră. Profiro! ― S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc. ― Mănîncă. hai să ne costumăm cu toţii. ― Ptiu! scuipă ea în pestelcă. tu. ― Eu rămîn aşa. coniţă. domnul Deleanu. Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. lasă-mă să-ţi fac un turban.

se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purta plouat! ― Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am. Părul negru. Olguţa? ― Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. prea mic. bombăni Dănuţ. ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea. eşti în formă! Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ. ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali. mamă? ― Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica. Ca dimensiune. Profira intră cu tablaua de dulceţi. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica. ― Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. ― Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu. repede. în noua pieptănătură. Kami-Mura. tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare.. Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. Ce te-amesteci! ― Ce idee bună! Sigur.. ― Da! cu haine urîte! ― Dănuţ.. mai mult pentru viitor decît pentru prezent.. ― De ce. ― Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului. ― Alice.― Mamă dragă. dă-mi şi mie o idee. ― Papa. ― Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea! ― Kami-Mura! ― Bravo. Du-te şi te-mbracă. ― Prea onorat!. Eşti japoneză autentică. interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas. Aşa vreau eu. Du-te şi ţi le pune. ― Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu. tu eşti Nastratin Hogea. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zîmbotului de rigoare. ― Nu vreau. Tu ai costumul lui Kami-Mura. Dănuţ unsprezece! Iar chipiul. ― Da! Monica are haină frumoasă. uniforma de amiral japonez avea şase ani. el are costumul japonez. ― Cred. ― Dragă Alice. ― Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai. Profiro? . Tu eşti soldat viteaz. erau un adaos exotic la chimono. Şi tu. te rog să nu-mi strici cheful. bine! Ea e domnişoară. tu şi Grigore sînteţi turci. Du-te şi ţi-l pune. adică tu eşti paşă ― îţi fac eu turban şi tot dichisul ― iar Grigore-i eunucul haremului. exclamă domnul Deleanu. harem am. eunuc am. ― Tu. ― Iracan de mine! ― Te-ai speriat. nu-i fi avînd tu vreun strămoş mongol? ― Uită-te-n oglindă.

în stilul baladelor populare: Mustăcioara lui Pana corbului. eu aduc aparatul. mamă dragă. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă. ― Eu propun să redevenim oameni serioşi.. Aşa au haiducii. Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt. Anica şi baba. coniţă. numai ochi şi zîmbet. mamă dragă. dragă. ― Mor de căldură în Turcia asta. pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani. ― Hi-hi! le îngînă Profira. Anica.. ― Să ne fotografiem. ― Bravo. Cizmele de antilopă... sărut mîna. Da tu ce cauţi. Ochişorii lui Mura timpului. ― Cum ne-aranjăm. ― Spune. ― Ce-i? Aţi venit la panoramă? ― Hă! Hă!. spune. ― Staţi. zîmbiră dimpreună. pantalonii bufanţi. Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă. ― Să ne fotografiem. Am o idee. Olguţa? ― Musteţi. se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei. ― De ce rîzi. ― De ce. Nu vă dezbrăcaţi. cu glas de soprană şi de bariton. ― Să nu vă supăraţi. Feţişoara lui Spuma laptelui. coniţă . Profiro. minunîndu-se.. erau licenţe poetice. tu nu te serveşti?. Herr Direktor? îl dojeni Olguţa. Se auzi un pocnet. Bravo! ― Bine. Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pîntecoase ― Spune. Anica? ― Hă! Prin uşa întredeschisă.― Nici nu te-am cunoscut. Profiro! ― Trăiască Profira! ― Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei! ― Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi! ― Dănuţ. ― Ce ţi-ai făcut. şi mai ales bluza roşie cu centură de lac.. Iorgule? ― Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem. Baba se răsuci. Ce nu fac eu pentru copii! ― Ridicaţi storurile. Anica o zbughi. Peste umărul ei. . Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă. Peste hotarul gol al pragului. cu gura pînă la urechi. sorbea tot ce vedea. clipind din ochi către ele.

Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile. avea să se întindă în viitor. ― Alice.. musteţile şi le spălase . care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond. Dănuţ. Să nu te superi! ― De-acuma aşezaţi-vă. te rog. 1 2 De pe scări. Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit. Apleacă-ţi capul. Dănuţ!. Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii. E bine? ― Spune-i ş-aşa Olguţa. la Herr Direktor (germ. îi pofti doamna Deleanu. înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă. puţin numai.... Sărut mîna. ― Perfect. te fac răspunzător! Ţine-o din scurt. hai şi tu cu noi. lăsînd posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă. Are să vie rîzînd.. Dănuţ aşează-te lîngă Monica. Mobilizat din nou în oştile ridicolului. Vino. ― Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme! ― Să-l chemăm pe Kulek... Herr Kulek. ― Şi cine vă fotografiază? ― Pune tu aparatul la punct. Aşa-i bine? A la turca. tu stai la dreapta Monicăi. Komen sie.(3) Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ. ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi de funingină. Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc.. restul poate să-l facă şi Profira. Aşa. Fraţii turci alături pe divan. mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă. bitte schön. Olguţa păstrase numai costumul de haiduc.. ― Ruhig bleiben.. propuse Herr Direktor.).. Was wollen sie. Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu.. ― Explică-i. Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai! ― Küss die Hand gnädige Frau. vă rog (germ. Herr Direktor?. domnule Kulek. ironică.. nach Herr Direktor (1). ţinînd recordul încruntării. întoarse capul obiectivului. bre! ― Bun. doamna Deleanu ― cercînd să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului ― vorbi apăsat: ― Grigore. cheamă-l tu.. Olguţa. cu sabia şi chipiul în mînă. Grigore.).. ― Cum să-i spun. stimată doamnă... Monica.― Unde te duci.. Ce doriţi. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul. El se pricepe. Grigore.. Aşa. Şi nu uita pariul. întîlnindu-l pe coridor. de ce nu stai turceşte? ― Poftim. Olguţa. Monica îşi privea mînecile.) 3 Staţi liniştiţi. ― Hai înapoi. mai ales pe Olguţa. tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea.. domnule Director? (Germ. Dănuţ mergea. dar vedea tot pe subt gene.

Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvîntul.. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. Olguţa. ― Tu nu eşti fricos. ― Ca o ce. Eu îs sănătoasă. ― Ia lasă! ― Vorbesc serios. ― E fricoasă pentru tine. Herr Direktor. ― Merci. la adăpost de puşti şi ochi de vînători. prudent. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor.. ― Grigore.. ― Ce-i asta prudent? ― Curaj cu linguriţa. mamă? ― Ca o cucoană.. Herr Direktor.cu vată îmbibată în colonie. Grigore. ca o trenă uriaşă. ― Aşa-i bine. se legănau pasările brodate pe chimono. Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. supuse. nu fiindcă-s negre.. şi coborau. Începeau de unde răsare soarele. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi! Monica mergea alături de Olguţa. pe o creangă înflorită." spunea doamna Deleanu. eşti un caraghios! Uite: eu am mîni mai negre decît tine. Olguţa şi Monica. ― El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu modestie. călăuzite de împăratul lor. ― Ai să-ţi schimbi părerea. La cîţiva paşi înaintea celorlalţi. Herr Direktor. ― Totuna. de ce o superi tu pe mama? ― Fiindcă-i mama mea. Atîta cochetărie la un bărbat?! ― Dragă Alice. Pentru expediţia vînătorească ― copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi ― Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. ― Ca o doctorie. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea . ― Eu?? Nuu! ― Tu. ― Nu-mi trebuie. Primejdiile pîndeau la tot pasul. ― Mama-i fricoasă. ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute. mergeau să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mînilor îngrijite "ca o. şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte. ― Sînt. ― Olguţa. Cuvîntul acela îl găseşti tu mai uşor decît mine. cu puşca plecată în jos ― ca vînătorii ― Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. şi suiau dealuri ― hăt! în urmă ― se revărsau pe cîmpii. . cînd trebuie.. Nu samănă cu mine. îmi plac mînile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate. Herr Direktor.Armatele închipuirii lui Dănuţ. În sufletul ei. Şi eu mi-am schimbat părerile de cînd am nepoţi. Soarele-i sănătate.

o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei. erau cei obîrşiţi din gingii. pe care nimeni nu cuteza să-l atingă. ca verdele veninului. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei. La prînz şi la masă. Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat.. Curînd însă. Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală. ai Fiţei Elencu. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. dinţii . cu barca. . Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri.... culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei.. Cu putinţă?.. un înec din care Fiţa Elencu scăpase. însoţită numai de cărţi în felurite limbi. Armata din spatele lui Dănuţ ― mai puţin Monica ― mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejul botezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ. feciorul aducea într-un pocal albastru.. În schimb. sora lui mai mare. O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu ― de nimeni ştiută: Olguţa. mult mai mare.mai departe printre flăcări..Cînele împăratului era năzdrăvan. Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară.. Dar pe împărat îl asculta ca un cîne. în cupeu. Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţia balauri. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta. Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi. Şi ce? împăratul avea puşcă. se putea preface în armăsar cu aripi. Fiţa purta dantură. ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrz tăiată. ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Cînd pleca la Medeleni. răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei.. căci ochii verzi.. O dragoste. Putea creşte cît o vacă. văduvă ― şi o roabă bătută cu harapnice pînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase. peste toţi şi peste toate. Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu. O plimbare pe iaz. la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. Iată obîrşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa. Şi-n casa lui conu Costache. răutatea ei le întrecea pe amîndouă la un loc. sultănise vreme îndelungată. Deşteaptă pe cît era de slută.. apoi amuţită. plin de apă. Fiţa Elencu. Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri. pe care o înclina înspre ea. o luminase.. Să poftească zmeul!. Cartuşele le păstra Herr Direktor.. Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui. Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiase pe Fiţa Elencu. în faţa tuturor comesenilor.. Fiţa trăise încă şi după moartea lui. Cruţaţi de bătrîneţă.. Parcă pompierii nu umblă prin foc!. Oare?...... aduse de prin străinătăţi ― laşul boieresc.. scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi ― ofta cu dulce uşurare.. dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ..

cu broasca cea mare între ele.împăratul redeveni Dănuţ. buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie. După masă. broaştele. lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e . Feciorul venise la masă cu pocalul gol. Într-o bună zi. Pofta de mîncare pierea. Din tată-n fiu. pofta-i venise la loc. cu plecarea dinţilor. nesupărate de nimeni. ― Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. ostentativ. ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului. Fiţa o privise din cale-afară de lung ― cu toată puterea ochilor şi a minţii ― făcînd-o pe Olguţa să crească mare în viitor. După moartea Fiţei ― spuneau ţăranii ― se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Nimeni nu crîcnea.albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi. aşa de palid la faţă. se înmulţeau în voie.. Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască. . cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir. Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpotrivă.. Moş Gheorghe scăpase o vorbă ― ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat ― vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazului în care zîmbea dantura celeilalte Fiţe. Din clipa aceea. ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături. ca un nesecat şi diabolic potir cu venin. vorbise răspicat Olguţa. fetiţo.. ― Am venit. Şi mata. fireşte. după binecuvîntata ei moarte. domnea peste celelalte. satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Iazul pustiu ca subt lună. într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă. sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu. la adăpostul legendei. ― Eu i-am zvîrlit în iaz. fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi.. Praştia nu izbutise. Şi. nici meşteşugul vînătorilor de aiurea. Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni ― şi care-i grăbi sfîrşitul ― fiindcă dinţii luaseră drumul iazului. . cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi.. Drept răsplată. Şi pentru întîia oară în viaţa lor. Rîioasă. O lăsase moştenitoare. obrajii aprinşi ai Olguţei.Se apropiau. ― Naturalia non turpia (1). Ridică puşca. Acum... că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi. 1 Ceea ce este natural nu este urît (lat. să pofteşti la mine după ce-i sta la masă. mirosind a mîl şi a răcoare putredă.). intrase în odaia Fiţei trîntind uşa. Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" mai căpătase o Fiţă Elencu. ca toate celelalte. sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui..

Şi puşca încărcată. Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Încet-încet. Şi apa e adîncă!. ca pe-o uşă îndărătul căreia o mînă apăsa clampa. nemişcate. Ai s-o vezi acuşi. oprit din salt. Monica asculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii de vioare. Herr Direktor. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică! ― Lasă. Pînda începuse. Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu.. întretăiat de bocete. Olguţa.. De aproape broaştele erau soliste.. Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei. ― Nu. ― Tu o cunoşti. Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele. Alte broaşte ţîşniră din apă.. cu salturi de gumă trecură prin mîl. cuprinse de un brusc extaz. ca dinadins. Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvîrliră hîzi în apa nupţială. urmaţi de un inel de-argint înfiorat.altceva. rămînînd în genunchi. Mîna Olguţei izbucni duşmănos. Herr Direktor. ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţă viermănoasă. Şi praştia Olguţei pe deasupra. în cer parcă.. ciotul părea un trup de cal decapitat. . Olguţa? ― Sigur. Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. Acela-i tronul ei. Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mînă de mort. ― S-aşteptăm.. arătînd cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei. Cînd vorbele amuţesc.. ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus. Larma crescu patetică.. ciudat. Lui moşu Puiu nu-i pasă. că-i vin eu de hac. sau din nostalgica paloare-a lunii. poate că iese-n altă parte. de văicăreli şi tînguiri ― ca psalmodia unei sinagoge. Herr Direktor aprinse o ţigară. mult mai încolo de mal. privindu-l.. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş. mare şi rotund se-ndepărta de iaz. cu copitele în apă şi-ncremenit. ― Sst! Nu vorbea nimeni.. gîndurile încep să vorbească singure.. care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo. ― Acuma să ştiţi că iese. . fără să le alunge din lenea lor şi-a mîlului. şopti Olguţa cu fruntea brăzdată. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul. îţi spun eu. iute. Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc. ― Olguţa. de-a-ndaratelea ― ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate ― soarele roşu.. Hămăitul lui Ali le făcu să tresară. Prin apă îl pîndeau mii de ochi. Incomat de lintiţă. Dănuţ nu se simţea la îndemînă.Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor.

. moşu Puiu. Mai stai.. subt apă. din ce în ce mai urlător. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. leproasă. se grăbi Dănuţ. ― Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior în spate. Dănuţ. ― Monica. S-a făcut? ― Bravo... Şi deodată. ei prea mici. L-am scăpat pe decan. ― Uite-o! Nu trage. hămăind. ― Ssst! Herr Direktor! Fiţa. E greu să tragi în apă. mă supăr. Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuse linişte. Galeş şi sinistru. gonea parcă şi glonţ şi piatră. Nu te pripi.. eu nu mai văd.rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală . măi băiete! Ocheşte liniştit. ― Olguţa. începură a prohodi în cor.. Urîtă broască! ― Urîtă broască! oftă Olguţa. Prohodul broaştelor. ― Nu. Burduhănoasă ca un idol chinezesc.Monica îşi astupă urechile.. ― Pauză. piatra porni. ― Ce zici. inima rănită. Ali alerga de-a lungul malului. trage tu. Piatra după glonţ. stîngace ― aşa cum fumează femeile care nu ştiu ― şi trase la noroc. Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă. Institui premiu un leu de broască. ştirbă şi guşată. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor ― asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor ― Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. Ia să te văd. Fiţa Elencu îi privea. împrejmuind cu ochi şi bube salcia. Şi glonţ şi piatră în zădar. Eu ţin contabilitatea. Olguţa. E rîndul tău.. ― Înveţi. Dănuţ cinci.. mai mînios. Luă puşca. Olguţa opt.. ― Eu nu ştiu.. ― Un leu pentru Monica. moşu Puiu.. E rîndul Monicăi. Acuma trage. Dojana Olguţei o hotărî. Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă.Broaştele se risipiră. Glonţul porni. N-ai frică. zvîcneau noroadele mucegăite. Numai păpurişul din fund suspina uscat. Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare. începe tu. şopti Dănuţ lepădîndu-se de . O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb. altul îl întorcea îndărăt. înghiţită Fiţa Elencu . o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca. Herr Direktor? ― Ştiu eu!. interveni Olguţa. Şi toate broaştele. Monica. Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu! ― Dănuţ. ― Hai să plecăm. te orbeşte lumina. În jurul sălciei. sau din salcie. Ai scăpat-o. cu lăbuţa. Eu aştept.. Monica are doi lei. mai buimac. Un pocnet îl alunga înainte. Să facem bilanţul.. Nu face zgomot.. dragă.. arătînd cerului.

cimpoaie. Olguţa se lăsă într-un genunchi.împăratul se întorcea singur de la luptă.. înnăbuşit şi gros. ― Olguţa. Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte. Trebuia s-o ucid. îndărăt iazul cu Fiţa Elencu.. de mult trecuse soarele. trupul se prăvăli în apă.. În naltul luminiş. Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. ― De ce. AH! Ali ! Hei-hei!. Olguţa! Asta-i lovitură de maestru.. ― Herr Direktor. tragice. Muzical.puşcă.. îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt. viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zări întunecate ― albastru. ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure. Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui! ― Moşu Puiu. O luă la goană îndărăt. deschidea alaiul. ― Merci. măi drace? ― Aşa. Labele Fiţei izbucniră în sus. unde eşti?. De astă dată. În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pămîntului. Oştile îl aşteptau mai încolo. şi ochi. de ce nu-s eu băiat? ― Aşa a vrut Dumnezeu ! ― Ei.. şi nimeri. o stea tremura ca prinsă în pînze de păianjen.. Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine.. Înainte era cimitirul de la marginea satului. tălăngi.. Răsăreau stelele pe cerul creştin. visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Fiindcă-mi era frică de ea. ― Bravo. Acesta fu epitaful celor două Fiţe. broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. ― Herr Direktor. pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise. cu puşca aplecată în jos. Fluiere şi flaute. Dănuţ.. ― Olguţa. şi ochi.. nu se putea să scape. ca braţele unui blestem. ― Ali. păstreaz-o. Dănuţ ascultă porunca epică. De unde răsuna?. vin aici! Ţine-l de gît.. Meriţi o puşcă de vînătoare. De-acolo sau de-aiurea?... Lătratul lui Ali crăinicea victorii.. Nu răsărise luna pe acolo. sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţîşni. pentru paloarea de argint a unei zări. Dumnezeu! . . răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut. cobze şi vioare. cu puşca. îţi dau ţie puşca mea... Adică tu l-ai cîştigat. Dar moşu Puiu era înaintea iazului.. am cîştigat pariul. mînate de un hohot de rîs hurducat. Eu am să am puşcă de vînătoare.

Herr Direktor?! ― Ajungem îndată. ― Atunci de ce vrei să fii băiat? ― Eu nu vreau să fiu fată.. fiindcă-s fată. mai avem. şi te-aş ruga ceva. Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduite pe cîmpie. Îţi spun eu. ― Ei! ― Ba da.. ― Ei. aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa. Monica? ― Da.. Herr Direktor. Da ştiu eu... De ce nu l-a făcut fată pe Buftea? ― Lasă-l în pace. ― Dragă Herr Direktor. ― Da tu. Herr Direktor. măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni. ... încetinind pasul.Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu cu steluţa de sus.Eu aş vrea să fiu ca tante Alice. ― Nu-s băiat.. ― De ce. Olguţa? Ce mai vrei? ― Nu ştiu!. ― De ce tocmai mama? ― Ca să mă persecute. cocostîrcul! ― Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor. ― Şi pe mine? ― Sigur. ― Puţin! ― Da tu. amplifică scrupulos Herr Direktor. ― Nu. ― Îţi plac băieţii. ― Atunci ce vrei să fii? ― . ― Spune că da. ― Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama? ― Asta-i altceva.. ― Sau cocostîrcul.. Monica? o întrebă Herr Direktor. ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii. cîntărindu-i cozile cu palma. ― Şi ţie? ― Mie nu. Mamei îi place. Olguţa? ― Mie?! Nu pot să-i sufăr. ― Da să-mi promiţi că faci. îl încredinţa Olguţa.. ― La dispoziţie. ― O iubeşti. ― Mama.Vezi. ― Bine. ― Monica. Mama singură. ea e prietena mea. Herr Direktor. Herr Direktor.. Mama şi tata au vrut. ― . Olguţa oftă amar. ― Depinde. Herr Direktor! Spun prostii.

ca un greier negru şi strident. Ea se supără. se oferi Monica. ― N-are să-ţi fie frică? ― Nuu. ― Moşu Puiu. oo-ooop". Lui Dănuţ. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc.. alerga mai iute. îi căzuse puşca din mîini în dreptul Monicăi. închise ochii şi ţipă. ― Şi de ce fugeai? ― Mi-era frică. ― Ştiam eu! ― Cu tine nu mi-i frică. stop! "U-uuu.. Monica. ― Aha! ― Te rog să nu mă spui Olguţei. hăuli ecoul dezmăţat. Dănuţ. ajutor!". Da unde-i Dănuţ?.. ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ. dacă promiţi. minţiră buzele Monicăi. Nu vezi că ţin puşca? ― Tu eşti. Dănuţ. sorbind adînc răcoarea serii. ― Cu biciuşca! ― Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi am cîştigat pariul. ― Lasă-mă. îl apucă de mînă. ― Vra să zică mi-ai promis? ― Să zicem! ― Hai să ne odihnim. şi zvîcniră în sus. căzură-n jos.. mă duc eu să-l aduc. ― Spun. Uite. în sprinteneala fugii. dezminţite de obraji. Nu vezi! Ce cauţi aici? ― M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi.. lovindu-se una de alta pe neaşteptate. Dănuţ.― Spune tu ce vrei. istovitor de elastic. ― Şi mama ce-are să spuie? ― Are să ne-aştepte. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînse în degete brutale. spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ. ― Sigur... ― Şi eu mă supăr ! ― Nu te supăra. ― Să ne aşezăm. Dănuţ? ― Eu. Herr Direktor. Eu îs fricoasă. ― De ce m-ai strigat? Ţinea puşca de ţeava. gîfîind: "Dănuţ. Monica nu mai poate.. Cu dinţii şi pumnii strînşi. tra-raa.. Se întoarse îndărăt. Dănuţ. cu patul proptit în pămînt.. sigur. ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi. Cu picioarele cosite Monica se opri în drum.. Dănuţ. Inimile celor doi fugari. Dănuţ! Kami-Mura. Ţipătul Monicăi îl opri. se făli glasul învîrtoşat. .. calm. ― Aşa să-i spui. Monica o luă la goană orbită de întuneric... Eu am să-i spun. ― Spune. mută. Şi spaima. de fier.

. eu cu tine vreau. ― Vai... Paşii lui Dănuţ creşteau. Hai mai încet. Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă.. Dănuţ. Porniră. ― Şi dacă nu vreau? ― Atunci mergem acasă. ca şi curajul său.― Hee! Cred! ― Tu eşti băiat... încuiate în apropierea cimitirului.. Dănuţ! ― Ţi-i frică? ― Cu tine. Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare.. ― Şi ce vrei? ― Să mergem înapoi. ― Lasă-mă să te ţin de mînă. unde vrei.. Dănuţ.. ― Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica.. ― De ce. ― Mă plimbam. Puşca într-o mînă. Halal de-aşa împărat!. Două mîni se încleştară. Da parcă şi tu veneai înapoi. arătînd cu ţeava puştii. întîia noapte lirică a lunii. ― Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ.. Dănuţ. ce frumos e! Aşa se dezvălui sufletului Monicăi. o vrăjitoare aţinuse calea împăratului. ― Satul. da nu mai pot. cu aceiaşi ochi. Cu mînile ― fiindcă isprăvise gloanţele ― împăratul se luase la trîntă cu ea. Dănuţ. ― Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc. ― . ― Nu. În locul vînătorilor de broaşte ― ca într-o vrajă ― un moş decorativ . ― Eu merg cu tine. ― Ce stai? Dănuţ întoarse capul îndărăt. Dar mîinile împăratului erau de fier. ― Nu. estompînd treptat silabele fioroase. mîna vrăjitoarei în cealaltă ― şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus.. îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea viteazului împărat.. vorbi tare Dănuţ. ― Dănuţ. ― Aîî! Am spus o dată! ...în drum. stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri.. Din nou goana clocotea în el. ― Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii de prisos de acum înainte. În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. îl privi pe Dănuţ. nu vrei să mergem mai încet? ― N-ai decît să rămîi singură. Ci-mi-ti-rul. Dănuţ. nu.. Hai cu mine înapoi. ― Vai. Apoi. Din marele belşug ceresc cădeau steluţe... eşti curajos.Bine. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger.

― N-auzi.. îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunică pierdută în cer. de mare şi bun ce era. şi poate şi pe cer ― o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi. Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră. posomorîtă cu toată veselia flăcărilor. ― Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ. Vorbeşte mai tare.. Mai staţi oleacă la foc. ― Crede-mă că nu. să-l chem şi pe Dănuţ. ― Hei! Moşule! Eu îs de la curte!. ― Parcă ţi-ar fi nevastă. Olguţa răsărise din car. ― Ha? ― Poate că n-aude. Dănuţ bătu cu patul puştii în pămînt. Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum. făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. săracu! interveni Monica. ― Da nu-s! ― bătu el din picior.. Ia luaţi cîte-un păpuşoi. ― Poate că-s mai încolo. roşu la faţă... Aşa a vrut! . ― Lasă-l să te aştepte! ― Să stea singur? ― Sigur... Dănuţ! Aici erau. ― Du-te şi-i caută.. Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn la rîs. moşule. La auzul vorbelor. boierule!. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprîncenele albe. n-auzi odată? ― Aud? ― N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună... ― Moşule. urlă Dănuţ. şi-şi căută de treabă mai departe. suspină Monica. moşule? ― . al moşneagului ar fi acoperit cîteva fălci. ― Olguţa. trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ.. Dănuţ îi întoarse spatele. moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie. ― Tu să taci! Mo-şu-le. Aşa-i ghini!. ― Moşule. Dănuţ. pe jumătate în bătaia flăcărilor. N-auzi? Moşul se întoarse clipind. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul.. Înălţată de braţele lui Herr Direktor.. Autoritar. cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche. ― Eu mă duc să-i caut.cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni. A!. n-auzi? ― N-am văzut ni'că! Ei! ― Eşti sigur? ― Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica. sau o gîză prizărita printre ierburi.

Culcat pe spate. boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut. scîrţ-scîrţ. Hăis! Scîrţţ-scîrţ. boierule.Din car. boierule. Şi numai Dănuţ lîngă foc. c-o mănîncă lupchii. strîngîndu-se lîngă foc. legănîndu-şi coarnele prin stele. Moşneagul se porni de lîngă foc. N-o lăsa. Calea laptelui adia pînă-n zare. dori tainic Herr Direktor. ai băgat de seamă? Cînd mănînci păpuşoi parcă paşti ! ― Merci! ― Să-ţi mai dau? ― Reste ! îmi stric pofta de mîncare. Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat. Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare. Dănuţ.. ― Herr Direktor. ― Iaca mă cheamă nepotu-meu. Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba... "Un taraf de lăutari. Parcă-i făcea în ciudă! Cu pas împărătesc.. Buftea. suflînd în palme. păturînd în pănuşi păpuşoi copţi. strîmbîndu-se elastic: serioasă. ― Cheamă-l pe moşneag. luna care-o văd copiii mici prin somn. măi copchile măi! Nu porni. carul scîrţîia. trebuie să pornim spre casă. Samănă cu tine. n-auzi? Vin şi eu.. Moşneagul lîngă boi. ― Da cu cine seamănă? Cu tine? ― C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor. Stai. ― Olguţa. ca vîntul într-un lan astral de rochiţa rîndunelii. ― Monica! Unde eşti. ― Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis. mă laşi aici? ― Păi cum? ― Moşule.. cînd ai oreillons ! Răsărise colorată ca un abţibild. boii trăgeau. ― Aşteaptă-ţi copchiliţa. hoo! ― Uf! . Scîrţ-scîrţ. ― Apoi te las cu bine. ― Kami-Mura! ― Buftea. ― Iaca pornesc. ― Moşule. ― Uite luna! ― Luna-i? ― Luna. scîrţ-scîrţ.. Monica? ― Aici-s.. veselă sau tristă. şi celelalte".Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica. Se înfruptară toţi trei. ― Moşule. ― Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat. . fără gură şi sprîncene lineare. ― Nu seamănă cu Dănuţ. oftînd.

Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie. Herr Direktor.. Herr Direktor.. ― Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă. o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu.. ― Pupă-mă.. oftă Herr Direktor. Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Asta-i greţos. ― I-auzi! ― Da. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan. ― Ce ţi-a făcut la Slănic? ― Trebuia să ne plimbăm pe lună. Herr Direktor. Uite: Monica-i prietena mea. C-un glob de aur? ― Lasă-mă-n pace. cutii cu sardele. deschizînd cutii cu măsline marinate. De ce se sărutau. cu vîrful cuţitului. Lui Dănuţ îi era foame. ― Asta-i joacă?! ― Joacă de oameni mari ! ― Mai rău decît copiii. Da atunci eram mai mică. ― Herr Direktor. tăind patace roşcate de salam. întinzînd.. desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afumaţi. spre gustare. Pe atuncea eram eu mică.. înainte. mie mi-i antipatică luna. Herr Direktor? ― Se jucau. mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta? ― Nu. Spune tu. Eu vedeam umbrele lor. ― De ce? ― De la Slănic. Monica. Olguţa. ― Sigur. Olguţa.. îţi spun pe onoarea mea.. Herr Direktor. fără s-o privească pe cer.. ― Şi-acum eşti mare? ― Nu. Eu mergeam de mînă cu Buftea.― Buftea. Tu eşti rudă cu mine.. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii. Numai cînd era lună. că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo! ― Vai de mine! ― Crede-mă. ― Vra să zică nu eşti bine cu luna? ― Nu. Dănuţ nu se gîndea la lună. De asta. spune şi tu cu ce seamănă... Cînd o văd îmi vine ciudă. Herr Direktor. Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. Tu ai periuţa ta. Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic. era stăpîna unei băcănii mai mare decît a lui Ermacov de la Iaşi. Luna din turbinca lui Ivan. cu faţa ei de lipovan gras. eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz. ― Nu te superi? ― Nu. ― Vin să te pup. Herr Direktor! Ei. ― Vezi. spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă? ― Aaa! Mai ales! Sigur că nu. .

acum se vine la masă. neamţu cu căruţa dracului. c-o arunc pe Fiţa. se jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului. ţipă Olguţa avîntîndu-se din car pea doua treaptă în braţele domnului Deleanu. mamă dragă. ştergîndu-şi musteaţa. ― Adevărat? ― Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor.― Ferească Dumnezeu! La intrarea în sat. zvîrlind ţigara. Olguţa a împuşcat broasca. După mănuşi sări din car Ali. ― Borşul. bum. boală! Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului. Are să te-n-trebe o ţigancă ― glasul Olguţei scăzu ― care umblă cu un neamţ. fa! Chei din faţa mea! Hi. ia vin să grăim oleacă. să spui că nu ne-ai văzut. ― Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. ― Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist.. . ― Ura pentru cataif! ― Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap. doamna Deleanu îi aştepta pe scări. zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea. severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese. ― Hm! Ai să te-afuriseşti. copii! Au trimes după noi.. moşule? întrebă distrat Anica. Herr Kulek se apropia. gudurîndu-se frenetic. un tunel gălbui găuri noaptea. Profiro! intonă corul din car. ― Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-se ca un căţelandru scos din apă. ― Am cîştigat pariul. ― Patapum. tante Alice. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră. ― Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecînd lîngă boi. Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe. o clipă. ― Moşule. ― Buna sara. groaznica poreclă. Spiritual. ― Borşul.. vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam. cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată. Moşule. ferindu-se. prin zarva cînilor din curte şi din sat. ― Să grăim! Moşul rămase în urma boilor. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata. Ştii. ― N-ai văzut pe boieri.. Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salată în cealaltă. Profiro.. acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor. ― Ne-am fript. ca pe o halbă. ― Iar Anica! se supără Olguţa.. ― Ali! Doamna Deleanu se ghemui. întreabă-i. şi aşa? ― Păziţi. Dă-ni-l de sufletul lui Patapum. strigă domnul Deleanu din cerdac.

Aducea castronul cu borş. de culoarea amurgurilor profirii. preocupată de mişcare mai mult decît de gust. vorbiră numai lingurile. În tăcerea deplină. ― Asemenea. boierilor! le dori moşul.― Daa? Buna sara.. În farfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. boală!. Nie. Monica clipea. ― Poftă mare. de cîte ori ţi-am spus! Dănuţ muie strugurii în apă. degetele aşezau cojiţa în farfurie. ― Dănuţ. ― Are Kulek şi pentru mine! Paşii Profirii duduiră. vehement. Monica desprindea boaba. scuturîndu-se de fîn. Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor. împodobit cu frunze bahice. intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna. dori Dănuţ în sinea lui. Dănuţ mînca poama. ― De miere! adăugă Herr Direktor. de culoarea amiezelor bălane. potaie! Boii porniră visători prin ocara cînilor. tante Alice. Hopa. iute şi plural. de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate. ― Bravo! Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi. luminoasă în lumina lămpii. înghiţind înainte: se apropia şcoala. ca nişte insulte farfuriei. mestecînd un colţ de pîne. ― Grigore! Nu-ţi dau cataif. o dezbrăca de cojiţă între buze şi. Partea a doua I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă. ― Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o? ― Caută luna! mormăi Olguţa. plecîndu-se. meditativ. Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui.. greierii şi ochii cînilor. Ţi-i foame? ― Grozav. de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii ― se îngrămădeau redeşteptînd icoana zilelor şi nopţilor trecute. Olguţa arunca cojiţele. moşule! ― Hii. Monica. delaolaltă cu lumina soarelui. ca pentru un joc de şah: se apropia sfîrşitul vacanţei. pe cînd gura alegea sîmburii de miezul apos.. ― Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sîmburii? "De-ar da Dumnezeu". spală poama.. lumina. . Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei.

cafeaua se umflase deodată. ― De ce-or îi dispărînd cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu. ― Focul. turnînd apă clocotită în ibricul de cafea. ― De la Prometeu cetire? ― Te cred. În jurul ibricului de cafea. ― Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia. Am scos-o din buzunar.. nu chibriturile. ― Şi cine l-a răzbunat? ― Literatura. Parcă eşti Patapum. omule. ― Dă-mi cutia. ― De unde! A mea e. Grigore! Voi propune. Dănuţ gîndise: "S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa.. o nemulţumea surîsul lui Dănuţ. "Fuuu!" Bolborosind. aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia în buzunar. Olguţa. papa? ― Un viteaz. ― Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor. cînd se va face revizuirea codului penal. încruntată. maşinal. clăbucită şi mînioasă ca . La dulce. Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa.― Un chibrit.. numai să fie cafeaua blănită. ― Poftim cutia. Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă. ― Bine. Poftim: o singură cutie. ― Ce rîzi? ― Am nimerit o boabă acră.. "Ce-i aia?" "Cine-i ăla"? ― Cine-i ăla. hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară. ― Şi el s-a făcut haiduc? ― Nu. plîngi? Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Doar nu-ţi cer luna! ― Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar. Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte. Cînd domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit. o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. şi mai presus de toate. zîmbi doamna Deleanu. ― Bravo. o nouă infracţiune: delictul prometeian. A murit. Şi pe deasupra. ― Ce cutie? ― A mea. Anumite discuţii însoţite de zîmbete. Ei! drăcie! Două cutii ieşiră din buzunar. ― Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi... ceru doamna Deleanu. Revanşa mi-o iau la caimac. Olguţa tăcu. Dănuţ ar fi spus spiritul.

Să am şi eu puţină vacanţă.Fiindcă ajută digestia. ajunge. Olguţa. oftă mama Olguţei. ― Lasă că-ţi dă tata din farfurioară. cînd verşi cafea. ― Nu mai pot! gemu Olguţa. ― De ce? ― Fiindcă enervează. tante Alice.. doamna Deleanu începu culesul caimacului. .. ― Olguţa! Azi am pus faţa de masă. ― Şi tu ai nervi şi fără cafea. De altfel. hai şi tu. un pic. ― Mamă dragă. ― Ia mă rog! ― Te rog. ― Atunci tu de ce bei? ― . Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea. oftă Olguţa. ― Merci. deasupra flăcărilor. Olguţa învaţă uşor şi cu plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!.. şopti galeş Olguţa. mamă! ― Cafeaua nu-i pentru copii. ― Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles. şi profesoara convorbiri instructive. lecţiile sînt discuţii. ― Suflă. nu te obrăznici! ― Dacă mi-i poftă de cafea. ― Mult sînge rău trebuie să-i mai facă.. ― Să-ţi fie de bine. combativă.. Acuşi trebuie să vă culcaţi. plimbă-te pe afară cu Monica. ― Cine-i profesoara Olguţei? ― O fată excelentă.. de ce spui tu. Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească. şi raporturile dintre ele camaradereşti. Du-te şi te spală pe mîni. ― Atunci de ce te superi cînd vărs eu? ― Îţi mulţumesc! ― Pentru puţin. adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei.. ― Bine că vine şcoala. Herr Direktor începu să rîdă. ― Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu... începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua. Papa.un curcan de şocolată. ― Ştiu. mamă dragă! Merci. îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara. ― Olguţa. ― Şi eu n-am digestie? ― Ai şi fără cafea. mamă dragă. M-am umflat. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă. papa! Hai... Ţinînd ibricul de coadă. un picuşor de poftă. că ai să iei bani? ― Fiindcă aşa se spune. Olguţa. Bruna furtună din farfurioară azvîrli un val şi pe faţa de masă. s-o răcoreşti. Monica! După ce rămaseră singuri. Dănuţ..

― Foarte frumos şi lăudabil. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil. ― Numai? ― Mai ştii?!. Aşa-i şade bine Olguţei. eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă.. Ce vrîstă are Dănuţ? ― Unsprezece ani. îi de-o vrîstă cu voi! ― Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. Herr Direktor.. ― Intern? ― Vai.. ― Grăbită mai eşti la puncte! ― Nu văd unde vrei s-ajungi? ― Îndată.. Vra să zică e băiat. Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?." ― Închipuieşte-ţi. Săraca!. ― Mai trăieşte?! ― Dragă. fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării.. da.― Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată. ― Ţţ! . aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios... Şi ea e un mieluţ. Da-i plac toreadorii!. La ce liceu vreţi să-l daţi? ― La Liceul Internat. N-am nimic de spus. Grigore. ― Copil. tu n-ai nimic de spus? ― Eu sînt de acord cu Alice. Avea mare admiraţie pentru Iorgu.. fireşte. Îl dăm la liceu. ― De loc!.. ― Nu.. Şi cum spuneam... nu ştii? ― Perfect.. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. ca pentru o luptă cu ochii.. Tu eşti o mamă admirabilă.. de o prietenă a voastră din copilărie.. Săraca! ― Dragii mei. începu Herr Direktor... probabil un flirt. nu! Băiat. fiindcă se apropie plecarea... ― Deja? ― Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna.. răspunse repede doamna Deleanu.. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ? ― Cum? E foarte simplu... îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai? ― Da. ― Cine? întrebă rîzînd.. ― Domnişoara Dobriceanu. Sînt mama lui. nu haiduc! ― Da. ― Iorgule. ştergîndu-şi monoclul cu batista. ― Şi? ― Punct.. Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi. "Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui. Extern. Să fi fost Dănuţ ca ea. ― E natural. Chestia-i limpede ca apa. Iorgule.

Alice. ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune. Să vorbim serios. nevasta ― hai să zicem ― dar eşti un om comod. Iar în ziua cînd îţi cade. Herr Direktor aprinse o nouă ţigară. şi deacum înainte ştiu să mă feresc singur.. laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar. Da sau ba? ― Eu copii n-am. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. dacă poţi. ― Cred că da. Nasturul de la pantaloni. fiindcă. Aşa-i? ― Poate.. nici nu cobesc. e pentru copiii voştri. că ţi se dărîmă acoperişul casei. Să lăsăm acoperişul. primarii sînt tot moldoveni. bineînţeles... ― Vai! ― Ascultă. ― Dragă Iorgule. cu creionul în mînă. matematic. Aşa că toată afecţiunea mea.. subt privegherea părinţilor..― Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat. mai acri şi mai calici.. Uite laşul. ― Nu glumesc. singurului urmaş al numelui nostru. Dragii mei.. eu îs mai modest ― e să-i văd oameni. ― Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gîndit şi copt de mult. ocolit şi rostit de un altul. Şi asta spune tot. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat. ai devenit prooroc! ― Nu. Degeaba te superi.. Numai că. ― Dragul meu.. în căpăţîna asta fără de plete poetice. laşul nostru. E în joc viitorul singurului tău băiat. mai vrednici şi mai întregi decît noi. în loc să-l dregi ― ceea ce te va scoate pentru cîtva timp din tabieturile tale ― eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Ştii. Voi nu . Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi? Doamna Deleanu ridică din umeri. din fericire.. zîmbi domnul Deleanu. nici noi nu sîntem de lepădat. să lăsăm fleacurile.. moldovan prin excelenţă. ca la auzul unui gînd de-al său. Alice. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie pînă acum.. din zi în zi mai descusut.. Răspunde tu mai precis. Toată activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi. ― Poftim. devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă ― fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc. de pildă. lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească.. nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atîrnă nasturul. Sînt convins că Iorgu gîndeşte la fel: spune. Şi singura mea bucurie ― alţii ar numi asta ideal. ― Şi? se impacientă doamna Deleanu. acoperişul casei noastre e teafăr. cu oarecare îngrijorare totuşi. tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii.. şi restul. Un ratat. Şi. ― Grigore! ― Azi eşti în toane rele. slavă Domnului. ― Bine.

― De Dănuţ nu mă despart... deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf.vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii ! Dulce ― ce-i drept ― şi molatecă îngrozitor. dar poate că ai dreptate. cu jumătate gură. Vorbele-s scurte. pînă şi dragostea pentru Moldova e plină de milă. Şi credeţi-mă că ce spun.. trebuie să-şi puie vată în urechi. Or să-nceapă femeile. ― Grigore. ― Toţi băieţii trec pe-acolo. îl avem noi. aristocratică. elegantă. ― Exagerezi! ― De loc!.. răstite. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînul nostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar. măgarule. sîntem fraţi! ― Sîntem fraţi. Dacă nu era Alice. se scutură nervos doamna Deleanu... Şi spunemi tu. cu ochii cîrpiţi de somn. în mînile noastre.. căci mi-e dragă Moldova. Uite. E brutală: adevărat. între două cafeluţe cu şerbet.. şi muşchi vînjoşi. spun cu durere.. eu am trăit numai în Moldova. în fundul pantalonilor.. dar. chefurile etc..... Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc.. am deplină dreptate. şi nenorocirea-i că rămîn. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor. e o anumită lene. Vrînd-nevrînd ţi-l ia. ― În Moldova mai ales. ― Dragă Alice. Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Limba valahilor e vulgară: recunosc. ― Monoclul? ― Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-l purtam. Cine trăieşte în Moldova din copilărie. dacă nu eşti prototipul moldoveanului? ― Aşa-i. cum vrei să-i spui. Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri! ― Şi? ― Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.. şi nervi pe deasupra. Poate exagerez puţin. Da. tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus. Dar e vioaie.. mîine-poimîne vine armata. mai ales ― inerente vieţii. cum se spune. ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. Deocamdată îl aveţi voi.. la gura sobei. . altfel îi ucid frumoasele sirene. şi trăiesc: hm? ― Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti. ― Sigur că am. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi.. ― Ai devenit moldofob? ― Nuu. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii ― dintre mame şi băieţi.. ca şi marinarii lui Ulysse. ca pentru luptă. din care decurg toate celelalte. dar nefastă mai ales. Iorgule. Asta s-o ştii. Trăsătura ei esenţială. în fond. ― N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări. estetică.

fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi. cu nenorocirile lor futile.. Severitatea care vine de la un străin e tonică.. mai mulţi medici şi mai puţini popi. belferii care sînt oameni din viaţă ― cu tot ce implică aceasta ― nu sînt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini.. îl vei compătimi. Răscoala ţărănească e un semn.. sînt rare.. Să admit.. Alice ― ţi-o spune o experienţă ― adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă. Evident. da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. dragii mei. în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii..... Şi. Şi să ştii. neatenţia sau severitatea dascălului. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră. Vorbesc de severitatea. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart. Se vor revizui valorile sociale. nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne. va obţine o intervenţie la director. şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei. Ş-atuncea. Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă. Vom avea. bineînţeles. Vor începe alte răscoale. alte tulburări ― mai curînd sau mai tîrziu.... vei exagera. la nevoie ― că-i persecutat. nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ.. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. prin părinţi.. se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice. condiţiile de viaţă devin tot mai grele. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrîneţele. O notă proastă. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut.. şi marile energii ale muncii vor copleşi tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. în sfîrşit. şi fiindcă. de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic. brutali dar puternici... în liceu la Iaşi. efectiv. ― Grigore dragă. cum ştii. Or. fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care. se rugă doamna Deleanu. vulgari dar energici. pe de altă parte.. şi pentru tine ― şi mai ales pentru el ― e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi.. ipotetic. a fi nepotul lui conu Costache . nu poet ancorat în fustele mamei. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decît cu Olguţa! ― Alice. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă. Ei! asta topeşte bărbăţia.. de pildă. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu. inevitabile. ascultaţi-mă. Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma. Copilul ştie sau simte aceasta. nu cei crescuţi în ietacul mamei. Ai să plîngi. şi atunci va lua aspecte tragice. vei plînge.. Să-l privim pe Dănuţ în liceu. că severitatea educaţiei de pînă acum e fără cusur. mai multe spitale şi şcoli. luînd aspecte comice de operetă ― dar va isprăvi prin a pătrunde adînc. Sau altceva. Îndărătul mamei severe e tot mama. Să întoarcem pagina. şi chiar dacă ar fi. Dănuţ te va convinge ― cu lacrimi. fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă... genul acesta de severităţi nu contează. Ori.. Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă.. bărbăteşti. Slavă Domnului..

decît poate în rarele saloane cu mobile mîncate de molii şi boieri scăpătaţi. va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui. ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat. Dragă Alice. înseninîndu-se. cu temere şi sfială. era un om care se ridicase numai prin puterile lui. ci într-o limbă învăţată cu dascăli.. Atunci nu te va mai întreba nimeni: "Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi ― va fi un arhaism perimat. Lăsînd ţigările. în limba ta naţională. Herr Direktor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare.. Aşa. trebuie să fie etnică.Dumşa nu va mai însemna nimic.. şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă. nu. Cealaltă ― cînd e şi moştenită pe deasupra ― e bună pentru bacara.. pentru şampanie. N-ai teamă! Nu-s demagog. nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata a avut experienţa vieţii. îşi pregăti o havană. tu uiţi că Dănuţ va fi bogat.. nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. şi mai tîrziu pentru doctori. "Dănuţ va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singur averea. înainte de a fi om bogat.. Ori. Cînd nai amintiri din copilărie. de poeţi. Ei bine. nici nu fac politică. da! Acela va fi stăpînul celorlalţi. cum avem atîtea. studiile în . ― Dragii mei. atît de călit. dar de oameni teferi. puternic prin el. dar cît v-am lăsat v-ajunge. ― Nici nu m-am gîndit la aşa ceva! Doamna Deleanu respiră. Ferice însă de acel care. în concepţia mea. cu lăutari şi alte muzici. Dacă-ţi şti să fiţi oameni. să fie atît de întreg. cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las. singura avere cu adevărat mănoasă. ― Să-l trimit în Germania? vorbi rar.. ca să înveţe limbi străine.. ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari? "Măi băieţi. doamna Deleanu. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi. Şi pentru asta trebuie să-l facem om. îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă las eu vouă. dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. ca o impertinenţă.. O aprinse. ca şi strămoşii lui. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. ― Nu uit de loc... Alice. încît să aibă mîndria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi ― şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi. ― Grigore. în această privinţă credinţa mea e alta decît aceea a parveniţilor. dar altfel. bietu tatu-meu. E o eroare cu grave urmări. vei fi o corcitură lamentabilă. plînge şi iubi la fel. Copilăria fiecărui om. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui ― fără dicţionar ― trebuie să poată rîde." Iată.. Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer. sănătoşi sînteţi.

Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura. ca nicăieri aiurea ― după cît ştiu eu ― specialitatea mea: ingineria. ― Grigore. Mai departe? ― Bun. Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu. mai exact. ― Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti ― la care.. Contactul cu mai multe chiar. Iorgule ― cît despre rest.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.. nu te supăra. Ce ai de zis? ― Vorbim în principiu. de pildă. Unde mai pui că. fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare. ― Şi? ― Simplu. La nemţi sportul e obligator. nu-i strică.. Vacanţele le petrece la Bucureşti ― sau aiurea ― în . în contact cu nemţişorii. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei.. Mie mi-a folosit. Ce propui? ― Slavă Domnului!. Staţi.. şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea... vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu. Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e.. De asta om vorbi mai tîrziu... Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc.. Rămasă singură pe cîmpul de luptă.. ― În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea. Pe Dănuţ mi-l daţi mie.. ― Dragă Iorgule. ― . Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice. şi lotul cel mare la loteria statului.. Şi mediul e destul de românesc..... De rest. vom vedea.străinătate nu urmăresc. Uite: îl scot. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame. plus sporturile. deschide cîteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania.. fără ca să mă robească. vom vedea.. Asta la început. fără ocol. Să hotărască Alice. vorbeşte precis. Mai întîi. aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri.. nu aşa. ― Grigore.. chiar dacă mi-aş călca pe inimă.. ― Grigore. Dar asta-i altceva!.. Şcoala Luterană.. Parisul. cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu. dragii mei. doamna Deleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă. pentru atîtea secături. tu te uiţi prea mult la monoclul meu. provizor. de pildă. Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic. De altfel.. nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea. e bună orişice civilizaţie adevărată. pentru un om întreg. subt ochii mei.. ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare. pe un suflet format din punct de vedere etnic.. ― Sau. Dimpotrivă. tocmai în clipa cînd mai e permeabil. Sînt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană.... L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. Cît despre Germania!. Vorbesc principial.. ― Precis. dreptate ai. nu zic ba.

Doamna Deleanu privea în gol. În vorbitor însă.. cea mare.. Alice. ― Cum?? ― Stai.. cu portarul. Şi să n-ai grijă. În astfel de ocazii. şi casa noastră?. ― . Ş-ai să ai vreme atunci ― trei luni de zile. Germania... palmele i se ridicau ― răzvrătite sau rugătoare ― şi iar cădeau. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel ― de mîna întîia. să nu-l văd un an întreg? ― N-ai decît să vii cînd nu mai poţi. ori vin. frumoasă. Nu-s atît de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun..Grigore. ― Grigore. evident.. ori apă. ― Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Un copil delicios. şi asupra muntenilor. Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori. pentru surori şi părinţi.. n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el.. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac... ― Şi mai am o ultimă pretenţie.. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute. necesară. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. cadouri alese de el. Anglia... tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată.. îţi trimit un alt Dănuţ ― ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat ― care va aduce. Rămîne goală. Franţa. cu vacantele cele mici. Uneori... cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate. Din ochii închişi ai doamnei Deleanu. o îndoită revanşă ― regională şi femeiască ― asupra bărbaţilor de felul meu. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii.. Şi vei avea mîndria să-ţi iei. În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa . cu chelnerul. o petrece cu voi. Alice. adăugă repede Herr Direktor.... alături de odaia mea. împreună cu Iorgu ― el are destule procese la Casaţie ― şi să-l vezi. În tot cazul nu acasă. se înţelege. cuminte. Nu-nu. un an şcolar. cu trusă.. din banii lui.. vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ. lacrimi repezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. la Medeleni ― ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie. cît trebuie şi cum trebuie..... Va învăţa să-şi facă singur geamandanul ― de piele. n-o să-i fiu mamă. Vreau să-i dau un aperitiv internaţional.. şi nu vei regreta! ― Grigore dragă. ― Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească? ― Eee! Asta-i!. şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane. e inuman! ― Dragă Alice.. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia. Alice?.. mari şi late ― să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească ― atît de necesare ― şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta. Va asculta muzică bună ― vezi.tovărăşia mea. de ce sacrificii sînt în stare! ― ca să înveţe cum să-şi stăpînească somnul în public.. învinse de lacrimi. Alice! Evident. şpriţurile sînt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar. cu Olguţa şi cu Monica.. Şi peste doi ani.

Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg. Să se înveţe de mic să vrea. Dănuţ ― glasu-i tremura ca şi bărbia ― Dănuţ e un copil. trîndave.... . ― Grigore. răspundea Herr Direktor încîntat de succesul balonului. Anica. dar ai dreptate. pe pămînt. ― Da. izbucnind în plîns. Şi vom fi fericiţi cu toţii.. Doamna Deleanu. victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. nici nu-i pregătit. După trei telegrame te-ai compromis.. de-a lungul anilor. începu doamna Deleanu ştergîndu-şi ochii.. N-are uniformă. Iorgule. ― Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe... ci cu palmele. Herr Direktor se surprinse oftînd. Dănuţ. El trebuie să hotărască. Cîte-i trebuie. ― Ei. Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră.. Şi tu ai să expediezi cîte două perechi de ghete de cap.. Facem şi noi ce putem. cu două pîntece ― de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru ― înghiţise mingile de oină ale copiilor. ― Grigore.viaţa. Grigore. Altfel decît crezi şi decît doreşti. Alice.. Dar mingea avea aripi şi o frunte de berbec... Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră.. Dacă nui pregătit. Mediul moldovenesc e cam slab.. mai exact. Faţa de masă începuse să ardă negricios.. şi tuşi. dragă Grigore. ― Alice dragă. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră. că am nepoţi a căror mamă e denaturată. agere.. Uite: ai ochii roşi. cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării. Herr Direktor ridică din umeri. îl rugă doamna Deleanu.. nu cu batista. trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea. uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă... Alice dragă.. Anica şi Profira aveau picioare ― Profira. du-te mai întîi şi te răcoreşte.. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini. ― Ai dreptate. Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. izbucni doamna Deleanu. După ghete. nebăgată în seamă de nimeni. cu ochii acoperiţi... La marginea satului. ― Ascultă. şopti ea. în faţa cimitirului. ― Grigore.. pînă cînd nu mai sîntem. ― Sau. Sîntem oameni.. Noi v-aşteptăm. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: "Trimite"..... Să-l chem. Nu trebuie să te vadă aşa!.. am rămas între bărbaţi. ― Ai dreptate. asta-i soarta noastră. să nu uiţi ― cînd îi pleca ― să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi.. Bietul Dănuţ! Mingea de foot-ball. se învioră deodată doamna Deleanu... ― Eu mă duc. Trebuie să convii că ce-am făcut e bine. Sîntem copiii. un bărbat. Nici nu-i pregătit. zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi.

Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ. cu ochi ageri. Monica era arbitru. ― Atunci eu am să fac altă lege. ― Cum l-ai bătut? ― Ne-am jucat. cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt.. ― Te doare. lovind-o din fugă cu un picior. săltă lung şi intră în bar. îndrumînd-o cu celălalt. ― Fiindcă legea-i lege. ― Haide odată! Erau faţă în faţă la cîţiva paşi.. Herr Direktor.. care nu merită să-l loveşti cu mîna. Dănuţ gîfîia. cu demonstraţii lămuritoare. Nu se discută. Monica alerga cu batista în mînă. Da nu-mi plac jocurile violente! ― De ce-ai plîns. numai cu piciorul. mamă dragă? întrebă Olguţa blînd. fără grabă. ― Olguţa. Dănuţ purta mingea. şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Îi zvîcneau tâmplele... ― Cum. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primise mingea între picioare încleştînd-o. mamă? . să ştii c-am să arunc în fîntînă mingea asta. ― L-am bătut! ţipă Olguţa aducînd mingea în braţe. Goana dintr-un capăt al ogrăzii. Herr Direktor proclamase legile jocului. magnetizînd-o cu poruncile îndesite ale picioarelor. ― Nu-s supărată!. decît să n-o audă de loc. Olguţa întoarse capul.însă.. Dănuţ? ― Dă-mi pace! ― Ce i-ai făcut. Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori? ― Bine! Am să le-arăt eu lor! Şi ca să se răzbune pe nemţişori. Odihnită. Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca o rodie coaptă. hotărît. Să te linişteşti odată. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile. M-am împiedicat şi-am pierdut partida. mamă. În gol. ― De ce eşti supărată. privind-o cu băgare de samă. ― Bine.. Dănuţ se repezi orbeşte. alergînd după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor.. socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa ― chiar spărgînd geamuri. Olguţa mînă mingea. Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană. Pierzîndu-şi cumpătul. da de ce n-ai voie să loveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă. Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept ― cel stîng atacă. Olguţa îl aştepta calmă. se feri vertiginos ― Dănuţ căzu ― iar mingea lovită puternic. depănînd mingea cu picioarele.

― Mamă. urmărind dansul oriental. pe creştetul capului. azi nu mai dormim? ― Lasă. ― Eşti supărată? ― De ce să fiu supărată? ― Atunci ce ai? . învăluit în voaluri. ― Monica... Monica se strînse lîngă Olguţa. Olguţa o privi pe Monica. papa? ― De ce.. Am glumit. ― Bine. ― Bine.. ― Herr Direktor.... Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept.. Domnul Deleanu fuma. Olguţa. Eu nu spun minciuni. Amîndoi tăceau. Dănuţ dragă. de ce nu mă-ntrebi de ce am venit? ― A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit? ― Aşa! ― Bine. să ştii că s-a-ntîmplat ceva! Haidem în casă. ― Te doare capul. Olguţa!. ― Herr Direktor. pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor.. faţa de masă cărunţită pealocurea de scrum. mingea zvîcni sussus-sus.. dezmierdătoare.. Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă. Mai joacă-te cu Monica. cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mîna doamnei Deleanu. Te văd cam înfierbîntată. hai cu mama în casă. ― Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa? ― Ce-ai spus? ― Nimica. ― Atunci tu ai migrenă.― Lasă-mă. Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Dănuţ păşi spre viitor. ― Atunci eu am migrenă.. Herr Direktor fuma. ― Ai văzut lovitură? Acuma hai! Scrumelniţele erau pline de mucuri. răsfrîngîndu-şi buza de jos. ― Nu mă doare capul. Şi tăcu încruntată.. Stai: numai o dată s-o mai arunc. Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte. ai migrenă? ― Nu. ― Papa. al fumului aromat..Ce-ai făcut pînă acuma? ― M-am jucat afară. ― Ştiu eu! ― . Şchiopătînd.. da tu nu mă-ntrebi? ― Ce să te-ntreb? ― Ce vrei tu. Olguţa? N-am.Spune tatei.. ― .

Mă gîndesc. Se auzi un zgomot la uşă. Olguţa!. Acuma spune. ― Eu n-am. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi. Toţi întoarseră capetele într-acolo.. Profiro.. ― După ce-i isprăvi de mîncat. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie. pot să strîng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat.. ― Du-te şi te uită-n oglindă.. ― Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară! ― Spune.. dac-am spus!. . ― Da tu ce crezi? ― Dă!. ― Conaşule. ai să strîngi masa mai tîrziu. Spune tu şi spun şi eu! ― Nu-i treisprezece. Herr Direktor. Aşa cred unii.. ― Bine. papa.. Profira intră mestecînd. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Ştiu eu. papa? ― La tine.. îi răspunse crunt Olguţa...― Da tu ce ai. ― Şi tu o aştepţi. şi cînd am eu crampe. Ghinion e cînd ai tu bac la cărţi. de ce stăm noi aici? ― O aşteptăm pe mama... ― La ce te gîndeşti.. Olguţa?. ― Am isprăvit. ― Bravo! Şi cine te-a-nvăţat? ― Tu. cu ochii la strugurii rămaşi. ― Sigur. Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor. ― Stai şi tu.... ― Papa. Herr Direktor? ― Eu îl aştept pe Dănuţ.. ― Eu fac aşa cum vrei tu. ― Papa. la voi.. Herr Direktor. ― Să aştept şi eu? ― Dacă vrei.. numărul treisprezece poartă ghinion? ― Tu ştii ce-i ghinion. papa. papa? ―?. de ce nu?! Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-un ciorchine. papa.. Da şi nu. Profira ieşi. ― Ca şi mine. rostogolindu-le pe masă. papa? ― Cum vrei tu. Nimic.. ― Tu ce zici.. ― Hai.. interveni zîmbind domnul Deleanu.. nu cumva azi îi treisprezece? ― De ce? Azi ai ghinion? ― Mă rog!.. du-te. Fumez.. ― Mai mult da sau mai mult nu? ― Parcă mai mult da. da poate că au alţii! ― Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi. la Dănuţ.

Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice.Herr Direktor." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi". Dănuţ primi dezmierdări pe . mamă. Herr Direktor. Deprinderea de prisos în vorbe ― acum cînd copiii ştiau franţuzeşte ― se refugiase înăuntru. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. strivind în dinţi ca pe-o alună. pansamentul. Acum venise rîndul bandajului antiseptic.― Ştiu. ― Eşti trist. "Il pressent quelque chose! (1). lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare.. doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor... În ietacul doamnei Deleanu. Nu mă strînge pansamentul! ― Spune mamei. ― Înghiţi! Ce înghiţi? ― Poamă. Olguţa! ― . Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lîngă el. Dănuţ. Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ.. ― De unde ştii? Ai ascultat la uşă? ― Eu n-ascult la uşă! ― Atunci ce ştii? ― Întreabă-l pe papa. Nu.. dragă? ― Ştiu eu! ― Mare drac mai eşti. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod.. alteori...Rănit în războaie soldatul căzuse. răspunse calm Olguţa. îl iscodi Olguţa... ".. "Pauvre petit! Quel sourire navrant. Pornind de deasupra genunchiului. Merci. Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist. ― Nu. ce faci tu cînd ţi-i ciudă? ― Depinde! Uneori înghit. Dacă te strînge să ţi-l fac din nou. prin storurile lăsate în jos. Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi. ― Ce ştie. însemnată cu o cruce roşie. pentru gîndurile tainice.. Dănuţ? ― Da. ― Alteori? ― Alteori fumez! ― Eu înghit. Cu o mînă." Mai demult. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului. Şi-n puţine zile chinuit muri." (2)... ― Te strînge pansamentul... Aşa e foarte frumos.. doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui. Herr Direktor. pansamentul ajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentru decoraţii. Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea. un fraged bob de busuioacă..

― Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei. ― Eşti obosit. ". cînd erai mic.. ― Întinde-te bine. împotriva ochilor şi-a foarfecilor. simţind nepăsarea oamenilor. simţindu-se la putere.. Ştii.. "Castaniu şi buclat!" Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!. ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînile care-l purtau c-un scop practic. Dar ochii străinilor sînt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult. Să te pieptene mama frumos. decît ochii funcţionarilor de la paşapoarte..." ― Să-ţi spuie mama o poveste? ― Daa! ― Ce să-ţi spuie mama? ― Dănuţ. o clipă. zadarnic. Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos! Inima doamnei Deleanu se strînse amar. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr. nădăjdui Dănuţ. nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare.. Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor! .. cu mama? ― Ba da.. Se lungise de-a lungul dormezei. risipa buclelor lui Dănuţ. "Rănit în războaie. pieptenele vîslea uşor.. părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Şi mînile mamei ocrotiră. alintă capul pentru care nu mai avea poveşti." Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin. "Poate că m-am îmbolnăvit". Pentru oricine altul decît doamna Deleanu. Cum trece vremea! Doamna Deleanu oftă şi. şi ― ciudat! ― nici o observaţie! Dimpotrivă. ― Stai jos. un zîmbet zărit printre gene. Dănuţ..frunte... se întristă ea deodată. lăsînd pieptenele în păr.) Prin vălurele moi şi încîlcite. Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate. ― Hai să te pieptene mama.. ― Mamă..) 2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr.. cum ar fi primit aplauze.. Dănuţ. cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. Dănuţ!. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc. Castanii pe dinafară: da. Dănuţ? Ţi-i somn! ― Nuu! ― Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici. pe obraji..Departe de-o mamă. Aşa. azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur.. nici altfel. Bucle castanii!..

. simţeai apropiindu-se toamna..... uniforma. În roşul lor de soare cuprins de întuneric.. ― De ce... nimbul lui Isus. mamă. întins pe dormeză.. s-o vezi şi tu cînd vei fi mare. Ridicîndu-i capul cu mînile.. Te ţine-n drum ciudata adiere.... simţeai o dogoare parcă. mamă? întrebă Dănuţ căscînd cu poftă.... Parfum pe care-l regăseşti ― trecînd grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări înfloriţi. zîmbi ea cu tristeţă la gîndul că alţii îl vor despuia. tinereţea pentru alţii. în sunet de săbii parcă.. . pentru mine. Miros de iarbă- . ― Dacă nu se poate.. viaţa. cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt. buclele lui Dănuţ erau altele decît cele de la începutul vacanţelor. Dănuţ.. zîmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei... Am tăiat o şuviţă numai. încetişor. ― din casă? ori din trecut? ― turburător. ― ... Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptări copilăreşti! O clipă. ― N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?.. venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tînără. niciodată.. Cranţ. . îl aşeză pe căpătîiul dormezei. Parfumul de livănţică şi sulfină strînse în săculeţe colorate. tunsul. ― Poftim? ― Tu eşti mare.. ― Nu. ― Dănuţ. cînd Dănuţ se deştepta din somn ― în clipa hîdă cînd părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat ― părul lui răsărea ca o grămadă de lalele ― cînd arămii..Şi iată... ca pe un vas cu flori şi fluturi. Dimineaţa. ― Nu! ― . care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor.... Dănuţ!.. doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. Furată de gînduri. ― Aşa. Dănuţ.... niciodată nu va mai fi la fel.... Dănuţ se deşteptă înspăimântat. bătrîneţea pentru unii. ― Daa.împreună cu mama. ― Ce-i? ― Nimic.. mamă? se alarmă el văzînd şuviţa de păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu. tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde.La sfîrşitul vacanţelor. începea liceul.. Dănuţ!..Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul.. Uite.. şi copilul cu bucle de fată. ― Mă tunzi. ― Din şifonieră? ― Din şifonieră. "Şi buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. cînd castanii ― înflorite în grădinile somnului. Dănuţ? ― Da. Hai să-ţi dea mama ceva bun...

Olguţa care îndurase cazna unei silnice tăceri. lăsînd o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre. ― Şi ai primit cadou un pansament. şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor. Curentul trînti uşa smulgînd-o mînii distrate.. Atunci să vorbim noi amîndoi.. şchiopătînd din pricina bandajului. mîncînd din ochi cutia rămasă în mîna lui... în silă. Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: "Uşile se-nchid. . pe tîmple. de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate. ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis". şerpui printre bucle. Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat... ― Dănuţ. zîmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor. Te aşteaptă moşu Puiu. cu ochii la pîndă. şi scîrţîitul muzical al şifonierelor deschise de o mînă albă. ― Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat? ― Nu. azvîrlind cărţile.. ― Foarte bine. ca doi .mare.... îşi turti bărbia de masă.. ca doi bărbaţi. Grămezile albiturilor. ― Da ce-i cu tine. du-te în sofragerie. ― Poftim. Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spre Dănuţ. să ai şi tu la tine în odaie. Mînile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi... Dopul de sticlă.. Kami-Mura? ― M-am julit la genunchi.Şi zăngănitul argintiu al cheilor. Bravo ţie! Ia stai jos. Dănuţ ieşi. pe după urechi. În afara uşii. Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cu domnul Deleanu. se miră. nu se trîntesc!" Neauzind nimic.... ― Ia-ţi-le pe toate. Monica. În aşteptarea ― cam lungă ― a lui Dănuţ.. ― Mamă. ― Adevărat? ― Adevărat. Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. cînd în oglinda lor răsare ― o clipă numai ― un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată. ― Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon. ― Dănuţ.. ― Dănuţ. umezit. moşu Puiu. ca ale fericirii. pe genunchi. ― Şi-acum hai să te parfumeze mama... şopti ea rar.... cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ. sucind şi frămîntînd teancul batistelor. Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînă care acoperea un obraz.

Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică.. şi moşu Puiu te vor asculta pe tine. Capul se înălţase sus. într-un cuvînt. ― . Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă. Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.. dimpreună cu podelele. ― Începînd din anul acesta ― fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa. ca un fulger prin ceaţa deasă. "Rănit în războaie soldatul căzuse. Dănuţ. dimpreună cu plafonul... ― Bine.Să cîştigi şi tu bani ― cît vrei ― să cheltuieşti cît poţi. ― .. dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine.. picioarele coborîseră afund.. ― Ia să-mi spui tu mie.. Dănuţ. I se părea că între cap şi picioare. Dar tu. că moşu Puiu te iubeşte. regretă Dănuţ roşindu-se. şi mama. ― Da. Dănuţ clipi. ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii .. ― Bine... ― Da. Atîtea vorbe adresate lui... ― Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător. să fii.. ― Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu. strîngînd cutia cu şocolată. te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte. ― La vrîsta ta ― cîţi ani ai? doisprezece? ― Neîmpliniţi..tu intri la liceu.... ca şi mama. să porţi monoclu." Ce s-a întîmplat?. îngînă Dănuţ.. sus... Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor... Dănuţ.. aşa vom face noi. Hei! Nici nu-ţi închipui tu.şi că-ţi vrea binele şi numai binele. O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ. Dacă vei face aşa cum credem noi. trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat... să ai automobil. directorală.. Să vedem numai. Dănuţ. ― Tu ştii. ― N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. Cum vei spune tu. dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?. şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii. Şi tata.prieteni: da? ― Da. ― Da... vorbiră singure buzele lui Dănuţ.. nu ca pe un copil. ― Da. stăpîn pe tine..Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur. şi numai lui. ― . Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da.... Ne-am înţeles? ― Da... îl ameţeau.. ― ... afund...". erau kilometri. ― Acuma ascultă bine.. ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi. Olguţa se frămînta. Dănuţ. ca şi tata.

iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămîi la Iaşi ― într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii. Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa.. ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vînzarea lui Isus. cu dungă! Auzi. Şi la anul ― după ce-i învăţa tu bine.. rămîne Olguţa cu gura căscată. Dănuţ îşi roti privirea prin odaie...... Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!.. Aşa cum poartă tata şi cu mine. ― De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi. Vra să zică... În capitala ţării. O viespe venită de-afară îi bîzîi subt nas. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!. Înghiţi uscat. numai el nu!. într-un liceu cu uniforme urîte ― ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu. o ducem numai într-o petrecere.. la un liceu ca cele din poveşti. Scutură capul. Noi n-avem ce căuta aici.... Şi fiindcă la Iaşi nu sînt licee de samă.. îl îmbărbătă Herr Direktor. hop în tren şi tot înainte.. Domnul Deleanu privea plafonul încruntat.. ― Nu te grăbi. Hotărăşte. Cînd cu trenul. Acuma tu gîndeşte-te şi alege. înfricoşată.. Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic se ascundea în bufet.. ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu ― facem amîndoi o plimbare în străinătate. dar întîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi. am dori să urmezi liceul la Bucureşti..mici!.. Şi mama nu era în sufragerie.. Dănuţ. cicatricea de Schläger. iar înghiţi. în oraşul în care." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră... şi după ce tragem un.... Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar.. Dănuţ? Pantaloni lungi. Şi să ştii....A!. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia... Nimănui nu-i păsa de el.. se abătu în spre bufet. Monica.. Şi trebuia să răspundă da. Vra să zică de asta mama.. vorbind atîtea limbi străine. Acum era mare!. Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al lui Herr Direktor. Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu.. cînd vine vacanţa. şi el în urma noastră..... glumi Herr Direktor.. Ce mai vrei? Dănuţ începu să asculte. cînd cu vaporul!. Capul lui Dănuţ zvîcnea gol. ― Hai. o masă grozavă la Enescu ― unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap ― ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea. "... Îl alungau din casă.. Şi cînd ti-i întoarce.. se apără cu mînile.. în oraşul în care stă regele. Dănuţ. Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. ― Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales. duminicile. muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte. Singur pe un scaun deasupra lumii.. Herr Direktor aprinse o havană. Viespea se aşeză pe struguri. şi . Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor. Uşa pocni... Toţi îl părăseau. Dănuţ. făcînd cu ochiul Olguţei.. Gîndeşte-te bine. şi de unde... picior peste picior. Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat..

Într-un raft de sus al bufetului. cu ochi scînteietori.. Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată. ― Am pierdut. ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii. moşu Puiu. Căci din turbinca lui Ivan ― cu plete negre-n vînt. fără să intre.. Grigore. dragul mamei.. "Vra să zică aşa! Vra să zică aşa!". Profira iuţită de-o poruncă scurtă. Genoveva de Brabant. ― Bine.. împodobită cu broderii simple. ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri. Şi deodată. cînd începe sezonul maroanelor . "Ce-am făcut?". Dănuţ nu mai avea pe nimeni.. lasă. Cu glas ridicat. cu un fel de galanterie... dîndu-i un aer duminical. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu.. Dănuţ. albă. aruncînd priviri crunte sprintenei şi zîmbitoarei Anica. turbinca lui Ivan se întredeschise. Domnul Deleanu se duse în beci. fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie. ― Dănuţ! strigă doamna Deleanu. mătură pe jos. bişcoturile se înălţau în vraf pudrat. toate domniţele şi împărătesele nefericite. Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa. ― Bravo. Aşa vreau eu.. ― Alice! Hai. şi printre ele. Ca roua dimineţii. cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă ― ieşise Făt-Frumos din lacrimă.. faldurile şi căderea feţei de masă.. alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale. într-o lume pustie ― Barbara Ubric. scoţînd capul prin uşa întredeschisă.... Din ea năvăliră ― ca nişte umbre uriaşe.. În cîteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea.. Dănuţ. potrivind... Lasă că v-arăt eu!". O altă faţă de masă. are să fie bine. cînele Azor.. subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel. cînele soldatului mort în războaie. ca pe nişte castaniete. Dănuţ rosti marile vorbe: ― Da.mama? Chiar mama!. şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ. neobişnuit de tare şi de hotărît. izgonind-o pe masă. bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut. Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ... La poruncă! ― Ai să ne trimiţi de la Bucureşti. Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi. îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronul unei gări lugubre. nemişcat pe scaun. ― Alice.. ― Lasă. ca nişte galbene vîsle ale veseliei. acoperi masa. Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar. bine!. Priveşte. strînse faţa de masă cu scrum şi fărmături. avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor. Închise ochii umeziţi. merg cu mata la Bucureşti. Cenuşăreasa.

Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară. ― Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă! În mijlocul mesei. ― Ia să mă duc eu să văd ce-i. ― Grigore.. Dănuţ! Aşa-i? ― Poftim? ― Nimic. ― O doare capul.. Cînd îi vremea maroanelor.. ― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor. Dănuţ va fi la Bucureşti. ia priveşte. du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le. ― Prezint-o! ― "Mumm". ― Cum? ― Dănuţ lîngă mine. luîndu-l de după gît.. ― Se aprobă. ― Dormi? o întrebă el.. Facem un praznic. intră domnul Deleanu. ― Să ne aşezăm. nouă sute şase. avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani.. Gîfîind. Să vie şi Olguţa. ― Mă lepăd de Satana! ― Nu se leapădă ea de tine! ― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica. ― Tante Alice. cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri. stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul. Domnul Deleanu crăpă uşa. subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.. ― Nu se poate. domnul Deleanu culcase cotnarul. ― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru . ― Nu. ― Deschideţi ! Anica smunci uşa-n lături. şopti Monica.... rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. Noi. hotărî doamna Deleanu. ― Asta-i pentru Alice şi pentru copii. O strîngere de inimă. moldovenii.. O odaie goală în casă şi alta însuflet. S-auziră lovituri de picior în uşă. Spune mama prostii. ― Pot să intru? ― Olguţa. privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei. tante Alice. cu pumnii închişi. ― Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin. ― Te doare capul? ― Nu. ― Tu stai cu şampania. se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat. ― Anica. Olguţa a spus că doarme. ― ..un vagon. dezmierdîndu-i pletele. făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. exclamă Herr Direktor descifrînd eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică.. Olguţa. răspunse ea cu ochii închişi.de Cotnar..

. ― Papa. Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite. papa. nu supărare! ― Nu. Eu ce spun!. aş fi mama lui Dănuţ.. aşezîndu-se pe pat.... ― Aşa-i. vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atît cît e şi eu tine şi mama? ― Da. ― Nu. zîmbi domnul Deleanu.. ― Ş-atuncea. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere. ― Şi mai cine. ― Papa.. numai că eu sînt mică şi mama-i mare.. ― De ce? ― Fiindcă am dreptate.. începu Olguţa vehement.. ― Şi mai cine sînt eu? ― Fata mamei. De subt genele negre. Vai de el! ― Papa. dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama. ― Papa. ― Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu. ― Ia uită-te la tata. Vra să zică eu sînt ca şi mama pentru Dănuţ. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică. Da şi eu am să fiu mare. ― Papa. papa! Tu mă faci să rîd. ― Vra să zică el e fratele meu? ― Sigur. cine-i Dănuţ? ― Aha! Fratele tău. Olguţa. Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet. Ar avea două mame. cine-s eu? ― Tuu? Fata mea. şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna. papa. Privea fără să clipească. papa? ― ..Dănuţ? ― Nu vreau. zău că nu glumesc. ― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat? ― Sînt supărată. Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amîndoi sînteţi copiii noştri. ― Sigur. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai. ― Ei.. Olguţa.Şi prietena lui moş Gheorghe. de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine? ― Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ? . privirile negre izbucniră. ― Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti? ― Spune. Olguţa. ― Ia explică-mi cum vine asta. Vra să zică eu sînt sora lui numai fiindcă-s mică. şi eu vreau să fiu serioasă! Spune. ― Asta-i bucurie.

Domnul Deleanu o sărută.. papa? ― Da. dacă erai băiat? ― Tu eşti bărbat. N-ar fi plîns mama.. papa! ― Şi? ― . cum erai să faci şi tu cînd erai mic... nesilit de nimeni. poate... ― Ţi-a trecut supărarea? ― Dacă ai tu dreptate. Şi poate că n-au dreptate. Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate. ― De ce. Eu sînt sora lui. papa! Pe mine nu m-aţi întrebat! ― Olguţa.. Sînt sigură. M-am posomorît. Avocaţii au totdeauna dreptate! ― Şi părinţii.. şi ţi-ar părea rău! ― Oare! . Da eu nu vreau să plîngă mama. ― Papa. Nici nu-i nevoie să fii! ― Da! Spui tu! ― Ba da. Eu vreau să ai tu dreptate. ― Eu m-aş arunca de pe acoperiş.. În sfîrşit! ― Ştiu eu.. ― Şi ţie-ţi pare rău. papa.. fără să vreau. ― Şi-l lăsai pe tata singur. ― Papa. ― Mai bine eram eu băiat.― Mă rog!.Nu te-aş fi lăsat. De ce-a plîns mama? Mîna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdîndu-i mîna...... Olguţa: n-au încredere în copii. ― Am. Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi. eu.. Întotdeauna. ― Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi.. Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic. Herr Direktor e mai sever decît tine: aşa-i? ― Decît mine ― mi se pare ― nu-i greu să fii mai sever. sigur. ― Cum îţi pare rău şi ţie.. papa? ― Nu. papa. Olguţa.....Ştiu eu!. Aşa-s părinţii.... fiindcă-s fată. izbucni ea mînioasă... Ce zici? ― Adevărat! Tu nu eşti de loc!.. strunit cum trebuie.... Dacă ai fi tu sever. papa. da! ― La noi acasă nu-i bine? ― Îi bine. ― Ba da.. Haidem în sofragerie. Olguţa? ― Aşa!.. ― Spui drept. Olguţa. Olguţa. El face cum vrea Herr Direktor. altfel decît noi. papa! ― Ei. ― Tu?.. eu nu vreau să te supăr. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amîndoi. De ce nu m-aţi întrebat? ― . tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărît.. ― Te-ai supărat. papa. ― Ştiu. ― Vezi. nu zic!. şi cred că are dreptate. El îi vrea binele. bravo! Aşa te vreau: veselă.

― Umple-o bine.. doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile. ― N-ai grijă.. ― Ştiu. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră. Grigore vă iubeşte. ― Tăcere! cuvîntă Herr Direktor.. ― Mă omoară Alice. umplînd cupele. papa. pocnetul festiv le făcu să tresară... fiindcă nu ştie să fie tată serios. papa.. Uite. că are dopul! Într-o pornire. Anica? ― Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi. ― Tu sameni cu mine. şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica.. papa! Eu te-ascult pe tine. papa. Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun. am să vorbesc eu cu Herr Direktor. ― Ai tu dulceaţă? ― Sigur. să nu spargi oglinda.. ― Hai să mergem. Aviz urechilor delicate! ― Grigore. eu singură m-am pus la colţ. Olguţa. Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. ― Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor. ― Acolo-i bufetul tău! ― Da. Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă.. papa. Dau cuvîntul lui "Mumm".. scuturat în cupe. Da să nu mă spui! Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsul amintirilor. ― Ei?! ― Da. Ştii. Herr Direktor.. Am să învăţ să fac cafea. Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă.. măi drăcuşorule! ― Şi dulceaţă-ţi dau... Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever? ― Cît trebuie.― Da tu nu eşti sever. papa. nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel . să vadă dacă-s bună gospodină! ― Şi dacă se supără? ― Ne pune la colţ pe-amîndoi! ― V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamna Deleanu scuturîndu-şi gîndurile. ca să-mi pot primi musafirii. Dopul zbură ca o vrabie dintrun exuberant zarzăr înflorit în sticlă. ― Ei. papa. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cînd te superi.. Domnul Deleanu rîdea..... Ar trebui să-l pui la colţ pe tata. Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura. ― Şi dacă ne prinde mama? ― Are să guste şi ea din cafea.. Olguţa. Tu nici nu poţi să te superi. ― Da. acolo am să ascund cafeaua şi ibricul. Lasă.. eu te-am supărat odată.. papa. privind gavanoasele din sobă. papa. Totuşi. ― Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric? ― Îmi cumperi tu. ş-atunci vrei să te superi şi mai tare.

Ciocnite... adunaţi în jurul acestei simpatice mese. dragii mei. ― Ai să ţii un discurs. ― Nu mă interpela. ― Ce vrei să faci? ― Vreau să ţin un discurs. de azi înainte am pierdut un nepot... parcă palpitînd. furată de zborul voalurilor desfăşurate. cupele cîntară pura arietă a cristalelor subţiri.. că ciocnim din nou toţi cei de-acum... Herr Direktor! Te pişcă de limbă! ― Atunci ţine şi tu un toast. Grigore. Bună-i şampania! Ce zici. a izbutit să facă un om". Olguţa se ridică în picioare. ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice? ― Dă-i. te-ameţeşti îndată.. pentru Herr Direktor. dă-mi voie să mă sui pe scaun. să bem în sănătatea fiului îndrumat. răsturnîndu-se pe speteaza scaunului. ― Ş-acum. ― Suie-te. Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. Alice. Grigore. Dănuţ. ― Alice. ― Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie. Alice! ― Eu. ― Hai. Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă. s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine. să cinstim pe mame! ― Eşti bine dispus. În norocul lui Dănuţ. urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu. nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru! ― Umple-o. să mă priveşti tu prin monoclu ― cum te privesc eu acuma ― şi să zici: "Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil. nu începe. N-ai grijă. Cunoştea tracul . Olguţa? ― Îi bună. cupa se înălţa. ― Stai... Ş-atuncea. Gaudeamus igitur. începu Herr Direktor ridicînd cupa. în cinstea noului tată ― vrednic tată! ― care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă. Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire.decorativ al spumei. spuma crescu. ― Crezi că mi-i frică? ― Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor. ― Mi se pare că sîntem amîndoi. asemeni unei balerine-n vîrfuri. Beau mai întîi. Herr Direktor! Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Dragii mei. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani. C-un foşnet. În aşteptarea acelei zile. ― Mamă. Vezi numai să nu cazi! ― Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gîtul strîmb. Olguţa. Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă.. ― Cum? Ai şi băut-o! Tu.. În mişcarea ei. dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria.

. De azi înainte Herr Direktor. ca şi acum... Herr Direktor.. cu mama şi cu cineva. aşezînd-o pe Olguţa la locul ei. Şi toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti. înalt. Auzea răsunînd cupele ciocnite. Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene! . glumele. o măsea. Da. ― Grigore. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Şi nu-mi pare rău! ― Nici mie. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu. ― Şi-ţi pare bine.. vorbele.. părinţii lui îl felicitaseră. rîzînd alături de scaunul caznei. noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el. şi fiindcă tu. M-a ferit Dumnezeu de nevastă.. salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe. şi iacătă căn schimb îmi trimete o soacră!.. ― Bravo. Olguţa. acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite. să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi. Olguţa? ― Sigur că-mi pare bine! ― Atunci hai să ciocnim.. Olguţa îşi trecu palma peste frunte. debutul Olguţei îl emoţiona. Da de azi înainte sîntem mai rude.. vocifera Herr Direktor. Cînd îi scosese dentistul. mult ai mai . Herr Direktor.. Olguţa! aplaudă domnul Deleanu. fără să le asculte. ― Lasă. mai demult. ― Atunci avem noroc la rude amîndoi! ― Bravo. umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot... ― N-o întrerupe. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu.. o apără domnul Deleanu. ― Mare noroc. papa.. că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. cu măseaua în mînă. că n-am sfîrşit!. Şi eu doresc. şi parcă nu.. de azi înainte.... Vra să zică se întîmplase ceva bun. ― Dragă Herr Direktor. tu eşti tatăl fratelui meu. Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea.. fără poftă.. domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ. Olguţa! Să ştii de la mine. Grigore. ― Stai. deşi glumă.. Ş-atunci. privindu-l. Şezuse pe un scaun din sofragerie. vorbi ea fără şovăire. începu el zîmbind cu ironică melancolie. plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. Săracu Dănuţ! Numai el era trist. eu îi răspund. Dănuţ.... Herr Direktor. Ciudat! Atunci o măsea. ― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei. Răsturnat pe scaun..Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie. eşti de două ori rudă cu mine. ― A bon entendeur. Olguţa! Nota zece la discurs! ― Dragii mei... ― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata... ― Cine-i misteriosul cineva? ― Ai să vezi. rîsetele. ― Ştiu. de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu.debuturilor oratorice şi.

― Olguţa. Olguţa îşi muie buzele. şi începu să-i şoptească la ureche... ― Merci. ― Şi tribunalul. protestă Herr Direktor. am băut şampanie. la rîndul meu.. ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!. ― Îi amar. ― Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc? ― Peste vreo săptămînă.. da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul! ― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar! ― Atunci am să te rog ceva.. trăgînd cu ochiul la ceilalţi.. nu! Criticele tale erau sincere. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore. pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd.. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete. dragă Grigore. şi fiindcă-s blînde. pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe. Asta-i pentru moşnegi ca noi! ― Papa. arătînd paharul pe jumătate plin. ― Papa.. ― Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu. ― Spune. se apropie de domnul Deleanu. Grigore? ― Mîne.. ― Mai încape vorbă?! ― Rămînem fără copii. papa! Mai bună-i şampania! ― Tu nu te pricepi. Numai Monica e a noastră. Olguţa. Şi închin.. nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu. ― Cînd pleci tu. ― Scopul scuză mijloacele! ― Nu. şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor. Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă. sorbi cu încordată atenţie. Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor. ― Noi mai rămînem. şi fiindcă-s rare.. Dar eu. Mamă dragă.. Olguţa se ridică de pe scaun. Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră. pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului. aşa-i cînd faci un chef! ― Uite.. Olguţa! zîmbi domnul Deleanu..terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!. Olguţa? ― Dacă spui tu! ― Ia să vedem. cotnarul e mai bun decît tutunul? ― Vrei să guşti. . zîmbi doamna Deleanu oftînd. a copiilor. şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea. papa!. ― Aşa degrabă? ― Acuşi începe şcoala. atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi. şi fiindcă-s amare. Alice. călcînd ca o acrobată pe frînghie. Hai să ne sculăm.

tu du-te lîngă Dănuţ. ― Cu mata. întredeschise uşa. Mut. învie.. şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. Bătu încet cu degetul. Monica? tresări doamna Deleanu.. Eu am să dorm. cu degetele răsfirate. De îndată ce se închise uşa.. învăluind suflarea toamnei din cotnar. ― Poftă mare! Anica. furişînd o privire abătută spre uşa lui Dănuţ. una lîngă alta. Profira sări de pe scaun cu gura plină. Săracu Dănuţ!. mînă în mînă. ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea. spre odaia lui. ― Pui mic.... urmată de Monica. mîna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer. Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol. trei tăceri priveau viaţa. Intră. ascunzînd bişcotul la spate. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot. o strînse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac. Apăsînd binişor clampa. ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncînd în clasă de profesoară. Dănuţ deschise ochii din nou ― şi nu zîmbi.. genele doamnei Deleanu tremurară. Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. ― Bine. Uşa se închise. Monica ieşi în vîrfuri. În trei odăi... Ajungînd în dreptul uşii ietacului se opri.. Ţinîndu-şi suflarea. cu capul aplecat.. ― Haideţi la mine. tante Alice.. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. Anica plecă ochii în jos. Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ. Olguţa dădu buzna în sofragerie. Monica? Fetiţa apucă mîna cea tristă. cu ochii închişi.. ca . ― Tu vrei să vii cu mine.. cu gestul revelator al şcolarilor fumători... să-l mai plimb prin Bucureşti. Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat. Căzu. ― Doarme!. copii. Să trăim! ― Noroc! Pornită tocmai din îndepărtate vremi ― cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc ― aroma cotnarului se răspîndi în tăcerea odăii. Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă. De la o vreme. Şi adierea toamnei de afară. se umplu de amintiri. Părăsită de buclele lui Dănuţ..... Monica intră singură în odăiţa fetiţelor. Două tăceri.― Încep toate!.. După ce se închise uşa la loc. Dănuţ trecu înainte. hai cu mine! Profira le aşteptă să iasă. ― Dănuţ. Monica aşezată pe marginea patului. şopti ea aplecînd urechea.. Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu. ― Tu erai aici.

Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare. duduie! ― Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă. luă bişcotul aruncat de Anica. ― Ascultă bine. intri în goană.statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina.. duduie. ― Ai să te duci în odaia turcească. Buf-buf. În aşteptarea Anicăi.. Stai.. ― Da.Şi dacă nu răspunde bat tare. duduie Olguţa! ― Fă cum ţi-am spus. ― Ascult. Olguţa se plimba cu mînile la spate. Anica. la moşu Puiu. nu pleca. ― Bine.. şi-l înghiţi. Anica.. Hai repede. Să nu laşi nimic Profirei! ― Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr .. ― Aşa.. ― Dormea? ― Nu. şi intră. din ce în ce mai repede. bătu ea cu pumnul... sau ai şi băut? ― Nici n-am apucat să mănînc. ― .. ― Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească. Dat încet. duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinîndu-şi rîsul. Toc-toc. Şi dacă nici atunci nu răspunde. ca să-l trezeşti! ― Şi dacă se supără. te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare: "Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da să faci zgomot. ş-ai să baţi la uşă încet. Ai treabă cu mine. ai mîncat numai. Aplecîndu-se. Uneori se oprea.. ― Ascultă. ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. Profira oftă şi porni. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămas pe masă. duduie Olguţa. o cercetă aspru Olguţa. fuma. trînteşti uşa. te joci cu mine? ― Am uitat... se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale. Ia să-i dau şi Profirei o treabă! Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei. ― Profira! ― Of! M-am speriat.. îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea. Ia arată-mi cum ai să faci? Anica se apropie de uşa sofrageriei. ― Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănîncă tot. ― Anica. ― A spus să poftiţi. ― Da aici cine să cureţe? ― Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-te şi mănîncă poamă. bocăni ea cu degetul. scoţînd un alt bişcot din buzunarul pestelcii.

― De ce numai burlacii? ― Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb. Herr Direktor îi dezmierdă pletele. ― Pentru tine? ― Şi pentru Kami-Mura. Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan. ― Ai dreptate... mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti. încrustîndu-şi monoclul în orbită. Dănuţ vine cu Iorgu.. ― Încîntat! ― Ce mai faci. cînd pleci? ― Mîne. au un halat frumos... Herr Direktor! ― Măi! că multe mai ştii! ― Herr Direktor. Herr Direktor! Am venit să te văd. ― Pleci singur? ― Da. Azi e o zi mare.. A plîns. ― Nu.. Dă! Oftează şi ei!.. ― Atunci de ce-a plîns? ― Aşa-s cucoanele. ― Îmi faci o vizită? ― Sigur. peste o săptămînă. şi le trece. N-ai văzut? ― Atunci de ce-a plîns mama? ― De unde ştii tu c-a plîns? ― Am văzut eu. .. ― Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacă fratele meu. ― Bine..îmi pare bine. Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană. Ce vînt te-aduce pe la mine? ― Nimic. fiindcă-i mamă.Direktor. ― Şi dacă-i urîtă? ― Se consolează! Adică nu. ― Şi-a călcat pe inimă. Da stai jos. plîng.. Olguţa. Herr Direktor! ― Ca întotdeauna. Olguţa.. şi ea singură a hotărît ― cum de altfel a hotărît şi Dănuţ. respiră ea. Olguţa. ― Aşa cred eu. Herr Direktor? Nu te deranjez? ― Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!. ― Azi nu-i ca întotdeauna. Ei au o nevastă frumoasă. ― Dragă Olguţa.. ― Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecare zi! ― A plîns de bucurie. Herr Direktor.. ― . După ce se hotărăsc să facă ceva. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară? ― Azi eşti vesel. ― Aşa-s burlacii. Olguţa. şi pentru toţi. să mai stăm de vorbă. ― Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă? ― N-au nevoie.

cu funcţionarii tăi.. La Bucureşti. ― Vra să zică.― Bună fată eşti tu! ― Herr Direktor. că parcă nu era în văzduhul toamnei ― şi o blîndeţă vastă în lumină. Herr Direktor. ― Şi dacă mai face una? ― Hm!. Azi nu te doare capul.. Vorbesc mai aspru. ― Ba mă doare! Cum nu! Revărsîndu-se. în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet. E urît şi sălbatec. Om vedea! ― Hm!. Astupă-ţi ochii cu mînile. Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă. Herr Direktor... ― Merci. ― Sigur. am scăpat! ― Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune. ― Nu-i nimica. da bun. că acuşi capăt o migrenă. ― Da-ţi place să baţi? ― Nu. că se rănise la genunchi mai adineaori ― şi i se păru . Îmi dai voie să umblu în geamandan? ― Mă rog! ― Închide ochii. începu Olguţa privindu-l drept în ochi. Altfel nu merg treburile. ― Îţi place. şi dacă nu m-ascultă îi dau afară... ― Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd eram băiat.. colonia gîlgîia. tu ai bătut vreodată pe cineva? .... Azi îi o zi mare! ― Pe capul meu! ― Şi pe altele. Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune. adăugă Olguţa. n-ai să-l baţi pe fratele meu? ― Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu! Olguţa respiră adînc. ― Şi ce faci tu cînd eşti sever? ― Dă!. frămîntînd amarnic. Herr Direktor? ― Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet. îşi aminti că se jucase cu Olguţa.. Acuma să-mi spui ce-am să fac! ― Ai să-ţi faci un duş cu colonie! ― Bine-mi pare că n-ai ghicit!. Herr Direktor... ca un trecut. Olguţa. împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt. Herr Direktor? ― Slava Domnului. tu eşti sever? ― Cu cine Olguţa? ― Ştiu eu!... palma Olguţei se rotea repede.. mă încrunt.. ― Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu? ― Dănuţ m-ascultă. ― Cine ştie?! Dacă face-o prostie? ― Îi fac morală... Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînile în buzunar şi umerii plecaţi. Ştiam eu! Tu eşti sever. Herr Direktor. Era o dărăpănare atît de străvezie...

. Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Şi Dănuţ era fericit.. cu oglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare... înalt şi întins. Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic. cînd se încruntă. Ce se întîmplase în turbinca lui Ivan? Ce vînt veştejise. Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. nenorocirea se isprăvea.. cîad se supără. nu. decît picioarele măsuţei. Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici. . să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă. cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti. Ştia cînd zîmbeşte. începea şcoala. aşa cum ar fi vrut Dănuţ. cu Prichindel. săncapă-n ele numai basme. Pisica de la o vreme torcea... Dănuţ. Şi era o tăcere!. Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră. lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. De multe ori. scuturase şi alungase împăraţii.. Nimeni nu mai era pe lume. Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul! Porni încet spre livadă. Nu-i venea să plîngă. Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot. cerul... Mingea de foot-ball. feţi-frumoşii şi poveştile? Turbinca lui Ivan era goală? Dănuţ mergea singur. Dănuţ.. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci ― deschizînd uşa cu o deschidere de pleoape ― pentru a intra în alba încăpere a luminii. sau bătînd tactul unei supărări. Oftă... cu oameni mici ca literile. Pustiu înainte. şi că Dănuţ e altul. Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă. cu sufletul frăgezit de zîmbete desprinse din spaima somnului.. stînd locului.... Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. în omăt. doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Nimeni nu-l mai însoţea. Şi-ntotdeauna. aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori. Acolo. Olguţa se juca pe-afară.. ... Dănuţ. deschizînd ochii. Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîte acum ar fi fost ale vremii. Închise ochii. şi că ograda-i alta.. mic şi singur. iarna. aceeaşi.că treptele pe care le coboară sînt altele decît acele pe care le suise. Dănuţ la mijloc. sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri.. Vra să zică l-au dat afară din casă. L-au izgonit. cu vîrfurile. numai. fireşte. era uriaş. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte ― pieriseră. şedea subt măsuţă...Deschise ochii. se apropia plecarea. spre sfârşitul vacanţelor mai ales. înainte-l aştepta şcoala... nu ale pridvorului casei părinteşti. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborît. şi jos-jos.. pantofii mamei şi pisica.. dar ce uriaş cumsecade!.

şi grădini. miresme stinse.. merele pline încovoiau crenguţele. Monica alerga după el. luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi. Deasupra ei. într-ascuns. gudurîndu-se pe lîngă el. De aceea îngenunchease. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă. stai puţin. Săracu Dănuţ! Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ. mirodenii pipărate.. abia simţite. Numai Ali îl iubea pe Dănuţ.. De-acolo. Ostenise.. Monica porni după Ali. Şi după ce va pleca Dănuţ. ― Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mînile. nemişcat. În drum spre livadă îl ajunse Ali. ― Dănuţ.. Pe masa de stejar cădeau frunze. Soarele umed ― adierile vîntului de pe mirişti. cu genunchii strînşi şi coatele împreunate. Şi capul unui pui de faun. ― Dănuţ. Dar toamna? Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. cîrlionţîndu-l cu aramă. Soarele-l bătea în plin.. aplecat. ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante. visa. acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă. Şi pretutindeni începea o plecare. Arome dulci şi amărui. cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri. ― Dănuţ! Cu cozile fluturînd pe spate.Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme. lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. nici femeia care stă pe el înfrigurată. O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ. şi arături ― fructele şi frunzele crengilor ― trunchiurile pomilor ― pămîntul ― frunzele şi fructele căzute ― şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate... deşi gonită. şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfîşieri fără de mîni. şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor. Dănuţ şedea pe banca de sub nuc. Monica ar . Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plîns. Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ. suflări umile. ― Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace? Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porni înainte. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic. Ali la Medeleni. amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucureşti. Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt. cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. desluşite totuşi. împovărîndu-le. Gîfîia. Dănuţ! Îl ajunse în livadă.

fi cutezat să iasă din ascunzătoare. le recita în şoaptă.. Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania. poate în dorul satului de peste graniţă. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi. dădaca lui. ― .. Pe-atunci.. îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz.. Dănuţ avea vreo trei ani. pînă ce-adormea. şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi"... Şi o bucovineancă. Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ. Fără înţeles. că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească. Purta rochiţă ca şi Olguţa. pentru el. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas.. Cînd se culca. Unu Ili Duduili. după ce isprăvea. Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească...? Ţţ-ţţ! Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: . ― Nani. căpăta bomboane şi sărutări.. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc. ― Sst! Pe la moaa Mugului Tece fata tucului.

... Da.. şi-ar fi venit toamna ― ce-ar fi făcut?. să ţi-l culci pe palmele tale. foşnind uscat. Di motoc. Dănuţ oftă.... rupte din trecut: Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş... . uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca. şi-acum nu mai aveau flori..... O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ.. Cînd vine toamna. îţi vine să dormi... Dacă venise toamna!.Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar...... Da.. Toamna. Frunzele erau moarte?.. şi l-ar fi luat vîntul. .. şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze. şi el ar fi rămas din ce în ce mai singur ― aşa cum era acum. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte. începu să se îndepărteze de-andaratelea.. Şi adormea zîmbind.. frecîndu-şi genunchii îndureraţi. Fiindcă venise toamna. ascunzîndu-se pe după trunchiuri......Cînd eşti trist de tot. pasările pleacă şi frunzele cad. Se opri.. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura... dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni.. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles.. ..Un cozoc. ... . Îţi vine să dormi cînd eşti trist. şi cădeau frunze galbene din ei.. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă. sau.. Şi să uiţi. Nu. Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare. Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului. Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi. Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi sadormi din nou!. Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă.. şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit... Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut.Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi. Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?. şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze.. şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el... Ce să mai facă ele pe crengi!.De ce cădeau frunzele?..

Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute. fără să ştie de ce. apucă şi trase." .? Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şi grele. docil.... braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii.. ― Cine ţi-a dat voie să mă săruţi? ― De ce mi-ai adus pelerina? ― Ca să nu răceşti. Ce te-amesteci? ― Dacă mi-i milă de tine! ― Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie! Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întîlnind cozile Monicăi.. toamnă! ― Te-ai supărat... Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urma sicriului. Plîng. Era frig. Fără să spuie o vorbă.. Dănuţ pleacă la şcoală.. în livadă. Nucile n-au sînge.. ― Eu? "Nu se poate!" murmură un gînd îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului... ca în întuneric.. . ― . Dănuţ. ― Mai bine-aş răci. aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ. Dac-ar avea. lîngă rîpă. Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele. ca unui biet om trist... le-ar curge sîngele pe coajă. ― Mort? Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămînt negru?. Dănuţ. mort?. Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui. Pardon.Toţi sînt în doliu. şi buzele închise îi sărutară buclele...... Şi noaptea cu strigoii? Singur! "Nu.. de dinafară parcă... ― Îmi pare rău. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca. înghiţind. . alunecă şi se aşază lin.. Şi l-ar fi găsit boarul jos. Nu ţi-e frig? . ca unui om cu capul sfărmat... Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului.. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. Monica. Şi parcă se temuse de Monica. ca unui om.... Mai bine la şcoală... El.Frunzele plutesc.. Monica? o întrebă el dulce.... lăsînd să-i cadă cozile din mîni. În fundul livezii era o rîpă înaltă ― tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creanga de pe care se zvîrlea în jos. cu şiroaie de sînge pe obraz. o trăsese pe Monica de cozi. Dănuţ? Unde-i Dănuţ?".. Mort Dănuţ?... pe vremea caiselor.Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ... "Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti. şi fără să vrea. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei. cu capul sfărmat. aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi. cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie. Capul Monicăi zvîcni îndărăt.. şi-i păruse rău. îngînă Monica. Nucile cad şi se sfarmă!....

. ― Cam tîrziu. ― Cîte ceasuri? Flacăra unui chibrit clipi. Ali ţîşni săgeată. domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului. Şi pretutindeni printre ei. Se smunci atît de tare. căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ. ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc. verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!. îl flutura pe dinaintea ochilor. zveltă. căluţ! Rîzînd cu ochii închişi.. Se acoperi cu pledul pe picioare. albă în goliciunea copilărească şi cea lunară. ― Hii. Monica tresări prin somn. ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme. Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului. Prin întuneric. . Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!. Dormea pe-o coastă. şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă. ca un lung păr despletit. fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi... O rîndunică poate. Cu cozile de aur în mîni.. şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ. Şi ce ochi dulci. ― Hii. Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul..Capul Monicăi făcu semn că nu. ca statueta fugii răsturnată. ― Hii.. Dănuţ fugea subt foile de aur.Aleargă prin livadă. Doamna Deleanu se coborî din pat. încît visul... Unu.. îşi aruncă pe umeri chimonoul. cu faţa plînsă şi bitoare. ― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da? ― Da. ― Nici tu nu dormi? ― Fumez. dezvelită. Alice. celălalt repezit de-a lungul coapsei... Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor.. cu picioarele îndoite de la genunchi.. Tot nu se isprăvise vacanţa! Trezit din somn.. balul alb al lunii ondula pe la fereşti.. c-un pumn adus lîngă frunte. În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri. Şi-n faţa lui fugea Monica. ridicîndu-se. căluţ! . răscolind umbrele. Şi soarele apuse dincolo de lume.. ― Da vrei să fugim împreună? Capul Monicăi făcu semn că da.. îngăimînd cuvinte nedesluşite. ― Hii. Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate. căluţ! murmură ceresc glasul din vis. Toamna.

― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. cînd repezi şi bolmojite. pulpele lin rotunjite. Anica. Se dezvelise.Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ. Ploaia se înteţea răscolită de vînt. vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. mut. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor. potecile norocului şi dumbrăvile dragostei.. Un glas femeiesc momea încetişor. II ROBINSON CRUSOE Ploua. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji.. gleznele subţiri.. legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei. Oftă. adormind un copil sau o durere. ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. zări urma slabă a unui pneu de automobil. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos.. Privirile-i alunecară spre zarea afumată... Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul. Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum. Cînd rare. cînd visează. îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii. În palma desfăcută îi juca o lumină de lună. descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi. apăsînd şi ridicînd clampa. De subt coviltir un glas aspru bodogăni răstit. Trecînd pe subt stejarul de la poartă. Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn. zgribulită în burniţă. mieuna slab. cînta poate. ― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ. şi mîţa unghiulară. Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor. Se . ― Ce face? ― Doarme. Caii firavi muriseră parcă în picioare. îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet. cu capetele grele. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii. Doamna Deleanu îl înveli.

căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei. lăsînd în urma ei văzduhul sur.. Şi toate cărţile. aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne.. înţepeniseră subt apăsarea vremii. care de care mai sucite.Mîncam ca un rege în faţa curţii. mandoline şi ghitare. de lemn sau catifea. Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe dinafară. a putregai uscat şi a colb de arhivă. Nu avea voie să-mi vorbească decît papagalul. ". nu ale unor feţe omeneşti. În priveliştea moartă. zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. ca o bolnavă lumină de lună. ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace. cu gît şerpuitor de lebede. Aşa că aroma de proaspete piersici.. Dănuţ întoarse cartea pe dos. aşezînd-o pe podea.. podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi ciudăţeniile lor. mai întortocheate. Mirosea a lemnărie încinsă de căldură. decît trebuinţele. ovale sau pătrate. mari şi mici ― desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări. Într-un ungher. Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod. Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe. Nu s-auzea nici un lătrat. cele două pisici." Ajungînd la acest pasaj. ca osemintele unui ciumat. la fiecare capăt al mesei.. viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii. Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului. Şi toate înecate în tăcere! Teancuri de portrete cu rame negre. în pod.. castanii sau aurii. stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună..scutură înfrigurată şi alergă spre casă. ca un favorit.. Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia . cu picioare arcuite şi primitoare speteze. vioare brune ca zahărul ars. cît şi ale vremii lor. era îngrozitor de veselă. în întregime. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră. şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la dreapta mea. luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos. aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă. gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos. bucoavnele. Vioare de lemn blond cu gîtul curb. căptuşite cu mătasă albastră ― înadins adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Încăpătoarele fotolii şi canapele. cobze. Taburetele.

Din colibă pornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă. Insula lui Robinson. se vedea marea. În epocile fluxului. ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie. dosare. Şi era foarte bine ! Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi. ca o glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe. pe aer. ridicată deasupra genunchiului stîng. cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor. ziare. din buzunarele tuturor hainelor. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. halatelor. Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson. dincolo de gărduţ. din saltare. Musteţile spiritual răsucite. un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poligonală. iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal. coli. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri. se mutase în podul cu vechituri.. biroul era o odaie ca oricare alta. în gaura neagră-verzuie. veghea şi un papagal ― aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat. obrajii rumeori. fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor. înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc. ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Adică papagalul susţinea mîna. în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă. de pe dulapuri.. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. de pe etajere. numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Robinson era aşezat pe. pardesiurilor.. ori nu lucra. Robinson avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun. La intrarea colibei. ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască. ţinea papagalul. ca pe găurile unui fluier. reviste. în colibă sau pe acoperişul ei. caiete. Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale domnului Deleanu. pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme. fiindcă toate degetele ― corect alineate ― se rezemau pe spinarea verde.atîrna o nucă de cocos. în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat. recipise. Tot în pod.. Se numea Ali. barba frumos retezată. aveau flux şi reflux.. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă deasupra sprîncenelor. Pisicile dormeau. fiindcă deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa. pesemne. scrisori. ca un breton drotat. carnete. În mîna stîngă. din dulapuri. telegrame. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. . Robinson Crusoe mînca piersici. inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele. datorite pe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu. ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii. În epocile refluxului.

cu umbrela şi sacoşa în mînă. Văd eu că ai de lucrat. O telegramă sosită. Soţie soseşte bani.. afară de Olguţa.. dezlănţuise refluxul. închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare. vehement izgonită din birou." Cînd lucra.. O arestare preventivă. Olguţa? Olguţa îl privi pe sub sprîncene. da mi-i ciudă că nu-i frumos! ― Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu. peniţa alerga de-a latul colii de hîrtie. stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut. informaţii. aştepta în salon. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor. Nu mă lăsaţi. cu pălăria în cap... nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu. e un sechestru asigurător asupra persoanei.. papa! am rîde tot timpul şi-am bea la cafele! .. ― Lasă papa. Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă. Confirmat mandat.. papa? ― Să lucrăm noi doi împreună. trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas de durere şi gutunar. Respect. papa! Îţi vine să fii bolnav! ― Mi se pare că n-ai ce face.. Şterse. "Arestat bancrută frauduloasă. peste tot. ― Tare-i frig şi urît. ― Cînd ai să fii tu mare. "..fiţuici. aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare. ― Am! oftă ea. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. Te deranjez.E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. Mă plimb prin casă. de dimineaţă. Zîmbi. papa. fireşte.. ― Ce bine-ar fi. apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mînă.. Olguţa din farfurioară. Madam Blumm. Interveniţi urgent.. Olguţa? ― De ce. în definitiv. şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: "E revoltătoare". O vărs sau n-o vărs? întrebă ea. Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară... Blumm" Arţăgoasă. cutii cu tutun cu ţigări. ― Îţi aduc cafeaua.. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou. ― Ce verşi e pentru tine! ― Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc? ― De ce? ― Ai să crezi că fac dinadins. de la Iaşi. cutii de chibrituri.

. Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian. ― Mai încape vorbă?! ― Tu mi-ai dicta. adăugă Olguţa ridicînd sprîncenele. ca toate croitoriile: întraceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine! ― Halal tată ai tu. ― Da.. Mă duc.. tu nu trebuia să te faci tată. se convertise în muţenie posacă. Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe! Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi. ― Papa. că are să plîngă! ― Bravo. Da-i foarte bine aşa cum eşti! ― Pe placul tău? ― Da.. Doamna Deleanu. papa. dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului. femeia ceea din salon divorţează? ― De unde şi pînă unde? ― Oftează. şi iar începea. cucoanele că sărută tot timpul? ― Asta-i ocupaţia lor! ― Eu n-am să sărut niciodată! ― Nici pe tata? ― Ba pe tine da. ― Şi facem amîndoi ordine în birou! Olguţa zîmbi. Olguţa! ― Păcat că nu eşti tu mic. papa! O dăm afară. Ce au. ― Sîntem prieteni. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi. brusc amuţea. Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară. papa. şi după ce-aş obosi.. cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe . eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie.― Da...... papa. ― Cu madam Blumm? ― Lasă. ― Bine ne mai împăcăm noi doi. Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou. papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute! ― I-auzi! ― Da. maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo. papa. ― Unde? ― În salon. Ne-am face de cap! ― Da am face şi treabă.: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar! ― Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii.. ― Clientele. Olguţa! ― Papa.. şi eu aş scrie. Le-aş arăta eu! ― Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu. ermetic albă în şorţ de soră de caritate. Asta-i altceva. papa!. papa. ca o soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate.. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate. ― Da eu nu te las să lucrezi. papa. papa! Da ce-s eu?.

Aşa avea să-l strige la şcoală.. "Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut. pînă cînd. Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei.. plin de pistrui. îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi. se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare. care ştia orice.. în extrema stîngă a clavirului... Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag. stridenţele din dreapta.D. ca un parfum de garoafe. punînd şi pedala. procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon. Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon. Se dărîmau sunetele. În locul ei răspunse cun surîs afabil. "Dragă Dănuţ.. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului. cu ajutorul pedalei din nou puse.. n-ai văzut tiparul? Monica tresări. aşezată de profil lîngă fereastră. lovindu-se de geamuri şi oglinzi.. Cine i-a dat voie să-i fie drag? Şi zîmbi. Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi.." Da. Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante. Olguţa lăsă pedala.. ― Monica. D. într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi.. Dac-ar fi ştiut cineva!. din care se prăvăliră îndărăt.. Acalmia se lăsă ca un parfum de tei..D. replică pianul profund....D.. năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului. chiar şi locul tiparului..masa întinsă.. scăpînd batista pe genunchi. şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap. Gama sireapă amuţi. Madam Blumm dădu din cap. Adevărul. Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte. D. Acul şovăi în mînile Monicăi. fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ. adică. madmazel Clara. "Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă. Monica.. Olguţa bătuse înverşunat un dublu do. pe un scaun cu două pernuţe. cu spatele puţin adus. spre cruntele sonorităţi din stînga. drept răspuns la casnice întrebări. De aceea.... la catalog. imperceptibil mai mic.. "dragă Dănuţ".. Şi domol. ― Cucuţî! ― Doo. cu o blîndeţă iezuită. Vaierul creştea.. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du .. broda iniţiale pe batiste.. ― adică: Dan Deleanu. gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele. adică: Dănuţ Deleanu. D. dar şi invidia celorlalţi comercianţi.

mal şi cînta la pian operele lui Wagner. Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba, minunîndu-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguţa cînta pe dinafară. Aşa da! La fel cu Raşela, numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea... ― Ooff! Braţele Olguţei osteniseră. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor, făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă, după somn. În salon era frig. Ploaia întuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o pîclă... ― Cum? Nu-şi crezu urechilor. Întoarse capul, privind peste umăr. Madam Blumm adormise, fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd, ca o supă fierbinte, horăia, ofta şi şuiera pe nas şi pe gură. Olguţa întoarse capul cu scîrbă... Era rău dispusă... şi nu mai avea pe cine să se supere. Monica era prietena ei. Buftea... Dănuţ pleca... Pe lîngă asta, de două zile, o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Nişte vorbe, din întîmplare auzite: ― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate. ― Ia, ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii... că-i vremea! oftase Ion, succesorul lui moş Gheorghe la grajd. ― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa, bătînd din picior. Ş-atît. De-atunci, de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Şi-i era ciudă pe ea, pe teama ei, ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion, îndemnîndu-le oarecum să se adeverească. Începu să cînte concertul de Mozart în la major, pentru piano şi orchestră ― de astă dată cu note. Ca şi în viaţă, în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. Concertul de Mozart era prietenul ei. ― Ce mai studiezi tu, Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon. ― Am să studiez concertul meu, răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul. Concertul ei suna a melancolie. Închise caietul... Madam Blumm horăia lugubru... Toţi lucrau în casă. Afară ploua. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. Clapele, adîncite brusc, scînciră. Cu mînie şi revoltă, piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei. ...Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod, de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cînelui şi a pisicilor. Odinioară rîdeau cărnoase piersici; acum nu mai erau decît

sîmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrînise, dormind ― poate murise. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, aşternuse peste toate cele, cenuşii troiene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri ― ploaia, ploaia, şi iar ploaia sură, în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii. Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decît în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson îşi părăseşte insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită. "Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela"... Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura, cu cinci rînduri mai sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii. ..."Puţin după aceasta"... Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta", dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei, plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei"... ..."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După rugăciunea mea, comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi"... Şi iarăşi: "Spunînd adio insulei"... Împainjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plîngea şi Robinson, zîmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. Preocupat de căciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile. Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuţ. "Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela şi papagalul, neuitînd nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră"... ..."În insulă", adăugă, fericindu-i, gîndul lui Dănuţ. Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit. ..."Astfel îmi părăsii insula, la 19 decembrie 1686, după o şedere de 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile, salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale." Şi nici n-a mai privit insula, de pe vapor, pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista? Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?... Şi de ce rîdea parcă şi insula în jurul lui, într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson? Începu iarăşi: "Astfel îmi părăsii insula"... Îşi aşezase cartea pe genunchi. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile. "Călătoria mea fu norocoasă. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului

1687, după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani." ― Treizeci şi cinci de ani, murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului. Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!... Nimic, nimic! Dănuţ închise cartea, îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii. Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe, luîndu-şi numai căciula, umbrela şi papagalul. ...Clasa întăia... a doua... a treia... a patra... a cincea... a şasea... a şaptea... a opta; şi alte clase încă... Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare... În pod era numai ce-a fost odată. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod începeau băncile şcolii... "Spunînd adio insulei", Dănuţ îşi rîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite, îl strigă pe Ali şi ieşi din pod... Dar turbinca lui Ivan, deznădăjduit de larg deschisă, înghiţi şi pod, şi insulă, şi clipă, cu aţe de păianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zîmbitoare poze... De asta, pesemne, umerii lui Dănuţ erau plecaţi. Se cobora pe scări, trecînd din podul cu vechituri în plină toamnă. În grabă, negăsindu-şi galoşii, Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. Îi erau prea mari. Trebuia să meargă tîrîş prin mîzga lunecoasă. Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi, drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima, ca un coşmar. Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă, Olguţa înainta greu. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă... se afunda în glod... şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş. Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze. Îngenuncheat în faţa icoanelor, moş Gheorghe se închina. În jurul unui om bătrîn care se închină, tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat. Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminiţa din păhărelul roş al candelii, rumenea chipurile întunecate ale icoanelor, ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci. În răstimpuri, moş Gheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii, acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă. Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească şi de-acum înainte. Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn. Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrîn. Era drept să sufere cît mai avea de trăit şi să moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn.

tot neagră şi cea care urma. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată. drept era să fie. Încolo. parfumul femeii de care te-ai despărţit plîngînd. Bătu cu pumnii în uşă. fără de dureri şi-amărăciuni. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi. Nici nu cîrtea. nici nu se căina.. ca parfumul tomnatecelor tufănele. Şi să-i fie viaţa blîndă. ca o toacă de vecernie omenească. Parcă murise toate sărbătorile roşii din . că mare-i mila ta! Iar tusa. ― . Intră în salonaşul doamnei Deleanu. ― Duduita moşului. am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în nici una.Tot ce era. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum. Înstrăinări.Ce-i. un blestem ― cugetat sau şoptit ― să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. dădu să intre. în pragul ceresc al morţii. căpătîndu-şi cumpătul. Cu galoşii în mînă. Doamne. dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului. Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. de care curînd avea să se despartă. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. plutindu-ţi în suflet şi în nări te face săţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini. îi era milă de singurătatea ei. ― Iartă-i. mîhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin numai în scrisorile acele scrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor dorite.. Era deschis la o zi neagră. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el.. zîmbi viclean scuturîndu-se de ploaie. duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta!? Auzindu-l. urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani. văzîndu-l. ― Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat. ― Moş Gheorghe. milă de singurătatea lui. Decorul familiar.. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo. Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu. ca o asprime cînd eşti trist. izbi cu amîndoi pumnii în uşă.. Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile. Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. nici nu ofta. ca un covor de bunătate. şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. scrisori cu tînguiri umile şi amare. Îi era dor de insula lui Robinson. pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer. întîmpinîndu-l pretutindeni cu prezenţe concrete. Nu-şi găsea loc. Olguţa respiră adînc. îl îndepărta de casă. Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Zvîrlind galoşii. Nici un răspuns. nici astîmpăr.. erau buni la inimă. milostivi şi drepţi. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Negre erau toate. Astfel. Ajungînd în faţa uşii.

calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele... Intră la el în odaie. Hainele groase, de curînd scoase din cufere şi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei. Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şi genunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se în el; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile... Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic. ― A! Tu eşti aici? ― Da. ― Ce faci? ― Nimica. Stau. ― Am venit să te văd. "Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru. Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci. ― Îi pun subt pat. ― Ce? ― Galoşii. ― Galoşii?? De ce? ― Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun? ― Pune-i. "Ce-o fi făcut cu galoşii mei?" ― Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii? ― I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese. ― Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat? ― Aşa mi-a venit. N-aveam ce face! ― Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicîndu-se întrun cot. Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi. ― Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi. ― Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ. ― Ştiu eu! ― Te rog să nu mă spui, Olguţa! ― N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cu galoşii. ― Merci. Da tu unde-ai fost? ― M-am plimbat. ― Cu galoşii mei. ― Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvîrlindu-i subt pat. ― Văd! ― Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove? ― Ai tu?

― Sigur. ― De unde ai? ― Răspunde: vrei sau nu vrei? ― Vreau. Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei. ― Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui. ― Poftim roşcove. ― Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe! Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi el mîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa. ― Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi? ― De ce să mă vadă? ― N-ai ciorapi? ― Ba am eu... da mi-i lene să-i caut. ― Pot să-ţi dau eu o pereche. ― Lungi? ― Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată. ― Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii. ― Nuu! Ţi-i dau cadou. De cîte ori se întîmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri. Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptînd ciorapii. ― Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte? ― Nu pot. ― De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrînd acrobaţia în care excela. ― Nu ştiu... Îs caraghioase degetele picioarelor! ― Mele? complectă ameninţător Olguţa. ― Nu. Toate degetele de la picioare. ― Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cînd te uiţi la ele! ― Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva. ― Spune. ― Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbesc prostii! ― Văd eu! Mai întîi spune. ― Eu... cred, vorbi rar Dănuţ, cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei, că-i mai bine să fii picior decît mînă... ― Cum?? Dănuţ se înroşi. ― Mai spune odată. ― Stai. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decît să fii

mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şi piciorul... Nu mam gîndit niciodată! De ce spui tu aşa? ― Eu m-am gîndit la asta într-o zi, la şcoală... ― Hai, spune-odată! ― Ştii... şedeam în bancă. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet... şi m-am încurcat. ― Sigur, dacă nu era mama cu tine! ― Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fii picior decît mînă... Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine, şi şedeau aşa... degeaba. Pe cînd mîna mea se muncea să facă împărţirea... ― Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica. ― Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ, înfierbîntîndu-se la vorbă. ― Bine, da cu picioarele mergi, obiectă Olguţa. ― Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi? ― Sigur că-mi place! ― Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place! ― Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa. ― ...Ei, nu. ― Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place? Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul. ― Stai, Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală. ― Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie! ― Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu! ― Stai. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii... ― ...picior. Da, îi luă Dănuţ vorba din gură, gesticulînd convins. ― Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi, stai în buzunarul de la palton sau în manşon... Mînile-s deştepte! zîmbi Olguţa, privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ. ― Dacă eşti picior ai şoşoni, îşi apără Dănuţ, cu timiditate, punctul de vedere. ― Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine... Eu ţin cu mînile... Buni ciorapi! Merci! ― Olguţa, ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînile sau picioarele? ― Da nu vreau nici una, nici alta! ― Nu. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele, ce-ai alege tu? ― M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mînile, şi picioarele, şi limba. ― Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ. ― Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el! Eu nu dau nimic! Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditor pe marginea patului. ― Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat? ― Foarte rău! ― Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti! ― N-ai nevoie să-ţi închipui!

. Pîndea pe fereastră în livadă. Olguţa. Dănuţ oftă.. El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei ― de plecare. Vra să zică turbinca lui Ivan rămîne acolo unde este... toţi cei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ. Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte. Oare mori dacă-ţi taie capul? ― Sigur.. Cînd eşti mort închizi ochii. ca să te gîndeşti că nu-l ai? ― Eu m-am gîndit. în vîrful degetelor. Olguţa.. Cînd Dănuţ trăieşte. În schimb. Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa.. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu. cum ar fi doi oameni faţă în faţă. de pildă. Eu mă uitam din oglindă. fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Dănuţ împreună cu ei... Ea este "cînd închizi ochii". Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan. Vra să zică dacă moare Dănuţ. ― Nu l-am tăiat. ― Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă. ― În capul din oglindă. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva.. Dănuţ. Olguţa nu-l mai asculta. Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă. . După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi. numai că unul n-avea cap. Toţi îs acolo. Atunci nici Dănuţ nu moare. şi toţi cei de-acolo învie. şi el. turbinca e a lui. Olguţa. ― Trebuia să ţi-l tai mai întîi. rămîne turbinca lui Ivan. e în turbinca lui Ivan. şi mi-am închipuit că n-am cap.. numai că atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Uite-aşa. Să-i spuie. era în cap. deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ. Moare capul: da.. Turbinca o ţine Dumnezeu. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru. fiindcă. dar clatină din cap cu îndoială.. şi vezi prostii! ― Să încerci şi tu. desprinzînd puşca din cui. să spunem că aici ar fi ochii. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele. că dacă-ţi taie capul nu mori tot.. ― Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus la loc? ― Mi-a fost frică.. ― . stărui Dănuţ. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan.. Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte! ― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa. Da...― Tu nu te-ai gîndit niciodată? ― De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce să mă gîndesc! De asta ai cap.. numai la picioare. ― Acuma. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte. ― Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra să zică gîndul nu era în oglindă.Eu m-am uitat odată în oglindă.. nici cap.

uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. să-ţi încerc pijamaua. Dănuţ. ― Olguţa! Asta ce mai este? ― Împuşc ciori. zîmbetul Olguţei o nelinişti. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie.. o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii. ascunzînd batistele la spate. o deschise binişor. Şi toate ciorile livezii izbucniră. ― De ce nu studiezi la pian? ― Asta nu! Ce-s eu. săraca! Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt. Monica se roşi şi mai tare. .. Olguţa trecu pragul închizînd uşa. ― Să ştii c-am să dau odată puşca asta! ― Mamă dragă. Cioara căzu. mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca. fără să clintească puşca. ― Ia s-o văd şi eu. Cioara căzu departe. ― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei. Pipăită de ploaie. o vesti Olguţa. mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare. ca tine! ― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate. ― Las-o. Înadins parcă. ― Ţi-am adus zece roşcove. nu-i a mea. Şi tu dezbracă-te. Doamna Deleanu se feri îndărăt.. e-a lui! ― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ. Fumegarea toamnei aburi odaia. ― Dă-o mamei. se rugă Olguţa închizînd fereastra. carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor. ― Lasă-mă. ― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca. ― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Totodată salvase şi puşca de sechestru. lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!? Speculîndu-şi indignarea.. Monica tocmai intrase în odaie. Olguţa încărcă puşca din nou. rectifică ochirea şi trase. Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă. din care pricină zîmbi enigmatic. în plin joc ― întoarse capul la loc.― Ce vrei să faci? ― Lasă! Dă-mi-o repede! Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră. ― Ai văzut ce lovitură? ― Da. cu teancul de batiste lirice. îi ocoli privirea. însuşindu-şi-l. ― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap. ― Dacă plouă! Tu coşi. scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ.

. ― Fiindcă eşti prea bună. tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul? ― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica..― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă. la stînga. .. o luă pe cea de deasupra. Dănuţ părea mezinul lui Pierot. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat! Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.. ― Olguta! Ce faci? ― Nu vezi? ― Na-ţi-o pe-a mea. ― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar.. ― Vezi.. întoarse capul la dreapta. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. îşi suflă nasul. şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc! În pijamaua de flanelă albă. ― Nu te strînge subţioară. protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei. Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste. Dănuţ? ― Nuu! ― Şi să ştii. Dănuţ. Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste. ca să mă încălzesc. şi eu nu merit. Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. De ce mă superi? Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu. Monica se aşeză pe pat alături de batiste. ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Îi pipăia mereu. Din fericire. ― Monica. batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. ― Asta nu-i bună? ― I-a lui Dănuţ.. şi înainte ca Monica s-o poată opri. ― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. ― Ce s-a întîmplat? ― Nimic! ― Atunci de ce ţipi? ― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii. ― Cine are batistă? Numai tu ai! ― Şi Dănuţ are. Monica o pături la loc. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. ― Încălzeşte-te fără să te-aud! Uşa se închise la loc. în jos. ― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa? ― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde! Monica privi în sus.. cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia.

intră.. pătrunzînd prin uşa închisă.. Dănuţ. ― Nu. mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum. ― Olguţa! ― Ce vrei? ― Ai uitat cartuşele la mine. ar fi putut s-o vadă. ― Tuu?! se muie Dănuţ. unul după altul. Eu am şi pantaloni de călărie! ― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica. ― Fiindcă am poftă de pantaloni! ― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime. ― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig? ― Da. urmară paşii călăuzei în papuci. Cum îi cu pantalonii lungi? ― Îm! ― Diseară am să-i încerc şi eu.Fetele nu poartă pantaloni! ― Eu am să port. ― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ. Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă. ― Nu. Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii.. ― Eu. Cum vrei tu! Doamna Deleanu ieşi repede. . Monica şi Dănuţ. chiar pe cei din dormitorul internatului. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei. Îi venea mereu să rîdă. Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat. Şi-ncet. Adă-le-ncoace... Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori. răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ. ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ. Mi-i frig la picioare. Compunîndu-şi o seriozitate demnă..Dănuţ era mîndru. ― Veniţi după mine. ― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu! ― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!. să n-audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi. Nu vreau s-o sperii pe mama... ― Nu te taie.. Monica se îndreptă spre fereastră. ― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua. ― Vreţi să staţi la foc? ― La ce foc? se miră Dănuţ. ― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te. ― Bine.. ― Nu te priveşte! Vrei? ― Vreau. ― Bine. întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe. De ce te miri? ― . Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp.

priveghiate de babă. cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. Tustrei bufniră de rîs. torceau de lene şi de cald ce le era. Pe plită. focul din bucătărie. Trăgînd cu coada ochiului la mere. La gura sobei. Pe jos. se răcorea o turtă dulce tăiată felii. În schimb. Intrînd în bucătărie. ronţăind cucoşei fierbinţi. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. fiindcă-şi plimba pijamaua. ca o trinitate bosumflată de repetente. Dintr-acolo. Şi-ntr-adevăr. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan. Şi soba duduia de flăcări şi de vînt. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era. şi fiindcă. trei mere domneşti se coceau. numai puf şi arabescuri. dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug. Zeloasă şi harnică stăpînă. necontenit.Dănuţ zîmbea. Un greier.. . baba crăpă portiţa rolei. drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă. de-a lungul cuptorului. motanii şi pisicile. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi. în bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. preschimbate în cucoşei. pe trei scăunele joase. Olguţa şedea la mijloc.. Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. cu muştele. ― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr. Pe marginea plitei. Baba se sfădea cu oalele. Subt cuptor. ca o horă. în loc de mămăligă. ― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!. ca vara în livezi. Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. o cloşcă îşi dospea puişorii de aur. aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. Pe mesuţă. împreună cu Olguţa. Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ. Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. ― Miroase a turtă dulce. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. mai îmbătătoare. Zîmbea şi Olguţa. strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte. se îndrepta spre o ispravă nouă. căldura se revărsă parfumată. aroma lor creştea mai văratică. cu mînile. cu tingirile. pur şi simplu. merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. se răsti baba la oala nervoasă careşi strîmbase capacul bufnind. într-un paneraş plin de fîn. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle. Olguţa. domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi. Mîncau mere coapte. babo! se stropşi Olguţa rîzînd.

mucezind frunzele. spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură. ― Lasă că are baba! se făli ea făcînd cu ochiul. ― Hai. papa.. flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi ― nu sînt numai îndemn. ― Muşcă. pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă. papa. Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa. lîngă mine.. Îşi acoperi rîsul cu mînile. ― Mamă Marie. baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. ― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ. Dar bucătăria rumenă de flăcări. Olguţa! ― Uite-aici. pantofii.. Hei! ― Mai muşcă odată. strîngîndu-se mai tare. conaşule? ― Ei!. ― Rămîi cu noi. Patul. Cînd se întoarse. înteţind tusa. de-a dumitale. Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi. ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînd erai tu mic. Pe podele s-aliniau ghetele. papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ. ploaia curgea cenuşie. papa. Aşa ceva n-am mîncat de cînd eram copil! ― Papa. ci chiar izvor de basm şi amintiri. Ei! şacum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecîndu-şi mînile. ― N-am loc. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa. papucii şi galoşii. III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. ― Pii! Grozav de bun!. scuturîndu-l de umăr.. codri. masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii. se rugă şi Dănuţ. bătînd în geamuri. cu atitudini rigide de . pisici. Afară. În jurul mesuţei erau patru copii. parfumul cald de turtă dulce.. ― Taci. da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica? ― D-apoi cu ce.. ca o nouă arcă a lui Noe. Peste sate.. dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei.. Aşa ai să-ţi aduci aminte! Aroma merelor coapte. moşu Iorgu. ― De cînd eram eu mic.. şesuri. Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică. Da nu de-a noastră..― Aici îmi erai Olguţa? ― Da tu ce cauţi aici.. sporind glodul. alungînd zîmbetele. plină de copii. papa? ― Mamă Marie.. ― Şi eu te rog. c-o cafeluţă.

fachiri. Cufărul era al lui Dănuţ; ideea, a Olguţei. Dănuţ blestema ideea, Olguţa dispreţuia cufărul. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt. ― Nu mai pot. Eu ies afară, se răzvrăti Dănuţ. ― Ba ai să stai. Dănuţ oftă acru. ― Măcar deschide puţin... să răsuflu. Cu multă zgîrcenie, Olguţa crăpă capacul. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate, şi repede bătu din cap o mătanie berbecească, din pricina plafonului grăbit. Presiunea psihologică sporea necontenit, ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă. Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul. Profira icnea îndesînd salteaua, ca Ion la frămîntatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira trudea numai verbal. Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru, se uita în gol... Apucînd deodată, ca prin somn, mîna doamnei Deleanu, o strînse tare. ― Ce-i, Monica? ― Nu... Nimic, tante Alice! tresări ea. Îşi încleştă pumnii. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!... Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc? "Nu-i adevărat!" Cum era Dănuţ?... Avea ochi verzui-aurii, bucle castanii, nasul în sus. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine. ― Da unde-i Dănuţ?... Întrebă doamna Deleanu încuind lacata. Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei. ― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi? ― ... ― Vezi, nu-s dincolo, Monica? ― Nu-s, tante Alice! Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap. ― Sărut mîna, coniţă. ― Ce-i, mamă Mario? ― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu, zîmbi ea, clipind, ce dulci să-i fac de rămas bun? ― Auzi, Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios. ― Eu ies, Olguţa! explodă Dănuţ, îmbrîncind capacul. Zburlit, congestionat, buimăcit de lumină, stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului. ― Aii! se schimonosi el, muşcîndu-şi limba.

― Ce-i, Dănuţ? ― M-a pişcat de picior! ― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa, căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte. ― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă. ― Babo, să faci bezele. ― Lasă, Olguţa. Azi porunceşte Dănuţ. ― Nu vezi că tace, mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el, vine masa! ― Eu nu tac...; spun... să... facă... ― Ce să facă? Bezele. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa, ţintindu-l cu ochi de hipnotizator. ― Spune, Dănuţ, îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?... ― Bezele-s cele mai bune. Eu vreau bezele cu frişca. ― Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat. ― Bezele, sfidă Olguţa. ― Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă. ...La fereastră, mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cu întăia recreaţie a unei şcoli primare după sfîrşitul vacanţei, că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă, curmînd-o. Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. Întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi trupul, Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. Ali lătra, gudurîndu-se pe lîngă ei. Cu muchia tălpii, Olguţa trase o linie pe şosea; în dreptul pietrei care marca locul Olguţei, linia era dreaptă ― se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ. ― Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană. ― Tare-i prost! Fă-o tu, Monica. Monica-şi cruţă tălpile. Luă o piatră ascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare. ― Un... doi, murmură Olguţa, istovitor de rar, încordîndu-şi pulpele. ― Trei! ţipă Dănuţ, pripindu-se. ― Napoi! Eu număr. Dănuţ îşi reluă locul, încruntat. ― Un, doi... trei. Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ, Olguţa în urmă. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm, ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei. Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de

aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut. Dănuţ gîfîia. Întoarse capul îndărăt; Olguţa şi-l plecă în jos, zîmbind. Adunîndu-şi puterile, Dănuţ îşi dădu drumul. Se-mpiedică. Oprindu-se, Monica-i ajută să se ridice. ― Din cauza ta am căzut! Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare, cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii. ― Buftea, acuma te ţii? Dănuţ suspină. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ. ― Ai văzut, moş Gheorghe? ― Ca o rîndunică, duduiţa moşului! ― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa. ― Dănuţ, triumfă Monica. Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Aruncînd din treacăt o privire haină învinsei, intră pe poartă înaintea ei, dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii. ― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate. Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare. Dănuţ tăcu. Şedea întins pe laviţă, în faţa vetrei. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea. ― Tu nu mergi, Monica? ― Mi-i frig. ― Atunci mă duc singură? ― Da pe moşu nu-l iei? Olguţa zîmbi. ― Da casa cine-o păzeşte? ― Hei! Moşnegii care stau la foc. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob. Singură cu Dănuţ!... Necutezînd să se aşeze pe laviţă, alături de el, Monica se aşeză pe un scăunel, lîngă laviţă, cu faţa la foc. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi, deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu... ...Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos, că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Şi totuşi nu era sătul. Pornise pe alte tărîmuri, spre alte isprăvi. În inima lui Dănuţ, copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic... Un vîjîit de buzdugan? Nu. O muscă. Făt-Frumos opri calul. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului, gîdilitor, o muscă peregrină. Strîmbă nasul, musca zbură, ilară. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. Dănuţ închise ochiul. Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea FătFrumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi? Nu. Se sărutau. Aşa spunea povestea. Da de ce se sărutau?

. Venea vînt rece dintr-acolo. săculeţe cu livănţică.. ― Anica. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos. trăgîndu-şi capul îndărăt.. Fără să vrea. Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană? Deschise ochii. Ce-i. nemaiavînd sprijin.. Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. că-l trag eu. fără să ştie el. Ileana Cosînzeana nu se jucase. întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă. ― Coniţă. o cutie cu tablete "Marquis". străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus. Cu zările roşii. Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. o cutie cu bomboane englezeşti. căzu pe laviţă. Cu degetul alungă musca. O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ. ― Doamne. printre etichetele hotelurilor cosmopolite. fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii.. pachete de şocolată "Velma Suchard". din mijlocul odăii spre părete. cu bani de argint. plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. ― Lasă. căptuşită cu catifea violetă. musafir? . Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf. ca şi cum FătFrumos ar fi rupt-o la fugă. Întinse mîna. Doamna Deleanu încuie cufărul. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt. Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului. unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ? ― Cum unde? Aici. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.. plină. O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ. fireşte.. amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. Doamna Deleanu împingea cufărul. încercîndu-i încuietorile. parcă era mai puţin primejdios. Alese vîrful nasului. Odaia lui Dănuţ se golise treptat. o puşculiţă de argint. deschide fereastra s-aerisim puţin. Monica tresări. cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor. Anica: tu curăţă pe jos. un saşeu parfumat pentru batiste.― Monica.. ― Anica. Capul Monicăi se îndoi pe spate. tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana? Ileana Cosînzeana ştia. simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului. ― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ. străpunse de asprul croncănit al ciorilor. "Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ. coniţă! Mata?! Lasă. închide dulapul. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi. Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. acum se stingeau roşii pe capacul închis.

oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea. învăluindu-le cărunt. Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să leamăgească foamea. ieşi afară. că-s vădană nevoiaşă cu trei copii. Anica şi Profira se priviră lung. ― Intraţi.. Dilataţi şi candizi. Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară.Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel.. şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului. îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. cu spatele la vatră şi faţa la copii. În vatră. şi nepăsători. cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Moş Gheorghe deschise uşa. viorie.. unde trei copii scînceau de flămînzi ce erau. ― . oameni buni. slavă Domnului. încît copiii. Vorbiţi cu Dumnezeu. prin poveste. fiindcă lumina scăzuse. Şi glasul lui Sfîntul Petru. Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare.. şi trei capete.. însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte. ce să vadă?. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate. însoţit de Sfintul Petru. cenuşa brumase mormanele de jar. Vorbiţi cu Dumnezeu. albastră. Ocolind lumina lămpii. moş Gheorghe se ridica în picioare. ca soarele... Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului. Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu." Şi basmul trecuse înainte. . Că loc. Săracul de . Da mîncare n-am de unde să vă dau. Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi. ― . cum de nu. minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară. lămurită.. roşeaţa. este...― Da n-are saltea! ― Ţţ! Ia de la alt pat. plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere.O pîne cît un soare. Dumnezeu făcuse minunea. cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe.Se lăsa noaptea în poveste. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor. în şoaptă. ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu. apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici. Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni. şi haini. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten. cu chip şi strai de cerşetor. grămădiţi pe laviţă. şi milostivi. Cu vîntul sineliu al nopţii. ochii copiilor aşteptau.

naşul! ― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu. cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah. da se vede că i-o mîncat lupul! Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. moş Gheorghe! ― Sărut mîna.lîngă vatră era chiar Dumnezeu. legănînduse ca o bocitoare. ― Asta-i mama. cuconiţă. le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. ― Moş Gheorghe.. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut. ― Ce-au păţit. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare. rîsul din nou clocoti. ― Cu lupul? . ― De-acum nu mai ai nevoie să mături. zguduit de rîs.. care pe laviţă. ― O fost ei trei iezi cucuieţi. involuntar. Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. Dibuind cu mîna prin umbră. ― Aici-s. Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. ― Daa! se minună moş Gheorghe. Tăcere şi întuneric. moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor. naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs. ― Ce spui tu acolo? Copiii se priviră între ei. abia stăpîninduşi rîsul. mamă. cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe. Pe zidul alb se perindară. Tare-s gospodari copiii moşului. răsună un glas la uşa tindei. unde eşti? ţipă tare Olguţa. ― Să-ţi fie de bine.. ― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul. pipăindu-şi nasul. Au ei cui sămăna! Alte hohote de rîs izbucniră. ― Naşul. albastre. curmînd o lungă tăcere.. care pe jos. Olguţa se văita. moş Gheorghe? ― Copii. cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata. umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea. că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă. ― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi. duduiţa moşului. abătîndu-i ca un uragan. Şi din ochii lor măriţi. ― Moş Gheorghe . ― Lasă.

Dănuţ. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe. Două groase şi cenuşii: una subţire. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. lunecînd de-a lungul altor obraji. Să creşti mare şi voinic. copii. moş Gheorghe. împleticindu-se puţin. moş Gheorghe-i răscumpără greşala. Dacă ţi-am spus! ― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd. curînd va pleca şi Olguţa.. Cu mînile pe piept.. Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos.― Ţi-o spus-o el moşu şi matale. întovărăşit de Olguţa şi Monica. rîsetele şi cu tusa răsunară împreună.. Ţi l-am dat ţie. gesticulînd. sajungi să faci fericirea stăpînilor mei. privind în pămînt. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ. ― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan. ― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. ai să faci bine şai să stai în casă şi mîne. Dînd din cap. moş Gheorghe. hai să plecăm. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu. veghind tăcerea şi aşteptarea. Dănuţ o rupse la fugă afară. nichelată.. Vorbea răguşit. smuncind uşa. şi se întoarse. Apoi şi el. Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu. parcă. Fără să-şi dea bine seama. înălţă capul.. ca un ciudat zvon de jale. Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. aşezat pe marginea laviţei... moş Gheorghe răsări din nou în lumină. O clipă... Lampa fila de mult. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte. sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.. se înălţă.. Pleca Dănuţ.... După un timp. Pe obrajii copiilor. Sticla era neagră. de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu. Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. mamă? întrebă el. dincolo de lumina lămpii.. aşezat pe dormeză. ― Mamă. Ei. Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ. ― Şi un geamandan! tresări Dănuţ.. şi mata. ― Sigur. Auzi. ― Care. aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Dănuţ. ― Ei. dreaptă. . Tusa îi înecă vorba începută. în tindă. ultimele lacrimi ale rîsului se întristară. ia-ţi rămas-bun. prin umbra neagră. arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru. moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. pînă cînd ţi-oi spune eu. şi poimîne..Într-un tîrziu. Şi Monica uitase. O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi. ― Mamă.. da erai mititică pe-atunci. moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. . Doamna Deleanu zîmbi. moş Gheorghe? Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă.

― Da acolo ce-i? Şi fără să aştepte răspunsul.. scoase la iveală o plumieră de lac japonez. Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu. ― Staţi. Ai să-l desfaci la Bucureşti. ― Nu-l deschide. Altminteri. o sticluţă elegantă. staţi ! Vă arăt eu singură.. Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist. La masă! Din pricina însufleţirii copiilor.― Ai văzut? ― Mda!. se indignă Dănuţ. plină cu eau de cédrat.. semeni cu motanii! Mai fă o dată. ― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat. aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. Dănuţ... ― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd. .. Ca o tai-nă ma-a-a-a-re. Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri. ― Nu pune mîna. oftă doamna Deleanu văzînd invazia. cînd faci aşa. ajunul plecării lui Dănuţ.. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri. Iacătă: batiste. respirînd cu nesaţ declamator marochinul. cu vîrful degetelor. ― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa. scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor. mozolind bucata de şocolată. deschizîndu-l. ― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!.. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. Da nu mai miroasă aşa frumos! ― Spui minciuni! Ai tu gutunar.. ― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu. cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re. Monica. Papa. încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. Dănuţ se plimba prin ietac. Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ.. Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul. ― Ia lăsaţi şocolata. Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii. o cămeşe de noapte. a focului din sobă şi a darurilor. Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri.. Frămînta cheiţele din buzunar. părea un ajun de Crăciun.. Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile. zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.

. Monica lucrase rochiţa de matasă albă ― din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei ― pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii.. Monica? ― Ba da. ― De ce? se opri Dănuţ din drum. ― Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. Şi se ţinu de cuvînt. dă-mi voie. Monica se apropie de doamna Deleanu. puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă peafară.Dar după ce ieşiră toţi. păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă. deveneau umani. Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă? "Dă. Doamne. ce frumoasă-i!" Dolofană. ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi. ― Da. Sculaţi-vă cu toţii. la fotograf. să mă culc.. Aşeză scăunelul la loc. De astă dată răsărise din frişca bezelelor ― pentru Olguţa ― şi din a cataifului. sărutaţi-vă. privind în jos: ― Tante Alice. ― Nu ţi-i bine. prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie. începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică. "Vai. Dănuţ. pentru Dănuţ. degetele Monicăi tremurară mai tare. Afară de domnul Deleanu. Aprinse lumînarea. deocamdată. Îi puse mai întîi şosetele şi papucii albi.. bolnav de rău de mare. amar.. ca ai cînilor flămînzi. pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei.. a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului. Da mă doare capul. Doamne să-i stea bine!" Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării. culcă-te. ia-ţi rămas bun de la Monica. Bine. luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Monica are să doarmă atunci. Hai. În schimb. Două nopţi de-a rîndul... Monica abia gustase din cataif. luînd şi lampa. Cînd veni rîndul rochiţei. "Nu mai mănînc niciodată cataif". îi sărută mîna şi vorbi încet. Monica încuie uşile. doamna Deleanu. după ce adormea Olguţa. de loc.. Şi-n loc să se dezbrace ea. la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei. să-i stea bine! Dă. Dănuţ. cînd întîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului. luă de deasupra un pacheţel învălit în hîrtie de mătasă. Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor.. ― Să nu fi răcit cumva!. Nici Profira. obrazul.. te rog. ochii ei. înălţîndu-se în vîrfuri.. toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. . copii! Monica întinse buzele. pînă în ajunul plecării lui Dănuţ. se jură Dănuţ în gînd. ― Mamă. Trase un scaun lîngă şifonieră şi. lăsînd obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.

şi scrisoare: o scrisoare din acele mici. Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate. Se uită în oglindă. în care mai găseau resturi din iarna trecută. Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară. Intonată cu glas de bas răguşit. dar scurte. Monica zîmbi. Păpuşa avea rochiţă albă. gene compacte. scrise pe hîrtiuţa liniată: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima". şi cerneală. cît o foiţă de ţigară. Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. respirînd adînc. Şi Dănuţ.. Olguţa frămînta un ghemotoc de hîrtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite. Prea era frumoasă păpuşa. plecă ochii în jos. Îşi puse cămeşa de noapte. Cînii se repeziră. Obrajii Monicăi ardeau. şi Dănuţ ― pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă ― şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei. ghetele prăfuite... Încet.. frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă. Monica avea cămeşa albă. Avea ochii negri.. o gropiţă în mijlocul bărbiei. şi se roşi. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări. Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină. cu o pasionată caligrafie. o sudalmă naţională autentifică decorul. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ. oprindu-se brusc. Inima-i bătea repede.. Avea şi ea bucle blonde.. ― Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă. Păpuşa-i semăna. luă lumînarea de pe măsuţa de noapte. Înseninată. aşezînd-o pe masa de scris. colorată. Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbrace repede. ― Cum nu ştiu? ― Nu ştii.. ― Ai să mă-nveţi tu?! . Păpuşa avea bucle blonde. Tăceau. Văzîndu-şi rochiţa întunecată... tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?" Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei. Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă. se privi din nou în oglindă. Subt paşii lor pămîntul suna tomnatec. Paltoanele miroseau a naftalină. hămăind.. ― Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica.. răstignind-o pe trupul ei. îşi despleti părul.. în goană. înroşindu-le. pe cînd ea. candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Două umbre trecură pe la poartă ― ireal de albastre în argintul profund. cu un trifoi pe plic. Suflările abureau. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte. Capul nu şi-l privise."Monica. explorînd buzunarele paltonaşelor... luă păpuşa de cîte-o mînă şi..

Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră. fiindcă nu poţi! ― Zău?! ― Încearcă. ţintind obrajii Olguţei. ― Ai să te superi! ― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa. Intrase în ietacul doamnei Deleanu. ― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. ― Asta-i porcărie! Rîzînd. răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii. Monica era culcată. ― Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi? ― Nu. ― Nu. ― Vezi?! ― Adică nu! reveni Dănuţ furios. ei! încearcă. cu braţele desfăcute. Dănuţ căzu în mîni. ― Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor. piciorul Olguţei îi pusese piedica. ― Dă-mi pace! Îndepărtîndu-se cîţiva paşi. Olguţa porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului. Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare. ― Monica.― Sigur. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute. pălmuind pămîntul. ― Hm! Totuşi. fără să-şi privească piciorul îndurerat. ― Dacă-ţi trage cineva o palmă. dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se . ― Şi dacă-ţi dă cu piciorul? ― Fug. Şchiopătînd. ― Ei! ― Ei. ce faci? ― Îi trag şi eu. atunci dă-mi o palmă. Buftea! Dănuţ n-o mai auzea. Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări. afirmă Olguţa cu tărie. inima lui Dănuţ ― de altă părere decît buzele ― bătu mai tare. Cînd braţul lui Dănuţ porni. ― Şi dacă te-apucă de mîni? ― Mă smuncesc. Dănuţ o măsură. Laşule . Vreau să-ţi arăt. Olguţa se plecă să-l ridice. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac! ― Bine. ― Şi dacă-ţi trage un pumn? ― Trag şi eu. ― Şi dacă-ţi trage încă unul? ― Îi mai trag şi eu.

Stai cu mama toată ziua. cămeşa de noapte în dulap. vorbi Dănuţ pe nerăsuflate. cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă. ― Are să-ţi pară rău. ridică ochii. scăldate-n aur. Olguţa nu era nici subt pat. Alice. uitase. Vrei Dănuţ? ― Nu. Nouă nu ne e somn. Hai la culcare. eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu . Uitase că s-a isprăvit vacanţa.. Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu. dacă ţii tu mult. Papucii erau pe covoraşul din faţa patului. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?. că va fi intern la Bucureşti. că mîne dis-dedimineaţă.. Doamna Deleanu. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. împreună cu domnul Deleanu. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore ! Acum îi părea rău. şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!" ― Haidem. şi de acolo. dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. Olguţa îşi masa piciorul. Plec cu tata. cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. cămeşa de noapte pe pat. Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea. Ca niciodată.. fiindcă în sufletul ei. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi.. murmurau coruri de înviere: "Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima".. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul. Da.îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi. nici în dulap. nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi. şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata.. Pe măsură ce unghia se rumenea. cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme. fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ. de data aceasta. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate. uitase să îşi spună rugăciunea. petrecută acasă. ― Mamă. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. ― Bine. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară. nu mai pleci mîne dimineaţă. Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. spre Bucureşti. Dar doamna Deleanu zăbovea. Subt oghial. binecuvîntată. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei. Dar aşa! ― Dănuţ. în seara aceleeaşi zile. dacă vrei. O zi mai mult sau mai puţin. deschise buzele. Lumînarea stinsă fumega înecăcios. pentru vizite? ― Nu.. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat. Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. şi mai ales al pieliţelor.. Dănuţ. Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară. ― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile.

. Ştie bine că merită să fie lovit. N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte. nu ne culcăm? respiră el. 1". tunse sarcastic. I-o întinse rîzînd. bine învelit în oghial. ― Ce cheie. Dănuţ! Hai să ne împăcăm.. Se sărută amîndoi.. ca doi fraţi model. din căldura patului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia.. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva. cuţitaşul cu limbi tăioase. Dănuţ. Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui. Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Dănuţ încuie uşa. Apoi se aşeză pe marginea patului. . păpuşa. Dacă nu-şi aduce aminte ce! ― De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie! ― Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu. da nu-şi aduce aminte ce! Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă.. congediindu-şi paznicul inutil. şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. în care aştepta dragostea Monicăi. subt oghial. Uite cheia.. Subt pat. Dănuţ luă plumiera. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. ― De ce nu mi-ai spus? ― Am uitat. în blondul flăcărilor sobei. Dănuţ nu spune nimic. Aprinse lumînarea. proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai. Şi-ncet cu-ncetul. ― Da ce vrei să faci cu ea? ― Să-nchid uşa. învîrtind cheia de două ori. Sări din pat: i se păruse că mişcă. ― Tare mai eşti copil. din plumieră. mamă.ton plîngător. punîndu-i mîna pe umăr.Dănuţ plînge. buclele blonde. ― Da nu vreau eu. Dănuţ simţi ceva tare alături de el. Întinzîndu-se în pat. cu păpuşa între genunchi. De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare. ― Lasă. ― Tu plîngi? îl întrebă Olguţa. ― Mamă. Dănuţ? ― Cheia de la odaia mea. de curînd parfumate cu eau de cédrat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ. . Din geamandanul de marochin. pacific. Buclele împachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată. ― Aa! În locul şoarecelui de care se temuse.. dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. ― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. merg la braţ amîndoi. Păpuşa năpîrlise de-a binelea. rîzi. şopti ea închizînd uşa la loc. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu. descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă. blonde..

Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă.. Nu.. a copilului cu bucle castanii. Fără să-i pese de cei care bat.Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Dumnezeu. Noaptea e grozavă.. S-aud bătăi în uşă. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever. Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă. dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească. dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el. Oare a ars Monica?.. casa părea deşteptată în negru miez de .. Uşa se deschide de la sine. Deacuma poate să-i caute! Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie. Herr Direktor. că Herr Direktor mai face o cruce. Dumnezeu se uită la Dănuţ. Sfinţii clipesc. Deşi s-apropia dimineaţa. scoală-te. Mama ia icoana. Numai că n-are păr. Olguţa spune că Dănuţ e persecutat. şopti doamna Deleanu. răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă.. Dănuţ zîmbeşte iertător. Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună.. Îi sărută mîna. îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. vede icoana. Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mîni. Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei. Lui Dănuţ îi sare inima. Dănuţ se cutremură. cu sfoara tăiată de Olguţa. Deodată. Vra să zică Monica a rămas păpuşa. Dumnezeu vîră mîna în sobă. pe scăunaş. tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri. şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Au ajuns. zîmbeşte Monica. că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. ― Hai. L-au păcălit pe Herr Direktor. Olguţa se încruntă. Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Dănuţ tremură. Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei. şi-şi face cruce.. Bat la uşă. s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei ― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ. Dănuţ. Dumnezeu îi primeşte în casă. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi. Îi caută de-acasă. Dumnezeu ia o iconiţă din cui. Sfintele se prăpădesc de rîs. cam lung. Numai Dumnezeu zîmbeşte... Dănuţ închide ochii.. înaintea lui Dumnezeu. ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi. I-au crescut cozile la loc.. fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu.. îi trece mîna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei. Herr Direktor se uită la ei.

Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. ca o bătrîneţă între străini. de cînd era tunsă. Anica şi Profira. îmbrăcate gros. Mesteca mereu. Subt hărnicia radierului. "Păcat c-am tuns-o".noapte. Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ. umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre. celălalt argat de la grajd. Şi lui Dănuţ îi părea rău. rabattu şi elegantă lavalieră. cam palid în hainele de catifea albastră. erau încă buimăcite de somnul neisprăvit. urmate de Ion şi de Pricop. cu guler tare. . La loc de cinste în capul mesei. se uita distrat în jurul lui. Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi. avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. comic deformaţi de rasa mongolică parcă. alături de Robinson Crusoe. Dănuţ o îndepărtă puţin. În podul cu vechituri. buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc. dădu din cap Dănuţ. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul. fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica. obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. aceeaşi pace. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. aceiaşi sîmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi. Dănuţ ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion. Dănuţ. în tăcerea de şoapte. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii. cu un aer nemulţumit. masa şi cei trei comeseni. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu. dar nimeni nu ştiuse. la lumina slabă a lumînării. cu capetele înfăşurate în tulpane negre. cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele. Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii . Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica. abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora. privind-o. Acelaşi miros. păpuşa din mînă. samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. Nimeni nu-l goni. Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse. Ali intră în casă pe uşa deschisă. Dănuţ închise capacul. curmată doar de bocănitul cizmelor. singură între atîtea cărţi. fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă. regăsindu-l pe acel suav. şi îi bătuse inima ciudat. nu mai semăna cu păpuşa din vis. Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc. şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi.Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei. primejduind somnul fetiţelor. vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile. De acuma şi pe ea o aştepta colbul. Oftînd. Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau singuri.

cerul vînăt. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta. ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. necurmată şi tihnită vacanţă la ţară. ţinîndu-şi mînile pe gură. se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu. aceste două cuvinte îl înfricoşau.. zorii. parcă ne-a fost vorba să stai în casă? ― Da. duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna? Toţi servitorii ieşiră pe scări. mamă! Hai să-l luăm în trăsură. Treptat. Dănuţ se ridică în picioare. Palid. La intrarea în sat. grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. aşa cum torni din sticlă. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară. în familie. Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. ― Nu-nu-nu! Asta nu! ― Lasă-l.. Copitele cailor dansau pe loc. moş Gheorghe! Ali se urcă în trăsură.. Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş...Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şi servitori. Apucînd maşinal sticla cu rom. ― Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa.Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ. În ceaiul cu rom căzură lacrimi. Trapul cailor răsuna din nou. ― Opreşte. Alice! E băiat mare. Satul rămase în urmă. uite.. ― Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat. moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! se lumină Dănuţ văzîndu-l pe capră. Ali se luase după trăsură. şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica ― visa? ― cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg. După o lungă.. ― Bună dimineaţa şi sărut mîna! ― Ei. cînd la spate cîntă lăutarii. profirii ca sănătatea tinereţii. . ― Mamă. Caii se smunciseră. Bucureştiul. Doamna Deleanu zîmbi pentru el. turnă în paharul lui Dănuţ cam mult. bucurară ferestrele. Era bine dispus.. zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu.. ocrotit de şuierul biciului. samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă. controlîndu-şi uneori nodul cravatei.. Şi vacanţa. În tăcerea deplină. ce Dumnezeu! Băiat mare! Departe de-al măguli. Cîmpiile erau albe de brumă. dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el.

. ia-l în tră. Auzi. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite. Şi tu de ce nu bagi de seamă? Dănuţ înghiţi în sec.Eu stau la Iaşi pînă diseară. luînd pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ. claritate şi preciziune.. Pe la moara murgului Trece iată turcului. Aşezat pe marginea celuilalt capăt. ― Duduiţă. Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi.. îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. copii şi extracte. ― Hai. cucoane Iorgule.. pe mine aşa mă taie capul. Doamna Deleanu se ridică. ştergîndu-şi ochii. ― Să scrii mamei cum ajungi.. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase. ţipă el nemaivăzînd-o. tot-tot-tot ce faci. Cînd mă gîndesc la infecţia din Bucureşti! ― St! Doarme! şopti doamna Deleanu. Cum adică?. ― Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric. cînd se întîmpla să-i asculte. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. Da aduc martor tot judeţul! ― Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă.. Îl lovise peste picioare. domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii. ― Dă. ― . Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. ridicînd ochii de pe hîrtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergînd alături de trenul pornit.. murdărind lumina dimineţii.. Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă. . ― Dănuţ. îngînă Dănuţ. În urma trenului o cioară coborî între şine.― Bun aer! exclamă domnul Deleanu. însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. În trăsură. Alergară într-un suflet. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron. Am să-ţi spun ce trebuie să faci. ciugulind prin prund. mai avem pe cineva acasă. Doi ţărani se sculară.. Într-un capăt al băncii de pe peronul gării. Ioane.. Trenul intra în gară. ― Mamă. lung. ascultînd explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel. nu-l lăsa pe Ali. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul.. vorbi moş Gheorghe ridicînd de jos batista doamnei Deleanu. O sonerie vibră teatral prin pacea cîmpenească a peronului. Dănuţ? Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta. îl grăbi domnul Deleanu. Mîna lui Dănuţ îi încleştă mîna.. Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.

te-aşteaptă clienţi pă la gări? ― Un imbecil care mă pisează! . cu noaptea la ferestre. ― Ba da. din timpul dejunului şi al mesei. pătrundea răcoros în odaia fetiţelor. În cabina mică ― no. Monica! Olguţa suflă în lumînare. Alături. Pe fotoliul din fundul coridorului. multă vreme. ca o indiferenţă. aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră. Uşa cu panoplia rusojaponeză era dată în lături. ― Pă asta. vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor. Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. Înainte de a se dezbrăca. simţind o lacrimă pe obraz. privind în jos. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite. nene.10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean. pe măsuţă. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei. Se despărţiră în antret. am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea. Eu îl iubesc pe Dănuţ. sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce". cu mişcări ostenite. Monica rămase în picioare între paturi. ― Papa. Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei. conductorul. ― Noapte bună. ― Ce faci? tresări Olguţa. îşi făcea socotelile.Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei. vorbi Monica zguduită de suspine.-istă şi a fum de havană. Tu eşti prietena mea. muind mereu în gură creionul chimic... cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît.. ― Sigur. Dănuţ". Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Şi eu îl iubesc. Olguţa! ― Noapte bună. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare. ― Hai la culcare. pentru tăcerea de după masă. ― Olguţa. ― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa. prea mare salonaşul doamnei Deleanu. îmbrobonat de lumini rotunde.. mirosind a piele C. Îngrăşat de confort.. te-am trădat. Locomotiva ţipă ascuţit. două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin. copii.F-R. ― Ce. În faţa cabinei. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului. Trenul îşi încetini mersul. Olguţa se sui în pat. Olguţa închise uşa. Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. nene. tresărea o sticlă de "Cherry Brandy". greu s-o cîştigi! Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ. Începu să-şi scoată rochiţa. prin întuneric..

. . Olguţa îl acompania la pian. ― De ce greşeşti tu. IV "MOŞ GHEORGHE. ― Vezi. din uşa cabinei alăturate.. Dănuţ. dînd din cap. Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună. şuierînd melodia şi bătînd tactul cu piciorul. La tante Melanie Et l'oncle Leon. privise toată scena. Trenul pornise. flutură batista îndelung spre şeful gării. aplecat pe fereastră.. papa. Pierzîndu-l din ochi. cu glas de bariton răguşit. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată.Cu cărţile de joc în mînă.. arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor. nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă. privind-o. La tante Sophie. papa. tu cînţi: si-sol-mi-do ― în loc să cînţi: si-la-si-do. Dănuţ îşi frîngea mînile. asupra pupitrului descifra. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar. puiule? ― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare. O doamnă.. îşi reluă partida. Domnul Deleanu. iar?! Ce-are să spuie mama? Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată. şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. ― Bravo. ― Ei. Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi.. dramatic. NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie. Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise. grăbit... dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi. i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan.Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător. (1) ― Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei. Să fi putut. tocmai la l`oncle Leon? . Ascultă-mă pe mine. care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane. ― Cum te cheamă.. începu să plîngă. Începu din nou. aplecat peste umărul Olguţei. domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ. Deznădăjduit.. papa.

o invocă Olguţa.. glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor. Vrînd-nevrînd. Mi-o închipui eu. papa.. ― .. Şi din nou. 1 Mătuşa Julie. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. adaugă domnul Deleanu. un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr. aurind sclipitor covoare şi oglinzi. domnul Deleanu se aşeză la pian. Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen. / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr. Ştii. n-ai spune una ca asta! ― Da tu de unde-o cunoşti? ― Aşa!.. ― Hai.. / Mătuşa Sophie. Et l'oncle Leon. ― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat. sculptînd-o cu degetele în aer. ce urîtă-i!. ― Atunci hai să mai cîntăm odată. ― Bravo. Oncle Leon are dreptate.― Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei. papa.Cu ochelari. papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie. papa! Are musteţi! ― I-auzi! ― Zău. ţinînd pe genunchi o carte din "Bibliothèque rose".. ― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap. tante Melanie e nevasta lui oncle Leon. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică! Olguţa bufni de rîs. papa! ― Cu aşa profesoară ajung departe! ― Ştii ce... Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi. papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe musteţi. c-un deget măcar. ― Ce-i de făcut? ― S-o persecutăm şi noi pe ea. ― Vai. are ochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor. Asta-i greţos! Vai. Monica şedea pe divan lîngă sobă. Din întîmplare.)... . . săracul de el.. Ea îl persecută. ― Stai.. ― Şi ce mai are? ― Aa! Un neg. Papa.. papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul! ― Vrei să mor? ― Hai. papa. ― Nu primi....

moş Gheorghe.. la spital. La tante Julie. Monica ieşi afară. binişor. . ― Voyons! N-aveţi nici o închietudine. Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă.. ― Păcat de cheltuială! Nu rezistă. domnule doftor? întrebă unul. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei.. doctorul trecu înainte.. Uşa salonului se deschise încetişor. trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră. La tante Melanie Et l'oncle Leon.. fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe.? ― Dă. moş Gheorghe? ― Duduie.).. ― Scapă. ― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca. du-l pe domnul doctor la curte. Urmat de Anica.. ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare. frămîntîndu-şi degetele subţiate..Anica. ― ... 1 Ia te uită!.. O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu.. zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă.. doamnă. Asta-ţi dă sănătate. vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte. Mult nu mai are. Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat. Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei.. aşteptînd.. ― A venit doctorul? ― Da.. azi. urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate. venit pentru afaceri.. N-aveţi nici o grijă. şopti el rar... zîmbi doctorul ridicînd mîna.. În cinci minute sîntem cei mai buni amici. J'en fais mon afjaire (1).. Aş vrea să nu ştie. La tante Sophie. Cu prosopul şi sticla în mînă. Văzîndu-l pe doctor. mîne: e o chestie de ore. Domnule doctor. ― Vrei ceva. duduie. înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca. Anica o luă la goană pe scări. Mă descurc eu (fr. Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi coada ochiului.. di ci m-o mai împuns? ― Fiindcă aşa trebuie.Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme. Anica-şi vîrî numai capul. salutîndu-l adînc. ― . ― Să-l transportăm la Iaşi. ― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea.

a eter şi a spirt ars. se oferi Olguţa. Ochii moşneagului. Profira ieşi cu tablaua. cuminte şi amatoare de poveşti. ― Frumoasă.. îndreptaţi spre ferestrele luminoase. începu Olguţa descoperindu-şi fruntea. dacă vrei. întoarse capul. ― ..).. Aveţi cuvîntul (fr. ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea... ― Şi vra să zică. ― De unde ştii mata? 1 Nenorocirile Sophiei. se umplură de lacrimi. combativ. roman al contesei de Segur (1799―1874) Bucuriile Sophiei (fr. mirosea acum a iod.― Sărut mîna. ― Bună ţuică. obraz în obraz cu Monica. încet. recită repede Monica. are să vină şi părintele. moş Gheorghe? ― . prefăcîndu-se că ceteşte. moş Gheorghe. mă rog. ― Les malheurs de Sophie(1). ― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. ― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. ― Cum nu. adăugă scurt Olguţa. ― Bine. (3) ― Sofia noastră. după aromă. strîngîndu-se în Olguţa. ― Şi cu ce se delectează. (fr. Un oftat greu curmă tăcerea. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre. ― Bătrînă. de cum intra pe uşă. da eu aş zice să vie părintele.).Am să ţi-o aduc mai încolo. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2). ― Te doare.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei. Olguţa se încruntă. domnule Deleanu.). îi luă doctorul vorba din gură. ― Bucuria părinţilor. domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele.. aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele. era o fetiţă ca şi noi. moş Gheorghe. 2 3 . ― Vous avez la parole. ― Monica. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care. Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei.. mademoiselle! Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte.. aspiră aer pe nas... Spiritual. titlul cărţii. încheie doctorul. privindu-l drept în ochi. ― Şi binecrescută.

. nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte. cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor. ― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia. ― Olguţa. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir. Numai degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă. Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir. Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc de fotografii. ― Mamă.. mamă. (1) ― Odată. Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şi verdeţuri..― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic. datorită pesemne unei concepţii estetice. Ei. ― Tuns! se-ntristă doamna Deleanu. ― Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu. mai exact mîncate ― scurt. domnişoară? ― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor.. se amestecă domnul Deleanu. ― O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ.. sau de la picior? ― Iacătă-l! Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie. Şi-atunci. la picioarele Olguţei. ― Nu-mi vine a crede! ― Ascultă mata şi ai să vezi. vine un domn în vizită la părinţii Sofiei. subit. Uşa se deschise. Domnul Deleanu. ― Je suis tout oreilles.... eu aş propune să ne aşezăm la masă. Dar musafirul n-o lăsa în pace. ― Admirabil! Ne tachinăm deja. ― N-o aşteptăm pe mama?. ― Ia să văd. privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului licean. Ştiţi: "Qui s'aime se taquine(1)l". strănutînd. ― Sofia tocmai cînta la pian.). 1 Sînt numai urechi (fr. ― Haidem la masă. . fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace". se aşeză pe divan. ― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia. ― Ia să vedem. Tăcere gîtuită. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire. ― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă. sări Olguţa.. fiindcă era o fetiţă binecrescută. de la mîna dreapta. uite: scrie ceva pe dos. Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa.. Unghiile doctorului erau tăiate ― sau. urmă Olguţa îndîrjită.

mamă? Ceteşte scrisoarea. omleta s-ar fi întors aşa cum venise. ― Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei! ― Asta-i pentru mine. oprindu-se prea tîrziu. nu? ― Nici vorbă! ― Bravo. ripostă crunt Olguţa îndesînd farfuria înspre el. ― Ce scrie. ― Ceteşte-o cu Monica.. mi-e foarte dor de voi toţi. fără ca bucătăreasa să se mire. şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi. Ceteşte fiecare după masă. ― Lasă.. Monica şi luă fotografia fără s-o privească. Daţi-mi şi mie o fotografie. în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald." ― Mamă.. da aceea pentru cine-i? ― "Pentru moş Gheorghe. Moş Gheorghe-i dus la pădure. anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon. Olguţa. Monica. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr. Dănuţ! jubilă Olguţa. eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia. Zugrumată de emoţie. Numai doctorul zîmbi. "Pentru Olguţa de la Dănuţ. Eu i-o duc lui moş Gheorghe. papa? ― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită! ― Şi ne dăm în scrînciob? ― Vai! ― Şi pe client îl lăsăm acasă.). mai tîrziu. se scutură doamna Deleanu. Nu pot să-l sufăr. ― Chiar aşa. O pauză lungă. Luînd-o pe Monica de mînă. o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele. rostit de doamna Deleanu.. papa! respiră Olguţa. înghiţi. doamna Deleanu. de moş Gheorghe şi de Ali". interveni el mestecînd. ― "Pentru papa de la Dănuţ". E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească. ― Mergi şi tu. Poftim. Olguţa tresări. clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu. ― Poftim omletă. ― "Dragă mamă. Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun. ― Lasă. ― Staţi. ― Mamă. Mergi cu tata cînd s-o întoarce. Ai văzut cum mănîncă? Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ. Auzind cuvîntul gavanoase. . Toţi se posomorîră.. Hai să mîncăm.. ― Bravo. mă rog. ceti doamna Deleanu slova caligrafică. Alice." ceti repede. se grăbi spre odaia ei.― "Pentru Monica de la Dănuţ".

― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii. ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu. Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate. Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ.. ― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. Surîdea .Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. mamă dragă. da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!" ― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi. Dănuţ. ". atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei. ". ei are liber. Şi nu ştiu de ce.. dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»". Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». mamă dragă. Mie nu-mi pasă. eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». Ei n-are dreptate niciodată . ― Nu-s eu acolo."Da nici eu nu m-am lăsat". ― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute. El mi-a dat dreptate. altfel nu te-nţelege. fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul. "De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. lîngă ea... prigonitori ai lui Dănuţ. un băiat spunea arătînd pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă.. Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ. ― Să-i insulte şi să-i bată... ― Foarte rău! dezaprobă Olguţa. purtătoarea chipiului. ca la comanda militărească "pe loc 'paus!". Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute. . ― Nu trebuie să ţii cu proştii. al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte.Doamna Deleanu începu să plîngă. cînd intram în clasă. şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?" ― Ilie Popescu. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu. Monica.. o mînă voivodal înfiptă în şold. Olguţa. Monica? ― De ce. aprinsă de mînie. Asculta şi privea..... în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte. urmă Dănuţ îndărătnic. fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. Monica primi omagiul."Ieri. ― Da nu-i adevărat. cealaltă. ― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu. Parcă-i dat cu var pe cap! Olguţa reîncepu lectura.da în ora de română. l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica. că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni. Eu n-am spus nimica". nu-i aşa. Ei ţipă: băăă! . capul strîmbat în sus. privind fotografia din mînile Monicăi.

verzi. străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc. aşezată pe un scăunel alături de laviţă... uneori numai ― şatunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. dascăli şi guvernante. Roşi. şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri. trăise mai mult prin străinătate. Şi trupul.Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu. înlocuiră pe-ale copilăriei. la aer curat. Acum era Olguţa.. întins pe prispă. mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!" ― Bravo. cetea un roman franţuzesc. Acum dormea cu faţa în sus. Bună mai era. cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme. moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie. Doamna Deleanu îl veghea. de mai tîrziu. . un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". În schimb. Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu. doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor.serafic mînei nevăzute a fotografului. mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug. o învăţară să fie bătrînă la minte. Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului. şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui.. posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: ". . pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină. Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. tot subt diriguirea Fiţei Elencu.. Alte amintiri. cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era. ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. deşteaptă. Şi moşul copilăriei lor se ducea. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu. De la o vreme aţipise.. Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă. Doctorul. îngenunchease în faţa icoanelor... Braţele-i atîrnau în lături. Mai tîrziu..Pe cînd era de-o samă cu Olguţa. prins de viaţa politică. făcînd reflecţii specific româneşti. Veghea şi Oţeleanca. După împărtăşanie. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei istovite de învăţătură şi singurătate.Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de . grele. dezmierda distrat. fuseseră ochii Fiţei Elencu. Conu Costache Dumşa. şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare. obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul.. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. Neîndrăznind să stea jos. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită. greu zdruncinată de la naştere.

dragă nepoată. ― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor. fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Bicele. fetiţo... Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. cu zilele şi anii tot mai scump îţi este. Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie. Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi. Într-o bună zi. fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit. Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei. o căzut la pat moşneagul. un Deleanu oarecare. fetiţo. Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete.. pentru ce-s făcute bicele?. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată. Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!. bre!. încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ. tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie. şi mai simţitoare. profesorul de filozofie al nepoatei sale. oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul. căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.. ai să mergi cu mine la ţară. "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. al căror cor de cuiburi. să tenveţe mătuşă-ta. începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu. O noapte întreagă dormiseră pe prispă. la Iaşi.. scumpa mea nepoată. un slugoi. Vra să zică... . "Draga mea Alice" Bre. scumpa mea nepoată. şi golul lipsei lor vaier de jale. încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi . nevasta lui moş Gheorghe. ― Ce-i asta.Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari. al căror zvon de frunze. ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile. vine la curte mama Anica. În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu.. sînt făcute pentru tălpile groase. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă. că-i mai bătrînă. duduie. căderea lor e-o prăbuşire de trecut.. Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor...dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu. Nu ştii. odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu. O după amiază întreagă.. ca să le facă mai subţiri. Mata. şi acolo am săţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste. Ei. are cutezanţa să te tutuiască pe tine. ― Sărut mîna. că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!. somn tineresc "dragul duduiţei".. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi. Totuşi nu pregetase..

Un scaun căzu trosnind. domnule preşedinte.. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel. ceilalţi fug. Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie. .. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan". Odată. da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai. în aplauzele Olguţei..Porthos îi vede.. moartea dobora un blînd stejar.şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi. încetul cu încetul. ca să aveţi loc! ― Mă iertaţi. doi răniţi.. sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi. valsa mereu. înaintînd spre masa Curţii. ― . Porthos.. ci şi redate prin gest şi atitudine.şuierătoare a lui moş Gheorghe. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite. ― . cînd înainta. înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi. subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor. Fără să-şi dea seama. Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou. domnul Deleanu îl ştergea de sînge. Cu hîrşcăit de ferestrău. încît domnul Deleanu. domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr.. îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii. Adevărul te poartă înainte. redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou. banca apărării. urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere.. ca un asalt spre dreptate. Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan. dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Abat-jour-ul lămpii. ― . Cînd povestea sau cînd pleda. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz... replicase domnul Deleanu. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt. la Curtea cu juri. Caritabilă. oprindu-se. Oţăleanca se închina la icoane. doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu. Ajunsese în mijlocul sălii. Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele.. De astă dată.. arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos. răstoarnă cal cu călăreţ cu tot.înşfacă pe călăreţ. Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. între acuzat şi juraţi. Doamna Deleanu plîngea. şi începuse să înainteze. pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul: ― Domnule avocat. fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît. muşchetăreşte. de bună credinţă. părăsise. răsturnat pe covor...

Şi muşchetarii ― flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară. şopti ea Oţălencei. Cu multă trudă. o recunoscu.. Privi prin încăpere. din zare în zare ― iluminase cerul. Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care. roşeaţa soarelui ― din nor în nor. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei.. haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima Olguţei. Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. făcîndu-i semn să se apropie. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii. alţii în picioare. Întîlnind chipul străin. ochii lui moş Gheorghe se înturnară. şi ad-o pe Olguţa. ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu.) Cu panaşul fluturînd în vînt (fr. 1 2 Condeiul este sclav. Neprimind nici un răspuns. Anica bătu de cîteva ori în uşă. ― Du-te acasă. În plin galop. domnul Deleanu le istorisea prin viu grai.O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase.. fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. Începu să caute. Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari. tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod.. încetul cu încetul se umpluse de ţărani.. D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării ― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti. Îi închise iar.. moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu. ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.. cuvîntul este liber (fr.. Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. fireşte.. Unii şedeau jos la pămînt.. De-acum înainte. alţii pe prispă. .. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic. le biruiau neglijent. intră. Doctorul îi luă pulsul. ― .. Ograda casei lui moş Gheorghe. Moş Gheorghe deschise din nou ochii. la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului..). Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase. vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile.. purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane. Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă.

Anica fugise. strîns de tot. ― Ce-a spus. Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite.. Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare. cu cerul îmbătrînit de nouri suri. Obrajii Olguţei albiră. ― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.O lovitură la dreapta. ― Moş Gheorghe.. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare. Şi icoanele din părete tăceau severe. ― .Adversarul lui Porthos era chiar Aramis! ― Aaa! ― Lui moş Gheorghe-i rău de tot. deschise uşa şi o rupse la fugă. Luleaua căzu din degetele ţapene. fără să primească nici un răspuns. nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic. ― Ce-ai spus? sări Olguţa. ― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă. Olguţa se uită cînd la unul. Tinda se umpluse de capete. vorbi tare Anica. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită. Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi. .. privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei. Dar toţi plecară capetele. se smunci. trezit. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe. În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu. papa. cu o sfîşietoare duioşie. Toţi se fereau din calea ei... cuprinse cu palmele capul Olguţei. Spune. nici să-i zîmbească. Se apropie de laviţă. privindu-i zăpăcită. papa? Domnul Deleanu. O amiază rece. Olguţa trecu în goană printre ei. Se duse din nou la masa cu bucoavne.. Văzînd că nu-i luată în samă. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. luă cutia cu chibrituri. ― Adversarul era chiar Athos? ― Eeei! Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea.Olguţa se încruntă: palpita. zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe. Oţăleanca intră după ea. Văzînd-o pe Olguţa. se apropie de laviţă. sărutîndu-l pe frunte. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească. cînd la altul. Monica şi Anica. ― . Toţi tăceau apăsător. gîfîind.. ― Dumnezeu să-l ierte! ― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa.. Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica. Aprinse chibritul. înaintă spre birou. aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. Olguţa clipi. ― Afară! ţipă Olguţa.

acum doi ani.. un copil plîngea cu mînile pe ochi. Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar.Deasupra satului suna clopotul. Iacăt-o. Vîrînd mîna subt rasă. dîndu-le hăţuri. moş Gheorghe ― Dumnezeu să-l ierte ― mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. dar porni spre casă.. Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să senhame zburători. Olguţa se încruntă. Cimitirul. Olguţa se descoperise. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă. Se îndreptă spre grajd.Acolo. Cu mîna ei. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor. O vorbă aprigă îi aprinse ochii. Rachiul. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă. Satul părea al copiilor. Cînd începuse slujba la mormînt.. După o scurtă aruncătură de ochi. unde eşti?" ― Fie-i ţărîna uşoară. mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Preotul era bătrîn. La cimitir. Pe-o faţă de coală. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte. În faţa scărilor se opri. supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia. Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţi roşii. .. strîngîndu-şi buzele uscate. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca. "Moş Gheorghe. ― Stai jos. se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi.. preotul scoase la iveală un plic. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor. sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic. Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini. Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui. fără de hăţuri. nici nu şopti c-un zîmbet blînd: "Mînă mata. ― Cucoane Iorgule. pe capra trăsurii neclintite. ca alungată de cineva. încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s. Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. . blînd. Anica. Acolo nimeni nu rîdea. duduiţă". duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi. la ureche. domnul Deleanu se uită la preot. Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate. fără de cai. părinte.. apoi făţiş. numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele.

"Cît. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani. Trenul intră în staţie cu o întîrziere de un ceas. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute. şi să zic: «Duduita moşului. doamna Deleanu intrase în birou căutînd-o pe Olguţa. ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrîn. din munca me. Gorniţa sună scurt. Se suiră repede. moş Gheorghe. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă. Noaptea de toamnă era umedă şi amară. duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. măcar de-atîta bucurie să am parte. Apoi: . Începea moş Gheorghe." "Ba mătasă. că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu»" . pentru duduia Olguţa. că-i bun şi ieftin.. Fii bun şi ceteşte.. luîndu-şi rămas bun de la stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră.. îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi. strînşi în jurul geamandanelor. ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa. Între timp."Eu Gheorghe Iernilă. domnule? Cînd dracu o să mai ajungem cu-atîta stat pe loc! Olguţa strînse pumnii. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. ------------------------ . eu am cam uitat slova asta. adicătelea. Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus. domnul Deleanu şi fetiţele. ca izgonită din fundul unui ocean. sărut mîna. moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?" "Sî hie! Ştie el moşu!" "Şi mi-i iertat mie. doamna Deleanu. "Şi pentru ce. las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu. Numai doamna Deleanu ştia ― din întîmplare ― că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă. Pe peronul gării. duduia Olguţa. Iară sipetul brăşovenesc.. lămurindu-le. că mult am iubit-o". Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit.― Părinte.. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscînd: ― Ce gară mai e şi asta. că-i scumpă şi frumoasă". să ridic ochii la stăpîna me.. Am adunat în sipet oleacă de zestre. să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful