STEFAN ZWEIG

SECRET ARZĂTOR

În româneşte de Elena Davidescu cu o prefaţă de Hertha Perez Nuvelele din acest volum au fost traduse după următoarele ediţii: — Stefan Zweig, Amok, Novellen einer Leidenschaft. S. Fischer Verlag, Frankfurt/Main, 1956. — Stefan Zweig, Novellen. Verlag für fremdsprachige Literatur, Moskau, 1959. — Stefan Zweig, Phantastische Nacht, Vier Erzählungen. Fischer Bücherei, Frankfurt/Main, 1963.

- STEFAN ZWEIG -

Prefaţă
Numele lui Stefan Zweig este cunoscut cititorilor mai vârstnici din ţara noastră. Multe din cărţile lui au fost traduse cu ani în urmă; între cele două războaie, colecţia Lectura a oferit publicului pagini din proza lui scurtă, au apărut trei volume de nuvele intitulate Noapte fantastică, Amoc şi Simţuri rătăcite, de asemenea câteva dintre scrierile lui cu caracter biografic, iar după Eliberare, pe lângă Magellan şi În luptă cu demonul, s-a tălmăcit şi unicul roman al scriitorului, Ungeduld des Herzens, sub titlul Inimi neliniştite. S-a putut astfel cunoaşte şi aprecia o personalitate literară căreia toţi criticii (până şi detractorii săi) îi recunosc capacitatea de a transpune în lumi şi conştiinţe situate în cele mai diverse planuri ale istoriei şi esenţelor umane, şi de a le reconstitui cu o autenticitate de participant sensibil la zbuciumul şi vibraţia lor. Stefan Zweig — „poate cel mai celebru scriitor de la Erasmus încoace”, cum l-a numit Thomas Mann1 (şi afirmaţia se justifică în bună parte dacă ne gândim la marile tiraje şi la numeroasele traduceri din opera lui) — s-a născut la 28 noiembrie 1881, la Viena, unde şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Capitala Austriei trăia atunci ultima ei fază de strălucire ca „oraş imperial”. Deprinşi cu acea cunoscută „Gemütlichkeit”, cu tendinţa de a trăi „neproblematic”, vienezii — desigur, cei din pătura căreia îi aparţinea şi Zweig — savurau, graţie exploatării popoarelor din fostul imperiu habsburgic, plăcerile unui mod de trai vesel şi fără griji, care părea instaurat pe vecie şi nu întârziase să aibă repercusiuni şi asupra vieţii culturale. Numai literatura — în orice caz mai mult decât celelalte arte — lăsa să se întrevadă ceva din neliniştea şi inconfortul moral care mai târziu vor ieşi puternic la lumină. Încă la romanticul Grillparzer străbătea neaderenta la convenţiile şi prejudecăţile unei societăţi care-şi făcea iluzii asupra trăiniciei ei; pentru concepţia răspunderii şi a acţiunii conştiente pledau cărţile lui Karl Franzos sau ale Mariei von Ebner Eschenbach; pledoarie care, la
1

Thomas Mann: Stefan Zweig zum zehnten Todestag, în volumul colectiv. Der grosse Europäer Stefan Zweig, Kindler, München, 1956, p. 371. 3

- STEFAN ZWEIG -

generaţia următoare de scriitori, avea să ia caracterul unui atac direct. Şi în acest fel se prevesteau viitoarele schimbări socialpolitice. Deocamdată însă, în artă predominau aspectele frivole, scriitorii alunecau uşor peste asperităţile vieţii. „Faptul că în artă se pregătea ceva nou, — avea să scrie mai târziu Stefan Zweig în volumul său de memorii Lumea de ieri (1942) — ceva mai pasionat problematic şi căutător de nou decât ceea ce-i mulţumea pe părinţii noştri şi mediul în care ne-am născut, a constituit evenimentul cel mai de seamă al anilor tinereţii noastre. Fascinaţi însă de aceste aspecte, n-am observat că schimbările din planul estetic nu făceau decât să prevestească unele transformări mult mai adânci, care aveau să zdruncine şi, în cele din urmă, să distrugă lumea părinţilor noştri…”2 Atmosfera specific vieneză a lăsat urme sensibile în creaţia lui Zweig. Legătura nemijlocită şi trainică între scriitor şi oraşul natal a fost adesea. Relevată de comentatorii operei sale: „Ca artist, Stefan Zweig este înrădăcinat în acest sol vienez, remarcă Albert Soergel. Patria lui spirituală este lumea lui Hofmannsthal, Schnitzler şi Bahr, el are tonalitatea caracteristică acestor scriitori vienezi, capacitatea lor neobişnuită de a se transpune în alte universuri artistice, de a transforma critica în poezie şi de a îmbina cunoaşterea cu creaţia. Însăşi modalitatea sa artistică prezintă asemănări cu aceea a scriitorilor mai vârstnici de care am amintit; ceva din specificul vienez respiră şi în opera lui de mai târziu.”3 Om cald şi avid de cunoaştere, înzestrat cu un spirit viu şi deschis spre toate aspectele lumii, Stefan Zweig îşi începe deci activitatea de scriitor la răscrucea principalelor direcţii literare ale vremii, între impresionism, neoromantism, simbolism apoi realism, plătind tribut fiecăreia dintre ele. Impresionismul şi neoromantismul îndeosebi l-au înrâurit mai multă vreme. Cele două volume de versuri Coarde argintii (1901) şi Coroanele timpurii (1906) de exemplu, sunt evident influenţate de neoromantism şi impresionism, la care se adaugă tonalităţi baudelairiene. De altfel, lirica lui Zweig nu s-a impus ca vocea unui mare poet, ci reprezintă doar o căutare de debut,
Stefan Zweig: Die Welt von gestern, apud Der Grosse Europäcr Stefan Zweig, ed. cit., p. 22. 3 Albert Soergel: Dichtung und Dichter der Zeit, R. Voigtländer, Leipzig, 1923, vol. I, p. 536. 4
2

- STEFAN ZWEIG -

caracterizată mai târziu de autorul însuşi drept „tară a tinereţii”. Dar opera care realizează adevărata lui vocaţie artistică datorează exerciţiului poetic din tinereţe o parte din vibraţia şi capacitatea ei emoţională. Infuzată liric, prima lui culegere de nuvele, Dragostea Erikăi Ewald (1904), se resimte şi ea de unele dintre influenţele amintite, prin supunerea la presiunea senzaţiilor, prin hipertrofica atenţie acordată formei şi prin specificul ei arhitectonic. Curând, semnele realismului devin însă neîndoielnice. Treptat, ele capătă tot mai mult relief, pe măsură ce scriitorul, mergând pe firul realităţii, renunţă la jocul gratuit al spiritului şi abordează problemele grave ale omenirii. Se schiţează, totodată, nu fără căutări şi şovăiri, evoluţia lui Zweig. Sub şocul primului război mondial, el trăieşte schimbări care duc la transformarea scriitorului disponibil din trecut într-un artist — nu angajat, dar servind prin opera sa aspectele autentice ale culturii umaniste. Deşi impregnată de individualism, afirmarea pasionată a demnităţii omului constituie un laitmotiv emoţionant al operelor sale de-a lungul a trei decenii, ceea ce îl plasează în rândul scriitorilor avansaţi ai epocii. În pofida permanenţei mesajului său umanist, Zweig eşuează însă în atitudini marcate de ambiguitate şi eroare, cu deosebire evidente în poziţia sa faţă de război şi de fascism, realităţi cu un rol important în acea încordare morală şi spirituală care în cele din urmă l-a înfrânt. Primul război mondial îl determină, de pildă, să adopte o poziţie pacifistă, pozitivă în raport cu germanismul exaltat, dar contestabilă prin caracterul ei utopic ca şi prin consecinţele ei negative. Faptul a fost relevat între altele de Thomas Mann: „A existat un timp — observă în acest sens creatorul lui Adrian Leverkühn — când pacifismul lui radical, necondiţionat, m-a întristat. Părea gata să admită până şi domnia răului, dacă prin aceasta s-ar fi putut evita ceea ce ura mai mult decât orice: războiul”4 Chinuit de nelinişti şi incertitudini, Zweig pornise la luptă pentru apărarea patriei lui spirituale, Europa. Numeroase articole pacifiste, cât şi drama Ieremia — prima piesă a unui scriitor de
4

Thomas Mann: op. cit., pp. 272—373. 5

- STEFAN ZWEIG -

limbă germană care aducea o respingere directă şi clară a violenţei războinice — concretizează această orientare. Întâlnim aici şi opinia eronată a autorului că renaşterea societăţii se poate realiza exclusiv prin ridicarea morală a individului. Aceste convingeri l-au determinat mai târziu şi atitudinea în timpul fascismului. Între timp, Zweig continuase încercările sale de a clarifica şi apăra valorile umaniste ameninţate, lovind — nu o dată — în manifestările unei lumi plate şi sufocante, ostile adevăratelor valori. Dintre cărţile apărute în perioada dintre cele două războaie, monografia despre celebrul umanist european Erasmus din Rotterdam (Triumph und Tragik des Erasmus von Rotterdam — 1934) abordează implicit şi unele probleme esenţiale ale epocii noastre, opinând însă pentru o poziţie individualistă, neutrală. Atitudinea eroului — care pune mai presus de toate libertatea de gândire şi independenţa personală şi preferă izolarea cabinetului de lucru încadrării în frontul luptătorilor — este semnificativă pentru Zweig însuşi, definind propria lui poziţie de „neutralitate”.. Dezorientarea politică a scriitorului austriac reiese în această carte — admirabil scrisă, de altfel — din caracterul confuz al unor interpretări. Autorul îl consideră pe Erasmus drept, „primul teoretician al pacifismului”, drept „un erou al rezistenţei împotriva fanatismului absurd al maselor”; Erasmus ar simboliza, prin însăşi persoana lui, credinţa în triumful raţiunii asupra pasiunilor. Multe pasaje se referă aluziv la perioada când a fost scrisă cartea, perioada de ascensiune a fascismului. Concludente sunt, de exemplu, rândurile în oare Zweig întreprinde, în numele lui Erasmus, o apologie a aşa-zisei aristocraţii a spiritului şi a culturii; aceasta reprezintă pentru dânsul o lume „superioară”, opusă lumii „de jos”, considerată în chip greşit drept depozitară a instinctelor brutale care au generat fascismul. O asemenea apreciere, fundamental eronată, explică încercarea lui Zweig de a adopta o atitudine cvasineutrală în anii dictaturii naziste; ca şi când, faţă de lupta dintre progres şi reacţiune, neutralitatea ar fi posibilă. Aceeaşi apreciere eronată explică, într-o oarecare măsură, şi sfârşitul său tragic. Antifascist prin convingeri, Zweig nu s-a înrolat — din cauza aceleiaşi false înţelegeri a temeiurilor şi semnificaţiei libertăţii individuale — în frontul antifascist care cuprindea numeroase
6

- STEFAN ZWEIG -

personalităţi culturale înaintate ale vremii, aducându-şi contribuţia mai mult prin activitatea de scriitor şi publicist. Cartea sa despre Erasmus, apoi Castellio împotriva lui Calvin (1936), lucrare de protest contra violării conştiinţei umane, sau ultima lui nuvelă (Şah — 1941) reprezintă în acest sens protestul său individualist-umanist împotriva fascismului. Lipsit de încredere în mase, de suportul ideologic capabil să-i dea o viziune realistă asupra destinelor omenirii şi protejat în viitoarea evenimentelor tragice din Europa doar de scutul subţire al idealurilor iluzorii ale umanismului abstract, Stefan Zweig a căzut victimă unui pesimism atotcuprinzător care l-a dus la prăbuşirea tuturor speranţelor şi avânturilor sale. Într-o convorbire cu scriitorul Carl Zuckmayer, el declară fără înconjur că a pierdut orice nădejde în viitorul omenirii şi în posibilitatea de a salva valorile culturii, simţindu-se respins în sfera „lumii de ieri”, socotită de el o epocă de aur, care a pierit: „Lumea pe care am iubit-o s-a stins pentru vecie, iar la ceea ce va veni mai târziu nu putem contribui cu nimic. Cuvântul nostru nu va mai fi înţeles în nicio limbă. Vom fi apatrizi în orice ţară. Nu avem prezent, nici viitor. Trecutul nu-l putem învia, iar noul va trece peste noi. Ce sens are să-ţi continui existenţa, ca o umbră a propriului tău eu?”5 Dezamăgit în convingerile sale şi neştiind cum să fie de folos omenirii, scriitorul, cuprins de un acces de desperare, îşi pune capăt vieţii, la 23 februarie 1942, în oraşul brazilian Petropolis, unde trăia ca emigrant antihitlerist. Să notăm totuşi că într-o scrisoare de adio a lui Zweig reapare, ca o lumină deasupra dezastrului, afirmaţia că prietenii săi vor mai vedea „zorii zilei după lunga noapte”. Personalitate polivalentă, dotată cu sensibilitate acută, Stefan Zweig a adăugat peisajului literar austriac noi nuanţe — expresie a structurii sale artistice specifice. Pendulând între atitudini individualiste şi dorinţa necristalizată, difuză, de participare la efortul uman colectiv, cunoscând adesea izbucniri de energie, dar şi momente depresive, scriitorul întruchipează constant năzuinţa către ideal pe plan uman şi artistic, conştiinţa misiunii
5

Carl Zuckmayer: Did you know Stefan Zweig? în Der grosse Europäer Stefan Zweig, ed. cit., p. 246. 7

- STEFAN ZWEIG -

înălţătoare a artei, dar mai cu seamă, ca trăsătură dominantă, setea de cunoaştere, pasiunea de a dezlega enigmele sufletelor. „Trăsătura cea mai caracteristică a personalităţii lui artistice — scrie Romain Rolland, cel mai bun prieten al lui Zweig alături de Verhaeren —este nevoia fierbinte de a cunoaşte, curiozitatea neîncetată, veşnic nesatisfăcută, impulsul demonic de a vedea, de a şti.”6 Acestei febre de cunoaştere îi datorăm panorama de chipuri şi momente mari din cele mai diverse epoci pe care Zweig le-a readus în câmpul conştiinţei contemporanilor. Prin pana lui, au prins viaţă Erasmus, Holderlin, Maria Stuart, Fouché, Magellan, Kleist, Nietzsche şi tot el s-a străduit să reînvie, e drept adesea amplificându-le şi smulgându-le din solul în care s-au împlinit, evenimente ca bătălia de la Waterloo, expediţia căpitanului Scott, sau avatarurile lui J. A. Suter, unul dintre principalii colonişti ai Californiei. Curiozitatea veşnic vie, îmbinată cu o putere neobişnuită de a urmări, analiza şi înţelege meandrele sufleteşti determină în mare măsură ineditul artei sale. Pe Zweig îl caracterizează, nu mai puţin, o dăruire aprinsă faţă de tot ceea ce înseamnă creaţie artistică în general. „Admiraţia dezinteresată pentru valoarea spirituală a colegilor săi întru artă face din el o figură singulară în lumea literară”7 scrie Hermann Kesten în studiul Stefan Zweig, prietenul, iar Harry Zahn (în Stefan Zweig şi America) îl numeşte la rândul său „un maestru al prieteniei, un adevărat prieten al poeţilor şi încurajator al lor”.8 Nenumărate sunt faptele de viaţă care relevă tocmai această însuşire a lui Zweig: de a putea rodi în alţii, de a le lărgi orizontul şi de a fi un prieten căruia i te poţi adresa în orice împrejurare. Zweig citea cu un interes neobosit manuscrisele trimise de începători, îi ajuta să-şi amelioreze scrierile, cărora le facilita apariţia. Este semnificativă, de asemenea, prietenia cu Verhaeren, a cărui personalitate literară a constituit pentru tânărul Zweig o adevărată revelaţie. După ce, încă în anii de şcoală, se entuziasmase pentru poetul belgian, îi traduce opera
6
7

Apud Hans Hellwig: Stefan Zweig, Wildner, Lübeck, 1948, p. 30. Hermann Kesten: Stefan Zweig, der Freund, în Der grosse Europäer Stelan Zweig, ed. cit., p. 179. 8 Harry Zahn: Stefan Zweig und Amerika, în Der grosse Europäer Stefan Zweig, ed. cit., p. 194. 8

. Niciodată nu am întâlnit la cineva bucuria vieţii şi bunătatea îngemănate într-o asemenea măsură spre slujirea creaţiei. cât şi atracţia pe care puternica personalitate a acestuia a avut-o asupră-i: „Aveam în sfârşit în faţa mea pe adevăratul poet. De altfel. Tolstoi. Stefan Zweig îşi face simţită viguros prezenţa în literatură. aşa cum mi-l imaginam încă în copilărie. Traducerile din Verhaeren şi Baudelaire. Contactul cu Verhaeren a fost pentru mine hotărâtor. se împrieteneşte prin Verhaeren cu Rodin şi Paul Valéry. Monografiile despre Rolland.. 9 . La Paris. Zweig nu trece sub tăcere. Mai amintim că prietenul său Maxim Gorki este autorul prefeţei la prima ediţie rusă a operelor lui Zweig. pe acel om superior la care fiece cuvânt şi fiece acţiune erau o confirmare a dezinteresării sale de poet. p. Suarès şi alţii. a operei acestuia în limba germană. Kleist) reflectă şi ele. dorinţa de a clădi o punte spirituală între oameni. op. Eseistul se remarcă prin cercetarea atentă a individualităţii 9 Apud Hans Hellwig. cunoaşte şi se apropie de Romain Rolland. cit. seria de eseuri Constructorii lumii (mai ales eseurile despre Dickens. ci afirmă atât influenţa exercitată de poetul Verhaeren. dar mai cu seamă prin cartea pe care i-a consacrat-o în 1910. Verlaine. după moartea autorului Oraşelor tentaculare. îndeosebi prin eseurile cu caracter biografic şi prin proza sa scurtă. genuri în care îşi manifestă mai cu înlesnire preferinţa pentru naturile problematice şi pentru caracterologie. Masereel şi alţi artişti. Amintirile personale asupra acestei îndelungate prietenii le-a publicat apoi.STEFAN ZWEIG - în limba germană — împrejurare care n-a rămas fără ecou în propria lui creaţie. Stendhal. Galeria de prieteni a scriitorului austriac cuprinde şi alte nume nu mai puţin celebre. În volumul Amintiri despre Emile Verhaeren (1927). aduc la cea mai înaltă expresie posibilităţile lui Zweig de a renunţa la el însuşi în dorinţa de a înţelege creaţia altor poeţi şi a reda specificul artei lor. pe alt plan. Hölderlin.”9 Zweig este la rândul său cel care a contribuit considerabil la renumele mondial al lui Verhaeren prin traducerea integrali. oraş pe care l-a adorat şi în care s-a oprit adesea în numeroasele-i călătorii. Scriitor fecund şi divers. 26.

Figura politicianului francez.STEFAN ZWEIG - faptelor. caracteristice pentru ansamblul creaţiei zweigiene. Nu este însă mai puţin adevărat că Zweig surprinde particularităţile mai însemnate ale realismului balzacian. Zweig se apropie mai mult de înţelegerea esenţei fenomenelor sociale şi relevă conţinutul obiectiv al operei marelui reprezentant al realismului critic francez. dar renunţarea la istoricitate duce la amestecul de observaţii fine cu aprecieri arbitrare. În eseul despre Balzac (1920). Fouché devine pentru Zweig o întruchipare a omului politic în general. Dezvăluind aceleaşi atitudini nobil umanitare. autorul nu reuşeşte să sesizeze contradicţiile concepţiei despre lume a romancierului francez. prin bogăţia de nuanţe a limbajului. Autorul străluceşte prin arta de a releva 10 . Iată. a nuanţelor şi umbrelor unei stări de conştiinţă. Structura personalităţii lui Fouché se relevă pregnant şi convingător. ne este prezentată aici cu o remarcabilă subtilitate. renunţând. din dorinţa de putere şi de bani. prin Cercetarea stăruitoare a reacţiilor fizice şi psihice ale personajelor. Verhaeren. Severe ca organizare.. mai mult decât restul operei sale. scrierile de acest fel vădesc totuşi. alunecarea scriitorului în subiectivism. deoarece nu înţelege rădăcinile ei social-istorice. Impresionantă e dinamica sentimentelor şi transparenţa legăturii vii dintre individualitatea autorului şi cea a personalităţilor înfăţişate. între altele. În schimb. cartea despre Fouché (1929) una dintre cele mai discutate lucrări biografice ale lui Zweig. eseurile lui Zweig conturează portrete de o vivacitate care-l obligă pe cititor la senzaţia prezenţei imediate a personajelor. Lucrările de acest gen ale prozatorului austriac ocupă astfel un loc aparte în literatura de limbă germană — contribuţia sa neputând fi asemuită decât cu aceea a unor autori străini. iar neprincipialitatea absolută a acestuia apare drept o caracteristică a oricărei activităţi politice. Ni se dezvăluie forţa cu care Balzac a ştiut să scoată în evidenţă „cauzele prime ale fenomenelor” şi să se apropie de adevărul vieţii. În lucrările despre Dickens. Rolland. care servise mai multe guverne. prin forţa lor de sugestie şi supleţea stilistică. Marceline Desbordes-Valmore etc. ca Brandes sau Suarès de pildă. Astfel. impunătoare prin concentrarea maximă a imaterialului. specificul artei marelui prozator. la orice principialitate. eseul comunicând în acest sens observaţii preţioase. prin ignorarea raportului real dintre personalitate şi împrejurările istorice.

Sentimente similare încearcă şi micile eroine din nuvela Guvernanta. are revelaţia nesincerităţii lumii celor mari. Hesse. acest proces de desprindere a omului din lume este arătat în începuturile sale. ace! abis între realitatea exterioară şi propriul univers. evitarea cu orice prilej a sentimentalismului sau melodramaticului. Le-a pierit pofta de joacă şi râsul. totuşi. Ele îşi dau seama — fireşte. dar şi aici. des întâlnită de altfel în literatura timpului — spre exemplu la Cehov şi fraţii Mann. le distruge încrederea în oamenii mari. lipsită de 11 . Stefan Zweig îşi datorează. sedusă de vărul celor două fetiţe. Astfel. În anii decisivi de formare a caracterului. cea dintâi parte a ciclului nuvelistic Lanţul. faima în primul rând realizărilor în domeniul prozei scurte. Copilul Edgar. prin violenţa pasiunilor eroilor. Secret arzător prezintă spulberarea iluziilor copilăriei şi creşterea sentimentului singurătăţii sub presiunea unui mediu ostil. dezvoltarea acţiunii pe linia accentelor epice puternice. Kafka sau Hemingway — tema însingurării. Reputat eseist. Conflictele se realizează nu atât prin ciocniri exterioare. Secret arzător şi Guvernanta din volumul Prima trăire (1911). alese pentru prezenta culegere. se produce înlăuntrul său o ruptură. surprinzând o aventură erotică a mamei sale. de ipocrizia unei lumi închistate în convenţii. acest eveniment tragic provoacă o reacţie violentă.STEFAN ZWEIG - generalul în destinele individuale şi priceperea de a stabili conexiuni sugestive. La cele două copile. la nivelul lor de înţelegere — de discrepanţa dintre vorbe şi fapte. aprecierile şi fundalurile de proiectare sunt viciate adesea de antiistorism. toate acestea determinând schimbări hotărâtoare în sufletul lor: „în aceste câteva zile. Cele douăsprezece nuvele. în părinţii lor. care ascund întâmplarea pentru a evita scandalul. în nuvelele amintite. cât prin mişcările interioare. În nuvele se reafirmă potenţat trăsăturile specifice ale prozei lui Zweig: predilecţia pentru analiza psihologică minuţioasă. ochii le sunt văduviţi de lumina vioaie. în care sentimentul umanităţii e încă nealterat. a izolării de care se simte apăsat omul într-o lume degradată spiritualiceşte.. nuvelistul ridicându-se prin multe dintre creaţiile sale la nivelul reprezentanţilor de seamă ai speciei din literatura universală. dezvoltă o temă dominantă la Zweig. prin frecvenţă şi adâncime. copiii s-au schimbat cu totul. ilustrează bine aceste trăsături. Sinuciderea educatoarei.

totuşi. ce se încheie cu moartea. forţe active specific umane. Negate la început cu energie de eroul aflat într-un stadiu înaintat de dezumanizare. poate rezista puterii banului. sub presiunea unor evenimente care înlătură depunerile opace de pe conştiinţa lui. ca o pădure întunecoasă pe care trebuie s-o străbată. dăunează structurii dense a compoziţiei. fără ca această forţă să epuizeze.. dinainte. atrofiat iniţial în sufletul 12 . iubirea mai ales fiind descrisă ca o forţă titanică. În Amoc. Deocamdată însă. aceea a unei iubiri nefericite. ale cărui antene subtile surprind mişcările obscure ale sufletului omenesc. de refuz al lumii mature. purtătoare a ideii că nimic nu. cucerind celebritate mondială. capabilă să declanşeze conflicte dramatice. principiile eticei profesionale redevin. Autorul urmăreşte cu sensibilitatea-i caracteristică înfruntarea dintre un medic german. Proza scurtă din acest volum (subintitulat Nuvelele unei pasiuni) desfăşoară pe larg toată gama pasiunilor omeneşti. Interesul la lectură al acestor nuvele este asigurat prin simţul fin de detecţie al autorului. În realitate. dovedind doar un plus de sensibilitate şi vulnerabilitate. la prima privire. amoralizat de viaţa abrutizantă dusă într-o colonie şi o bogată lady. Nimic nu le mai pare adevărat din ce li se spune şi văd numai minciuni şi uneltiri în fiece cuvânt… Le e teamă de viaţa în care intră. A apărut în ele o nelinişte şi o neîncredere sălbatică faţă de toţi cei din jurul lor. tema este. care stă la baza zbuciumului lor interior. Sentimentul responsabilităţii faţă de oameni. reacţionează deci normal. ele nu ne oferă pe de-a întregul talentul prozatorului austriac. cu unele fapte care se repetă. începând cu cel de-al doilea volum al ciclului Lanţul. de viaţa care le stă în faţă.” Chinuite de nostalgia pierdutei fericiri a copilăriei. sumbră şi ameninţătoare. Ele au conştiinţa iremediabilei pierderi a universului copilăriei. Abia după război. asemenea personajului lui Barrie. Caracterul trenant al acţiunii. cu Amoc (1922) Stefan Zweig dezvoltă până la virtuozitate specia nuvelei psihologice. drama înfăţişată dovedindu-se în ultimă instanţă o consecinţă a denaturării relaţiilor dintre oameni într-o societate rău alcătuită. personajele-copii ale lui Zweig nu manifestă însă fenomene de Peter Pan-ism.STEFAN ZWEIG - grijă. mănunchiul de semnificaţii al povestirilor. iar insistenţa adesea excesivă asupra elementelor de formă are şi ea urmări nu dintre cele mai fericite. orizontul e aici mult mai larg. de pildă.

alimentează deopotrivă interesul anecdotic al nuvelelor şi puterea lor emoţională. în roman ca şi în nuvela amintită. fără a înţelege că adevăratul umanism presupune nu numai reeducarea omului. în vederea regenerării omenirii. e descătuşat de puritatea iubirii şi îl ridică. compătimirea autentică.. modalitate pe care autorul ştie să o dezvolte nuanţat şi adecvat subiectului. ineficientă moral — numită de Zweig „nerăbdarea inimii” — cu rădăcinile în dorinţa omului de a-şi apăra propria linişte. hotărâtă. la diferite nivele de complexitate. un al doilea cadru — viaţa trepidantă de la bordul unui vapor — introduce persoana povestitorului (naraţiunea este scrisă. aproape ca o antiteză. În 13 . scriere din ultima sa etapă de creaţie. la persoana întâi) şi desfăşoară pânza de fond pentru acţiunea centrală. încredere în popor şi în forţele lui. ci schimbarea radicală a condiţiilor sociale de existenţă. Efectele acestei tehnici. de fapt. de societate. Ideea imperativului solidarităţii umane — vehiculată sub diferite variante şi în alte scrieri ale lui Zweig — capătă aici aspectul particular al efortului de a învinge prin dragoste bariera dintre om şi om. ca în majoritatea operelor lui Zweig. Este o problemă care l-a preocupat intens pe Zweig şi asupra căreia a insistat adesea. Nuvela se deschide cu o scurtă relatare despre o în-tâmplare stranie petrecută în portul Neapole. menită să creeze tensiunea necesară unei lecturi. dezinteresată. la sublima treaptă a sacrificiului propriei vieţi. Autorul pune aici faţă în faţă două tipuri de compasiune: compasiunea sentimentală. ci numai apărarea instinctivă a propriului suflet împotriva unor suferinţe străine” şi. în îndemnul către o compătimire curajoasă. „acea compătimire care nu este pătimirea alături de altul. echivalentă cu o dăruire. pentru a salva reputaţia femeii iubite. bogat modulate. activă. principala limită a concepţiei sale asupra vieţii — el pledează pentru necesitatea unei lupte morale împotriva răului. Atractive. cu scopul oferirii unui ajutor real. se revelează totodată. de pildă în romanul Inimi neliniştite (1939). oferind totodată posibilităţi fireşti de coordonare a temelor de bază în unitatea artistică a lucrărilor. În năzuinţa lui Zweig de a soluţiona problema datoriei omului faţă de semenii săi. Modalitatea narativă adoptată de Zweig în Amoc este aceea a povestirii cu cadru. după moartea eroinei. adâncind-o.STEFAN ZWEIG - doctorului. Dar intenţia mai profundă a nuvelei rezidă.

în afara convenţiilor şi normelor moralei curente. chiar dacă salvatorul se situează el însuşi. în al doilea. Eroina din această nuvelă. tumultul răscolitor al pasiunilor apare şi mai puternic. nu au întotdeauna eficienţă. una dintre cele mai impunătoare nuvele ale lui Zweig. Noaptea) îşi găseşte o deplină justificare artistică. personal. care îl pot înălţa pe om sau cărora omul le poate cădea victimă. în dorinţa desperată de a redresa un om distrus de patima jocului. conflictul dramatic urmăreşte de asemenea să exprime în mod artistic convingerea autorului în posibilitatea perfecţionării societăţii prin regenerarea morală a individului. el se ridică în apărător şi pledează pentru înţelegere. orice pasiune. capabile să zdruncine prin şoc psihic conştiinţa decăzută şi jertfirea de sine. peregrinările povestitorului printr-un port. îmi face mai multă plăcere să-i înţeleg pe oameni decât să-i judec. pasiunile puternice. De altfel. în scopul ajutorării aproapelui. implicit. dar ele sunt singurele care ne lasă o speranţă. nereţinând decât virtuţile purificatoare ale pasiunii ei. Sufletul eroului e teatrul unei lupte violente între 14 . sunt o dovadă a tendinţei spre bine care sălăşluieşte în om. ca şi în Amoc. Aceste soluţii supreme. se pare. Ca urmare. convingerea secretă că marile pasiuni au întotdeauna efecte care depăşesc în înţeles adânc uman evenimentele aparente sau mărunt imorale: „Prefer — spune el în nuvela la care ne referim — să fiu apărător de profesie. Mie. Şi aici. Zweig preia în întreaga sa operă ideea romantică a caracterului sacru al pasiunilor. în manieră dostoievskiană. nutrind. pe acest fundal simplu şi modest.. de asemenea. În nuvela Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei. prin actele sale. sunt sugerate cititorului drept principalele căi de salvare a individului şi. situate dincolo de bine şi de rău.” Caracterul dezumanizant al unor pasiuni generate de ambianţe sociale specifice apare totuşi cu claritate în nuvela Uliţa sub clar de lună. ignorează toate convenţiile şi reperele morale obişnuite — dar autorul o absolvă şi o apără de acuzaţii minore. a omenirii. cadrul povestirii (în primul caz. El reprezintă o abilă situare într-o atmosferă numai aparent lipsită de semnificaţie. orice încercare de a salva un om prin renunţarea la sine impune un elogiu integral.STEFAN ZWEIG - Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei sau în Uliţa sub clar de lună. Dar şi în acest ultim caz. evocarea vieţii liniştite de pensiune. pare să spună nuvela. adevărate forţe stihinice ale naturii.

simţeam oamenii. drama singurătăţii constituie tema majoră în Noapte fantastică. are astfel semnificaţii sociale precise. lipsită de ideal. pe de altă parte. concomitent cu această intensă aspiraţie către comuniunea cu oamenii. mai indiferenta. Nici iubirea. Se reliefează puternic opoziţia dintre două atitudini faţă de viaţă. cu oricâtă profunzime s-ar manifesta ea. aceea a egoismului şi calculului rece ce subjugă totul şi. străină. la care viaţa goală. ca o putere a cărei bucurie se transmitea făpturii mele izolate. Aici ne în-tâmpină un reprezentant al păturilor sociale privilegiate. împinsă de el la decădere. Aici. să biruie prăpastia dintre ea şi bărbatul pe care-l iubeşte. ea prezintă destinul tragic al unei femei incapabile. aceea a credinţei în caracterul dezinteresat al iubirii. Vreo barieră cedase. şi din vinele mele ceva trecea în lumea aceea. ce constituie izvorul chinurilor eroului din Asfinţitul unei inimi. atitudinea critică fiind în bună parte consecinţa realismului său.. proza scurtă a lui Zweig ne face. totuşi. Subita revelaţie a singurătăţii. de multe ori împotriva intenţiei autorului. mai mult 15 . o cerinţă pătimaşă de a mă înfrăţi cu acea-omenire înfocată. să găsească o punte spre fiinţa iubită.STEFAN ZWEIG - un adânc sentiment de dragoste şi instinctul de proprietate. răzbătătoare. nu rareori Zweig exprimă îndoiala cu privire la posibilitatea ieşirii individului din izolare — eroare explicabilă prin spectacolul dezolant al societăţii în care a trăit. poate pentru întâia oară în viaţă — meditează eroul cu acest prilej — simţeam masa. în ciuda dragostei aprinse. nu-l ajută întotdeauna pe om să iasă din singurătate. care-l face să-şi piardă fiinţa iubită. Axată mai mult pe probleme etice şi psihologice. şi aceasta. şi o poftă cu totul necunoscută mă copleşise năzuind să topească ultima crustă dintre mine şi ea. sădindu-i dorinţa de participare la viaţa celor din jur: „Pentru întâia oară de ani de zile. roind apoi ritmic iar spre mine. aceasta e teza nuvelei Scrisoarea unei necunoscute. o adevărată moarte spirituală lentă. mult apreciată de Gorki. Personajul principal e blazat şi aproape împietrit sufleteşte — când o întâmplare îi dezvăluie propria-i închistare şi-l rupe din cercul infernal al solitudinii. determină o atitudine tot mai sceptică. Prezentă mai mult aluziv în nuvelele discutate. cu prezenţa uneori relativ palidă a cadrului exterior.” Totuşi. să simţim pulsând viaţa socială. Este opoziţia ce determină despărţirea protagoniştilor şi deznodământul tragic.

. incapabil să înţeleagă o lume potrivnică valorilor în care credea. în societate. Şah apoi. Mendel este închis într-un lagăr de concentrare. un comerciant bogat. din proza scurtă a lui Zweig nu lipseşte nici tema politică. autorul intuieşte faptul că originea răului descris este de natură socială. Descoperindu-se că e cetăţean străin. dispreţuindu-l. zdrobit de sentimentul totalei însingurări: „Iarăşi singur! gândi. nerodul. de pildă. banii. Acţiunea din Mendel. acolo nu mai au nevoie de mine… o. deplasând interesul spre sfera psihologicului.STEFAN ZWEIG - decât în Scrisoarea unei necunoscute. zdrobit de asaltul forţelor ostile şi de indiferenţa mediului înconjurător. În sfârşit. a dus o viaţă călăuzită de un unic scop: asigurarea bunăstării familiei sale. Nuvela. s-au şi dus la petreceri. nuvele în care războiul este înfierat în consecinţele sale nefaste. omul cărţilor. i-am adunat şi m-am furat pe mine însumi. omul cărţilor şi Colecţia invizibilă. nu mi-am îngăduit nicio zi liberă şi acum. eroul se prăbuşeşte. pe mine m-am sărăcit şi din ele am făcut nişte deşănţate… Cincizeci de ani am robotit fără rost. care. din care-l va trezi cu violenţă izbucnirea războiului. scrisă în perioada de criză morală a prozatorului. teroarea pe care au dezlănţuit-o asupra trupului şi conştiinţei omului. îl acceptă numai pentru că le asigură bogăţia. un fugar din temniţa Europei fasciste. Având revelaţia carenţelor de simţire ale soţiei şi fiicei. Finalul coincide cu pieirea eroului. cuprinde o condamnare a fascismului cu mijloacele unei arte subtile. El reuşeşte doar vag să realizeze sinteza între zbuciumul vremii şi lumea interioară a eroilor. tratată în Mendel. Personajul central al povestirii. Relatarea încercărilor prin care trece eroul. blestemaţii de bani le-au stricat… le-au îndepărtat de mine… eu. Zweig neglijează cauzele obiective ale frământărilor descrise. ele mai dorm. reflectă cu 16 . cu mintea rătăcită. Veşnic singur! Când plec dimineaţa la birou. iată-mă singur…” Autorul stabileşte astfel o legătură precisă între condiţia socială a individului şi evoluţia lui spirituală. după balurile şi spectacolele dumnealor… seara când mă întorc. de unde se întoarce distrus. ne poartă la Viena din preajma primului război mondial. ultima sa nuvelă (scrisă în 1941). Anticarul ambulant Mendel trăieşte o viaţă consacrată în întregime cărţilor. Nu putem însă trece cu vederea că şi în Şah. tihnite şi trândave. permite autorului să respingă aceasta ideologie şi să arate cât e de odioasă cruzimea rece a hitleriştilor.

„şahistul minune” Czentovic. Din păcate. duelul celor doi şahişti reprezenta pentru el încleştarea între forţa spiritului şi aceea a puterii oarbe. Acesta este şi cazul altor nuvele ale lui Zweig. fost ostatic al Gestapoului. fenomenologic şi explicativ. de pildă. căutările lui desperate şi nereuşite de a ieşi din impas. pledoarie care nu şi-a pierdut nici azi actualitatea. Pentru Zweig. totodată.STEFAN ZWEIG - pregnanţă propriile lui incertitudini: respingerea fermă a violenţei oarbe şi a brutalităţii dar. încât realizează tardiv că furtunile care bântuie sufletele eroilor sunt departe de a epuiza. lupta în faţa tablei de şah era un simbol al vremii. cititorul participă cu respiraţia tăiată la desfăşurarea unor evenimente grave. până la crimă. bogăţia de necuprins a vieţii» Fascinat de lumina proiectată pe o scenă fictivă şi subjugat de succesiunea rapidă a imaginilor. relatate cu un anumit suspense ce lasă să se presimtă de 17 . nuvela are meritul unei pledoarii pentru umanitate şi raţiune. greoi până la primitivism. din devotament faţă de el.) Dar chiar cu limitele amintite. Chipul femeii simple. Iată. care-şi îndreaptă toată atenţia asupra stăpânului casei unde slujeşte şi care ajunge. Eşecul final al juristului reflectă teama nefastă a lui Zweig că fascismul va triumfa. şi. Lucrarea excelează de asemenea prin tensiunea dramatică. sensibil şi talentat. personajul central din Leporella. densitatea bogăţiei de fapte şi puternica structurare a caracterelor.. se înfruntă un jurist vienez. Să subliniem că Zweig realizează aici măiestrite portrete fizice şi morale ale celor doi protagonişti. cu mult inferior ca inteligenţă adversarului său. Este drept însă că cititorul neavizat e atât de captivat de ceea ce înţelege şi vede prin ochiul magic făurit de scriitor. noţiuni privite abstract şi interpretate de autor în mod subiectiv. anihilând valorile culturale şi prăbuşind lumea în primitivism şi tiranie. Într-o partidă de şah. (Această teamă pare să fi determinat în mare măsură actul deznădăjduit prin care şi-a curmat viaţa. venită de la ţară. concentrarea excesivă asupra psihologiei eroilor îngustează baza lor de contact cu autenticitatea şi complexitatea vieţii. relevă înclinaţia lui Zweig către reducerea vieţii interioare la o sferă limitată de emoţii şi pasiuni cu valoare de sine stătătoare. dar dominându-l prin brutalitate. Îmbogăţind galeria de tipuri cărora fantezia lui creatoare le-a dat viaţă şi acte de stare civilă.

frazele suspendate care prelungesc nelămurit sensul vorbelor şi faptelor. cuvintele spuse pe jumătate. perdelele grele trase la marginea dintre conştiinţa explorată şi realitatea exterioară — toate acestea structurează o atmosferă şi o mişcare sui generis. cititorul de azi descoperă în scriitorul austriac — o atestă şi lucrările din culegerea de faţă — o prezenţă generoasă.STEFAN ZWEIG - la început exploziile uriaşe a căror forţă pare să-l pună pe el însuşi în primejdie. Câteva umbre nu pot totuşi întuneca sau diminua valoarea creaţiei zweigiene. Hertha Perez 18 . care a ştiut să întâmpine viaţa cu probitate şi a aşezat demnitatea omului mai presus de orice. Stilul nervos. lucid. În această concepţie stau însă deopotrivă temeiurile strălucirii şi scăderilor operei lui Zweig. într-o atmosferă schimbată.. Numai lectura repetată te poate sustrage acestei magii a intensităţii emoţionale despre care. care inhibă spiritul analitic al celui ce citeşte. E sigur că. Zweig spune în finalul eseului său despre Casanova că „determină totul”. care-şi impune şi în zilele noastre atributele artistice.

ba îmbrăţişându-se. caii tropăiră pe drumul povârnit. Evident. Uneori părea că dinspre munţi vine o mireasmă rece de zăpadă. Nelinişte era şi în vântul de sus — care zgâlţâia atât de sălbatic copacii încă uzi de ploaie. cum nu se văd decât în mai şi iunie. atunci simţeai în aer ceva în acelaşi timp dulce şi pişcător. ca până la sfârşit să glumească punând munţilor cuşme albe. Totul. la nevoie chiar nevinovat. vagoanele negre se odihniră în lumina argintie a înălţimilor. N-am niciodată noroc cu concediile. în văzduh şi pe pământ. Ce-oi fi căutând eu aici? se întrebă neliniştit. tineri şi ei. impresionând plăcut prin eleganţa hainelor şi elasticitatea pasului. Un minut. târî şirul negru de vagoane la vale. un baron cu un nume nu prea răsunător. În aer plutea primăvara. şi zburdalnici. Pe cer fluturau nori albi. neastâmpăraţi. care gonesc jucăuşi pe calea lor albastră. spre a se ascunde brusc după înălţimile munţilor. Glasuri supărate se auzeau ici-colo. Ajuns la hotel. dospea agitaţie şi nerăbdare. trecu repede înaintea celorlalţi şi luă o birjă către hotel.. Unul dintre noii sosiţi. sau destrămându-se în fâşii. Fără grabă. clinchetul zurgălăilor îi vestea de departe. un tânăr. apoi maşina răguşită pufăi iar şi. încât trosneau din încheieturi şi împroşcau mii de stropi scânteietori.SECRET ARZĂTOR - Secret arzător Partenera Locomotiva şuieră răguşit: trenul ajunsese la Semmering10. e mai rău decât la birou. zăngănind. arătându-se îndată decepţionat. am sosit prea devreme sau prea târziu.STEFAN ZWEIG . Cu fundaluri clare măturate de vântul umed. din aristocraţia 10 Staţiune climatică în Alpii austrieci. Măcar dacă ar fi câteva femei cu care să pot înfiripa un flirt. Caii alergau fornăind uşor pe drumul care acum cobora. prima grijă a tânărului fu să citească lista vizitatorilor. pe care o parcurse în grabă. în gura tunelului. priveliştea se desfăşura din nou curată. ba mototolindu-se ca nişte batiste. nori. 19 . fără societate. ca să nu-mi petrec prea trist săptămâna. Tânărul. azvârliră un grup pestriţ de călători şi înghiţiră alţii. Niciun nume cunoscut în toată lumea de aici. Să fii singur în munţi.

STEFAN ZWEIG . doar câteva mese erau ocupate. ca un chibrit în cutie. nu le scapă din vedere nimic erotic. şi evita cât putea astfel de întâlniri. se plimba încoace şi încolo prin holul deşert. veşnic gata la noi întâlniri şi noi experienţe: veşnic doritori să se arunce în necunoscutul unei aventuri. fie şi fugară. Acolo. nici nu ne dăm seama ce observaţie adevărată cuprinde acest cuvânt. căci prima lor privire prinde ce e senzual în fiecare femeie. slujbaş în administraţie. numai pentru că toţi colegii lui îşi oferiseră primăvara o săptămână de vacanţă şi pentru că nu voia nici el să renunţe în favoarea statului. se aşeză înciudat şi privi afară cum întunericul se lăsa încet şi cum ceaţa se ridica din molifţi ca un fum cenuşiu. Deşi avea o oarecare viaţă interioară. totdeauna gata şi hotărâţi să se lanseze pe urmele unei aventuri până la marginea prăpastiei. fărâmiţă astfel o oră. îşi luase acest mic concediu fără nicio necesitate. Trăiesc necontenit cu ochii în patru. pândind. nimic care să făgăduiască vreo aventură. cu calcul toate. căldura şi exuberanţa inimii sale să se aprindă şi că singur era rece şi nefolositor sieşi.. încolo nimeni. ba încercând un vals la pianul din camera de muzică. Indispus. îşi dădea perfect seama de inaptitudinea sa pentru singurătate. În sfârşit. căci de fapt toate instinctele pătimaşe ale vânătorii — pânda. Nicio femeie. Aruncă în grabă o privire peste toate: nimic! Niciun cunoscut. surescitarea şi cruzimea sufletească — mocnesc în astfel de oameni. Sunt 20 . pentru că. deşi ritmul valsului nu prea voia să-i intre în degete. ba răsfoind nehotărât ziarele. Plictiseala lui deveni nerăbdătoare. Apoi se refugie în sufragerie. Ştia că are nevoie de contactul cu oamenii pentru ca talentele. fiindcă nu dorea să facă o cunoştinţă mai intimă cu sine. tineri pe care nu-i surprinde nimic. firea lui era extrem de sociabilă şi îndată se făcuse iubit şi căutat în toate cercurile. Navea nicio înclinare spre a sta singur faţă în faţă cu sine însuşi. cercetează totul nefăcând nicio deosebire dacă e vorba de soţia prietenului sau de jupâneasa care le deschide uşa. numai la o masă răspunse cu indiferenţă la un salut — un antrenor pe care îl cunoştea de la hipodrom. Când numim cu un oarecare dispreţ superficial acel soi de oameni „vânători de fuste”. De altfel.SECRET ARZĂTOR - funcţionărimii austriece. Nervos şi fără rost. apoi o figură de pe Ringstrasse. Era unul dintre acei tineri ale căror chipuri atrăgătoare le aduc multe succese.

Fiecare zi a lor se destramă în sute de mici întâmplări senzuale — o privire în treacăt. aşteaptă zadarnic.. La început. Edgar!11 Lângă masa lui fâşâi în mers o rochie de mătase. hrăneşte şi dă imbold. Edgar! (L. era de o bogăţie surprinzătoare. ci de aceea rece. cu un accent afectat: — Mais tais-toi donc. conştient de superioritatea sa.) 21 . Printre ei sunt unii perseverenţi. Amândoi se aşezară în faţa lui. Şi nicio iritaţie nu e mai exasperantă decât aceea a jucătorului care. ce-i drept. fr. baronul nu putu s-o privească în ochi şi admiră numai linia frumos desenată a sprâncenelor arcuite deasupra nasului delicat — care. Tânărul. fie şi după ce tinereţea a trecut de mult. părea să fi devenit falnică şi sătulă. în căutare. la rândul lui. Morocănos. evenimentul senzual este izvorul vieţii ce veşnic curge. un zâmbet fugar. ajunge. Părul. cu vădit temperament. calculată şi primejdioasă. trecu o femeie — şi după ea.STEFAN ZWEIG . un băieţel palid. la o masă rezervată. copilul se silea să arate o corectitudine ce părea în contradicţie cu agitaţia neagră din ochii săi. Atunci auzi foşnind în spatele lui o rochie şi un glas spunând cam necăjit. în haine de catifea neagră. îi trăda rasa. dar nu de patima nobilă a îndrăgostitului.SECRET ARZĂTOR - totdeauna încărcaţi de patimă. ca tot ce era feminin în acest trup plin. Doamna — şi numai pe ea o lua în seamă tânărul baron — era foarte îngrijită şi îmbrăcată cu o evidentă căutare. gata să depăşească pragul maturităţii. în chip vizibil. datorită acestei aşteptări. atingerea genunchiului femeii din faţă — şi. dar prin forma lui nobilă îi dădea un profil precis şi interesant. dar foarte pricepută să şi-l ascundă sub o melancolie distinsă. o veşnică aventură. Comandă meniul cu o voce foarte 11 Mai taci odată. Frumuseţea ei. dar gândurile îi erau şchioape şi se poticneau ca bete. printre cuvinte. era genul care-i plăcea mai mult: una dintre acele evreice uşor opulente. lăsă să-i alunece privirea peste rânduri. cu cărţile în mână. a căror viaţă întreagă. văzu dintr-o aruncătură de ochi că acolo nu se afla niciun partener. Pentru ei. care-i aruncă o privire plină de curiozitate. Baronul ceru un ziar. înaltă şi plină. a jucătorului. un partener la masa verde. anul se destramă în sute de asemenea zile. căreia o admiraţie neîntreruptă îi dăduse siguranţă de sine. În afară de asta.

jucându-se cu furculiţa. dar totul era nesigur. oamenii se simţeau tot mai striviţi de tăcere. pe care parcă nici nu o observase. întunericul cădea apăsător. cu băiatul de mână. dădeau avânt trupului şi-i aprindeau scântei în ochi. o jumătate de ceas. făcea zgomot. netezeau creţurile. Acolo întoarse brusc capul. Vânătorul din el adulmecase aici o pradă. fără a-i da vreodată un răspuns limpede. înserarea năvălise în odaie. Singurul lucru care-i părea promiţător. tot mai sumbră. în adânc. dar. sub ameninţarea acestei tăceri. Curând sosi şi ea. ascundea o primă nelinişte. pădurile suspinau cu o teamă copilărească. Toate acestea. zăbovi cât mai mult la masă. Cu rafinament. ca din întâmplare. răsfoi în treacăt nişte reviste şi îi arătă copilului câteva ilustraţii. păşi încet spre uşă. aproape neîntrerupt. pe nevăzute. îşi întipări în minte fiecare trăsătură a chipului ei. Dar când baronul se apropie de masă. pe când norii groşi întindeau mâna spre ele.. Aşteptă în hol. fără să se uite la dânsa.STEFAN ZWEIG . Numai o atracţie senzuală îi stârnea energia la maximum. ca şi când ar fi uitat ceva. cu aparentă nepăsare faţă de privirea prudent furişată a baronului. numai atenţia lui însetată o făcea să adopte o atitudine stăpânită cu grijă. vizibil meşteşugită de dragul unui spectator. Şi o prinse cum se uita după el cu ochii animaţi. Simţea că tocmai accentuarea intonaţiei. convorbirea mamei cu copilul devenea din ce în ce mai constrânsă. Şi dânsul era surescitat: jocul începuse. parcă vrând şi el să caute o revistă — în realitate 22 . Asta îl întărită. Se sculă întâiul şi. El însuşi semăna întrucâtva cu femeile care au nevoie de prezenţa unui bărbat pentru a-şi manifesta toată forţa din străfunduri. îi atinse. apoi îl dojeni pe băieţelul care. Privirea lui căuta provocator să-i întâlnească ochii.SECRET ARZĂTOR - scăzută. ţintui cu ochii. Afară. şi ciudata conversaţie cu băiatul — conversaţie dusă cu grijă. privind îndelung peisajul. licărind nehotărâtă. arătând rezistenţă şi în acelaşi timp timiditate. de un calm ostentativ. Atunci se hotărî să facă o încercare. încordau muşchii. fiecare parte a trupului plin. privirea femeii se încrucişa în treacăt cu a baronului. Întunecimea de pe faţa baronului se luminase dintr-o dată. I se părea uneori că în jurul gurii îi alunecă un început de surâs. Observă cum. În realitate însă. pe acea femeie. nervii i se înviorau. Simţi că în curând are să ia sfârşit. din când în când. şi tocmai această nesiguranţă îl stimula. era privirea îndreptată necontenit în altă parte. mai artificială.

care rătăcea nehotărât de colo până colo. lupta dintre copilărie şi adolescenţă părea că abia începe. totul era ca frământat şi încă neformat. baronul intră în hol. Ba îl împingea la o parte portarul. Băiatul. Aşa că. Edgar! La culcare! (L. se vedea că duce lipsă de prieteni. sperase să intre în vorbă cu ea chiar în seara aceea şi purtarea ei tăioasă îl decepţionase. dar încă nehotărât. cărora le arăta nişte ilustraţii dintr-o carte de Karl May. Obrazul îi era frumuşel. pe care părea că-l plictiseşte cu tot felul de întrebări. ci întrun amestec spălăcit şi tulbure..) 23 . sfios şi nervos. a doua zi de dimineaţă. Pe deasupra. fr. nimic exprimat în linii precise. ba încurca lumea la intrare. îl văzu pe copilul frumoasei necunoscute angajat într-o convorbire aprinsă cu cei doi liftieri. cu mişcări repezite şi cu ochi ce se zvârcoleau întunecaţi în orbite. această rezistenţă avea farmec şi nesiguranţa îi aprindea pofta. Abia acum se uită baronul la copil. în nevoia lui copilărească de a flecari. avea un partener şi jocul putea începe. îi răspundeau. De fapt.STEFAN ZWEIG . Era un băiat de vreo doisprezece ani. Ca mulţi copii de vârsta lui. Dar. Edgar! Au lit!12 Şi cu un foşnet rece trecu pe lângă baron.SECRET ARZĂTOR - pentru a pătrunde mai adânc în licărul umed al ochilor ei. dar întrerupeau convorbirea îndată ce apărea vreun adult sau dacă aveau ceva grabnic de făcut. Mama nu era de faţă. Când aveau timp. poate chiar pentru a lega o convorbire — femeia se întoarse. probabil încă ocupată cu toaleta. De fapt. când mânecile şi pantalonii se bălăbănesc lăbărţat în jurul încheieturilor slabe şi când vanitatea nu-i împinge încă să se sinchisească de înfăţişarea lor. ca şi cum ar fi fost trezit din somn şi s-ar fi aflat. bătu uşor cu palma pe umărul copilului: — Viens. căuta să se apropie de oamenii de serviciu ai hotelului. nedezvoltat. brusc împresurat de lucruri necunoscute. 12 Vino. le stătea tuturor în cale. Oricum. O prietenie repede înjghebată Când. făcea o impresie destul de jalnică. Cam dezamăgit. baronul se uită după dânsa. părea stăpânit de o spaimă neîntemeiată. era tocmai la acea vârstă ingrată când hainele nu se potrivesc. la urma urmei.

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

Baronul îl privi zâmbitor şi cu interes pe nefericitul băiat, care se uita pretutindeni plin de curiozitate, şi pe care toţi îl ocoleau îmbufnaţi. O dată, prinse una din aceste priviri curioase, dar ochii negri, îndată ce simţiră că sunt descoperiţi pândind, se furişară înapoi şi se ascunseră sub pleoapele plecate. Asta îl amuză pe baron. Băiatul începea să-l intereseze, şi se întreba dacă acest copil, pe care numai teama îl făcea atât de timid, nu i-ar putea sluji drept cel mai rapid mijlocitor al unei apropieri. În orice caz, voia să încerce. Discret, se ţinu după băiat, care se foia iar pe lângă uşă. Din nevoie copilărească de tandreţe, mângâia nările roze ale unui cal bălan până când — într-adevăr nu avea noroc! — vizitiul îl trimise la plimbare şi de acolo. Jignit şi plictisindu-se, rătăcea iar din colţ în colţ cu privirea goală şi puţin tristă. Atunci baronul intră în vorbă cu el: — Ei, tinere, îţi place aici? întrebă el brusc, silindu-se să păstreze un ton cât mai jovial. Copilul se făcu roşu ca focul şi căscă nişte ochi speriaţi. Trase mâna cu spaimă şi, de încurcat ce era, începu să se răsucească încoace şi încolo. Pentru întâia oară, un domn străin intra în vorbă cu el. — Vă mulţumesc, îmi place, abia putu el să îngâne. Ultimul cuvânt era mai mult strangulat decât vorbit. — Mă mir, zise râzând baronul, e un loc searbăd, mai ales pentru un tânăr ca tine. Ce faci toată ziulica? Băiatul era încă prea zăpăcit ca să poată răspunde repede. Să fie cu putinţă? Acest domn străin, elegant, dorea să stea de vorbă cu el, cu el, pe care nimeni nu-l lua în seamă? Era mândru şi în acelaşi timp intimidat. Cu greu îşi veni în fire. — Citesc, şi apoi mama şi cu mine ne plimbăm mult, câteodată şi cu trăsura. Aici trebuie să mă întremez, am fost bolnav. Trebuie să stau şi mult la soare, mi-a spus doctorul. Ultimele cuvinte le rosti cu destulă hotărâre. Copiii sunt totdeauna mândri de o boală, ştiu că pericolul le dă importanţă în ochii părinţilor. — Da, soarele e bun pentru tineri ca tine, are să te şi bronzeze. N-ar trebui să cloceşti toată ziua în casă. Un băiat trebuie să alerge, să fie zburdalnic, şi chiar să facă unele nebunii. Îmi pari prea cuminte; cu cartea asta groasă subsuoară, arăţi ca un şoarece de bibliotecă. Mi-aduc aminte ce ştrengar eram eu la vârsta ta! În fiecare seară mă întorceam acasă cu pantalonii
24

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

rupţi. Orice, numai să nu fii prea cuminte! Fără voia sa, copilului îi veni să zâmbească, şi asta îi curmă frica. Bucuros ar fi răspuns ceva, dar îi părea că ar fi fost prea obraznic, prea sigur de sine faţă de acest domn străin atât de simpatic, care îi vorbea aşa de prietenos. Niciodată nu fusese îndrăzneţ şi totdeauna se intimidase uşor; încât acum, fericirea şi ruşinea îl zăpăceau straşnic. Ar fi vrut mult să continue conversaţia, dar nu-i dădea nimic prin minte. Noroc că trecea tocmai atunci bernardinul mare, galben, al hotelului; îi mirosi pe cei doi şi se lăsă bucuros mângâiat. — Îţi plac câinii? întrebă baronul. — O, foarte mult, bunica are unul la vila ei din Baden, şi când stăm acolo e toată ziua cu mine. Dar asta numai vara, când ne invită la ea. — Acasă, pe moşia noastră avem, cred, vreo două duzini. Dacă eşti cuminte, îţi dăruiesc unul. Un căţel cafeniu cu urechi albe, mic de tot. Vrei? Copilul roşi de plăcere. — Da, sigur că vreau. Vorbele îi ţâşniră din gură fierbinţi şi lacome. Însă numaidecât bucuria i se poticni, ca speriată de îndoieli. — Dar mama n-o să-mi dea voie. Zice că nu rabdă niciun câine în casă, i-ar, da prea multă bătaie de cap. Baronul surâse. În sfârşit, convorbirea ajunsese la mamă. — E chiar atât de severă, mama? Copilul stătu pe gânduri, ridică ochii o clipă către el, întrebându-se oarecum dacă poate avea încredere în domnul ăsta străin. Răspunsul rămase prudent: — Nu, nu e severă. Acum, că am fost bolnav, îmi permite orice. Poate îmi dă voie chiar să am un câine. — S-o rog eu? — Da, vă mulţumesc, răspunse entuziasmat băiatul, atunci sigur că are să-mi dea voie. Şi cum e? Are urechi albe, nu-i aşa? Ştie să facă aport? — Da, ştie de toate. Baronului îi venea să râdă de scânteile fierbinţi pe care le făcuse să scapere atât de uşor în ochii copilului. Dintr-o dată, timiditatea de la început fu înfrântă — şi pasiunea, până acum reţinută de teamă, se revărsă. Printr-o prefacere fulgerătoare, copilul cel sfios şi speriat până atunci devenise un băiat
25

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

zburdalnic. Numai de-ar fi şi mama tot aşa, gândi fără să vrea baronul, de-ar fi tot atât de aprinsă în teama ei. Dar băiatul se şi repezise la el cu douăzeci de întrebări: — Cum îl cheamă pe câine? — Caro. — Caro! jubilă copilul. Râdea, se entuziasma, de fiecare cuvânt, cu totul îmbătat de întâmplarea neaşteptată că cineva se ocupa de el din prietenie. Însuşi baronul se mira de succesul său rapid şi se hotărî să bată fierul cât era cald. Îl invită pe băiat să facă o mică plimbare cu dânsul — şi bietul copil căruia, de săptămâni, îi era sete de o prietenie, fu încântat. Fără reticenţă, îşi dădu drumul la gură despre toate câte noul său prieten vru să afle prin mici întrebări, puse ca din întâmplare. Baronul află îndată totul despre familie, în primul rând că Edgar era singurul fiu al unui avocat vienez, probabil din burghezia evreiască avută. Printr-o anchetă dibace fu repede informat că mama nu părea de loc încântată de şederea la Semmering şi se plânsese de lipsa unei societăţi simpatice. Ba dedusese chiar, după răspunsul cam ocolit la întrebarea dacă mama îl iubea pe tata, că în privinţa asta lucrurile stăteau cam prost. Aproape îi era ruşine cât de uşor îl încântase pe băiatul cel încrezător, făcându-l să-i destăinuiască toate aceste mici secrete de familie. Într-adevăr, Edgar, foarte mândru că poveştile lui puteau interesa pe un om mare, îi oferea noului prieten aproape cu de-a sila încrederea sa. Inima lui de copil tresălta de mândria de a fi văzut de toată lumea — plimbându-se, baronul îi pusese mâna pe umăr — în asemenea intimitate cu un om mare. Încetul cu încetul, uită că e copil şi flecări nereţinut, ca şi cum amândoi ar fi fost de aceeaşi vârstă. Edgar era, după cum arăta conversaţia lui, foarte deştept, cam precoce, ca mulţi copii bolnăvicioşi care au trăit mai ales printre oameni mari şi nu printre colegii de şcoală. Era pătimaş în surescitarea sa, afectuoasă sau duşmănoasă. Cu nimic nu părea să fie în raporturi liniştite, despre fiecare om sau lucru vorbea fie cu încântare, fie cu o ură atât de puternică, încât îi schimonosea obrazul şi îl făcea aproape răutăcios şi urât. Ceva sălbatic şi versatil, poate datorită bolii de curând învinse, dădea vorbelor lui o aprindere fanatică; părea că stângăcia nu e decât o teamă, greu înfrântă, faţă de propria lui pasiune. Baronul îi câştigă uşor încrederea. Îi trebui doar o jumătate de
26

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

ceas ca să pună mâna pe această inimă clocotind de nelinişte. Doar e atât de uşor să-i înşeli pe copii, pe aceşti naivi, a căror prietenie e atât de rar solicitată! Îi fu de ajuns să se cufunde în trecut şi limbajul copilăresc îi deveni atât de natural, atât de nesilit, încât băiatul îl simţi de o seamă cu el şi în câteva minute pierdu orice simţământ de distanţă. Era fericit că acolo, în acel loc singuratic, găsise un prieten. Şi ce prieten! Cei din Viena fură daţi uitării, amintirea băieţilor cu glasuri subţiri, care-i spuneau poveşti naive, fu măturată de această singură clipă nouă. Toată patima lui exaltată aparţinea acum noului său prieten, prietenului său mare, şi inima îi crescu de mândrie în piept când, la despărţire, acesta îl invită încă o dată să vină şi a doua zi de dimineaţă, apoi când îi făcu de departe semn cu mâna, ca un frate. Clipa aceasta fu poate cea mai frumoasă din viaţa lui. E atât de uşor să-i înşeli pe copii! Baronul îi zâmbi privindu-l cum se depărtează impetuos. Mijlocitorul era câştigat. De acum, băiatul, ştia el bine, are s-o plictisească pe mamă până la istovire, tot povestindu-i întâmplarea. Are să-i repete şi cel mai mic cuvânt. Îşi aminti cu plăcere ce iscusit împletise câteva complimente la adresa ei; cum nu vorbise decât de „frumoasa mamă” a lui Edgar. Pentru el, era lucru sigur că expansivul băiat n-are să aibă astâmpăr până nu-i va pune în legătură pe el şi pe mama lui. Nu mai trebuia să mişte niciun deget pentru a micşora distanţa dintre el şi frumoasa necunoscută. Putea să viseze liniştit şi să privească peisajul, fiindcă ştia că două calde mâini de copil îi clădeau punte spre inima ei. Terţetul După cum se dovedi după câteva ceasuri, planul fusese excelent şi reuşi până în cele mai mici amănunte. Când tânărul baron intră în sufragerie, intenţionat ceva mai târziu. Edgar se ridică de pe scaun, îl salută zelos cu un s urâs fericit şi îi făcu semn cu mâna. În acelaşi timp, o trase de mânecă pe mama lui, îi vorbi grăbit şi surescitat, arătând spre baron cu gesturi bătătoare la ochi. Ea îl dojeni stingherită şi roşind puţin pentru purtarea lui prea neastâmpărată; totuşi, nu putu evita să-i facă pe plac băiatului şi aruncă o privire spre baron, pe care acesta o folosi îndată spre a se înclina respectuos. Cunoştinţa se înjghebase. Femeia trebui să răspundă, dar îşi lăsă ochii în
27

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

farfurie şi de aici încolo evită cu grijă să mai privească în direcţia baronului. Dimpotrivă, Edgar se uita într-acolo neîncetat, ba o dată încercă să vorbească peste masă. Numaidecât, mama îl mustră energic pentru purtarea asta insolită. După masă, mama îi spuse că trebuie să se ducă la culcare şi între ei începu un şopocăit al cărui rezultat fu că i se îngădui, după rugi fierbinţi, să treacă la cealaltă masă pentru a-şi lua rămas bun de la noul lui prieten. Baronul îi spuse câteva cuvinte amabile, care învăpăiară iar ochi copilului şi vorbi cu el câteva minute. Dar deodată, ridicându-se, se întoarse cu o mişcare abilă către cealaltă masă şi o felicită pe vecina oarecum tulburată pentru băiatul ei cel atât de deştept şi de vioi, îi spuse ce minunată dimineaţă petrecuse cu el. Edgar era mândru şi roşu de bucurie. Apoi baronul se interesă atât de amănunţit de sănătatea băiatului, încât mama fu silită să răspundă. Astfel ajunseră fatal la o convorbire mai lungă, pe care băiatul o ascult fericit şi cu un soi de respect. Baronul se prezentă şi observă că numele lui răsunător făcu oarecare impresie asupra femeii vanitoase. În orice caz, fu deosebit de politicoasă cu el, deşi reţinută. Îşi luă chiar un rămas-bun grăbit — din pricina băiatului, după cum adăugă ea scuzându-se. Acesta protestă vehement spunându-i că nu e obosit şi că ar fi bucuros să vegheze toată noaptea. Dar mama îi şi întinsese baronului mâna, pe care acesta o sărută, plin de respect. Noaptea, Edgar nu dormi bine. În el, fericirea se împletea cu o desperare copilărească. Doar se întâmplase ceva nou în viaţa lui! Pentru întâia dată pătrunsese în lumea celor mari. Într-un fel de vis confuz, uită că e copil şi se crezu deodată mare. Crescut în singurătate şi adesea bolnăvicios, avusese puţini prieteni până atunci. Pentru toată nevoia lui de tandreţe nu-i rămăseseră decât părinţii, care nu se sinchiseau prea mult de el, şi servitorii. Şi e greşit să măsori puterea unei iubiri numai după ceea ce o provoacă, iar nu după încordarea ce o prevede, după acel gol întunecat al dezamăgirii şi al singurătăţii care premerge oricărui mare eveniment sentimental. Un simţământ prea apăsător, neîncercat, înăbuşit, se arunca acum cu braţele deschise către primul om ce părea că-l merită. Edgar sta culcat în întuneric, plin de fericire şi zăpăcit, îi venea să râdă şi era nevoit să plângă. Căci îl iubea pe omul acesta cum nu iubise pe niciun prieten, nici pe părinţii lui şi nici pe Dumnezeu. Toată patima crudă încă a copilăriei lui îmbrăţişă imaginea acestui om, al cărui nume îi
28

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

fusese necunoscut cu două ceasuri înainte. Cu toate astea, era destul de deştept ca să se simtă îngrijorat de felul neaşteptat şi bizar în care se înfiripase prietenia asta. Ceea ce îl tulbura atât era sentimentul neînsemnătăţii şi al nulităţii lui: Sunt eu demn de el? Eu, un băieţaş de doisprezece ani, care umblă la şcoală, şi care seara e trimis la culcare înaintea tuturor? se tortura el. Ce pot însemna eu pentru dânsul, ce-i pot oferi eu?… Tocmai neputinţa asta dureroasă de a-i arăta în vreun chip sentimentul lui, îl făcea nefericit. Altădată, când îndrăgea vreun coleg, primul lucru era să împartă cu el micile obiecte preţioase din pupitrul lui, mărcile, pietricelele, avuţia copilăroasă a copilăriei, dar toate astea care până atunci avuseseră în ochii lui un mare preţ şi un farmec rar, i se păreau dintr-o dată devalorizate, nişte fleacuri de dispreţuit. Putea el oferi asemenea lucruri noului său prieten, pe care nu îndrăznea măcar să-l tutuiască şi el? Unde să găsească vreo cale, vreo posibilitate de a-şi manifesta sentimentele? Tot mai mult resimţea chinul de a fi mic, nedezvoltat, necopt, un copil de doisprezece ani, şi nicicând nu-şi blestemase cu atâta foc copilăria, nicicând nu-şi dorise mai fierbinte să se trezească schimbat, aşa cum se visa: mare şi puternic, bărbat în toată firea, un om matur, ca şi ceilalţi. Cu gândurile lui neliniştite, se împletiră repede întâile visuri colorate ale acelei noi lumi bărbăteşti. În sfârşit, Edgar adormi cu un zâmbet pe buze; şi totuşi, gândul la întâlnirea de a doua zi îi tulbura somnul. Se trezi speriat încă de la ora şapte, cu frica de a fi în întârziere. Se îmbracă în grabă, dădu buzna să spună „bună dimineaţa” mamei — care rămase mirată, căci de obicei nu-l scula din pat decât cu greu — şi se repezi jos, înainte ca ea să-i poată pune vreo întrebare. Până pe la ora nouă se foi nerăbdător de colo până colo: uită să-şi ia micul dejun, preocupat numai de gândul să nu-şi lase prietenul să aştepte pentru plimbarea convenită. La nouă şi jumătate sosi, în sfârşit, baronul, agale şi nepăsător. Bineînţeles, uitase de mult că dăduse o întâlnire: acum însă, când puştiul se repezi lacom spre el, zâmbi văzând atâta pasiune şi se arătă gata să-şi ţină făgăduiala. Pe băiat — care radia de bucurie — îl luă chiar de braţ şi hoinări cu el încoace şi încolo, refuză însă blând dar hotărât să înceapă de îndată plimbarea. Părea că aşteaptă ceva, cel puţin aşa arăta
29

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

privirea lui, care umbla nervos de la o uşă la alta. Deodată tresări. Intrase mama lui Edgar şi, răspunzând la salut, se îndrepta prietenoasă către ei. Surâse aprobator când auzi de plimbarea proiectată, pe care Edgar i-o tăinuise ca pe ceva preţios, şi cedă uşor la invitaţia baronului de a-i întovărăşi. Edgar se posomori îndată şi îşi muşcă buzele. Ce păcat că a trecut pe aici tocmai acum! Plimbarea ar fi trebuit să-i aparţină numai lui. Faptul că i-l prezentase mamei pe prietenul său nu fusese decât o amabilitate din partea lui. Ceea ce nu însemna însă că acceptă să-l împartă cu cineva. Un fel de gelozie se şi iscă în el când observă gentileţea baronului faţă de mamă. Apoi se plimbară tustrei, şi sentimentul primejdios al subitei sale importanţe crescu şi mai tare, datorită interesului surprinzător pe care i-l arătau cei doi. Edgar fu aproape singurul subiect de conversaţie; mama vorbea cu o grijă cam ipocrită despre paloarea şi nervozitatea lui, pe când baronul nega acestea zâmbind şi aducea laude caracterului drăguţ al „prietenului” său, cum îl numea el. A fost ceasul cel mai frumos al lui Edgar. Avea drepturi care niciodată, în toată copilăria sa, nu-i fuseseră acordate. Putea să se amestece în vorba celor mari fără să i se impună tăcere şi chiar să-şi exprime tot felul de dorinţe îndrăzneţe, care până atunci ar fi fost primite prost. Nu era deci de mirare că, din ce în ce mai încrezut, simţea cum îi creşte şi înfloreşte impresia de a fi şi el mare. Copilăria o şi azvârlise cât colo, ca pe o haină acum prea strâmtă. La dejun, baronul, urmând invitaţia mamei lui Edgar — din ce în ce mai prietenoasă — se aşeză la masa ei. Dintr-un „vizavi” se făcuse un „alături”, din simple cunoştinţe, ajunseseră prieteni. Terţetul era în plină desfăşurare şi cele trei glasuri — al femeii, al bărbatului şi al copilului — răsunau armonios împreună. Asaltul Acum, vânătorului nerăbdător i se părea că a venit vremea să încolţească vânatul. Atmosfera familială şi corul pe trei voci îi displăceau. E foarte drăguţ să flecăreşti în trei, dar, în definitiv, nu flecăreala era scopul lui. El ştia că în societate jocul mascat al dorinţei dintre bărbat şi femeie întârzie totdeauna eroticul, stinge focul cuvintelor şi ardoarea asaltului. Conversaţia nu trebuie s-o facă pe femeie sa uite adevăratele lui planuri, pe care
30

- STEFAN ZWEIG - SECRET ARZĂTOR -

el şi le închipuia fără să se îndoiască o clipă — cunoscute de dânsa. Erau multe probabilităţi ca strădaniile lui pe lângă această femeie să nu fie zadarnice. Femeia ajunsese la anii aceia decisivi, când o soţie care nu şi-a iubit niciodată cu adevărat soţul începe să se căiască de a-i fi rămas credincioasă. Lumina unei frumuseţi în declin îi mai îngăduia o ultimă şi grabnică alegere între maternitate şi feminitate. Viaţa, căreia femeia pare să-i fi răspuns de mult, devine în clipa aceea încă o dată o întrebare; pentru ultima oară, acul magnetic al voinţei vibrează între speranţa unei trăiri erotice şi resemnarea definitivă. E clipa când o femeie are de făcut alegerea primejdioasă între a-şi trăi propria-i soartă sau pe aceea a copiilor săi; între a fi femeie sau mamă. Baronului, clarvăzător în lucrurile acestea, i se părea că observă în ea acea periculoasă oscilare… În convorbire, uita mereu să pomenească de soţul ei, şi de fapt despre copil ştia foarte puţin. O umbră de plictiseală, mascată în melancolie, îi apăsa ochii migdalaţi şi întunecaţi nesigur doar de senzualitate. Baronul se hotărî să procedeze repede, dar în acelaşi timp să evite orice aparentă grabă. Dimpotrivă, asemeni pescarului care ademeneşte trăgând înapoi undiţa, voia să opună acestei noi prietenii o prefăcută indiferenţă şi să se lase solicitat, pe când în realitate solicitantul era el. Îşi puse în gând să-şi exagereze trufia, să sublinieze apăsat deosebirea dintre situaţiile lor sociale şi îl incinta ideea că ar putea, numai afişându-şi aroganţa, numai prin înfăţişarea lui, printr-un nume aristocratic răsunător şi prin maniere distante, să cucerească acel trup frumos, plin şi voluptos. Jocul acesta arzător începuse să-l stimuleze şi de aceea îşi impuse prudenţă. După-amiaza o petrecu în odaia lui, cu sentimentul plăcut că i se simte lipsa şi că e căutat. Dar absenţa lui fu observată nu atât de dânsa, împotriva căreia era îndreptată, cât de bietul copil, pentru care fu un adevărat chin. Edgar se simţi întreaga după-amiază cu totul părăsit şi pierdut; cu fidelitatea încăpăţânată, proprie băieţilor, îşi aşteptă neîntrerupt prietenul ceasuri în şir. I s-ar fi părut o adevărată crimă să plece ori să se ocupe de altceva. Hoinări fără rost pe coridoare — şi pe măsură ce se făcea tot mai târziu, inima i se umplea de deznădejde. În fantezia lui agitată, îi şi năluci vreun accident sau vreo jignire inconştientă şi era gata să plângă de
31

să bea. pe de altă parte. având la îndemână imagini plastice. hinduşii. baronul trecea totdeauna drept un bun povestitor. ai cărui ochi scăpărau de entuziasm. rămânea adesea în pană. Era îmbătat. emoţionat de a fi nimerit atât de repede pe urmele vânatului şi de a-l simţi în bătaia puştii. Fără să ia seama la strigătul de dezaprobare al mamei şi la mirarea celor din jur. Edgar îi sări înainte şi îi cuprinse pătimaş pieptul cu braţele lui slabe. Ochii îi străluceau. Apoi. fu admirabil primit. Edgar se supuse. sângele îi alerga uşor prin vine. Istorisi despre nişte vânători în India. vorbele îi ţâşneau din gură. despre care citise în cărţi: vânătorile de tigri. Alesese dibaci această temă pentru că era indiferentă.SECRET ARZĂTOR - nerăbdare şi de teamă. Niciodată nu nădăjduise să vadă în realitate un om care trăise toate aceste întâmplări colosale. Mama roşi văzându-se şi ea amestecată fără voie şi zise destul de aspru: — Sois sage. fr. la care luase parte ca oaspete al unui prieten. De data asta se pusese chiar pe sine în discuţie.) 32 . În ochii prietenilor lui. un aristocrat englez. — Unde-ai fost? Pe unde ai umblat? strigă el repede.. nici el nu ştia cum. deşi nu-i venea uşor să vorbească în această limbă şi. Vânătorul din el se trezi. şi baronul simţi cu o plăcere rapidă că reproşul solicita un compliment. Societatea noastră îl plictiseşte. Sorbea cuvintele de pe buzele povestitorului. — Nu uita că domnul baron face ce vrea. mulţimea vie din faţa lor. când baronul sosi seara la masă. în clipele când ştia că place femeilor. Uită să mănânce. era de două ori mai bun. pe care o comandase în cinstea noii prietenii — se întrecea pe sine. nu înceta însă a-i pune întrebări baronului. poate. şi pentru că. Noi team căutat peste tot. simţea cum tot ce era exotic şi inaccesibil acestei femei o emoţiona. Ca orice om cu o puternică înclinare erotică. dar acum — după ce băuse şi câteva pahare de şampanie. Edgar! Aşază-te! (L. oamenii de culoare. Edgar! Assieds-toi!13 I se adresa întotdeauna în franţuzeşte.STEFAN ZWEIG . la fraze mai complicate. 13 Fii cuminte. Dar mai mult îl incintă pe Edgar. aşa cum mulţi actori se aprind abia când simt că i-au vrăjit pe spectatori. de două ori el însuşi.

Ochii copilului aruncau scântei. Du-te sus! Sois sage.) 33 14 . mamă. privea cu răsuflarea tăiată la mâinile. îmblânzite şi bătrâne. să fii trimis la culcare e un lucru îngrozitor. credincioşii fanatici se aruncă sub roţile carului care-i poarta statuia. sălbatice şi zburdalnice. de alte animale. Deodată — pentru băiat a fost ca lucirea unui cuţit ce ar cădea în faţa lui — mama zise. pe un cioltar de purpură.SECRET ARZĂTOR - Juggernaut14. şi atunci glasul îi suna febril şi emoţionat. Făcu o singură încercare. când i se răpeau lucruri atât de nemaipomenite! — Numai un pic. cum animalele tinere. Fantezia lui vie îşi plăsmuia de fiecare dată imaginea potrivită povestirii. De-abia îndrăznea să întrebe câte ceva. o dovadă că eşti copil. atât de apropiate de el. că ai nevoie de somn. Clipele acestea făcură să înmugurească în el pentru prima dată viziunea unei bucăţi uriaşe de lume. care omorâseră un tigru. tigrul se repezea rânjind din junglă şi-şi înfigea ghearele în trompa elefantului. îşi vedea prietenul călare pe un elefant. numai istoria asta cu elefanţii lasă-mă s-o aud! Era gata să se milogească. Mândria lui copilărească încerca să arate că voia şi el să plece. cu turbane preţioase când. Zeitate indiană. înseamnă că eşti mic. Edgar ezită. la procesiunile închinate ei. îngrozitoarea roată. toate poveştile domnului baron. e târziu. Nu-şi putea lua ochii de la prietenul lui. dar îşi aminti repede de noua sa demnitate de om mare. Acum baronul povestea ceva şi mai interesant: cu ce şiretlicuri se capturau elefanţii. Până acum nu se gândise că există cu adevărat astfel de oameni. uitându-se la ceas: — Neuf heures! Au lit!15 Edgar păli de spaimă. după cum nu credea că ţările din basme există cu adevărat. — Nu. Edgar! Am să-ţi istorisesc întocmai. 15 E ora nouă! La culcare! (L.STEFAN ZWEIG . spre a muri striviţi. Totdeauna mama îl însoţea când se ducea la culcare. Pentru toţi copiii. fiindcă este o umilire publică faţă de cei mari. cât de îngrozitor era oprobriul acesta în cea mai interesantă clipă. stigmatul copilăriei. Dar nu voia să se roage în faţa prietenului. Dar. având la dreapta şi la stânga oameni oacheşi. Dar mama era deosebit de severă. fr.. deodată. care strivea mii de oameni. erau atrase în locuri îngrădite. care au loc în fiecare an.

Elefanţii Mama mai rămase încă un timp cu baronul la masă dar nu mai vorbiră de elefanţi şi de vânători.SECRET ARZĂTOR - — Dar adevărat. gonindu-i sângele în obraji. caldă şi vibrândă. Dar. aceste voluptăţi mărunte o aţâţau. iar dânsa învăpăiată de cele câteva pahare de şampanie. în vorbele baronului se strecură o îndrăzneală care o zăpăcea puţin. era însă tânăr. În cele din urmă. Ca toţi jucătorii. făcând-o să se aştepte la mai mult. treptat. ca de glume copilăreşti. i-l pipăia şi iar se retrăgea. Du-te! Edgar se admiră că reuşise să dea mâna cu baronul şi cu mama fără să roşească. dragă. îi tolera chiar apropierea glasului. ca un băieţandru. Ba. Trecură alături în hol şi se aşezară întrun colţ. Acum femeia se uita cu plăcere la el şi nu se mai temea de privirea lui. cochetă din natură. Câteodată i se părea că ar trebui să respingă cu asprime vreun cuvânt. încât abia la miezul nopţii observară cu mirare că luminile încep să se stingă în hol. da. Apoi însă râdea iar uşuratic. uitară de timp şi se pierdură într-atât în convorbirea lor captivantă. ceva ca o lăcomie nedesluşită. altfel s-ar fi văzut lacrimi mari şiroindu-i pe obraji. prinsă de jocul ăsta îndrăzneţ. Baronul îl zgâlţâi prieteneşte de ciuf. ceea ce dădea uşoarelor lui dorinţe un ton detaşat. şi încânta prin mişcările lui vioaie. încât conversaţia luă repede un caracter primejdios. un fel de jenă plutea peste convorbirea lor. Baronul era mai strălucitor decât oricând. Apoi însă trebui să se îndrepte în grabă spre ieşire. îmi povesteşti toate. şi simţi deodată cât de departe şi cât de 34 . cu părul tuns scurt. dar acum du-te la culcare. dar. ceea ce smulse copilului încă un surâs pe obrazul lui încruntat. toate? Despre elefanţi şi celelalte? — Da. Arunca mici promisiuni fluturatice ca răspuns privirilor lui.STEFAN ZWEIG . nesilit. de când plecase băiatul. Nu se putea spune că baronul era frumos. deşi îi venea să plângă. avea ceva foarte viril în obrazul de băiat oacheş. aproape îndrăzneţe. a cărui răsuflare o simţea din când în când pe umeri.. Ceva parcă îi atingea trupul. Ea sări numaidecât. până la urmă încercă şi ea să-l imite. Se lăsase o uşoară zăpuşeală. se şi dăruia în cuvinte şi în mişcări. mamă. — Dar îndată! Chiar azi! — Da.

16 Corect. acea teamă prostească şi absurdă. O senzaţie caldă şi apăsătoare îi trecea de-acolo. dând să scape. pe care o sărută. Sus. aventura cea mare şi primejdioasă. teama. dar niciodată atât de ameţitoare şi de violentă. era obişnuită să se joace cu focul. bătându-i ameninţător în tâmple. — Noapte bună. ci din vârfurile subţiri ale degetelor până sus. ca nu cumva bărbatul din spatele ei s-o urmărească şi s-o îmbrăţişeze. noapte bună. pe jucătorul fair16 îl atrăgea numai lupta şi capitularea în deplină conştiinţă. într-o clipă de slăbiciune şi de beţie. pe mâine! zise ea zorită. văzuse că otrava fierbinte îi şi zvâcnea în vine. Prada nu-i mai putea scăpa. Dimpotrivă. care îi vădea teama şi tulburarea. teama absurdă îi zvâcnea acum în tot trupul şi îşi trase repede mâna. Baronul însă era prea mândru ca să alerge după clipa prielnică. engl. dorea de ani de zile: aventura. din ea însăşi. Descoperi înfiorându-se că nu mai era cu totul sigură de sine. Prin cap îi gonea un vârtej de alcool. Dar baronul reţinu cu o forţă blândă mâna întinsă pentru rămas bun. stranie. loial (L. De altfel. şi nu aşa cum se cuvine. o singură dată.. capul îi ardea. — Mai stai puţin! şopti baronul. a cărei adiere apropiată o gusta cu voluptate pentru că până acum izbutise să-i scape în ultima clipă.STEFAN ZWEIG . fără să ştie. nu atât de el. Teama se urca dulce. pe care o mai cunoscuse din când în când în viaţă. prin tot trupul. În acel ceas s-ar fi putut întâmpla ceea ce. o sărută de patru-cinci ori. Să scape. tremurând. nu numai flirtul fugitiv şi aţâţător. dar fugind îi părea rău că el nu o făcea. O gonea teama cruntă. că ceva în ea începea să alunece şi că vedea toate cu surescitarea febrei.) 35 . de cuvinte fierbinţi şi de teamă.SECRET ARZĂTOR - temerar se aventurase. dar instinctul ei întărâtat îi spunea ce aproape de primejdie ajunsese jocul. la încheietura mâinii. pe când ea simţea înfiorată cum mustaţa lui aspră îi gâdila dosul mâinii. cât de primejdia acelui minut şi de acea nesiguranţă nouă. Dar ea se şi îndepărtase cu stângăcia grabei. arzătoare. în astfel de clipe primejdioase. o dată cu sângele. Simţea acum surescitarea pe care celălalt o dorise: îşi dădea seama cum sentimentele ei deveneau din ce în ce mai nedesluşite. Era prea sigur de victoria lui pentru a cuceri hoţeşte această femeie.

nu ştie cum. Un suspin îi ieşi de pe buze. Dar Edgar zise.. i se făcea o nedreptate. Dar toate erau confuze şi i se strecurau în sânge ca o uşoară ameţeală. parte din regret. despre vânători şi aventuri. orbecăi spre uşă şi. parte pentru că scăpase de primejdie. ea se opri. respiră uşurată. Nervii îi cedau. unde Edgar stătea ghemuit şi încerca să se ridice. De fapt. parcă auzea în ea ca un murmur de remuşcare şi de ruşine. că mama lui nu se ţinuse de cuvânt şi că. 36 . Primul ei gând fu că băiatul e bolnav sau că are nevoie de ajutor. Nervii surescitaţi tresăriră violent. tocmai în fundul odăii. ţipă ea dezlănţuită. Abia acum se simţea în siguranţă. Ca un copil! îşi spuse mânios. obraznicule! ţipă ea. Edgar plecă fără o vorbă. înainte de a se cufunda iar în somn. Dar îndată se trase speriată înapoi. se simţea mânioasă pe sine. îşi apăsă mâna pe inima palpitândă. prin ceaţa apăsătoare a somnului. foarte adormit şi cu un uşor reproş: — Te-am aşteptat mult şi pe urmă am adormit. când îi ajunse la urechi un glas buimăcit de somn. mamă? — Pentru Dumnezeu. Dar mirarea aceasta o irită şi mai tare pe femeia întărâtată: — Du-te imediat în odaia ta. în loc să aştepte treaz. chiar în ziua aceea. iar între timp aţipise. ca ameţită. Edgar o privi mirat. Împinse încet uşa. confuz din pricina oboselii. În el. Cu ochii pe jumătate închişi. — De ce m-ai aşteptat? — Pentru elefanţi. — Du-te imediat la culcare. copilăros — şi o aşteptase plin de încredere. Mai bine zis. şi apoi îi era necaz că aţipise acolo. era groaznic de obosit şi simţea tulbure. Aşa că băiatul se strecurase în odaia ei — băiatul acesta naiv. Ceva se mişcase pe întuneric. — Tu eşti. Doar îi promisese copilului să-i istorisească toate. pe oare voia să-l înăbuşe prin ţipete. dădu să strige după ajutor. De ce era atât de înfuriată împotriva lui? Doar nu făcuse nimic. sus. Trebuia să se odihnească o secundă. apăsând clanţa rece. totul era greu ca plumbul.STEFAN ZWEIG .SECRET ARZĂTOR - pe scară. ce faci aici? Se repezi la divan. — Care elefanţi? Abia acum pricepu. pentru că îşi dădea seama cât e de nedreaptă cu el. Dar nu se răzvrăti. Extravaganţa aceasta o înfurie.

E totdeauna periculos să te duci la culcare după o aventură întreruptă.. fericit să-i poată face în sfârşit un serviciu prietenului său şi mândru de noua-i demnitate de mesager — sări îndată şi se repezi ca o furtună pe drum. Baronul răspundea morocănos. ca şi cum şi-ar fi amintit atunci. îl rugă pe Edgar. încolţit. Acum nu-l mai interesa decât să bată fierul cât era cald şi s-o surprindă singură pe mamă.SECRET ARZĂTOR - Căci din ziua precedentă îşi ura copilăria. încât 37 . când coborî.STEFAN ZWEIG . îi aruncă din când în când câte o fărâmă de conversaţie. căci deocamdată nu vedea nicio posibilitate să se descotorosească de un prieten atât de fidel. Copilul — nebănuitor. încărcată de vise apăsătoare. Oricum. Această veşnică pândă a copilului. Era fericit să-l aibă un minut singur pe prietenul cel mare. În sfârşit. vărul său. Era sătul să tot umble zi de zi cu un băiat de doisprezece ani şi să pălăvrăgească verzi şi uscate. O primă neplăcere faţă de dragostea stârnită imprudent începea să-l apese. îl asalta copilul. se căi de a nu fi apucat cu mână tare momentul prielnic. întrebările anoste şi mai ales pasiunea lui nesăbuită începeau să-l plictisească. nu şi mamei. să treacă doar o secundă pe la celălalt hotel şi să întrebe dacă sosise contele Grundheim. abia îşi ascundea reaua dispoziţie. fericit că e singur cu prietenul mult căutat. trebuia să încerce. ora convenită cu mama pentru plimbare. Hărţuieli Baronul dormise prost. Îl copleşi cu tot soiul de copilării pe baronul care. în noaptea agitată. răsfoind însă în acelaşi timp ziarul. căci în ciuda promisiunii. se lăsă neglijent copleşit de vorbăria plină de ardoare a băiatului. Până la zece. pe care îl aştepta încă de dimineaţă. mai amesteca în aceste întrebări dovezi vijelioase de iubire. ca să nu-l ofenseze. lucru care devenise dificil tocmai prin prezenţa nedorită a băiatului. Dimineaţa. Pe deasupra. Curând. îl cuprinse în braţe plin de entuziasm şi începu să-l hărţuiască punându-i mii de întrebări. Doar lui trebuia să-i povestească. să nu fie silit să-l împartă cu mamă-sa. când arătătorul fu aproape vertical. nu-i repetase toate lucrurile minunate pe care le auzise. îi sări înainte dintr-un ascunziş băiatul. înnegurat încă de somn şi de ciudă.

său. speriat că s-ar putea să-l fi căutat în zadar. căruia i se adresă în cele din urmă cu desperare.. — Edi. Portarul. aşa i se spuse acolo. de când omul acesta străin. Dar timpul îşi întindea larg ceasurile. gata! Copiii nu trebuie să vorbească prea mult! Edgar roşi de ciudă. Dar mama îi tăie vorba: — Bine. zise baronul fără să se intereseze de misiunea pe care i-o dăduse. are să vadă mama! Are să-i arate el! Şi Edgar hotărî ca în ziua aceea. Dar n-are să se lase dus de nas. îi spuse. orice pasiune îşi întipăreşte urmele ca într-o ceară. În naivitatea lui. Copilul se întoarse cu paşi tot atât de vijelioşi. Dar băiatul ţinea înainte de toate să arate că te poţi bizui pe el când îi încredinţezi o treabă. ca să afle veşti. de ce încerca mereu să-l prezinte ca pe un copil. neliniştea se furişa în el. am plecat sperând să te întâlnesc pe drum. Într-un organism atât de delicat cum e al copiilor. Da. când totuşi — era convins de asta — nu mai era copil. Nu puteau să întârzie mult. De altminteri. spre uimirea lui. că amândoi plecaseră împreună. De ce făcea asta. Sigur că îl pizmuia pentru prietenul lui şi plănuia să i-l şterpelească. dar şi ea dispăruse. baronul doar îi aştepta răspunsul. să aducă vestea. aţâţat. Era a doua tentativă josnică de a-l deprecia în ochii prietenului. continuau să flecărească veseli. când baronul şi mama se întorseseră în sfârşit. apoi foarte surescitat şi la urmă gata să plângă. seducător. îşi căută emoţionat mama. Dar baronul nu mai era în hol. de asta era sigur. Încrederea lui oarbă în acest prieten minunat îl făcea să creadă într-o neînţelegere. începu să-i asigure cu tărie că alergase drept pe şoseaua principală cu gândul de a afla încotro o luaseră. Dar încă nu bănuia nimic. Edgar aştepta şi tot aştepta.STEFAN ZWEIG . se amestecase în viaţa lui măruntă şi naivă. era toată ziua încordat. Copilul. Bătu deci la uşa lui — în zadar! Neliniştit. cu câteva minute mai înainte! Edgar aşteptă cu răbdare. la 38 . bine. Tremurul nervos al pleoapelor reîncepu şi faţa era din nou mai palidă. buimăcit. o teamă ascunsă îl chinuia că poate pricepuse greşit însărcinarea care i se dăduse. Păreau că nu-i simţiseră deloc lipsa.SECRET ARZĂTOR - oamenii se uitau miraţi după dânsul. fără să arate nicio mirare. Dar şi mai ciudat era că acum. alergă prin toate încăperile. Contele. prin salonul de muzică şi prin cafenea. nu sosise încă şi până la ora aceea nu-şi anunţase venirea. la început cu răbdare. şi sigur că intenţionat îl dusese pe baron pe alt drum. nu bănuia nimic rău.

în piept simţea un nod care-i tăia răsuflarea. Va să zică nu mai voia să-l lase niciun minut singur cu prietenul lui! Dar ura îi crescu sălbatică abia când mama. să vadă cum mama îi răpea prietenul. Totdeauna. pe el. mama dorea să-l umilească în faţa prietenului său. De data asta însă. Ba părea că nici nu-l văd. şi să nu se poată apăra decât prin tăcere? Îi venea să sară în sus şi să bată în masă cu amândoi pumnii. pentru ca acele blestemate lacrimi de copil să nu i se prelingă pe obraji şi să nu-i ude buzele cu gustul lor sărat. Edgar îşi strânse iar micul pumn de copil. totdeauna să-i amintească în faţa lui că nu era decât un copil. restul îi e indiferent. În timpul dejunului. care până în acea zi fusese în centrul atenţiei lor. Edgar ascultase muşcându-şi buzele. ar fi chiar atât de rău. Dar planul îi ieşi rău: se întâmplă lucrul la care se aşteptase cel mai puţin: atitudinea lui de bravadă rămase neluată în seamă. că trebuia să umble la şcoală şi că era abia tolerat printre cei mari. glumeau şi râdeau. Răspunse scurt că n-avea poftă de mâncare şi mama se mulţumi cu răspunsul. singurul om pe care-l iubea. nimic nu izbutea să le atragă atenţia. sculându-se de la masă. zise: — Edgar. lăsă jos furculiţa şi cuţitul şi nu mai luă nicio îmbucătura. Dar ce. — Aha. Multă vreme însă nu se observă nici această grevă a foamei.SECRET ARZĂTOR - dejun. ci numai cu prietenul lui. Dar se stăpâni. să nu vorbească de loc cu ea. şi trebui să recurgă la un şiretlic copilăresc: să ridice repede şervetul. Vorbeau amândoi peste capul lui. nu-i adresă cuvântul nici măcar o dată. Sângele i se urcă în obraji. Cu amărăciune crescândă.. înainte de a-l vedea cineva. tot mai cald. în orice caz. niciodată nu o interesează altceva decât dacă sunt bolnav. Numai ca să fie luat în seamă. ai să uiţi tot ce-ai învăţat la şcoală. Baronul părea să-l fi uitat. Ce dezgustător! gândi el. Nu răspunse nimic şi se întoarse scurt. abia la ultimul fel. îşi dădea seama de groaznica lui neputinţă. mama propusese o plimbare cu trăsura la Maria-Schutz. Răsuflă cu uşurare când se sfârşi masa. Atenţia mamei se trezi şi îl întrebă dacă nu se simte bine. Trebuia aşadar să stea cuminte. Ar trebui să rămâi acasă şi să-ţi mai repeţi lecţiile. iar face pe ofensatul.STEFAN ZWEIG . dacă ar mai învăţa un ceas? Atunci inima copilului îngheţă şi încremeni: baronul care 39 . spuse mama zâmbind către baron. ca şi când el nici n-ar fi existat. Ochii i se umpleau de ceva cald. intenţia era prea străvezie. Nimic.

şi copilul nu ştia de ce. ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă în suflet. Edi. parcă ar fi ofensat… Doar nu le-am făcut nimic. şi care îl numise în râs „tocilar”. Trebuie să fie oarecum ce a fost cu profesoara mea de franceză. lucru foarte curios: vorbele păreau că stârnesc cu adevărat în cei doi un sentiment neplăcut. un ceas. Şi el îşi încreţeşte tot timpul fruntea. nu i-am supărat nici cu o vorbă. Asta n-am văzut niciodată la dânsa. Să se fi înţeles între ei? Cei doi se aliaseră cu adevărat împotriva lui? În ochii copilului pâlpâi mânie. Şi. par intimidaţi. cu o privire cercetătoare. n-ar avea de ce să-i strice. Se poartă de parcă ar fi făcut o poznă despre care nu îndrăznesc să vorbească.. — Cum crezi. Şi se resping. se îmbrăţişează. cu un zâmbet silit. zise: — Ei. se uită doar la el. izbucni el. — Tata mi-a interzis să învăţ aici. două. 40 . Azvârlise cuvintele ca o ameninţare. ca un mic ciocan: prima bănuială! Secret arzător De ce s-or fi schimbat aşa cugeta copilul. căci şi între ei se poartă altfel decât înainte. eu nu mai trebuie să dau examene. nici celălalt nu mai vorbeşte cu mine ca ieri şi ca alaltăieri. tata vrea să mă întremez. am căzut de mult la toate. nostalgică. intensă. În inimă ceva îi ciocănea grăbit. nu pot fi eu cauza. mândru de boala lui şi agăţându-se cu desperare de vorbele şi de autoritatea tatălui. nici nu mai râd. fără îndoială. care şedea în faţa lor în trăsură. Ştiu eu ceva despre asta. Ochii îi rătăceau neliniştit. Mama privi în altă parte şi pianotă nervos cu degetele pe masă fără să răspundă. Un secret pe care trebuie să-l aflu cu orice preţ. de ce nu se mai poartă cu mine ca înainte? De ce mama îmi ocoleşte privirea de câte ori mă uit la ea? De ce baronul vrea mereu să glumească şi să facă pe caraghiosul cu mine? Nici unul.SECRET ARZĂTOR - pretindea că-i este prieten. Au un secret al lor. şi mi se pare aproape că au alte chipuri. Ce se petrecea aici? Ceva se schimbase între ei. secretul acela de care e vorba în cărţi şi la Operă când bărbaţii şi femeile merg cântând cu braţele întinse. ascund ceva. pe care nu vor să mi-l dezvăluie. O tăcere penibilă se lăsase între ei. Edgar însă nu surâse de această glumă. Buzele mamei sunt atât de roşii azi. trebuie să şi le fi vopsit. trebuie să fie secretul acela în faţa căruia îmi închide totdeauna uşa în nas. Nu mai flecăresc ca ieri. Nu. spuse în sfârşit baronul.STEFAN ZWEIG .

îi stinghereau. Lucrul acesta îl emoţiona şi-i dădea o seriozitate neaşteptată şi solemnă. nimic nu dezvoltă mai mult toate posibilităţile unui intelect necopt. nu se mai puteau întoarce. recunoscu brusc o asemănare cu bărbatul ei. să arunce o privire. de salon. să pun mâna pe cheia care deschide toate uşile.SECRET ARZĂTOR - care nu se înţelegea de loc cu tata şi apoi a fost concediată. nedescifrat. Cei doi ochi din faţă. încă pecetluit. de cuvintele primejdioase în care lascivitatea dezmierdătoare tremură de dorinţa atingerii tainice. fiind prea prinşi în mrejele tonului de intimitate caldă. O brazdă se adânci pe fruntea lui. Toate lucrurile astea se leagă între ele. ca şi când. se uita tot timpul numai la cei doi din faţă. o singură uşă subţire desparte copiii de lumea pe care noi o numim cea adevărată — şi o adiere întâmplătoare de vânt le-o deschide. simt asta. dar nu văd cum. prin această privire aprinsă le-ar fi putut pescui secretul din adâncimile sclipitoare ale ochilor. De pe scăunelul trăsurii. ce-i drept. aşa cum stătea. aproape părea bătrân. cu văpaia lor pâlpâitoare şi sumbră.. să nu mai fiu un copil căruia i se ascund şi se tăinuiesc toate. Acum ori niciodată. Se oprea. să nu mă mai las dus de nas şi înşelat. îngândurat. de marele secret. Edgar se simţi mai aproape ca oricând de necunoscut. La conversaţia lor uşoară. Îl privi prudent dintr-o parte şi se înspăimântă când. fără să arunce măcar o privire peisajului care se desfăşura împrejur în culori nuanţate: munţii. Ah! Să cunosc. am să le smulg secretul ăsta grozav. Cei doi percepeau o rezistentă nedesluşită.STEFAN ZWEIG . Băiatul cel slăbuţ. în verdele curat al pădurilor de brazi: văile. dar aproape. Abia îndrăzneau să scoată o vorbă. de doisprezece ani. ca o dâră ce se pierde în întuneric. Căci inconştient încerca sentimentul de a fi ajuns la limita copilăriei. Îl simţea în imediata lui apropiere. Nimic nu ascute inteligenţa ca o bănuială pasionată. voia să continuie şi se poticnea mereu de tăcerea încăpăţânată a băiatului. în momentele de iritare şi de ciudă. Îi era neplăcut să-şi amintească 41 . în verdele fraged al primăverii întârziate. Convorbirea lor se împiedica într-una de goluri şi de ezitări. Câteodată. în felul de a-şi strânge buzele. să cunosc în sfârşit secretul. fără să-şi dea seama că vine de la băiat. Mai ales pe mamă o apăsa muţenia asta îndârjită. Se simţeau prost şi strâmtoraţi că sunt trei în trăsură. aproape de tot. Brusc.

se rupse. care nu se simţea vinovat cu nimic. lui. îl iubea cu idolatrie. Pentru întâia oară în viaţă începuseră să se observe. îi ieşi înainte şi-i spuse sugrumat. 42 . păşea fără nicio ezitare. prea nouă însă pentru ca vreunul să fi îndrăznit a o recunoaşte. Mama pretextă o durere de cap şi se urcă repede sus. lângă cai. în îngustimea trăsurii. amândoi cu o ură ascunsă. povara demnităţii artificial umflate îi alunecă de pe umerii prea înguşti: deveni iar un copil. ceva se schimbase între ei. Nici vorbă că uitase de băiat. Amândoi lăsară ochii în jos: pentru întâia dată în viaţă aveau simţământul că se spionează reciproc. ca şi când nu l-ar fi cunoscut. Păşea înainte. Un arhanghel. care cu o zi înainte încercase să-l imite pe ascuns în faţa oglinzii. Tustrei răsunară uşuraţi când caii se opriră în faţa hotelului. se uită la ceas şi porni spre hol.SECRET ARZĂTOR - de bărbat. fu împins înainte. Deodată. Trecu înainte. voia să fie singură.. omul pe care. păstrată atât de anevoie. În Edgar se sfâşie ceva când îl văzu trecând astfel pe dânsul. Era obosită. pe care îl lăsase lângă birjar. cu silueta lui subţire şi zveltă. în clipa când baronul trecu fără săl atingă măcar cu pardesiul. cu umbletul ritmic şi uşor legănat ce îl fermeca atât de tare pe copil. munciţi de pânda din dosul frunţii palide. Până atunci avuseseră o încredere oarbă unul într-altul. Inima lui cunoscu desperarea.STEFAN ZWEIG . Edgar şi baronul rămaseră în urmă. tocmai acum când se juca de-a aventura. Împotriva voinţei lui. Fusese o plimbare nereuşită. Baronul plăti birjarului. ca până-atunci. în ciuda celor întâmplate. Edgar ridică privirea timp de o clipă. fără să-i spună un cuvânt. fără să dea vreo atenţie băiatului. dar nimeni nu cuteza s-o spună. Edgar sări cel dintâi jos. la un pas de ea — aşa îi apărea copilul cu ochii lui întunecaţi. care tocmai suia scara. În glas era ceva care îl tulbura şi îl înduioşa. dar acum se ivise ceva între mamă şi copil. să-şi despartă destinele. cu lacrimi greu reţinute: — Ce v-am făcut de nu vă mai uitaţi la mine? De ce sunteţi acum atât de străin faţă de mine? Şi mama la fel? De ce mereu vreţi să vă descotorosiţi de mine? Vă sunt de prisos sau v-am făcut vreun rău? Baronul se sperie. de două ori mai greu de îndurat aici. toţi îşi dădeau seama. Stăpânirea de sine. un paznic al conştiinţei. mic şi supus ca până mai deunăzi. Cu paşi iuţi şi tremurători merse după baron.

la care ţin cu adevărat. n-am să admit. — Dar n-aveţi să admiteţi ca mama să mă trimită îndată la culcare. nu-i aşa? — Nu. Doar era vorba de încercarea cea mare. dar acum du-te sus. care de obicei era atât de strictă? Îi trădase oare baronul dorinţa şi convorbirea lor? Îl cuprinse o căinţă arzătoare că alergase plin de încredere. Comedia pe care o juca începea să-i devină penibilă. ca a doua zi să nu le mai stea în cale. şi nu căută s-o reţină cum făcuse totdeauna până atunci. fericit o clipă. nu Edi. — Edi. Aşa se explica plecarea mamei: trebuia să-l legene în iluzii. totuşi cu faţa pe jumătate întoarsă. zâmbi baronul.STEFAN ZWEIG . mama se ridică deodată şi-şi luă rămas bun de la baron. Începu să fie neliniştit. ură nemărginita 43 . o privire de înţelegere. curios lucru. peste capul lui. zguduit de un plâns venit din adâncuri. Avea şi el acum secretul lui. De ce-l lăsa tocmai azi să stea atât de mult. se şi cuibărise solid în pieptul lui de copil. Acolo însă ridică ochii brusc. Îl scutură zdravăn de ciuf încoace şi încolo. Într-adevăr. nici el nu păru de loc mirat de această plecare înainte vreme. trebuie să mă îmbrac pentru masa de seară. zise el încercând să-l împace. Se prefăcu şi el că nu bănuieşte nimic. eşti un prost! Azi am fost în toane rele. — Nimic.SECRET ARZĂTOR - Îl cuprinse mila faţă de băiatul cel nebănuitor. din toată inima. ciocănelul din inimă începu să se agite iar. — Canalie! mormăi el. după el. îi făcea rău. O urmă pe mamă fără împotrivire până la uşă. Stăteau împreună la masă. un oaspete străin. Aştepta. În două zile îmbătrânise cu ani. Edi. rosti printre dinţi băiatul. Va să zică baronul îl trădase. în clipa aceea prinse o privire surâzătoare. un secret. La zece. — Ce spui? întrebă mama. ai să vezi. Îi era ruşine că se jucase atât de cutezător cu iubirea copilului.. Edgar plecă. Curând însă. ca să nu vadă ochii de copil mari. Se făcuse ceasul nouă şi mama nu-l trimitea la culcare. Ciocănelul din pieptul copilului bătea tot mai puternic. umezi şi rugători. Acum era vorba de o încercare hotărâtoare. — Acum du-te sus. Se numea ură. şi glasul subţire. Şi. Iar tu eşti un băiat drăguţ. îndreptată către baron. deseară ne vom înţelege iar bine. neîncrederea. ea.

mormăi ca pentru sine baronul. Se desfăta la gândul că prezenţa sa îi deranja. Ezită. Un instinct neastâmpărat scotea la iveală din orice cuvânt al color doi o intenţie ascunsă. a rămâne împreună cu ei ajunsese pentru dânsul o voluptate crudă şi complicată. că îi va înfrunta cu toată puterea acumulată a duşmăniei lui. îi răspunse mârâind doar un tăios „bună dimineaţa”. Tăcerea Neliniştea lui Edgar trecuse. Baronul fu primul căruia îi arătă colţii. de unde putea să supravegheze nu numai ieşirea principală. când acesta coborî şi în trecere îl salută cu un cordial „Servus. Edi”. Edgar preferă să se posteze pe stradă. Duşmănia era declarată. — Aşteaptă-mă aici. Baronul tresări. Dimineaţa. ci toate uşile. Şi faţă de mamă. hotărî ea în sfârşit — şi se duse să ia micul dejun. ostilă. În sfârşit. zise el cu o prefăcută prietenie. Bănuiala îi dădea acum o ciudată clarviziune în hotărâri. Mama primi cu vădită neplăcere răspunsul. — Ce puştan nătâng. Edgar deveni rece şi politicos. clar: ură şi duşmănie făţişă. Acum. Edgar. Edgar aşteptă. ridică din umeri şi se depărta. Surâsul lui din vârful buzelor şi uşor încreţit de amărăciune arăta că nu se mai lăsa înşelat.STEFAN ZWEIG .. părea să caute ceva. — Mama a coborât? Edgar se uita într-o revistă: — Nu ştiu. — Mai bine merg la plimbare cu voi. fiind sigur că le stă în cale. Dar atenţia îi era trează. În loc să aştepte în hol. 44 . după cum i se indicase. Edi? Ca totdeauna. Dar Edgar îi aruncă un „nu” dispreţuitor şi se adânci din nou în revistă.SECRET ARZĂTOR - împotriva amândurora. O tentativă stângace de a-l trimite la terenul de tenis fu respinsă cu calm. privind-o în ochi. fără să se ridice din fotoliu şi fără să-şi ridice ochii. mamă. Ce-i căşunase dintr-o dată? — Ai dormit prost. încerca să îndrepte lucrurile cu o glumă. gusta un simţământ curat.

Edgar se supuse. ca şi cum asta nu l-ar fi interesat. Edgar ieşi de după stiva de lemne. Oare răsuflau uşuraţi că scăpaseră de el. şi totuşi cu fiecare minut le devenea mai nesuferit.. spuse în sfârşit mama. ca şi cum numai întâmplarea l-ar fi adus pe acolo. Tustrei stăteau nehotărâţi. fără să-şi desprindă de ei privirea batjocoritoare. o văzu într-adevăr pe mama ieşind pe o uşă laterală. Ura îşi arăta colţii. aşteptă până când porniră şi abia atunci se pregăti să-i urmeze. se desfătă de uimirea lor. foarte mult timp. Baronul mai făcu o încercare: — Astăzi e un meci de tenis.SECRET ARZĂTOR - Presimţea o înşelăciune. Acesta îi fu răspunsul. cu un buchet de trandafiri minunaţi în mână. la dânsa. mă enervează. — Mergi înainte. după cum învăţase în cărţile sale cu piei-roşii. Cu câtă obrăznicie minte. copilul nu le făcea nimic. cu ochii în vag. respingea toate încercările de împăcare. încreţi buzele ca şi cum ar fi vrut să fluiere. Edgar se opri. Nu mai zburda mereu în faţa mea. în jurul nărilor. şi rămăseseră singuri cu secretul lor? Râdeau vorbindu-şi şi se pregăteau să coboare drumul spre pădure. gândi copilul.STEFAN ZWEIG . umede de lacrimi reţinute. le ieşi înainte. izbucni deodată neliniştită şi înfuriată mama simţindu-l cum trage tot timpul cu urechea. Îmbufnat şi mârâind. zise cu resemnare femeia. Acum sosise momentul. Şi din nou se ivi. dar mereu se întorcea şi se oprea 45 . De fapt. cu privirile lui pânditoare. să mergem. smulgând petalele unuia din frumoşii trandafiri. trăda mânie. agale. Amândoi păreau foarte exuberanţi. — Ei. Cu totul calm. liniştit. — Ah. Dar n-aveau să-i mai scape. Edi. Şi râse mulţumit când. cu pumnii strânşi pe ascuns. Fiecare îl spiona pe celălalt. uşorul tremur care. şi fără grabă. urmată de trădătorul de baron. după vreo jumătate de ceas. Pe stradă se lipi strâns de o stivă de lemne. Păstrau între dinţi secretul urii. iată-te. Prefăcându-sa că ar fi vorba de un lucru de la sine înţeles. Pe cei doi prezenţa lui nedorită îi apăsa ca un coşmar. ai mai asistat vreodată? Edgar îl privi dispreţuitor. Nici nu-i măi răspunse. Amândoi rămaseră muţi şi schimbară o privire mirată. Dar buzele rămaseră încordate sever. te-am căutat. Aşa merg ocnaşii în urma unui paznic. copilul se apropie încet.

făcură cale întoarsă pe drumul lung. în care se simţeau prizonieri fără scăpare. cu o plăcere diabolică. Clipind batjocoritor. furia crescândă a mamei şi faptul că amândoi aşteptau cu nerăbdare un pretext să se repeadă asupra lui. îi prindea în dogoritoarea pânză de păianjen a urii. Trebuia să facă ceva. să-l gonească sau să-l facă inofensiv. În toţi trei duşmănia era acum întărâtată. Până la urmă. Cu privirea îi încercuia mefistofelic. degetele îi băteau toba pe masă. Îşi aruncă înciudată umbreluţa şi mănuşile.STEFAN ZWEIG . privirea copilului dădea vorbelor lor un gust amar. mergeau tustrei tăcuţi pe drum. Copilul le omorâse conversaţia. asemenea căţelului negru din Faust.SECRET ARZĂTOR - aşteptându-i. privirea i se îndrepta din când în când spre chipul îndârjit al baronului. Observa în acelaşi timp. nu auzeau decât şoaptele copacilor când îşi atingeau ramurile şi paşii lor trişti. Nicio tresărire pe obrazul lui nu-i trăda ironia tăioasă. — Să ne întoarcem. Vedea cum scrâşnea între dinţi vorbe de ocară şi cum le înghiţea ca să nu i le scuipe în faţă. Baronul nu mai îndrăznea să rostească niciun cuvânt curtenitor. — Păcat! zise Edgar liniştit. acest mic tiran învăţase minunat să se stăpânească. la vârsta ta? 46 . se aşeză. constata cu mânie cum femeia îi scapă din mâini şi cum dorinţa aţâţată cu greu. Simţea că nu se mai putea stăpâni. Fără un cuvânt. ura lui fusese calculată ceasuri întregi şi nu oferea niciun punct vulnerabil. se răcea acum de teama unui copil pisălog şi nesuferit. barem să ţipe sub această tortură. Dar nu le oferea niciun prilej. Copilul înşelat vedea cu voluptate cum mânia lor dezarmată se îndrepta împotriva existenţei lui dispreţuite şi cu o nerăbdare înrăită o aştepta să izbucnească. Însă nu îndrăzneau să-i spună nimic. zise deodată mama. ce murdar umbli în faţa lumii! Nu ţi-e ruşine. când rămâneau în urmă. dar şi el o dorea şi rămase dinadins în odaie ca s-o stârnească. În ea tot mai pâlpâia surescitarea când ajunseră amândoi singuri în odaie.. Tăcerea lui răutăcioasă le distrugea ca un acid buna dispoziţie. E atât de frumos! Amândoi observară cum copilul îi lua în bătaie de joc. Edgar observă numaidecât că nervii îi erau aţâţaţi şi cereau o descărcare. Mereu încercau să vorbească şi mereu convorbirea se poticnea. în două zile. apoi sări iar în sus: — Ce ciufulit eşti. Mama umbla în lung şi în lat.

sperând până la urmă că îi va mai juca o festă băiatului — şi nu se gândea decât la ţinta lui.STEFAN ZWEIG . — Ce te ţii scai de mine. Baronul îşi mai putea stăpâni mânia. Acum tăcea doar. copilul se duse şi se pieptănă. Torturată de prezenţa lui. fără nicio obiecţie. tăcea. se cabra ca un cal sâcâit de muşte. Eşti un derbedeu. femeia izbucni. cu tremurul de ironie pe buze. cu atât lui îi străluceau ochii de nesaţul satisfacţiei. că trădase faţă de copil cât de prost se simţea. ca de la sine înţeles. dar ura te face să înveţi multe şi repede. tăcerea încăpăţânată şi rece. ca aceea a unui medic. Lasă-mă în pace! Mă enervezi târându-te tot timpul în jurul meu. şi era mândru că cei doi se trădau. ca un copil de trei ani? Nu vreau să te văd tot timpul. Edgar surâse şi plecă. mama începea să geamă. copiii n-au ce căuta printre cei mari. Nu-i mai putea suporta prezenţa. — Iar te joci cu furculiţa? îl repezea în timpul mesei. Avea o privire cu totul liniştită.. Dar ea. tăcea până când sub apăsarea acestei tăceri. care se furişa pretutindeni. când privirea copilului îi pătrundea cu răceală şi neîndurare! Cu cât ei se simţeau mai prost. Pentru ea era o uşurare să poată ţipa la copil.SECRET ARZĂTOR - Fără niciun cuvânt. În sfârşit. Citeşte sau fă ce vrei. surâdea cu capul aplecat puţin într-o parte. mama. Edgar spuse rece numai atât: — Tata nu vrea să hoinăresc singur. veşnic dezgustător de posac. îşi pierdea într-una stăpânirea de sine. lasă-mă măcar o oră. Ştia că aceste ţipete însemnau desperare. o scotea din fire. — Treci în odaia ta! ţipă mama. Cum tremurau amândoi în faţa lui. Înţelege o dată ce-ţi spun! Vezi-ţi de treabă. furioasă împotriva ei însăşi. Edgar surâdea. ar fi dorit să-i necăjească. voi iar să-i urmeze cuminte. un rău crescut. Bucuroasă l-ar fi bătut. pe când ea şi baronul se arătau stingheriţi. Altă dată ar fi fost poate rău. tata mi-a cerut să-i 47 . Într-adevăr. Când se sculară de la masă şi când Edgar. ce teamă le era baronului şi ei de fiecare ceas petrecut împreună cu el. Tăcerea aceasta. nu mai putea suporta tortura. cu atât mai provocatoare îi devenea bucuria. Edgar îi chinuia pe aceşti dezarmaţi cu toată cruzimea aproape animalică a copiilor. îi smulsese mărturisirea! Acum Edgar zâmbea. nici nu meriţi să stai cu oamenii mari. Nu mai ţinu seama de nimic şi îşi vărsă tot focul. Mama se întoarse vrând să plece.

În două zile. luă cele două scrisori. Edgar. neîndurător ca un cerber. căci numai pomenindu-i numele. Apoi se depărta cu cele două scrisori. ci aspru. În prag. neştiutorul. pe care Edgar n-o cunoştea. Aşadar şi tatăl lui trebuia să fi fost încurcat. Erau amândoi în hol. în acest secret arzător. spre a scăpa doar un ceas sau două de tirania lui. dar nu le puteau rupe. Mincinoşii Dar nu era timp de pierdut. — Expediez doar scrisorile astea. până mă întorc? Cu sentimentul superiorităţii sale. Baronul o şterse repede. cărora secretul le legase mâinile. Mama merse înainte. 48 . cu un birjar. zise mama către Edgar. Înţelegeau că o împotrivire faţă de îndărătnicia copilului aţâţat va fi zadarnică. baronul vorbea afară. în vreun fel. Nu cumva pregăteau împreună ceva împotriva lui? Ezită: — Unde mă aştepţi? — Aici.STEFAN ZWEIG . copilul zăngănea lanţurile pe care ei le zgâlţâiau. sever. începuse să-i vorbească mamei poruncitor. era mai tare decât cei doi. atunci recurseră la cel mai ruşinos expedient: la fugă.SECRET ARZĂTOR - făgăduiesc că am să fiu cuminte şi am să stau cu tine. Cu o clipă înainte. se izbi de baron. Îi vorbi pentru întâia oară de două zile. bănuitor.. Vă rog să nu plecaţi înainte. care trebuiau folosite. Mama mă aşteaptă până mă întorc. Accentua cuvântul „tata” deoarece observase că mai înainte avusese asupra lor un efect oarecum paralizant. — Dar nu cumva să pleci. Va să zică aştepţi aici. Ura oţelise puterea lui de copil: el. în hol. iar alături de ea. — Du recomandatele astea la poştă. Baronul mai avea doar câteva zile. dar nu umil ca un servitor. cei doi păreau înfricoşaţi şi încurcaţi. Nici de data asta nu răspunseră nimic. Pe nevăzute. multe se schimbaseră. Depuseseră armele. În urma lor venea Edgar. observase că un servitor comunicase ceva mamei. — Sigur? — Da. Tata trebuie să aibă asupra lor un fel de putere misterioasă. baronul.

aflase că mama lui minte. în pădure. ultimul şi cel mai năprasnic plâns. dacă ar putea să-l priceapă! Dar nu mai era în stare să gândească limpede. ca o femeie. Un domn dinaintea lui avea de pus zeci de întrebări plicticoase. că trebuia să-l cucerească. da. Edgar se repezi ca o vijelie la poştă. sau regate.. ciuda. Fu nevoit să aştepte. Ah. de ce căutaţi să-l copleşească sub sute de minciuni? îşi tortura creierul. Dar ce secret îngrozitor trebuie să fie acela care-i împinge pe cel mari să-l mintă pe el. Nu mai înţelegea nimic din toată viaţa. Băiatul care se întoarse apoi la hotel. neputinţa şi trădarea din ultimele zile. era un altul. Pentru ultima oară se lăsase. — Mincinoşi. dar că poate fi atât de neruşinată. în sfârşit bărbat. 49 . un copil.SECRET ARZĂTOR - — Da. te aşteptăm. sau putere. de când vedea că vorbele despre care crezuse că exprimă adevărul nu erau decât băşici de săpun colorate. ce se umflau şi se spărgeau fără urmă. Dar aici despre ce putea fi vorba. oamenii se omorau şi se înşelau ca să câştige bani. câini. îi sparseră pieptul şi se prefăcură în lacrimi. Întâi se duse în odaia lui. În acest ceas de furie buimacă. îşi smulsese din piept încrederea. Furia. şi un şuvoi de lacrimi fierbinţi îl năpădi. prin ce minciună ticăloasă! Cu o zi înainte. asta îi sfâşie şi ultimul rest de încredere. în voia voluptăţii lacrimilor. curiozitatea. În sfârşit. Încerca simţământul confuz că secretul acesta era zăvorul copilăriei. Fugi afară. îşi spălă cu grijă obrazul şi ochii pentru ca cei doi să nu triumfe văzând urmele lacrimilor. spre a deveni matur în sfârşit. Abia ajunse în întunericul ei unde nu-l vedea nimeni. în lupta lui copilăroasă şi în iluzia de a fi om matur le stăpânise până acum. de ce se fereau de el. Furia îi ardea şi îi înnegura judecata. pe care. altfel s-ar fi înăbuşit. ce voiau aceşti doi. mişei! Trebui să strige cu glas tare vorbele astea. credinţa. Era încremenit de furie. şi să dea bir cu fugiţii ca nişte criminali? În cărţile pe care le citise. escroci. reuşi să-şi îndeplinească însărcinarea şi dădu fuga înapoi cu cele două recipise. dragostea. cât pe aci să ia o piatră de pe jos şi so arunce după dânşii. Va să zică tot îi scăpaseră! Dar prin ce minciună ordinară. nerăbdarea. Era rece şi stăpânit. Şi sosi tocmai la vreme ca să vadă cum mama şi baronul se îndepărtau în birjă.STEFAN ZWEIG . respectul — întreaga lui copilărie. încât să desconsidere o promisiune categorică. A fost ultimul plâns al copilăriei sale.

unii zâmbeau. şi asta e josnicie. palid. căci de fapt voise să-l provoace cu răceală pe baron. aţintite asupra ei cam sarcastic. Printre ele şezuse până acum copilul nemişcat. zăpăcită de privirile celor dimprejur. sau îţi trag o bătaie aici. şi ştia că trebuie să-şi păstreze ţinuta. În loc s-o ia la fugă imediat. mai târziu. Ştiţi doar că e un copil nervos. doamnele stăteau de vorbă. apoi plecă foşnind sus. încât toţi din jur îl putură auzi: — Dar eu vreau să vă vorbesc acum. Dar în spatele ei stăruia o uşoară dâră de şoapte şi de râsete înăbuşite. Baronul se simţi luat din scurt.SECRET ARZĂTOR - Apoi pregăti răfuiala. mai bâlbâi ea. care vedea toate privirile aţintite asupra ei — şi se repezi către băiat. care tremura de surescitare. Când mama şi baronul ajunseră la uşă — cam jenaţi că-l vedeau aşa. îngăimă ea răguşit. Alţii îşi citeau ziarul. Mama apucă mâna copilului. fără grabă. Ştiaţi că mama mă aşteaptă şi aţi… — Edgar! ţipă mama. furia fusese mai puternică decât voinţa lui. Nu era mulţumit de sine. dintr-o dată — şi dădură să-şi îngâne scuza pregătită. fără nicio nelinişte. se îndreptă spre scară. e nemernicie. aş vrea să vă spun ceva. El însă înţelese că mama voia să-i acopere vocea strigând mai tare şi ţipă strident: — Vă spun încă o dată faţă de toată lumea. scuzaţi-i necuviinţa. Fusese totdeauna neajutorată în situaţii serioase şi acum era cu adevărat îngrijorată de explicaţia 50 .. De nimic pe lume nu se temea mai mult decât de scandal. Calm. în faţa tuturor.STEFAN ZWEIG . cu priviri tremurătoare. băiatul se ridică drept. În hol era destulă lume când trăsura cu cei doi fugari trase la scară. Întrebă de scrisori şi de alte lucruri indiferente. toţi se holbau. îndată! Edgar însă ridică vocea şi spuse limpede şi ascuţit. Şi aşteptă răbdător. — Vino imediat în odaia ta. Dar Edgar se liniştise şi-i părea rău că vorbise atât de pătimaş. parcă prins asupra faptului. se duse întâi la portar. — Da. V-aţi purtat josnic. Aţi minţit într-un chip infam. cam palid. Abia în ultima clipă. da. m-aţi minţit. Pe drum îşi încetini pasul. ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. — Domnule baron. Baronul stătea în picioare. Câţiva domni jucau şah. le ieşi calm înainte şi zise provocator: — Domnule baron.

începu ea cât mai matern. Mama se simţi jenată. Vinovăţia nu şi-o putea tăgădui şi apoi îi era frică de privirea copilului. Apăsă încet clanţa şi intră. se hotărî să încerce să-l ia cu binele. străină. liniştit şi rece. cum poţi vorbi aşa?… Era buimăcită şi nu ştia ce să răspundă. de privirea aceasta nouă. ştia că într-o luptă.. fără sânge în ele. Altfel n-ar fi atât de politicos şi de prietenos. Minte. sigur.SECRET ARZĂTOR - ce avea să urmeze. Voia să te cunoască şi de aceea s-a purtat prietenos eu mine şi mi-a făgăduit un câine. ce ţi-a venit? Mi-a fost ruşine pentru tine. ce se întâmplă cu tine? Eşti cu totul altfel decât înainte. Uităte bine cât îi e de prefăcută privirea. Edgar privea pe fereastră. De ce îi e teamă de mine? De ce se fereşte de mine? Pentru că ştie că-i ghicesc gândurile. Cum se poate să fie cineva atât de necuviincios. copilul acesta aţâţat era acum mai tare decât ea. Părea foarte sigur de el. nu arătau nici măcar curiozitate. E un om rău. cum poţi vorbi aşa? Creierul îi era sleit. — Da. — Prostii! Ce-ţi trece prin cap? Cum poţi crede una ca asta? Atunci copilul se înfurie: — E un mincinos. Ochii pe care îi ridica spre dânsa erau fără teamă. Nu te mai recunosc de loc. — Da. cu care se putea vorbi orice şi deodată te porţi ca şi când ar fi intrat diavolul în tine. mamă. mişelul! — Cum poţi vorbi aşa. — Edgar. numai buzele. Asta trebuie să o vezi şi tu.STEFAN ZWEIG . — Edgar. îngânau 51 . cuminte. fiindcă voia să te cunoască. Înainte erai un copil deştept. Ce ai împotriva baronului? Doar îţi plăcea foarte mult. Nu ştiu ce ţi-a făgăduit ţie şi de ce e prietenos cu tine. mai ales un copil faţă de un om mare? Ai să-i ceri îndată scuze domnului baron. pe mişelul ăsta!… — Edgar. care o paraliza şi o făcea nesigură. nimeni nu poate să mă convingă că nu-i aşa. Spuse „nu” parcă pomilor fie peste drum. De teamă. că-l cunosc. Calmul lui începu s-o uimească. dar şi de la tine vrea ceva. Oh! Îl urăsc pe nemernicul ăsta de mincinos. Băiatul sta acolo. În ea se trezea un sentiment care-i dădea dreptate copilului. un prefăcut. E un mişel. A fost totdeauna foarte drăguţ cu tine. Ce face el e calcul şi infamie. atât de ciudată.

prevenind-o şi 52 . nu eu. numai să te aibă el singur. Dar îi era ruşine să-i dea dreptate copilului. sus. spuse el aspru.SECRET ARZĂTOR - mereu aceleaşi fraze. o îmbrăţişă. să aibă un tovarăş de ură. Brusc. desprinsă de ea. în propriul ei copil. Un sentiment neplăcut. Stăteau duşmănoşi unul în faţa celuilalt. răsuna parcă din inima ei. zise el. Nu te mişti din odaie până nu-ţi dau voie. În fond. în care nu trebuie să te încrezi. şi n-ai să mai vii la masa noastră până nu-ţi ceri scuze. şi glasul îi deveni mângâios de emoţie. Era îngrozitor pentru dânsa ca vocea ei lăuntrică. — Atunci ai să iei dejunul aici. Am să te învăţ eu să fii manierat. sau de copil. Copilul o stingherea de când înţelesese că îi deschisese ochii şi că îi spunea tocmai acele lucruri de care ea nu voia nici să audă. — Cum crezi. Se îndreptă duios către mamăsa. revenea stăruitor. ştiu numai că n-are să se ţină de cuvânt. Edgar văzu cât era de impresionată de avertismentul lui… Şi îl ademenea gândul s-o atragă spre el. conştiinţa. umbla în juru-i costumată în copil. Aşa cum se întâmplă adesea.. Nu trebuie să te amesteci în astfel de lucruri. Vocea aceasta duioasă. perplexitatea pe care ţi-o provoacă un sentiment covârşitor o făcu să se refugieze în asprime. Mincinoasa! Mama ieşi foşnindu-şi rochia.STEFAN ZWEIG . Cine minte pe unul. Atât! Obrazul lui Edgar îngheţă iarăşi. E un om rău. aproape străbătută de plâns. trebuie să fi observat şi tu că n-are gânduri bune. îi minte pe toţi. — Mamă. — Va să zică nu vrei să-ţi ceri scuze? — Nu. fără să se mai uite la el. care îi şoptise încă dinainte acelaşi lucru. Zâmbetul perfid părea acum să facă una cu buzele lui. o apucă o spaimă îngrozitoare. de duşmănie împotriva baronului. Te-a făcut să te porţi altfel. Se reculese. — Copiii nu înţeleg. din ce în ce mai stăruitor. Ai înţeles? Edgar zâmbi. Nu ştiu ce ţi-a făgăduit. Ar trebui să te fereşti de el. Trebuie să le porţi cuviincios. Sigur că vrea să te înşele. Ce absurd din partea lui că îşi mai deschisese o dată inima şi voise s-o prevină pe ca. Se temea de privirea aceea tăioasă. Tu te-ai schimbat. era furios împotriva sa. Te-a aţâţat împotriva mea. singur. Mama îşi dădu seama că era în joc autoritatea ei. fără să ştie precis de cine îi era teamă: de baron.

. cobora scara. O parte e în mâinile mele. puţin obosită. Ce s-o fi întâmplând jos. o fiinţă fără rost. pe când eu stau ferecat aici? Ce-or fi discutând? Nu cumva se întâmplă acum secretul.SECRET ARZĂTOR - ironizând-o. mai adânc. plin de mânie: asta se întâmplase din ordinul mamei. Totuşi. până când buzele din oglindă. uşor surâzătoare. şi nu mă las până nu-l am în întregime. îl am sub mână dar nu-l pot apuca! Ce n-am făcut ca să-l pricep! Am furat atunci nişte cărţi din biroul tatii şi le-am citit. în curând. 53 . copilul fusese alături de viaţa ei. secretul acesta pe care îl simt totdeauna şi pretutindeni când sunt cu cei mari! Secretul în faţa căruia noaptea ei zăvoresc uşile. îşi ridică trena rochiei şi coborî cu gestul hotărât al unui jucător care îşi aruncă zăngănind pe masă ultima piesă de aur. ca şi când ai fi un nătâng.STEFAN ZWEIG . dar femeia dădu din umeri ca pentru a se descotorosi de toate scrupulele invizibile. dar totdeauna ceva care înainta în acelaşi curent. aruncă imaginii sale o privire limpede. Tot mai adânc. am să-l aflu. Se privi întrebător. ca să-l găseşti. poate uneori o povară. Nebulos ieşea la suprafaţă faptul acesta. poate în ceilalţi. cheia scârţâi. Glasul lăuntric răsuna încă. numai că nu leam priceput… Undeva e vreo pecete care trebuie desfăcută întâi. se deschiseră şi se rotunjiră parcă spre a rosti o vorbă primejdioasă. o oglindă îi luci în faţă. dar a râs de mine. ceva drag şi familiar. pe care îl afundă în şoapte dacă intru pe neaşteptate. în trecere. poate e în mine. Copilul se sculă. copilul se răzvrătea şi-i înfrunta voinţa. iar mie îmi scapă? A. Atunci. Până acum. Urme în lumina lunii Chelnerul care îi adusese mâncarea în camera lui de prizonier încuie uşa. presimt că acum. o podoabă. Ceva asemănător urii se amesteca acum mereu în simţămintele ei pentru băiat. Îndemnul nu putea fi înăbuşit. îi răsuna în piept vocea copilărească: „Ar trebui să te fereşti de el”. Pentru întâia oară. Am întrebat-o pe fata din casă. În urma sa. când. să fii totdeauna caraghios în faţa oamenilor mari. să fie încuiat ca o fiară. în acelaşi ritm cu viaţa ei. Groaznic să fii copil. să mori de curiozitate şi să nu ai voie să întrebi. şi toate lucrurile astea ciudate erau acolo. Dar aflu eu secretul. am rugat-o să-mi explice acele pasaje din cărţi. marele secret care de câteva zile îmi este aproape. o jucărie.

când se furişa tiptil în jurul hotelului. Totdeauna cred despre noi că suntem încă mici de tot şi că seara dormim. Nu trecea nimeni pe acolo. uită că poţi face pe prostul când eşti foarte deştept. pândele. Fără îndoială. Sau aş putea să fac gălăgie. aşa că au să se trădeze şi aceştia. deveniseră plăcerea vieţii lui. Nimeni nu trebuie să vadă cât de mârşav se poartă ei cu mine. blestemaţii râd că în sfârşit au scăpat de mine. căci i-am auzit vorbind cu săptămâni înainte. prevăzuseră asta de mult şi numai faţă de mine au făcut pe miraţii. Dar nu. care tachinau un băiat. într-o seară când credeau că dorm. Nar trebui oare să sun acum? Atunci ar veni fata. O clipă. Se aplecă prudent peste fereastră. În clipa aceea m-aş furişa afară şi apoi i-aş pândi. în timp ce ei se cred singuri. Afară.. Pericol nu era de loc. De curând. Edgar sări speriat. Ştiu că cei mari sunt totdeauna imprudenţi. ca şi cum lucrul i-ar fi surprins. observă cât de mică era distanţa de la fereastra la pământ şi abia observase că şi încolţi în el gândul să sară afară acum. I se părea că în felul acesta ţinea în mână marele. în loc să mă lipesc de ei şi să le pândesc orice mişcare. Atunci. Jos râdea un glas de femeie. în acel minut. pe care îl aruncai într-un colţ ca pe o legătură de rufe. Ce prost am fost să mă las încuiat aici. şi atunci ar descuia uşa. urmăririle.SECRET ARZĂTOR - Trase cu urechea dacă nu vine cineva. Sunt prea mândru pentru asta. uită că te poţi preface că dormi pe când tragi cu urechea. putea să fie mama. cel mic. Nu. după care întorceai cheia când îţi stătea în cale. Hotărârea îl făcu să fremete de bucurie. Ah. nu vreau aşa. ferindu-se 54 . ar descuia uşa şi ar întreba ce vreau. printre copaci. să sparg farfurii şi pahare. cel neajutorat. Doar avea de ce să râdă. Dar şi eu ştiam. La fel am să-i surprind şi de data asta pe ticăloşi. nu era ea. afară! tremura în el gândul. ci nişte fete străine. O adiere se simţea afară. mătuşa mea a născut un copil. dar nimeni nu auzi nimic. Acum. strălucitorul secret al copilăriei. când ei se credeau cu totul în siguranţă şi să-i pândească. zburdalnice. dar până la urmă am să râd eu. Nu poate să fie bun ceea ce plănuiesc ei. avea de ce să-şi bată joc de el. Şi sări. altfel n-ar fi căutat minciuni atât de josnice ca să scape de mine.STEFAN ZWEIG . În aceste două zile. i-aş putea observa în taină. şi spărgea în sute de pete mlădioase lumina lunii încremenită între crengi. dacă aş putea spiona prin uşă. Mâine le-o plătesc eu. pietrişul scârţâi slab.

Întâi se uită în restaurant. de frică să nu-i întâlnească pe neaşteptate pe vreun coridor. parcă bântuia acolo „vânătoarea sălbatică”. Îi urmărea. blestemându-l pentru că tot timpul le împrăştia vorbele. ca şi când o teamă i-ar fi ghemuit unul în altul. care apoi lucea iar luminos când luna apărea dintre nori. atât de alăturaţi mergeau. încât abia zăreai drumul. în care înfăşurau când şi când luna. Ce-şi spuneau? Nu putea să desluşească. tenace şi neîndurător. aţâţător ca jocul unei femei între nuditate şi învăluire. sus. băiatul sărea de la un copac la altul. nervos şi surescitat. Edgar era oarecum dezamăgit. nu putea fi ceva prea important. Mâini nevăzute aruncau pânze negre. pesemne că goneau vânturi cu aripi uriaşe. Sari înapoi şi se ghemui în întuneric. simţea o voluptate înfiorată de teamă. un râs parcă gâdilat. când văzu două umbre proiectându-se în deschizătura unei uşi: mama. nebănuitori.STEFAN ZWEIG . Dacă ar fi putut să audă măcar o dată ce vorbeau. deci lucrul pe care-l ascundeau nu putea fi primejdios. Spionă mai departe. se întunecase. Era cât pe aci să piardă orice speranţă. Tainic era jocul de lumină şi umbră.. din fereastră în fereastră. pe şoseaua largă şi luminoasă. atunci noaptea devenea de nepătruns. singuri în noapte? Pe sus. gândi Edgar. Era un râs pe care nu i-l cunoştea. Tocmai acum peisajul îşi despuia iarăşi trupul strălucitor. Dar în hotel nu îndrăzni să intre. Edgar vedea pieziş peste drum siluetele în mers. ieşind însoţită de inevitabilul ei cavaler. era sigur că le-ar fi aflat secretul. Se simţeau fericiţi. Acum însă se desluşi un râs: al mamei. sau mai bine zis una. în pădure pulsa o agitaţie îngrijorătoare. nu-mi vor auzi pasul în răzvrătirea asta a pădurii şi a vântului. singuri în 55 . înaintând fără zgomot. la marginea pădurii. Îi urmez. care-i părea străin şi-l speria. Argint curgea rece asupra peisajului. Dar de ce ieşeau din hotel? Unde se duceau acum. până atunci curat şi limpezit de lumina lunii. Cei doi înaintau. Dar unde se duceau ei acum? Gemeau pinii. binecuvântând vântul care făcea să nu i se audă paşii. din umbră în umbră. Nicăieri nu dădu de ei. Râdea. Vorbeau încet. căci cerul. Locul lor obişnuit era gol. iar vântul sufla în copaci prea neliniştit şi zgomotos. sosise tocmai la vreme. prea grozav.SECRET ARZĂTOR - cu grijă de răsfrângerea sclipitoare a luminilor. un râs ciudat de strident. lipindu-şi prudent obrazul de geam. Şi pe când cei doi mergeau jos. Prin urmare.

Să strige după ajutor? Ucigaşul! strigătul îi ajunsese în gâtlej. Edgar rămase mut. după gesturile lui. atunci vor şti că îi pândeşte pe ascuns şi nu va mai putea spera să le smulgă vreodată secretul. Fără îndoială. în întunecimea de crengi încâlcite. o răsuci. de aceea îl îndepărtase pe el şi o atrăsese singură aici. Porniră înapoi încet şi strâns lipiţi. care ducea la vale. Edgar îşi dădea seama.. era lună plină şi băiatul vedea totul desluşit. Nervii i se încordau de emoţie. Din fericire.STEFAN ZWEIG . „Să ne întoarcem!” — auzi el vocea mamei. Trebui să se odihnească vreo câteva minute. îngrozit căută ceva să se sprijine — o crenguţă trosni în mâinile lui. care pentru el reprezentau un întreg univers. rezemat de copac. Copilul fu cuprins de spaimă. încât îşi pierdu răsuflarea. desigur şi el neliniştit. evident. cu greu se ţinea drept. în broască. Totuşi păreau speriaţi. ca o limbă între pereţii 56 . în întuneric. de acolo fugi cât putu până la hotel. despre crime sumbre. Amândoi se întoarseră speriaţi şi priviră lung. De ce vrea s-o ia într-acolo? îi fulgeră prin minte lui Edgar. Atunci totul va fi pierdut. pe care mama o va găsi goală. unul de altul. Emoţia lor fu spre norocul lui Edgar. ci lăsa numai să se prelingă prin desiş picături şi raze ciudate. Mama părea că zice „nu”. el însă căuta s-o convingă. Târându-se de-a buşilea prin pădure. căci inima i se zbătea violent în piept. cât de insistent vorbea. Deodată se opriră. cu trupuşorul ghemuit în umbră. cu braţele strânse. Dar cei doi ezitau. Ce se va întâmpla dacă se întorc acum. julindu-şi mâinile până la sânge.SECRET ARZĂTOR - noaptea vastă şi tumultoasă — şi se pierdeau în emoţia lor crescândă. Îl năpădi o teamă zguduitoare. dar buzele îi erau uscate şi nu scoteau niciun sunet. fiecare pas le era urmărit şi doi ochi se înfigeau în ei cu toată puterea urii şi a curiozităţii. Baronul arăta către un drum lateral. Baronul. Nicio presimţire nu-i vestea că sus. Din fericire. unde lumina lunii nu se revărsa din plin ca pe şosea. pentru că nu se înţelegeau. Stăruia o tăcere desăvârşită. se iviră deodată amintiri vii despre omoruri şi răpiri. şi din câteva sărituri fu sus. Ce voia omul ăsta de la mama? De ce încerca ticălosul so târască în întuneric? Din cărţile lui. se repezi în odaie şi apoi în pat. cheia care îl încuiase era afară. vrea s-o ucidă. dacă ajung la hotel înaintea lui? Nu va mai avea timp să se refugieze în odaia sa. consimţi. îngust şi întunecos. Şi Edgar se opri îndată şi se lipi strâns de un copac. Vocea părea înspăimântată. ajunse la cotitura pădurii.

SECRET ARZĂTOR - clopotului. dar o să vă vedeţi greşeala. trupurile li se deslipiră. M-au uitat. Am să vă pândesc fiecare pas. el. Niciodată în viaţa lui nu fusese aşa de aproape de ceva atât de misterios. că dorm sau că nici nu exist pe lume. Am să vă stric complicitatea — eu nu dorm! Încet intrară cei doi pe uşă. secretul înspăimântător. pe care nu i-o cunoştea. 57 . cu pete de lună pe haine. Agresiunea Edgar se întoarse de la fereastra oftând. care apăruse deodată în viaţa lor liniştită? Era cu adevărat un ucigaş. cei doi trebuie să fi mers foarte. se rezemă de fereastră şi îi aşteptă. gândea băiatul cu o înverşunare sălbatică şi cu un triumf tainic. Pe chipul mamei era o expresie de încântare. Cine era omul acesta misterios. Nu ştia ce să facă. Dar oare acel lucru rău. dimpotrivă. sau să-i telegrafieze. ca o singură dungă neagră le pieriră umbrele în uşa luminată. Pândea prudent. Le vedea desluşit feţele albe ca varul. ca o poiană întinsă. Acum. dar eu nu v-am uitat. pentru că planul lui dăduse greş. în ireal. Îl scuturau fiorii groazei. de căuta mereu izolarea şi voia s-o urască pe mama acolo. până când am să-i smulg mişelului secretul. Acum soseau încet. în întuneric? I se părea că ceva înfricoşător îi aşteaptă. de la pervazul cufundat în umbră. care nu mă lasă să dorm. Era aproape de tot. acoperită de zăpadă. în intangibil. gândindu-se dacă acela era cu adevărat un ucigaş şi ce faptă înfiorătoare împiedicase prin prezenţa sa. acea lume de crime şi de înşelăciuni aflată în cărţi. a aventurilor palpitante. desigur. Arătau ca nişte stafii în lumina verzuie.. Credeţi. Lumea emoţiilor. ca în febră de atingerea ei fierbinte. înspăimântător. Dură mult. părea aspru şi posomorât. exista în concepţiile sale numai acolo unde erau basmele. nu priviră într-acolo. când mergeau unul după altul. foarte încet. Oare au să privească în sus? Nu. Apoi locul din faţa hotelului rămase strălucitor în lumina lunii. şi iar îl străbătu dulcele fior. Mâine — lucru hotărât — avea să-i scrie tatii. Acum parcă nimerise dintr-o dată în acea lume de groază şi întreaga lui fiinţă era scuturată. siluetele lor se mai îmbrăţişară o clipă şi.STEFAN ZWEIG . Apoi se încumetă să se scoale. Neîndoios. Abia în faţa hotelului. enigmatic. alături de vise.

Acum auzi deodată vocea detestată a baronului spunând încet şi răguşit ceva ce nu înţelese. aşa hotărâse el. Îi vede pe amândoi în coridorul întunecat. ci paşi hârşâiţi. Unde o târăşte? Ea de ce nu mai vorbeşte? I-a vârât un căluş în gură. chiar acum. chiar astă-seară? Mama încă nu ajunsese în odaia ei. se apropiau tot mai mult. se afla un spaţiu strâmt. invizibil şi tremurând. 58 .. cu o împotrivire din ce în ce mai slabă. Asculta încordat. Acum simte răsuflarea vocilor. Edgar tremura de surescitare. oricât de uşor ar fi fost. cam cât un dulap de haine. foarte încetiniţi. Ce frumoasă ai fost astă-seară. de afară. nu azi. ascuns numai de bucata de pânză subţire. — Nu. dă-mi drumul. Mama nu a intrat în odaia ei. — Vino.SECRET ARZĂTOR - nu se putea întâmpla. în acea palmă de întuneric se înghesui ca să pândească paşii ei pe coridor. odios. Mathilde. Să fie tot ei? Mai stăteau încă împreună? Şoaptele erau prea depărtate. Fiecare pas. Între paşi. Acum. luminat slab de o singură flacără. ca acela al cuiva care ar merge drept spre odaia lui. Dar paşii. acum mai domol. vino! Şi iar o aude pe mamă gemând. la o palmă de ei. din nou: — Nu. nu voia s-o lase singură. în întuneric. Iar femeia.STEFAN ZWEIG . care se apăra cât putea. — Nu fi atât de crudă. la miezul nopţii. Nu era un umblet sprinten. În sfârşit — minutele se prelungeau groaznice pentru el — auzi urcând paşi prudenţi. deşi încă şovăielnici. mai zăbovea cu omul acela străin. nu trebuie. Acolo. coridorul era gol. Edgar e chiar în spatele lor. A trecut înainte. glasul acela lacom. insistent. şi apoi îndată vocea mamei. Ce mai vrea de la dânsa? De ce îi e frică? S-au tot apropiat şi acum trebuie să fie în faţa uşii. îl durea în piept. Era atâta spaimă în vocea mamei. urcând parcă un drum greu şi abrupt. întredeschide uşa. ce urât îi părea. Cu mâna tremurătoare. într-una şoapte şi opriri. nu pot. o strânge de gât? Gândurile astea îl fac să turbeze. ce se deschidea uşor. Dar ce înseamnă asta? S-au dus mai departe. nu! Edgar tremura. şovăitori. Şi glasul. Se apropiaseră — şi dorea să audă totul. încât copilul se sperie. respingător al omului detestat. Nicio clipă. Între uşa interioară şi cea tapetată.

aşa i se pare lui — o ultimă lumină neliniştită. Trânteşte uşa şi se repede după ei. pe coridorul întunecat de miezul nopţii. Ripostează cu lovituri straşnice. pare că leşină şi baronul numai cu greu o susţine. Vrea s-o răpească. Acum se opreşte în faţa odăii lui. nici nu strigă după ajutor. primejdios? Se întreba Edgar. Fără voie. Sări jos. unde nimereşte. acum are să comită grozăvia! Un elan violent. Dar copilul — simţind că muşchii lui nu mai pot rezista. dar nu dă înapoi. simţind muşcătura. n-a auzit-o. şi ripostează lovind orbeşte cu pumnul. Nimeni. totul pare cufundat în somn. Şi acum. observă speriat că mai avea hainele pe dânsul.. ca să-l zvârle cât colo. ca de lemn. în sfârşit a sosit clipa mult dorită. Nimeni n-a auzit nimic. dintr-un hăţiş de spaime. slab. se descarcă pătimaş. bărbatul scoate un strigăt înăbuşit şi-i dă drumul — clipă pe care copilul o foloseşte ca să fugă în odaia lui şi să tragă zăvorul. ea pare gata să cedeze. din întuneric. fără să-şi dea seama împotriva cui se apără. Capul îi vuia surd. într-o surescitare nebunească. un vis urât. nici la stânga. bătut — îşi înfige sălbatic colţii în mâna care vrea să-l înhaţe de ceafă. Copilul ştie că e mai slab. Lupta aceasta din miez de noapte n-a durat decât un minut. Dă drumul femeii înspăimântate. care i-a amarât ultimele zile de vilegiatură şi i-a stricat jocul. dar nu cedează. Treptat.SECRET ARZĂTOR - Baronul i-a cuprins mijlocul şi o duce încet înainte. încheieturile erau ţepene. Baronul la recunoscut acum. se repezi clătinându-se la oglindă şi 59 . Numai sus mai scânteiază — ironic. care fuge repede. Pisează orbeşte cu pumnii lui mici.STEFAN ZWEIG . ura îngrămădită. Luptă câteva clipe. Edgar geme. când dragostea înşelată. că în clipa următoare are să fie învins. baronul îşi dă seama cât de ridicolă e lupta lui cu un băiat necopt şi îl apucă strâns. Totul e mut. Baronul îşi şterge cu batista mâna sângerândă. muţi şi îndârjiţi. ceva ce îşi vira ghearele în el ca o pisică. Furtună Să fi fost vis. nici la dreapta. deşteptându-se cu părul ciufulit a doua zi dimineaţă. cu buzele strânse. holbează ochii neliniştiţi în întuneric. în obraz. Dar acesta simte în acea clipă un pumn mic. se sperie copilul. strivindu-i buzele de dinţi. şi e numai ură împotriva acestui spion ascuns. În sfârşit. Mama ţipă când. privindu-şi trupul. se năpusteşte brusc ceva asupra ei.

în timp. Era foarte palidă. treceau paşi scârţâind pe pietriş. de năvala lui în odaie. Privea numai în depărtare peisajul. îl neliniştea. De fapt. în mânie. Îl lovise cu pumnul. Mama nu răspunse. mult mai îngrozitor şi cu un miros umed de sânge proaspăt şiruitor. Trebuie să fi fost dimineaţa. când mama se sculă fără să-i fi luat în seamă prezenţa. Şi totuşi. Acolo trebuie să fi adormit.SECRET ARZĂTOR - se sperie de propriul său obraz — palid. lăsaţi acum în jos. să nu se deschidă brusc de sub pleoapele ce-i învăluia şi să-l prindă. avea ochii puţin cercănaţi şi în jurul nărilor tresărirea nervoasă care îi trăda atât de tare emoţia. glasuri zburau în sus ca nişte păsări nevăzute. cu o dungă roşietică pe fruntea umflată. se aruncase pe pat cu hainele pe el şi gata de fugă.STEFAN ZWEIG .. de teamă ca ochii. Se dichisi repede şi coborî. Niciun cuvânt. se ridică totuşi şi merse umil după dânsa. — Bună dimineaţa. Edgar răsuflă uşurat. uitându-se pe ascuns la degetele mamei. Iar acum. Deşi era conştient tot timpul cât de ridicol era urmând-o. în ale cărui vise toate se repetaseră — dar altfel. şi cum apoi. schimonosit. nu ştia ce să facă: să rămână singur la masă sau s-o urmeze. Nesiguranţa asta de a pluti undeva. îl privea cu pupilele ciudat de fixe. cu o senzaţie de sufocare. cu mare grijă ridică ceaşca. nici măcar unul nu-i veni în ajutor. uitase să-l întoarcă de cu seară. Edgar îşi muşcă buzele. în crisparea lor. Jos. Un sfert de ceas stătu el aşa. Nu îndrăznea să facă niciun zgomot. aşteptând ceva ce întârzia. că nu trebuie să-i vadă obrazul odios pe care. apoi o puse iar la loc. În fine. să se fi prăbuşit în acel somn confuz. încât nici nu încercă s-o privească. de lupta nocturnă de pe coridor. şi înfricoşat îşi aminti de toate. dar ceasul pe care îl întrebă speriat arăta miezul nopţii. zise. În sufragerie stătea mama. Nesiguranţa îl chinuia. şi soarele pătrundea adânc în odaie. Dar chipul mamei rămânea atât de împietrit. În surescitarea lui. observând că duşmanul său nu e acolo. era nesigur. 60 . Nici nu se uită la el. şi care. greu. apropiindu-se de masă. târziu. nu ştia dacă-l rănise serios pe baron şi dacă ea avea ştiinţă de această ciocnire nocturnă. păreau că trădează o mânie secretă. Îşi adună minţile cu greu. Tăcerea aceasta îl descumpăni. care se jucau foarte nervos cu linguriţa. tremurând febril. singură la masa lor. cu un sentiment de vinovăţie şi de frământare în piept. amplificată şi de sentimentul de a nu şti cu adevărat ce se petrecuse în ajun.

o urmă sus. ajunse şi el la uşă. în odaie. care trebuiau să se libereze printr-un trăsnet. ca şi când i s-ar fi petrecut în jurul gâtlejului un laţ de fier. A fost 61 . zise iar. să rămână cât mai în urmă. era totuşi rece ca gheaţa. Mama îi prelungi chinul. Curajul din ajun îl părăsise. Ce se întâmplase? Nu mai pricepea nimic. ci îi întorsese spatele. Bravada lui era strivită. Abia putu să îmbuce ceva. Edgar intui în faţa sa o mânie cugetată şi concentrată. Mama nici acum nu-i răspunse. Între ei se lăsase zăpuşeala premergătoare unei furtuni. — Bună ziua. şi în faţa acestei puteri imprudent provocate se înspăimânta. se întoarse către el ca din întâmplare şi zise: — Pe urmă vino sus. Până atunci. care atârna deasupra lui ca un nor negru. La urma urmei. în sfârşit. nici acum nu se uită la el. Trebuia să sfâşie tăcerea aceasta groaznică. tensiunea electrică a doi poli încărcaţi. încât la prânz sosi la masă epuizat. Când. îşi micşoră din ce în ce paşii. În gâtlej îi creştea ceva uscat. mai mult ale nervilor decât ale simţămintelor.STEFAN ZWEIG . ca un câine bătut. Nu suna ameninţător. sculându-se. cum nu mai cunoscuse în viaţa lui. ameninţătoare. certurile lor nu fuseseră decât izbucniri de furie. Edgar se cutremură la aceste cuvinte. poate că nu avusese dreptate în agresiunea lui! Nu cumva îi pregăteau o pedeapsă sau o nouă umilire? Presimţea că ceva trebuie să se întâmple. Şi povara aceasta a presimţirii o purtă cu dânsul din odaie în odaie — patru ceasuri de singurătate — până când grumazul lui slab de copil se frânse sub greutatea nevăzută. care se volatilizau repede întrun zâmbet împăciuitor. Fără a-l lua în seamă. am ceva de vorbit cu tine. Minute în care auzi ceasul bătând şi un copil râzând afară. În tăcere. că în curând avea să se întâmple ceva îngrozitor.. Dar şi mama trebuie să fi fost cuprinsă de o mare nesiguranţă. căci nu se uita la el în timp ce vorbea. Edgar. mama intră în odaia ei.SECRET ARZĂTOR - în vreme ce ea se făcea că nu-l vede. Dar acum îşi dădea seama că răscolise un sentiment sălbatic din străfundul fiinţei ei. o găsi încuiată. tăcând câteva minute. Dar acum. Şi cu o spaimă nouă. pe când inima lui se izbea de piept. care ameninţa să-l sugrume. — Nu mai vreau să-ţi amintesc de purtarea ta de ieri. Mama părea că nu bagă nimic de seamă.

Edgar ridică privirea. încă un rând liber. Nările fremătau: — Am strigat după ajutor? Eşti nebun! Edgar se mânie. N-o cunoscuse niciodată atât de dură şi cu atâta sânge rece. — Nu-i adevărat. Se aşeză.. Aşa! Mult stimate domnule baron! Semn de exclamaţie. azi-noapte. — Da. Încât adesea văd lucrurile exagerate şi în momentul următor regret… Spatele încovoiat deasupra mesei sări în sus. Am scris tatii să-ţi ia un preceptor sau să te trimită într-un pension. când el te-a apucat.SECRET ARZĂTOR - ceva nemaiauzit şi mi-e ruşine numai când mă gândesc. dar mama rămase fermă: — Nu admit nicio replică. „Lasă-mă. dar îşi aplecă jos de tot capul pe masă. Nu regret nimic. N-am făcut nimic rău. Uite hârtie şi cerneală. dar ea nu-l lăsă s-o întrerupă: — Baronul a plecat azi şi ai să-i scrii o scrisoare pe care am să ţi-o dictez eu. ai strigat după ajutor. asta nu-i adevărat! — Edgar! Mama ameninţa cu glasul. Îl cuprinse frica. Edgar se întoarse. — Asta nu scriu. şi aştepta îngrijorat esenţialul: — Ai să-i ceri imediat scuze baronului. pe coridor. — Sus — data. nu-i nevoie să scrii caligrafic! — să vă cer scuze pentru purtarea mea de ieri. Acum atâta vreau să-ţi spun: pentru ultima oară ţi s-a îngăduit să stai singur cu oamenii mari. un rând liber. Spre regretul meu.STEFAN ZWEIG . Edgar făcu o mişcare. am aflat adineauri — gata? — adineauri. După cum vă va fi spus mama. Afară. Tu singur eşti de vină pentru ceea ce va urma. să înveţi bunele maniere. 62 . că aţi părăsit Semmeringul — Semmering cu doi „m” — astfel că trebuie să vă spun în scris ceea ce intenţionam să vă spun personal. de ce să-mi cer scuze? Ţi-am venit numai în ajutor când ai strigat! Buzele mamei se albiră. deci foarte iritabil. Nu vreau să-mi mai fac sânge rău din pricina ta. Dintr-o săritură fu în picioare. o ameninţare. Ochii mamei erau oţeliţi de o hotărâre neclintită. anume — ceva mai repede. aşază-te jos. sunt încă în convalescenţă în urma unei boli foarte grele. Edgar tresări. Îndârjirea i se trezise iar. lasă-mă!” ai strigat atât de tare. Edgar stătea cu capul plecat. ai scris? Înainte de titlu. luă locul. Pricepuse că asta e numai o introducere.

— Haide.SECRET ARZĂTOR - încât am auzit până în odaie. Aşază-te şi scrie mai departe! Era foarte palidă şi căuta cu ultimele forţe să-şi menţină încordarea. vorbe şirete cu două înţelesuri. foarte aproape. că posedă mici subterfugii îndrăzneţe. rece. poate că am visat şi asta? Crezi că mă las încuiat în odaie ca un copil mic? Nu. — Sau îţi trag o bătaie ca unui copil mic. nu sunt atât de prost cum credeţi! Ştiu eu ce ştiu! O privi obraznic în ochi. Edgar ţipă. ca omul care se îneacă şi dă din mâini. Palma ei se şi repezi pe obrazul copilului. Edgar se apropie cu un pas şi râse. — Minţi. M-a însoţit numai până la intrare. — Ai visat! Asta fu prea mult pentru copil. sau… — Sau ce?… Vocea lui devenise provocator de arogantă. şi vânătăile de-aici. vreo ultimă flăcăruie de încredere. lovi orbeşte cu pumnii. muşcător: — Va să zică am visat? Ce s-a petrecut pe coridor. Un râs rece. Simţi că izbeşte în ceva moale. Îl făcu să turbeze: — Şi vânătăile astea le-am visat? — Cine ştie cu cine te-ai bătut. Faţă de această minciună sfruntată. o privi fix cu pupilele sticloase: — Tu… nu… n-ai fost pe coridor? Şi el… el nu te-a ţinut? Nu tea apucat cu de-a sila? Mama râse. scrie imediat. Trebuie să te supui şi gata. Atunci. auzi un ţipăt… 63 . de la obraz.STEFAN ZWEIG . nestăpânit. Ştia de mult că oamenii mari mint. Gândul că e posibil să striveşti adevărul sub picioare ca pe un chibrit aprins nu-i intra în cap. Dar în Edgar se stinsese ceva. Mânia îi izbucni violent.. n-am fost cu baronul niciodată pe coridor. Şi că voi doi v-aţi plimbat aseară la lumina lunii. obrazul propriului ei copil răvăşit de ură. Dar tăgăduirea asta insolentă. tot ce spuse fu răutăcios. şi asta frânse puterea mamei: vedea în faţa ei. cu licăriri roşii în faţa ochilor. în obraz. Dar n-am nevoie să discut cu tine. lui Edgar i se opri inima în loc. şi că el a încercat să te ducă pe drumul ce merge devale. ceva în el se prefăcu în bulgăre de gheaţă. sec. Batjocoritor. cu un vâjâit scurt în urechi. Nu putu scoate niciun cuvânt. minciuni care trec prin ochiuri înguste.

Ce să facă? Încotro să fugă? Chiar aici.SECRET ARZĂTOR - Ţipătul acela îl făcu să-şi vină în fire. Copacii. n-o putea îndura. şi l-ar fi trimis îndată înapoi. îl ameţea. La ea. 64 . se opri. ascultător. i se părea că niciodată nu va mai putea să vadă chipul mamei fără a-şi aduce aminte că dăduse în el cu pumnul. Înapoi însă nu voia să se întoarcă. nevoia năvalnică să dispară. n-o putea îndura singur. se rostogoli pe scări.STEFAN ZWEIG . care fusese totdeauna sprijinul lui când acasă îl ameninţa vreo pedeapsă sau vreo nedreptate. îl şi cuprinsese sentimentul singurătăţii. acum îl apucase de gât şi îl zgâlţâia ca nişte friguri. încât îşi blestema trufia. plin de răbdare. Atunci îi veni în gând bunica. în grabă. ca şi când l-ar fi urmărit o haită turbată. numai la un sfert de oră de casa în care locuia. să intre în pământ. în drum. Să fugă. în stradă. să plece oriunde. atât de horcăită îi ieşea din pieptul istovit răsuflarea. în pădurea apropiată. Nu dorea să fie altceva decât copilul dinainte. jos. să plece de acolo. prin încăperi. care în ajun foşniseră prietenoşi în jurul lui. mai bine în necunoscutul cel primejdios. atât de tare îi tremurau de surescitare şi de spaimă mâinile şi picioarele. Dar la cine să se refugieze? De tatăl lui se temea. în Austria de Jos. Atunci cu cât va fi mai străin şi mai necunoscut ceea ce îl aştepta? Această izolare faţă de lumea vastă. În acest sfert de ceas se simţea atât de înfrânt la gândul că se află în lume singur numai cu mâinile lui nepricepute. ruşinea şi groaza. printr-o minciună. se încrâncenau dintr-o dată. acea bătrână bună şi prietenoasă. mai învrăjbit — de când rămăsese părăsit şi fără sprijin. trufia prostească pe care io vârâse în sânge un om străin. Trebui să se sprijine de un copac. era iritabil. la Baden17. Nu. necunoscută. să scape de sub privirea aceasta. Totul părea altfel — mai duşmănos. care din copilărie îl răsfăţase.. voia să se ascundă. Prima descoperire Abia departe. fără 17 Staţiune climatică. să fugă. întunecaţi ca o ameninţare. Se repezi la uşă şi. Îl fugărise groaza de propria-i faptă. distant. până trecea prima mânie şi apoi să le scrie părinţilor o scrisoare de dezvinovăţire. Deodată se văzu pe sine — şi monstruozitatea îi deveni conştientă: îşi bătuse mama. Îl cuprinse subit frica.

iar acum se uita intimidat la clădirea mică şi albă şi nu se întreba decât un lucru: dacă cele douăzeci de coroane îi vor ajunge să-l ducă până la bunica. în câmpie. Şinele străluceau până departe. la care ţinea atât de mult. El. — Şase coroane. O faţă mirată îl privea din ghişeul întunecos. călătorise adesea cu trenul. peronul gării era pustiu. soldat sau poet. Plin de o tandreţă recunoscătoare. acum îşi dădea seama că trecuse neatent pe lângă mii de taine şi de întrebări şi se ruşina că biata lui înţelepciune se poticnise chiar la prima treaptă spre viaţă. Uşurat. Slavă Domnului. Primi restul şi dintr-o dată se simţi iar nespus de bogat. iată că strălucea încă aurul monezii de douăzeci de coroane. Dar cum să ajungă la Baden? Cum să străbată ţara ceasuri întregi. cu atât mai puţin avea habar cât costa: o coroană sau o sută? Pentru prima dată îşi dădea seama că există realităţi ale vieţii la care nu se gândise niciodată. — Poftim. de o anumită greutate. mai degrabă speriat că are să coste prea mult. Din ce în ce îşi pierdea curajul. care doar cu un ceas înainte credea că este atotştiutor. 65 . ca nimeni să nu-l poată auzi. că avea în mână tichetul cafeniu care îi garanta libertatea şi în buzunar răsuna muzica înăbuşită a argintului. împinse piesa lucitoare. cât costă un bilet până la Baden. de câte ori se gândise să se avânte în viaţă. Niciodată nu se putuse hotărî s-o cheltuiască. pe care o primise în dar de ziua lui. până la asemenea depărtare? Deschise cu grabă portofelul lui mic de piele. doi ochi zâmbeau în dosul unor ochelari către copilul intimidat. se simţea bogat şi apoi..SECRET ARZĂTOR - pretenţii a căror exagerare ridicolă o înţelegea acum. pasul nesigur devenea tot mai mărunt în drum spre gară. Edgar se strecură sfios la casă şi întrebă pe şoptite. Îngăimă Edgar fără nicio mândrie. Dar aproape în fiecare zi cerceta dacă mai era acolo. — Un bilet întreg? — Da. se desfăta privind-o. o freca bine cu batista până ce strălucea ca un luceafăr. să ajungă împărat sau rege. fără să-i dea prin minte însă că trebuie să plăteşti pentru asta. De câte ori visase la această fugă. Dar — un gând brusc îl sperie: o să-i ajungă? În viaţa lui. pe care-l purta totdeauna la dânsul.STEFAN ZWEIG . acum. că fiece lucru din mulţimea de lucruri care îl înconjurau era plin de o valoare proprie.

minunându-se că un copil vrea să călătorească singur cu trenul. Edgar se ghemui într-un colţ. aşa cum până de curând fusese lumea pentru el. Fugise de frică şi din laşitate — asta o resimţea în fiece clipă — dar pentru întâia oară acţionase independent. şi totuşi neluate în seamă. cu ferestrele deschise spre lume. Edgar învăţă mult în acel ceas de când era singur. Până acum nu călătorise decât în clasa întâi şi iar pricepu că se schimbase ceva. reflecta Edgar. Pentru întâia oară deveni poate el însuşi o taină pentru părinţii lui. prăpăstii în care privirea lui nu coborâse niciodată. Se ghemuia tot mai tare în colţul lui. se căscau adânci prăpăstii în întuneric. că în jurul vieţii lui se îngrămădeau taine — aproape de el. Pentru întâia oară avu o vagă idee că există meserii şi destine. trebuie să fi lucrat din greu. simţea însă iar că banii sunt un lucru pe care nu-l ai totdeauna şi care trebuie dobândit pe o cale oarecare. Altfel de oameni decât cei de până acum erau vecinii lui de drum. nervul secret al activităţii oamenilor. Pentru întâia dată era conştient că fusese obişnuit cu o atmosfera de confort ca ceva de la sine înţeles şi că la dreapta şi la stânga. ca şi cum un văl ar fi căzut de pe lucruri şi i s-ar arăta acum totul: fondul intenţiilor. sosi valvârtej. stăteau chiar în faţa lui şi priveau în vag cu ochi vlăguiţi şi nemângâiaţi. Cu alte priviri se uita acum pe fereastră. Şi ceva începu să înmugurească în teama lui întunecată. dar care totuşi era uimire faţă de diversitatea vieţii. trăise ceva din realitatea pe lângă care până acum trecuse doar. fără nicio treabă şi fără preocupări. căci unii erau obosiţi şi. Şi i se părea că pentru întâia oară vede toată realitatea. Micului agitat însă i se părea că toţi se uită numai la dânsul. ceva care nu era încă fericire. după ce şuieră de departe. Răsuflă uşurat când în cele din urmă trenul. dar nu-şi putea închipui cât. Lucraseră ca să câştige bani. Casele zburau pe dinainte-i ca smulse de vânt. Câţiva muncitori italieni cu mâini vârtoase şi cu glasuri aspre. cu tot zgomotul trenului dormeau cu gura deschisă.STEFAN ZWEIG . Trenul care avea să-l ducă în lumea largă! Abia la urcare observă că biletul lui era de clasa a treia. că existau nuanţe care-i scăpaseră. rezemaţi de lemnul tare şi murdar.SECRET ARZĂTOR - Mersul trenurilor îl înştiinţa că acceleratul avea să sosească după douăzeci de minute. ţinând sape şi lopeţi. Fără îndoială. şi îi venea să se gândească la 66 . ca şi cum fuga şi fărădelegea i-ar fi fost scrise pe frunte. Câţiva oameni apărură pe peron. Începu să vadă multe — călătorind în acel compartiment strâmt..

cum fusese el însuşi. dacă erau bogaţi sau săraci. şi lui îi păru că acolo unde pe bolta înceţoşată se dizolvau încet. Ziua nu se simţise încă singur. pe când el. Simţi că ceea ce de două ceasuri i se părea atât de uşor. când oamenii vor dispărea prin case — unde fiecare avea un pat. străin — era singura lui dorinţă clară. O. prietenoasă. să le dea bună seara. Cum avea el să intre. cum să le răspundă? Cum să 67 . Pusese mâna pe clanţa rece. sau dacă erau copii care până atunci doar se jucaseră cu lucrurile. fericiţi sau nefericiţi. nu încape vorbă că toţi ai casei se aflau cu musafiri în grădina din fund. cu sentimentul vinovăţiei sale. pentru întâia dată nu-i mai părură nişte simple marionete. tot mai îndepărtaţi. pitită după lujerii şi iedera unei grădini bine adăpostite — o lumină într-un nor de verdeaţă. ca şi dânsul. posibilitatea de a vorbi cu ai săi. acolo de indiferenţa hazardului. o noapte tihnită. obiecte aşezate. depărtate. până ajunse în faţa vilei unde locuia bunica. Înăuntru nicio mişcare. dacă erau dornici. puteai să te odihneşti. Roţile se învârteau tot mai repede. ca un străin. jucării moarte. când se întâmplă ceva ciudat. să te aşezi pe o bancă sau să căşti ochii la vitrine. asta era lupta lor cu viaţa. în serpentine trenul cobora la vale. Edgar iscodi printre zăbrele. Edgar se văzu singur pe peronul unde se aprinseseră luminile şi semnalele străluceau în depărtare. când trenul opri. îi era imposibil. În grabă. de sar afla mai curând sub un acoperiş. patriarhală. Încă o dată privi înapoi: munţii începuseră să se arate ca nişte umbre albastre. să afle totul. care stăteau cu steaguri fluturânde de-a lungul căii ferate. fără să privească la dreapta sau la stânga. înţelese că asta le era soarta. pe neaşteptate se simţi îngrijorat de apropierea nopţii. fără însă să se arate îndată privirii. zăcea propria lui copilărie. să nu mai stea niciun minut sub cerul liber. ferestrele erau închise. Cantonierii. porni pe drumul binecunoscut. atât de firesc. Dar cum va putea el suporta toate. apăruse câmpia. va trebui să hoinărească într-o singurătate necunoscută. inaccesibile. La priveliştea asta policromă.STEFAN ZWEIG . verzi şi roşii. Văzu casa frumos aşezată pe o stradă largă. Întuneric uluitor Dar la Baden. munţii deveneau tot mai domoli. era o casă albă.. căci primprejuru-i erau oameni. cum să îndure întrebările.SECRET ARZĂTOR - oamenii care locuiau în ele.

când şi când. nu era linişte. În faţă. unde trebuia să coboare colina. de suspine şi de gemete. sau doar mâna fantomatică a vântului care întreţesea foşnetul şi zgomotele. Dar mai în spate. venind de jos. cu un fel de rumoare voluptuoasă. care se strecura neliniştit printre arbori. în penumbra aleilor neluminate. Cât de înspăimântător era întunericul. totul zăcea ca o singură masă nedesluşită. dospind în întunecimea confuză a unei nopţi de primăvară timpurie. Dar gândurile îi alunecau. Edgar se strecură timid pe lângă cei câţiva oameni care şedeau sub cercul de lumină al felinarelor. vocile mistice ale întunericului. Ce voiau? Nu putea înţelege. Se făcu mic de tot pe o bancă în întunericul abisal şi încercă să chibzuiască ce trebuia să spună acasă. cât de confuz şi totuşi.SECRET ARZĂTOR - suporte întâia privire când va trebui să spună că fugise de la mama lui în ascuns? Şi cum să explice monstruozitatea faptei lui. doar paşii le scârţâiau neliniştit pe pietriş şi. adesea îmbinate cu răsuflarea vântului printre frunzele mlădioase. fără să ştie încotro. care veneau pesemne în acelaşi timp de la oameni. Nu vorbeau între ei. de un verde străveziu. 68 . În faţa parcului staţiunii se opri. din oraşul luminat şi dând viaţă beznei prin prezenţa lor enigmatică. erau aprinse câteva felinare care dădeau frunzelor încă tinere o lucire de apă fantomatică. vreo răscolire subterană în pădure. sau oameni. îşi zise că nu e nimeni. cu hârşâitul paşilor depărtaţi.STEFAN ZWEIG . perechi îmbrăţişate. care venea poate numai fiindcă era primăvară. O frământare primejdioasă răsufla acolo. minunat de tainic! Erau animale. de la animale şi de la somnul agitat al naturii. Voia să fie singur… Dar nici sus. ocultă.. şi odihni. căci nu se auzeau voci. înainte de a le putea apuca. stând de vorbă sau citind. văzând întuneric. Poate că acolo se va putea aşeza. plină de teamă. dar — acum vedea lămurit — erau şi oameni. pe care nici n-o mai înţelegea? Înăuntru se deschise o uşă. cu şoaptele unor glasuri reţinute. dar care-l înspăimânta ciudat pe copilul nedumerit. Împotriva voinţei lui. Acolo totul era plin de vorbe şi de murmure ce fugeau de lumină. nevăzută. Era vântul. Dintro dată. le vedea trupurile de câte ori dădeau de lumină. neagră. să asculte într-una sunetele înăbuşite. îl cuprinse teama absurdă că ar putea veni cineva. şi fugi mai departe. înfricoşător de enigmatică. şi în sfârşit să gândească în linişte ca să vadă limpede ce are de făcut. Intră cu sfială. zumzăitul şi gunguritul ademenitor? Asculta. trebuia să asculte.

auzi numai cum un geamăt izbucni din gura femeii. într-o odaie luminată. Sări în sus. Uşa fu smucită dinăuntru. resimţi o singurătate de neîndurat. de o îmbrăţişare. Şi dacă zăbovea încă. cu oamenii dinăuntru. strălucitor şi fatal — era deci şi aici. Puternic. Ceva îl îmboldea fără să-şi dea seama şi deodată se pomeni din nou în faţa vilei. Atunci. îl năpădi dorul de un glas prietenos. un câine sări lătrând. cu mâna iar pe clanţa rece. Îl cuprinse teama că cei ce se apropiau ar putea să-l descopere şi se cufundă şi mai adânc în întuneric. pătimaşe. Chiar apropierea aceasta — sentimentul liniştitor de a fi împreună cu oamenii de care se simţea iubit — îl umplea de fericire. de o odaie luminată. un fel de presimţire pătrunse prin teama lui. Deodată. Edgar nu desluşea nimic. în apropierea oamenilor. auzi voci strigând cu bucurie şi cu spaimă. Dar perechea care bâjbâia acum căutându-şi drumul prin beznă nu-l văzu şi.STEFAN ZWEIG . îmbrăţişată. Un minut bărbatul şi femeia statură aşa. la adăpost. Auzi nişte paşi apropiindu-se şi un râs înăbuşit.. acasă! Să fie undeva. dar deodată paşii se opriră chiar în faţa băncii lui. speriat: — Edgar! E-aici! El e! Jupâneasa bunicii îl văzuse. în spatele lui. Cu un fior voluptos. era doar ca să guste mai profund bucuria premergătoare. Sângele îi năvăli iar în vine. Dar totdeauna trupurile le erau strânse unul de altul. îşi continuă plimbarea. un glas răsună. acasă. Bărbatul şi femeia îşi apropiară capetele unul de altul. Parcă întreg întunericul apăsător s-ar fi cufundat în el şi i-ar sparge pieptul. apoi pietrişul scrâşni iar sub paşii lor care se depărtau şi care în curând se stinseră în întuneric. nu-i mai era teamă de nimic de când îndurase întunecimea şi spaima faţă de necunoscut. în întunecimea aceea tulburătoare. Pe Edgar îl trecură fiori. cum bărbatul şoptea cuvinte fierbinţi. Edgar respiră uşurat. Ce i se putea întâmpla? N-aveau decât să-l bată şi să-l ocărască. se repezi la copil şi-l apucă de mână. mai fierbinte decât înainte.SECRET ARZĂTOR - plutind în trecere ca nişte umbre. din adâncuri. de oamenii pe care-i iubea. aşa cum o văzuse atunci pe mama cu baronul. Secretul acesta — secretul cel mare. în gând vedea în dosul fiecărui geam odaia familiară. Vedea cum ferestrele luminate licăreau prin verdeaţă. din casă veneau cu lumini. un 69 . Acasă.

Trăi cu voluptate sentimentul pe care îl desconsiderase şi care totuşi îi lipsise atât. toţi erau în căutarea fugarului. Apoi bunica îl îmbrăţişa iar înlăcrimată. Auzi glasul mamei. Remuşcarea devenea tot mai violentă în el şi bucuros s-ar fi sustras tuturor atenţiilor bunicii şi mătuşii şi s-ar fi dus să-i ceară iertare. Ultimul vis Lucrurile se întâmplaseră astfel: acolo era de mult căutat şi aşteptat. de a fi dorit să-şi schimbe existenţa privilegiată cu plăcerea înşelătoare a unei singurătăţi voite. toţi se îndesau şi-l învăluiau cu îngrijiri duioase. Triumfători dar reţinuţi. Îi era ruşine de aroganţa din ultimele zile. nu dură decât o clipă. De două ceasuri. ce să facă. mama porni imediat după el. bunica îl întrebă dacă nu îi e foame sau dacă doreşte ceva. fără să ezite. Întâi bunica veni cu braţele întinse apoi. îl duseră sus. Telegrame către Baden şi către tatăl lui la Viena alergară mai iute decât dânsa. pusese să-l caute prin Semmering. singur cu ea. dând tuturor emoţii grozave. Cu toată mânia ei. înspăimântată de fuga nebunească a copilului surescitat. în spatele ei — i se păru că visează — mama.SECRET ARZĂTOR - tumult vesel de ţipete şi de paşi care se apropiau. Fata în casă îi scoase haina şi-i aduse alta mai caldă. Acum îl ţineau de aproape.STEFAN ZWEIG . răspândind emoţie. de a fi iarăşi copil. ci numai îl cuprinsese cu o privire atât de ciudat reţinută. Acolo aflară repede că Edgar luase un bilet pentru Baden şi. nimeni nu mai vorbea de vina lui şi se vedea înconjurat. în toată 70 . să-i spună. El însuşi. stătea în mijlocul acestei izbucniri calde de sentimente exuberante. nedându-şi nici el limpede seama ce simţea: teamă sau fericire. de o grijă duioasă. chipuri pe care le recunoştea acum. cu ochii plânşi. în odaie. dar îndată ce-i observau intimidarea. Se şi iscase bănuiala unei nenorociri. dar cât de ciudat îi părea lui că nu resimţea toate reproşurile aspre pe care i le adresau. tremurând şi stingherit. dar nu cu forţa. Alături sună telefonul. când un domn veni cu ştirea că-l văzuse pe copil pe la ora trei în faţa ghişeului de la gară. mama. auzi vorbe disparate „Edgar… înapoi… e aici… ultimul tren” şi se miră că nu sărise sălbatic la dânsul. neştiind ce să spună. nu mai întrebau nimic.. pentru că vedea totuşi în ochii lor bucurie şi dragoste. supărarea prefăcută. Şi chiar aparenţa aceasta.

Se auzi huruitul unei trăsuri. Dacă şi-ar fi dat seama câtuşi de puţin cât era de spăşit. Atunci văzu — şi inima i se opri — cum din spatele tatii mama făcu o mişcare ciudată. desigur. împăciuitoare. Te-a supărat ceva? Trebuie să ai un motiv când fugi. Bunica şedea lângă el şi nu-l slăbea din ochi. apoi în faţa uşii. Când intră. 71 . dură ca şi paşii care înaintau aproape. tatăl părea enervat. ar fi venit. tot mai aproape. Edgar nu răspunse. care opri în faţa casei! Toţi se speriară atât de tare. glasurile bunicii şi al mamei. În urma lui.. cu mătuşa şi cu fata în casă îl închideau într-un cerc strâmt şi în această căldură se simţea minunat de liniştit. Voci zburară de colo până colo prin întuneric şi se lămuri că sosise tata. Edgar trase cu urechea. nervos şi părând cu adevărat mâniat. voiau să-l potolească. — Ce ţi-a venit să fugi. Tatăl lui era sever. Amintirea îl înfuria din nou. era gata să acuze. că voia iar să fie copil şi ascultător. Dar acum se uita la el — şi în ochi avea o rugă fierbinte. Ea. Edgar observă intimidat că acum era singur în odaie şi chiar această scurtă izolare îl tulbură. Îşi spunea că ar trebui să se justifice. bunica îi spuse uşor speriată: — Unde vrei să te duci? Se opri ruşinat.SECRET ARZĂTOR - smerenia. nu poţi să vorbeşti? Ce s-a întâmplat? Poţi să spui fără frică. era singurul om de care se temea cu adevărat. nătărăule? Cum ai putut s-o sperii aşa pe mama? Glasul îi era furios şi mâinile aveau gesturi violente. le era teamă să nu fugă iar. Tatăl era foarte înalt. Ţi-a făcut cineva vreun rău? Edgar şovăia. O mişcare pe care la început n-o pricepu. între cuvintele lui răsunau. Încet. Îi înspăimântase pe toţi. Bunica se duse afară. intrase acum mama şi obrazul îi era în umbră. şi i se aduse o gustare preparată în grabă.STEFAN ZWEIG . desigur. vorbea tare şi mânios. acum în odaia de alături. De orice mişcare a lui le era frică. dar cum să-i povestească lui că fusese înşelat şi bătut? Ar înţelege tata? — Ei. Edgar se simţi în faţa lui nespus de mic. care cu un gest brusc fu dată de perete. Dar vocea rămânea dură. Dar când se sculă încet. Numai faptul că mama nu intra de loc în odaie îl tulbura. încât îl apucă neliniştea şi pe Edgar. Cum au să poată pricepe că regreta fuga mai mult decât toţi? Masa era pusă.

Dar îmi pare că te-ai mai înălţat cu o şchioapă. Glasul i se înmuie: — Ce palid eşti. doar nu mai eşti un puşti şi ai putea să ai mai multă minte. Atunci copilul simţi dintr-o dată că tot trupul îi e străbătut de ceva cald. Pentru prima oară. m-am purtat prost… şi atunci… atunci am fugit. ci în toată frumuseţea-i neînchipuit de primejdioasă. de o fericire imensă şi sălbatică. că oamenii au nevoie 72 . Se aşteptase la orice.. Dar eu am fost obraznic.STEFAN ZWEIG . nu… n-a fost nicio cauză… Mama a fost foarte bună cu mine. Pierduse orice nerăbdare în faţa vieţii de când aflase cât e de bogată. Îşi strânse toate puterile: — Nu. învăluită în miile de minciuni ale copilăriei. felurite şi bogate. Îl trimiseră la culcare. Afară. Mânia lui era dezarmată: — Ei. dacă-ţi pare rău. numai la mărturisirea asta. Îl umplea de fericire gândul că nenumărate zile similare îi stăteau în faţă şi că îl aştepta o întreagă viaţă încă nedesfăşurata. I se părea că vede pentru întâia oară realitatea nudă — nu ca până acum. Sper că n-ai să mai faci copilării de-astea. Avea să mediteze la atâtea lucruri. Şi toată fiinţa lui clocoti de mândrie că mama avea încredere într-însul. Tatăl îl privea uluit. dar nu se simţea trist că rămăsese singur. Îl năpădi impetuos o abnegaţie. atunci e altceva. Toată durerea ultimelor zile se topea în sentimentul puternic al primei lui aventuri. care îi va dezvălui surprizele ei. spre a arăta cât de mult te puteai bizui pe el şi cât de matur era. dar lui nu-i mai era teamă. Nu crezuse vreodată că zilele pot fi atât de îmbulzite de trecerea multiplă de la durere la bucurie. şi era ca beat de presimţirea tainică a unor viitoare evenimente. N-am să mai vorbesc azi despre asta. că pe micile lui buze de copil se afla în joc o soartă. Sclipea ceva în ochii ei? Sau era numai răsfrângerea flăcării? Nu. nu. Se opri şi se uită la el.SECRET ARZĂTOR - încet de tot. ridică degetul la gură în semn de tăcere. Înţelese că mama îi dădea în păstrare un secret. Toată vremea Edgar nu se uita decât la mama. era convins că înţelesese natura oamenilor. Cred că pe viitor o să te gândeşti mai bine! Ca să nu se mai întâmple. copacii foşneau în noaptea întunecată. pentru că mi s-a făcut frică. Îl cuprinsese întâia presimţire a diversităţii vieţii. acolo lucea ceva umed şi luminos şi în jurul gurii flutura un surâs care-i mulţumea. o dorinţă să-şi exagereze încă vinovăţia.

nu regreta nimic şi chiar pentru baron — ademenitorul.STEFAN ZWEIG . ca o moştenire pentru viitoarea lui viaţă. duşmanul lui cel mai amarnic — găsi un sentiment nou: recunoştinţă pentru că îi deschisese uşa spre această lume a întâilor simţiri. Dar umbrele somnului se şi lăsaseră peste presimţirea aceasta a secretului atât de râvnit. Deodată i se păru că se deschide uşa. Abia mai târziu. Îi simţea sărutările şi simţea lacrimile răspunzând duios la mângâieri. şi că ceva se apropie uşor. Apoi copilul adormi şi începu un vis mult mai adânc: visul vieţii. era şi prea prins de somn ca să-şi ridice pleoapele. dorinţa să mai simtă adesea astfel de buze catifelate. mulţi ani mai târziu. recunoscu în acele lacrimi făgăduinţa unei femei în pragul bătrâneţii că de acum încolo va aparţine numai copilului ei.. când buzele i se îndepărtară de ale lui şi când silueta uşoară pieri foşnind. povara dulce-amară a dragostei. rămase în urma ei. şi să mai fie îmbrăţişat atât de duios. Când mama îşi retrase mâna.SECRET ARZĂTOR - unii de alţii. Imaginile ultimelor ceasuri trecură încă o dată colorate. Nu ştia că şi dânsa îi era recunoscătoare pentru că o salvase dintr-o aventură absurdă şi că prin această îmbrăţişare îi lăsa. pe buzele copilului. linguşitoare. ca o adiere. Îi era cu neputinţă să se gândească la ceva sau la cineva cu ură. cald şi blând care îl atingea pe al lui. Toate astea nu le înţelegea copilul de atunci. un rămas-bun tuturor dorinţelor. Simţi atunci deasupra lui răsuflarea unui obraz catifelat. şi luă totul numai drept împăcare. drept recunoştinţă pentru tăcerea sa. o renunţare la aventură. încă o dată cartea tinereţii lui îşi deschise ademenitor paginile. dar simţea că e o mare fericire să fii iubit astfel şi că prin această iubire intra în posesia marelui secret al vieţii. chiar când par că se duşmănesc. ceva cald. şi e foarte dulce să fii iubit. uşor încâlcite cu imagini de vis şi aproape cufundate în somn. Ghici că era mama. care îl săruta şi-i trecea mâna prin păr. 1911 73 . Şi îl învălui. Toate acestea erau minunat de plăcute şi mângâioase când le gândeai în întuneric. Întâi crezu că nu e adevărat.

Şi pe urmă e… nu ştiu… mi se pare că nu-i mai pasă de noi. E numai cu un an mai mare. De alături. spune! — Uite… adineauri. zice în sfârşit. aşteptând. Întâi am crezut că nu-i în odaie. Deschid eu uşa cu mare băgare de seamă. — Nu. stă tot timpul deoparte şi nu se mai joacă de loc cu noi. care încet. Dar ea nu m-a observat. — N-ai adormit încă? Bine! Aş… aş vrea mult să-ţi povestesc ceva. întreabă prin întuneric. Sora s-a ridicat şi priveşte către cealaltă. nu! — A şi apucat-o nerăbdarea. adevărat nimănui. 74 . tiptil de tot. — Hai. ca înainte. — Da. Mă şi descălţasem. sora ei. Nu mai e atât de severă. cu capul între perne. — Ce e? răspunde din celălalt pat. Hohotea de plâns.GUVERNANTA - Guvernanta Cele două copile sunt acum singure în odaia lor. s-ar putea crede că dorm. E a celei de doisprezece ani. când m-am dus la culcare. — Da. Nici la pian nu mai cântă. Între ele pluteşte întunericul. — Ascultă! zice deodată o voce. numai dinspre paturi vine o licărire molcomă. să-i fac o surpriză. — Ştii… voiam să-ţi spun… dar spune-mi tu întâi: n-ai băgat de seamă nimic zilele astea. nici prietenei tale. dar n-am văzut-o. Grozav m-am speriat! Aud pe cineva plângând şi o văd întinsă pe pat. de m-am cutremurat. la domnişoara? Cealaltă zăboveşte cu răspunsul şi stă pe gânduri. dar tot m-am dus în odaia ei. îmbrăcată. niciun răspuns. i se văd lucind ochii. dar nu ştiu bine ce. Lumina e stinsă. dar nu vrea să arate. De două zile nu mi-am făcut lecţiile şi nu mi-a spus nimic. Cea mare o îndeamnă: — Voiai să-mi povesteşti ceva. Lumina era aprinsă.. — Cred că e foarte tristă. Amândouă răsuflă domol de tot. alburie. ştii. Se lasă iar tăcere. un foşnet. Numai în pat. nici mamei.STEFAN ZWEIG . aproape speriată. mi-a dat deodată prin minte că nu-i spusesem „noapte bună” domnişoarei. dar să nu spui nimănui.

în pace cu veşnicele ei sâcâieli. — Îndrăgostită? — Cea mică tresare puternic. Acum tac amândouă. iar noi. răspunde visător cea mare. Atunci. A fost vreodată drăguţ cu mine sau cu tine. nu ne-a însoţit niciodată. ne însoţeşte mereu. până n-a venit domnişoara la noi? Iar acum se învârteşte pe lângă noi toată ziulica. Şi totdeauna mi-am închipuit că trebuie să fie foarte frumos când eşti îndrăgostită. cu totul nedumerită: — Dar de ce plânge? Doar o iubeşte. prin uşă. suntem nişte proaste. începe mezina. de când e student şi stă la noi. Amindouă tac. 75 . am băgat. în fiecare zi. Mama o lasă. doar nu s-a certat cu nimeni. una dintre ele zice pe şoptite: — Biata domnişoară! Glasul freamătă prin odaie ca un sunet întunecat şi se pierde: apoi se face iar tăcere. iar acum. de câteva luni.STEFAN ZWEIG . — Aş vrea să ştiu de ce plângea. Nu mai spune nimic. Mereu l-am întâlnit. Amândouă sunt cufundate în gânduri sau poate chiar în visuri. A trebuit să mă opresc o clipă. de ce? Sora se codeşte. Dar mă tot gândeam că… Glasul i se înăbuşă. de ce plânge aşa? — Îmi închipui eu de ce. — Şi eu credeam la început. Încă o dată. zilele astea. oriunde ne-am dus cu domnişoara. sigur. aşa de tare tremuram. — De ce. În cele din urmă. fetele. Iată însă că cea mică vorbeşte încă o dată în întuneric. sau în Prater. de seamă. — Îndrăgostită de cine? — Tu n-ai observat nimic? — N-o fi îndrăgostită de Otto? — Nu-i aşa? Şi el de ea. şi eu credeam că trebuie să fie foarte frumos. nu? De trei ani.. — Nu ştiu.GUVERNANTA - Şi atunci am închis iar uşa. zice: — Cred că e îndrăgostită. Pe urmă. doar nu i-am făcut nimic. zice cea mare. încet de tot. în grădina publică sau în parc. din întâmplare. am auzit desluşit plânsul şi am coborât în fugă. spune-mi. Convorbirea pare să fi luat sfârşit. noi. Asta nu te-a mirat niciodată? Mezina bâlbâie foarte speriată: — Da… da. în sfârşit. Dar am observat la timp că pentru el suntem numai un pretext.

încet şi compătimitor. Mă doare capul şi vreau să mă odihnesc o jumătate de ceas.GUVERNANTA - Şi încă o dată. faceţi-vă de lucru câtva timp. Şi aşa. să vadă dacă nu cumva se înţelege prin semne cu domnişoara.. Abia s-au sculat de la masă şi guvernanta le spune fetelor: — Duceţi-vă în odaia voastră. Parcă amândurora le-ar fi teamă să stea de vorbă. Fetiţa tremură de emoţie. În fine. una observă cum la masă guvernanta îi face din ochi un mic semn lui Otto. Nici n-a ieşit bine guvernanta şi cea mică se repede către cea mare: — Să vezi. se ating cu mâna ca şi cum ar vrea să-şi atragă reciproc atenţia. ca şi când puţin i-ar păsa: — Ai mai aflat ceva? — Nu. dar pe sub pleoapele plecate trag cu coada ochiului la dânsul. adie de pe buze somnoroase: — Biata domnişoară! Apoi se face linişte în odaie. A doua zi dimineaţa. neliniştite şi inconştiente. îi arunca o privire scânteietoare. fac lucruri inutile şi fără noimă. se evită. După-masă nu se joacă. Trec una pe lângă alta. ca la un străin. Otto se duce acum în odaia ei. Când aceasta se întoarce spre dânsa. La masă se uită la vărul Otto. îi răspunse soră-sa şi întoarce capul. trec câteva zile. cu aceeaşi pândă mută a celor două copile care. una dintre ele întreabă rece.STEFAN ZWEIG . de asta a vrut să se descotorosească de noi! — Să ascultăm la uşă! — Dar dacă vine cineva? — Cine să vină? 76 . peste câteva zile. se tulbură. apoi privirile li se întâlnesc fără voie când amândouă se uită pe ascuns către guvernantă. Nu-i vorbesc. fetele nu mai vorbesc despre asta. Pe furiş. Seara numai. Cea mare înţelege îndată gestul şi. la rândul ei. — Sigur. El îi răspunde dând din cap. care locuieşte de ani de zile în casă. şi totuşi fiecare simte că gândurile celeilalte se învârtesc în jurul aceleiaşi preocupări. Pe sub masă. în nerăbdarea lor de a descoperi secretul. Amândouă sunt neliniştite. cu aceleaşi manevre. se simt în preajma unei taine arzătoare. pipăie uşor mâna surorii mai mari. Copiii privesc în jos.

Într-adevăr. tremurând emoţionate. căci ea i-a spus: „Lasă asta. Se apropie tiptil: dar. o smulge de la postul ei. Acolo se opresc o clipă. Cea mică se sperie: — Da. În sfârşit. spune: — Nu înţeleg nimic. două. Cea mică dace o mutră posomorită. care-i par o veşnicie. cheia era băgată în 77 . — A fost foarte ciudat… cu totul altfel decât îmi închipuiam. — Ce? — E foarte ciudat! — Ce?… Ce?… Rosteşte cu greu cuvintele. să nu-i scape nicio vorbă. este Otto. furioasă. Dar cea mică se înghesuie cât mai aproape de ea. Ca săgeata se repede cea mare.GUVERNANTA - — Mama. se trânteşte o uşă. se lipeşte de uşă şi ascultă ţinându-şi răsuflarea. cu lăcomie: — Ei… spune! Cea mare face o mutră îngândurată.STEFAN ZWEIG . De văzut n-am putut vedea nimic. dar pe urmă n-ai să-mi povesteşti nimic! — Ba tot! — Adevărat. ca şi cum şi-ar vorbi sieşi. Sângele le zvâcneşte vijelios. Amândouă aşteaptă în coridor.. Cea mică întreabă insistent. tot?… Tot? — Da. cu răsuflarea tăiată. Curiozitatea o arde. Cred că după ce a intrat în odaie. Fata tuşeşte şi amândouă dau fuga spre camera lor. uşa se închide după el. Iar tu să tuşeşti dacă auzi pe cineva venind. cu inima zvâcnindă. trei minute. Şi iar aşteaptă afară. am de vorbit ceva serios cu tine”. — Da. cu mintea aiurea. pe cuvântul meu. şi-mi faci semn dacă vine cineva. E gata să plângă de emoţie şi de mânie că sora ei aude tot şi ea nimic. adevărat… — Ştii ce? Eu ascult la uşă şi tu stai afară. Cea mică se uită nerăbdătoare într-acolo. în altă odaie. Apasă clanţa. Otto a vrut s-o îmbrăţişeze sau s-o sărute. Ce are să se întâmple? Se lipesc una de alta. Aşa suntem sigure. Atunci. în coridor. nu-şi găseşte locul de parcă ar sta pe jeratic. Sora ei încearcă să-şi adune gândurile. O trec fiori de nerăbdare. Paşi! Fetele dispar repede în întuneric. sora o împinge înapoi.

Fata căscă ochii. nedumerite. din cauza noastră. — Fugi de-aici! Pe atunci nici nu-l cunoştea pe Otto! Tac iarăşi. cu atâta bunătate: „Otto. De aceea o fi aşa de tristă. Şi atunci ea a spus… Deodată. — Poate acasă la ea. am mult de lucru şi nu-mi rămâne timp pentru altceva. ba da! Şi Otto a repetat. încât am simţit îndată că îi e oarecum teamă. Ştii şi tu. „Da?” a zis ea atunci aşa de trist. Niciodată nu l-am auzit vorbind aşa.” Atunci ea a început să plângă şi pe urmă i-a spus printre lacrimi. Ştii foarte bine ce am să-ţi spun. fii sigur că nu merit să te porţi aşa cu mine. Acum nu se mai poate altfel. — Ba da.GUVERNANTA - broască pe dinăuntru. dar ştiu eu bine de ce deodată te ţii deoparte. nehotărâte. Gândul le chinuie. fata începe să tremure şi nu mai poate vorbi de emoţie. buimăcită. şi a trebuit să fug. dar am auzit foarte clar: „Ce s-a întâmplat?” a întrebat atunci Otto. Tocmai asta nu pricep. foarte. dar asta a spus-o cu-atâta sfială. fiindcă ia răspuns încet de tot: „Ştii tu”. cu atâta blândeţe. Cea mică se lipeşte mai strâns de ca. dar de vorbit trebuie să vorbim.” „Ce?” a îngăimat el.. a sărit întocmai ca tine şi a strigat: „Un copil!” Ea a tăcut mult timp şi apoi a zis: „Ce-are să se întâmple acum?” Şi pe urmă… — Şi pe urmă? — Pe urmă ai tuşit tu. Nu mai vii în parc. „Nu. o citesc în ochii tăi. Sigur că mama nu i-a dat voie să-l aducă aici. Doar nu ţi-am cerut nimic. — Un copil! Nu se poate. acolo unde locuia… înainte de a veni la noi. tot încercând să priceapă. — Cred că n-ai auzit bine. „atunci de ce ai început deodată să mă eviţi? De o săptămâna n-ai mai schimbat niciun cuvânt cu mine. Unde ţine copilul? — Nu ştiu. Şi trebuie să fi observat şi ea că minte. nu ştiu nimic”. — Ce… ce anume? — I-a spus… „Am un copil de la tine!” Ca fulgerul sare în sus cea mică: — Un copil! Un copil! Nu se poate! — Dar aşa a spus. aşa groaznic de trist. că altminteri vorbeşte tare şi obraznic. Apoi cea mică deschide iar vorba: 78 .” El a tăcut şi pe urmă a zis: „Sunt în ajunul examenelor. foarte slab. Ţi-am devenit dintr-o dată străină? O.STEFAN ZWEIG . de ce minţi? Spune adevărul.

aş fi vrut atât de mult să ştiu! — Crezi că eu nu? — Ştii… ce nu pricep eu cu adevărat e că Otto n-a ştiut nimic despre asta. — Atunci cum? Amândouă se privesc ţintă. după cum ştii când ai părinţi. — S-a făcut doar că nu ştie. parcă am fi copii mici — iar eu am acum treisprezece ani. Glasul domnişoarei pare puţin mai grav şi mai vibrant ca de obicei şi ochii îi sunt înroşiţi. mare grijă… — Ai înnebunit! — De ce?… E atât de bună cu noi! — Dar ce-ţi veni? Nouă nu ni se spun asemenea lucruri. — Ei.STEFAN ZWEIG . Şi mereu li se aprinde curiozitatea. cu încetul. toţi îşi înghit vorbele şi înşiră la mofturi. — O fi fetiţă sau băiat? — Cine poate să ştie! — Ce crezi… dacă aş întreba o dată… cu mare. Are să-şi închirieze undeva o odaie. Ce s-o mai întrebi. Vorba asta revine într-una. sfârşind cu un oftat de compătimire. Numai… numai când vrea să ne ducă de nas… În clipa aceea intră domnişoara. cu o sfială plină de respect. fetele tac şi se fac că învaţă. îşi ridică privirea către ea. până 79 . nu fi proastă! Doar n-a fost măritată cu Otto. Copiii tac. — Totuşi. ticălosul. de aceea e atât de tristă! Şi. Se preface totdeauna. — Poate a fost măritată. că trebuie să lucreze pe brânci şi că acolo nu e destulă linişte.. cu mare tristeţe. Are un copil. Numaidecât.GUVERNANTA - — Un copil! Asta-i absolut imposibil! Cum poate să aibă un copil? Doar nu e măritată. Ni se ascunde totul. la masă. — Dar nu pentru aşa ceva. gândesc mereu. Brusc. ştiu sigur. Însă o privesc pe sub gene. nouă ne spun numai minciuni. Doar ştii când ai un copil. — Biata domnişoară! zice una. le cuprinde şi pe ele tristeţea. pe o lună. şi numai oamenii căsătoriţi au copii. A doua zi. I-a explicat unchiului că examenele încep curând. le întâmpină o veste neaşteptată: Otto părăseşte casa. două. uluite. Când intrăm în odaie.

ele se poartă. lipsită de grijă. Printre multele jigniri ce le lovesc sensibilitatea de curând trezită. ochii le sunt văduviţi de lumina vioaie. ascultă pe la uşi să prindă ceva. se zbat pătimaş să scuture de pe umerii lor revoltaţi reţeaua întunecată a tainelor sau măcar să arunce. Le-a pierit pofta de joacă şi râsul. viaţa lor a ajuns dintr-o dată în criză.. ele însele viclene şi mincinoase. Ei îi tresar buzele. copiii s-au schimbat cu totul. printr-un ochi al acestei reţele. Bănuiesc vreo legătură tainică între vestea asta şi convorbirea din ajun. Încrederea copilărească. sau izbucnesc în plâns. par mai scânteietori. Nimic nu le mai pare adevărat din ce li se spune şi văd numai minciuni şi uneltiri în fiece cuvânt. Şi apoi atmosfera apăsătoare a celor întâmplate le face să presimtă o nouă descărcare şi se tem ca nu cumva să le scape. care înainte aveau o lucire jucăuşă şi blândă. lipsită de griji. interceptează fiece tresărire. o laşitate. În aparenţă fără nicio pricină. De când ştiu că sunt înconjurate de minciună. au devenit aspre şi ascunse. fără niciun cuvânt. În aceste câteva zile. În faţa părinţilor se ascund sub un prefăcut aer copilăresc. acea orbire voioasă. Când Otto vine să-şi ia rămas-bun. o fugă. fiece intonaţie. apoi izbucneşte în fiinţa lor un neastâmpăr sălbatic. dinainte. împinse de sentimentul neştiinţei lor. o privire în lumea adevărului. cedând exaltat numai unei impetuoase nevoi de tandreţe. şi-au pus în gând să-i aducă multă bucurie. care s-a ascuţit. se îmbrăţişează vijelios. Sunt atât de dezarmate în neîntrerupta lor pândă şi spionare. au pierdut-o.STEFAN ZWEIG . se ajută una pe alta. sunt potolite. încât dragostea uneia pentru alta se adânceşte. A apărut în ele o nelinişte şi o neîncredere sălbatică faţă de toţi cei din jurul lor. ochii. Întreaga lor făptură e destrămată într-o agitaţie nervoasă. Toată ziua sunt cu ochii în patru. Îşi fac lecţiile cu sârguinţă şi cu grijă. Se strecoară pretutindeni ca nişte năluci. Cei doi copii sunt grozav de agitaţi. fără să spună nimic. cât mai multă bucurie domnişoarei — acum atât de tristă. necuviincios. cu instinctul lor.GUVERNANTA - termină cu examenele. nu-i dau niciun prilej de nemulţumire. mai profunzi. Pândesc fiece mişcare. simt mai ales una. îi întinde însă liniştit mâna. În tăcere. Dar se uită cu coada ochiului când el se opreşte în faţa domnişoarei. îi întorc spatele. simt. Dar domnişoara nu ia 80 . Din când în când. îi previn toate dorinţele.

când una dintre fete îi vorbeşte. care e undeva. departe. Trăgând tot aşa cu urechea şi observând. Mersul ei. Fetelor. Şi atunci privirea ei pare că rătăceşte. se reped într-acolo. Domnişoara înclină uşor capul. Dar la prânz au băgat de seamă că privirile părinţilor examinează faţa neatentă. mişcările mai prudente. vino pe urmă în odaia mea.” Fata a crezut la început că este vorba de ea. când domnişoara s-a întors spre fereastră şi şi-a trecut batista peste ochi. Dar nu din pricina noastră. din adâncul feminităţii ce se deşteaptă în ele. „Şi mie mi-a părut ceva ciudat. N-au văzut-o niciodată plângând. Adesea.GUVERNANTA - nimic în seamă şi asta le doare mult. Câteodată. Şi. este mai molcom. mama îi spune în treacăt domnişoarei: — Te rog. cu ochii pierduţi. Atunci fetele umblă în vârful picioarelor. căci părinţii şi-au întrerupt îndată conversaţia. o iubesc tot mai mult pe domnişoara — acum atât de îngăduitoare şi de blândă. Şi îndată ce domnişoara intră la mama. zice ea. dar pleoapele-i sunt adesea roşii. A asculta pe la uşi. nelăsând să le scape nimic din ceea ce se petrece sub ochii lor. una dintre fete a intrat o dată pe neaşteptate în odaie şi a prins câteva cuvinte. şi a fugit speriată la sora ei. cea mică prinde deodată curaj. îngândurată. parcă întorcându-se de departe. am s-o iau la întrebări.STEFAN ZWEIG . o apucă binişor de mină şi zice: — Domnişoară. Observă că vrea să le ascundă durerea şi sunt desperate că n-o pot ajuta. a devenit cu totul alta. să n-o tulbure. simt că acum are să se întâmple ceva. Am ceva de vorbit cu dumneata. şi copiii presimt în toate astea o tristeţe misterioasă. tresare ca trezită din somn. a domnişoarei şi apoi se întâlnesc. a scotoci prin cotloane. În ultimul timp. sunteţi atât de tristă de câtva timp. nu. după sfat şi ajutor. dar fiecare cuvânt aprinde în ele mii de bănuieli. Nu era decât o frază. o dată.. sigur că nu din pricina voastră. ceasuri întregi stă şi priveşte visătoare. Până când. înainte vioi şi semeţ. După-masă. — Nu. nu-i aşa? Domnişoara o priveşte mişcată şi-i trece mâna peste părul mătăsos. simt apăsător şi tainic că se gândeşte la copilul ei. Şi o sărută duios pe frunte. a trage cu urechea şi a 81 . Fetele tremură tare. a zis mama.

Fă-ţi bagajul astăzi şi vino mâine dimineaţă să-ţi primeşti leafa. scuze… Orice persoană uşuratică îşi găseşte scuze. Dar eu nu mai rabd nicio zi în casa mea pe una care şi-a nesocotit atât de mârşav datoria. Şi pe urmă se lasă în grija lui Dumnezeu. cu astfel de gânduri şi cu asemenea apucături. nu te mai întreb. Din ochi lacrimile le curg pe obraji. — Scuze. Sună arţăgos şi rău: — Ai crezut că suntem orbi şi că nu se observă? Îmi pot închipui cum ţi-ai îndeplinit datoria. Dar nu aud decât un şuierat de cuvinte şoptite. Nu mai auziseră niciodată pe cineva plângând aşa. Şi una ca dumneata vrea să fie educatoare. Şi pentru întâia 82 . Le trec fiori prin tot trupul. Nu înţeleg nimic. Şi unei astfel de fiinţe i-am încredinţat educaţia copiilor mei. acele hohote deznădăjduite. Dar mama pare din ce în ce mai iritată: — Acum nu mai ştii decât să plângi. în casă? Copiii ascultă afară. Pentru întâia dată presimt oarecum realitatea. pentru ele însă e groaznic să audă glasul mamei atât de mânios şi apoi. nu mă priveşte. De asemenea persoane nu mi-e milă. Ştii dumneata cui să te adresezi. Se dă primului venit fără să se gândească la nimic. plânsul încet şi desperat al domnişoarei. Nu mai simt de loc ce e urât şi temerar în asta. Şi simt nedesluşit că cine plânge astfel nu poate să nu aibă dreptate. drept singur răspuns. Ce-ai să devii acum. Mama tace acum şi aşteaptă. Ascultă.. aspru: — Aşa. Răspund numai hohote de plâns. A fiicelor mele. Le e teamă că s-ar putea să le scape totul. animalice.GUVERNANTA - pândi au ajuns pentru ele lucruri cu totul fireşti. să educe fete! Asta-i neruşinare! Doar nu-ţi închipui că în starea asta am să te mai ţin aici. Sunt palide şi înfiorate. sălbatice care pe copiii de afară îi scutură ca nişte friguri. Trupul le e cuprins de un tremur nervos. Dar vorbeşte prea încet pentru ca fetele să poată înţelege. Apoi zice deodată. Bună ziua! Copiii fug de la uşă şi se refugiază în odaia lor. au numai un gând: să pună stăpânire pe toate misterele care le învăluie. pe care Dumnezeu ştie cât le-ai neglijat… Domnişoara parcă ar răspunde ceva. un glas din odaie devine mai tare. Atât am avut de spus. Asta nu mă mişcă. Ce însemnează asta? Le-a căzut ca un trăsnet în faţă. Atunci. Este al mamei.STEFAN ZWEIG .

se bâlbâie ea. Copiii răspund evaziv. cu îndârjire. aşa cum erau cu două-trei săptămâni în urmă. În acea clipă. Le e teamă de mama. ar dori mult să-i mai spună ceva.GUVERNANTA - dată îndrăznesc să se lase cuprinse de un fel de răzvrătire împotriva părinţilor. — Şi-apoi. Preferă să rămână singure. zice cea mare. au aflat pândind şi trăgând cu urechea. se reped de colo până colo.STEFAN ZWEIG . Pe cea mică o sperie vorba asta. înăbuşite de atmosfera de minciună şi tăinuire. — Biata domnişoară! Vorbele lor răsună iar compătimitor şi înlăcrimat. Mama n-o cunoaşte. s-o convingă să rămână şi să-i spună că mama n-are dreptate. auzind mereu aceleaşi glasuri înspăimântătoare: cel răutăcios şi neîndurător al mamei şi plânsul desperat al domnişoarei. Seara. Mojicie! Bate din picior. a fost groaznic! Dar cum a ţipat mama la ea! Asta a fost mojicie. Domnişoara nu poate să facă ceva rău. Ca două rândunele într-o colivie strâmtă. brusc. umed şi tulbure. Dar iată că domnişoara. Îmbrăţişează copiii. Copiii tremură văzând-o ieşind. rămân singure o după-amiază nesfârşit de lungă. zăpăcite. Lacrimi îi întunecă privirea. Dar le e teamă să n-o jignească. se întoarce iarăşi. îi sărută încă o dată şi apoi iese în grabă. Stau aşa. sunt revoltate că lor nu li se spune nimic despre concedierea domnişoarei. Arată foarte obosită. Pleacă fără să observe emoţia copiilor. domnişoara intră în pripă la ele şi le spune noapte bună. veţi rămâne singure? Şi ne vedem deseară. cum a plâns! M-a înspăimântat! — Da. Ceva străluceşte în ochii ei. Trebuie să facă pe proastele. când ajunge la uşă. apare domnişoara. — Azi după-masă am treabă. Nu-i aşa că pot să mă bizui pe voi. — Ai văzut ce ochi plânşi avea? Nu înţeleg cum a putut mama să se poarte aşa cu dânsa. chibzuind şi plângând. Şi apoi. Se sfătuiesc dacă n-ar trebui să se ducă la domnişoara s-o întrebe.. Astfel. Deodată intră mama şi întreabă dacă vor să se plimbe cu ea în trăsură. îţi spun eu. Afară de asta. — Sigur că nimic rău. 83 . care încep să plângă în hohote. le e ruşine: tot ce ştiu. parcă smulsă îndărăt de acea dorinţă mută. — Dar noi nici nu ştim ce a făcut. prea îndrăzneaţă. — A fost o mojicie din partea mamei să vorbească aşa cu dânsa.

— N-o s-o mai vedem! plânge una. mă gândesc că mâine dimineaţă. patul neatins. aş mai vrea să-i fac o plăcere domnişoarei înainte de plecare. — Da. de când ştiu că au să-i mai poată arăta domnişoarei iubirea lor mută şi devotată. fără să observe nimeni. Simt că asta a fost o despărţire. În mâini uşor tremurânde ţin nişte garoafe frumoase şi învoalte. ştii. ascultă! — Da. Sunt iar mai vesele. Dar când bat la uşă nu le răspunde nimeni. e atât de bună! — Biata domnişoară! Vorba sună ca un suspin pentru propria lor soartă.GUVERNANTA - Copiilor le curg lacrimile. mâine. nu mai e aici. sigur că a şi plecat. să-i cumpărăm câteva şi să i le punem în odaie. — Până atunci. — Ştii. — Îţi închipui cum are să fie fără ea? — Niciodată n-am să pot suferi o altă guvernantă. şi pe urmă i le ducem în odaie. Ca să ştie c-o iubim şi că nu suntem ca mama. Totul e risipit în 84 . — Nici eu. zice una. de când ştiu că ale un copil. — Dar când? — La prânz.STEFAN ZWEIG . Dar odaia e goală. şi atunci. şi pe urmă… Nu îndrăzneşte s-o spună. Atunci ne arată sigur şi copilul. când ne întoarcem de la şcoală. Ştii ce? Mai bine mă reped dimineaţa devreme de tot şi le aduc repede. — Tu. — Să-i facem o vizită mai târziu. Iau puşculiţele şi scutură din ele cinstit toţi banii. Dar un simţământ de feminitate inconştientă le inspiră respect pentru domnişoara. Ai să vezi. Se scoală foarte devreme. ci profund impresionate şi compătimitoare. Amândouă se gândesc mereu la asta şi acum nu din curiozitate copilărească. şi ne sculăm dis-de-dimineaţă. Cred că domnişoara mai doarme şi se strecoară încetişor înăuntru.. — Da. Vrei? — Mai întrebi? — M-am gândit că îi plăceau mult garoafele albe. — Atât de bună cu noi ca dânsa n-are să fie niciuna. înainte de a ne duce la şcoală.

Cu ochii furioşi şi neclintiţi. Ca în vis stau acolo patru-cinci ceasuri. A fost chemat. zăpăcit. Toţi îl ocolesc. Acolo totul e ca de obicei. domnişoara voastră nu mai vine.GUVERNANTA - dezordine. care arată cum nu-l mai văzuseră vreodată. toţi însă. cu ochii plânşi şi cu privirea rătăcită. Ca fulgerul se reped acasă. foarte mirată. dar nu aud niciun cuvânt. Ce s-a întâmplat? — Intru la mama! zice cu hotărâre cea mare. 85 . scrisoarea era pentru dânsul. doar un gând îngrozitor parcă a pus stăpânire pe toată lumea. cu ochii întunecaţi. Fetele se sperie.. Se întoarce. Atât de scânteietori. care dă fuga în odaia domnişoarei. fuge în odaia ei. Le e frică de mânia tatii. Şi el e palid. patul neatins. Copiii o întâmpină mânaţi de spaimă şi vor s-o întrebe iar. Dar dânsa zice aspru: — Plecaţi odată la şcoală. pe faţa de masă de culoare închisă lucesc câteva scrisori. mama. răspunde. Mama iese din odaie. Le vede pe cele două fete ghemuite într-un colţ şi vrea să le zică bună ziua. stă ţeapănă în faţa mamei. Şi dârză. Umblă de colo până acolo. care pare tare emoţionata şi nu cutează să-i întâlnească privirea. Întreabă: — Unde-i domnişoara noastră? — O fi în odaia ei. El stă mult acolo. Mama le iese copiilor în cale. Atunci se întoarce tatăl. Copiii stau afară şi deodată nu mai îndrăznesc să asculte la uşă. au priviri ciudate. încât nu îndrăzneşte să le toarne o minciună. de primejdioşi sunt ochii celor doi copii ţintiţi în ai ei. Şi copiii trebuie să plece. Obrazul îi e pământiu. fără nicio frică. de ameninţători. fata îşi supraveghează mama. Nimeni nu vorbeşte. De ce nu ni s-a spus nimic? Mama nu bagă de loc de seamă tonul mânios şi sfidător. s-a făcut târziu. unde vorbesc pe şoptite. — Odaia e goală. pleacă.STEFAN ZWEIG . Pare să se fi pregătit să le spună ceva. Începe: — Copii. printre alţi copii. După-masă apare deodată Otto. Păleşte şi se duce înăuntru la tata. Intră cu mama în odaie. până şi servitorii. Trebuie să fi plecat de aseară. a… Însă nu are curajul să sfârşească. în mână ţine o scrisoare. Nimeni nu-i vorbeşte.

Ca dârdâind de frig în singurătatea lor. Nici ele nu schimbă una cu alta vreun cuvânt. ca nişte animale în cuşcă. atât de crunt se uită la oricine. O aprindere înfrigurată le arde obrajii. Nimeni nu se apropie de ele. Nu mai plâng din pricina domnişoarei sau a 86 . rătăcesc de colo până colo. Amândouă sunt o singură durere. singure în întunericul odăii. Încă nu pot înţelege toată grozăvia care s-a întâmplat în preajma lor. se deşteaptă în ele groaza copilărească. Toţi din jur simt că ele sunt duşmanul. însă gândul le e înecat în ea şi ameninţă să le sugrume. rătăcesc prin odăi.GUVERNANTA - — Nu mă atinge! spune una. Nimeni nu stă de vorbă cu fetele. apoi curgând şiroaie. cutremurându-se de scârbă. fiecare izbită de hohotele celeilalte şi înapoindule înfrigurată. ce nu mai poate ierta. Plâng strâns îmbrăţişate. o învoială înfricoşătoare le leagă. drumul spre sufletul lor este închis. mezina izbucneşte în hohote de plâns. Otto mai umblă de colo până colo. de imaginile moartei. groaza de singurătate. În cele din urmă. Din tihna voioasă a copilăriei. iar necontenitul lor umblet oglindeşte zbuciumul ce clocoteşte într-însele. nici măcar părinţii. Tăcerea. poate pentru ani de zile. Căci de o zi au încetat a mai fi copii. îşi scaldă obrajii în lacrimile. ca şi cum ar căuta ajutor împotriva fricii. Ştiu că nu vor mai putea avea încredere în nimeni şi că întreaga povară a unei vieţi aprige va apăsa pe umerii lor şubrezi. Câtăva vreme. În acea după-amiază au îmbătrânit cu mulţi ani. duşmanul neînduplecat. şi cealaltă plânge cu desperare împreună cu ea. Deşi nu-şi vorbesc. stingherit şi intimidat. odaia lor rămăsese neîncălzită. privirea le e răutăcioasă şi întărâtată. Nimeni nu îndrăzneşte să le vorbească. Acum ştiu totul. încă neîmbobocite. o tăcere de nepătruns şi de neclintit. Ştiu că au fost minţite.STEFAN ZWEIG . fără astâmpăr. cu braţe slabe de copil şi-şi lipesc trupurile subţiri. o teamă care presimte lucruri vagi. Abia seara. un singur trup zguduit de suspine în întuneric. se întâlnesc într-una. durerea mută şi perfidă. Încă nu îndrăznesc să vorbească una cu alta. s-au prăvălit într-o prăpastie.. fără ţipete şi fără lacrimi. nu mai cred în ei. Cealaltă scuipă spre el. se cuprind strâns. Se privesc în ochii plânşi şi nu rostesc nicio vorbă. În zăpăceala care-i cuprinsese pe toţi din casă. le face străine şi primejdioase tuturor. la început timide. Apoi dispare. Nu-şi mai iubesc părinţii. Palide şi înspăimântate. Se ghemuiesc zgribulite în acelaşi pat. că toţi oamenii pot fi răi şi josnici.

Simţământul lor de frică se întunecă încet. Răsuflarea lor se îmbină blând. începe să fie vis. în care astăzi au aruncat întâia privire înfricoşată. ca o pădure întunecoasă pe care trebuie s-o străbată. 1911 87 . ci o groază năprasnică le înfioară.. încet-încet suspinele se potolesc. de viaţa care le stă în faţă. Le e teamă de viaţa în care intră. Ca adineaori lacrimile. adorm. pierduţi pentru ele. În sfârşit.STEFAN ZWEIG . Sumbră şi ameninţătoare. o teamă de toate câte vor veni din acea lume necunoscută.GUVERNANTA - părinţilor.

public propriile-i dezvăluiri. în biroul baronului Friedrich Michael von R… după ce acesta căzuse în lupta de la Rawaruska. în toamna anului 1914.. Astfel. Ele nu sunt decât o încercare de a termina într-un anume sens cu o Şcoală rezervată copiilor din aristocraţia austriacă. înfiinţată de împărăteasa Maria-Theresia la 1746. trecându-i numele sub tăcere. aşa că mi-a predat mie însemnările ca să le cercetez şi m-a însărcinat cu publicarea lor.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - Noapte fantastică Însemnările de mai jos au fost găsite. ca locotenent de rezervă austriac. la Theresianum18. făcute pachet şi pecetluite. orientându-se după titlu şi mulţumindu-se să arunce doar o privire superficială pe aceste foi. de loc destinate să lămurească altora lucruri pe care abia mi le pot explica mie însumi. fie chiar pe departe. a presupus că sunt doar o operă literară a defunctului. deşi mă îndoiesc că aş putea zugrăvi. toată ciudăţenia evenimentelor. n-am nicio experienţă în ce priveşte literatura şi. Dar la urma urmelor. simt o constrângere inexplicabilă să-mi aştern în scris aventura. fără să modific sau să adaug ceva. scriu numai pentru mine aceste rânduri. Azi-dimineaţă m-a cuprins deodată gândul că trebuie să aştern pe hârtie. o întâmplare reală din viaţa celui dispărut. cu excepţia unor produse mai degrabă hazlii. Îmi lipseşte cu totul ceea ce se numeşte talent artistic. într-un regiment de dragoni. Familia sa. nu m-am încumetat vreodată la încercări beletristice. spre a avea o privire de ansamblu asupra întregii întâmplări. şi totodată ecoul lor interior. pentru mine. Mă întreb de asemenea dacă voi fi în stare să descopăr totdeauna cuvântul potrivit sensului şi sensul potrivit cuvântului ca să obţin astfel echilibrul pe care inconştient l-am simţit totdeauna citind un adevărat povestitor. De pildă. nu ştiu măcar dacă există o tehnică specială care să te înveţe cum să-ţi orânduieşti descrierea faptelor exterioare. aventura din noaptea aceea fantastica. până în cele mai mici amănunte. 88 18 . aşa cum a decurs ea. Eu însă nu consider de loc că însemnările acestea sunt o povestire născocită ci. Din clipa aceea neaşteptată.

de fapt. acea după-amiază apăsătoare şi acea noapte fantastică. în amintire. fireşte. încât chiar azi. şi o iau pe de altă parte în sens temporal. îmi repet toate detaliile ei. când am luat condeiul în mână. E cu totul fals. neînsemnată şi neimportantă în general. calde şi pline de suflu. înţeleg asta. fixată sigur. că descriu această aventură numai ca s-o am în faţă. în opoziţie cu evenimentele grandioase. măcar o clipă. s-o gust încă o dată cu simţirea şi în acelaşi timp s-o pricep cu spiritul. găsesc drumul înapoi către sfera aventurii. câte posibilităţi de neînţelegere sunt legate de cea mai simplă vocabulă. oricând — ziua. dramatice. pe drumul acelor ceasuri. oarecum concret. întrucât toată întâmplarea a durat abia şase ceasuri. am şi început să simt cât de greu e pentru un novice să dea în scris cuvintelor adevărata lor valoare. nu mi-e teamă că am să uit vreodată. scriind aceste cuvinte. să le aşez lângă mine. În fiecare zi. O. pas cu pas. numai într-un sens relativ. şi dintr-o anume jenă de a fi fost zguduit şi răscolit în asemenea hal de un lucru atât de întâmplător. de niciun jalon pentru ca. că vreau să termin cu ea descriind-o. tot ce vorbesc. Acum mi-am dat seama dintr-o dată de un lucru pe care acum zece minute. căci a devenit oarecum pivotul întregii mele existenţe. de această întâmplare: gândurile mele nu încetează să-şi repete iarăşi şi iarăşi desfăşurarea ei bruscă şi prin această repetare să-mi confirme că îmi aparţine. patru luni după acea noapte fantastică. noaptea. în fiecare ceas. care antrenează întregi popoare şi destine.. vreau ca cele trăite prea repede să-mi devină şi mai vii. să merg din nou. Căci totul nu este. de a o înfăţişa şi a o cuprinde din toate laturile. decât o aventură măruntă. a fost atât de imensă pentru mine. este inconştient determinat de ea. încă nu-l presimţeam — anume. numind aventura mea „măruntă”. Recunosc în ea fiecare 89 . tocmai din sentimentul că nu-i puteam face să înţeleagă esenţialul. N-am vorbit despre întâmplarea asta cu nici unul dintre prietenii mei. Tot ce fac. Dimpotrivă. cu totul neadevărat ceea ce spuneam înainte. Dar. şi câtă ambiguitate. Căci.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - întâmplare care m-a preocupat neîntrerupt şi care m-a adus întro stare de fierbere dureroasă. mă arde încă şi trebuie să-mi încordez toate forţele sufleteşti ca s-o ţin închisă în pieptul meu. N-am nevoie de niciun punct de reper. pentru a le putea îmbrăţişa într-una. Asemeni unui somnambul. Dar această aventură măruntă. o încercare de a o fixa.

Iată. străin şi rece. Aş putea tot atât de bine să desenez aici. nu o fac din teama de a le pierde.. părinţii muriseră cu puţin înainte de majoratul meu. să mă stăpânesc. Mergeam pe treizeci şi şase de ani. dacă descriu aici încă o dată ceasurile acelea. observ cât e de greu să priveşti într-o formă închegată acel ceva care parcă îţi scapă mereu printre degete. Iar când îmi reprezint prefacerile din acea noapte. când pentru prima oară încerc să povestesc ceva cu continuitate. ca să nu se îmbulzească una într-alta. mai ales la noi. simt încă mireasma molatică şi prăfuită a florilor de castan. mă cuprinde un fel de ameţeală şi trebuie să stăvilesc imaginile amintirii. cu acelaşi condei şi cu aceeaşi mână. de dragul ordinii. ci ca un lucru de la sine înţeles. clasă care. căci numai gândindu-mă la amănunte. Eu retrăiesc cu o aprindere pătimaşă cele trăite în ziua aceea. căci de mult nu mai sunt acel „eu” de la 7 iunie. un camarad. Prin urmare. conturul fiecărei frunze în peisajul înverzit de primăvară. multiplicitatea înţelesurilor unui singur cuvânt. De omul de atunci sunt cu totul dezlegat tocmai prin acea aventură.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - amănunt cu clarviziunea pe care numai inima o are şi nu memoria cea nesigură. acum. pe acel om îl privesc acum ca din afară. fără vreo mândrie specială. am spus că în ziua de 7 iunie 1913. la prânz. pe hârtie. din nou mă sperie cele două tăişuri. se numeşte „înalta societate”. ci din plăcerea de a le regăsi. deşi scriu la acelaşi birou. Abia acum. trebuie. dar care totuşi reprezintă tot ce e viu. fără a simţi câtuşi de puţin că a făcut vreodată parte din fiinţa mea. un prieten despre care ştiu lucruri multe şi esenţiale. dar care am încetat a mai fi. deşi stau în aceeaşi locuinţă. Dar chiar acest cuvânt poate însemna o neclaritate. în acea zi de 7 iunie 1913. să-l critic sau să-l condamn. şi-l pot zugrăvi ca pe un tovarăş de joc. deşi n-au trecut decât patru luni de atunci. în succesiunea lor exactă. în Viena. îmi lăsaseră o avere care se arăta destul de considerabilă pentru a exclude cu totul gândul la vreo 90 . am scris cuvântul „eu”. ca o beţie colorată. toamna. Aş putea să vorbesc despre el. am luat o birjă. se ridică din simţirea mea un extaz. Omul care eram pe atunci se deosebea prea puţin ca interior şi ca exterior de cei mai mulţi oameni din clasa lui socială. când la prânz am luat o birjă… Dar încă o dată îmi dau seama că trebuie să mă opresc.

o viaţă de lux. ba. Şi în privinţa aceasta. din contemplaţie inactivă. ca moştenitor unic. ar fi fost desigur o slujbă de stat. printr-o ocupaţie neobositoare. Mă bucuram de toate satisfacţiile unui tânăr elegant. încât. de regulata destindere a călătoriilor şi excursiilor. asigurându-mi o independenţa fără muncă. molatica şi voluptoasa Vienă — care din plimbări. Dar am rămas cu aşteptarea. a vânătorii. căci nerâvnind nimic deosebit. Mă ocupam de multe din înclinaţie şi niciodată fără gust: lipseam arareori de la concertele bune şi din atelierele pictorilor noştri. Ca niciun alt oraş.. de încordarea neprimejdioasă a jocului. Îmi terminasem tocmai studiile universitare şi mă aflam în faţa alegerii viitoarei mele profesii care. ceea ce îmi umplea plăcut zilele şi mă făcea să-mi socotesc bogată existenţa.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - meserie sau la vreo carieră. La femei aveam destul succes. Colecţionam cristale rare. am fost scutit de a lua o hotărâre. trăisem multe. probabil. din ce în ce începea să-mi placă atmosfera comodă şi domoală a unei tinereţi animate şi totuşi niciodată zguduite. Pe încetul. acea avere părintească mi-a revenit mie. mulţumită relaţiilor noastre familiale şi înclinaţiilor mele de mult marcate spre o existenţă tihnit ascendentă şi contemplativă. am început sămi îmbogăţesc existenţa mea contemplativă. ceea ce pe atunci mă neliniştea grozav. drăguţ şi pe deasupra lipsit de orice ambiţie. În total. fie la licitaţii. pe nebănuite. cu tot mai multă grijă conştientă şi cu aplecare artistică. cu instinctul tainic de colecţionar. mai mult. la perseverenţă şi la cunoaştere. aristocrat. Nu avusesem niciodată ambiţii. fără veste. obţineam totul în cercul îngust al dorinţelor mele. Când. astfel că m-am hotărât să asist câţiva ani la desfăşurarea vieţii şi să aştept până când mă voi simţi atras de vreun domeniu de activitate. pe care mi le procuram fie de la negustorii de vechituri. Mi-am împodobit locuinţa cu un gen deosebit de gravuri italiene în stil baroc şi cu tablouri reprezentând peisaje în genul lui Canaletto. avut. era pentru mine un fel de vânătoare captivantă dar nicidecum primejdioasă. din eleganţa ţinutei a creat o perfecţiune artistică şi un scop al vieţii — m-a făcut să uit cu totul gândul la o adevărată ocupaţie. aproape fără dorinţi noi. îmi adunasem multe ceasuri de viaţă preţioase şi demne de amintit ce mă înălţaseră treptat de la un simplu juisor la acela de cunoscător priceput. care arăta oarecum lipsa unei ocupaţii interioare. nu atât din pasiune cât din plăcerea de a ajunge. realizarea unor dorinţe ambiţioase. 91 .

toţi mă priveau cu drag. Ceea ce îmi plăcea mai ales în acel stil al existenţei mele era că nu atrăgea de loc atenţia societăţii. o carte frumoasă. Printr-o tehnică prea raţională. în urma acelei întâmplări. cumpăram cristaluri şi antichităţi. Cred că eram considerat o apariţie plăcută. ce-i drept. în momente de semiluciditate. aşa cum credeau ceilalţi. mai bine spus. Însă n-am devenit conştient cu adevărat de acea scădere treptată şi lentă a energiei mele sufleteşti decât într-o anumită 92 . mai nestăpânit.. netăiate. eram simpatizat. că apăruse un fel de încremenire în simţirea mea. şi din această lipsă de împotriviri. o lipsă de viaţă în viaţa însăşi. mecanic. mai slab. înlăturasem toate piedicile din existenţa mea. comandam cărţi care îmi fuseseră lăudate. mai ambiţios. şi le lăsam săptămâni întregi să zacă pe birou. când. sufeream de un fel de impotenţă sufletească. mi se pare aproape imposibilă orice apreciere retrospectivă. dorinţa de a râvni mai tare. lucruri cu totul mărunte izbuteau să devină adevărate bucurii. ceea ce ceream vieţii obţineam aproape totdeauna. de a trăi mai intens şi poate chiar de a suferi. de o incapacitate de a stăpâni cu pasiune viaţa. pe acea vreme nu mă socoteam nicidecum nefericit. Dar tocmai faptul că mă învăţasem ca soarta să-mi acorde tot ce-i ceream şi astfel să nu-i mai pretind nimic. dar fără să le aranjez apoi şi fără să mă bucur deosebit de achiziţia neaşteptată a vreunei piese rare şi mult căutate. vitalitatea mea slăbise. numai dorinţa de dorinţe. un om fericit. tocmai asta m-a dus cu încetul la o oarecare lipsă de interes. căci acum. Lipsa aceasta am recunoscut-o întâi în simptome mărunte. o excursie cu automobilul sau un ceas cu o femeie. ci numai pofta de pofte. cer un sens mult mai plin pentru orice sentiment. O cravată bine aleasă putea aproape să mă înveselească. să mă fericească deplin. pe care mă străduiesc să mi-l reactualizez. mai neîmpăcat. M-a surprins faptul că la teatru şi în societate lipseam tot mai ades de la anumite festivităţi senzaţionale. pot spune cu siguranţă. dorinţele mele nu rămâneau mai niciodată neîndeplinite. la fel ca un costum englezesc impecabil. şi cei mai mulţi cunoscuţi ai mei mă considerau un om fericit. nu erau propriu-zis pofte. micile slăbiciuni. Astăzi nu mai pot spune dacă omul de atunci. se considera. că. Totuşi. Observam că din ce în ce doream mai puţin. Ceea ce se agita pe atunci inconştient în mine.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - căci în atmosfera calmă a zilelor mele. îmi satisfăceam mai departe.

al cărei trup cald se lipise elastic de al meu. încă neînvăluit în suflul viciat 93 . pe care nimic nou nu o ademenea. Nu sufeream din pricina veştii pe care mi-o comunica. fără să fiu prins. Căci nu încercam câtuşi de puţin vreunul dintre sentimentele acelea puternice şi totuşi fireşti pe care prietena mea mi le atribuia ca ceva de la sine înţeles. şi nimic nu tresărea în mine. apoi. şi ştiam sigur că răceala aceasta era ceva mort. într-un stil surescitat se întrecea în rugăminţi zguduitoare să nu fiu supărat pe dânsa şi să nu sufăr prea mult din pricina rupturii. primesc o scrisoare de la o doamnă cu care întreţinusem de trei ani o legătură intimă. scris în grabă cu creionul: „Să nu faci vreo nebunie. devenind conştientă. după ce am parcurs-o a doua oară. cu un fel de ruşine care. iartă-mă”. timpul petrecut cu mine: în noua ei căsnicie. deoarece e îngrijorată de felul în care îi voi primi hotărârea. Îşi amintea fără regrete. Am citit scrisoarea. tot din acea trândăvie ciudată. În viaţa mea afectivă nu se întâmpla nimic din cele pe care simplul instinct al acestei femei le prevăzuse ca de la sine înţelese la un om adevărat. că se va căsători cu el în toamnă şi că legătura dintre noi trebuie să ia sfârşit. înrădăcinat nicăieri. şi încă şi mai puţin mă gândeam la vreo faptă violentă împotriva ei sau a mea. nimic nu se apăra şi nu căuta s-o recucerească. a crescut repede până la spaimă. că în acele săptămâni cunoscuse acolo un bărbat care acum însemna mult. Alunecam ca pe oglinda unei ape curgătoare. am fost pentru întâia dată cu totul conştient cât de departe ajunsese în mine procesul de împietrire. a cărei răsuflare în nopţile lungi se îmbinase cu a mea. şi pe care credeam că o iubesc sincer. la început mirat de veste. ceva de cadavru. Mă părăsea o femeie cu care vreme de ani de zile îmi împărţisem viaţa.. să nu încerc s-o reţin cu forţa sau să fac vreo nebunie împotriva mea. Îmi scria. Rămăsesem în timpul verii la Viena.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - ocazie pe care mi-o amintesc încă desluşit. Şi la urmă mai era un adaus. ba chiar totul pentru dânsa. În acea clipă. ba chiar cu plăcere. când. După această veste obiectivă. înţelege-mă. Tot mai arzătoare goneau rândurile: că voi găsi desigur consolare la o femeie mai bună decât ea şi să-i scriu numaidecât. dintr-o staţiune balneară. ce-i drept. nu-i purtam pică. Această răceală a simţirii era prea stranie ca să nu mă înspăimânte. pe paisprezece pagini agitate. îşi va aminti de mine ca de omul cel mai drag pe care l-a cunoscut şi spera că am să-i iert hotărârea asta neaşteptată.

ascultam în mine dacă nu cumva se mişcă vreo mâhnire. în mine pierise de mult. sau în altele asemănătoare. Nici pentru a suferi nu mai aveam destulă simţire. zilele deveneau din ce în ce 94 . pentru că. Chiar faţă de mine însumi. Dar ceea ce alţii numesc tinereţe. trăiam mai departe vechea mea viaţă. pentru a ascunde cât de detaşat şi fără viaţă mă ştiam lăuntric. comodă şi neînfrânată. Peste scurt timp. constatarea asta nu-mi stârnea o adevărată nelinişte. Mă aflam deci în minutul care precede adevărata moarte trupească. Oamenii mă părăseau. Astfel. pe când ploaia bate în geamuri. unul dintre prietenii mei a murit şi. am început să mă observ cu atenţie — atât pe mine cât şi ciudata încremenire a sentimentelor mele. În afară. am văzut în oglindă o şuviţă cenuşie pe tâmplă şi mi-am dat seama că tinereţea mea voia să treacă pe nebăgate de seamă în altă lume. fără să-i schimb direcţia. ca un bolnav care-şi studiază boala. în societate. Dar nimic nu se mişca. între mine şi realitatea imediată era un perete de sticlă pe care nu aveam puterea să-l sfarm cu voinţa. căci nici propria-mi tinereţe n-o iubeam destul. Săptămânile. adevărata descompunere vizibilă. Îmi ajungea faptul că infirmitatea aceasta sufletească era tot atât de puţin manifestă ca şi impotenţa trupească a unui bărbat care nu apare decât în clipele intime — aşa că. Deşi simţeam totul foarte limpede. pe care le arboram ostentativ. Şi oricât mă osteneam în această ocazie. să simt ceva.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - al descompunerii. priveam cu aceeaşi indiferenţă şi lucrurile ce mă atingeau pe mine însumi. lunile treceau alunecând uşor şi. totuşi împietrit fără scăpare într-o atroce insensibilitate. pe nesimţite. dar eu nu resimţeam toate astea în alt chip decât ca omul ce stă în casă. îmi păream un obiect de sticlă prin care lucrurile s-ar străvedea. După acest episod.. niciun răspuns nu primeam din acea împietrire interioară. mergând în urma dricului. trezeam adesea admiraţie printr-o pasiune simulată. printr-o exagerare spontană a emoţiei. Într-o dimineaţă. femeile soseau şi plecau. sentimentul meu încăpăţânat rămânea mut. se închegau în anii întunecaţi. Cu această stagnare interioară. după cum am mai spus. fără însă ca ele să fie vreodată înăuntrul lui. despărţirea nu mă îndurera prea tare. dacă nu se încordează în conştiinţa mea vreun sentiment că pierdusem pentru totdeauna pe acel om de care mă legasem încă din copilărie. ba chiar să mă conving prin argumente raţionale că simt.

fără program. ca de o minune. Pentru după-amiază refuzasem orice angajament. în acel sfârşit de primăvară. îmi luasem baia. atenţia mi-a fost brusc atrasă. am traversat Ringstrasse. ca de obicei. îmi aruncasem ochii prin câteva cărţi. Oamenii păreau veseli şi parcă îndrăgostiţi de atmosfera duminicală a străzii multicolore. cu deosebire duminica. întorcându-mă de la prietenii mei. începu şi acea zi unică pe care vreau să mi-o zugrăvesc iar. Atunci mi-am adus aminte că în ziua aceea aveau loc alergări de cai foarte fashionable19.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - mai monotone. nereliefate. comodităţilor mele sau vreunei hotărâri spontane. cu toată diversitatea ocupaţiilor şi a întâmplărilor. atât de radioasă. care să aparţină cu totul unui capriciu întâmplător. traversasem bulevardul Graben printre saluturile prietenilor şi ale cunoscuţilor. unde pe atunci. la stânga şi la dreapta aleii principale săgetate de trăsuri. copacii groşi stau ca nişte lachei verzi. Obişnuit să cedez chiar şi celei mai fugare dorinţe. una după alta. să am câteva ceasuri libere. unde îşi 19 La modă (l. am spus „în Prater”. fără nimic insolit. Tot aşa. nu-i aşa? a răspuns el docil şi ca de la sine înţeles. domnule baron. de acest furnicar al duminicii şi instinctiv mi s-a făcut dor de multă verdeaţă. se perindau. citisem ziarul. am oprit întâia birjă care mi-a ieşit în cale. apoi. apoi dejunasem la nişte prieteni. lumina florilor lor. plecasem la plimbare. şi la întrebarea birjarului. engl. fără niciun semn lăuntric prevestitor. şi nemişcaţi întind către mulţimea de oameni gătiţi şi eleganţi.. uriaşi. fiind o duminică. mă deşteptasem mai târziu. — La curse. Deşi treceam aproape zilnic pe acolo. Atunci. din anii de şcoală. creşteau şi se veştejeau ca frunzele unui copac. la 7 iunie 1913. schimbasem scurte impresii cu unii dintre ei. sub influenţa inconştientă a unui sentiment festiv ce mai stăruia în mine din vremea copilăriei. de variaţie. ademenit de ziua caldă de vară care pătrundea prietenoasă în odaie. Ca de obicei. 95 .). premergătoare derby-ului. de lumină. am simţit ca o binefacere frumuseţea oraşului însorit şi m-am bucurat de acea zi de vară timpurie. căci îmi plăcea. multe detalii mi-au atras atenţia şi mai ales cât de stufoşi se înălţau din asfalt arborii cu verdele lor proaspăt. Când. Mi-am amintit cu oarecare curiozitate de Prater. în fapt de vară.

dar i-am răspuns să-şi lase caii încet. dar. Vizitiul s-a întors pe capră şi m-a întrebat dacă doream să meargă în trap iute. dar între mine şi pista pe care desigur că acum caii goneau ca săgeata. şi să privesc liniştit castanii frumoşi şi rotaţi care din când în când dădeau spre joacă vântului mângâietor de cald câţiva fulgi din petalele lor. cum ar fi fost cu putinţă chiar cu puţini ani în urmă să-mi scape din vedere sau să uit o zi ca asta? Şi am resimţit iar — aşa cum un rănit. cursele trebuie să fi început de mult. când din oraşul de jos te urci pe nişte ulicioare dosnice spre promenada ştrandului. ca apoi să semene o fulguire albă pe alei. pentru ca sosirea la timp să mai aibă vreo importanţă pentru mine. se întindea vuind un fum gros. le învârtejea. Fusesem de prea multe ori la curse şi cunoşteam prea bine lumea turfului. multicolor. căci din gâtlejurile 96 . jocheii îşi luaseră de mult startul. ca marea de pe bordul unui vapor. contaminat de emoţia crescândă. mi-am amintit de Oslanda. făcând o mişcare. Fără îndoială. să te simţi înaripat şi plutind fără nicio sforţare… Aproape că mi-a părut rău când trăsura s-a oprit la intrarea de la Freudenau. sărat al mării şi auzi un vâjâit surd înainte de a-ţi arunca plivirea pe întinsul cenuşiu. aerul albastru foşnind domol. Aleea principală era aproape goală când am ajuns. Bucuros m-aş fi întors ca să mă mai las legănat de ziua molatică a verii timpurii. simţeam fiecare fază sportivă. unii probabil că se distanţaseră şi câţiva se şi luptau pentru primul loc. spumegând din valurile-i muginde… Trebuie să se fi început o alergare. vrând parcă să prindă ceva din urmă. trăsura se şi oprise în faţa hipodromului. m-a întâmpinat un vuiet înăbuşit ca o mare agitată de vânt. numai câteva birji goneau în trapul cailor. Dar era prea târziu. iar vântul. în legănatul molatic al trăsurii. îşi simte rana — toată rigiditatea indiferenţei căreia îi căzusem pradă. Era plăcut să te laşi legănat aşa. mi-am zis pe când mă urcam în trăsură.. ridicându-le încet. Din spatele tribunelor în amfiteatru. să guşti cu ochii închişi primăvara. Fără să vreau.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - dădea întâlnire întreaga înaltă societate a Vienei. Curios. acolo. căci nu era nici urmă din alaiul pompos al trăsurilor. deşi nu vedeam mulţimea în mişcare de la care venea zgomotul. se potrivea mai mult cu lenevia mea să simt. tălăzuit încoace şi încolo ca de furtună: gloata spectatorilor şi a jucătorilor. Nu puteam vedea pista. simţi vântul aspru. nu ţineam să ajung la timp.

ca să mă surescite în asemenea grad. mi se părea ridicolă şi groaznică. parcă ar fi gonit şi el călare. care se clamau în grupuri izolate. Ca pe nişte scăriţe de şa. După direcţia capetelor. pătimaşi. Acum. Lângă mine şedea un bărbat îmbrăcat elegant. trebuia să fi ajuns pe ovalul prelung de iarbă. şi îmi amintesc încă ce am simţit în acel moment. Am privit câteva chipuri. învârtea bastonul în aer ca şi cum ar fi biciuit pe cineva. nimic 97 . lucru grotesc pentru un spectator. trei. Ce ar trebui să se întâmple. Stăteam în mijlocul delirului asurzitor. cu buzele strânse. cu ochii ficşi şi scânteietori. Şi tot mai mult asemenea tichete albe fluturau în jur. îmi dădeam seama de virajul la care. căci dintr-o dată huietul a tăbărât pe două. iar larma părea o supapă pentru turbarea acelor posedaţi. Mie.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - spectatorilor — prin mişcări enigmatice. bărbia întinsă lacom înainte. câţiva cai trebuie să fi fost aproape de tot unul de altul. pentru o asemenea ardoare a pasiunii. invizibile mie — se şi auzeau izbucnind strigăte şi interpelări surescitate. cu o figură probabil prezentabilă de obicei. mâna dreaptă agita într-una bastonul ca o cravaşă. întregul trup i se mişca pătimaş.. tălpile i se legănau necontenit în sus şi în jos. frivolitatea acestor oameni beţi. mai era ceva — ceva ce-mi mărturisisem cu neplăcere: un fel de uşoară invidie pentru o asemenea surescitare. rece ca o stâncă în marea ce mugeşte. şi din acest gât încordat răcnea şi gâlgâia cu mii de sunete monosilabice şi pulverizate o tălăzuire tot mai înspumată şi tot mai înaltă. mă întrebam. dar care acum se dezlănţuise ca un posedat. nu exista nimic. care se umfla zgomotos. spumegau ca o spumă deasupra torentului răzvrătit şi cenuşiu. nicio femeie care să mă încânte într-atât. treaz. căci tot mai omogen. ca nişte strigăte de luptă. Şi valurile creşteau şi se umflau. umpleau tot spaţiul până în slava albastră şi indiferentă. patru nume. Erau schimonosite ca de o crispare lăuntrică. întregul haos de oameni către un punct nevăzut de mine. cea stângă mototolea spasmodic un tichet. tot mai strâns se bulucea. la curbă. nările umflate ca la cai. ca să mă înfrigureze. ca un singur gât întins. pentru viaţa care pulsa în fanatismul acela. Pe lângă grotescul gesturilor şi dispreţul ironic pe care-l simţeam pentru vulgaritatea acestor manifestări. jochei şi cai. ca trupul să-mi fie la fel de arzător şi vocea să-mi ţâşnească fără voie din gâtlej? Nu-mi puteam imagina nicio avuţie de dragul căreia să mă înflăcărez astfel.

se cercetau reciproc. în toaletele lor noi. îşi trimitea din când în când boarea printre oameni şi pipăia voluptos-jucăuş muselina albă a femeilor. din ce în ce mai ascuţite. numai emoţia fremătând senzual. lumea aceea nu mai ştia acum dacă ţelul reuniunii ei mondene era acest antract în care se plimbau. care.. dar nu m-am apropiat de nimeni. Câteva femei 98 . care trecea prin ceasul acela de paroxism (căci emoţia altora este cel mai plăcut spectacol al indiferentului). căci urletele a mii de glasuri. încordarea slăbise într-o mişcare ce se mai agita şi se frământa fără vlagă. se desfăcu în o multitudine de oameni izolaţi. aşa cum bătea într-o mie. Câţiva cunoscuţi voiau să-mi vorbească. din pădurea încălzită de soarele verii. din haosul incendiului. Încă şi mai bucuros respiram vântul lin care. O competiţie luase sfârşit. râdeau şi vorbeau. topise mii de oameni într-un singur bulgăre învăpăiat. Vream să cuprind numai spectacolul. se numărau. inima mea n-ar bate mai tare nici măcar o clipită înainte de a se opri pentru totdeauna. făceau să răsune din tumult un singur nume.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - care să aţâţe focul din mine şi să mă scoată din împietrirea simţirii. care alergau. bărbaţii le aruncau priviri lacome. Dar acum. unul dintre cai ajunsese desigur foarte aproape de potou. mulţimea se împrăştie repede. N-aveam poftă să stau de vorbă cu aceşti mondeni. îmi făcu din cap un semn îmbietor. Curiozitatea mondenă. respiram cu plăcere — doar era atmosfera existenţei mele — adierea de parfum şi de eleganţă ce plutea în jurul acelui furnicar caleidoscopic. adevărata ocupaţie a celor fără ocupaţie începea să se desfăşoare. îşi verificau prezenţa şi eleganţa. apoi se despărţeau. politicos şi rece. mă plictisea să mă văd în oglinda lor pe mine însumi. o bătălie se hotărâse. În faţa unui pistol întins. iar apoi deodată se curmară. Mergeam prin mijlocul gloatei potolite. ca nişte coarde prea înstrunate. Femeile se măsurau din ochi una pe alta. dintr-o lojă. se căutau. Mulţimea. Diane. din grădinile Praterului. în zece mii de oameni din jurul meu pentru un pumn de bani. Abia trezită din beţie. se stratificau iar grupuri sociale care păşeau împreună. feţe liniştite se iveau iar de după măştile bahice ale surescitării. sau jocul însuşi. oameni pe care îi cunoşteam şi care mă salutau. Fanfara începu să cânte. timp de câteva clipe. străini care se priveau. frumoasa actriţă. până atunci ca un ghem de patimă arzătoare. salutam şi răspundeam.

gustam fără să apuc. cu totul preocupat de această contemplare puerilă şi ridicolă. a unei mici şi nevinovate experienţe psihologice. Mă uitam deci. mai agitaţi. ca o piatră albă scânteind într-o baltă de nămol stătut — dar m-am stăpânit. Era ora trei şi şaisprezece minute în acea după-amiază din 7 iunie 1913. plăcerea de a le atinge trupeşte. arătătoarele se încrucişau şi am privit cu o curiozitate dezinteresată cum. s-au suprapus. aproape de tot. fără îndoială. unde. Pot să stabilesc precis momentul. cum mă apucă adesea. Mie nu-mi păsa de asta. Dorinţa ciudată a unui joc mintal. o nouă mişcare învârtejită: oamenii se îmbrânceau şi se ciocneau alandala. chiar în spatele meu. am auzit râzând o femeie. unduindu-se spre cer. acel eveniment unic care şi azi îmi influenţează viaţa. jumătate plăcută. Treceau mereu aceiaşi oameni.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - frumoase treceau — am privit impertinent. în grupuri. m-a făcut să mă opresc. de a le simţi sclipirea magnetică din priviri. căci din întâmplare tocmai mă uitasem la ceas. speriat. stăteam moale şi ca afundat sub inelul trabucului meu. nu adevărata înfierbântare — stimularea numai. nu să mă înfierbânt. ce ţâşneşte din adâncurile senzualităţii. Mă desfăta jocul cu gândurile. cu trabucul între degete. niciuna nu mă aţâţa. cu gândurile lor. când se simţeau evaluate senzual şi dezbrăcate cu privirea. Ca fiecărui om lăuntric rece. Un scaun se afla în apropiere. Aşa mergeam şi acum pe promenadă. pălind tot mai mult. pierea ca un nouraş în azurul de primăvară. mă amuza numai să mă prefac astfel faţă de ele. În realitate. doar slab încălzit de voluptatea călâie a jocului. Împrejur reîncepea. cu acel râs cald. Râsul mă făcu să întorc involuntar capul: mă şi pregăteam să mă uit la femeia a cărei senzualitate zgomotoasă se înfigea atât de insolent în visarea mea nepăsătoare. principala mea plăcere erotică era să trezesc căldură şi nelinişte în alţii. Îmi râdeam în barbă de jena lor. la cadranul alb. Râdea cu acel râs strident şi surescitat care îmi place la femei. Numai acea boare a căldurii pe care prezenţa femeilor o dă senzualităţii îmi plăcea s-o simt. nu şi emoţia. dar fără dorinţă. timp de o secundă. Dar şi de asta m-am plictisit curând. în clipa aceea a început un lucru nemaiauzit. cântăream din ochi femeile fără să le simt. jumătate penibilă. o nouă alergare avea să înceapă. le aruncam îndată înapoi ca pe nişte mingi. le ştiam pe de rost fizionomiile şi gesturile. sânii care jucau la fiece pas sub muselina subţire. care scotea un fum alb.. M-am aşezat. Nu 99 . când. susţineam priviri.

cu trupul tot pulsând de viaţă. Imaginea îmi devenea din ce în ce mai clară. cu şolduri late. mă codeam să recunosc. Mă amuza să-i ghicesc acum. râzând. nu era zveltă. palpitânde. Acum râdea iar tare. care stătea invizibilă în spatele meu. dar cu nările ridicate brusc. foarte repede şi însufleţit. Mă uitam la ea aproape duşmănos. era în armonie cu opulenţa întregii ei făpturi. atent. o pălărie de culoare deschisă cu un bâtlan alb. Pe obrazul stâng îi aşezam o aluniţă. şi pe femeia aceea străină. puternici şi m-am văzut nevoit să recunosc că râsul acesta fierbinte. Am închis ochii. cu plinătatea ei moale şi în acelaşi timp fermă. o trezea provocator. părul lucea arămiu — nu negru — sub pălăria în formă de coif. o gură. Era evident că acum stătea aproape de tot. Fără să vreau. ca să sporesc mai mult jocul fanteziei. un nas mic. Râsul se prefăcuse iar în convorbire. Şi fiece cuvânt al ei adăuga ceva nou chipului pe care i-l făurisem la iuţeală: un sân mic de fată. Vorbea cu un uşor accent unguresc. senzual arcuită. cu care. să mi-o închipui pe acea femeie şi să-i întregesc râsul cu un obraz. Nici una dintre caracteristicile pe care i le atribuisem nu se potrivea cu portretul ei. făptura şi să-i plăsmuiesc cât mai luxuriant imaginea. Rochia nu era verde. provocator de frumoasă. am deschis ochii — dar am rămas consternat. nicăieri aluniţa visată nu-i puncta obrazul plin. deşi eu. Dar femeia era frumoasă. convins că atunci când pleoapele se vor ridica şi mă voi întoarce către dânsa. îşi plesnea uşor coapsa. după aceste vorbe. în mână îi puneam o cravaşa. un piept. Mă atrăgea să-mi ocup fantezia cu un fel de plăcere premergătoare. ci corpolentă. dorinţa animalică pe care. dar însăşi împotrivirea din mine simţea puternica-i vrajă senzuală. întruna. 100 . În clipa aceasta. fâlfâind vocalele şi prelungindu-le ca în cântec. Vorbea într-una. Dar nu voiam să mă întorc. o şi simţeam în pupile ca pe un clişeu luminat. îngust de tot.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - vream încă s-o văd pe aceea ce râsese. cu dinţi albi. imaginea lăuntrică se va suprapune perfect celei exterioare. o rochie verde-închis cu o agrafă de briliante înfiptă pieziş. chiar răutăcios de opuse imaginei din fantezia mea. o gură mare. toate erau altfel. o ceafă. în spatele meu. ochi negri. Trăgeam cu urechea. Îi atribuiam un păr negru. jignit în ambiţia prostească a vanităţii mele de psiholog. Un fel de voluptate se distila şi se amesteca în visarea mea îndrăzneaţă.. senzual. cu dinţi foarte albi şi puternici. un gât. ea a păşit înainte. ci albă. Nu ghicisem de loc.

fără să aleagă. când la stânga. cam ofilit. nu mă aflam în câmpul său vizual. zâmbitoare şi cochetă. râdea. sprijinit în baston. mă întrebam dacă numai pentru mine strălucea acel zâmbet negru din priviri. fără a se angaja. ba îmi răspundea uneori. Şi-a sprijinit doar delicat pe spătarul lui braţul rotund. M-am vârât mai aproape — acum se uita iar în sus. pe ofiţer — când la dreapta. dar fără să se aşeze. numai din plăcerea cochetă a jocului. Atunci am înaintat hotărât către dânsa. ademenire conştientă. şi parcă de la întreaga masă de bărbaţi din jur.. căutam să-i prind privirea. pentru a-şi scoate mai bine în relief formele. Necontenit îşi plimba ochii în jur peste toate. s-a întors puţin spre postul meu de observaţie. elementul feminin era forţă primară. M-am tras puţin îndărăt. privirea tăioasă. ba căta de-a lungul tribunelor. M-am ridicat în picioare — dar nu m-a observat. Apoi mi-a mulţumit scurt. Privirea îi era neîntrerupt rătăcitoare. acoperit de însoţitorul ei. la peretele tribunei. îl contrazicea. şi a primit fotoliul. totuşi. stătea un ofiţer elegant. dar cu aceeaşi pupilă de oţel înfrunta. pătrunzătoare. oarecum către toţi: culegea atenţii. zâmbete. buzele i s-au arcuit linguşitor într-un surâs. mi-am scos pălăria spre însoţitor. de unde puteam s-o fixez liber. căci în acelaşi timp ochii îi alunecau şi nările îi tremurau în toate părţile.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - Totul în ea era vehement şi provocant: sânul rotund. şi mai ales. iar ei i-am oferit scaunul meu. în clipele în care îmi arunca raze ca nişte semnale luminoase. dar toate astea numai în treacăt. Uitasem de mult ciuda pe care mi-o stârnise greşita mea deducţie psihologică. şi tocmai nesiguranţa asta mă irita. fără a-i opri nicăieri. zâmbea. acum mă atrăgea numai jocul cu acea femeie. oare îi vorbea insistent. mâna care apăsa cu tărie umbreluţa pe pământ. oricare altă privire ce se îndrepta spre dânsa. însă în aşa fel încât mişcarea să pară cu totul întâmplătoare. nasul avântat. Părea plină de făgăduieli privirea ei. un fanal încarnat al voluptăţii. priviri de la toţi câţi treceau. M-a privit mirată. Aici. fără să atrag atenţia nimănui şi. ba hoinărea — ascultându-l tot timpul. Asta mă înciuda. bărbia pe care râsul o împingea înainte. 101 . nu mă evita. Ea a băgat de seamă. Alături. sau îl dăruia oricui? Nu se putea desluşi. nu mă atinsese încă. şi a folosit uşoara flexiune a trupului. Numai pe mine care. gol până la cot. un luciu zâmbitor i-a trecut repede peste ochi. pentru ca brusc să răspundă bucuroasă la un salut. spre tribune. Ea îl asculta.

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

aparent interesată, fără să neglijeze nicio clipă convorbirea cu însoţitorul ei. Ceva orbitor de obraznic era în această paradă pătimaşă, o virtuozitate a cochetăriei sau, poate, izbucnirea unui surplus de senzualitate. Fără voie, m-am apropiat cu un pas: mă molipsisem de aroganţa ei rece. Nu mă mai uitam în ochii ei, ci, ca un expert, am examinat-o din creştet până în tălpi — am sfâşiat cu privirea veşmintele de pe ea şi am simţit-o goală. Îmi urmărea privirile fără să pară nicidecum ofensată, surâdea din colţurile gurii către ofiţerul cel vorbăreţ, dar am observat că acest surâs savant aproba intenţiile mele. Şi cum mă uitam la piciorul care se zărea, mic şi delicat, de sub rochia albă, ea şi l-a examinat neglijent cu privirea, lăsând-o ca în treacăt în jos. În clipa următoare, a ridicat parcă întâmplător piciorul şi l-a pus pe fuscelul scaunului, încât prin rochia ajurată îi vedeam ciorapii până la genunchi. În acelaşi timp însă, surâsul către însoţitor părea că devine oarecum ironic sau maliţios. Evident, se juca şi ea cu mine tot atât de indiferentă cum mă jucam eu cu dânsa; şi eram silit să admir cu ură tehnica rafinată a îndrăznelii ei. Căci în timp ce îmi arăta cu o intimitate perfidă trupul senzual, se vâra, măgulită, în şoaptele însoţitorului, dând şi totodată luând, dar numai în joacă. De fapt, eram înveninat, căci uram la alţii tocmai acest soi de senzualitate rece, calculată cu maliţiozitate, pentru că o simţeam atât de incestuos de înrudită cu propria-mi insensibilitate conştientă. Şi totuşi, eram surescitat, poate mai mult de ură decât de dorinţă. Impertinent, am păşit mai aproape şi am atacat-o brutal cu privirea: „Te doresc, animal frumos!” îi spuneau gesturile mele făţişe, şi, involuntar, buzele trebuie să mi se fi mişcat, căci a zâmbit uşor sfidătoare, întorcându-şi capul şi lăsându-şi rochia peste piciorul dezgolit. În clipa următoare însă, pupila neagră rătăcea iar scânteind, încoace şi încolo. Era perfect limpede că e tot atât de indiferentă pe cât eram eu, că se putea măsura cu mine, că amândoi ne jucam rece cu o căldură simulată, care, la rândul ei, nu era decât un joc zugrăvit, totuşi plăcut la vedere şi amuzant într-o zi lâncedă. Deodată, încordarea din obraz îi pieri: luciul sclipitor se stinse, o mică brazdă necăjită se arcui în jurul gurii, care până atunci mai zâmbise. Urmăream direcţia privirii ei: un domn scund şi gros, cu haine prea largi, se îndrepta grabnic spre dânsa, ştergându-şi nervos cu batista obrazul umed de surescitare. Pălăria, pe care din grabă şi-o îndesase strâmb pe cap, lăsa să se
102

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

vadă numai într-o parte chelia. Instinctiv, îmi spuneam că atunci când are să-şi scoată pălăria, am să văd clocind broboane mari de sudoare pe scăfârlie, şi omul mi-a devenit respingător. În mâna inelată lucea un teanc întreg de tichete. De tulburare, fornăia de-a binelea şi în acelaşi timp vorbea insistent cu ofiţerul într-o ungurească sonoră, fără să ia seama la soţia sa. Îmi dădui seama numaidecât că e vorba de un fanatic al curselor, vreun geambaş de o categorie mai bună, pentru care jocul e singurul extaz, augustul surogat al sublimului. Pesemne că nevastă-sa îi atrăsese atenţia, se vedea că e jenată de prezenţa lui şi tulburată în siguranţa ei elementară, căci omul îşi potrivi pălăria, apoi râse jovial spre dânsa şi o bătu pe umăr cu o tandreţe blajină. Furioasă, femeia îşi arcui sprâncenele, dezgustată de familiaritatea conjugală care îi era penibilă în prezenţa ofiţerului şi poate încă mai mult în prezenţa mea. Soţul păru că se scuză, spuse iar pe ungureşte câteva cuvinte ofiţerului — la care acesta răspunse cu un zâmbet gentil — apoi, tandru şi oarecum servil, îşi luă soţia de braţ. Simţeam că femeia se ruşinează de purtarea lui intimă faţă de noi şi, cu un amestec de batjocură şi de silă, îi gustam înjosirea. Dar se reculese îndată, şi, rezemându-se moale de braţul lui, îmi aruncă o privire ironică, ce părea să spună: „Vezi, ăsta mă posedă, nu tu…” Eram în acelaşi timp furios şi scârbit. De fapt, aveam de gând să-i întorc spatele şi să mă depărtez, ca să-i arăt că soţia unui grăsun atât de ordinar nu mă interesează. Dar atracţia era totuşi prea puternică. Am rămas. În clipa aceea, semnalul startului răsună strident şi deodată întreaga masă — până atunci vorbăreaţă, searbădă, inertă — deveni cu totul alta. Din nou, mulţimea se învălmăşea din toate părţile înainte, spre barieră. Am fost nevoit să opun rezistenţă ca să nu fiu târât de curent, căci tocmai în vălmăşagul acela ţineam să rămân cât mai aproape de ea. Poate, îmi ziceam, se prezintă vreo ocazie pentru o privire hotărâtoare, pentru vreo atingere, pentru vreo impertinenţă spontană pe care n-o prevedeam încă; aşa că încercam să-mi croiesc drum spre dânsa prin lumea grăbită. În clipa aceea, grăsunul de soţ se înghesuia din direcţia opusă — evident, ca să pună mâna pe un loc bun în tribună; astfel, ne-am lovit, fiecare mânat de alt zor, atât de puternic, încât pălăria lui lăbărţată a zburat jos şi tichetele, care erau prinse slobod de panglica ei, s-au împrăştiat în cerc larg şi au căzut în praf, ca nişte fluturi roşii, albaştri, galbeni şi albi. O
103

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

secundă m-a privit ţintă. Maşinal, eram gata să mă scuz, dar nu ştiu ce voinţă răutăcioasă mi-a ferecat buzele şi l-am privit cu răceală, cu o uşoară sfidare jignitoare. Privirea lui, sub imboldul unei furii ce ţâşnea roşie, dar care se reţinea speriată, a pâlpâit o secundă, apoi însă, în faţa privirii mele, s-a prăbuşit cu laşitate. Cu o teamă pe care n-o pot uita, aproape mişcătoare, a privit o secundă în ochii mei, apoi a cotit în lături, părând că îşi aminteşte brusc de tichete şi s-a aplecat să le culeagă de pe jos, o dată cu pălăria. Cuprinsă de o furie făţişă, cu obrazul împurpurat de surescitare, femeia, care îi lăsase braţul, m-a fulgerat din ochi. Vedeam cu un fel de voluptate că i-ar fi făcut plăcere să mă bată. Dar am rămas cu totul rece şi indiferent, privind la mult prea grosul soţ, care se apleca şi se târa, gâfâind, pe la picioarele mele ca să-şi culeagă tichetele, şi surâdeam fără să-l ajut. Aplecându-se, gulerul i se înfoiase ca penele unei găini zbârlite, o cută de slănină groasă i se ridicase pe ceafa roşie; omul gâfâia astmatic la fiece mişcare. Fără voie, văzându-l gâfâind aşa, mi-a venit un gând indecent şi dezgustător: mi-l închipuiam în intimitate conjugală cu soţia sa şi, înveselit de imaginea aceasta, am zâmbit făţiş mâniei ei abia stăpânite. Femeia stătea acolo, din nou palidă şi nerăbdătoare, abia mai putându-se stăpâni — în fine, îi smulsesem un sentiment real, autentic: ură, mânie nepotolită! Aş fi prelungit bucuros până la nesfârşit scena aceasta răutăcioasă. Priveam cu o voluptate glacială cum omul se canonea să-şi adune, unul câte unul, tichetele. Mie parcă îmi stătea în gâtlej un demon poznaş, care chicotea într-una pe înfundate. Şi voia să dea drumul unui râs sonor. Cu dragă inimă i-aş fi permis asta, sau aş fi gâdilat puţintel cu bastonul masa aceea de carne moale, care se târa de-a buşilea. De fapt, nu-mi puteam aminti să fi fost vreodată posedat de o asemenea răutate ca în acest triumf scânteietor ce înjosea pe femeia atât de obraznic cochetă. Dar acum, nenorocitul părea că-şi adunase în sfârşit toate tichetele; numai unul albastru, zburase mai departe şi se afla chiar în faţa mea, pe jos. Gâfâind, grăsunul s-a întors şi a cercetat cu ochii lui miopi — ochelarii îi stăteau jos de tot, pe nasul asudat — şi clipa aceasta a folosit-o răutatea ştrengărească aţâţată în mine pentru a-i prelungi cazna grotescă. Urmând involuntar imboldul unei exuberanţe de licean, am ridicat repede piciorul şi am pus talpa pe tichet, încât în ciuda oricărei osteneli, nu-l putea găsi, atâta
104

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

vreme cât doream să-l las să caute. Iar el căuta, căuta perseverent şi, între timp, fornăind, îşi număra mereu biletele de carton colorat. Era evident că unul — al meu! — îi mai lipsea; şi voia să reînceapă căutatul în vârtejul îmbulzelii, când nevastă-sa, care evita cu o expresie crispată privirea mea piezişă şi ironică, nu şi-a mai putut înfrâna nerăbdarea şi mânia: — Lajos! i-a strigat deodată poruncitor, iar el a tresărit ca un cal la sunetul goarnei; a privit încă o dată pe jos cercetător — pe mine parcă mă gâdila sub talpă tichetul şi abia îmi puteam ţine râsul — apoi s-a întors cuminte către nevastă-sa, care l-a târât cu un fel de grabă ostentativă departe de mine, în învălmăşeala ce spumega tot mai tare. Am rămas pe loc, fără nicio dorinţa de a-i urma. Episodul era încheiat pentru mine; sentimentul acelei încordări erotice se dizolvase plăcut în veselie, surescitarea pierise şi nu lăsase în urmă decât satisfacţia sănătoasă a răutăţii agresive şi o mulţumire de sine obraznică, aproape exuberantă, pentru festa pe care i-o jucasem. În faţă, oamenii se îmbulzeau, începuse un fel de agitaţie, şi un singur torent negru, murdar, se înghesuia spre barieră. Eu însă nu priveam într-acolo; începusem să mă plictisesc. Mă gândeam să mă duc în Krieau20 sau acasă. Dar abia ridicasem inconştient piciorul ca să pornesc, că am şi observat tichetul albastru care zăcea uitat pe jos. L-am ridicat şi l-am ţinut între degete, neştiind ce să fac cu el. O clipă, mi-a trecut prin minte să i-l dau înapoi lui Lajos, ceea ce ar fi fost un minunat prilej de a face cunoştinţă cu nevastă-sa. Mi-am dat însă seama că femeia nu mă mai interesa de fel, căldura superficială pe care mi-o comunicase aventura se răcise de mult şi mă cufundasem iar în vechea mea indiferenţă. Mai mult decât acest schimb de hărţuieli şi de priviri lacome, nici nu-i ceream nevestei lui Lajos. Grăsunul îmi părea prea dezgustător ca să împart trupeşte ceva cu el. Febra nervilor îmi trecuse, acum nu mai simţeam decât o curiozitate indolentă şi o destindere plăcută. Scaunul stătea acolo, părăsit şi stingher. M-am aşezat comod şi mi-am aprins o ţigară. În faţa mea, pasiunea îşi ridica din nou valurile, dar eu nici nu mai ascultam; ceea ce se repetă nu mă stimulează. Priveam nepăsător cum se înălţa fumul şi mă

20

Grădină publică pe malul Dunării. 105

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

gândeam la Promenada Golfului de la Merano21, unde fusesem cu două luni în urmă şi unde privisem de sus cascada scânteietoare. Era întocmai ca aici, un urlet care creştea puternic, şi nici nu te încălzea, nici nu te răcorea; un vuiet absurd, în tăcerea unui peisaj albastru. Dar acum, pasiunea jocului ajunsese la crescendo, din nou zbura spuma umbreluţelor, a pălăriilor, a ţipetelor, a batistelor deasupra torentului negru al mulţimii, din nou se amestecau glasurile, din nou ţâşnea un vuiet — însă de un alt colorit — din gura uriaşă a gloatei. Auzeam un nume urlat din o mie de guri, ba din zece mii de guri, strigăt strident, desperat, extatic: „Cressy! Cressy! Cressy!” Apoi strigătul se frângea brusc, ca o coardă prea înstrunită. (Cât de monotonă devine prin repelare, până şi pasiunea!) Fanfara a început să cânte, mulţimea s-a împrăştiat. Se înălţau tabele cu numele învingătorilor. Distrat, am privit într-acolo. În primul loc lucea un şapte. M-am uitat mecanic la tichetul albastru pe care-l uitasem între degetele mele: şapte! Fără să vreau, mi-a venit să râd. Tichetul era câştigător, bietul Lajos mizase bine. Aşadar, cu maliţiozitatea mea, îl păgubisem pe soţul cel grăsun; dintr-o dată, m-am simţit iar în toane bune; acum voiam să ştiu de câţi bani îl escrocasem prin intervenţia mea geloasă. Pentru întâia dată m-am uitat mai bine la bucăţica albastră de carton; era un tichet de douăzeci de coroane şi Lajos mizase pe „câştigător”; asta putea fi o sumă măreaţă. Fără să mă gândesc mai mult, urmând numai mâncărimea curiozităţii, m-am lăsat împins de mulţimea grăbită, în direcţia caselor. M-am pomenit înghesuit la o coadă oarecare, am întins tichetul şi numaidecât două mâini osoase, pripite — obrazul din dosul ghişeului nu-l puteam vedea — mi-au împins, pe placa de marmură, nouă bancnote de câte douăzeci de coroane. În clipa aceea, când mi s-au numărat în faţă banii, bani adevăraţi, bancnote albastre, râsul mi s-a oprit în gât. Am avut îndată o senzaţie neplăcută. Involuntar, mi-am retras mâinile, să nu mă ating de bani străini. Îmi venea să las bancnotele albastre pe placa de marmură; dar în spatele meu, oamenii se îngrămădeau, în nerăbdarea lor de a-şi primi câştigurile. Astfel, neplăcut impresionat, nu mi-a rămas altceva de făcut decât să iau, cu degete scârbite bancnotele. Ca nişte flăcări albastre îmi
Localitate balneo-climatică în Italia, până în 1919 a aparţinut însă Austriei 106
21

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

ardeau mâna, pe care inconştient o ţineam departe de mine, ca şi cum nici ea, mâna care le luase, nu-mi aparţinea. Îndată miam dat seama cât de fatală era situaţia. Împotriva voinţei mele, o glumă se prefăcuse în ceva care nu trebuie să se întâmple în viaţa unui om cinstit, a unui gentleman, a unui ofiţer de rezervă, şi ezitam să rostesc, fie şi numai în gând, adevăratul nume al acelui ceva. Căci aceştia nu erau numai bani tăinuiţi, ci luaţi în chip viclean, bani furaţi. În jurul meu, glasurile zbârnâiau şi şuierau, oamenii se îmbulzeau, se înghionteau, făcându-şi loc către case sau întorcându-se de acolo. Stăteam tot nemişcat, cu mâna cât mai departe de mine. Ce să fac? Întâi m-am gândit la lucrul cel mai firesc: să-l caut pe adevăratul câştigător. Să mă scuz şi să-i dau banii. Dar asta nu mergea, mai ales sub privirile acelui ofiţer. Doar eram locotenent de rezervă, şi o astfel de mărturisire m-ar fi costat imediat gradul: chiar dacă aş fi găsit tichetul, încasarea banilor era oricum, un lucru unfair22. Mă gândeam să cedez instinctului care îmi zvâcnea în degete, de a mototoli bancnotele şi de a le arunca; numai că, în mijlocul mulţimii, ar fi fost uşor de observat şi ar fi devenit suspect. Dar în niciun caz nu voiam să păstrez, nicio clipă, bani străini la mine sau măcar să-i bag în portmoneu şi mai târziu să-i dăruiesc cuiva. Sentimentul de puritate cu care fusesem deprins din copilărie, ca şi cu rufele proaspete, se scârbea de o atingere chiar fugară cu acele bancnote. Să dispară, să dispară repede banii aceştia! pulsa fierbinte gândul în mine, oriunde, numai să dispară! Involuntar, priveam în jur; şi pe când căutam neajutorat vreun ascunziş, un loc nesupravegheat, am văzut că lumea începea iarăşi să se îmbulzească la case, dar acum cu bancnote în mână. Şi un gând mi-a venit, ca o izbăvire: să arunc din nou hazardului răutăcios banii pe care mi i-a dăruit, să-i arunc în gâtlejul lui lacom, care acum înghiţea hulpav noile mize, argint şi bancnote — da, iată soluţia, adevărata salvare! M-am zorit impetuos, am alergat, mi-am făcut loc printre cei ce se buluceau într-acolo. Nu mai erau decât două persoane înaintea mea, întâiul ajunsese chiar la totalizator, când mi-a trecut prin minte că nu ştiam numele nici unui cal pe care să mizez. Am ascultat cu lăcomie vorbele din jurul meu. „Mizezi pe
22

Necorect (l. engl.).

107

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

Ravachol?” a întrebat cineva. „Fireşte, Ravachol”, a răspuns cel întrebat. „Nu crezi că are şanse şi Teddy?" „Aş, de unde! La alergările Maiden23 a dat chix. A fost un bluff." Am sorbit cuvintele astea ca un însetat. Deci, Teddy era un cal prost; fără îndoială, Teddy n-avea să câştige. Îndată m-am hotărât să mizez pe el. Am întins banii, am indicat drept „câştigător” numele lui Teddy, pe care-l auzisem cu câteva clipe înainte; o mână mi-a azvârlit tichetele. Dintr-o dată, aveam între degete nouă bilete de carton alb-roşu, în loc de unul singur. Stăruia încă sentimentul penibil; dar, oricum, nu mă ardea atât de iritant, atât de înjositor ca banii aceia mototoliţi. Mă simţeam iar uşurat, aproape nepăsător; acum mă descotorosisem de bani, terminasem cu partea neplăcută a aventurii; întâmplarea devenise din nou o glumă, aşa cum începuse. Iar m-am aşezat leneş pe scaunul meu, am aprins o ţigară, suflând tihnit fumul în faţă. Dar tihna n-a durat mult; mam ridicat, m-am învârtit împrejur, m-am aşezat iar. Ciudat: se sfârşise cu visarea plăcută. O nervozitate mă sâcâia, trosnindumi prin încheieturi, întâi, mi-am închipuit că este îngrijorarea faţă de posibilitatea de a-l întâlni pe Lajos cu nevastă-sa prin mulţimea ce-mi trecea pe dinainte; dar cum puteau ei bănui că noile tichete erau ale lor? Nici neliniştea oamenilor nu mă tulbura; dimpotrivă, îi priveam cu băgare de seamă, să văd dacă nu începeau să se înghesuie în faţă ba chiar m-am surprins ridicându-mă într-una ca să zăresc steagul care se arbora înaintea fiecărei alergări. Asta era deci: nerăbdarea, o febră lăuntrică ce zvâcnea în mine să înceapă o dată startul, să se termine pentru totdeauna cu povestea asta fatală. Un băiat trecea alergând cu programul curselor. L-a oprit, miam cumpărat un exemplar şi am început să caut printre cuvintele şi sfaturile pe care nu le înţelegeam scrise într-un jargon străin, până când, în sfârşit, l-am găsit pe Teddy, numele jocheului său, al proprietarului grajdului şi culorile alb-roşu. Dar de ce oare mă interesau toate în asemenea grad? Cu ciudă am mototolit hârtia şi am zvârlit-o cât colo, m-am ridicat de pe scaun, apoi m-am aşezat iar. Deodată, am simţit că mi se făcuse cald. A trebuit să-mi şterg cu batista fruntea umedă, gulerul mă strângea. Startul încă nu se dăduse.
23

Curse speciale, pentru cai care nu au mai câştigat niciodată. 108

- STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ -

În sfârşit, a răsunat clopotul, oamenii s-au repezit, şi în acea secundă am simţit cu groază că şi pe mine semnalul de pornire, asemeni unui deşteptător, mă smulge speriat dintr-un fel de somnolenţă. Am sărit în picioare atât de violent încât am răsturnat scaunul şi m-am grăbit — ba nu, am fugit — avid înainte, cu tichetele strânse între degete, în mijlocul gloatei, ros parcă de o teamă nebunească să nu ajung prea târziu şi să-mi scape ceva foarte important. Împingând cu brutalitate câţiva oameni, am ajuns în rândul întâi, am apucat fără niciun scrupul un scaun pe care tocmai voia să se aşeze o doamnă. Mi-am dat seama de lipsa de tact şi de demenţa mea văzând privirea mirată a doamnei — era o bună cunoştinţă a mea, contesa R., ale cărei sprâncene mânios arcuite mă înfruntau. Dar de ruşine şi din bravadă, am privit cu răceală pe lângă ea. M-am urcat cu picioarele pe scaun, ca să văd terenul. Undeva, departe, câţiva cai neliniştiţi se agitau pe verdele câmpului, la start, reţinuţi cu greu de micii jochei, ce păreau nişte marionete multicolore. Îndată am încercat să-l recunosc pe al meu, dar ochii îmi erau nedeprinşi şi toate jucau pe dinaintemi, fierbinţi şi stranii, încât n-am izbutit să desluşesc printre petele colorate pe cea alb-roşu. În clipa aceea, clopotul a răsunat a doua oară; ca şapte săgeţi multicolore caii au ţâşnit pe pista verde. Ce minunat ar fi fost să pot privi liniştit şi numai în scopuri estetice cum căluţii îşi luau avânt şi abia atingând pământul, zburau peste iarbă; dar nu simţeam nimic din toate astea, făceam numai încercări desperate să-mi recunosc calul şi jocheul. Şi mă blestemam că nu luasem cu mine un binoclu de campanie. Zadarnic mă tot aplecam şi-mi întindeam gâtul: nu vedeam decât patru sau cinci insecte pestriţe, estompate într-un ghem zburător. Numai forma o vedeam schimbându-se treptat: când micul cârd se lungea ca o suliţă, la cotitură, când se ascuţea, apoi în urmă câţiva cai din pluton începuseră să dea semne de oboseală. Alergarea devenise captivantă: doi sau trei cai în galop, încordaţi la maximum, se lipiseră unul de celălalt ca nişte benzi de hârtie colorată, trecând în frunte când unul, când altul. Involuntar, îmi încordam şi eu trupul, ca şi când aş fi putut, cu această mişcare imitativă, zburătoare, pătimaşă, să le sporesc galopul şi să-i împing înainte. În jurul meu, emoţia creştea. Câţiva experţi trebuie să fi recunoscut culorile la curbă, căci acum, din tumultul tulbure,
109

Iată însă că un alt cal se plasase foarte aproape de cel dintâi. De furie. şuierând. S-ar putea să fie el. turbam de mânie rece. o fericire fără noima că hazardul mi se 110 . Ce?… Ce a fost? Cine ţipase? Cine urlase „Teddy! Teddy!”? Chiar eu strigasem. striga bătând din picioare: „Ravachol! Ravachol!” cu o voce dezgustător de triumfătoare şi stridentă. bucuros aş fi lovit cu pumnul în gaura neagră.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - ţâşneau nume ca nişte rachete ascuţite. trebuie să câştige. să mă stăpânesc. Teddy! Teddy! Deodată m-am tras puternic înapoi. căci acum în jurul meu răcneau alţii mai tare. poate — şi speranţa aceasta mă înflăcăra din nou. m-am dat jos de pe scaun. înaintase cu o palmă. mi se părea că braţul care acum se ridică peste şa şi. şi undeva a vuit o fanfară. acum. înainta botul celuilalt cal. trebuie! Dar de ce nu-l zoreşte. acum. acolo cei doi cai goneau lipiţi unul de celălalt şi trebuie să fi fost cu adevărat Teddy cel plasat lângă afurisitul de Ravachol. ud leoarcă. în mijlocul febrei mă chinuia o ruşine bruscă. şi m-a cuprins furia că învingătorul nu era calul meu. trebuie. deschisă a gurii lui care urla. atât eram de năucit de emoţia entuziasmului. trebuie să fie el. Tot mai insuportabil devenea răcnetul pătrunzător: „Ravachol! Ravachol!” al scârbosului de lângă mine. cu inima bătându-mi tare. În mijlocul pasiunii. acum i se vedea şi gâtul întins — în clipa aceea a răsunat strident clopotul. poate. în urma calului înaripat. apoi cu două. pe care-l uram cu ardoare. În adevăr. cum botul unui cal era în frunte. o clipă. simţeam că în orice clipă puteam comite ceva absurd. Trebuie. Vream să mă ţin bine. nu Ravachol! Teddy! Teddy! Înainte. eram înfrigurat. Dar nu-mi puteam smulge privirea. plesnea cu ceva crupa calului. O clipă. era roşu. ieşisem la suprafaţă. Trăiam un extaz cum nu mai cunoscusem vreodată. numele aşteptat a umplut bolta albastră a cerului. Înfierbântat. m-am speriat de mine. şi într-adevăr.. Poate e Teddy. cu mai multe glasuri laolaltă în acute stridente: „Teddy! Teddy!” Şi ţipătul m-a târât iarăşi la fund. tremuram. Lângă mine stătea un oarecare. de mânie. de desperare. în pasiune — pe mine care. acum a ajuns foarte aproape! Încă o şchioapă! De ce Ravachol? Ravachol! Nu. A trebuit să mă aşed o clipă. cu braţele frenetic întinse şi. Am văzut întradevăr că jocheul acelui cal se întrezărea albastru. ticălosul? Încă o dată cravaşa! Încă o dată! Acum. Apoi s-a năruit. şi a explodat un singur urlet de jubilare.

Jocul luase sfârşit. să câştig mai mult. totul se terminase. făcând mâna pâlnie şi iată. că toate casele se închideau. că am şi pornit în grabă. mi-a sărit înainte. Dar nu mă credeam pe mine însumi. că steagul fâlfâitor se cobora.. În zadar încercam să mă amăgesc cu ideea căi Teddy câştigase numai împotriva voinţei mele şi că eu. Treptat. dorisem să pierd banii. care-l sfidasem. rea. am observat cum deodată în jurul meu toată lumea înainta ca un puhoi spre ieşire. Erau şase sute patruzeci de coroane. parcă mi s-ar fi făcut o nedreptate. Apoi o mânie a ţâşnit în mine. În sfârşit. bani. mă împingea magic către ceva. îl aruncasem! Mam uitat pretutindeni. Nu mă puteam împăca de loc cu ideea că acum. doar zvâcneam de o nerăbdare bolnăvicioasă. „Bădăranule!” a mârâit în spatele meu unul dintre cei pe care-i împinsesem. i-am spus numărul trăsurii. să simt bancnotele albastre şi foşnitoare în degete şi acea înfiorare de-a lungul nervilor. mâinile mele au apucat un teanc de bancnote albastre. am dat buzna la ghişeu printre cei ce aşteptau. l-am auzit. unul. inexplicabilă. bani mulţi. cu lăcomie. şi ştiam încotro: voiam să văd victoria. iarba strivită sub picioare începuse să lucească verde printre cei câţiva rămaşi în urmă. Număram tremurând şi în acelaşi timp entuziasmat. Abia m-am ridicat. începeam să-mi dau seama de ridicolul zăbavei mele încordate. Primul meu gând a fost să joc mai departe. Unde era buletinul cu alergările? Ah! În nervozitatea mea. am alergat chiar până la casă. Le-am înhăţat cu ardoare. Dar ar fi fost zadarnic să-mi hrănesc artificial speranţa că nu văd bine: tot mai repede se scurgea mulţimea pestriţă. să-mi cumpăr altul.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - supusese ca un sclav — mie. când toţi nervii îmi erau încordaţi şi tremuram. caii în trap zgomotos se şi apropiau. a strigat-o de departe. Atunci. cu şapca servil ridicată. am dat în lături oameni nerăbdători numai ca să văd bani aievea. făcându-mi loc cu coatele. încât mi-am luat pălăria — bastonul probabil îl uitasem la intrare. s-o simt. Începusem să-mi dau seama că ceva crunt mă trăgea. când sângele îmi curgea prin vine atât de fierbinte cum nu mai cursese de ani. O secundă am rămas încremenit. în emoţia mea — şi am ieşit pe poarta hipodromului. spre spaima mea nespusă. s-o apuc. pusese stăpânire pe mine şi nicio ruşine nu mă mai împiedica săi cedez. mi-a venit rândul. Am poruncit 111 . cât se poate mai mult. dar nu mi-a dat prin gând să-l provoc la duel. Fusese ultima alergare. Portarul. O putere cu totul străină.

începea să adie prin praf o boare a primei răcori de seară. un membru al celei mai bune societăţi. clipă în care nu s-a întâmplat nimic. ar putea s-o descrie logic. Deci. Toată simţirea mea de atunci. care. În acelaşi timp. Nu mă observaseră. Dar numaidecât m-a copleşit un sentiment sufocant de repulsie. În clipa asta trecu o altă trăsură. nu se mai întorcea: mă smulsese dureros din el întâlnirea cu omul pe care-l pungăşisem. cu o poftă care excludea orice scuză. fiece oscilare a gândirii mele din acele clipe îmi este prezentă în minte cu o claritate supranaturală. în ritmul potcoavelor. Îmi aminteam. ba chiar o făcusem cu o bucurie lacomă. ca sa mă sperii singur. furasem. Ba nu ştiu nici măcar dacă vreun scriitor. oarecum goală. pe când trăsura înainta în trap încet: „Hoţ! Hoţ! Hoţ! Hoţ!" Dar — ciudat! Cum să descriu ceea ce s-a întâmplat apoi? Este atât de inexplicabil. ca şi când aş fi fost prins asupra faptului. pentru ca apoi — de data asta însă foarte conştient — să-mi întorc privirea. simţeam o pornire avidă să-mi repet în gând întreaga scenă. Era doamna.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - birjarului să mâne foarte încet pe aleea principală. cu corpolentul ei soţ. din când în când. Eram un hoţ. respectat de toată lumea. cu un ceas înainte. vreun psiholog. atât de straniu. acum dezmeticit. fără să vreau. îmi rosteam în şoaptă sentinţa. întreaga scenă şi nu mă mai înţelegeam pe mine însumi: eu. m-am uitat spre ea. şi totuşi abia îndrăznesc să-mi rechem în conştiinţă acea absurdă înşiruire de stări de spirit. îmi spuneam: „Hoţ! Hoţ! Hoţ!” Apoi a venit o clipă foarte ciudată. Dar sentimentul de mai înainte. Eu pot numai să notez cu totul fidel succesiunea apariţiei lor neaşteptate. Aerul era catifelat şi dezmierdător. Căci tocmai acum. pe lângă ţărmurile verzi ale aleii de castani. eram un om corect. luasem fără nici o necesitate bani găsiţi. nepătat. în care eu — 112 . şi-mi venea să strig birjarului să dea bice cailor doar pentru a mă depărta cât mai repede de ei. îi băgasem în portmoneu. ca nicio altă întâmplare din cei treizeci şi şase de ani ai mei. acele şovăieli uluitoare ale simţirii. Un curent de aer rece pătrunsese deodată ca printro crăpătură. de visare plăcută. şi totuşi ştiu bine că nu mă amăgesc. în pasiunea mea supraîncălzită. un gentleman. Eu. când surescitarea începea să se stingă plăcut. ofiţer în rezervă.. Birja aluneca moale pe roţile de cauciuc. printre multe altele care se legănau ca nişte bărci înflorate cu încărcătura lor multicoloră de femei.

pentru ca. al indignării. niciun răspuns. eram viu. dar nu s-a întâmplat nimic. Ascultam deci. mi-am spus-o chiar cu voce tare. Astfel. şi că acum. pentru întâia oară după ani şi ani. al desperării. prea plin voia să ţâşnească din mine şi se învolbura acel sentiment. eram un om cu pofte rele şi fierbinţi. acum vinovatul trebuia să răspundă judecătorului. Am zăbovit cu răbdare câteva minute. sub pustiul de nisip al indiferenţei. în acest fragment din universul viu. nu era ruşine. mă acuzasem. în mine. acel misterios sâmbure vulcanic a tot ce e pământesc. Nici un ecou. ba că eram misterios de mândru în acea înjosire. Şi iar nu s-a întâmplat nimic. tot mai curgeau în taină izvoare fierbinţi de pasiune. Şi brusc. Furtuna pasiunii deschisese brusc o uşă. Cum era cu putinţă? Mă apăram — acum într-adevăr înfricoşat de mine — împotriva acestei constatări neaşteptate. într-o ruşine pocăită — n-a trezit nimic în mine. căci îmi dădeam seama că în acele minute. ascultam ce se petrece în mine. că simţirea mea fusese doar paralizată. să trezesc în mine conştiinţa surdă. mai mult.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - ah! cât este de greu să exprim asta! — în care doar ascultam. într-o luminare violentă a conştiinţei. că undeva. care trebuia să urmeze acestei autoacuzări. pe când trăsura îmi purta domol trupul visător prin lumea burgheză. dar nu cu totul stinsă. descoperise o prăpastie în mine. în sfârşit. sâmbure ce izbucneşte uneori în rafalele învârtejite ale lăcomiei: trăiam. ca şi cum ai fi aprins un chibrit şi l-ai fi ţinut deasupra adâncimii amurgite — mi-am dat seama că nu mă ruşinam. nu era revoltă. îşi ridicaseră apele şi-mi inundau inima. Lovitura de bici a cuvântului „hoţ” — care credeam că mă va înspăimânta şi apoi mă va prăbuşi într-o nemaiauzită ruşine. şi priveam cu ameţeală voluptoasă până în fundul acelui necunoscut din eul meu care mă înspăimânta şi mă încânta în acelaşi timp. ţipătul scârbei. eram viu cu adevărat.. ci numai voiam să mă ruşinez. dar prea puternic. bucurie îmbătătoare — ba. chiar fericit de fapta mea nebunească. paralizată. scăpărau flăcări ascuţite de exuberanţă luminoasă. nu era scârbă de sine ceea ce îmi fierbea atât de cald în sânge — pâlpâia în mine bucurie. Nu. atinse de bagheta magică a hazardului. 113 . Mă citasem. m-am aplecat oarecum şi mai adânc asupră-mi — simţeam desluşit că sub această tăcere îndărătnică se mişca ceva — şi am aşteptat înfrigurat ecoul care întârzia. Încă o dată mi-am aruncat vorba: „Hoţ! Hoţ!”. Dogorea deci încă şi în mine. Iarăşi.

pe cel pierdut. Am tresărit morocănos. nespus de sigur. am cercetat în mine de-a lungul anilor îndelungaţi. treaptă cu treaptă. cum simţirea îmi înmugurea în căldura aceea. viaţa cea bogată. dar nu îndrăznisem să trăiesc. am înţeles furtuna misterioasă a unor ceasuri de încordări sexuale. în mijlocul furnicarului a mii de pierde-vară: începusem iar să simt. Lucruri de mult pierdute ieşeau la iveală din oglinda prăfuită şi oarbă a vieţii mele. ce-i drept. numai strivită de iluzia socială. Minunea lui Tannhäuser mi se întâmplase în lumina clară a unui câmp de curse. curentele fierbinţi ale vieţii curgeau ca la toată lumea. Deodată ma străfulgerat: omul ăsta care te salută prieteneşte.. un coleg de şcoală drag.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - convenţională. cea nespus de vehementă. pe acest drum tăcut şi dominat numai de făclia vie a conştiinţei aprinse pe neaşteptate. deodată. eşti în mâna lui de îndată ce 114 . acum procuror. omul mort. cum în vine îmi zvâcnea neliniştit şi roşu. cum mă ridicam la înălţimea unui rod necunoscut. din acel vis adânc. am înţeles că pasiunea mea fusese numai încovoiată. plin de mânia de a fi fost tulburat din acea stare de revărsare ce picura în mine dulce. trăisem totdeauna. tot ce e neprefăcut în viaţă. în conducte şi în izvoare îngropate sub dărâmături. Dintr-o trăsură în mers. are acum pentru întâia oară putere asupra ta. simţeam încolţind în mine realul — cum să-l numesc altfel? — tot ce e adevărat. adânc de tot. eu mă căutam pe mine. mă copleşise. în adâncurile omeneşti din mine. Ah. Apoi. Mi-am amintit cum odată — eram şcolar — furasem briceagul unui coleg şi cu aceeaşi plăcere diabolică mă uitam la el cum căuta peste tot. cel mai adânc pe care îl trăisem vreodată. Simţeam — mi-e aproape ruşine să scriu un asemenea cuvânt — cum eu. Dar a fost de ajuns să arunc o privire spre omul care salutase ca să-mi viu în fire: era prietenul meu Alfons. îi întreba pe toţi şi se trudea. pe cărarea magică a amintirii. Ştiam că îi mai aparţin: cu fericita surprindere a unei femei care simtă pentru întâia oară. de idealul autoritar al gentlemen-ilor — dar că şi în mine. sânge. deodată înfloream. adânc. dar acum puterea comprimată explodase. râzând şi pălăvrăgind. dulce sau amar. un domn m-a salutat şi m-a strigat pe nume — probabil că nu-i observasem primul salut. am coborât încet. Şi pe când în jur treceau valuri de oameni. mă strangulasem şi mă ascunsesem de mine însumi. copilul mişcându-se în ea. înverzea şi înmugurea toiagul uscat.

pe care numai biciul nevoii i-a mânat în celulele lor murdare. din întreaga ta existenţă caldă. ar trebui să te dea jos din trăsură. vedea şi recunoştea mutre. şi trebuia. un gentleman elegant. cu un gest înciudat şi dispreţuitor. care acum cerceta oamenii din jur cu urî aer superior şi aproape ironic. nimic nu simţeam izolat şi desprins. acest sentiment primar. omul de odinioară.. că respir şi că simt. încât torentul interior mă tortura fizic. frică. n-aveţi să mă înţelegeţi niciodată. de încheietura mâinii. încât trebuia să-mi înăbuş acel tumult dezlănţuit ca să nu-l strig tuturor. burgheză şi să te zvârle pentru trei sau cinci ani într-o lume apăsătoare. Dar — durere. dar niciodată. salutând şi răspunzând cu o faţă indiferentă. nu mai sunt al vostru: acum sunt afară. să-mi apăs puternic cu mâna pieptul în care inima clocotea dureros. Niciodată în cei treizeci şi 115 . plăcere. Dar înainte de a mă respinge voi. Am simţit pentru întâia oară toată plăcerea câtă poate fi în om. bună sau rea. dar nu veţi şti niciodată unde am fost. într-o mândrie fantastică şi insolentă. dar asta numai timp de o clipă. ce ştiţi voi despre taina mea?! Cum aş putea exprima ce am simţit în ora aceea. teama mi-a oprit inima — apoi şi gândul acesta s-a prefăcut într-un sentiment fierbinte. dacă aţi bănui cine sunt! Mi-aţi respinge salutul ca ceva murdar. osificată — unde eram o rotiţă funcţionând fără zgomot în marea maşină ce se rostogoleşte rece între pistoane şi se învârte în deşert în jurul ei — m-am azvârlit într-un abis. asemeni unui om ce se sufocă. în drojdia vieţii. îndărătul unor ferestre zăbrelite. eu. Şi acest sentiment. pe o culme sau într-un adânc. Teama m-a apucat. niciodată n-am să mai fiu pe ţărmul plat al comodităţii voastre burgheze. cel mai simplu dintre toate. simţeam numai că trăiesc. mă îmbăta. dar în acea singură oră am fost mai viu decât în toţi anii de gheaţă pe care i-am trăit în cercul vostru. pe care nu-l mai încercasem de ani de zile. când treceam printre şirurile de trăsuri. Dacă ţi-ar cunoaşte fapta. înlăuntrul meu răsuna o muzică atât de îmbătătoare. rece. căci în timp ce masca. Eram atât de plin de simţire. groază sau regret. Oameni. împreună cu ceilalţi hoţi. omul exterior. pe care nu-l cunosc. vam respins eu: azi după-amiază m-am azvârlit din lumea voastră rece. Nu vă mai aparţin.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - află de delictul pe care l-ai săvârşit. Cum v-ar îngheţa în colţul gurii zâmbetul dulce şi prietenos cu care mă salutaţi ca pe semenul vostru. numai o clipă. totul se topea laolaltă.

. Trebuie să fi fost cam ora şapte şi. în mijlocul mulţimii ce murmura şi râdea. Dar abia întinsesem mâna spre poarta distinsului restaurant şi am simţit o reticenţă. să las. Iar dincolo de vârfurile lor se şi întrezărea. Când am scos portmoneul şi am luat bancnotele între degete. şi. să nu mă întorc în lumea mea cotidiană! I-am plătit birjarului. o moleşală plutea peste coroanele copacilor. Încă mai zvâcnea conştiinţa muribundă a gentleman-ului. de pe vapor. Buimac. fără să vreau. însă mâna se şi apucase să numere vesel banii furaţi. Era o voluptate să mă las în voia hazardului şi acea îmbrânceală confuză prin noianul de oameni ce unduia molatic avea un farmec de nedescris. Apoi s-a întors pe capră şi m-a întrebat dacă doresc să mă ducă până acasă. unde obişnuiam să cinez în societate. visător şi perplex.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - şase de ani ai mei nu simţisem măcar o clipă cu atâta extaz că sunt viu. M-am uitat după ea aşa cum. probabil intenţionat. de praf. castanii începuseră să-şi adie parfumul în răcoarea serii. Trăsura s-a oprit cu un recul uşor: birjarul trăsese de hăţuri. de bucurie. în aerul argăsit. De undeva răsuna o muzică înăbuşită. nu vream încă să mă întorc în lumea mea. te uiţi înapoi la un ţărm unde ai fost fericit. În pasta groasă şi agitată a masei omeneşti fierbinţi. O clipă am stat aşa. mi-am îndreptat paşii spre ea. mi-am venit în fire. Era de ajuns. mi-a trecut de la încheietura mâinii până în vârful lor ca un fior electric. ca în acel ceas. lumina voalată a lunii. ar fi trebuit să fie de ajuns. Mă simţeam dintr-o dată încordat. Dar numai să nu mă întorc îndărăt acasă. am fost generos. nu. după o plimbare prin Prater — şi în a cărei apropiere birjarul mă lăsase. încât mi-a venit să surâd: Dacă ai şti! Caii s-au opintit. încâlcită. argintie. 116 . legănată de muzică. Birjarul mi-a mulţumit atât de excesiv. ceva în mine rămăsese încă treaz din vechiul om care se ruşina. Se întunecase. stimulat şi cu toate simţurile treze. căci în acea zi totul mă ademenea. ca miraculoasa fierbere ce mă umplea misterios să fie luată ca de apă. deci. sângele îmi dospea. am cotit spre gradina Sacher. într-o conversaţie indiferentă. mi-am aruncat ochii pe alee: mi-am dat seama cu consternare cât de mult visasem. câte ceasuri fusesem pradă beţiei visului. involuntar. trăsura a plecat. nu vream să mă desprind de magia sclipitoare a aventurii care mă înlănţuia de câteva ceasuri. de sudoare şi de tutun. fumegând de răsuflări omeneşti.

am simţit treptat cum căldura din ele trece în mine. ca o putere a cărei bucurie se transmitea 117 . simţeam masa. în drojdia oraşului. îmboldit într-una şi împins brutal de trupurile lor. cum crainici cu glasuri răguşite şi cu gesturi de maimuţe acopereau cu strigătele lor zgomotul orchestrioanelor. Priveam cum. aşteptam să văd ce-mi va aduce mie.. răsunând parcă din sexul lor. poate pentru întâia oară în viaţă. începusem să simt viaţa celorlalţi. orchestrioanele răpăiau fanatic de monoton polci aspre şi valsuri hodorogite. Sorbeam cu un fel de lăcomie aerul acela argăsit. De când mă trezisem. îngrămădită în aceste câteva ceasuri de duminică. cu o curiozitate voluptoasă. animalică şi totuşi sănătoasă şi impulsivă… Şi. instinctiv şi vulgar o înrudire cu mine însumi. vedeam cum se excită de propria-i plenitudine. simţeam oamenii. mă simţeam bine într-un fel care mi-era cu totul neînţeles. le respinsesem ca ordinare. Tot mai aproape ţiuiau şi răsunau dinspre cârnăţăriile din Prater cinelele şi muzica stridentă de alămuri. de scânteierea luminilor şi de bucuria de a fi gloată. se avântau spre cer. cum toate se amestecau cu prezenţa în necontenită mişcare a gloatei înmiit de zgomotoase. căci în vârtejul acela era ceva care îmi calma tumultul lăuntric. Pentru întâia oară de ani de zile. slujnice şi vagabonzi. servitoarele. comune şi plebeice. Nervii argăsiţi de mirosul înţepător mi s-au încordat. într-o desfătare nedesluşită. celui fără voinţă. cu strigăte de plăcere gungurite. simţurile mele buimăcite se luptau cu zarva şi încercau acea ameţeală nedesluşită care însoţeşte inevitabil orice voluptate intensă. Acolo. ardoarea metropolei revărsându-se fierbinte. apoi tot felul de chiote. în rochiile lor balonate.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - Căci toate astea — pe care înainte vreme. ceasul acesta. Am rămas în mijlocul pieţii. mă simţeam bine. ca valurile întregului tumult să mă pătrundă. parcă ţâşnind afară din mine. Peste ele auzeam din barăci pocnituri înăbuşite. iar cascadele de zgomot şi vâloarea infernală să-mi umple ochii şi urechile. în bărci. râsete. ba chiar până în ajun. tot ceea ce gentleman-ul îngrijit din mine evitase cu dispreţ o viaţă întreagă — acum atrăgeau miraculos noul meu instinct ca şi cum aş fi simţit pentru întâia dată în tot ce e animalic. îmbrâncelile şi înghesuiala în mulţimea învălmăşită mi-erau plăcute şi. Vedeam cum calfe de măcelari pocneau râzând baroase grele pe dinamometru. printre soldaţi. răcnete de beţivi şi zăream căluşeii copilăriei mele rotindu-se cu lumini nebunatice printre arbori. beată de poşirca fanfarelor.

percepeam fiecare contact. sclipind printre miriade de alte fiinţe în băltoacă — dar să pătrund în plenitudine. mă prăvălisem deodată într-o febră care mă mistuia. să fiu mic de tot. fiecare privire într-o fantastică iritaţie a nervilor (comparabilă cu a răului de mare) dar toate laolaltă într-o îmbinare beată. la orice ademenire. fiecare sunet în parte cădea în mine strident şi mai scânteia o dată roşu şi zvâcnindu-mi prin tâmple. cu senzaţii. cu dorinţa femeii eram receptiv la orice atingere. care mă separa de elementul cald. o cerinţă pătimaşă de a mă înfrăţi cu acea omenire înfocată. ca să scape de imensa apăsare ce peste o clipă îi va arunca în aer cazanul toracic. mai uşor aş reuşi poate printr-o comparaţie. fierbinte. sângele înfierbântat se îndesa spre creier. viu. care râdea. numai să curg.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - făpturii mele izolate. să mă dărui. Nu pot să descriu în cuvinte starea mea complicată. muzica haotică. izvor de viaţă. Vreo barieră cedase. Cu pofta bărbatului. gâtlejul mi-era strangulat. Simţeam că acum ar trebui să ies din mine cu un cuvânt. o fiinţă tremurând de plăcere. dintr-o încropeală a simţurilor ce durase ani. tânjeam după sânul. la orice chemare. să mă las târât de curent. al acelui trup uriaş. să mă pierd în tumult. ca o maşină care goneşte zănatic din toate puterile. răzbătătoare. a celorlalţi. chicotelile stridente ale femeilor la atingerea bărbaţilor. rochiile sclipitoare. să mă simt legat cumva cu această pasiune. şi o poftă cu totul necunoscută mă copleşise năzuind să topească ultima crustă dintre mine şi ea. să fiu azvârlit ca o săgeată de propria-mi încordare în necunoscut. care palpita. cu această pasiune. roind apoi ritmic iar spre mine. Vârfurile degetelor îmi zvâcneau. nu simţisem 118 . Nu mai vorbisem de ceasuri.. în vreun cer al tuturor. să fiu un infuzoriu în murdăria lumii. la orice îmbrăţişare — şi acum ştiam că în mine era dragoste şi nevoie de dragoste. să mă liberez. spunând că eram supraîncărcat cu vacarm. să-mi deschid sufletul. să mă dau. ca în zilele cu lumină crepusculară ale adolescenţei. în vârtej. străină. să devin una cu ceilalţi. cu o privire. nu strânsesem mâna nimănui. numai să pătrund în viaţă. să scap în vreun chip din această crustă vârtoasă de tăcere. şi din vinele mele ceva trecea în lumea aceea. supraîncălzit. În sângele meu vâjâiau toate împreună: bătăile clopotului de la carusel. să mă revărs în vinele ei. cu zgomot. Astăzi ştiu că atunci eram beat. curgător. tâmplele îmi palpitau. O. plină de suflu.

o privire în treacăt — şi gata. creştea răzvrătirea împotriva tăcerii. ba plecam chiar ochii de câte ori cineva mă privea din întâmplare. poate pentru a se desface iar peste câteva minute. Ceea ce vream de la oameni nu mi-era limpede nici mie: atât ştiam. M-am vârât cât am putut spre el şi l-am întrebat (dar de ce îmi tremura vocea şi suna atât de ascuţit?) „N-ai vrea să faci un tur?” A căscat ochii la mine. Nimeni nu voia să mă simtă. rutinat în conversaţii de salon. eram chinuit de o sete lăuntrică după vorbe. tot ce era străin se topea într-o convorbire. Un salut lângă carusel. era lucrul după care îmi dogoreau acum toţi nervii. să fi fost ceva îngrozitor de străin în înfăţişarea mea. eram exclus din circuitul ce unifica acea plenitudine. şi totuşi. sub cascada evenimentelor. iar acum. că nu mai puteam răbda să fiu singur şi să mă mistui în propria-mi febră. ochii îi erau violent luminaţi de răsfrângerea lămpilor. aşa simţeam eu. se luau de braţ. Eu însă. cum totul se întâlnea şi se asocia. ca arsă de sete. când pluteam printre mii şi zeci de mii de oameni. o comunicare. când mă scăldam în căldură şi în vorbe. a trecut pe lângă mine. miera ruşine să mă adresez oricăreia dintre acele slujnice late în şolduri.. ca acum.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - îndreptată către mine nicio privire întrebătoare. după întâiul cuvânt. un băiat de vreo doisprezece ani. Dar nu renunţam: nu mai puteam sta singur. Niciodată. vedeam — şi tot ce vedeam îmi sporea chinul — cum la dreapta şi la stânga. atât de tare se apropiase jinduind după caii de lemn. de nu mă puteam amesteca nicăieri şi pluteam în masa groasă ca o picătură de ulei pe apa mişcătoare. se legau în fiece secundă întâlninduse jucăuş. şi totuşi. muream de frică. asemeni globuleţelor de argint viu. Nici măcar un copil desculţ nu accepta o bucurie de la mine. Eram aidoma unuia care ar muri de sete pe mare. şi cum. în haine zdrenţuite. de un om. nu mai avea bani să încalece. În acelaşi timp. o fuziune. totuşi era o asociere. fiecare privire aluneca pe deasupra mea. Picioarele îmi 119 . Mă cuprindea o invidie văzând băieţandri care se legau în treacăt de fete străine. trebuie. un causeur apreciat şi sigur de sine. O dată. sorbea plăcere numai din strigătele şi râsetele celorlalţi. s-a speriat — dar de ce? de ce? S-a făcut roşu ca racul şi a zbughit-o la fugă fără să spună un cuvânt. Gura mică îi era întredeschisă. Dar toţi priveau fără să mă vadă. niciodată nu avusesem atâta nevoie de comunicare. de teamă să nu râdă de mine. desigur. elemente străine. nicio privire de simpatie.

Într-adevăr. A fost o uşurare când în fine a apărut chelnerul şi a pus în faţa mea paharul greu de bere. pe urmă femeia a zis cam surprinsă: „Vă rog. Am salutat politicos. iar privirile lor de oameni mulţumiţi. aşa cum darul meu îi dăduse de bănuit 120 . Pe dată li s-a oprit râsul. Îşi legănau capetele în tactul muzicii. glumeau unul cu altul. era un pic de linişte în febra haotică. că eleganţa. o clipă au tăcut.. birturi cu feţe de mese roşii şi cu bănci de lemn neacoperite. am pus mâna pe un scaun şi am întrebat dacă pot lua loc. că nici dragostea. Priveliştea m-a ademenit. Recunoşteau intrusul în lumea lor ştearsă. Şi tăcerea celor cinci persoane mă încovoia din ce în ce mai jos pe masa ale cărei pătrate roşii le număram într-una cu o desperare îndârjită: ruşinea de a pleca brusc mă ţintuia locului şi eram totuşi prea laş pentru a-mi ridica privirea torturată. Stăteau laolaltă străini. ici-colo presărată cu sare şi piper. M-am uitat în jur: la dreapta şi la stânga. Am intrat. bând. a berii. ce-i drept. care luau viaţa uşor. gâtlejul mi-era ca ruginit de fumul răscolit. că vream ceva aici. mi-am dat seama că toţi mă observau cu uimire. cu jobenul parizian. şi numaidecât mi-a trecut prin gând — cam târziu însă! — că eram prea elegant pentru birtul acesta de servitori. a tihnei duminicale nu mă mâna acolo. cu costumul meu de Derby. Fără a-mi ridica ochii de pe faţa de masă cu carouri roşii. ci vreo dorinţă pe care n-o înţelegeau şi care le dădea de bănuit. intrau în vorbă. printre torentele de oameni. ca şi cum fiecare ar fi aşteptat să-şi dea celălalt consimţământul. cu o mirare tăcută. cu nevasta lui. până am găsit una la care era aşezată o familie de micburghezi — un meseriaş spătos. fără ură. Puteam în sfârşit să ridic o mână şi. totuşi. căutam ceva care nu făcea parte din lumea mea. nici înclinaţia. erau mici insule de verdeaţă. cu perla din cravata porumbie. căci pe dată în jurul mesei s-a aşternut o tăcere apăsătoare. simţeau cu instinctul naiv al clasei lor. cu două fete voioase şi un băieţaş. pe care stăteau mic-burghezi cu paharul lor de bere şi cu „Virginia” duminicală. vă rog!” M-am aşezat şi am avut îndată senzaţia că prin sosirea mea strivisem buna lor dispoziţie. nici bucuria simplă a valsurilor. am cercetat mesele. să trag sfios cu coada ochiului peste marginea paharului. toţi cinci mă observau. parfumul luxului mă înconjurau şi aici cu un strat de duşmănie şi de jenă.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - ardeau în ghetele de lac prăfuite. care până atunci se manifestase liber. îmi făceau bine.

corpul străin. a trecut chelnerul. dar şi mai lacom. convorbirea nestingherită cu ei. răsuflând parcă plăcere. într-o baracă. un cuvânt sincer. eu. Mi-au mulţumit amabil şi surprinşi. îndată ce eu. Simţeam că drumul cel drept. de înfăţişarea mea mondenă. să tragem la ţintă şi să ne amuzăm copilăreşte. tatăl şi mama mi-ar răspunde. Stând acolo. că cercul cald al convorbirii se va închide nou. În cinci. zumzăiau numai ca nişte umbre pe marginea exterioară a pieţii. într-o familiaritate pe care aş fi acceptat-o bucuros. prostească dar copleşitoare. om liber până atunci. tot numărând pătratele roşii de pe faţa de masă. în sfârşit. o ruşine absurdă. fără a-i vedea. muncit de remuşcarea de a le fi stricat ultimul ceas de duminică prin prezenţa mea încăpăţânată. vijelios. tonul mulţimii. Între timp. fetele mi-ar zâmbi măgulite. aş putea să mă duc peste drum cu băiatul. ba chiar într-o intimitate măgulită — cuvântul acesta simplu însă. în zece minute aş fi fost eliberat de mine însumi. şi mai fierbinte. adânc. înghesuiala şi agitaţia nu mai erau atât de compacte. îmbulzeala se mai afânase pe sub copacii care se vălureau negri către cer. cordial. aşa cum miile de anonimi din furnicarul de afară se fereau cu o duşmănie inconştientă de eleganţa mea. că abia voi fi întors spatele şi veselia plină de viaţă îi va năpădi iar. Şi totuşi.. de asemeni. pe lângă milioane şi milioane de oameni. învăluit de atmosfera inocentă a unei convorbiri mic-burgheze. simplu. de care aveam atâta nevoie în ceasul excluderii mele dintre oameni. Şedeam astfel. m-am ridicat din faţa paharului de bere pe care abia îl atinsesem. şuvoaiele de oameni nu mai curgeau şi nu se mai îmbulzeau în cercul de lumină al caruselelor. ghemuit dureros în sinea mea. şi mai desperat în vârtejul mulţimii. semenii mei. L-am chemat. ştiam fără să privesc spre ei. îmi erau interzise. un cuvânt cu adevărat omenos. am plătit.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - băiatului de la carusel. simţeam: dacă aş găsi vreun cuvânt cu care să mă adresez lor. şi stăteam cu ochii plecaţi ca un răufăcător la masa acelor oameni simpli. voi fi eliminat. până când. acest început de convorbire nu-l găseam. Apoi m-am aruncat din nou. mă sufoca. am salutat politicos. preocupat numai de favoruri sau de succese în cercul strâmt al lumii elegante. ispăşeam toţi anii de indiferentă aroganţă în care trecusem pe lângă mii de asemenea mese. se îmbucătăţea în multe 121 .

de chinul singurătăţii şi totuşi incapabil să mă urnesc. dar în perseverenţa asta absurdă era o încordare a simţirii. instinctul din mine adulmeca aici aceeaşi tensiune a poftei. nimeni nu mă mântuia. Îmi dau seama că ar fi nebunie să-i descriu cuiva ori să încerc să-i explic că eu. aceleaşi capete de cai idioate. se învârtea necontenit şi că. Întreaga 122 . mă vedeam oarecum reprodus în vagabondajul chipurilor dubioase. pictate pe lemn — de douăzeci de ori.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - zgomote mici. ca şi cum ar fi vrut să-i mai atragă încă o dată pe fugari. bogat. Nimeni nu mă voia. elegant. independent. cultivat. vreo senzaţie fugară. Şi invidiam până şi hoinăreala sinceră şi liberă a acelor indivizi zdrenţăroşi — căci eu. pândind cu o aşteptare nerăbdătoare vreo aventură învăpăiată. se întorcea o clipă încoace. prieten cu cei mai de seamă oameni dintr-un oraş cu milioane de locuitori. Dar atmosfera fosforescentă de insolenţă şi de primejdie îmi plăcea mai mult decât cea mic-burgheză de duminică. tărăgănat şi totodată cercetător — împingându-se din aleile laterale. dintr-un sentiment magic de a supune voinţei mele destinul. Aţâţat. Acum auzeai beţivi hăulind şi vedeai tipi decăzuţi — cu mers de haimanale. lipit de stâlpul unui carusel. Altfel de chipuri se iveau acum. de patruzeci de ori. atras de strălucirea violentă. cum oamenii n-o simt decât poate într-o prăbuşire cu totul apropiată de moarte. de o sută de ori — fără să mă urnesc din loc. o crispare atât de oţelită a tuturor muşchilor. Dar fiecare privire aluneca rece dincolo de mine. suflam din greu. să rostesc un cuvânt. lumea aceea ciudată alunecase şi mai mult în vulgaritate. mă uitam plin de o aşteptare prostească la fiece om care. am lăsat să se rotească prin faţa mea aceeaşi polcă poticnită. Şi ei braconau aici. am stat în noaptea aceea în Prater un ceas întreg rezemat de stâlpul unui carusel care. Ştiu că tot ce făcusem în ceasul acela era absurd. guiţând dezacordat. Stăteam numai şi căscam gura la piaţa luminată de reflexul tremurat al cercului de lămpi. În ceasul când stătusem ţintuit la o masă străină. copiii cu baloanele şi cu serpentinele lor de hârtie plecaseră acasă şi familiile care ieşiseră duminica în şiruri largi se retrăseseră. dornic să scap de apăsarea tăcerii. stăteam în insula mea de lumină şi priveam ţintă în întunecime. om din lumea bună. să apelez. numai dintr-o încăpăţânare îndârjită. a acelor oameni din drojdia societăţii. care se sfărâmau pe dată ce undeva muzica intervenea puternic şi violent. aceleaşi valsuri tărăgănate..

către conul luminat al pieţii. glasuri de femei şopteau în umbră şi uneori vântul arunca spre mine zdrenţe de chicoteli stridente. Din ce în ce mai agitat. În barăci. femeile înaintau tot mai obraznice. acum când şuvoiul de oameni se scursese. coiful vreunui sergent de stradă. pe atât mă desfătam la chinul acesta. momiţi de semnale spre întuneric. goală. pe cât de chinuit eram de amăgirea absurdă care mă făcea să rămân acolo. Cu cât înaintau orele. dincoace de limita întunericului. surghiunit cu totul — cu totul părăsit. vânând şi în acelaşi timp fiind vânate. auzeai un fluier sau un plescăit uşor. pe care numai arar aluneca repede câte o pereche mergând spre casă ori se clătinau beţi câţiva indivizi. becurile se stingeau unul după altul şi întunericul care se lăsase înghiţise pata clară de pe iarbă: din ce în ce părea mai solitară insula de lumină pe care aflam. veşnic urmărite de poliţie. îndată ce sclipea în treacăt. Tremurând. orchestrionul umflat avea să înceteze a mai urla. să persist până când o vorbă sau o privire oarecare a unui om mă va mântui. atât de mult se încumetau spre lumină. în întuneric. în gâtlej. Şi dacă ei coteau. cât viaţa mea de până atunci. mânate de foame sau de vreun vagabond — femei care hoinăresc în noapte. undeva. Ca 123 . lâncedă. becuri verzi şi roşii de pe frunţile lor neroade aveau să se stingă. pentru a se cufunda iarăşi repede în beznă. Dar abia se depărta să-şi facă rondul. sub felinar. Câteva prostituate. Pe încetul. batjocorit.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - mea viaţă. slab. Din când în când. Şi îmi jurasem să nu plec până nu-mi va apărea vreun semn că soarta mă liberează. neliniştită. pentru o mică monedă de argint. cele mai sărace şi mai izgonite. Dar mai departe. mă uitam la ceas. şi acum le putea vedea desluşit siluetele. Acum. când treceau bărbaţi. Era ultima drojdie a acelei lumi nocturne. Ispăşeam ceva stând rezemat de stâlp: nu atât furtul. iar eu voi rămâne singur în noaptea plină de şoapte. Atunci va fi întuneric beznă. că umbrele fantomatice apăreau iar. care se scursese în gol. noroiul ce rămăsese pe fund. priveam piaţa învăluită în întuneric. Încă un sfert oră şi caii de lemn bălţaţi aveau să se oprească. în faţă. cenuşie.. dintr-o dată prinsese a pluti înapoi nestăvilită şi mi se adunase până sus. care ziua dorm pe vreo saltea şi noaptea rătăcesc neîncetat. cu atât noaptea se întindea în jur. care n-au măcar un pat al lor. tremura încă în umbră viaţa ascunsă. care îşi oferă trupul uzat. aţâţătoare.

brusc. adulmecau vreun bărbat. Ciudat! Ce-mi oferise pe neaşteptate noaptea aceea fantastică. ultimul puroi al senzualităţii ţâşnite din mulţimea de duminică — acum vedeam cu o groază nemărginită cum chipuri înfometate apăreau din întuneric ca nişte fantome. Dar până şi în groaza asta a mea era o plăcere magică. mai tainic în instinctele mele. ce voia ceva de la o altă fiinţă. Toate astea îmi tălăzuiau dintr-o dată prin trup. a cărui poftă să i-o poată momi pe preţul unei coroane sau două. am văzut limpede toate detaliile acelui ceas uitat. care ardeam de o dorinţă nebunească după oameni. şi care. poate chiar de la mine. fosforescentă. în sfârşit. amuleta pe care dânsa o purta la gât. mugur uscat. adulmeca în ele hoinăreala lor flămândă — care în acea noapte fantastică era atât de asemănătoare cu râvna mea — accesibilitatea lor nelegiuită faţă de orice atingere. de la mine care aşteptam numai să mă dărui.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - nişte din lihniţi. scârba şi prima mândrie de băiat. ca şi cum un fulger ar fi despicat un cer nocturn. chiar în aceasta oglindă murdară recunoşteam lucruri uitate şi confuz simţite. pentru ca apoi să-şi plătească într-un birt popular o ceaşcă de vin fiert şi să-şi păstreze fărâma de viaţă care pâlpâia şters şi care tot avea să se stingă curând într-un spital sau într-o închisoare. am înţeles că ceea 124 . vreun întârziat rătăcit pe acolo. ce vorbea. acum se vedea limpede! Un simţământ tulbure al anilor adolescenţei îngropate s-a ridicat în mine. clisoasă pe care o traversasem demult. şi instinctul meu. m-a făcut să înfloresc — pe mine. simţeam fiecare fibră ca atunci. înaintau tot mai mult spre piaţa luminată. pe o scară umedă ce trosnea — şi deodată. o dată aţâţat de o fărădelege.. am simţit de peste drum fiinţe. Aceasta era drojdia. de ani. Şi. oameni. atrasă de curiozitate şi totuşi laş intimidată se oprise pe asemenea chipuri. anii în care privirea sfioasă. tocmai pentru că erau ultima scursoare a vieţii. O imensă lumină s-a făcut subit în mine şi — cum aş putea exprima acel infinit? — am înţeles deodată tot ce mă lega cu o milă atât de fierbinte de făpturile acelea. zăpuşeala nelămurită. banala cromolitografie de deasupra patului. încât ceea ce era mai întunecat în trecutul meu. amintirea ceasului când pentru întâia oară am urmărit până în patul ei o femeie. era aici o lume adâncă. Ca de un magnet mă simţeam atras într-acolo: portmoneul cu banii furaţi îmi dogorea pieptul când. îmi scapăra iar prin simţuri. faţă de orice poftă ce s-ar fi ivit întâmplător. ceva moale ce respira.

lângă mine era un trup cald. Într-o seară. oraşul negru. înainte ca duminica să se dizolve într-o săptămâna anostă. te destindea. faţă de prezenţa lor umană. de grozava înstrăinare care altminteri s-ar înălţa între noi. istovită. o fiinţă oarecare. la Manchester. În cercul lor. între noi domnea spaţiul de nepătruns al 125 . Era ultimul tur. Dar nimeni nu mai venea. Mi-am amintit când încercasem acea senzaţie. Ce minunat este pentru cel singur. căluţii alergau singuri şi fără rost. clătinându-mă. femeia de la casă. din care. să bănuie că în teama lui există totuşi un reazem de care să se prindă cu toate puterile fie el chiar murdărit de multe mâini. sub un cer fără lumină. cu cârligul. care îţi pătrunde prin pori până în sânge. pământesc de apropiat şi de fraged. sprijinit de stâlp şi priveam spre piaţa goală. unde colindau numai acele făpturi ca nişte lilieci. gata să tragă. Trei săptămâni locuisem acolo la nişte rude. rece. de cele mai multe ori. Şi asta. spaţiul zgomotos şi întunecat al singurătăţii. băiatul se apropiase. aceste ultime dintre femei aşteaptă să primească în fiinţa lor orice dăruire. în cel mai depărtat ungher. totdeauna prea puţini faţă de nemărginita lor bunăvoinţă. toate s-au topit. cercetând ca şi mine. aşteptând ca şi mine. prin cluburi. necunoscută. obloanele barăcilor. Pe neaşteptate. stingher. Numai eu stăteam acolo. ros de rugină înveninată. unul dintre oraşele de oţel care. descoperisem o asemenea făptură. seară de seară. sorbeam râs dintr-o gură străină. ultima fanfară a luminii ce se colea în întuneric. care stătea aşteptând pe primul venit. a cărei englezească de stradă abia o înţelegeam. teama de singurătate. îşi număra încasările zilei. pline în acelaşi timp de îngheţul singurătăţii. după acest ultim tur. şi pe care simţirea mea aprinsă o percepea astăzi pentru întâia oară. prin baruri. topea toată gheaţa. şi totuşi. dar dintr-o dată mă aflam într-o odaie. numai ca să dau de puţină căldură umană. Lângă mine a reînceput tunător orchestrionul caruselului. m-am înălţat în noaptea aceea: că undeva. anchilozat de bătrâneţe. vag. să răcorească orice fierbinţeală pentru un pumn de bănuţi. Respirai iar liber priveai iar viaţa într-o lumină uşoară înlăuntrul închisorii de oţel. prin music-hall-uri sclipitoare.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - ce-i mână pe oameni spre astfel de făpturi numai rareori este fierbinţeala sângelui. rătăcind totdeauna stingher.. tocmai asta o uitasem în timpul celei mai adânci singurătăţi. pentru cel închis în sine să ştie. vuiesc ca un metropolitan. o dorinţă crescândă ci. ultima oară: era în Anglia.

rahitică. M-am speriat. căci se furişa încet spre mine. că cineva mă solicita. era o făptură mică. ca târfa aceea mică. că în sfârşit puteam cu un singur cuvânt. voinţa care mă solicita. îngâmfat. fără pălărie. de sub care răsăreau nişte pantofi de bal uzaţi. Am ridicat ochii şi am mai surprins momentul când făptura de alături se depărta de mine. cum să-mi descriu mie însumi acea spumă fierbinte ţâşnind brusc? — deodată — totul a început atât de impetuos. ca un strigăt. trosnind şi pârâind. atât de fierbinte. Mi s-a tăiat răsuflarea. Ca într-o hipnoză. nu o puteam privi. gătită cu o biată rochiţă lipsită de gust. ca bârna de care mă propteam şi. Căluşeii s-au oprit. lângă un om nemişcat ca o buturugă. îi păruse prea plicticos să aştepte acolo. o vedeam aproape de tot sub privirea mea plecată. apoi. boţite de ploaie sau de vreo aventură murdară în iarbă. am închis ochii o clipă. care-mi arătase bunăvoinţă în noaptea aceea fantastică? În spatele meu se stingeau luminile. s-a oprit lângă mine. Deodată — ah. Se sfârşise. iar acum decolorate.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - înstrăinării. rahitică. aruncând priviri ascuţite ca nişte undiţe. dar nici nu eram în stare să mă desprind de acolo. pentru a mă lăsa copleşit cu totul de magnetica atracţie a elementului omenesc venit din întunecimea universului. Dar nu mă puteam mişca. probabil toate cumpărate treptat de la revânzători sau de la vreun negustor de vechituri. simţeam mereu — în timp ce melodia obosită a căluşeilor se şi îndepărta şchiopătând — prezenţa apropiată. Desigur. nu mândria mă împiedica — mândria îmi era 126 . să mai întoarcă măcar o dată capul. cu un fel de sfârşeală voluptoasă. Nu mă puteam urni. rece. De ce lăsasem să plece singura făptură umană care venise către mine. atât de roşu. cu un gest. blindat în demnitatea sa socială. se lăsau obloanele. Ca so urmăresc. să-i pot vorbi. Eram de lemn. Se apropiase linguşitor. dorinţa copilărească şi totuşi atât de monstruoasă. ca şi cum mi-ar fi plesnit o arteră în piept — deodată din mine. să gonesc acea groaznică singurătate şi impresia chinuitoare de a fi un surghiunit printre oameni. pipernicită. Dar acum.. melodia aproximativului vals s-a înecat cu un ultim geamăt. omul mândru. murdară. simţeam că o fiinţă omenească se învârtea lacom în jurul meu. una dintre ele trebuie să mă fi observat. cu un surâs ademenitor peste dinţii stricaţi. a izbucnit ca o rugăciune. Mi s-a făcut deodată foarte frig. ca un spasm.

plumbul de pe genunchi mi se topise. puteam să-mi mişc iar picioarele. la o fereastră. şi-a întors-o. Şi o urmam. Ceva mă atrăgea magnetic. mi-a zâmbit şi mi-a făcut un semn cu capul spre partea umbrită a pieţii. şi-a încetinit pasul. în beznă. târâtă de curentul unor sentimente cu totul noi — dar eram prea slab. Acum eram lângă ea. Puteam iar să mă mişc şi am făcut un semn afirmativ. printre barăci. în loc să frânezi. S-a mai întors iar pe jumătate. cu totul mecanic. ca mânat de o forţă misterioasă. prea neajutorat. dar. se întorcea să vadă dacă o urmam. Şi. contrastul dintre locul unde ne aflam şi eleganţa mea îi era oarecum suspect. acea ultimă drojdie a omenirii să mai facă o încercare. În sfârşit. Câteva clipe m-a privit bănuitoare. acum stăteam strigând către Dumnezeu cu o voce necunoscută mie însumi. Încă o dată. cântărindu-mă din ochi. arătând spre prelungirea uliţei neagră ca galeria unei mine. atât de puternic trebuie să se fi oglindit în ochii mei încordarea simţirii. a zis: — Să mergem dincolo. s-a uitat înapoi. sub un pretext oarecare. privindu-mă prin întuneric. o vedeam că ezită. Din când în când. A privit de mai mult ori în jur. cerându-i ca făptura aceea pipernicită. într-adevăr. dar voinţa nu mai avea nicio putere asupra mea. cerându-i o minune. din pricina imobilităţii mele timide. nu umblam conştient ca să zic aşa. seara. încât a rămas locului uitându-se la mine. Dar atât de tare trebuie să fi tresărit eu. dându-i ceva bani. Apoi a pornit înainte prin piaţa cufundată în beznă. la stâlpul de tortură. răscolit. ezitând. iar tu. mi-aş fi răscumpărat libertatea. În întunericul uliţei. tremurând. Mă simţeam ca pe o săniuţă care derapează la curbă coborând în vârtej un povârniş înzăpezit. singur. N-am putut să-i răspund. aşteptând cum nu mai aşteptasem din anii adolescenţei. te laşi în voia 127 . Pactul se încheiase pe muteşte. cum nu aşteptasem decât o dată. când o femeie din casa de peste drum începuse să se dezbrace încet. deşi nu bănuia nimic se tot codea şi zăbovea să se despoaie. Şi stăteam astfel. peste drum. când o teamă de moarte se amestecă voluptos cu beţia vitezei. să mai întoarcă o dată privirea către mine. Vulgaritatea îngrozitoare a acestei întâlniri mă năucise. Evident. Bucuros m-aş fi rupt de dânsa. călcată în picioare. curgeam după dânsa..STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - zdrobită. am simţit cum ceda groaznica vrajă a încremenirii. În dosul circului e întuneric beznă. Apoi.

ci mă înfierbânta. presimţirea îmi pătrundea toţi nervii. tremuram 128 . toate posibilităţile fugii. pe care o au numai clipele înghesuite între moarte şi viaţă. ca narcotizat. iar acum. ale salvării. că ţiitorii acestei târfe stăteau la pândă în spatele nostru şi că ea mă atrăgea într-un loc anumit. involuntar am apucat-o de braţ. cum nu mai atinsesem nicio femeie vreodată. Cu o clarviziune care nu pierdea din vedere nimic. am observat că. un strigăt. Era un braţ foarte slab. cu o lipsă de voinţă beată şi totuşi conştientă. cu toate că abia mai puteam să văd ceva. Şi. Fără voie. Ştiam. pe care valurile nopţii o măturaseră spre mine. simţurile îmi erau îngrozitor de treze şi de scăpărătoare. aluneca un fel de umbră urmărindu-ne — şi mi se părea că aud un pas furişat! Subit — aşa cum fulgerul traversând ropotitor un peisaj îl luminează în alb — am simţit. unde le voi cădea pradă. dar.. iar după câţiva paşi încă o dată. Acum. o milă ce se revărsa blând. la liziera pieţei pe care o traversam.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - prăbuşirii. un fluierat puteau să cheme oameni. Îndată ce l-am simţit prin hăinuţa subţire. Nu mai puteam să dau înapoi. am înţeles totul: că trebuia să fiu momit într-o cursă. Am traversat o stradă slab luminată şi am păşit într-o mică dumbravă. În clipa aceea. vedeam totul. ca o nebunie subtilă. degetele mele au dezmierdat atât de pur. atât de respectuos braţele acelea slabe şi bolnăvicioase. nu braţul unei femei. căci auzeam tramvaiul huruind pe şine. în toiul senzaţiei încordate. şi poate că nici nu mai voiam. care sorbea în sine conştient până în adâncuri fiece mişcare. palpitau în mine cu imagini net conturate. ştiam cu toate fibrele fiinţei mele că mă expuneam inutil unei primejdii. la braţul meu. cumpăneam fiecare posibilitate. când se apropiase de mine familiar. Cu o claritate suprapământească. poate aducător de moarte. am observat că în spate. milă de această bucată de viaţă jalnică şi strivită în picioare. ci al unui copil nedezvoltat şi scrofulos. m-a cuprins. nu pot să-mi explic nici eu cu totul absurditatea acelei purtări. Dar. unde coroanele copacilor puternici păstrau un întuneric greoi şi duhnitor. ciudat lucru: pe când alunecam în aventura murdară. fata s-a întors foarte prudent. strada principală trebuie să fi fost aproape. Mai era timp să scap. când sunt treaz şi scriu în lumina limpede a unei zile de toamnă. Ştiam că mă aşteaptă ceva respingător. curios — constatarea asta înfricoşătoare nu mă răcea.

iată. se lipise de mine. O voluptate temerară a spiritului se amesteca în vulgaritatea aventurii. După câţiva paşi. Dimpotrivă. beţia vertiginoasă a căderii în noi abisuri şi poate în ultimul: în moarte. într-o aventură vulgară. îşi ridicase ochii spre ai mei. cineva mă căuta. femeia s-a oprit. însăşi moartea mai era o curiozitate sumbră. Puterea de gravitaţie a nelegiuirii care. cu instinctul şi cu raţiunea. da! Uitasem. Privirea i-a rătăcit iarăşi nesigură în jur. îi păruse ceva nou. care trupeşte mai mult mă respingea decât mă ademenea şi despre care ştiam că mă atrage acolo numai spre folosul complicilor ei. sau slăbiciunea? — mă împingea înainte. şi ce-mi dai? Ah. Şi am simţit în fine ceea ce îmi lipsise atât de mult în seara aceea: cineva întreba de mine. Eram dornic să mă cufund în ultima cloacă a vieţii. Şi simţeam numai ameţeala. Atunci s-a întâmplat ceva atât de minunat. să risipesc într-o singură zi întregul meu trecut. aproape fericit. Şi tocmai fiindcă cea mai repudiată dintre fiinţe. care mă inunda ameţitor. să pierd ca la joc. Fie că biata fiinţă era uluită de suma enormă — doar era obişnuită să primească pentru serviciile ei murdare mărunţiş — fie că felul meu de a-i oferi bucuros. am înaintat totuşi în dumbravă la braţ cu târfa aceea murdară din Prater. ca o marfă. tocmai fiindcă îl căuta pe omul din mine. să mă pot risipi. dar tocmai pentru beţia aceea necunoscută. încât şi azi îmi înflăcărează sângele când îmi amintesc. cu toate că o percepeam limpede. Dar întrebarea nu m-a trezit. Dar nu mai puteam da îndărăt. nebănuită. s-a tras înapoi şi prin întunericul gros şi duhnind rău mi-am dat seama cum privirile ei mă cercetează cu o mare nedumerire. fiinţa aceasta străină se şi lipea 129 . pe câmpul de curse în aventura de după-amiază. tot mai jos. i-am scuturat în mâna întinsă tot argintul şi câteva bancnote mototolite. cu totul necunoscut — oricum. murdară. Deşi simţeam cu toţi nervii primejdia. aşteptând. în acelaşi timp conştientă şi dizolvată într-o confuzie magică — sporea mereu. beţia mea ciudată — în acelaşi timp clarvăzătoare şi ameţită. Ceva — ruşinea de a-mi arăta teama. — Ei. se agăţase de mine.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - de sila de a fi târât într-o crimă. repede. aceea care-şi purta prin întuneric trupul uzat. Doar eram bucuros să pot dărui. Apoi s-a uitat la mine. mă târa în jos.. Grabnic am căutat prin buzunar. fără să se uite măcar la cumpărător. trăiam întâia dată pentru cineva pe lume. Şi. să pot da.

Râsul cel ordinar a răsunat din nou: — Scârboasă treabă să faci porcării aici! Sigur. o anumită secţie de spital în care era adusă. indivizi decăzuţi. O cracă a trosnit. care era tandreţe. un domn bine! Da’ p-ăsta-l învăţăm noi minte! Stăteam nemişcat. Aşteptam numai ceea ce avea să se petreacă. ştiam cine sunt. am sărutat-o. tăbărau pe dânsa în întuneric. ţiitorul care îi otrăvea viaţa. Se uitau unul la altul şi era limpede că se aşteptau să le rezist. spre uimirea ei. Şi iată că un glas tărăgănat. de bărbat.. O mângâiam într-una pe braţul mic şi slab. curiozitatea mea misterioasă şi trează chiar îl aşteptase. se şi pornise pe râs. ci. bolnav şi gol.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - de mine. luat cu împrumut într-o curte de mahala. nu uitasem nicio secundă că cineva mă pândeşte. — Aşaaa. sfârşitul către care eram târât pe jumătate conştient. undeva. de braţul ei slab şi rahitic ca de copil. — Na-ţi-o că am pus mâna pe el! Păi ştiam eu! Înainte de a-i vedea. ordinar. ba. dintr-o involuntară recunoştinţă. indivizii erau supăraţi că nu mă mişcăm. În clipa aceea. Stătea oarecum la mijloc: atacul pare să nu-i fi fost cu totul pe plac. Nu simţeam nicio teamă. îi simţeam trupul mic. M-a copleşit o milă nesfârşită pentru ea. nu senzualitate. într-un azil. iar apoi sfârşitul. Apoi m-am aplecat şi. În mijlocul ameţelii înnegurate. pentru toate. unde va fi evacuată de-a valma cu altele şi unde o vor lăsa să crape ca pe un animal. Fata sărise de lângă mine. beţivii care. dar nu ca să-şi îndeplinească profesional datoria pentru care o plătisem. totuşi nu către ei. să vină zdrobirea. să mă rog de ei sau să dau semne de teamă. dintr-o dorinţă feminină de apropiere. schilod şi deodată am întrezărit prin toate astea întreaga-i viaţă: patul jegos. Sângele îmi zvâcnea în tâmple. unde dormea de dimineaţă până la amiază într-o viermuiala de copii străini. pe ultima treaptă a vulgarităţii Acum trebuia să dăm cărţile pe faţă. sala unde trupul ei fără vlagă. ceva a foşnit în spatele meu. râgâind. privindu-mă arogant. aşa mi se părea. Ajunsesem în sfârşit jos de tot. era expus ca material didactic pentru tinerii studenţi obraznici. Am apucat-o uşor de braţ. Pe de altă parte. Am sărit înapoi. Un chip se ridica acum din tufiş. am simţit ceva cald. iar în spatele lui un al doilea. a strigat în sfârşit ameninţător unul 130 . Tace chitic.

al situaţiei mă năucise. nu se poate. încordată până aproape să se rupă. mi-a spus pe un ton poruncitor: — Mergi cu noi la comisariat. acolo. Nu m-am împotrivit. — Ei. — Lasă-l s-o şteargă. dar acum pentru cea mai mare miză. vulgar. Fără grabă. a spus unul (un tip mic. Şi m-am dat acestui joc îngrozitor — magiei sclipitoare a hazardului — cu toată puterea încordată a nervilor fremătători. dar voiam să gust până în fund grozăvia. farmecul nebunesc al jocului.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - dintre ei. n-are să-i placă stimatului domn. pentru întreaga mea viaţă burgheză. savuram cumplita umilire. cu totul mecanic. Celălalt. iar eu îi torturam cu docilitatea mea. ciupit de vărsat). Era o luptă mută între noi — şi. Dar celălalt i-a răspuns. a zis în spatele meu unul dintre glasuri. o. pentru că n-am vrut să mă împotrivesc: elementul nemaipomenit. înţelegeam că voiau să mă forţeze speriindu-mă. să încep tocmeala. colo e gardianu’. Ia să-l pedepsească şi pe dumnealui! Eu auzeam fiecare cuvânt al lor. în hăţişul duhnitor al dumbrăvii din Prater. un biet pârlit. cât de bogată a fost noaptea aceea — simţeam pentru a doua oară în douăsprezece ore: primejdia de moarte. ştiam că pot să-mi recapăt libertatea cu câteva coroane. într-un soi de leşin conştient. Apoi. ba chiar pentru existenţa mea. dar eu îi auzeam 131 . stângaci exprimată. între doi derbedei şi o prostituată. Atunci. omul mi-a pus braţul pe umăr şi m-a împins uşor înainte: — Dă-i drumu’! Am pornit. îl bagă la gherlă da’ pe un domn fain ca ăsta. venind spre mine. mergeam în direcţia în care mă împinseseră. Creierul îmi rămăsese însă treaz. primejdios. Când face asta unul de-alde noi. şi înţelegeam rugămintea.. cel puţin o săptămâna are să stea la răcoare. Dar tocmai faptul că mă îndreptam spre lumină atât de supus. părea că îi încurcă pe indivizi. intenţionat. nu. Şopteau între ei. fără să fi rostit vreo vorbă. Nelegiuitul din mine îi înţelegea pe nelegiuiţii din ei. au început să-şi vorbească iar tare. aparent sever: — Nu. Ştiam că indivizii aveau mai multe motive decât mine să se teamă de poliţie. care n-are după ce bea apă. Ar fi trebuit să sune rău şi ameninţător. Eu continuam să tac.

pentru acei doi oameni. ştiam bine că în clipa următoare. să-i chinuiesc pe aceşti bieţi pârliţi? Şi în nesfârşita mea milă şiroia nesfârşita ruşine că de dragul voluptăţii proprii. când lumina străzii apropiate mă proteja. să pun capăt dezamăgirii din ochii ăştia amărâţi şi înfometaţi. În spatele meu. zădărnicisem iar unui străin. ca nişte laşi. zdrenţăroşi? Câteva coroane. tocmai acum. când eram asigurat. Ce folosiţi din asta? Poate am să fiu închis. numai la mlădierea asta. unui necunoscut. acum ei se temeau de mine.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - poticnindu-se în nesiguranţa lor. am înaintat spre unul dintre ei. am văzut pentru întâia dată chipurile indivizilor: în ochii lor nesiguri. înciudaţi de lovitura nereuşită. Mergeam liniştit către dâra de lumină. În sfârşit. încurcaţi. acum trebuia să le fac pe plac. ca nişte oameni fără experienţă. Încă douăzeci de paşi. Au rămas locului. şi aveam să ajung în faţa lui. în lumea lor. De ce vreţi să-mi stricaţi viaţa? Amândoi au căscat ochii. aveau să se cufunde din nou în întuneric. mă mai jucasem cu teama. începuse să pâlpâie cercul palid al felinarelor şi când mi-am întors capul. cu nerăbdarea lor. câştigasem. să mă jefuiască. Căci acum nu mai aveau putere. deprimaţi şi dezamăgiţi. Ce doriseră de la mine.. nelegiuitul dintr-o toană a nervilor. pentru a doua oară în ziua aceea. câteva mizerabile coroane. la o ameninţare. unul a 132 . încercaseră numai atât de stângaci. să mă omoare. Atunci m-a copleşit subit — şi părea că fierberea lăuntrică mi ar fi aruncat în aer toate stăvilarele din piept şi simţirea mi s-ar fi revărsat fierbinte în sânge — o milă neţărmurită. Se aşteptaseră la orice: la un strigăt. poate că nu. şi poate aveau să-şi descarce mânia pe nenorocita de femeie. părăsitul. frăţească. Ar fi putut să mă sugrume acolo. îmbuibatul. Dar vouă tot nu vă aduce vreun folos. Iarăşi. — De ce vreţi să mă denunţaţi? am spus. în întuneric. dar nu o făcuseră. unde într-adevăr strălucea coiful unui sergent de stradă. Jocul se terminase. acei indivizi înfometaţi. simţeam cum încetineau pasul. Întorcându-mă brusc. indivizii încetaseră a mai vorbi. hoţul diletant. M-am recules: acum. Cum îndrăzneam eu. hoţul din obrăznicie. în întuneric. să mă sperie pentru a-mi smulge câteva mărunte monede de argint. şi a trebuit să mă străduiesc să dau glasului un ton apăsat de teamă. nu. În faţă. se arătau amărăciune şi o ruşine umilită. în faţa căreia s-ar fi depărtat mârâind ca nişte câini. gata să sară înapoi. pofta lui răutăcioasă.

cineva pleda pentru mine.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - spus. Mulţumiţi-vă cu cât vă dă. Noi ne facem datoria. Apoi a spus — şi îmi dădeam seama cât îi era de ruşine. acum. abia m-a atins. ştiu fiecare nerv care palpita în mine. Iar mie îmi cânta inima. pe faţă — l-am deschis în mână. Ştiu încă tot ce s-a petrecut în acele secunde. ţipa la ei. tot ce spuneau era învăţat pe de rost pentru asemenea cazuri. am rostit cuvântul după care tânjiseră atât: — Vă dau… vă dau… o sută de coroane. ce răspuns dădea el răzvrătirii din inima mea! Nu. În cele din urmă. în sfârşit. din vulgaritate se înălţa bunătate. Ajunge! Ajunge! — Bine. dar de loc ameninţător. Cât de binefăcător era lucrul acesta. să-i mai chinui încă. suna fals. s-a recules unul. ci o 133 . acum să nu mă mai joc cu oamenii. să nu-i mai torturez prin teamă. nu mai era luptă şi joc. La atât de mult nu se mai aşteptaseră. Nici unul dintre ei nu îndrăznea să mă privească. va să zică două sute. Incontestabil. Aşteptau. În sfârşit. Între ei şi mine era im fel de învoială tainică. lăsaţi-vă de de-alde astea. Ar fi putut să-l apuce. cel ciupit de vărsat şi cu privirea agitată. Dar din nou priveau sfios în lături. deoarece ştiam că trebuie în sfârşit să-i liberez de teamă. să mi-l smulgă şi să dispară în beznă. Cu adevărat revoltată. fiecare gând care îmi zvâcnea în tâmple. Tustrei au tresărit şi s-au uitat unul la altul. când totul părea pierdut pentru ei. Dar m-am stăpânit repede. Încet de tot. o dorinţă întunecoasă de dreptate pentru un om şantajat. Şi totuşi.. Şi ştiu ce voia mai întâi sentimentul răutăcios din mine: voia să-i las să aştepte. să gust voluptatea de a-i lăsa să aştepte. mai degrabă ca o dezvinovăţire: — Trebuie să fie cu dreptate. prin ruşine. i-am rugat să le fie milă. să nu spună nimic. Tustrei au tăcut. Cuiva îi era milă de mine. Am început să joc comedia spaimei. Am scos portmoneul. Dar nu-i ieşeau vorbele din gâtlej. Şi să le ofer bani. — Două sute de coroane! — Ia mai isprăviţi o dată! s-a amestecat fata pe neaşteptate. m-am milogit. Nu mi-a făcut nimic. Am observat cât de încurcaţi erau aceşti diletanţi ai şantajului şi cum tăcerea dintre noi se înmuia. De două ori a încercat să spună ceva. Şi eu ştiam ce aşteptau: să cerşesc îndurare. zău. să nu mă nenorocească.

le va trece poate încă o dată prin minte: ceva din mine continua să trăiască în ei. totul îmi aparţinea. trebuie doar să te deschizi. Apoi unul a spus: — Noapte bună! Celălalt mi-a spus şi el „noapte bună”. şi că n-au să uite nicicând clipa aceea ciudată. Simţeam totul ca trăind numai pentru mine. a spus el involuntar. îmi umplea inima cu o dragoste universală. În închisoare sau în spital. şi bucuria acestui dar îmi umplea inima cum nu mi-o umpluse vreodată un alt simţământ. poate pe partea cealaltă. Pesemne simţea şi el cât e de comic să mulţumeşti pentru nişte bani extorcaţi. se înalţă iar spre infinit. Mă eliberasem de tot ce fusese comprimat în mine: simţeam cum eu. iar eu îi iubeam. slab. la dreapta. le dădusem ceva. mă revărsam. Aşa că i-am refuzat mulţumirile. Mergeam singur în noapte către ieşirea din Prater. şi sentimentul lui de ruşine — în noaptea aceea simţeam orice. Stele luceau de sus şi eu le respiram salutul alb. în lumea neţărmurită. şi a şi dat să plece. — Mulţumesc frumos. Nu voiam ca un om să se ruşineze în faţa mea — eu.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - stare de drept. aş fi fost pierdut. cel pierdut. 134 . de încredere. Noapte bună! Au tăcut iar o clipă. spumegând. de a risipi. Copacii mă împresurau negri. care rămăsese cu totul în întuneric. simţeam eu. Suna cald de tot. le eram drag. — Eu trebuie să vă mulţumesc.. şi la urmă prostituata. fiece gest îmi devenea limpede — mă apăsa. mirându -mă singur câtă adevărată cordialitate răsuna în vocea mea. cu o necunoscută plenitudine. Umilirea lui mă chinuia. O. Simţeam în glasurile acelea că undeva. De undeva. relaţii omeneşti. şi îndată începe să curgă de la om la om curentul viu. Dacă m-aţi fi denunţat. veneau cântând glasuri şi mi se părea că ar cânta pentru mine. de când sfărâmasem coaja din jurul pieptului meu iar bucuria de a dărui. am spus. iar eu mă simţeam legat de toate câte sunt. să aduci bucurie şi să fii şi tu bucuros de această bucurie. Se ruşina. şi voi. care eram asemeni lui. ce uşor este. laş şi fără voinţă ca şi el. hoţ ca dânsul. foarte cordial. foşneau către mine. E mai bine aşa. şi voiam să i-o înlătur. în adâncul fiinţei lor. ca o adevărată urare. ce din înalturi se prăvăleşte şi. Eu mă duc acum peste drum. Deodată. Am scos două bancnote din pachetul furat şi le-am întins unuia dintre ei. Ar fi trebuit să mă împuşc şi n-aţi fi câştigat nimic.

Şi în privirea lui ştearsă era recunoştinţă. m-a privit orbit. bancnotele au început să mă ardă iar în portofel. am zis şi i-am dat o bancnotă de zece coroane. Ea a dat s-o schimbe în grabă. Şi abia făcusem asta. când eu mă bucur? Am luat o bucăţică de turtă dulce şi i-am pus în faţă o bancnotă. De ce nu am ştiut până atunci cât de uşor şi cât de plăcut e să dăruieşti bucurie! Dintr-o dată. birjarii pocneau din bice şi strigând îşi arătau unul altuia cu degetul cum globurile libere se plimbau peste pomi. dar el s-a întors şi a fornăit prietenos către mine. cu câteva bancnote colorate — să gonesc grijile. a răspuns el bănuitor — căci ce avea să facă acum. Cu prăjitura între degete. aplecată peste cei câţiva gologani şi moţăind de oboseală.. M-am dus spre el: — Dă-mi baloanele! — Zece helleri bucata. legate cu multe sfori în mănunchiuri groase. S-a clătinat pe picioare. cu baloanele colorate acest pierdevară elegant? — Le iau pe toate. cum trupul ei boţit s-a îndreptat deodată şi cum din gura ei încremenită de uimire. am văzut o precupeaţă obosită. Toată lumea privea veselă şi se amuza de nebunia mea fericită. din întuneric apăreau perechi de îndrăgostiţi. fiţi libere! Am dat drumul sforii şi dintr-o dată. ţâşneau în urma mea mii de urări. Mergeţi deci. zburaţi unde vreţi. voiau să ajungă până în slavă. sigur că de dimineaţa era acolo.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - La ieşirea din Prater. dar eu mă şi depărtam şi am văzut numai cum s-a speriat de fericire. să fie libere. ca o mulţime de aştri multicolori. îmi zvâcneau între degete aşa cum îmi 135 . m-am dus către calul obosit care parcă atârna de oişte. Din toate părţile veneau oameni râzând. dezamăgit de cât de prost îi mersese treaba în ziua aceea lungă şi zăpuşitoare. peste case şi acoperişuri. Avea nişte prăjituri mucede şi prăfuite şi câteva fructe. să aprind bucurie. De ce nu erau acolo cerşetori? De ce nu erau câţiva copii să dorească baloanele pe care un şchiop morocănos cu părul alb le căra ţeapăn acasă. apoi mi-a întins tremurând sfoara care ţinea întregul mănunchi. să simt cum puteam — cu câteva monede de argint. că doream mai mult: să împart mai multă plăcere. Îl simţeam trăgându-mi tare degetele: baloanele voiau să plece. De ce să nu te bucuri şi tu. am gândit. lângă o staţie de trăsuri. şezând încovoiata peste marfa ei măruntă. să pun capăt neliniştii. s-au înălţat. pentru că i-am mângâiat nările roze şi i-am dat prăjitura. la miezul nopţii.

unde locuia un brutar. Viaţa pe care numai iubirea o înţelege. aşteptând să-i cer ceva în schimb. Mergeam astfel într-una. nici în cele mai fierbinţi clipe ale existenţei mele. pe stradă. o fetişcană. mototolite. era tocmai Viaţa cea mare. două unui aprinzător de felinare. că eu trăiam. Eu însă continuam să zâmbesc. Am trecut strada spre un măturător care curăţa plictisit aleea părăsită a Praterului. Pentru mine. pe cele furate de la Lajos şi pe ale mele — căci nu mai simţeam nimic care să le distingă pe unele de altele şi nici vinovăţie — gata să le dăruiesc oricui ar fi dorit. I-am spus: — Cumpără-ţi ceva bun! Şi mi-am văzut de drum. că ele trăiau. a luat-o. de recunoştinţă. nu simţisem atât de intens că toate aceste lucruri existau cu adevărat. i-am dăruit o bancnotă. întorcându136 . În mine era o beţie. La sfârşit. A căscat ochii fără să priceapă. în vânt. pe care nu o cuprinde decât cel ce se dăruie. m-am simţit atât de uşor de parcă aş fi putut zbura şi eu. mirat şi fericit. Mă uitam mereu în toate părţile. Viaţa pe care niciodată n-o simţi cu destulă fericire. lăsând în urma mea o dâră de mirare. aşa cum eu însumi. de bucurie. Şi le-am luat între degete. să văd dacă cineva nu doreşte ceva de la mine. un muncitor. casele. miraţi şi totuşi fericiţi. aveau să descopere banii în drum. şi că viaţa lor şi a mea era una. în sfârşit.. în noaptea aceea. ca şi cum m-aş fi dăruit unei femei. le-am aruncat una câte una. am simţit o libertate pe care n-o cunoscusem niciodată. am oferit eu: unei prostituate care m-a acostat. pe treptele unei biserici şi mă bucuram la gândul că o bătrânică zbârcită avea să găsească o sută de coroane la slujba de dimineaţă şi avea să-l binecuvânteze pe Dumnezeu. strada. mă descoperisem pe mine. N-aş mai putea spune unde şi cum am împrăştiat toate bancnotele şi până la urmă chiar monedele de argint. totul plutea laolaltă într-un sentiment cu totul nou de posesiune şi de afinitate: niciodată. cerul. în necunoscut. la gândul că un student sărac. când au zburat ultimii bani. Credea că vreau să-l întreb de vreo stradă şi mă privea posomorât: i-am zâmbit şi i-am întins o bancnotă de douăzeci de coroane.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - zvâcniseră sforile baloanelor! Voiau şi ele să zboare de la mine. cea măreaţă. A urmat o singură clipă întunecată: atunci când. o bancnotă am azvârlit-o pe geamul deschis al unei odăiţe de subsol. Şi cum nu venea nimeni.

Eram obosit. îmbătat. Încotro mă duce. când. De atunci nu s-au scurs decât patru luni şi încremenirea de odinioară n-a revenit. dar să trăiesc o viaţă adevărată. şi nici nu vreau să ştiu. omul corect. deodată. Bineînţeles. nu le pot rosti fără spaimă. Ştiu că am devenit un alt om cu alte simţuri. mi-a fugit de sub tălpi pământul lumii mele. Atunci. Cred că numai acela trăieşte cu adevărat care-şi trăieşte soarta ca pe o taină. consider himerice legile şi formele societăţii. păşind în locuinţa celui care fusesem până în acel ceas. un sens căruia nu-i găsesc alt nume decât acela de însăşi viaţă. Dar m-am deşteptat vesel într-o nouă dimineaţă şi nimic nu pierise din sentimentul care continua să izvorască recunoscător. m-a invadat teama de a mă întoarce iar la viaţa dinainte. nu mă ruşinez nici faţă de alţii. Nu. pe care ceilalţi o numesc viţiu poate spre ceva sublim. dar din ceasul acela îmi simt cu fiece răsuflare sângele cald şi îl simt cu zilnic împrospătata voluptate a vieţii.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - mă acasă fericit. mai bine să mă prăbuşesc în toate adâncurile nelegiuirii şi ale groazei. tinichea. culcându-mă în patul lui. deodată. ştiu numai că sunt mai fericit pentru că am aflat un sens vieţii mele îngheţate. spre odăile mele. şi întâmplarea întreagă să nu se dovedească decât ceva efemer şi nestatornic. Nu ştiu. De atunci nu-mi mai interzic nimic. viu în noaptea aceea. viţiu au căpătat deodată un răsunet rece.. nespus de obosit. nu îndrăznesc să afirm că am devenit un om mai bun. gentleman-ul de ieri şi de odinioară. cu o conştiinţă mai puternică. am simţit vârtejul vitezei îmbinat cu adâncimea întregii vieţi — fierbinţeala mi-a trecut. rupt de lume! Nu. poate spre altă prăpastie. Trăiesc. nelegiuire. reluând legătura cu tot ceea ce noaptea aceea deznodase atât de frumos. întrucât mă las în voia acelei puteri pe care am simţit-o atunci pentru întâia oară atât de magic. am răsucit cheia în uşă şi în faţă mi s-a deschis coridorul cel negru. cu altă excitabilitate. nu întreb. numai să nu devin iar acer care fusesem. arzător. ca un vis fantastic. când m-am prăbuşit în necunoscut şi când în acea prăvălire în propria-mi genune. Cuvinte ca: onoare. Beţia magică din noaptea aceea. fără sentimente. Niciodată însă nu am iubit viaţa cu mai multă înflăcărare — de 137 . şi totuşi mi-era teamă că odihna ar putea să mă înece ca nişte valuri şi să târască în nămolul negru tot ce fusese fierbinte. nici faţă de mine însumi. orice. încă înfloresc cald în preocupările mele zilnice.

că am întinerit. ca să nu mă trădez. portarul. Şi prefacerea asta — deşi. nici nu mă chinuie. Nam vorbit nici unui prieten despre asta: ei nu şi-au dat seama niciodată cât de atrofiat eram. Citesc zilnic în ziare (pe care înainte nu le răsfoiam decât pentru a mă informa asupra spectacolelor sau a licitaţiilor) sute de lucruri care mă stimulează. primul care mi-a încălzit sângele şi mi-a deşteptat simţurile. Întinerit? Numai eu ştiu că abia acum încep să trăiesc cu adevărat. pot reaprinde atât de magic 138 . care ştiu mai adânc toate lucrurile astea. mi-a povestit de curând despre moartea fetiţei lui şi m-a mişcat mai mult decât tragediile lui Shakespeare. De când am început să mă înţeleg pe mine. posibilitatea asta nu mă sperie de loc. ca unuia care s-a vindecat de o boală. Şi dacă însemn aici minunea trezirii mele. şi înţeleg perfect propria-mi cutezanţă de a lua în mâna vie şi caldă un condei rece şi de a-ţi scrie ţie însuţi. pe lângă care treceam înainte ca pe lângă un stâlp mobil. Dintr-o dată iau seama la toate. adeseori mă întreţin cu el. o fac numai pentru mine însumi. nişte câini străini. faţă de vreuna dintre formele şi întruchipările ei. Unii oameni au devenit deodată cordiali cu mine. decât pot să mi le spună propriile-mi cuvinte. acum o jumătate de an. Iar dacă ar sosi moartea în mijlocul acestei vieţi vii. Dar — fie şi numai o iluzie! — este primul lucru care m-a făcut fericit. pe stradă. şi rândurile mele ar cădea în mâinile altuia. n-au să-şi dea seama niciodată cât sunt de înfloritor. îmi continui aparent viaţa în cercul plictiselii binecrescute — pare a deveni pe încetul străvezie. înţeleg nesfârşit mai multe lucruri: privirea unui om înfometat în faţa unei vitrine poate să mă zguduie.. Lucrul cel mai ciudat e însă că acum pot sta de vorbă cu oamenii şi în afară de ceea ce se cheamă conversaţie. pe care îl am de şapte ani. mă interesează. că trăieşti cu adevărat. Servitorul meu. Căci cine n-a trăit magia unor astfel de ore poate înţelege tot aşa de puţin ca mine. Nu-i vorba să crezi că întregul trecut n-a fost decât greşeală şi pregătire: e o iluzie generală. nimic nu mi-e indiferent. pe o hârtie neînsufleţită. pentru a treia oară în săptămâna aceasta au alergat spre mine. că unele episoade fugare şi în aparenţă fără legătură. Iar prietenii îmi spun cu oarecare bucurie. zburdălnicia unui câine să mă entuziasmeze. Cărţi care mă plictiseau se deschid deodată spiritului meu.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - asta sunt sigur — şi acum ştiu că oricine comite o crimă (singura crimă care există) arătându-se indiferent faţă de viaţă. dintr-o singură seară.

1922 139 . acela îi înţelege pe toţi oamenii. Dar cine cunoaşte legătura dintre fenomene nu dă sentinţe şi e lipsit de mândrie. căci mă înţelege.STEFAN ZWEIG – NOAPTE FANTASTICĂ - o viaţă stinsă. Şi cine l-a înţeles pe omul din sine. De acela nu mi-e ruşine.. căci nu mă înţelege. De acesta nu mă ruşinez. Cine s-a descoperit pe sine nu mai poate pierde nimic pe lume.

căutând să vadă dacă nu cumva a rămas acolo vreun bilet cu câteva rânduri explicative. pipăi încă o dată plicul. A patruzeci şi una. ai căror expeditori îl interesau. în patul lui îngust de copil. cumpără un ziar în gară. întocmai cum a murit. dragul. moartea mi-a răpit copilul. mi s-au închis fără să-mi dau seama. întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena. dintr-o înviorătoare excursie de trei zile în munţi. se rezemă comod în fotoliu. la fel ca foile. agitat şi necunoscut.. „Ţie. patruzeci de ore am stat la căpătâiul lui pe când gripa îi zgâlţâia bietul trupuşor aprins de febră. nu purta nici adresa expeditorului. Era vorba de el. sau de un om imaginar? Deodată deveni curios şi începu să citească: „Copilul meu a murit ieri. I-am răcorit fruntea care ardea. în vremea asta. Între timp. A treia seară. Ciudat. Răsfoi în grabă paginile foşnitoare ale ziarului. bietul meu băieţel.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - Scrisoarea unei necunoscute Cunoscutul romancier R. Privi în treacăt scrisorile. gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură. Acum zace culcat acolo. Mâinile i-au fost încrucişate peste cămăşuţa albă. Trei zile şi trei nopţi am luptat cu moartea pentru acea viaţă mică şi fragedă. nici nu-l întristă. Trei sau patru ore am stat adormită pe scaunul tare. zorite. Ochii nu au mai rezistat.. şi 140 . oboseala mă doborâse. nici semnătură. Dar plicul era gol şi. Involuntar. i se servise ceaiul. cu un scris de femeie. mai degrabă un manuscris decât o scrisoare. şi luă din nou scrisoarea. după ce puse întâi la o parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. numai pleoapele i-au închis ochii lui negri şi inteligenţi. aşa începea scrisoarea. apoi luă un automobil şi porni spre casă. gândi. Se opri mirat. mai răsfoi o dată ziarul şi câteva imprimate. zi şi noapte i-am ţinut în mâinile mele mânuţele agitate. ca un strigăt. care nu m-ai cunoscut niciodată”. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. rupse câteva plicuri. Erau aproape două duzini de pagini. Dar abia îşi aruncă ochii pe data ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea pe care o pusese deoparte. ca un titlu.

şi aş putea crede că n-a murit. şi asta ar fi bine. Cred că am febră. numai pe tine.. da. care întotdeauna ţi-a aparţinut şi despre care n-ai ştiut niciodată nimic. Nu îndrăznesc să mă uit într-acolo. o moartă nu mai cere nimic. şi atunci pare că i se mişcă trăsăturile. când rece. Un singur lucru vreau de la tine: să crezi tot ce-ţi spun. când cald. ca să-ţi vorbesc măcar o dată. şi cui aş putea să-i vorbesc în ceasul ăsta îngrozitor dacă nu ţie. a murit. poate chiar gripă. care nu m-ai cunoscut niciodată şi pe care te-am iubit totdeauna. tot ce trădează durerea mea. Dar îmi vei cunoaşte taina numai când voi fi moartă. copilul meu a murit ieri — acum nu te mai am decât pe tine pe lume. 141 . Atâta te rog: să crezi totul. pe masa la care îţi scriu. nu îndrăznesc să mă urnesc. Numai ţie vreau să-ţi vorbesc. nu mai vreau să mă uit ca să nu sper iar şi iar să fiu dezamăgită. Numai pe tine. te joci sau te amuzi cu lucrurile şi cu oamenii. Adesea mi se face negru înaintea ochilor. care nu m-ai cunoscut niciodată. Nu te teme de vorbele mele. care în timpul ăsta.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - patru lumânări ard la cele patru colţuri ale patului. căci dacă lumânările pâlpâie. Dar dacă va ajunge în mâinile tale. Căci nu pot sta singură cu copilul meu mort. ţie. Am luat a cincea lumânare şi am pus-o aici. Dar ştiu bine. că are să se trezească şi că are să-mi spună cu vocea lui limpede ceva plin de duioşie copilărească. să ştii că este de la o moartă care îţi povesteşte viaţa ei. numai de data asta. căci nimeni nu minte în ceasul când îi moare unicul copil. pe tine. poate că tu nu mă înţelegi — capul îmi este greu. care ai fost şi eşti totul pentru mine? Poate că n-am să-ţi pot vorbi prea desluşit. dar am să-mi adun toate puterile. Ştiu. când nu vei mai fi nevoit să-mi răspunzi — dacă ceea ce îmi scutură acum trupul. acea gripă care se strecoară acum din casă în casă. tâmplele îmi zvâcnesc. iubitule. nu vrea nici iubire. viaţa ei care a fost a ta de la întâiul până la ultimul ei ceas conştient. mă doare tot trupul. nici milă. voi rupe această scrisoare şi voi continua să tac cum am tăcut întotdeauna. fără să destăinuiesc cuiva ce am pe suflet. care caută adăpost la tine. vreau să cunoşti întreaga mea viaţă. care habar nu ai că exist. umbre îi aleargă peste obraji şi peste gura închisă. căci mi-aş însoţi copilul şi n-ar mai trebui să-mi curm singură zilele. nici consolare. poate că nici n-am să pot sfârşi scrisoarea asta. este într-adevăr sfârşitul. Dacă trebuie să trăiesc mai departe. să-ţi destăinuiesc pentru întâia oară totul. ştiu. nebănuind nimic.

dragul meu.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - Am să-ţi dezvălui întreaga mea viaţă. De la bun început. această viaţă care n-a început cu adevărat decât din ziua când te-am cunoscut. şaisprezece ani — nu. Până te-ai mutat tu în casa noastră. Dintr-un instinct comun. răi. pentru că nu voiam să avem nimic comun cu grosolănia lor de oameni decăzuţi. ca să mă asculţi pe mine. Sigur că nu-ţi mai aminteşti de noi. Săraci cum erau. ne urau cel mai tare pe noi. încât mi-au însângerat fruntea. sigur că nu ne mai ştii numele. ultimul meu suflu de viaţă. de aceea se răzbunau pe mine cu orice prilej. adeseori. bătută până la sânge. îmi strigau vorbe urâte. s-a 142 . despre care inima mea nu mai ştie nimic. Dar eu. casa întreagă îi ura pe oamenii aceia. nimeni nu întreba de noi. de acea biată văduvă a unui funcţionar de la finanţe (era totdeauna îmbrăcată în doliu) şi de acea fetişcană firavă. când. a şi trecut atât de mult de atunci. să-ţi povestesc tot. ceasul în care te-am văzut pentru întâia oară. căci naveam tăbliţă pe uşă şi nimeni nu venea la noi. ba chiar ceasul în care am auzit pentru întâia oară vorbindu-se de tine. Poate că n-ai auzit niciodată numele nostru. Şi cum s-ar putea altfel. căci atunci a început viaţa pentru mine. şi odată au zvârlit în mine atât de tare cu bulgări de zăpadă. cincisprezece. fără veste. Când ai venit tu. Bărbatul era beţiv şi obişnuia să-şi bată nevasta. până când lumea a ieşit pe la uşi ameninţându-l cu poliţia. vecinii lor săraci.. Înainte era numai ceva tulbure şi tern. Odată. gâlcevitori. îmi amintesc parcă ar fi azi ziua. oarecum cufundate în mediocritatea noastră micburgheză. Rabdă. De altfel. rabdă un sfert de ceas fără să oboseşti. îmi amintesc cu patimă fiece amănunt. Eram foarte retrase. în apartamentul tău locuiau nişte oameni urâcioşi. în aceeaşi casă unde ţii în mână scrisoarea mea. aveam treisprezece ani şi locuiam în aceeaşi casă unde locuieşti tu acum. femeia a fugit pe scară cu părul vâlvoi. te conjur. care n-am obosit să te iubesc o viaţă întreagă. ne trezeam noaptea în zgomotul scaunelor trântite şi al farfuriilor sparte. tot de la început. în care amintirea mea nu s-a mai cufundat niciodată. mama evitase orice relaţie cu ei şi îmi interzisese să intru în vorbă cu copiii lor. iubitule. în timp ce îndărătul ei urla beţivul. locuiam pe acelaşi palier. tocmai în faţa apartamentului tău. Când mă întâlneau pe stradă. un fel de hrubă în care oameni şi lucruri — totul e acoperit de praf şi de pânze de păianjen. ah.

băteau cuie. toate aceste amănunte aproape ridicole. închiriase apartamentul. Câteva zile a atârnat la poartă un bilet de închiriat. care conducea totul cu un aer de superioritate liniştită şi sigură. bătrânul Johann. servitorul acela de casă mare. cu părul cărunt. fără să facă prieteşug cu ceilalţi servitori şi fără să se bage în flecărelile lor. Am rămas în 143 .. Tu nu te-ai arătat nici măcar în timpul mutatului. apoi pentru că era extrem de politicos cu toată lumea. Pe mama a salutat-o din prima zi respectuos. tapiţeri. Doamne. Înainte încă de a intra în viaţa mea. întorcândumă de la şcoală. scund şi grav. vopsitori. Şi. am văzut în faţa casei un camion. Când îţi rostea numele — totdeauna cu un fel de consideraţie şi cu un respect deosebit — se vedea îndată că ţine la tine cu un devotament mult mai puternic decât cel obişnuit la servitori faţă de stăpânii lor. unul câte unul. întâi pentru că în imobilul nostru de la periferie un servitor de casă mare era ceva cu totul nou. se purta totdeauna serios şi prieteneşte. Cea mai mare parte din mobile. hamalii le şi căraseră înăuntru. atunci cu toţii am răsuflat uşuraţi. cât mi-a crescut această curiozitate când într-o după-amiază. Ne impunea tuturor foarte mult. N-aveam linişte de zgomotul celor care ciocăneau.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - întâmplat nu ştiu exact ce — cred că bărbatul a fost arestat pentru furt — şi au trebuit să plece cu toate catrafusele. cele grele. răzuiau şi spălau. noi. oameni de serviciu. acum duceau numai lucrurile mici. ca pe o doamnă. Chiar după câteva zile. un domn singur şi liniştit. de originalitate şi de mister. iubitule. Şi cât l-am iubit pentru asta pe bunul. toate lucrările astea le supraveghea servitorul tău. Îţi povestesc toate astea. au sosit zugravi. apoi a fost luat de acolo şi prin portar s-a răspândit repede ştirea că un scriitor. zicea că s-a sfârşit cu murdăria de vizavi. şi chiar cu mine. ca să înţelegi cum ai câştigat încă de la început o asemenea putere asupra copilului timid şi sperios care eram pe atunci. toţi cei din modesta casă de la periferie (oamenii care duc o viaţă mărginită sunt veşnic curioşi de toate noutăţile din jurul lor) îţi aşteptam cu nerăbdare sosirea. o fetişcană. deşi îl pizmuiam că poate fi mereu în preajma ta şi te poate sluji. în jurul tău plutea un fel de atmosferă de bogăţie. dar mama era mulţumită. Atunci am auzit pentru întâia oară numele tău. ca să cureţe şi să deretice apartamentul de urmele lăsate de nespălaţii aceia.

cu o vergea. şi ai apărut tu — tu. aşa că n-am îndrăznit să ating vreo carte. Încercam să-mi reprezint imaginea ta: erai un om bătrân. dar care mi-erau dragi mai mult ca orice. Toată seara nu m-am putut gândi decât la tine. pe toate.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - prag să le pot admira pe toate. albă. şi părul de adolescent. căci lucrurile tale erau atât de deosebite. tablouri mari în culori vii şi la urmă veneau cărţile. care era atât de bogat. dar mult mai binevoitor. fără cea mai mică asemănare cu imaginea lui Dumnezeu-Tatăl. englezeşti şi multe în limbi pe care nu le înţelegeam. într-adevăr. atât de multe şi atât de frumoase cum nu crezusem vreodată că ar putea exista. şi urcai scara sprinten. Cred că aş fi stat să le privesc ore întregi. pe care mi-o închipuisem în naivitatea mea copilărească! Visasem un moşneag blând. tot câte două trepte o dată. În sfârşit. peste care anii alunecă neputincioşi! Purtai un încântător costum de sport. cu ochelari şi cu o barbă lungă. că eşti frumos. mai frumos şi mai blând. înainte încă de a te cunoaşte. curioasă. în felul tău incomparabil. tu. Stăteau grămadă lângă uşă şi servitorul le lua şi le scutura grijuliu de praf pe fiecare. în noaptea aceea te-am visat pentru întâia oară. Numai la titluri mă uitam sfioasă. Nu ştiu de ce eram convinsă. A doua zi ai sosit. astfel ţi-am văzut cu mirare chipul luminos şi plin de viaţă. Fără să te cunosc. Cât de zguduitoare a fost pentru mine surpriza că erai cu totul altfel. nu te-am putut zări — şi asta n-a făcut decât să-mi sporească nerăbdarea. şi în acelaşi timp atât de învăţat? Un fel de respect supranatural se lega în mintea mea de aceste cărţi. pe lângă stivele de cărţi. legate în carton. 144 . Acum mă obseda întrebarea: cum poate fi omul care poseda şi care citise toate cărţile astea multe şi minunate. dar nici nu m-a încurajat. atât de numeroase. Pălăria o ţineai în mână. am rămas uluită cât de tânăr. cu ochelari. care ştia toate aceste limbi. cum nu mai văzusem. dintr-o parte: printre ele erau cărţi franţuzeşti. cafeniu deschis. cel imuabil. sculpturi italiene. chiar pe când te credeam un om bătrân. erau idoli indieni. semănând cu profesorul nostru de geografie. Servitorul nu m-a gonit de acolo. şi cu o măturică de pene. dar cu toate că te pândisem. întocmai aşa cum eşti şi azi. Eu nu aveam decât vreo duzină de cărţi ieftine şi uzate. dar chiar atunci m-a chemat mama. Mă tot învârteam. de băieţandru. şi pe care le reciteam mereu. a treia zi te-am văzut. deşi aş fi mângâiat bucuros pielea moale a multora..

căci întreaga dualitate a fiinţei tale se exprima în felurimea acestor vizite. simţim într-una la tine şi numai la tine: că oarecum eşti un om cu două feţe. întreaga perseverenţă sfredelitoare a fetei de treisprezece ani nu mai gravita decât în jurul existenţei tale? Te supravegheam pe tine. în bietul meu univers de copil. când. pentru că-i celebru în societatea înaltă — să-l descoperi deodată sub înfăţişarea unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani. neîndurător de serios.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - cât de frumos. O dată a venit directorul Operei. lucru straniu. un om conştient de datoria lui. Nu dădeam mare importanţă acestui lucru. în acea primă secundă am simţit foarte desluşit ceea ce eu şi toţi ceilalţi. Te vizitau oameni tineri. oamenii care veneau la tine. şi de altă parte doamne care soseau în automobil. Făcusem o plimbare cu o colegă de şcoală. sincer întoarsă spre lume şi una cu totul întunecată. şi care mă umplea de respect. care ia viaţa uşor. Nici măcar atunci. cu care râdeai exuberant. şi că toată încăpăţânarea. această profundă dualitate. eu. cu un fel de surprindere. foarte citit şi cultivat. pe de alta. copilul. În general. elegant şi vesel ca un băieţandru! Mai e nevoie să-ţi spun că. studenţi zdrenţăroşi. pe care numai tu o cunoşti. ducândumă la şcoală. marele dirijor pe care nu-l văzusem decât de departe. am simţit-o de la întâia privire. din ziua aceea. iar tu ai sărit de pe scara 145 . se dă cu totul jocului şi aventurii. Fără să ştiu de ce. într-o dimineaţă. Un om care-ţi inspiră respect pentru că scrie cărţi. supravegheam obiceiurile tale. în loc să-mi micşoreze curiozitatea pentru persoana ta. atrasă în chip magic. ziua şi ora în care am fost cu totul şi pe veci pierdută în tine. Doar n-aveam decât treisprezece ani. taina existenţei tale. Apoi. la pupitrul lui. Înţelegi. s-a oprit un automobil. veneau multe. în arta ta. am simţit ceea ce cu toţii ghicesc în tine: că duci o viaţă dublă — o suprafaţă luminoasă. Dar ştiu încă exact. foarte multe femei. şi toate astea.. şi curiozitatea pasionată cu care te pândeam şi te spionam nu ghicise încă — atât eram de naivă! — că era dragoste. am văzut cum ieşea de la tine o doamnă voalată. fetişcane care urmau încă scoală de comerţ şi care se strecurau jenate pe uşă. ce minune. fetişcana de treisprezece ani. Şi. mi-o sporeau. camarazi de-ai tăi. iubitule. stăteam de vorbă în faţa porţii. când. iubitule. iată. pe de o parte un tânăr cu inima caldă. nimic în afară de tine nu mă mai interesa. de zvelt şi elegant crai. ce enigmă seducătoare trebuie să fi fost tu pentru mine. cât de mlădios. în casa noastră.

Încurcătura în care mă aflam m-a făcut să devin grosolană. Şi tocmai din sentimentul că se atinge batjocoritor de secretul meu. cu totul fără voia ta. fetiţa de treisprezece ani. locuieşte aici. devenise secretul meu. Mai târziu. tu o dărui oricărei femei care trece pe lângă tine. că nu e în ea nicio intenţie. îmi dau lacrimi în ochi. în casă” am îngăimat stângaci. Căci pe lumea asta nimic nu seamănă cu dragostea din umbră. mângâioasă şi învăluitoare ca o dezmierdare. adolescenta. că privirea aceea n-are nimic conştient. „Cine e?” a întrebat prietena mea. ceva dulce şi cald când o îndrepţi spre ele. unei vânzătoare care te serveşte. se trezise femeia. privirea care te învăluie şi te dezbracă în acelaşi timp. Din secunda aceea te-am iubit. un domn oarecare. dar din secunda aceea. de atent. Asta a fost tot. nimeni nu te-a iubit aşa — ca o sclavă.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - automobilului. ci numai tandreţea ta pentru femei. crede-mă. mi-am dat seama că privirea aceea magnetică ce te prinde şi te atrage. Ştiu că ţie femeile ţi-au spus ades vorba asta. am fost cu totul în puterea ta. până am simţit că. cu tot devotamentul — cum te iubea fiinţa aceea care eram pe atunci şi care pentru tine a rămas veşnic aceeaşi. de mânie şi neputinţă. atât de umil. Dar. iubitule. în mine. care şi azi mă încântă. N-am putut să-i răspund numaidecât. „Eşti o gâscă!” am zis furioasă. Dar ea râdea şi mai tare. şi mai batjocoritor. unei cameriste care-ţi deschide uşa. nicio înclinare. mi-ai zâmbit — da. Nu ştiu ce m-a făcut să-ţi deschid uşa şi astfel ţi-am ieşit în cale şi aproape că ne-am izbit. neluată în seamă. eram cuprinsă parcă de flăcări. nu bănuiam asta. sângele mi-a năvălit în obraji. care îi dă. gata să intri. de când ţi-am simţit privirea duioasă şi tandră. sentiment atât de lipsit de speranţă. în felul tău elastic şi nerăbdător.. „A. cu o voce aproape intimă: „Mulţumesc mult. Credeam că tandreţea nu e decât pentru mine. Mi-era cu neputinţă să-ţi rostesc numele. cu toată răutatea unui copil curios. Dar eu. nu pot zice altfel — mi-ai zâmbit tandru şi mi-ai spus încet de tot. domnişoară”. privire de seducător înnăscut. şi ea era a ta pentru totdeauna. a unui copil. de pătimaş cum 146 . îmi venea s-o strâng de gât. numai pentru mine singură — şi în acea unică secundă. Te-ai uitat la mine cu privirea aceea caldă. în acea singură clipită îmi devenise sacru. Am lăsat-o acolo şi am alergat sus. „Dar de ce ai roşit aşa când s-a uitat la tine?” m-a luat peste picior colega. atât de supus.

eram fără experienţă şi neştiutoare. Această vizetă — nu. nu făceam decât să te aştept şi să te pândesc toată ziua. Îmi spălam. pe jumătate pervertite. mama mi-era străină. simţeam repulsie. prin al cărei ochi rotund se vedea uşa ta. îmi dichiseam rochiile numai ca să-ţi par plăcută şi îngrijită. temându-mă de privirea bănuitoare a mamei. pentru că se jucau atât de uşuratic cu ceea ce pentru mine constituia pasiunea supremă. Spre mirarea mamei. Vechiul meu şorţ de şcoală (era făcut dintr-un capot al mamei) avea în stânga un petic pătrat şi asta mi se părea îngrozitor. Se amuză cu ea parcă ar fi o jucărie. nici azi nu mă ruşinez de ceasurile acelea — era ochiul meu spre lume. cu veşnica-i deprimare şi cu grijile ei de pensionară.. tot ceea ce altminteri se împarte şi se destramă a năvălit spre tine: întreaga mea făptură. au citit şi au auzit mult despre dragoste şi ştiu că e sortită tuturor. Astfel. în vestibulul glacial. nimeni nu mă lămurise. nici azi. se fălesc cu ea ca băieţii cu întâia ţigară.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - nu este niciodată dragostea inconştient exigentă şi plină de dorinţe a unei femei în toată firea. dintr-o dată. numai pentru că îmi închipuiam că îţi place muzica. am început deodată exersez la pian cu o perseverenţă îndărătnică. nu putea lua drept confident pe altul decât pe tine. Tot ceea ce creştea şi îmbobocea în fiinţa mea. eu naveam pe nimeni căruia să mă destăinuiesc. nu zâmbi. m-am azvârlit în destinul meu ca într-un abis. ceilalţi îşi risipesc sentimentul în vorbării. Toate aveau înţeles. nu te visa decât pe tine. Dar cât de neroadă era teama asta: tu nu te-ai mai uitat niciodată. Erai — cum să spun? Orice comparaţie e prea slabă — erai totul. Uşa noastră avea o mică vizetă de alamă. erai însăşi viaţa mea. iubitule. citeam o mie de cărţi. acolo. pentru fetele de la şcoală. până noaptea târziu. nimeni nu-mi deschisese ochii. Numai copiii singuratici îşi pot păstra întreagă toată pasiunea. Tata murise de mult. toate existau numai în măsura în care aveau o legătură cu tine. Şi totuşi. Tu mi-ai transformat întreaga viaţă. În anii aceia. stăteam la pândă 147 . La şcoală fusesem până atunci o elevă indiferentă şi mediocră. aproape niciodată la mine. De aceea îl acopeream cu servieta de câte ori urcam scările. nu te cunoştea decât pe tine. şi-l tocesc în confidenţe. am ajuns prima. concentrată în ea însăşi şi totdeauna clocotind de nerăbdare. Dar eu. Mă temeam să nu-l observi şi să mă dispreţuieşti. tremurând de teamă că ai să-l observi. numai pentru că îmi dădeam seama că îţi plac cărţile.

mai pătimaşă decât în vremea acelor excese copilăreşti. să te torturez. Le căra cu greu. dam fuga de sute de ori jos. zile întregi ţi-aş putea povesti cum îmi petreceam atunci viaţa cu tine. veşnic în aşteptare şi agitată. Eram veşnic în preajmă-ţi. După scurtă vreme. căci pentru mine. Cred că era într-o duminică. viaţa mea era moartă şi fără sens. şi te rog să nu râzi fiindcă-i atât de mărunt.. câte nerozii am făcut! Sărutam clanţa pe care o atinsese mâna ta. fetiţa de atunci. Ştiu că ceea ce-ţi povestesc sunt numai exaltări groteşti. m-am dus către el şi l-am întrebat dacă nu pot să-l ajut. ca cineva gata să se arunce în apă de frica flăcărilor. Ar trebui să mă ruşinez de ele — dar nu mă ruşinez. zile întregi aş putea să-ţi povestesc despre anii aceia. pentru tine dispăruţi de mult. prezenţa invizibilă. În săptămânile când plecai în călătorie — totdeauna mi se oprea inima văzându-l pe Johann cum îţi căra jos geamantanul cel galben — în săptămânile acelea. fugeam cu capul plecat de privirea-ţi arzătoare. sub un pretext oarecare. am trăit fiecare ceas cu tine. încordată ca o strună ce vibra la prezenţa ta. plictisită. Cunoşteam totul despre tine.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - după-amieze întregi. Ore întregi. nu-mi găseam locul şi trebuia să bag bine de seamă ca mama să nu-mi observe. cravatele şi costumele tale. obiceiurile. Numai cel mai frumos eveniment din copilăria mea aş dori să ţi-l destăinuiesc. Îmbufnată. desperarea. după ochii plânşi. a reprezentat infinitul. Ah. şi care mi-era sacru pentru că îţi atinsese buzele. Ore întregi. dar mi-a 148 . sărmanul. S-a mirat. care abia îmi cunoşteai chipul. o dată am cules un muc de ţigară aruncat de tine în faţa intrării. tu plecaseşi în voiaj şi servitorul tău căra pe uşa deschisă covoarele grele pe care le bătuse. să desfăşor tot filmul vieţii tale. să văd în care dintre odăile tale arde lumina şi să-ţi simt astfel. şi într-o izbucnire de îndrăzneală. Seara. fiindcă niciodată dragostea mea pentru tine n-a fost mai curată. prostii puerile. cu tine. Între treisprezece şi şaisprezece ani. căci dacă te întâlneam pe scară fără să te pot evita. dar nu vreau să te plictisesc. după cum nu simţi tensiunea arcului de la ceasul ce-l porţi în buzunar şi care în întuneric îţi măsoară şi îţi numără cu răbdare orele. rea. îţi ştiam cunoştinţele şi le împărţeam în simpatice şi în antipatice. în stradă. tu însă nu simţeai asta. cu o carte în mână. care te însoţeşte cu bătăi de inimă neauzite în drumurile tale şi pe care privirea-ţi fugară cade abia o dată în milioane de secunde. mai concret.

Dar mama însăşi era stingherită. un negustor din Innsbruck. A fost numai o privire zorită şi furtivă în viaţa ta. venea mai des şi zăbovea mai mult. fie în somn. din păcate. o rudă depărtată a mamei. Dar cu această singură aruncătură de ochi am sorbit întreaga atmosferă şi am strâns destulă hrană ca să visez nesfârşit la tine.” Mai mult n-am auzit. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. ba chiar pioasă veneraţie — interiorul locuinţei tale. căci Johann. acolo Ferdinand are o vilă frumoasă. foarte repede. mie asta îmi era pe plac pentru că o ducea din când în când pe mama la teatru. mi-ar fi interzis desigur să mă uit mai atent. cu oarecare ceremonie.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - dat voie. nu mă mai ocupam de mama şi nu-mi păsa de nimeni. „Ba ne mutăm la Innsbruck. că domnul acela. mai ales de dragul meu. secretul care mă lega cu lumea. şi acum. îmi tremură mâna când mă gândesc 149 . un singur gând a răspuns dinlăuntrul meu. să te pândesc. Momentul acesta am vrut să ţi-l istorisesc — şi încă unul: ceasul îngrozitor care i-a urmat. Din pricina ta — cum ţi-am mai spus — uitasem totul. Nu observasem că un domn vârstnic. iar eu puteam rămâne singură să mă gândesc la tine. ceea ce era suprema mea fericire. gândul la tine. care era văduv. să fi ghicit ceva? Primul meu gând s-a îndreptat spre tine. că deodată sărisem înapoi cu mâinile întinse şi că apoi mă prăbuşisem ca un buştean. mă apăram împotriva voinţei lor mult mai puternice. mama m-a chemat în odaia ei. care nu mă cunoşti. Ce s-a mai petrecut în zilele următoare şi cum eu. ruşinată. am aflat că leşinasem. acel minut fugar a fost cel mai fericit din copilăria mea. fie trează. Mai târziu. ceea ce nu făcea niciodată. biroul tău. şi astfel am văzut — o. „Dar rămânem aici?” am putut abia să mai îngân.. credinciosul Johann. Într-o zi. dulapurile. scriindu-ţi. Acel. dacă aş izbuti să-ţi spun cu ce respectuoasă. de două ori. nu-ţi pot descrie. o ceruse în căsătorie şi că se hotărâse să accepte. copil neputincios. Sângele mi s-a urcat năvalnic la inimă. Am ţinut să ţi-l relatez pentru ca tu. tablourile. cărţile tale. m-a tras lângă ea pe sofa şi a început să-mi spună şovăind. Am pălit şi deodată am auzit inima bătându-mi: să fi bănuit. Am văzut lumea ta. la care obişnuiai să te aşezi şi pe care erau câteva flori într-un vas albastru de cristal. am auzit-o pe mama spunând încet tatălui meu vitreg. mi-a spus că ar avea de vorbit cu mine lucruri serioase. m-a sărutat cu tandreţe o dată. care aşteptase în dosul uşii. să începi să înţelegi cum viaţa mea a devenit dependentă de tine şi s-a irosit.

În acea ultimă zi. Dar n-ai venit. când mă întorceam acasă. când m-am întors la prânz. Vedeam cum se destramă locuinţa. am simţit cu o bruscă hotărâre că nu puteam trăi decât în apropierea ta. ţi-o 150 . picioarele mi-erau ţepene şi încheieturile îmi tremurau. în timp ce nu făceam decât să trag cu urechea dacă nu cumva vii. În odăile goale se aflau doar geamantanele burduşite şi două paturi de campanie: pentru mama şi pentru mine. Nu vedeam altă scăpare decât în tine. ca sclavă.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - la asta. după lupta care a durat veşnicia câtorva secunde groaznice. iar a doua zi urma să plecăm la Innsbruck. şi o dată cu ea şi viaţa mea. hamalii căraseră tot. pe ele aveam să dormim o noapte. şi am trecut dincolo. nu ştiam limpede ce voiam: poate să-ţi cad în genunchi şi să te rog să mă primeşti ca servitoare. Nu intra niciun gând senzual în asta. Dar sub această istovire dogorea încă nestinsă hotărârea de a te vedea. sleită de cei patru paşi pe care-i făcusem. Nimeni nu mai vorbea cu mine. Adevăratul secret nu-l puteam trăda. dar.. În vreme ce eu eram la şcoală. şi cum. cum mi-am smuls oarecum braţul tremurător ca să-l pot ridica. am apăsat degetul pe sonerie. la tine. aşa că împotrivirea mea nu părea decât încăpăţânare. Mam aruncat pe un pled. iubitule. încremenită de spaimă şi totuşi împinsă înainte de o forţă de neînţeles. toate se făceau pe ascuns. Ai să surâzi de fanatismul acesta nevinovat al unei fete de cincisprezece ani. în după-amiaza aceea. găseam totdeauna un lucru fie mutat. într-o zi. iar Johann ieşise după cumpărături. Îmi răsună şi acum în urechi acel sunet strident. în uniforma mea de elevă. ceva mă împingea magnetic spre uşa ta. dar odată — când mama nu era acasă — m-am ridicat. sângele mi se închegase parcă în vine. pe coridorul rece. aşa cum eram. şi apoi tăcerea în care inima mi se oprise. Tu plecaseşi. mă obosiseră ca şi când aş fi umblat ceasuri întregi prin zăpadă groasă. de a-ţi vorbi înainte ca ei să mă smulgă de acolo. fie vândut. cu sunetul mort al soneriei în urechile ce-mi vâjâiau. sfidare şi răutate. aşa că m-am întors împleticindu-mă în apartamentul nostru gol şi răvăşit. N-a venit nimeni. n-ai mai surâde dacă ai şti cum am stat atunci afară. ultima. Niciodată n-am să pot spune ce aşteptam sau măcar dacă mă gândeam la ceva desluşit în orele acelea de desperare. Mai bine spus. desigur. ei se ocupau cu mutatul. Ţi-am mai spus.

în acei nesfârşiţi doi ani petrecuţi la Innsburck. am stat pe podeaua tare. Eram obosită. Numai în rochia mea subţire. Dar te aşteptam. nu voiam să-mi fie cald. Am deschis încet uşa să mă arunc înaintea ta. vocea ta — te întorceai acasă cu o femeie… Cum am putut supravieţui acelei nopţi. iubitule — dar nu singur! Am auzit un râs înăbuşit. Ţineam clanţa tremurând. Mâine vor veni nişte oameni în negru. în nerozia mea de copil. rece. acum am să fiu iarăşi singură. te-am aşteptat. Abia adormise mama. În sfârşit — trebuie să fi fost ora două sau trei dimineaţa — am auzit deschizându-se uşa de jos şi apoi paşi urcând scara. Toată noaptea. vorbe. să mă sprijin de tine. Copilul meu a murit astă-noapte. unde sufla curentul pe sub uşă. dar cu ce alta m-ar putea ajuta? Ştiu că tot singură voi rămâne pe urmă. atât de frig era în întunericul înfricoşător. dacă îmi va fi dat să mai trăiesc. la opt. şi era o noapte geroasă de ianuarie. Sufeream. vorbe oarecare. Senzaţia de frig m-a părăsit. slab. căci nu mă acoperisem cu nimic. ca o renegată în mijlocul familiei mele. că m-am şi strecurat în vestibul. să-ţi cad la picioare… Ah! nu ştiu ce aş fi făcut atunci. toată acea lungă. să pândesc întoarcerea ta. Asta am aflat atunci. stăteam cu genunchii la gură.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - jur. înspăimântătoare noapte. când am trăit ca o prizonieră. chicoteli. tocmai pentru că nu mă gândeam la nimic decât numai să te văd. să te mai văd o dată. nişte străini. acei ani de la al şaisprezecelea la al optsprezecelea.. Au să vină poate şi prieteni care vor aduce coroane. pâlpâia flacăra unei lumânări. mă năpădise căldura. un om foarte liniştit. foşnetul unei rochii de mătase şi. dar ce sunt florile pe un sicriu? Mă vor consola spunându-mi vorbe. eram încă neştiutoare. tu erai. m-am lungit pe podeaua rece. m-au târât la Innsbruck. Trebuia să mă scol întruna. Şi nu e nimic mai groaznic decât să fii singur printre oameni. Toată noaptea am aşteptat. nu ştiu. de teamă să nu adorm şi astfel să nu-ţi aud paşii. Soseai? Da. Paşii se apropiau. te aşteptam. Tatăl vitreg. ca şi când mi-aş fi aşteptat soarta. trupul mă durea şi nu mai era niciun scaun pe care să mă aşez. nişte neciopliţi şi vor aduce un sicriu în care-l vor aşeza pe singurul meu copil. zgârcit la 151 . braţele îmi tremurau. iubitule. nu mai aveam forţa să mă împotrivesc. A doua zi dimineaţă.

fiece aşteptare. nu l-a ştiut niciodată? Dar pe atunci să mai fi fost eu cu adevărat copil? Ajunsesem de şaptesprezece ani. Întreaga lume nu exista decât în legătură cu tine.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - vorbă. era gata să-mi împlinească toate dorinţele. nebunesc.. refuzam să mă duc la concerte şi la teatru ori să iau parte la excursii în societate veselă. 152 . iubitule. ore întregi. Stăteam singură acasă. De-abia ieşeam pe stradă. ca la teatru. Departe de tine nu voiam să fiu fericită. apoi de optsprezece. ai să crezi. mama. Rochiile noi şi vesele pe care mi le cumpărau nu voiam să le îmbrac. Şi apoi. era bun cu mine. Şi pentru că în chipul acesta am evocat de nenumărate ori fiecare clipă din tot trecutul meu. Mă crezi că ştiu pe de rost fiecare rând din cărţile tale.. şi nu făceam altceva decât să mă gândesc la tine. De o mie de ori am visat asta. să-mi reîmprospătez iarăşi şi iarăşi sutele de amintiri mărunte despre tine. ca pentru a-şi ispăşi o nedreptate făcută în mod inconştient. în jurul meu roiau tineri. numai pentru că te-am văzut o singură dată la un concert. un copil părăsit? De ce să i-l povestesc cuiva care nu l-a simţit. dar îi respingeam pe toţi cu o îndărătnicie pătimaşă. în aşa măsură era fiecare cuvânt al tău evanghelie şi rugăciune. Dar la ce bun să-ţi mai vorbesc de toate astea. acum te aşezi. Urmăream în ziarele vieneze concertele şi premierele. pentru mine era o sărbătoare. şi în acele seri te însoţeam de departe: acum intri în sală. dezlănţuit împotriva mea. Fiece întâlnire. ca în vis. atât de viu de parcă mi-ar fi zvâcnit prin sânge abia ieri. să recit mai departe. în care mă chinuiam singură. numai ca să mă gândesc care dintre ele te-ar putea interesa. mulţumită. după treisprezece ani. atât le-am citit şi le-am recitit? Dacă într-o noapte m-ar trezi cineva din somn şi mi-ar spune un rând răzleţ din ele. că n-am văzut nici zece străzi din orăşelul acela unde am trăit doi ani? Eram ca îndoliată şi voiam să fiu îndoliată. când numele tău apărea în vreun ziar. şi mă cufundam într-un univers sumbru de singurătate. atât de fierbinte. să joc pentru mine însămi aceste mici episoade. aş putea încă şi azi. de fanatismul acesta tragic. mă îmbătăm de orice privaţiune care se adăuga la imposibilitatea de a te mai vedea. Numai în tine am trăit pe atunci. nu voiam să mă las distrasă de la patima mea: de a nu trăi decât în tine. fără speranţă. Îmi cumpăram toate cărţile tale. încât până astăzi fiece minut din anii aceia e viu în mine. copilăria mi-a rămas atât de arzătoare în amintire. zile întregi.

Până la şase lucram la magazin. Dar în mine creştea o voinţă de fier. Şi ceea ce copilul de odinioară. acolo era lumină. am stat aşa în faţa casei tale. acum o trăiam. neînchipuit de străin. în fiecare seară. era acum singurul meu gând: să fiu a ta. până în clipa aceea mi se păruse un tumult fără sens. care sunase la uşa ta.. Mai e nevoie să-ţi spun care a fost primul meu drum când. cu altcineva decât cu tine mi se părea absurd. preocuparea asta nu-mi lăsa timp să o simt prea dureros pe a mea. numai că se transformase o dată cu trupul meu. Priveam în sus. pe o seară ceţoasă de toamnă. în sus. până s-a stins lumina. ba chiar simpla tentaţie mi s-ar fi părut o crimă. abia acum trăiam şi eu iarăşi. eram tot atât de departe de gândul tău ca şi acum. Dar nu-mi dădeam seama că. Doi ani visasem clipa aceasta. Toate gândurile şi toate năzuinţele mele aveau o singură ţintă: înapoi la Viena. alergam 153 . Ferestrele tale erau luminate. fiindcă te presimţeam pe tine. am ajuns — în sfârşit. Pasiunea mea pentru tine rămăsese aceeaşi. şi am reuşit în cele din urmă să mă întorc la Viena. la o rudă. munţi şi râuri ne despărţeau. acolo era lumea mea. oricât de uimitoare li se părea celorlalţi. învăluită în toamnă. încordată. oricât de absurdă. mai feminină. erai tu. Oamenii din jurul meu mă socoteau sălbatică. mângâioasă. chiar numai jocul de-a iubirea. Dar cu o încăpăţânare îndârjită am stăruit să-mi câştig singură existenţa. m-am urcat într-un tramvai — ce încet îmi părea că merge. visul meu de totdeauna. ca funcţionară într-o mare casă de confecţii. Iar îndată ce obloanele se lăsau scârţâind. Abia acum începea să trăiască oraşul. era casa. mai trupească. inima întreagă îmi cânta. în realitate. când între tine şi privirea mea radioasă nu se afla decât geamul subţire al ferestrei tale luminate. copilul cu voinţa lui confuză şi neştiutoare nu putea nici bănui. fiecare oprire mă exaspera — şi am alergat în faţa casei. fie el şi imaginar. atunci când văi. Abia atunci mi-am căutat o locuinţă. dar nu făceau decât să mă exaspereze.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - tinerii începuseră să se uite după mine pe stradă. ziceau că sunt timidă (nu scosesem nicio vorbă despre secretul meu). Tatăl meu vitreg era avut şi mă considera copilul lui. o muncă grea. în sfârşit! — la Viena? Am lăsat geamantanele la gară. În faţa ferestrei tale am stat toată seara aceea lungă. acum mai treze. Apoi. Căci iubirea. să mă dăruiesc ţie. era mai arzătoare. cu simţurile mele. înapoi la tine! Şi am izbutit să-mi impun voinţa. dar care îmi plăcea.

voiam să mă iei în seamă. duşmănos şi în acelaşi timp invidios împotriva acestei vădite intimităţi trupeşti cu alta. Să te mai văd o dată. privirea ta distrată a alunecat pe mine şi întâlnindu-mi ochii plini de interes — ah. care mi-a sfâşiat sufletul când am văzut o femeie străină mergând atât de sigură la braţul tău. de fuga asta speriată de şcolăriţă. De o mândrie copilăroasă cum eram. s-a întâmplat în fine să te întâlnesc. ani de dor. Mai târziu. am simţit cum sângele îmi năvăleşte în obraji. o zi întreagă nu m-am apropiat de casa ta. să te mai întâlnesc o dată. căci acum dorinţa îmi era limpede. Întâmplarea a vrut ca strada să fie îngustată de un camion ce trebuia descărcat. şi anume într-un moment când nu mă aşteptam. Şi mi-am concentrat toată voinţa să nu te evit. ceva se încorda în mine. ai apărut traversând strada. am simţit ceea ce era nou şi diferit în sentimentul meu pentru tine după brusca tresărire a inimii.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - drept la ţinta iubită. după toţi acei ani întunecaţi. încât ai fost nevoit să treci foarte aproape de mine. care dorea să-ţi simtă ochii — am plecat capul şi am luat-o fulgerător la fugă. Nu eram mirată. singura mea dorinţă era ca. După vreo săptămâna. şi cum am rămas poate. dar de data asta am fost cuprinsă deodată de o durere fizică. de două ori team văzut şi cu femei. Te văzusem de departe venind. chiar pe viscol. voiam să te întâlnesc. pe când tocmai priveam la ferestrele tale. voiam să mă recunoşti. cum mă fac să tresar amintirile! — a devenit privirea ce o ai întotdeauna pentru femei: privirea care te învăluie şi în acelaşi timp te dezvăluie.. m-ai remarcat. să mă iubeşti… Dar multă vreme nu m-ai observat. cum am aşteptat de-a lungul întregului meu destin în faţa vieţii tale închise în sfârşit. Adesea te aşteptam zadarnic ceasuri întregi. să-ţi pot prinde chipul cu privirea. trecând ca hăituită pe lângă tine. într-o seară. doar cunoşteam încă din copilărie aceste veşnice vizitatoare ale tale. tandră şi cuceritoare. deşi te pândeam în fiecare seară pe străduţă. involuntar şi — împotriva impulsului meu celui mai intim. de departe. Instinctiv. adesea te vedeam ieşind din casă însoţit de cunoştinţe. pe vântul pătrunzător şi tăios din Viena. acea privire care făcuse pe vremuri pentru 154 . dar cât de înspăimântător de goală a fost acea seară de revoltă şi de orgoliu! În seara următoare stam iar în faţa casei tale. Atunci am înţeles că mă făcusem mare. aşteptând supusă. Şi dintr-o dată am fost iar copilul de treisprezece ani. te căutam. mi-a fost ruşine.

Două-trei clipe privirea aceea a reţinut-o pe a mea. care nu putea şi nu voia să se smulgă — apoi ai trecut. o îndrăgostită. de cele mai multe ori nu este decât o oglindă în care se reflectă când pasiune. visasem cele mai năprasnice posibilităţi ca şi pe cele mai fericite. ale răcelii. ele sunt adevăratele înţelepte. îmi încolţise în minte o himeră: că şi tu te gândeşti ades la mine şi că mă aştepţi. când mă gândeam la tine în fiece ceas şi când nu făceam altceva decât să-mi închipui întâia noastră revedere la Viena. că 155 . după toanele în care mă aflam. vezi tu. ai să mă dispreţuieşti pentru că sunt prea neînsemnată.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - întâia dată din copilul ce eram o femeie. am văzut că te-ai oprit şi că te uitai după mine. nerecunoscută. care îmi arăta că nimic în tine nu mă mai recunoaşte. că niciodată amintirea mea nu-ţi alunecă prin gând. nu puteam încă pricepe că m-ai uitat. al unei femei este ceva extrem de schimbător pentru un bărbat. a trebuit să-mi încetinesc pasul şi când. ale indiferenţei tale le străbătusem în viziuni pasionate — dar pe asta. Astăzi o înţeleg — ah! tu m-ai învăţat s-o înţeleg — că obrazul unei fete. m-am întors. Cum săţi zugrăvesc dezamăgirea mea! Vezi. când oboseală — şi care se modifică mereu. în cei doi ani pe care i-am trăit la Innsbruck. mereu nerecunoscută de tine. Şi.. pe asta singură. am ştiut numaidecât: nu m-ai recunoscut! Nu m-ai recunoscut. Crezi că aş mai fi putut măcar respira dacă aş fi ştiut că nu însemn nimic pentru tine. Inima îmi bătea: fără voie. Ocupându-mă intens şi neîncetat de tine. nici atunci şi niciodată. Cum să-ţi zugrăvesc dezamăgirea din acea secundă — atunci era prima oară când înduram soarta de a nu fi recunoscută de tine. soartă pe care am trăit-o o viaţă întreagă şi pe care o voi duce în mormânt. dintr-o curiozitate nestăpânită. curios şi interesat. ca apele unei oglinzi. această grozăvie nu îndrăznisem să mi-o închipui: că tu nici nu ştiai că exist. fata de atunci. încât un bărbat poate cu atât mai uşor să uite chipul unei femei cu cât intervine şi vârsta cu umbrele şi luminile ei. Dacă se poate spune aşa. visasem toate posibilităţile. în conştiinţa cea mai profundă a nulităţii mele. în felul cum mă examinai. cât de cât? Şi această trezire în faţa privirii tale. Toate formele defavoarei. Dar eu. îmi închipuisem că ai să mă respingi. În momente negre. cu cât şi îmbrăcămintea îl încadrează mereu altfel. în pornirile cele mai sumbre ale sufletului meu. Resemnatele. când candoare. prea urâtă sau prea inoportună.

Nu m-ai recunoscut atunci. desigur. n-are să uite ceasul acela! Nu. într-o nouă întâlnire. atitudinea ta a fost atât de prietenoasă. eu tremuram. Pe urmă m-ai întrebat dacă vreau să iau masa cu tine. ce ţi-ar putea aminti de mine. într-adevăr. Am mers împreună de-a lungul întregii străzi. îţi ieşise în cale în acelaşi loc. ai recunoscut-o numai pe fata cea frumuşică de optsprezece ani. care.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - nicio amintire. Şi când. ce natural. privirea ta m-a cuprins cu oarecare familiaritate. nici cât un fir de păianjen. întâia presimţire a sorţii mele. să te aud vorbindu-mi! Nu voiam să irosesc nicio clipă cu vreo întrebare. Ah! nu ştii ce merit neţărmurit ţi-ai câştigat. de sigură. nu. doar vorbeam atât de puţin. ştiam că pentru întâia dată am să-ţi aud glasul iubit. Mi-ai vorbit în felul tău vesel. a fost întâia prăbuşire în realitate. începusem să mă tem că va trebui să mă opresc. La uşa restaurantului. nu ştiai nimic din viaţa mea! — mi-ai vorbit cu o spontaneitate atât de fermecătoare. fără să mă întorc. Deodată. nu aruncă o punte între viaţa ta şi a mea. Aşteptarea mă paralizase parcă. fiindcă era o fericire fără margini să te am alături. atât de tare îmi bătea inima… Atunci m-ai ajuns din urmă.. Simţeam că pentru prima oară eram vie pentru tine: mi-am încetinit şi eu pasul şi n-am fugit. nici vorbă că nu mai deosebeşti acea seară dintratâtea seri asemănătoare. Din prima clipă. nedezamăgindu-mă după cinci ani de aşteptare copilărească! Se făcuse târziu. ce plin de tact ai fost. după două zile. Din nou ai trecut pe lângă mine şi ţi-ai încetinit îndată pasul. Şi. iar nai recunoscut-o pe aceea care te iubise şi pe care tu o treziseşi la viaţă. fără insistenţe. M-ai privit cu o surprindere prietenoasă. m-ai 156 . o aventură într-un lanţ neîntrerupt de aventuri. un zâmbet uşor îţi juca în jurul gurii. parcă am fi fost prieteni vechi — desigur. nu mi-ai dezamăgit veneraţia mea pătimaşă! Ce delicat. cu întreaga mea voinţă şi cu întreaga mea fiinţă. te-am simţit în spatele meu. fără o tandreţe insinuantă şi prea zorită. Niciodată recunoştinţa mea. căci ce eram eu pentru tine? Una printre sute. încât am fost în stare chiar să-ţi răspund. am plecat. încât mai fi câştigat chiar dacă nu aş fi fost de mult a ta. Am spus „da”… Aş fii îndrăznit să-ţi refuz ceva? Am cinat împreună într-un mic restaurant — mai ştii unde? Ah. până atunci nu bănuiai că exist. jubilam şi mă rugam în gând să-mi spui o vorbă. cu două zile înainte. cu vreo vorbă prostească.

scârţâitul cheii care mă punea pe fugă de la postul meu de supraveghere. după o scurtă ezitare. totul năvălea asupră-mi 157 . pe care o dată am îngenuncheat. şi lacrimi nu mai am. în casa ta. ce ameţeală. şi am observat după întrebările tale ocolite şi subtile. de repeziciunea răspunsului meu. care vrea să fie întâi potolită prin rugăminţi insistente. erai impresionat: începeam să te interesez. răspund la o asemenea invitaţie consimţind atât de deplin şi de bucuros — sau copilele naive. preferam să par proastă decât să-ţi trădez taina mea. în casa noastră. dibuind. cum voiai. ceva tainic în fata aceea drăguţă şi complezentă. Nici acum nu-mi pot aminti fără să-mi dea lacrimile.. jurăminte sau făgăduieli. preşul din faţa uşii tale. dacă nu voiam să vin la tine să mai stăm puţin de vorbă. Pe urmă mai întrebat. mă cercetai dintr-o parte. Iartă-mă. foarte tinere. fiecare lucru era un simbol al copilăriei mele. vădit surprins. cu tine. chinuitoare. dorul comprimat al miilor de zile. Ştiu că poate numai profesionistele amorului. plăcut sau neplăcut. — Bucuros! am rostit din toată inima. Cum aş fi putut să-ţi ascund că sunt la dispoziţia ta? Ţi-am răspuns că mai am timp. care izbucnea dintr-o dată. În tine se trezise curiozitatea. al întregii mele patimi. Astăzi îţi înţeleg mirarea. simţul tău de o siguranţă magică în tot ce e omenesc. simulează spaimă sau indignare. Îmi dădeam seama că. iubitule. oarecum mirat. prin minciuni. în orice caz. În mine însă era numai — dar cum puteai să bănui asta? — numai voinţa devenită grai. al dorului meu — uşa în faţa căreia te aşteptasem de mii de ori seara. Simţul tău. ca un lucru de la sine înţeles şi am observat numaidecât că ai fost impresionat. Şi deodată totul se realiza: intram cu tine. Ne-am urcat la tine. Oricum. în acel spaţiu de câţiva metri. era toată viaţa mea. ce fericire nebună. ascund această acceptare. Era cuibul întregii mele copilării. acolo. să afli secretul. dacă îţi spun că tu nu poţi să înţelegi ce a însemnat pentru mine să urc acea scară. ucigătoare aproape. ghicise ceva neobişnuit. chiar atunci când doresc arzător să se dăruiască. ştiu că de obicei femeile. prostituatele. Dar gândeşte-te că pentru mine fiecare obiect de acolo era parcă îmbibat de pasiunea mea. în timp ce mergeam şi vorbeam împreună. Dar eu mă feream să-ţi răspund. ce beţie.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - întrebat dacă mai aveam timp. ferestruica de unde mi-am dat aproape sufletul urmărindu-te. de unde îţi ascultam pasul şi unde te văzusem prima dată.

nu. m-am mirat că nu sunt stele deasupra mea. Când. ci am să-ţi mulţumesc mereu. M-am desprins încet şi am dat să plec. depărtată. Trebuia să mă duc la magazin. Dar cum ai fi putut bănui. Zile întregi i-am tot sărutat. îl cunoşteam din acea singură privire furişată din copilărie) şi mi i-ai dat. Niciodată. atât de radioasă a fost pentru mine noaptea aceea! Când deschisesem ochii în întuneric şi te-am văzut alături. Înainte vorbisem să ne întâlnim într-o seară. îţi păream frumoasă? Pe urmă m-ai sărutat pe gură. când înfrânsesem orice pudoare. Vrei să te cheltuieşti.. dar nu ştiu s-o spun altfel — gândeşte-te că până la uşa ta. Mai ştiu şi că. m-am azvârlit în soarta mea. niciodată n-am să te învinovăţesc. Tu nu m-ai ademenit. nu m-ai sedus — eu. niciodată n-am regretat nimic. care te-ar fi speriat. care plutea în tine. Ai luat patru trandafiri albi din vasul de cristal de pe birou (ah. sună banal. în timp ce-ţi auzeam răsuflarea şiţi simţeam trupul atât de aproape de mine. te implor. în timp ce dormeai. în întuneric. totul nu era decât realitatea.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - ca o vijelie. n-ai să ştii cu adevărat niciodată — ce însemna în viaţa mea acel minut năvalnic. grăbită. fericită cum eram. căci atât de bogată. că nimeni nu-mi simţise sau văzuse trupul. Am venit. în lume. Când îţi spun acum că m-am dăruit ţie fecioară. în toate. Gândeşte-te — da. mam azvârlit la pieptul tău. m-ai luat în braţe şi m-ai privit lung. Atunci m-ai întrebat: — Nu vrei să iei câteva flori? Am spus că da. iar acolo începea lumea fermecată a copilului — împărăţia lui Aladin. când nu ţi-am opus nicio rezistenţă. Am rămas la tine toată noaptea. şi voiam să plec înainte de sosirea servitorului tău. lumea cotidiană şi ternă. îmbrăcată. Gândeşte-te că de mii de ori îmi aţintisem ochii învăpăiaţi asupra acelei uşi pe care acum o treceam clătinându-mă şi ai să înţelegi vag — o numai să înţelegi. numai ca să nu ghiceşti secretul dragostei mele. iubitule. nu m-ai minţit. sau numai. am stat în faţa ta. mulţumită acelui ceas. am plâns de fericire. nu mă pricepe greşit! Nu te acuz. atât de tare simţeam cerul — nu. era cumva o amintire întunecată. şi din 158 . căci ţie îţi place doar ce e facil uşor şi neimportant. Tu n-ai bănuit că până atunci niciun bărbat nu mă atinsese. eu am făcut primul pas. şi nu vrei jertfe. Dimineaţa am plecat devreme. Ţi-e teamă să intervii în soarta cuiva. atât de scânteietoare de bucurie.

pe mine. risipitoare. darnic şi necredincios. în întuneric. copilul dragostei mele conştiente şi al tandreţei tale aproape inconştiente. cât uram încă de copil călătoriile astea — şi mi-ai făgăduit că vom sta de vorbă îndată după întoarcerea ta. Era copilul nostru. nu minţi.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - nou a fost minunat. Nu mi-ai scris niciun rând… niciun rând… Copilul meu a murit ieri — era şi copilul tău. Apoi mi-ai spus că trebuie să pleci într-o călătorie — oh. M-ai fi suspectat şi între tine şi mine ar fi rămas o umbră. Dar tu întrebi acum — poate speriat. Iar mi-ai dat câţiva trandafiri când ne-am luat rămas bun — rămas bun. uşuratice. străina. să înlături suspiciunea ascunsă că voiam să-ţi atribui ţie. îmi devenisem sacră: cum aş fi putut să mă împart între tine care erai totul şi alţii care abia alunecau pe lângă viaţa mea? Era copilul nostru. Dar nu m-ai chemat. Prin intimitatea cu tine. iubitule. întâlnită în treacăt. care prea uşor îţi acordasem acele trei nopţi. singurul nostru copil. care mă dădusem fără împotrivire. om bogat. ţi-a fost credincioasă ţie. la ce săţi descriu acel canon infernal al aşteptării.. gata să plece pentru a nu se mai întoarce niciodată. Îmi păzeam secretul. poate numai mirat — întrebi de ce ţi-am ascuns atâţia ani acest copil. niciodată. ba chiar plină de dorinţă. şi de ce vorbesc abia azi de el. Era şi copilul tău. paternitatea unui copil zămislit într-o oră străină ţie. numai aşa cum ai fost totdeauna şi cum eşti încă azi… Te întorseseşi de mult — vedeam asta după ferestrele tale luminate — dar nu mi-ai scris. niciodată n-ai fi crezut că acea femeie anonimă. copilul uneia dintre acele trei nopţi. Am aşteptat. ţi-o jur. În fiecare zi. te iubesc aşa cum eşti. am aşteptat ca o desperată. iubitule. Ţi-am dat o adresă la post-restant — nu voiam să-ţi spun numele meu. fierbinte şi uitând repede. chiar dacă spusele mele ţi-ar fi părut verosimile. Mi-ai dăruit şi o a treia noapte. pe mine. copilul nostru. Dar cum aş fi putut să ţi-o spun? Nu m-ai fi crezut. al deznădejdii? Nu te acuz. când zace aici. pentru totdeauna. am întrebat… dar nu. Niciun rând nu am de la tine în ultimul meu ceas. niciun bărbat nu m-a atins din acele clipe în care m-am dăruit ţie şi până în acelea când copilul mi-a fost smuls din trup. ţi-o jur — şi când eşti în ceasul morţii. Te iubesc aşa. necredinciosului — niciodată n-ai fi recunoscut fără bănuială copilul acesta ca fiind al tău! N-ai fi putut. de la tine căruia mi-am dăruit viaţa. băiatul nostru. o vagă umbră 159 . timp de două luni.

dar cu nerăbdarea ascunsă de a înlătura orice neplăcere. cu recunoştinţă. dar i-ai întins pomana cu oarecare grijă şi grabă să plece repede. nu.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - de neîncredere. tu. M-ai fi consolat. M-ai fi urât — da. Dar este — iartă-mă — este cam leneşă. Acest fel de a ajuta. fie şi numai câteva ceasuri. Tu ajuţi când eşti chemat. voiam să fiu singura dintre toate femeile tale la care să te gândeşti totdeauna cu dragoste. ştiu că ţie îţi place nepăsarea. ajuţi chiar pe cel mai străin. nu te acuz. tu nu te-ai gândit niciodată la mine. ştiu. ajuţi din ruşine. şi încă înainte să-ţi fi cerut el. I-ai dat repede şi chiar mult. voiam ca toată viaţa să te gândeşti la mine fără umbră de grijă. care fuge de recunoştinţă. bani din belşug. simţurile îmi sunt tulburi şi zăpăcite. când ţi se cere. ţi-aş fi devenit odioasă. fireşte. Iartă-mi tânguirea. Asta nu voiam. copilul nostru zace acolo mort. din care oricine poate să ia cât îi încape în mâini. m-ai uitat. e o bunătate deschisă tuturor. Dacă. Dar. bunătatea ta. Şi de aceea nu am apelat niciodată la tine. Te-ai fi simţit oarecum legat de mine. ştiu că m-ai fi sprijinit chiar dacă n-ai fi fost sigur că e copilul tău. neţărmurit de vastă. Fără îndoială. Şi apoi. te cunosc. ţi-era parcă teamă să priveşti în ochii lui. aşa că ţi-ar fi fost neplăcut să devii pe neaşteptate tată şi să răspunzi de soarta cuiva. din condeiul meu se prelinge un strop de amărăciune. Poate ţi-aş fi fost o povară. care nu poţi respira decât în libertate. în mândria mea însă. sub flăcările pâlpâinde. să fie rugată. ba cred că ai fi încercat să mă convingi să mă descotorosesc de copil. Decât să-ţi fiu o povară. neliniştit. chiar de cei mai binevoitori dintre ei. Am ridicat pumnul încleştat împotriva lui Dumnezeu şi l-am numit ucigaş. uşurinţa şi jocul în dragoste. iartă-mio! Ştiu că în adâncul inimii tale eşti bun şi generos. mi-ai fi dat bani. Nu te acuz. iartă-mă: copilul meu. preferam să iau totul asupra mea. uneori. sfios. iubitule. Şi de asta mi-era frică mai presus de 160 . din slăbiciune şi nu din plăcerea de a dărui. m-ai fi urât împotriva propriei tale voinţe — m-ai fi urât pentru dependenţa asta. te cunosc atât de bine cum nici măcar tu însuţi nu te cunoşti. Ajuţi pe oricine te roagă. Odată — eram copilă — te-am văzut prin ferestruica uşii dând ceva unui cerşetor care sunase la tine. Şi e greu să te rogi de oameni ca tine. câteva minute fugitive. e vastă. Nu ţii mai mult — îngăduie-mi să ţi-o spun deschis — la omul în nevoie şi în suferinţă decât la aproapele tău fericit.. nu l-am uitat niciodată. Dar bunătatea ta e atât de ciudată. îi place să fie îmboldită.

străin. Tot ceea ce sărăcia şi înjosirea au de suportat ca ruşine fizică şi morală. căci de acum nu-mi mai puteai scăpa. erai încă o dală tu şi totuşi nu erai tu. Acolo îţi vine să mori. izgonitele şi uitatele. căci ceea ce zace în pat nu mai e decât un boţ de carne zvâcnind. Străin. acolo pudoarea omeneasca este crucificată cu priviri şi biciuită cu vorbe. îţi puteam simţi viaţa crescându-mi în vine. pipăit de curioşi. iubitule. de-a valma. tu. femeile care dăruiesc acasă copii bărbatului lor. Fireşte. care din comunitatea sorţii făceau o comunitate a infamiei. care-i veghează cu dragoste. străin! Străine una alteia. am suferit acolo. căci ce n-aş fi făcut dacă mi-o cereai tu? Cum mi-ar fi fost cu putinţă să-ţi refuz ceva? Dar copilul acela era totul pentru mine. să te sărut când îmi ardea sufletul de dor. copilul tău. ci tu — aşa cum credeam. Am trecut prin timpuri grele. un obiect de exhibiţie şi de studiu. Am cunoscut-o în cinismul medicilor tineri care. Vezi. Te prinsesem în sfârşit. ridicau cearşaful şi pipăiau trupul lipsit de apărare şi am cunoscut-o şi în aviditatea infirmierelor. surâzând ironic şi dându-şi aere profesionale. cel nepăsător pe care nu-l puteam reţine. ca să nu observe rudele mele şi să nu dea de ştire acasă. acolo. nu au fost numai luni fericite. unite numai prin mizerie. Oh. În ultimele luni nu mă mai puteam duce la magazin. nu tu cel fericit. pe masa de experienţe! Şi când 161 . să te alăptez. aşa cum mi le doream eu. Numele tău scris pe o tăbliţă. îmbâcsită de mirosul înăbuşitor al cloroformului şi al sângelui şi răsunând de ţipete şi de gemete. Ah. până când am născut. în acea sală înghesuită. au fost şi luni de groază şi de chinuri. nu ştiu ce înseamnă să naşti singură. Cu o săptămâna înainte. o spălătoreasă mi-a furat din dulap ultimele coroane. de aceea am fost atât de fericită când am simţit că am un copil de la tine. noi care zăceam acolo singure şi pline de ură. doar era al tău. în tovărăşia prostituatelor şi a bolnavelor. De la mama nu voiam să cer bani — am dus deci. de aceea ţi-am ascuns-o. din vânzarea celor câteva bijuterii pe care le aveam.. prizonier în trupul meu şi legat de viaţa mea. să te dezmierd. o viaţă grea. cel pentru totdeauna al meu. Acolo unde se refugiază în nevoia lor numai femeile cele mai sărmane. în drojdia mizeriei. fără apărare. a sosit pe lume copilul. atât rămâne din tine acolo. acolo totul e străin. luni pline de scârbă faţă de josnicia oamenilor. astfel că a trebuit să mă duc la maternitate. puteam să te hrănesc.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - orice. prin aceeaşi tortură.

la sala aceea ticsită. A trebuit să ţip. Tu nu l-ai cunoscut niciodată. care era fericirea mea. pentru ultima oară. în fericirea mea. ci acelui copil care avea nevoie de mine. Nu te acuz pe tine. ţi-o jur şi niciodată nu m-am răzvrătit mânioasă împotriva ta. în zâmbetul. această singură dată. Uitasem acele ceasuri. tortura s-a trezit din nou şi trebuie să mi-o zvârl din inimă. pe care-l puteam săruta şi îmbrăţişa. niciodată n-am regretat acele nopţi. iartă-mă dacă-ţi vorbesc despre acestea. făptura ta. Dar numai acum îţi vorbesc de timpul acela. să ţip o singură dată cât de scump am plătit copilul acesta. fără voia mea. pe Dumnezeu care. Păream salvată de neliniştea ce-mi stârnea lipsa ta. niciodată nu ţi-au alunecat ochii asupră-i. înăbuşitoare. Rareori. multă vreme m-am ferit de tine. totdeauna te-am iubit. mă gândesc îndată. simţământul mă împingea umil către casa ta. nu te-am acuzat pe tine în faţa lui Dumnezeu. astfel că nu m-am dat ţie. Iartă-mă. Nici măcar întâmplător. Pentru ultima.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - citesc în vreo carte cuvântul iad. plină de suspine. Da. întocmai ca 162 . aş face-o încă o dată. încă o dată şi încă de o mie de ori! Copilul nostru a murit ieri. o singură. Nu pe tine te acuz. dar care era cu adevărat al meu. de râsete şi de ţipete însângerate. a prefăcut acea tortură în ceva absurd. cred că te iubeam mai puţin pătimaş. unde am pătimit — la acel abator al pudoarei. ci numai pe Dumnezeu. chiar ştiind dinainte ce mă aşteaptă.. niciodată nam ocărât dragostea mea pentru tine. iubitule. o dată mort. care erai fericit şi trăiai în afară de mine. foarte rareori. prin moartea copilului. Unsprezece ani am tăcut şi în curând am să fiu mută pe veci. în glasul copilului. Chiar în ceasul când trupul meu se zvârcolea în dureri. dragostea mea nu mă mai făcea să sufăr atât. salvată prin acest alt tu. Un singur lucru făceam: de ziua ta de naştere îţi trimiteam totdeauna un mănunchi de trandafiri albi. chiar în clipa când sufletul mi se sfâşia de suferinţă. pe care trebuia să-l hrănesc. Dorul meu nu mai era atât de dureros. le uitasem de mult. dar acum. în treacăt. După ce am avut copilul. de când îmi fusese dăruit copilul. de dependenţa mea faţă de tine. Şi dacă ar trebui să trec încă o dată prin iadul acelor ceasuri. Nu voiam să mă împart între tine şi el. n-ai întâlnit acea mică făptură în floare. totdeauna am binecuvântat ceasul în care te-am întâlnit. şi care acum zace acolo fără suflare.

de delicat. Să ţi-i trimit din umbră. Toţi cărora m-am dat se îndrăgosteau de mine. era cel mai elegant. pe urmă mă căutau ei pe mine căci eram — nu ştiu dacă ai observat-o vreodată — foarte frumoasă. o prostituată. în ultim an. Totdeauna şi pretutindeni. cât de elegant. aşa cum te joci tu cu viaţa. dar m-am vândut. La început îi căutam eu. a intrat intern la Theresianum. asupra lumii întregi! Ah! Era atât de vesel. iar astăzi mă învinovăţesc că l-am ascuns de tine: l-ai fi iubit. În copil începuse chiar să se dezvolte vădit acea dualitate a ta — seriozitate şi joc şi cu cât îţi semăna mai mult. Dar poate ai să mă întrebi cum am putut să-l cresc astfel. Nu l-ai cunoscut niciodată pe sărmanul băiat. iar apoi se aşeza iar serios. Iubitule. la Semmering când se dădea în săniuţă lumea întorcea cu admiraţie capul după dânsul. Te-ai întrebat vreodată în aceşti zece. unsprezece ani. ore întregi se putea juca îndrăgostit de lucruri. ciripea franţuzeşte ca un cintezoi. am să ţi-o spun.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - aceia pe care mi-i dăruiseşi tu atunci. sărmanul copil care zace acolo. dragule — m-am vândut. cu buzele palide şi cu mâinile încrucişate. îşi purta uniforma şi mica lui sabie ca un paj din secolul al optsprezecelea — acum nu mai are pe el decât cămăşuţa. de tandru! Când. se reînnoise fantezia ta rapidă şi neastâmpărată. cum am putut să-i îngădui viaţa asta radioasă şi plăcută. în faţa cărţilor lui. şi n-am să-ţi cunosc niciodată răspunsul. cine ţi-i trimite? Ţi-ai amintit-o vreodată pe aceea căreia îi dăruiseşi asemenea trandafiri? Nu ştiu. după prima noastră noapte de dragoste. cu ochii lui negri şi inteligenţi — ochii tăi! — arunca o lumină senină. Din ce în ce semăna mai mult cu tine. niciodată nu l-ai văzut zâmbind când îşi ridica încet pleoapele şi apoi. în hăinuţa lui de catifea neagră sau în jacheta albă de marinar. N-am devenit chiar ceea ce se cheamă o femeie de stradă.. amanţi bogaţi. a lumii de sus. caietele lui erau cele mai îngrijite din clasă. atât de drăgălaş. cu atât îl iubeam mai tare. Şi cât de frumuşel era. Când ieşeam cu el pe plaja de la Grado. toţi 163 . îţi vorbesc din întuneric: nu mi-e ruşine. Aveam prieteni bogaţi. voioasă asupra mea. în lux. Nu te speria. femeile se opreau şi îi mângâiau pletele blonde. întreaga sprinteneală a fiinţei tale se repeta copilăreşte în el. Era atât de frumuşel. Învăţa bine. să fac să înflorească o dată pe an amintirea acelui ceas — atât îmi ajungea! Niciodată nu l-ai cunoscut pe sărmanul nostru copil. cu sprâncenele încruntate.

numai tu nu. De dragul acelui ceas posibil. mă iubea ca pe o fiică. că totuşi mă vei mai chema o dată la tine. toţi m-au iubit — numai tu nu. pentru copilul tău. văduv şi vârstnic — acela care a ciocănit pe la toate uşile ea să obţină intrarea la Theresianum a copilului fără tată. nobil şi bun alături de mine. în inconştientul fiinţei mele trăia încă vechiul vis din copilărie. tu.. ştiu. acum aş trăi liniştită. De trei ori. toţi m-au respectat. în sfera ta. voiam să fiu liberă pentru tine în orice clipă. şi cu mine copilul. săracul e totdeauna călcat în picioare. în atmosfera apăsătoare. la adăpost de orice. copilul meu drag. care l-ar adora. chiar pasiunile lor cele mai puternice. unicul meu iubit. un conte imperial. mă zguduia. în aerul pestiferat ai unei odăiţe dosnice. Copilul tău trebuia să aibă totul. toţi au ţinut la mine. căci copilul ar avea un tată iubitor. Gura lui fragedă nu trebuia să cunoască limbajul maidanelor. toţi pe care i-am cunoscut m-au răsfăţat. să crească în drojdia. Toţi au fost buni cu mine. toate înlesnirile din lume. Mângâierile bărbaţilor. Dar — de ce să nu-ţi mărturisesc? — nu voiam să mă leg de nimeni. toată bogăţia. N-am făcut-o. iar eu cu un bărbat liniştit. Tu nu mă iubeai. aşa că mi-era indiferent ce se petrece cu el. stăpâna unui castel ca în basme. trebuia să se ridice spre tine. iubitule. în Tirol. şi oricât l-a îndurerat refuzul meu. a copilului tău. nici trupul lui alb rufele mirosind a mucegai şi mototolite ale sărăciei. şi uneori mila pentru dragostea lor neîmpărtăşită. în odaia aceea a maternităţii. înjosit.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - mi-au fost recunoscători. fie chiar numai pentru un ceas. iubitule. de patru ori mi-a propus să mă ia în căsătorie — azi aş putea fi contesă. oricât a insistat el. Ce 164 . şi înţelegi că am făcut-o pentru tine. numai ca să fiu liberă la întâia-ţi chemare. Mă dispreţuieşti. Poate a fost o nebunie. mă lovisem de grozăvia sărăciei. nu mă atingeau în adâncul meu. Tu înţelegi toate. ceea ce în general se cheamă onoare şi ruşine — pentru mine nu exista. În adâncul meu. pentru celălalt eu al tău. frumos. Odată. copilul tău radios. jertfit. aş duce un trai fără griji. amintindu-mi soarta mea. şi cu niciun preţ nu voiam ca acest copil al tău. am dat cu piciorul la tot. numai de aceea m-am vândut. căruia trupul meu îi aparţinea. De aceea. deşi pe mulţi din ei trebuia să-i stimez. în vulgaritatea străzii. Printre ei era unul. Nu a fost o jertfă pentru mine. ştiam că în lumea asta. fiindcă ţi-am mărturisit că m-am vândut? Nu mă dispreţuieşti.

mă gândisem tot timpul la tine. Dis-dedimineaţă ieşisem şi îţi cumpărasem trandafirii albi pe care ţi-i trimiteam în fiecare an în amintirea unui ceas pe care tu l-ai uitat. groaznic de străină. a cărei strângere tandră o simţisem odată. A doua zi am petrecut-o cu prietenul meu de atunci. Odată. Când a început uvertura. mâna ta subţire şi delicată. a doua zi după aniversarea ta. nici n-o bănuieşti. pe stradă — totdeauna îmi tresălta inima. numai răsuflarea ţi-o simţeam atât de aproape ca în noaptea aceea. luminile s-au stins. în Prater. o ultimă dată în viaţa mea irosită. te mai întâlnisem adesea. tu însă priveai fără să mă vezi. să mă smulg cu putere. la teatre. din Brünn. lam rugat pe prietenul meu să plecăm. o aşteptare a dorinţei tale? Şi ceasul acesta a venit într-adevăr. înconjurată de adoratori.. niciodată! De altminteri. atât de năvalnic îmi simţeam atrase buzele spre mâna ta dragă. Ciudat. dorinţa devenea din ce în ce mai pătimaşă. şi pe balustrada de catifea care despărţea lojile noastre îţi rezemai mâna. deşi mă obişnuisem aproape cu aceasta. şi tu în loja de alături. îmi amintesc încă — faptul că nu mă recunoşteai. un fabricant tânăr şi bogat. străină. În jurul meu plutea muzica răscolitoare. Nu mai puteam suporta să te ştiu atât de aproape în întuneric — şi atât de străin. încă din copilărie. A fost exact acum un an. decât o aşteptare. nu-ţi mai puteam vedea chipul. voiam ca şi el să simtă. căci aniversarea ta era totdeauna o sărbătoare pentru mine. Şi m-a cuprins dorinţa nemărginită să mă aplec şi să sărut umil acea mână străină. iubitule! Nici atunci nu m-ai recunoscut — nu m-ai recunoscut niciodată. Dar ceasul acela a mai venit. de la trezirea ei din copilărie. acea mână atât de iubită. După primul act. frumoasă după cât se spunea. Tu răspundeai şi te uitai la mine. a mai venit o dată. l-am dus la cofetăria Demel şi seara la teatru. Dar tu n-o ştii. devenise o tortură arzătoare — eram la Operă într-o lojă cu un prieten. chiar fără să-i cunoască înţelesul. această zi ca o sărbătoare mistică. din clarobscurul dormitorului tău? Câteodată te saluta vreunul dintre domnii ce mă însoţeau. cu care trăiam de 165 . a trebuit să mă crispez. dar privirea ta era de o politeţe străină. care mă preţuia dar nu mă recunoştea niciodată. la concerte. Cum era să ghiceşti în mine pe fata timidă de odinioară. îmbrăcată în rochii scumpe. Înfăţişarea mea era cu totul alta. După-amiază am ieşit cu băiatul. copilul sfios de odinioară devenise femeie.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - altceva fusese întreaga mea viaţă.

deşi era drăguţ în bunătatea lui cam greoaie şi servilă. Probabil că ai observat cât mă tulbura privirea ta. am propus să mai mergem într-un local de dans. Obişnuiţi sămi facă pe plac. nu mai puteam răspunde. Din fericire. Apoi ai plătit ostentativ. şi în mine s-a născut deodată o veselie nebunească. la fel ca toţi ceilalţi. aproape dureroasă. cum nu mai cunoscusem.. s-au ridicat cu toţii repede şi ne-am dus la Tabarin. în mijlocul râsetelor şi al vorbăriei. ca şi când ceva rece sau arzător mi-ar fi apăsat inima. 166 . cântam împreună cu ceilalţi cântece de prost gust şi o dorinţă parcă irezistibilă mă îmboldea să dansez sau să chiui. Mi-a fost totdeauna silă de acest soi de localuri. Din întâmplare. am supat într-un restaurant de pe Ringstrasse şi acolo. ai ieşit. ţi-ai luat rămas bun de la camarazii tăi. la Tabarin. mă răsfăţa. Dar pe neaşteptate. după zece ani. pe mine şi pe copil. mi-ai făcut semn printr-o mişcare a capului să ies pentru un moment în vestibul.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - doi ani. sau mă doreai cu o dorinţă nouă. tovarăşii mei de petrecere nu mi-au observat tulburarea — care s-a pierdut în vacarmul râsetelor şi al muzicii. ca şi cum acolo m-ar fi aşteptat ceva cu totul deosebit. şi de obicei refuzam asemenea propuneri. Nu ştiam: mă recunoscuseşi în sfârşit. pocnind din călcâie şi scoţând ţipete stridente. Am mers împreună la un concert. Privirea ta devenea tot mai fierbinte. deşi mă copleşea cu daruri. la masa vecină stăteai tu cu câţiva prieteni şi mă priveai cu admiraţie şi cu sete. nu-mi mai puteam stăpâni sângele biciuit. tocmai în acea clipă. Tremuram ca de ger. mă priveai iar cu patima inconştientă a firii tale. Beam necontenit. ca de febră. o pereche de negri au început un dans straniu. Dar de data asta — şi părea că o forţă interioară magică. unde am întâlnit o societate veselă. Mă adora. Dar îl refuzasem. voia să mă ia de soţie. ca pe o străină? Tot sângele îmi năvălise în obraji. ca pe altă femeie. Pentru întâia dată. sorbită din alcool. am tresărit. Era cât pe aci să scap din mână cupa. cu acea privire care totdeauna îmi răscolise trupul din adânc. cu veselia lor sistematică. Pe nebăgate de seamă. misterioasă m-a împins să arunc inconştient acea propunere în mijlocul veseliei exuberante a celorlalţi — fusesem cuprinsă brusc de o dorinţă inexplicabilă. şi dându-mi încă o dată să înţeleg că mă aştepţi afară. mă scălda în flăcări. tot atât de neîntemeiat în aparenţă ca şi pe ceilalţi. Tremuram. prietenilor mei le răspundeam distrată. am băut şampanie.

simţeam că îmi sfâşii viaţa în două — dar ce însemnau prietenia. Am răspuns: — Oricând vrei. am fugit la primul semn al unui necunoscut. am zis. am ieşit în noaptea ceţoasă şi umedă fără să-mi pese de palton. Să mă întorc să i-l cer fără un motiv serios. mă aşteptai. când te surprinsese repeziciunea consimţământului meu. că mă luai drept una dintre femeile acelea care se vând pentru o seară. că nu recunoşteai copilul de odinioară şi nici fata. de omul pe care-l făceam de râs faţă de prieteni — pentru că eu. În vestibul. M-am sculat.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - toţi îşi aţintiseră ochii asupra lor. în faţa garderobei. Atunci mi-a dat prin minte că prietenul meu are tichetul pentru paltoanele predate împreună. pe de altă parte nu voiam să renunţ la ceasul ce aveam să-l petrec cu tine. ai întins mâna spre mine ca spre o necunoscută.. de purtarea ruşinoasă pe care o arătam unui prieten cinstit. existenţa. am spus prietenului meu că mă întorc în curând şi am plecat după tine. — Da. — Chiar acum? m-ai întrebat ezitând. acelaşi „da” tremurat şi totuşi firesc. pe stradă. iubita lui de ani de zile. care de atâta vreme îmi purta de grijă. M-ai privit puţin mirat. ai venit repede spre mine. Voiam să mă duc la garderobă să-mi iau paltonul. ca al fetei care îl rostise cu zece ani în urmă. Am văzut îndată că nu mă recunoşteai. ca spre ceva nou. să mergem. de a-ţi auzi vorbele tandre şoptite numai 167 . faţă de nerăbdarea de a-ţi simţi încă o dată buzele. jigneam de moarte şi pentru totdeauna un om cumsecade. simţeam că mă fac ridicolă şi că. la ceasul dorit fierbinte de atâţia ani. Aşa că n-am şovăit nicio secundă. am luat doar şalul peste rochia de seară. Cu un zâmbet. cu aceeaşi uimire plină de curiozitate bănuitoare. M-am folosit de acea secundă. M-ai întrebat familiar: — N-ai şi pentru mine vreo oră liberă? Am simţit în siguranţa cu care-mi vorbeai. la fel ca odinioară. — Da! am spus eu. în lumina ce amurgea. Privirea ţi s-a luminat văzându-mă. De tine nu mi-era ruşine. eram profund conştientă de josnicia. fără să-mi pese de omul bun şi afectuos. de ingratitudinea. încă o dată. mi-ar fi fost cu neputinţă. — Şi când ne-am putea întâlni? ai întrebat. O. prin nebunia mea.

pe care tu n-o recunoşteai nici acum. Cine eram eu acum. Dar şi eu mă uitasem pe mine. Cum am urcat iarăşi scara. atât de blând cu mine. în toate doar pe tine. pentru ca apoi totul să se stingă într-o neţărmurită. femeia culeasă într-un local de noapte. cuprinzând şi pe cea cerebrală şi lucidă. şi în toate. atât de cunoscut şi totuşi îmbătător de nou! Şi mă rugam să nu se sfârşească niciodată. şi în acelaşi timp gustai atât de pătimaş femeia.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - pentru mine? Atât te-am iubit — şi pot să ţi-o spun acum. n-am întâlnit niciodată o asemenea efuziune. nu. în jurul tău. Erai atât de tandru. pe care tu nu ţi-o aminteai. când totul a trecut pentru totdeauna. o asemenea iradiere venită din adâncul fiinţei — fireşte. mai multe cărţi. eram străina? Ah! în noaptea aceea pătimaşă. o răsuflare a dragostei mele. îţi simţeam de aproape tandreţea — şi. Niciodată n-am întâlnit vreun bărbat care în ceasurile de tandreţe să se abandoneze atât de deplin momentului. O boare. alături de tine? Eram fetişcana aprinsă de odinioară. În odaia ta. M-ai luat în braţe. 168 . trecutul şi prezentul. era totuşi. atât de nobil şi de respectuos. Şi pe birou era vasul cu trandafiri — trandafirii trimişi de mine cu o zi înainte pentru aniversarea ta. totul era atât de familiar. m-am îmbătat. Din nou am simţit. întocmai ca odinioară. care încă de copil mă făcuse roaba ta. puţine se schimbaseră: erau ceva mai multe tablouri. dualitatea fără seamăn a fiinţei tale. minunată. că te dai eu totul dorinţelor tale. dar totul mă primea familiar. Iarăşi am rămas la tine o noapte întreagă. Dar eram fericită: aveai grijă de trandafirii mei. aş găsi dintr-o dată puterea să mă scol şi să merg cu tine. îmbătată de fericire. în întuneric. nu-ţi pot descrie cum în secundele acelea am simţit totul de două ori mai adânc. icicolo mobile necunoscute. Cred că de pe patul de moarte dacă m-ai chema. Îţi auzeam din nou glasul. cu plenitudinea spontană şi neprecupeţită a fiinţei tale.. În faţa intrării era o trăsură. eram mama copilului tău. întâia oară după zece ani — nu. când era lângă tine. când eram mână în mână şi gură în gură. trimişi în amintirea unei femei. aproape neomenească uitare. acea patimă senzuală. Dar nici trupul gol nu în i-l recunoşteai: mă dăruiam fericită dezmierdărilor tale savante şi am văzut că pasiunea ta nu face nicio deosebire între o iubită şi o femeie care se vinde. ne-am urcat în ea şi am mers la tine. m-am ameţit de aceeaşi fericire copilărească.

Apoi am zis: — Bărbatul pe care l-am iubit călătorea şi el într-una. Dar nu m-ai recunoscut! Nu. dar se şi întorc. Din nou mi-ai vorbit cu acea familiaritate sinceră şi cordială a firii tale şi fără întrebări indiscrete. atât de înrobită.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - Dar s-a făcut ziuă! Ne-am sculat târziu. Trebuie să fi fost ceva ciudat şi pătimaş în felul cum ţi-am spus asta. Te-am privit drept în lumina ochilor. Trebuia să-mi aranjez părul care 169 . Abia am putut să îngân: — Păcat! M-ai privit zâmbind: — Îţi pare într-adevăr rău? Atunci m-a apucat. vraja orbirii se risipise. m-ai invitat să iau cu tine micul dejun. am răspuns. atât de slabă în faţa ta. fără veste. pe care o mână discretă şi nevăzută îl preparase în sufragerie şi am stat de vorbă. am crezut că în sfârşit. care se pierde fără urmă în fundul uitării. pe tine n-am să te uit — ai spus şi privirea ta s-a adâncit cu totul în mine. în sfârşit.. Are să mă recunoască! Are să mă recunoască! gândeam şi tot sufletul îmi tremura în acel gând. Căci te-ai ridicat în picioare şi m-ai privit plin de uimire şi foarte drăgăstos. Dar tu ai surâs şi. ca şi când ar fi voit să-şi întipărească puternic imaginea asta. altfel n-ai fi putut face ce ai făcut câteva clipe mai târziu. mi-ai spus: — Oamenii pleacă. pentru două sau trei luni. pierdută în trecut şi uitată!” Îmi venea să-ţi cad la picioare şi să strig: „Ia-mă cu tine. Mi-ai povestit că acum aveai de gând să pleci în voiaj. acum are să mă recunoască. nu m-ai recunoscut! Niciodată nu ţi-am fost atât de străină ca în momentul acela. în sfârşit. numai că până atunci uită. un fel de furie. eram doar o aventură fără nume. — Da. M-am ridicat. Acum. ca să mă recunoşti în sfârşit. Totul tremura şi aştepta în mine. un ceas de patimă. încercând să mă consolezi. nici unde locuiesc. Nu m-ai întrebat nici cum mă cheamă. Şi cum am simţit privirea aceasta pătrunzându-mă cercetător. atât de laşă. Apoi m-ai luat de umeri. — Ce e bun nu se dă niciodată uitării. Am băut împreună ceaiul. Mă sărutaseşi. în Africa de Nord. tremuram în mijlocul fericirii: îmi şi ciocănea în ureche: „pierdută. îmi ziceam. sorbindu-mi toată fiinţa. după atâţia ani!” Dar eram atât de timidă. fără nicio curiozitate cu privire la persoana mea. mă sărutaseşi încă o dată pătimaş. team privit lung şi hotărât.

Atunci ceva m-a împins puternic. poate că ghicise mai mult despre mine decât tu o viaţă întreagă. Cum am putut să nu ţip. Auzi? În acea singură clipită. nimic mai mult-şi m-ai plătit. pe mine. am văzut în ea — şi credeam că am să mă prăbuşesc de ruşine şi de groază — am văzut cum îmi virai discret în manşon câteva bancnote mari. Îmi venea să-i cad în genunchi şi să-i sărut mâinile pentru că mă recunoscuse.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - se răvăşise. de lângă vasul cu trandafirii albi. însă nu m-ai recunoscut. şi pe când stăteam în faţa oglinzii. de neînvins. mama copilului tău. să plec cât mai iute… Sufeream prea tare. să nu-ţi trag palme în acea secundă? Pe mine. Dar ochii tăi surâdeau prietenos. fără să înţeleagă. M-ai sărutat încă o dată. în sfârşit!” striga privirea mea. Eu te priveam ţintă. — N-ai vrea să-mi dai unul din trandafirii tăi albi? — Bucuros — ai spus şi mi i-ai dat îndată. Toţi. servitorul tău. „Recunoaşte-mă. de la vreo femeie care te iubeşte? am întrebat. toţi m-au răsfăţat. ai zis. şi a ridicat spre mine o privire speriată. — Dar poate îi ai de la vreo femeie.. a deschis brusc uşa de la antreu să pot ieşi. Am vrut să-mi iau pălăria de pe birou. mă plăteai pentru noaptea aceea! Pentru tine eram o prostituată de la Tabarin. tu m-ai uitat. Am smuls repede din manşon bancnotele cu care mă biciuiseşi tu şi i le-am întins. toţi s-au arătat buni cu mine — numai tu. Mi-au fost dăruiţi nu ştiu de cine şi de aceea îmi şi plac atât. Am păşit repede spre uşă. Voiam să plec. A început să tremure. numai tu nu m-ai 170 . trebuia să fiu şi înjosită. care te iubeam din copilărie. — Poate. Te-am privit în ochi: — Poate tot de vreo femeie pe care ai uitat-o? Ai ridicat mirat ochii spre mine. în acea singură secundă — auzi tu? în acea unică secundă în care m-am uitat la el cu ochi înlăcrimaţi — a tresărit deodată o lumină în privirea omului îmbătrânit. Intimidat şi plin de zel. încă o dată voiam să încerc a-ţi aminti. simţeam că îmi vin lacrimi în ochi şi nu voiam să observi. Mi-am căutat repede lucrurile. În acea secundă. trandafirii mei. moşneagul care nu mă văzuse din copilărie m-a recunoscut. Nu ştiu. În vestibul — atât de tare mă grăbisem — era cât pe ce să mă lovesc de Johann. Johann a sărit la o parte. recunoaşte-mă. m-ai plătit! Nu era destul să fiu uitată.

A fost soarta mea în viaţă. nicio urmă a unei amintiri. decât pe tine. şi dacă cineva mi-ar rosti numele în faţa ta. Nu-ţi fie teamă că am să te mai plictisesc. iubitule. Poate că se sfârşeşte repede. în copil. n-aş mai putea muri. Mor cu uşurinţă. nu vreau să arunc jalea în casa ta voioasă. Nu vreau să te chem în ultimul meu ceas. peste noapte a plecat fără milă într-o călătorie. cum am fost totdeauna mută alături de tine. după cum nici tu nu mi-ai lăsat nimic. rămâi cu bine.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - recunoscut niciodată! Copilul meu a murit. pe tine. când pentru tine sunt moartă. mort şi părăsit. mergi într-una şi mă laşi în veşnică aşteptare? O dată am crezut că te pot reţine. pentru că tu.. l-ai auzi ca pe ceva străin. Poate. pe care n-ai recunoscut-o niciodată. de această singură dată trebuie să-ţi vorbesc apoi mă cufund iar mută în întunericul meu. Nu-ţi las niciun portret şi niciun semn. Dar era copilul tău. De ce să nu mor cu plăcere. Rămâi cu bine. fie aceeaşi şi în moarte. Dar n-ai să auzi strigătul acesta cât voi fi în viaţă. care nu mai recunoscut niciodată. nimic — nu mai am copil. tu. m-a uitat şi nu se va mai întoarce. iartămă. niciun rând de la tine. nu mă plâng împotriva ta. de la o femeie care te-a iubit mai mult decât toate celelalte. niciodată n-ai să mă recunoşti. poate că ai să mă chemi cândva. de ce să nu plec mai departe. niciodată. Dar ce-mi eşti tu. şi pe care n-ai chemat-o niciodată. iubitule. niciodată. plec fără să-mi cunoşti numele şi chipul. nu simţi nimic. îţi mulţumesc! A fost bine cum a fost. care treci pe lângă mine ca pe lângă o apă. Dacă moartea mea te-ar îndurera. în ceasul acesta când copilul meu zace acolo. care mergi. şi pentru întâia oară am să-ţi fiu necredincioasă — n-am să te mai aud din moarte. Sunt iarăşi singură. acum nu mai am pe lume pe cine să iubesc. numai după ce voi muri vei primi acest testament de la mine. copilul nostru. mai singură decât oricând — de la tine nu am nimic. de departe. Numai de data asta. Nu mai sunt în stare să scriu… capul mi-e atât de greu… tot trupul mă doare… am febră… cred că în curând va trebui să mă culc în pat. aveam nevoie să strig o dată din toată inima. în 171 . poate că o dată soarta va fi bună cu mine şi nu voi mai fi nevoită să văd cum îmi iau de aici copilul… Nu mai sunt în stare să scriu. n-am niciun cuvânt. care calci pe mine ca pe o piatră. care te-a aşteptat veşnic. când tu ai plecat de la mine? Nu. fugarul.

şi dragostea mea nu ţi-e o povară. o aniversare e o zi când fiecare se gândeşte la sine — ia trandafiri şi pune-i în vas. o amintire despre o fetiţă de prin vecini. iubitule… e întâia şi ultima mea rugă către tine… îţi mulţumesc… te iubesc… te iubesc… rămâi cu bine…” R. te rog… e întâia şi ultima mea rugă către tine… fă-o de dragul meu… Da. Era gol. din altă lume. dar nu se închegau într-o imagine. confuz. o dată pe an. te iubesc numai pe tine şi numai în tine vreau să trăiesc mai departe… Ah. îi părea că o uşă s-ar fi deschis deodată pe nevăzute şi un curent rece. iubitule! Dar… cine are să-ţi mai trimită de ziua ta trandafiri albi? Ah. ba nu. doar o zi pe an. Mie mi-e bine: ţi-am spus totul. Simţea o moarte şi simţea o iubire nemuritoare: ceva înmuguri înlăuntrul său. În viaţa ta frumoasă şi luminoasă. dar amintirea era vagă şi nelămurită. aşa cum am trăit alături de tine… te rog s-o faci. Acum ştii. că le-ar fi visat adesea şi adânc. Apoi rămase mult timp pe gânduri.. Nam să-ţi lipsesc — asta mă consolează. adia în jurul tău. cu totul în tăcere. imaterial şi pasionat. şi ea are să piară… Iubitule. Eu însă nu mai cred în Dumnezeu şi nu vreau slujbă.STEFAN ZWEIG – SCRISOAREA UNEI NECUNOSCUTE - ciuda amărăciunilor… şi am să-ţi mulţumesc până la ultima suflare. vasul are să fie gol. cred numai în tine. Şi se gândi la femeia cea invizibilă. nimic n-are să se schimbe. Atunci privirea îi căzu pe vasul albastru din faţa lui. ascultă. despre o fată. despre o femeie dintr-un local de noapte. ar fi pătruns în liniştea odăii sale. întâia dată gol. Tresări speriat. aşa cum o piatră luceşte şi tremură informă pe fundul unei ape curgătoare. 1922 172 . de pe birou. Umbre alunecau spre el şi fugeau din nou. abia bănuieşti cât te-am iubit. de ani de zile. I se părea că ar fi visat toate aceste chipuri. Îndeplineşte-mi cererea asta aşa cum alţii pun să se citească o dată pe an o slujbă în amintirea unei dispărute dragi. uşoara suflare. Puse la o parte scrisoarea din mâna ce-i tremura. Simţea amintirea unor sentimente — şi totuşi nu-şi amintea. Îi răsări în minte. niciun rău nu-ţi fac prin moartea mea… asta mă consolează. în tăcere. boarea firavă din viaţa mea care. dar că le visase numai. de aniversarea lui. ca la o muzică din depărtări.

ca şi altora. trebuia să aştepte telegrama din Singapore. cred că unele ipoteze. am dat fuga pe punte. A doua zi. Când am cerut agenţiei maritime din Calcutta să-mi reţină un loc pe Oceania ca să mă întorc în Europa. să fiu martor al acestei întâmplări stranii. spre bucuria mea. ieşind din adâncuri. cuprind adevărata explicaţie a acelei scene emoţionante. îndată ce mi-am vârât cufărul în mormântul acela muced. iar cabina proastă: un colţişor dreptunghiular. Deşi mă aflam ca pasager pe vasul Oceania. pe care în vremea aceea nu le-am dat publicităţii. dar adesea fanteziste. că poate să-mi oprească un loc. ca să scăpăm de zgomot. am sorbit ca o ambrozie vântul blând şi 173 . ce-i drept. Încă nu ştia dacă îi va fi posibil să-mi rezerve o cabină. toate locurile erau ocupate încă de la plecarea vaporului din Australia.STEFAN ZWEIG – AMOC - Amoc În martie 1912 se întâmplă în portul Neapole. Ca să-mi dea răspuns. bâzâind ca un liliac de oţel înnebunit. de pe covertă auzeai necontenit târşâitul paşilor unei forfote neîntrerupte. Aerul greoi. căptuşit cu traverse cenuşii. mi-a comunicat. funcţionarul dădu din umeri a părere de rău. Iar acum. Cum eram grăbit să mă întorc acasă. Cu toate astea. de sus. noi toţi coborâsem de pe vas şi ne dusesem să ne omorâm timpul prin cafenele sau prin teatre. maşinile uruiau şi gemeau ca nişte hamali care gâfâind din greu cu sacul de cărbuni în spinare urcă într-una aceeaşi scară. înghesuit lângă maşini şi luminat tulbure numai de ochiul unei ferestruici rotunde. era o cabină nu prea confortabilă: sub punte şi la mijlocul vasului. se învârtea deasupra capului. Astfel. despre care ziarele publicară informaţii amănunţite. Funcţionarul îmi spusese adevărul. mi-a fost cu neputinţă. la epoca aceea. scurgerea anilor îmi permite să fac uz de o convorbire confidenţială care a avut loc în preajma acelei ciudate întâmplări.. lânced. neîndoios. şi nu puteai scăpa nicio clipă de ventilatorul electric care. un accident ciudat. adică în ajunul sezonului ploilor. Jos. pentru că totul se petrecuse noaptea. cu prilejul descărcării unui mare transatlantic. n-am stat mult pe gânduri şi am reţinut-o. mirosea a ulei şi a mucegai. Vaporul era supraîncărcat. pe când se încărcau cărbuni şi se descărca marfa.

nici certurile gălăgioase dintre doi ofiţeri olandezi. După ce m-am ameţit cu câteva pahare de bere. în îmbulzeala promenadei. În orice caz. Dar şi puntea era aglomerată şi zgomotoasă. făcând să trosnească trupul vaporului. în sicriul îngust ce-mi servea de cabină. dar marea era totdeauna aceeaşi. îi împingea — spre nevăzut. nici neîntreruptul târşâit al paşilor. urca. să clasific. Dar în cabină era aerul cald şi jilav. deşteptau în mine un fel de suferinţă. mulţimea pestriţă de oameni cobora. râsul strident al femeilor nu mă mai irita.STEFAN ZWEIG – AMOC - dulceag care. înmagazinasem o suită de imagini care se învălmăşeau una într-alta într-o goană nebună. Nu-mi mai rămânea decât să fug. Cum oprisem ventilatorul. Dar aici. continua tălăzuire a lumii care. neîntrerupta plimbare în cerc pe îngustimea covertei. nu mai auzeam nici muzică. ca să-mi petrec dormind timpul supeului şi al dansului. dinspre uscat. Flecăreala femeilor. o lumină magică mi-a pătruns. trăncănind neliniştit. cu freamătul nervos al unor întemniţaţi inactivi. În cele din urmă. aerul greu şi umed îmi ardea tâmplele. vecinii mei. nişte englezoaice tinerele zdrăngăneau neîncetat la pian valsuri sacadate. Era cu neputinţă să fii singur cu tine pe această uliţă plutitoare şi lipsită de umbră a vaporului. Iar pe oameni îi ştiam pe de rost după de trei ori câte douăzeci şi patru de ore. m-am cufundat după-amiază în cabină. Rândurile unei cărţi se mistuiau în faţa umbrelor fugare ce treceau pălăvrăgind. să selectez. Văzusem o lume nouă. să dau o formă universului tumultuos ce se impusese arzător privirilor mele. sufla peste valuri. Priveam resemnat oamenii şi marea. mi-au trebuit câteva minute să-mi dau seama unde mă aflu. albastră şi pustie. numai maşina. Era pustie — şi când mi-am ridicat privirea peste turnul întunecat al coşului şi peste catargele lucind fantomatic. iar în salon. nu mă mai supărau. Bâjbâind. trecuse de miezul nopţii. Voiam să cuget la toate. sporovăind necontenit. mi-a 174 . numai la asfinţit deodată scăldată viu în toate culorile. inima gâfâitoare a Leviathanului. Trei zile am tot încercat. Simţurile mierau amorţite. trecea dincolo de şirul de scaune spre a se reîntâlni mereu. era întuneric beznă şi un aer înăbuşitor. m-am urcat pe punte.. nu aveai o clipă de tihnă şi de răgaz. mi-am schimbat hotărât programul zilei. Fiecare chip mi-era cunoscut până la saturaţie. Când m-am deşteptat.

În sfârşit. moliciunii ce mă împresura. Pentru întâia dată de când eram pe vapor. constelaţia magică a Crucii Sudului părea ţintuită în infinit cu nituri de diamant licăritoare şi plutind parcă. Stăteam în picioare şi priveam cerul. care îmi învăluia lin umerii şi capul. doream să mă înfund undeva. răsfrântă de lucrurile dimprejur. fiece vergă. eu însă. orbecăind mai departe. ochiul rotund al gabiei. mai senzuală: să-mi dau trupul. deasupra lor. limpezit. părând să mă pătrundă. purtând în el boare de fructe. cu privirea înălţată către hieroglifele albe. cu deosebirea că aici îmi curgea pe mâini o lumină albă şi încropită. ca o femeie. Niciodată ca în noaptea aceea. pe când în realitate numai vasul isca mişcare. aerul catifelat. aromat. căci tot întunericul din fiinţa mea se luminase brusc. Iar luminile catargelor şi. nicăieri pe coverta pustie nu era vreun loc spre a te da visării. şi totuşi. strălucea: ca şi cum o perdea de catifea ar fi învăluit o lumină grozavă. fiece parâmă. aşa cum priveşti un peisaj într-o cameră întunecată. lucind strident. orbit de lumina care. pe buze simţeam cu voluptate aerul. Astfel. mă cuprindea sfântul dor de visare.. Dar şezlongurile de pe punte erau strânse. Era întunecat în jurul stelelor care-l străpungeau cu licăriri albe. puţin îmbătător. cu pieptul zvâcnind — în sus şi în jos. îmbibat. oglindită pe lucruri. ca lăcuită cu alb. în umbră. m-am apropiat cu încetul de prora vasului. unde apa caldă îţi cade de sus. în sus şi în jos — ca un înotător gigant croindu-şi drum printre valurile întunecate. nu văzusem cerul lucind de un albastru atât de metalic şi totuşi scânteietor.STEFAN ZWEIG – AMOC - izbit ochii. lungit pe o rogojină şi să nu mai simt lumina pe mine. ci numai deasupra mea. fremătând de lumina ce izvora din luna perdeluită şi din stele. îmi părea că mă pătrunde tot mai violent. Aş fi vrut să mă culc. ca o băutură cristalină. Respiram liberat. Aproape că mă durea acel alb ca de var al stelelor. Cerul strălucea. împiedicându-mă de parâme şi trecând pe lângă 175 . mireasmă de insule depărtate. Drept deasupra mea. precum şi o altă dorinţa. Pe catifeaua sumbră a mării. în uşoare tresăriri. păreau că atârnă în gol — galbene stele pământeşti printre cele scânteietoare ale bolţii. toată silueta vaporului lucea strident în lumina lunii. Mi se părea că mă aflu întro baie. ca şi cum stelele sclipitoare ar fi fost numai crăpături şi ferestruici prin care acea lumină de nedescris îşi făcea drum. şi părând că arde într-un misterios focar. fiece detaliu şi contur se estompa în acel luciu curgător.

Privind aşa. simţeam apele foşnind încet. care fără îndoială stătuse acolo nemişcat. străluceau reflexele uşoare ale unor lentile de ochelari. simţeam tot chinul elementului învins şi toată bucuria forţei pământeşti. iar eu simţeam în acest joc sclipitor. pe mine. privind numai în jos spre pintenul înspumat şi deasupra mea spre Crucea Sudului. să nu mă cobor în sicriul meu. Involuntar. cu un sunet imperceptibil. pe ei. nu băgasem de seamă prezenţa acestui vecin. se revărsa luciul argintiu. Nu mă mai simţeam pe mine.STEFAN ZWEIG – AMOC - odgoanele de metal. pendulările uriaşului leagăn m-au purtat dincolo de timp.. clipeau cercetători: chiar în faţa mea. Şi murmurul umflându-se. a răspuns tot în germană un glas din beznă. Ochii mei. orbiţi de lumina ce până acum căzuse pe pleoapele închise. am pierdut noţiunea timpului. tot timpul. Dar atât de puternică era deasupra noastră lumina — valul acela scânteind de un alb strălucitor — încât nici unul dintre noi nu-l 176 . o uşoară tuse uscată m-a făcut să tresar. dar să nu mă depărtez de magia aceea. cu ochii închişi. cu mintea încă buimăcită. am lovit cu piciorul un morman de parâme. N-aş putea descrie cât de stranie şi de înfiorătoare era vecinătatea noastră mută. deasupra mea. în umbra bastingajului. Jos. Mereu se înălţa. vă rog. mi-a intrat pe încetul în sânge. am ajuns la carenă şi am privit în jos cum prora se afunda în beznă şi cum de o parte şi de cealaltă a pintenului. M-am aşezat pe el. dar fără a ne putea vedea. şuvoiul alb al acelei lumi. Simţeam numai că se apropie voluptatea oboselii. dar nu cu totul plini de umbră. să visez. topită. după cum şi eu ţineam ochii aţintiţi spre el. în întuneric. Aveam impresia că omul acesta mă privea fix. nu mai ştiam dacă răsuflarea e a mea sau e inima vaporului bătând în depărtare: mă topeam. ţâşni o scânteie groasă şi rotundă — jarul unei pipe. am ieşit din visarea care mă îmbătase. Foarte aproape de mine. Din greşeală. Aş fi vrut să dorm. Când mă aşezasem. Speriat. împroşca spumegând lumina de lună. mereu se cufunda plugul în neagra glie învălurată. i-am spus în germană: — Scuzaţi! — O. mă diluam în foşnetul nepotolit al lunii din miez de noapte. deodată. atingându-ne aproape. Să fi fost o oră de când stăteam acolo sau numai câteva minute? Unduind în sus şi în jos.

Eu… eu… Se bâlbâia. ruginit. Chibritul trosni şi o clipă lumina pâlpâi în spaţiul strâmt. Fără să vreau. Şi n-am mai văzut decât conturul unei forme întunecoase. Dar în urma mea a răsunat un pas grăbit şi nesigur. ghemuite în beznă şi. printre macarale şi bârne. nu… Aş vrea numai să vă rog… V-aş rămâne foarte îndatorat dacă n-aţi spune nimănui pe bord că m-aţi văzut aici… Sunt. asigurându-l că-i voi îndeplini dorinţa.. ca aerul tropicelor. pe care n-o văzusem pe vas. M-am sculat şi am spus politicos: — Noapte bună! — Noapte bună. nici în sufragerie. inelul roşu al pipei. El nu s-a apropiat cu totul. prin întunecime simţeam în mersul lui ca o teamă şi o apăsare.STEFAN ZWEIG – AMOC - putea vedea pe vecinul său decât ca pe o siluetă în umbră. L-am scos repede din încurcătură. noaptea. apăsătoare. nici pe punte. prea neaşteptată. a răspuns din întuneric un glas răguşit. În sfârşit. îndărătul unei perechi de ochelari. — Scuzaţi-mă. Nici unul nu scotea un cuvânt şi tăcerea era grea. Îmi părea însă că aud răsuflarea omului şi pufăitul din pipă. cineva… că eu… Din nou. aspru. Era vecinul de până atunci. figura aceea mi-a părut înspăimântător de schimonosită. dar o astfel de purtare ar fi fost prea bruscă. n-am mai putut răbda. — Eu… eu am… motive personale… cu totul personale… să mă ţin cât mai retras… Sunt în doliu… evit societatea pe vapor… Nu e vorba de dumneavoastră… nu. din când în când. Tăcerea era de nesuferit. Ne-am strâns mâna. glasul i se înecă. Apoi m-am întors în cabina mea şi am dormit un somn apăsător. şi fie că flacăra bruscă îmi rănea ochii. Zării atunci. şi era nevoit să se întrerupă. întunericul înghiţi iar trăsăturile luminate doar o clipă. 177 . fie că era o halucinaţie. atât era de stingherit. ciudat răscolit de imagini confuze. parcă de strigoi. am luat o ţigară. zise el pripit. sunt aşa-zise motive personale care mă împiedică acum să mă arăt printre oameni… Da… acum… acum… mi-ar fi neplăcut să spuneţi că aici. sumbră. Dar înainte de a-i fi desluşit detaliile. Aş fi vrut bucuros să plec. m-am oprit. în gol. o figură străină. Am înaintat cu greu. dacă vă fac o rugăminte. în încurcătura mea. poticnindu-mă.

aşezaţi-vă. Vă rog. De sus a răsunat clopotul vasului. mă îmboldesc până în adâncul fiinţei mele să descopăr raporturile dintre lucruri. încă o clipă şi aş fi plecat. pe cer. Într-o călătorie pe mare. şi am văzut pâlpâind ceva ca un ochi roşu: pipa. ca să dau de o noapte şi mai înăbuşitoare. şi ştiam încotro: acolo. în silă şi totuşi atras. domoală. Afară de asta. căci eu plec. aţi vrut să vă retrageţi. prin simpla lor prezenţă.. Foarte sus. doriţi să reveniţi la locul dumneavoastră. cedam. Toată ziua am fost stăpânit de o nerăbdare nervoasă. făcu doi paşi şi deodată auzii în faţa mea vocea lui.STEFAN ZWEIG – AMOC - M-am ţinut de cuvânt şi nu am spus nimănui pe vas de curioasa întâlnire. M-am culcat devreme. Pas cu pas. Mai mult decât la noi. Totul era ca în ajun. cele două arătătoare se acopereau într-o dungă lucioasă. patima de a poseda. Era deci acolo. şi am impresia că. o glumă fugară. am cercetat cine ar fi în relaţii cu el. din ajun. nu aşteptam decât seara să văd dacă-l voi mai întâlni. Asta mi-a dat imbold. să aflu dacă omul cel misterios stă tot acolo încremenit. ştiam că am să mă trezesc la miezul nopţii. Dar iată că în umbră se mişcă ceva. şi indivizii stranii pot. la tropice zilele şi nopţile se aseamănă între ele ca picăturile de apă — doar în mine nu mai era acea legănare de vis. Fără voie. că am să fiu trezit. Enigmele psihologice au asupra mea un fel de putere îngrijorătoare. desigur. un flirt de curând dibuit. orice moft devine un eveniment: o pânză la orizont. Ziua mi s-a părut lungă şi mi s-a irosit printre degete. nelăsând decât gol în urma ei. mă mai chinuia şi curiozitatea de a şti mai mult despre acel călător neobişnuit. Am ieşit grabnic din cabina înăbuşitoare. Într-adevăr. m-am deşteptat la aceeaşi oră ca în ajun. mă tulbura. Stelele străluceau ca în ajun. spre odgoanele cele negre de la carenă. pâlpâia Crucea Sudului. Pe cadranul fosforescent al ceasului. politicoasă şi deprimată: — Scuzaţi-mă. zărindu-mă. se sculă. revărsând o lumină difuză pe vaporul care se legăna. Ceva mă atrăgea. 178 . Nu ajunsesem încă la etravă. un delfin sărind din apă. Am parcurs lista pasagerilor. spre a descoperi un nume care ar fi putut fi al lui. deşi ispita era destul de puternică. plutitoare. să dezlănţuie în mine o patimă a cunoaşterii tot atât de vie ca. la femei. am făcut o mişcare de spaimă şi m-am oprit.

179 . când… ei da. dar de data asta întors spre mine. Ţigările noastre licăreau. că voisem să plec numai de teamă să nu-l stingheresc. Din nou. chipul lui se desena tremurând pe bastingajul negru. Şi eu sunt bucuros să schimb aici câteva vorbe în linişte… Doriţi o ţigară? Luă una. iute: — Dar nu vreau să vă plictisesc… iertaţi-mi vorbăria. Simţii că omul acela voia să vorbească. când vă voi povesti… Ştiu că nu mă puteţi ajuta… dar tăcerea asta aproape că m-a îmbolnăvit… şi un bolnav e totdeauna ridicol în ochii celorlalţi… 24 Şezlong (1. după felul cum juca inelul de lumină al ţigării sale. trebuie să vorbească.). — Pe mine nu mă stingheriţi. dând să plece. engl. trebuia să tac. ei nu ştiu că… ei nu ştiu nimic şi-apoi ce le pasă străinilor… S-a oprit din nou. Şi apoi a zis deodată. pe care mi l-a oferit. Glasul din întuneric şovăi iar. pentru că ei râd toată ziua… Asta nu mai pot să rabd… îi aud până în cabina mea şi-mi astup urechile… bineînţeles. când le închizi toate în tine… Nu mai pot sta în cabină… în… în sicriul acela… nu mai pot… iar pe oameni nu-i mai suport.. Şi ştiam că. Ne-am aşezat iar. S-a înclinat. lacom şi cu o forţă dementă. pentru a-l ajuta. I-o aprinsei. Ştiu. glasul lui întrebă în şoaptă:.STEFAN ZWEIG – AMOC - M-am grăbit să-i spun să rămână. privirea lui îmi cerceta obrazul. Dar am protestat cu insistenţă: — Nu mă plictisiţi de loc. M-a străbătut un fior. — Aş vrea să vă întreb ceva… adică aş vrea să vă povestesc ceva. Dar tăceam — şi tăcea şi el. nicidecum. sunt bucuros măcar o dată să nu mai fiu singur. Dindărătul lentilelor. — Sunteţi foarte obosit? — Nu. Era acolo un al doilea deckchair24. de ani de zile… şi de aceea merge atât de greu. a zis el cu oarecare amărăciune. dimpotrivă. De zece zile n-am rostit niciun cuvânt… la drept vorbind. Apoi. ştiu bine cât este de absurd să mă adresez primei persoane pe care o întâlnesc… dar… sunt… sunt într-o stare psihică insuportabilă… am ajuns la un punct când trebuie neapărat să vorbesc cu cineva… altfel sunt pierdut… Veţi înţelege. deodată. poate tocmai pentru că te sufoci. am văzut că îi tremura mâna.

şi eu un străin pentru dumneavoastră.STEFAN ZWEIG – AMOC - L-am întrerupt şi l-am rugat să nu se mai frământe atâta. Sămi povestească… fireşte. există şi o datorie faţă de tine. — Datoria… să arăţi bunăvoinţă… datoria de a încerca… Va să zică şi dumneavoastră credeţi că e de datoria… de datoria oricui să arate bunăvoinţă. Omul era nebun? Ori beat? Dar ca şi cum această bănuială mi-ar fi ieşit de pe buze. doar eşti medic… dar astfel de maxime există numai teoretic… Până unde poţi merge cu ajutorul? Iată-ne pe noi doi. trebuie într-adevăr să-şi jertfească viaţa. De trei ori a repetat fraza. Mă îngrozea acest fel de a repeta îndârjit şi obtuz. Apoi se opri deodată şi. caritabil şi bun? Da. tocmai pentru că mă chinuie lucrul acesta… dacă ai ori nu datoria… datoria… Începu iar să se bâlbâie. această datorie trebuie să înceteze… Dar poate că la medic nu trebuie să înceteze. căci altfel sucomb de atâta tăcere… Sunteţi gata să mă ascultaţi?… Bine! Asta e uşor… Dacă însă v-aş ruga să puneţi mâna pe mine şi să mă zvârliţi peste bord… atunci s-a sfârşit cu amabilitatea. fireşte. nu sunt — nu sunt încă. şi să-şi toarne în sânge apă când vreo femeie… când vreun om vine la el şi-i cere să fie generos. datoria încetează undeva… acolo unde nu mai poţi. tocmai acolo… 180 . nu există o singură datorie. Nu. Trebuie el să fie un fel de mântuitor. dar e totuşi o datorie să arăţi bunăvoinţă. omul zise brusc. când nu ştii dacă ai datoria… de fapt. sunt medic. Undeva trebuie totuşi să fie o limită… acolo unde e vorba de viaţa ta. dar vă rog să nu spuneţi nimănui că m-aţi întâlnit… foarte bine. Când cineva se află la mare strâmtoare. urmă: — De fapt. dumneavoastră tăceţi… vă îndepliniţi această datorie… Vă rog să staţi de vorbă cu mine.. dumneavoastră sunteţi un străin pentru mine. cu o voce cu totul schimbată: — Poate mă credeţi nebun sau beat. nu-i puteam făgădui nimic. sub un nou impuls. de răspunderea ta… undeva trebuie să fie o limită… undeva. eşti dator să-l ajuţi. cu dorinţa de a mă ajuta. Adesea mi se prezintă asemenea cazuri… asemenea cazuri fatale… să zicem cazuri extreme. una faţă de stat şi una faţă de ştiinţă… Sigur că trebuie să dai ajutor. Numai că vorba ce aţi rostit-o m-a atins într-un chip atât de ciudat… atât de ciudat. cea faţă de alţii. numai pentru că are o diplomă scrisă latineşte. de sprijin universal.

nu merge aşa. ştiu acum… voiam să vă întreb. Sunteţi entuziasmat de Orient. nicidecum. care… Se opri iar. altfel nu veţi înţelege… Asta. Ce nu visam? Voiam să învăţ limbile ţării. dacă… De altminteri. de temple. să 181 . asta nu se poate dezvolta ca un exemplu. Apoi îşi apropie brusc scaunul de al meu. prin întuneric. Închipuiţi-vă un medic… într-un orăşel… sau mai degrabă la ţară… un medic… un medic. pe care le aşezase lângă dânsul. — Deci… as vrea să vă istorisesc un caz. Aud ciocnindu-se. nam să vă povestesc cazul unui medic imaginar… mă despoi şi spun… eu… de ruşine m-am dezvăţat în singurătatea aceea blestemată. urina şi excrementele lor… când vrei să fii ajutat. Adevărat că nu sunteţi obosit? — Nu. — Scuzaţi-mă… Vorbesc cu-atâta surescitare… dar nu sunt beat… încă nu… vă mărturisesc fără înconjur că asta mi se întâmplă ades acum. care-ţi mănâncă sufletul şiţi suge măduva din oase. voiam să vă expun un caz… dacă ai datoria să ajuţi… cu o candoare îngerească să ajuţi. ca o teorie… Trebuie să vă povestesc cazul meu. pe când el îl dădu pe gât pe al lui dintr-o înghiţitură. Trebuie să vă povestesc toate. de palmieri şi de întregul romantism al unei călătorii de două luni. Aici nu mai poate fi vorba de ruşine. din fir-apăr chiar de la început. tropicele sunt pline de vrajă când le vezi în trecere. e un torent de cuvinte… Dar staţi niţel… da. din punctul ăsta de vedere. douătrei. — Nu. — Vă… vă mulţumesc… Nu luaţi? Bâjbâise în spatele lui. se reculese. Atunci clopotul sună: douăsprezece jumătate. trebuie să nu vorbeşti pe ocolite şi să nu ascunzi nimic… Deci. mi-e teamă că are să ţină mult. — Ah. în orice caz mai multe sticle. din automobil sau din ricşă: nici eu n-am simţit altfel acum şapte ani când am ajuns întâia oară acolo.STEFAN ZWEIG – AMOC - Se opri iar. din tren. în ţara aceea mizerabilă. O clipă se lăsă tăcere între noi. în singurătatea asta blestemată… Gândiţivă că şapte ani am trăit aproape numai printre indigeni şi animale… te dezveţi să vorbeşti liniştit. Da. Şi când îţi dai drumul. Îmi oferi un pahar de whisky din care sorbii uşor. căci se întrerupse. Probabil că am făcut vreo mişcare. protestaţi… înţeleg. nici de disimulare… Se despoaie doar şi oamenii în faţa mea şi-mi arată râia..

dar când eşti tânăr crezi că frigurile şi moartea se abat numai asupra 182 . fiecare ia o meteahnă. frigurile îţi intră în oase — oricum le capeţi. al civilizaţiei. a fost mare scandal. Totdeauna fusesem jucăria femeilor de soiul ăsta. dacă te momesc cu avansuri. trufaş şi rece. Ţi-e dor de Europa. s-a făcut mare vâlvă de o injecţie nouă. unii se dedau băuturii. din „Medizinische Blätter”. aveam chiar un post într-o clinică din Lipsca. Atunci s-a întâmplat o istorie cu o femeie. acum uitat. de piatră. Ştii că acasă te-au uitat cu toţii. pe care o practicasem eu întâiul. şi în curând eram şi eu la fel de nebun. mai curând sau mai târziu. să lucrez pe tărâm ştiinţific. să-i studiez bolile. visezi să te plimbi iar într-o zi pe o stradă. mândre şi insolente. când soseşte dintr-un oraş mare într-una din staţiunile acelea afurisite. eram doctor în medicină. Aşa că rămâi acolo. Pe iubitul ei îl înnebunise într-atât. O cunoscusem la clinică. Studiasem în Germania. Afurisită fie ziua când m-am vândut acelei văgăuni păcătoase! De altfel. dar cariera mi-era zdrobită. să locuieşti iar într-o casă luminoasă. oricâtă chinină ai băga în tine — îţi pierzi vlaga. printre albi… An după an visezi la asta. Dar în sera aceea invizibilă îţi pierzi puterile. Imediat m-am gândit că trebuie să fie o bună afacere. crucile de morminte cresc de trei ori mai repede decât la noi. într-un număr. Făceam ce vrea ea. Banii i-a restituit un unchi al meu. dar dânsa m-a încovoiat de mi-a frânt oasele. Toţi câţi sosesc visează acelaşi vis. că le-ai devenit străin — în marea aceea. iar când îţi vine timpul de concediu. Acolo europeanul este oarecum izolat de adevărata sa natură. ba… — de ce să n-o spun. iar când lucrul a ieşit la iveală. decazi şi te depravezi în pădurile acelea calde. Avea un fel de a fi. alţii devin bătăuşi. devin nişte bestii — toţi se scrântesc. odată. alţii fumează opiu. te leneveşti. pierdute printre mlaştini. Tocmai atunci am auzit că guvernul olandez angajează medici pentru colonii şi că le oferă un avans. ai şi ajuns prea trândav ca să mai pleci.. o scoică pe care toţi o calcă în picioare. ştiam că pe acele plantaţii din împărăţia frigurilor.STEFAN ZWEIG – AMOC - citesc cărţile ei sfinte în original. jilave. nici n-am făcut-o cu totul de bunăvoie. să aprofundez psihicul indigenilor — aşa se spune în jargonul european — să ajung un misionar al umanismului. ajungi moale ca o meduză. un medic bun. au trecut opt ani de atunci — ba m-am atins şi de banii spitalului. care mă scotea din minţi. încât a tras cu revolverul în ea.

nu mai făceam altceva decât să aştept. Am căpătat un teanc frumuşel de bancnote. singurătate am avut destulă. câţiva halfcast25 — iată toată societatea mea. apoi aş fi fost liber. numele n-are importanţă — într-una din acele reşedinţe de district. Nu-mi mai rămăseseră decât doi ani de serviciu. dar mă temeam de lumina vie a chibritului şi de răsfrângerea ei pe obrazul acelui om. hăţişuri şi mlaştini. într-un oraş unde sunt oameni. Nu ştiam dacă sfârşise. linişte! Da. din care am trimis jumătate acasă. şi golf. puteam să mă întorc în Europa. la două zile de cel mai apropiat oraş. unchiului meu. Nici pipa nu mai licărea.STEFAN ZWEIG – AMOC - celorlalţi. şi ziare ci în… — ei. Cei câţiva europeni mă plictiseau. atât de moartă îi era tăcerea. priveam Crucea Sudului şi palmierii. La început a fost suportabil. engl. ca şi palpitaţia surdă şi depărtată a maşinii. beam şi visam de unul singur. cât vedeai cu ochii. De fapt. dacă picotea sau dormea. Ei. când vicerezidentul se răsturnase cu automobilul într-o călătorie de inspecţie şi îşi zdrobise piciorul. încât deodată auzii iar valurile spărgându-se de carenă şi spumegând. fără asistent. i-am făcut.). am pornit din Europa şi nu eram prea trist când am cârmit din port. N-am fost trimis la Batavia sau la Surabaya. să încep o viaţă nouă. Mi-aş fi aprins bucuros o ţigară. să stau şi să aştept. mă îndeletniceam cu mii de lucruri mărunte ca să mă menţin treaz. Tăcea. şi inima mi se înveselea — ah. cealaltă a căzut pradă unei femei din cartierul portului. pe urmă m-am uscat. fără ceas. mi-a stors-o numai pentru că semăna atât de mult cu blestemata aceea. singurătate. plantaţii. Şi aşa aş fi stat şi azi dacă ea… dacă nu s-ar fi întâmplat ceva. cu o lovitură scurtă şi puternică: 25 Individ născut dintr-un european şi o indigenă (l. o operaţie de care s-a vorbit mult. fără iluzii. Colecţionam otrăvuri şi arme indigene. pădure. dar nu prea aveam încotro. am întrerupt relaţiile cu dânşii.. m-am dus la Rotterdam şi m-am angajat pe zece ani. Era atâta tăcere. visam păduri. Dar toate astea au mers cât am mai avut în mine vlaga din Europa. ca toţi ceilalţi. şi cluburi. şi cărţi. Încolo. Glasul din întuneric se opri. cu o pensie. Şedeam pe punte ca dumneavoastră. Mă ocupam cu tot felul de studii. 183 . Odată. Atunci clopotul vasului bătu. Fără bani. Câţiva funcţionari plicticoşi şi muceziţi.

îngrijorat. Sunt nervos. la noi toată lumea vorbeşte încă despre asta şi am renunţa cu toţii la morocănosul nostru de chirurg ba şi la ceilalţi doi. dar mă trag îndărăt. aud bătând nervos în uşă. nicio maşină. Aţi făcut un adevărat miracol cu vicerezidentul — piciorul lui e într-o stare perfectă. înfrigurată şi totuşi neputincioasă. Treceam tocmai prin staţiune. de data asta oarecum şi mai încordat. când citeam în vreun roman despre străzi luminoase şi despre femei albe. Pe vremea aceea eram cu totul down. e un fel de boală a tropicelor. niciun european. căci nu ştiu pe nimeni în lume care să vină la mine din prietenie. departe. cred. Am auzit atâtea despre dumneavoastră. Deodată. fac gesturi dezordonate: îmi spun că a venit o doamnă. Vreau s-o salut. Aşa stăteam. glasul se auzi iar. ploaia clipocise pe acoperiş şi nimeni nu mai apăruse. de ce nu treceţi niciodată pe la noi? Trăiţi ca un adevărat 184 . degetele începeau să-mi tremure. în văgăuna aia blestemată. afară e boy-ul meu cu una din femei. e allright — joacă golf ca înainte. dacă aţi veni dumneavoastră.STEFAN ZWEIG – AMOC - ora unu! El tresări şi auzii iar clinchetul paharului. nemişcat de câteva luni.) Şi mi-am amintit că locuiţi aici. În vestibul aşteaptă doamna. stăteam ca un păianjen în pânza lui. cu totul bolnav după Europa. chinuit de o presimţire rea. aplecat pe un atlas. O femeie albă în pustietatea asta? Dau să mă cobor. Deodată. automobilul nostru s-a oprit pe partea cealaltă. mă cobor. doctore! zice într-o englezească curgătoare (cam prea curgătoare şi parcă învăţată pe de rost). Săptămână după săptămână.. şi mai pătimaş. Nu pot să vă descriu bine starea asta. Un voal gros de automobilistă îi ascunde faţa. o femeie albă. şi visam călătorii. ca fulgerul prin cap. O aruncătură de ochi în oglindă şi în grabă mă aranjez puţin. amândoi cască ochii de uimire. De altfel. o lady. mâna lui căuta dibuind whisky-ul. Nu auzisem sosind nicio trăsură. Stăteam acolo. — Bună ziua. Fără îndoială. (De ce n-a tras în faţa casei? îmi trece. zi de zi. Era tocmai după sezonul ploilor. care îmi iese grăbită înainte. — Deci… staţi… va să zică aşa a fost. o nostalgie sălbatică. În sfârşit. care te apucă uneori. Mă scol repede. Scuzaţi-mă că vă iau prin surprindere. O înghiţitură gâlgâi slab. dar ea îmi taie repede vorba. Da. stătusem acolo cu muierile mele galbene şi cu bunele mele sticle de whisky.

de nu mă lasă să scot nicio vorbă. şi m-a cuprins şi pe mine neliniştea. Ah! Ce cărţi frumoase! Pe toate le-aş citi! Se apropie de raft şi-şi plimbă privirea peste cotoarele cărţilor. Ţeapănă ca o moartă (l. doctore? 26 27 Ascet indian (l. doctore… trebuie să pornim îndată… N-am multă vreme… Facem numai o mică excursie… Ah! îl aveţi şi pe Flaubert. am căzut deodată raide morte27… boy-ul a trebuit să mă ridice şi să-mi aducă apă… dar poate că şoferul conducea prea repede… Nu credeţi. Nu se întoarce şi continuă să se uite la cărţi. dai cărţile pe faţă! mi-am zis îndată. Nimic serios… fleacuri… chestii femeieşti… Ameţeli. pentru că mă simt ridicol să stau aşa. se opreşte puţin şi pot s-o invit sus. — E simpatic aici. Azi dimineaţă. Era ceva nervos şi împrăştiat în sporovăiala aceea. sau ori când va vrea… — Nu e nimic serios. m-am gândit… dar acum sunteţi ocupat… mai bine vin altă dată! În sfârşit. engl. am asigurat-o că ar fi pentru mine o cinste so servesc — acum. spune mereu că pentru nicio operaţie nu s-ar da pe alte mâini… bietul nostru chirurg nu e bun decât pentru bridge… De altfel. germanii învaţă de toate la şcoală… Admirabil să ştii atâtea limbi!… Vicerezidentul nu are încredere decât în dumneavoastră. fr.). la o curbă. de ce nuşi scoate voalul? Are friguri? E bolnavă? E zănatică? Devin din ce în ce mai nervos. De ce vorbeşte atât de mult. Îi face boy-ului semn să rămână acolo şi urcă scara înaintea mea. 185 . ştiţi ceva? (Continua să vorbească fără a se întoarce. îmi place atât de mult… Minunată.STEFAN ZWEIG – AMOC - yogi26… Şi aşa trăncăneşte într-una. a spus ea. În sfârşit. mulţumesc. leşinuri. cu adevărat minunată mi s-a părut „L’Education sentimentale”… Văd că citiţi şi franţuzeşte… Ce cunoştinţe întinse aveţi… da. spune ea aruncându-si ochii prin odaie. dimpotrivă. Pentru întâia dată de când i-am ieşit înainte. în faţa ei. — Pot să vă ofer un ceai? o întreb.) Azi mi-a venit ideea că ar trebui să vă consult… Şi pentru că tot treceam pe aici. mă întreb în sinea mea. — Nu. tace un minut. copleşit de grindina cuvintelor ei. de ce nu se prezintă. dar nu m-am trădat. mut. iute. întorcându-se pe jumătate şi în acelaşi timp răsfoind o carte pe care o luase de pe raft..). tot mai iute.

STEFAN ZWEIG – AMOC - — Nu pot să-mi dau părerea aşa… aveţi des astfel de leşinuri? — Nu… adică da… în ultima vreme… nu de mult… da… leşinuri şi greţuri. Limpede. exact 36. — Aţi avut copii? — Da. dar îmi şi întoarce iar spatele şi se joacă din nou cu cărţile. doctore! Sunteţi doar medic. nu spun nimic. A lăsat să cadă cuvântul. Pe urmă. ascuţit şi tăios ca un cuţit. n-am febră… sigur. Prin voal simt îndreptată spre mine o privire rece şi hotărâtă. un băiat. Şi stomacul mi-e sănătos. deloc nervoasă. Ciudat. — Scuzaţi-mă. Se dă puţin la o parte. nu. Pe faţa ei. Vocea ei este acum cu totul alta. — Doamnă. atunci. Nu mai e deloc volubilă. 186 . poate că cel mai indicat ar fi să vă fac un examen general… Pot să… să vă rog… să treceţi alături? Atunci se întoarce brusc. în felul ei nepăsător.4. Ezit o clipă. niciun muşchi nu tresare.. zic apoi de-a dreptul. sigur că nu… mi-am luat zilnic temperatura de când… de când au început leşinurile. Stă iar în faţa bibliotecii. — Nu-i aşa. două. — Şi aţi avut… aţi avut înainte… vreau să zic. Tot timpul mă zgândăre o bănuială: ghicesc că femeia asta vrea ceva de la mine: doar nu vii într-o pustietate ca să vorbeşti despre Flaubert. — Şi ar fi posibil ca acum… scuzaţi-mi întrebarea… să fiţi în aceeaşi stare? — Da. scoate alta şi o răsfoieşte. începe să înşire iar verzi şi uscate. că nu-i nimic serios? Nu e o boală a tropicelor… nimic grav… — Ar trebui să văd întâi dacă aveţi febră… Îmi permiteţi să vă iau pulsul?… Mă apropii de ea. pune cartea la loc. o las să aştepte. — Nu. Pot să vă pun fără înconjur câteva întrebări? — Desigur. doctore. hotărâtă. Îmi face plăcere s-o las să aştepte. de ce răsfoieşte într-una aşa… aşa de nervos? De ce nu-şi ridică voalul? Dinadins. Un minut. Febră niciodată. răspunde ea. totdeauna perfect. simptome asemănătoare? — Da.

sunt aproape garanţia unei evoluţii fireşti. tulburări cardiace. dar… evaziv… da. că. starea sănătăţii mele era mai bună… acum însă nu mai sunt allright… am tulburări cardiace… — A. vorbeam într-una. voiam s-o constrâng să-mi spună lucrurile pe faţă. veneau sfioase sau rugătoare. nu e nevoie… sunt perfect edificată asupra stării mele. pentru că venise atât de autoritară şi pentru că ştiam că nimic nu mă umileşte mai mult decât răceala trufaşă. uşurel şi nepăsător. prima femeie albă care îţi păşeşte pragul după ani de zile… şi dintr-o dată simţi că în odaie pluteşte ceva rău. — Îngăduiţi-mi să continui… dar mai întâi încercaţi o clipă să vă imaginaţi situaţia. privind starea ei ca ceva cu totul banal… şi aşteptam mereu să mă întrerupă. mi-era groază de hotărârea de oţel a acelei femei: intră flecărind şi deodată ridică o pretenţie. plângeau sau mă implorau. da. Pătrunde la tine o femeie. Ştiam bine că n-are să rabde mult. fără să vreau i-am imitat felul ei indiferent şi limbut. nu ştiu dacă vă este limpede ce vreau să spun. chiar înainte de a o vedea. făcând un gest cu mâna parcă pentru a pune capăt flecărelii mele liniştitoare. Când am născut băiatul. Mă făceam că nu înţeleg. I-am citat cazuri din reviste medicale… Vorbeam. după cum doreşte… Da. exigentă ca un cuţit ameninţător. că astfel de leşinuri fac parte din cursul normal al lucrurilor. mi-a şi tăiat cu aprindere vorba. dimpotrivă. trebuie să vă examinez îndată.STEFAN ZWEIG – AMOC - — Nu. o primejdie. înşirând la vorbe goale. Pieri de singurătate.. Simţeam că mă priveşte prin voal — că mă priveşte drept şi provocator. M-am cutremurat. I-am spus deci. o hotărâre de oţel. în aparenţă neliniştit. Am început să vorbesc. Într-adevăr. că voia să mă silească să vorbesc. Însă n-am cedat lesne. o hotărâre bărbătească… din prima secundă am simţit că femeia asta e mai tare decât mine… că poate să mă supună voinţei ei. dar… şi în mine era răutate… era bărbatul care se apără. Glasul omului şovăi o clipă. — Nu asta mă îngrijorează. Acum însă în faţa mea era o… da. Am tăcut cu încăpăţânare şi îndârjire. nu voiam să ofer ci… să fiu rugat… tocmai de ea. dar celelalte veneau altfel. 187 . Iar sclipi în întuneric paharul plin. am repetat. am ştiut imediat — nu pentru întâia oară o femeie îmi cere asta. doctore. Căci ştiam ce voia de la mine. Întâi am tăcut. am simţit în femeia aceea un duşman. un fel de îndârjire… căci… v-am mai spus… din prima secundă.

Dar m-a şi întrerupt. ţintă mă priveau ochii ei fără să clipească. dar în dosul cărora puteai visa toate patimile. Vorbiţi limpede. Dar mai bine să vorbim desluşit. mi se pare. v-am dovedit destul încrederea mea. Acum avea un glas cu totul tăios şi autoritar — ca un comandant. Vreţi să scăpaţi de starea dumneavoastră. La medic nu se vine voalată. A bătut uşor cu degetul în masă. Aşa e? — Da. Vorba a căzut ca un cuţit de ghilotină. O clipă ne-am uitat unul la altul — ea poruncind. Sunt medic. cu o ferocitate atât de rece. molâu cum sunt. deodată. de o frumuseţe fără vârstă. aţi putea. — Ştiţi şi că astfel de încercări sunt primejdioase… pentru ambele părţi? — Da. şi involuntar mi-am întors privirea. a spus repede: — Doctore. dimpotrivă. lăsaţi cărţile şi ocolişurile.STEFAN ZWEIG – AMOC - Şi am făcut o mişcare ca şi cum aş fi vrut să mă ridic ca să-mi aduc stetoscopul. Am văzut un obraz — aşa cum mă temusem. ştiţi ce vreau de la dumneavoastră. să-mi arătaţi mai multă încredere. — Doctore. Apoi. dacă nu voia. O clipă a şovăit. ridicaţi-vă voalul. iar eu am acceptat-o. încât n-am mai putut s-o îndur. — Dar asta cere o indicaţie terapeutică. şi în acelaşi timp întrebătoare. Vreţi să pun capăt leşinurilor. Deci. — O veţi găsi. Era o poruncă iar eu. ci. Acum lupta începuse. sau nu ştiţi? — Cred că ştiu. tulburările cardiace le am şi vă rog să credeţi ce spun. era şi ea nervoasă. mândră. aşezaţi-vă aici. Eu. după o provocare făţişă. N-aş vrea să pierd mult timp cu examinările. — Că mi-e interzis de lege? — Sunt cazuri când nu-i interzis. Şi. arătând un calm desăvârşit. Gura mică şi strânsă nu dezvăluia niciun secret. cel puţin. — Încrederea cere sinceritate.. dur. Apoi s-a aşezat şi şi-a ridicat voalul. M-a privit stând în picioare. Sunteţi medic! Limpede. cu ochi cenuşii de englezoaică. stăpânit. greţurilor dumneavoastră înlăturând… înlăturând cauza. sinceritate fără reticenţe. un obraz impenetrabil. palpitam de admiraţie faţă de 188 . înainte de toate.

mă evaluase şi mă cumpărase. zărindu-i buzele strânse care nu voiau să roage. ura dintre noi s-a arătat în toată goliciunea. nu voiam să arăt că eram strivit. întâi mă pândise. Dar unui coleg de la spital… sunt dispus să-i… — N-am nevoie de colegul acela… eu la dumneavoastră am venit. Până atunci nu deschisese buzele să mă roage. şi fruntea trufaşă care nu voia să se plece… un fel… un fel de poftă cumplită m-a năpădit. — Asta nu totdeauna depinde de medic. Simţeam cum demonicul din voinţa ei pătrundea în mine şi mă apăram cu toată îndârjirea. Ce sumă aţi prevăzut ca onorariu? — Douăsprezece mii de fiorini. apoi m-a încolţit.. ba aproape ironic. nu prea repede. — Recunosc că vorbiţi foarte desluşit… cu toate astea. pentru că nu mă cunoaşteţi. M-au trecut fiori de gheaţă. pentru ajutorul pe care mi-l daţi şi ca să plecaţi imediat. dar socotise totul de mult. îmi ziceam. Ştiam că mă urăşte fiindcă are nevoie de mine şi eu o uram fiindcă… fiindcă nu voia să mă 189 . ca atunci când vrei să goneşti ceva supărător: brusc. — Pot să vă întreb de ce tocmai la mine? M-a privit cu răceală. O. Încă o dată mi-am dat silinţa să vorbesc obiectiv şi rece. Acea răceală mercantilă. Dar încă mă mai zbăteam. suma şi felul plăţii prin care mă obliga să plec. Să fac nazuri. — Nimic nu mă împiedică să v-o spun. căci şi-a arcuit sprâncenele în sus. — Şi această sumă mare mi-aţi… mi-aţi pune-o la dispoziţie? — Da. s-o silesc să mă roage. Calculase totul. mai ales dacă… dacă veţi putea să vă întoarceţi acasă cu o sumă de bani importantă. Îmi venea s-o pălmuiesc… Dar când m-am ridicat în picioare tremurând — şi se ridicase şi dânsa — şi când am privit-o drept în ochi. Ea trebuie să fi simţit ceva. dar… şi de admiraţie. aş vrea şi mai multă precizie. Am început să tremur… tremuram de mânie. acea precizie negustorească a calculului m-au zăpăcit. fără să mă cunoască.STEFAN ZWEIG – AMOC - autoritatea demonică a voinţei ei. — Dar ştiţi că în cazul ăsta îmi pierd pensia? — Am să vă despăgubesc. plătibili pe cec la Amsterdam. Pentru că trăiţi retras. pentru că sunteţi un medic bun şi pentru că — acum ezită pentru întâia dată — pentru că n-o să mai rămâneţi mult în ţara asta. voinţa ei dispusese de mine încă dinainte.

STEFAN ZWEIG – AMOC - roage. tot ce era ascuns. să mă justific… să-mi spăl vina… Dar altfel n-aţi înţelege… nu ştiu dacă am fost vreodată ceea ce se cheamă un om bun… cred însă că totdeauna am fost gata să ajut… în traiul afurisit de acolo. ca în plimbare. clipele mele cele mai frumoase erau când venea la mine vreun băiat indigen. asta era singura bucurie… cu bruma de ştiinţă pe care ţi-o vârâseşi în creier. ca o reptilă. goală ca un animal. numai în acea clipă de tăcere. Dar atunci măcar simţeai că făptura aceea are nevoie de tine. nu rămâi însărcinată jucând golf… ştiam… adică. care — atunci când o privisem doar. m-a întărâtat prin trufia ei.. Apoi. m-a făcut să-i rezist — nu ştiu cum să vă spun… a stârnit la împotrivire tot ce era înfrânat. eram silit dintr-o dată — iată gândul nebunesc de care vorbeam adineauri — eram silit sămi imaginez. Din nou. urlând să nu i se taie piciorul. distantă şi rece. când de fapt era vorba de viaţă şi de moarte… Şi apoi… apoi… la urma urmei. ăsta era gândul cel arzător 190 . paharul zăngăni uşor în întuneric. încă în Europa. alb şi vânăt de spaimă. ca să poţi fi cuiva de folos… acest sentiment că celălalt are nevoie de tine. cu o claritate îngrozitoare. şi glasul deveni mai surescitat. poate gemând de plăcere. În acea clipă. tot ce era rău în mine. — Nu am de gând să mă scuz. şi i-am spus… i-am spus… Dar staţi puţin. cu o muşcătură de şarpe în piciorul umflat. m-a muşcat un gând. iar eu reuşeam să-l scap. să scapi pe cineva de moarte sau de desperare — şi asta e necesar. un fel de bucurie a creaţiei… Adevărat. să menţii suflarea unei fiinţe vii. Mă scotea din minţi faptul că-şi lua aere de lady. că. ne-am vorbit pentru întâia oară sincer. aţi înţelege greşit ce-am făcut… ce-am spus… întâi trebuie să vă explic… cum mi-a trecut prin minte gândul acela nebunesc. aşa cum dorea şi femeia de care e vorba. pe multe le-am ajutat. trata o afacere. refuzând-o şi respingând-o — şi-a ridicat sprâncenele deasupra ochilor ca de oţel… cu două-trei luni înainte se tăvălise înfierbântată în pat cu un bărbat. la clinică. că femeia asta glacială şi trufaşă. cu trupul lipit de al bărbatului… Ăsta. Călătoream ceasuri şi ceasuri până la vreo femeie prinsă de friguri — şi. Dar femeia aceasta — nu ştiu dacă am să vă pot descrie din clipa în care a intrat la mine.

nu era lubricitate. înţelegeţi ce efect zguduitor a avut asupra mea o femeie care a apărut deodată. ca acel altul pe care nu-l cunoşteam… Asta… asta voiam să vă explic… Niciodată. un „domn” le doreşte… sunt pierite de sfială. aprinsă. singure. gata să te servească… dar tocmai servilitatea asta îţi strică plăcerea. mi-am adunat puterile şi am simulat indiferenţă. atunci s-a încordat totul în mine… eram posedat de ideea s-o umilesc… din clipa aceea îi vedeam prin rochie trupul gol… din clipa aceea n-am trăit decât cu gândul s-o posed. s-o simt cu voluptate pe femeia asta rece şi orgolioasă. pentru asta n-o fac. Nu sunt negustor… nu sunt sărmanul farmacist din Romeo şi Julieta. că nu mai cunoşteam împotrivirea… Fetele de aici. întotdeauna cu braţele deschise. aşa decăzut cum eram. Am spus rece: — Douăsprezece mii de fiorini… nu. tremură de respect când un alb. engl. otrăvit de gândul s-o văd dăruindu-mi-se goală. M-a privit.STEFAN ZWEIG – AMOC - care m-a cuprins când mă privise atât de mândră. în acelaşi timp scăpărând de mister şi încărcată de pasiune acumulată… Când o astfel de femeie intră insolent în cuşca unui bărbat. ca să înţelegeţi restul… ceea ce a urmat. n-am căutat să abuzez de situaţia mea de medic… Dar de data asta nu era desfrâu. nu era nimic sexual. că rezistenţa mea nu porneşte din lăcomie de bani. întemniţate.. şi cu râsul lor molcom şi servil. sincer vorbind. care-şi vinde otrava pentru „corrupted gold”28… poate sunt contrariul unui negustor… 28 Bani blestemaţi (l. Deci… plin de o poftă blestemată. atât de distantă şi de rece.). înfometate. aceste mici făpturi gingaşe şi ciripitoare. a întrebat: — Cât cereţi? Nu m-am mai adaptat tonului ei rece. Înţelegeţi. Simţea. să scot un geamăt din acele buze dure. la fel cu acela. puţin palidă. 191 . plină de mândrie şi de ură. că femeile orgolioase şi aparent reci mi-au impus totdeauna… iar acum se mai adăuga faptul că trăisem şapte ani fără să fi avut vreo femeie albă. desigur. cred. întocmai ca un ofiţer englez… Şi atunci. nu… aş mărturisi-o… era numai pofta de a domina acest orgoliu… de a-l domina ca bărbat… Vam mai spus. disimulată până în vârful unghiilor. a unei bestii umane. asta… doar asta vream să vă spun. totdeauna. — Să dăm cărţile pe faţă. Totuşi.

ci să mă rogi… şi să rogi omul din mine să te ajut pe dumneata. între noi a căzut o tăcere desăvârşită. Involuntar. n-am numai ore de consultaţie… am şi alte ore… poate că ai venit într-o astfel de oră… Tăcu o clipă. n-am să te rog. om… Nu sunt numai medic. de o putere atât de năprasnică. — Ce altceva puteţi dori? Atunci nu m-am mai reţinut. — Întâi aş vrea… aş vrea să nu-mi mai vorbeşti ca unui băcan. Mai bine mor. atât de dezlănţuită. Să nu vii când ai nevoie de ajutor cu banii dumitale neruşinaţi. nu pot să spun cât a fost de îngrozitor — i s-au încordat trăsăturile şi pe urmă. o mânie roşie. ci ca unui om. Atât de desăvârşită. Apoi. nu vreţi? — Nu pentru bani. Apoi gura i se strâmbă uşor. cu un dispreţ de nedescris… cu un dispreţ care m-a nimicit… şi care în acelaşi timp mă îmbăta… Era o explozie atât de bruscă. am să-ţi pretind eu. atât de spontană. încât pentru prima dată i-am auzit răsuflarea. Atunci mă apucă mânia. A durat numai o secundă… a fost ca un fulger. râsul acela dispreţuitor. — Prin urmare. ca un cal îndărătnic. Întâi trebuie să mă rogi… atunci am să-ţi răspund.STEFAN ZWEIG – AMOC - pe calea asta. Vrei să te rogi. O clipă m-a privit ţintă. încât… ei da. tot trupul mi-era în flăcări… dar ea se şi întorsese şi se îndrepta spre uşă. încât mi-a venit să mă arunc la pământ şi să-i sărut picioarele. mi-a poruncit: — Nu cumva să încerci să-mi dai de urmă sau să te interesezi 192 .. Ştii ce doresc de la dumneata. tremură şi zise repede: — Deci. — Nu. O clipă. nu vi se va îndeplini dorinţa. — Dacă nu vrei să mă rogi. Mi-a râs în nas. era să mă ţin după dânsa… să mă scuz… s-o implor… puterea mea era cu totul frântă… atunci s-a mai întors o dată şi a zis… ba nu. Cred că vorbesc destul de lămurit. numai dacă mai întâi promit. nu pot. deodată. a râs. dacă te-aş ruga… ai face-o? — Din nou vrei să pui la cale o afacere. nebună. atunci… atunci am să te ajut. o. Mă privi mânioasă. Îşi azvârli capul pe spate.

că eram plin de ardoare şi degrabă… într-o clipită am coborât scara. păşind iute şi rigid. pedalez din răsputeri… Deodată. sau s-o bat. poate zece. Dar şi ea trebuie să mă fi văzut. ceva sare pieziş. Abia am timp să mă dau în lături cu bicicleta şi mă prăvălesc.) 193 . poate cinci. sau s-o sugrum… după ea… după ea! Şi totuşi. Dar abia mă mişcasem. nu puteam. încremenit… când… la cotitura din pădure. la un pas de reşedinţă. În cele din urmă. apucă bicicleta şi zice în englezeasca lui jalnică: — You remain here!29 29 Rămâneţi aici! (l. însoţită de boy. dar el sare în lături… îmi smulg bicicleta. o văd grăbindu-se.. Mă scol înjurând… şi instinctiv ridic pumnul să-l pocnesc pe nătângul ăla. Şi îndată a şi trântit uşa. observ că am uitat cheia. engl. cum închidea uşa de la intrare… auzeam toate şi întreaga mea voinţă mă împingea după ea… ca să o… nu ştiu ce… s-o chem înapoi. sparg peretele de bambus. tăindu-mi drumul… boy-ul. care se face ţăndări trosnind… mă şi arunc pe bicicletă şi pornesc val-vârtej după ea… Trebuie să… trebuie s-o ajung până nu s-a urcat în maşină… trebuie neapărat să-i vorbesc. Desigur că ea n-a apucat decât să traverseze strada spre reşedinţa administrativă. până să mă pot urni. glasul se auzi iar: — Uşa s-a trântit… dar eu rămăsesem nemişcat… ca hipnotizat de porunca ei… am auzit cum cobora treptele. Iar o ezitare. vorbeşte cu boy-ul care rămâne în urmă şi merge mai departe singură… Ce gânduri are? De ce a ţinut să rămână singură? Sămi vorbească fără ca el să audă? Cu o furie oarbă. Iar tăcere… Iarăşi numai foşnet. lovit până în măduva oaselor.STEFAN ZWEIG – AMOC - de mine… altfel te vei căi. stăteam neclintit… Mi-au trebuit minute. Eram ca paralizat de un şoc electric… eram lovit. dar stăteam locului. ca şi cum ar fi şiroit lumina lunii. de străfulgerarea autoritară a acelei priviri… Ştiu că nu se poate explica… nu se poate istorisi… poate sună ridicol. într-o parte. Strada ridică nori de praf în urma mea… abia acum îmi dau seama cât trebuie să fi stat sus. Mă reped la hangar să iau bicicleta. ca să încalec iar… Atunci nemernicul sare înaintea mea.

o 194 . da. Din fericire. văd vârtejindu-se fumul alb al maşinii. ştiu totul… Ştiu cine e. nu puteţi simţi cât e de ridicol prin locurile acele a când un european în faţa tuturor… ei. A reuşit… a reuşit. se desprinsese o spiţă… Cu mâini înfrigurate. pe stradă. Dar fuga nu i-a slujit la nimic… La tropice nu există secrete printre europeni… fiecare îl cunoaşte pe celălalt. că locuieşte în oraşul de reşedinţă. ochii lui înguşti şi laşi. s-o ajung… şi atunci. Acum sunt iar stăpân pe bicicletă… dar când sar pe ea. am alergat ca un nebun de-a lungul şoselei. să zicem. pe lângă colibele unde indigenii se îmbulzeau uimiţi să vadă alergând un alb. aşa cum calculul ei cumplit de dur trebuie să reuşească în toate. canalie! Atât îi spun. încât se rostogoleşte. se cască de o spaimă de sclav… dar ţine ghidonul. că este. În câteva minute. din pricina smuciturii puternice. îl ţine îndrăcit de strâns… — You remain here. însă nu dă drumul ghidonului. nu mai ştiam ce fac… n-aveam decât un singur gând: să gonesc după dânsa. Atunci mă apucă furia… văd că femeia a plecat. am ajuns la reşedinţă… Prima mea întrebare a fost: — Unde-i maşina? — A plecat chiar acum. putred de bogat. mânjit şi strigându-mi întrebarea încă înainte de a mă opri… Jos. lângă nemernicul acela: el se ridică sângerând şi se fereşte într-o parte… Şi apoi… nu. poate chiar a scăpat… şi îi aplic o lovitură clasică de box sub bărbie. Drept orice răspuns. soţia unui mare comerciant. Nu degeaba a stat şoferul ei un ceas în bungalow-ul guvernamental. încerc s-o fixez iar… Nu merge… atunci las bicicleta în drum. îl mai lovesc o dată în creştet. am alergat.STEFAN ZWEIG – AMOC - N-aţi trăit la tropice… Nu ştiţi ce insultă este când un netrebnic de galben opreşte bicicleta unui „domn” alb şi-i porunceşte să rămână acolo. — Şterge-o. dar ţine strâns bicicleta. o roată nu funcţionează. transpirat. la opt ore de tren de acolo. n-aveam revolver la mine. trebuie să le fi părut nebun cum am sosit aşa.. dar tot nu dă drumul. orice e un eveniment. altfel l-aş fi răpus. îi trag un pumn în obraz… el se clatină. Ochii lui. gângăveşte încă o dată. Mă priveşte intimidat. Oamenii se uită miraţi la mine. pe doctor! Scăldat în sudoare.

nepăsător. istovit… cum stam eu în odaia mea… şi deodată sare. care nu se poate compara cu nicio altă otrăvire alcoolică… Chiar eu am studiat câteva cazuri în timpul şederii mele acolo — când e vorba de alţii. nici la dreapta. la malaiezi? — E mai mult decât o beţie… e o nebunie… un fel de turbare a oamenilor… Un acces de monomanie absurdă şi ucigaşă. goneşte spre acea implacabilă chemare… Oamenii din sate ştiu că nicio putere nu-l poate opri pe cel stăpânit de amoc… Aşa că urlă. staţi niţel… Poate că voi reuşi să vă explic… ştiţi ce este amocul? — Amocul?… Parcă îmi amintesc… Un fel de beţie. nu se mai uită nici la stânga. şi că trebuie să sosească peste câteva zile ca s-o ia cu el în Europa… Ea însă — şi gândul ăsta mă arde ca o otravă — nu poate rămâne aşa decât cel mult două. îşi ia pumnalul şi aleargă pe stradă… aleargă drept înainte. trei luni… Până acum mi-a fost posibil să vă explic totul… poate fiindcă până în clipa aceea mă mai înţelegeam şi eu… ca medic. îmi puneam singur diagnosticul. înnebunit de ţelul meu… De altfel. Odată am văzut asta de la fereastra bungalow-ului meu… era 195 . Dar de atunci a izbucnit în mine ca o febră… mi-am pierdut stăpânirea… adică ştiam perfect cât de absurd era tot ce făceam. amoc… da. îşi soarbe poşirca… stă apatic. cu pumnalul însângerat. ca un câine turbat. ca să prevină lumea de apropierea lui: „Amoc! Amoc!”… şi toţi fug… iar el goneşte fără să audă. care apasă nervii ca o furtună. goneşte. dar nu mai aveam nicio putere asupra mea… nu mă mai înţelegeam… goneam înainte. vreun om simplu şi blând de tot.. până ce izbucnesc… Deci. goneşte cu ţipătul său strident. om sau animal. şi beţia sângelui îl întărită şi mai tare… Începe să facă spume la gură şi urlă ca un turbat… dar goneşte.STEFAN ZWEIG – AMOC - nobilă englezoaică… ştiu că bărbatul ei este plecat de cinci luni în America. şi doboară tot ce întâlneşte… până când e omorât cu un glonte. cu acea atmosferă grea şi înăbuşitoare. goneşte. sau se prăbuşeşte spumegând. iată ce-i amocul: un malaiez. răpune cu şişul lui. tot înainte… fără să ştie încotro… Ce-i iese în cale. goneşte fără să vadă. eşti totdeauna foarte deştept şi foarte obiectiv — fără însă a putea descoperi vreodată groaznicul mister al originii lui… Este probabil în legătură cu clima.

cu primul tren. numele. fără să-mi numesc un locţiitor. Clopotul vasului sună două lovituri tari şi pline. nici măcar n-am întors capul… am pornit la gară şi. fără să vezi încotro… După câteva minute. cel din zilele acelea… căci la fel. mai hotărâtă. cel mai absurd lucru pe care l-aş fi putut face… dar amocul te sileşte să alergi orbeşte.STEFAN ZWEIG – AMOC - înspăimântător… dar numai pentru că am văzut mă înţeleg pe mine. Am ieşit clătinându-mă… încă un ceas am mai dat târcoale în jurul casei. cu o voce oarecum mai calmă. am luat bani şi am pornit la gară cu o trăsură… am pornit fără să-l anunţ pe şeful districtului de plecarea mea. mi-am luat o odaie la „Strandhotel” şi două sticle de whisky… astea şi o dublă doză de veronal mi-au ajutat… am adormit în fine… şi somnul acela apăsător şi clisos a fost singura pauză în goana mea pe viaţă şi pe moarte. în neştire… la şase seara sosisem… la şase şi zece eram la ea acasă şi ceream să fiu primit. ba două… după ce aflasem toate despre femeia aceea. goneam îndărăt spre casă pe o bicicletă împrumutată în grabă. locuinţa. Azi cred că aveam febră atunci. 196 . situaţia ei. am lăsat toiul baltă. În jurul meu. mânat de amoc! Alergam drept înainte. pradă nebuniei. cu greu vi le pot istorisi. stăruind printre cuvintele pătimaşe. un uşor gâlgâit. servitorul a reapărut… politicos şi rece… doamna nu se simţea bine şi nu putea să primească. fără să mă uit nici la stânga. nu le-am răspuns. femeile se mirau şi-mi puneau întrebări. stăpânit de speranţa smintită că poate are să trimită după mine… abia pe urmă. cu privirea aceea groaznică. casa vraişte. ţintită drept înainte. ba nu. ce luneca sub carenă. — Ceasurile care au urmat acelei clipe. Pe urmă începu. vibrară şi se topiră în foşnetul uşor. Tremurătoare. Omul din întuneric trebuie să fi tresărit speriat. în orice caz eram într-o stare de surescitare vecină cu nebunia… eram posedat de amoc. din nou. îşi înghiţise vorba. Auzii din nou mâna umblându-i la sticle. se prelungiră în lacul domol al aerului aproape nemişcat. Am zvârlit un costum în valiză. servitorii se învârteau. nici la dreapta. într-un ritm nebunesc… Zece minute. m-am năpustit pe urma acelei femei… Nu mai ştiu ce am făcut. Era… veţi înţelege… cel mai stupid. neîntrerupt. totul s-a desfăşurat într-o goană smintită. am dat cu piciorul existenţei mele şi am fugit în necunoscut. cinci. la oraş… Numai o oră după ce femeia aceea îmi intrase în odaie. întocmai la fel..

nesiguranţa aceea cum mă chinuie acum… poate că totul era pregătit ca să mă primească… dar atunci. mi-a trecut ceva prin cap. n-am mai îndrăznit să repet vizita… Genunchii îmi tremurau. Chiar de lângă prag. căci nu mai puteam trăi acolo unde mi-era postul… că trebuie să mă mut imediat… M-a privit… nu pot să vă spun cum m-a privit… întocmai ca un medic pe un bolnav… 197 . o speriase. printrun semn. şi am cerut să fiu primit… Trebuie să fi fost ceva straniu în înfăţişarea mea. Ştiam cât de preţioasă e fiece clipă. Dar nu uitaţi. că pentru ea era vorba de viaţă şi de moarte — şi totuşi n-aveam nicio posibilitate să mă apropii de dânsa măcar printr-o şoaptă. Rămâneau deci numai trei zile. ea nu înţelegea. Când m-am deşteptat dimineaţa şi m-am dus îndată iar la dânsa. şi când m-a văzut de departe — trebuie să mă fi aşteptat — s-a repezit înăuntru… Poate numai ca să-mi anunţe în secret sosirea… poate… ah. eram cu totul zdrobit. la cel pe care îl ajutasem atunci. şi astfel aleargă mai departe spre pieirea lui… ea vedea în mine numai amocul care o urmărea ca s-o umilească… dar eu… iată groaznica absurditate… Eu nu mă gândeam de loc la asta. boy-ul stătea în faţa uşii. Acum nu mai ştiam ce să fac în oraşul acela străin. acelaşi boy pe care îl lovisem în obraz. când am ajuns acolo era marţi noapte iar sâmbătă — asta o aflasem între timp — bărbatul ei trebuia să sosească din Yokohama cu transatlanticul P & O.STEFAN ZWEIG – AMOC - cum v-am mai spus. Înţelegeţi. ştiam că trebuie s-o ajut numaidecât. şi nu puteam schimba o vorbă cu dânsa. care îmi ardea călcâiele… Deodată. trei nenorocite de zile ca să iau o hotărâre şi ca s-o ajut. în staţiunea mea. am oprit numaidecât o trăsură şi am pornit la vicerezident.. ca şi cum ai alerga după cineva să-l previi că îl pândeşte un asasin şi acela te ia pe tine drept asasin. Şi tocmai nevoia de a mă dezvinovăţi de purtarea mea ridicolă şi turbată nu-mi dădea pace. m-am întors şi am plecat iar… am plecat. mă aştepta. Era… stai niţel… da. nu voiam decât so ajut. torturându-se tot ca mine. căci tocmai felul sălbatic şi prostesc în care o urmărisem. când l-am văzut şi mi-am amintit de ruşinea ce păţisem. când poate ea. aş fi comis o crimă… dar ea. căci m-a privit oarecum speriat… şi politeţea lui avea ceva neliniştit… poate recunoscuse în mine semne de amoc… i-am spus scurt şi hotărât că îl rugam să fiu mutat la oraş. s-o servesc… Ca s-o ajut aş fi omorât.

mi-am pierdut toată supleţea şi am început să mă bâlbâi. nu putem lăsa postul fără medic. Ultimul cuvânt m-a electrizat. un sclav. am fost primul în sala cea mare a reşedinţei. mult prea punctual. Din nou acea privire ciudată. are să se aranjeze. Vino măcar deseară. am răspuns eu. înconjurat. dar deodată am fost apucat de o nervozitate misterioasă. dar el. Cu toate că eram cu spatele întors către intrarea sălii. doctore. — Trebuie. Ai nevoie de puţină societate. Din fericire. avem recepţie la reşedinţă. şi o înţeleg prea bine. de servitorii indigeni care se foiau legănându-se de colo până colo cu tălpile lor goale. am simţit undeva. dar îţi promit că mă voi ocupa chiar de azi. Am şi fost punctual. Mai e nevoie să vă spun că. dragă doctore. apoi şi guvernatorul. prezenţa ei. am răspuns cu destulă uşurinţă şi chiar cu oarecare dibăcie. Ei. i-am mulţumit numaidecât foarte politicos pentru invitaţie şi l-am asigurat că voi fi punctual. Găseşti aici întreaga colonie şi mulţi vor să te cunoască. Dintr-o dată. strângând din dinţi… pentru întâia oară simţeam clar că eram un om vândut. a spus el pe urmă. încât îmi auzeam tic-tacul ceasului din buzunarul vestei. mi-a luat-o înainte: — Te-ai dezvăţat de oameni. cu sunetul cuvintelor lui încă în auz. Ne-am mirat cu toţii că nu veneai niciodată pe-aici. a spus el serios. în spate. dar trebuie să aştepţi puţin… să zicem… patru săptămâni… trebuie întâi să găsesc pe cineva în locul dumitale. În sfârşit. şi asta cu timpul devine o boală. Nu v-aş putea spune cum m-a cuprins subit această certitudine şi m-a zăpăcit de tot. şi care — cum mi se părea în mintea mea confuză — râdeau de mine pe ascuns. Mă şi încordasem într-o atitudine de împotrivire. aşa cred. am simţit dintr-o dată că sosise ea. omul suplu. — Nu pot să aştept nicio zi. Dar pe când vorbeam cu guvernatorul. că era acolo. doctore. au sosit câţiva funcţionari cu familiile lor. că nai cerut niciodată concediu.. au şi întrebat adeseori de dumneata şi te-au dorit printre ei. m-am simţit alt om.STEFAN ZWEIG – AMOC - — O depresiune nervoasă. Un sfert de ceas am fost unicul european în mijlocul pregătirilor tăcute şi atât de singur cu mine. gonit de nerăbdare. de puţină distracţie. care a început cu mine o conversaţie mai lungă… întâi. 198 . Am rămas locului. în tăcere. Cineva a întrebat de mine? Poate ea.

nici eu însumi nu ştiam. cu toate excesele simţirii… iar ea se ducea la bal şi zâmbea. a spus ca unei persoane pe care o cunoşti din întâmplare „Bună seara. ea s-a desprins de cercul în care se afla. în loc să-l rupă. M-am apropiat — ea nu mă putea vedea — şi am privit surâsul amabil şi politicos care tremura în jurul buzelor ei subţiri. crispată de teamă? Eu… eu. spre cealaltă sală. Azi e miercuri — m-a săgetat prin minte — sâmbătă soseşte vasul cu bărbatu-său… Cum poate să zâmbească aşa… atât de sigur. îl frământam cu 199 . şi să se joace atât de neglijent cu evantaiul. şi nici eu. artă sau tehnică. o capodoperă de disimulare. teama. dorinţa şi admiraţia mea au atins culmea patimii. Într-adevăr. Zâmbea. sau numai perplexitate? Nu pot să vă descriu în ce stare de surescitare mă aflam. Nu ştiu dacă m-a observat cineva. totul în mine era răscolit. faţa i s-a crispat deodată violent — dar numai o clipă — apoi. dar sigur că trădam în purtarea mea mult mai mult decât ascundea dânsa — mi-era imposibil să privesc în altă parte. gata să izbucnească.STEFAN ZWEIG – AMOC - guvernatorul a pus curând capăt convorbirii — altfel cred că maş fi întors brusc — atât de tare era în nervii mei acea atracţie tainică. Un ofiţer mai vârstnic o invitase: scuzându-se. trecând pe lângă mine. nu se gândea decât la lucrul acela… decât la lucrul acela… că numai noi doi aici aveam în comun o taină îngrozitoare… şi ea valsa — în acele clipe. totuşi. de o linie pură. exact în locul unde inconştient o presimţisem. abia m-am întors şi am văzut-o. străinul… de două zile tremuram gândindu-mă la ceasul acela… eu. pe când ştiam bine că ea… ca şi mine. Nimeni n-ar fi putut bănui ce ascundea privirea ei verde-cenuşie. flecărind în mijlocul unui grup. şi la braţul lui s-a îndreptat. într-o rochie de bal galbenă. trăiam îngrijorarea ei. doctore!” şi s-a şi depărtat. De ce m-o fi salutat?… De ce m-a recunoscut? Era un mijloc de apărare sau de apropiere. înclinând politicos capul (înainte ca eu să mă fi hotărât dacă s-o salut ori nu). de nepăsător. atât de arzător întărâtată dorinţa mea.. groaza ei. Stătea. zâmbea. fiindcă… ei da. fiindcă ştiam că era minciună. mie îmi părea că faţa ei avea ceva chinuit. cu fruntea strălucind de calm. zâmbea! În spate a pornit muzica… Dansul a început. Şi acest surâs m-a îmbătat din nou. şi când am văzut-o valsând nepăsătoare în braţele ofiţerului. trebuia să mă uit la ea… sorbeam de departe acest obraz închis. Când m-a zărit. străinul. care dădea un luciu de fildeş mai umerilor ei fini. trebuia… da.

M-am dus. temător de privirea ei. Dar ea n-a mai putut să rabde… Cu graţia încântătoare a făpturii sale. Am înţeles-o îndată — privirea aceea spunea: nu te da în vileag. trebuie să-i fi fost insuportabilă. acea cută mică de mânie trufaşă pe care i-o cunoşteam dinainte. când mă atingea rece. Fără îndoială. m-am apropiat şovăitor de grupul unde ea stătea flecărind. în treacăt. m-a privit scurt. că numai acum. nu mai puteam să-i vorbesc în seara aceea. stăteam cu ochii ficşi. rece şi gol. desigur. lacom s-o aud vorbind. stăpâneşte-te! Ştiam că ea… cum să spun?… că ea dorea de la mine o purtare discretă. Stăteam ca un buştean. doar-doar îi voi smulge masca. dacă plecam atunci. Cât am stat aşa.. Când s-a întors. nu mă uitam nici la dreapta. măcar pentru o secundă. în sala aceea publică… înţelegeam că. puteam fi sigur că m-ar fi primit a doua zi. în ultima seară a salvării… am mai stat deci o clipă încremenit. şi totuşi încovoindu-mă. Dar eu stăteam. fulgerător. Astfel. nici la stânga. m-am vârât în cercul acela destrămat. înţelegeam porunca ochilor ei cenuşii… dar… dar în mine… în mine era o forţă care mă silea să-i vorbesc. sau aerul care le mişca uşor. până am 200 . ca şi când ar fi vrut să mă alunge. în mijlocul vorbăriei. Privirea asta fixă. Tocmai încăpăţânarea furiei mă paraliza. şi apoi numai spatele. înclinând capul cu o politeţă distantă de salon… Am mai apucat să văd cuta arcuită de pe fruntea ei. însetat după un cuvânt ce mi l-ar spune. la braţ cu cavalerul ei. s-a întors brusc către domnii de acolo: — Sunt cam obosită… vreau astă-seară să mă culc şi eu o dată mai devreme… Noapte bună! Şi a trecut pe lângă mine. răutăcios. tăios şi poruncitor. după un semn de înţelegere. căci nimeni nu-mi adresa o vorbă. ştiam totul. timid ca un câine bătut. alb. nu ştiu… poate o veşnicie… nu puteam scăpa de acea vrajă a voinţei mele. Însă… însă… v-am mai spus… eram posedat de amoc. numai acum voia să nu fie expusă unei familiarităţi bătătoare la ochi şi că se temea — cât de îndreptăţit! — ca nesăbuinţa mea să nu provoace o scenă… Vedeţi.STEFAN ZWEIG – AMOC - ochii. A durat o secundă până am priceput că pleca… şi că nu mai puteam s-o văd. şi ea suferea desigur de prezenţa mea ridicolă. Iar i s-a brăzdat pe frunte. cum atingea draperiile de care mă rezemam. atitudinea mea trebuie să fi fost bătătoare la ochi. deşi nu cunoşteam decât pe câţiva dintre cei din jurul ei.

că din pricina nebuniei mele înverşunate. spre a-mi mulţumi. În prima secundă. orice mişcare atrăgea atenţia. Mă clătinam prin sală.. ceea ce s-ar fi văzut clar în lumina vie. m-am simţit uşurat… am văzut că prin măiestria ei reparase nebunia pe care o făcusem. pe care a luat-o neglijent. apoi… apoi… Dar staţi… staţi puţin… Altfel nu veţi înţelege absurditatea şi stupiditatea faptei mele… întâi trebuie să vă descriu încăperea… Era sala cea mare din palatul guvernatorului. care mă încânta atât… Eu… eu rămăsesem locului. zâmbindu-mi încă o dată rece. S-a întors… ochii ei m-au străpuns ca un tăiş de oţel. înainte de a pleca. şi azi mi-e ruşine când mă gândesc… m-a apucat subit şi am alergat — auziţi: am alergat… n-am mers. cu ghetele mele grele care răsunau tare. am alergat. glacial şi suveran. abia acum îţi vine în minte reţeta pentru băiatul meu… ce ţi-e şi cu oamenii ăştia de ştiinţă! Câţiva care erau în apropiere au râs binevoitor… Am înţeles. femeia asta mă ura… mă ura mai mult decât moartea… că aş fi putut să bat de sute şi sute de ori la uşa ei şi m-ar fi gonit ca pe un câine. o sală imensă… Perechile dansau. doctore. luminată de o mulţime de lămpi şi aproape goală. aţintite toate asupra mea… îmi venea să mor de ruşine… chiar pe când alergam. nările îi tremurau de mânie… tocmai era să încep să mă bâlbâi… atunci… atunci… a izbucnit deodată în râs… un râs sonor. natural. cu umerii drepţi şi din când în când răspunzând saluturilor cu ţinuta ei indescriptibilă… cu acel splendid calm. trebuie să fi avut o înfăţişare străine… M-am dus 201 . am rămas ameţit de măiestria cu care salvase situaţia… Am căutat în buzunar şi am rupt din agenda mea o foaie albă. restabilise situaţia… dar pe dată am înţeles că pentru mine totul era pierdut. băgam de seamă că lumea se uita la mine… desigur. domnii jucau cărţi… numai prin colţuri stăteau de vorbă câteva grupuri… deci. vedeam privirile mirate. de-a curmezişul sălii. eram conştient de nebunia mea… dar nu puteam… nu puteam da înapoi. din toată inima şi a zis tare… tare încât s-o audă toată lumea: — Ah. în urma ei… Îmi auzeam paşii. Şi această sală vastă ea o traversa cu un pas încet şi uşor. la un pas de uşă… Atunci… o. ea era la celălalt capăt al sălii. eram ca paralizat înainte de a pricepe că pleca… şi… şi când am priceput. sala era goală. La uşă am ajuns-o. v-am mai spus.STEFAN ZWEIG – AMOC - priceput.

ceasuri întregi. râsul acela blestemat. în câteva cârciumi. graba mea de om nebun. m-am plimbat prin odaie încoace şi încolo. cum să repar totul. dacă voia… numai să mă ierte şi să aibă încredere în mine. şi am început să-i scriu… să-i scriu tot… o scrisoare plângăreaţă ca un scheunat de câine. care zădărnicise orice ajutor venit la timp… ceasuri întregi. datoria aceea blestemată… mă înnebunea gândul că ea ar putea să aibă nevoie de mine.. erau frânţi… Apoi m-am strecurat afară. strident şi maliţios. întrebându-mă cum aş putea să mă apropii. femeia aceasta mândră. în care o rugam să mă ierte. şi m-am îmbătat… m-am îmbătat ca omul care vrea săşi înece în beţie tot ce mai e treaz în el… dar… simţurile mele rămâneau vii… Râsul era înfipt în mine. patru păhărele de coniac. ca un criminal… Nici pentru un regat n-aş fi acceptat să traversez încă o dată sala aceea. am tot măsurat cu pasul cei trei metri ai odăii înguste… se crăpase de ziuă. Că nu m-am împuşcat atunci… vă jur. ştiam asta… Ah! cât m-au torturat gândurile acelea — timpul preţios. altfel m-aş fi împuşcat. unde era revolverul meu… cu acest singur gând. unul după altul… asta m-a ajutat să nu leşin… nervii mei nu mai rezistau. mi-am torturat creierul. acea datorie de a ajuta. pierdut în chip absurd. Nu mai ţineam seama de nimic şi cu gândul acesta m-am şi întors la hotel… numai cu gândul la sertarul stâng al scrinului. orgolioasă n-ar fi supravieţuit ruşinii faţă de bărbatul ei şi de lume. cum s-o ajut… căci să mai pătrund la dânsa. din lume. da. în care mă numeam criminal şi nebun… în care o imploram să mi se încredinţeze… Juram că voi dispărea în ceasul următor din oraş. trei. unde râsul ei mai răsuna din toţi pereţii… Am plecat… exact nu mai pot spune unde. Deodată m-am repezit la masă… am scos un teanc de hârtie de scrisori. Râsul. cum să vă explic… simţeam încă o datorie în mine… da. sosise dimineaţa. din colonie. nu-l puteam potoli… Am mai rătăcit prin port… revolverul îl lăsasem acasă. vă jur. am băut două. în ascuns. cu adevărat ceasuri întregi. iar sâmbătă… v-am spus… sâmbătă sosea vaporul şi femeia aceasta.STEFAN ZWEIG – AMOC - la bufet. n-a fost din laşitate… pentru mine ar fi fost o liberare să apăs pe oţelul rece al trăgaciului… dar. să mă lase s-o ajut în cel din urmă 202 . că avea nevoie de mine… mă întorsesem acasă joi dimineaţa. pe o uşă lăturalnică. eram sigur că n-are să-mi mai îngăduie… simţeam încă râsul ei în toţi nervii şi fremătarea mânioasă a nărilor ei… ceasuri întregi.

şi un scaun. animalic. Câteva minute glasul tăcu. mă împuşc.. Era sticla de whisky. inimaginabilă. Ei… n-am să vă descriu ceasurile astea… e ceva ce nu se poate descrie… nici eu nu mai înţeleg cum poţi trăi astfel de ceasuri… fără… fără să înnebuneşti… Deci… la trei şi douăzeci şi două de minute… ştiu perfect. să aştept. Odaia se clătina. care se uită timp de trei ceasuri… la cercul alb al cadranului. Şi am mai înşfăcat o dată tocul şi am scris pe ultima pagină: „Aştept aici. nu mă tem. în plin soare. nu bea. căci mam ridicat de la masă scăldat în sudoare. un om… un om care nu face nimic. iar în faţa mesei. apoi sticla goală zvârlită peste bord descrise un arc prelung. o vorbă de iertare. la «Strandhotel». sunt la 203 . să aştept… dar asemenea unui amoc care face ceva fără sens. m-a străfulgerat un gând: aflasem cuvântul adevărat. cu un gest violent. şi i-am spus să ducă plicul. dar de la primele cuvinte m-a apucat groaza. cască ochii la micul arătător. la secundarul ceasului… un om care nu mănâncă. hotărâtor. numai cu o masă. căci nu poate fi mai îngrozitor decât orele acelea pe care le-am trăit de dimineaţă până seara… închipuiţi-vă o odaie mică. decât să se uite fix pe masă.” Apoi am luat scrisoarea. În sfârşit. a trebuit să beau un pahar de apă. mai grăbit ca înainte. şi un pat… Şi pe masă numai un ceas şi un revolver. şi tot mai încinsă în arşiţa amiezii… O odaie mică.STEFAN ZWEIG – AMOC - ceas… Douăzeci de pagini am tot bătut câmpii astfel… Trebuie să fi fost o scrisoare dementă. care înconjoară cercul cu tic-tacul lui… Aşa… aşa mi-am petrecut ziua aceea. delirantă. îi spusesem totul. nu fumează şi nu se mişcă… care toată vremea… ascultaţi. cu acea turbată tenacitate rectilină. n-am făcut altceva decât să aştept. Abia pe urmă am încercat să recitesc scrisoarea. după aceea reîncepu şi mai febril. Totul. o răsturnase. fierbinte. străbat întreaga odaie. doar eram cu ochii aţintiţi la ceas… bate deodată cineva la uşă… Eu sar… sar ca un tigru… cu un salt. — Nu mai sunt un creştin credincios… pentru mine nu există nici răi. am împăturit-o. pe care. nici iad… şi dacă există iadul. Auzii cum mâna lui bâjbâia pe jos căutând-o şi cum o ridică dintr-o singură mişcare. am luat plicul… brusc. am sunat un boy. Tremurând. Dacă până la ora şapte nu primesc răspuns. Ceva zăngăni şi se rostogoli lângă noi. mai surescitat.

sfâşiată dintr-un prospect vechi… nişte trăsături de creion zorite şi încâlcite ale unei scrieri de obicei sigure… nu ştiu de ce m-a zguduit aşa peticul acela de hârtie… Era îmbibat de groază şi de mister. un fel de trăsurică. de o mie de ori am citit bileţelul.” Nicio semnătură pe hârtia mototolită. căutând un cuvânt scăpat din vedere… visarea mea devenea tot mai adâncă. poate ore întregi… Deodată. dar insistentă… Am sărit către uşă. mă pierdeam cu totul în cele mai absurde conjecturi şi speranţe… De o sută. poate tot te chem. între somn şi trezie. în sfârşit. şi el după mine. făcut din teamă. gata s-o scot din ţâţâni… Un băieţaş chinez speriat stă afară. o bătaie uşoară. Închipuiţi-vă ce tortură! Am în sfârşit. Desfac bileţelul. Un sado. cu un bileţel împăturit în mână şi. din grabă. o stare fantastică de somn cu ochii deschişi… un fel de paralizie. două minute de tăcere imobilă… Şi pe urmă. încă ameţit. tot mai confuză.. am tresărit speriat… Nu bătuse cineva la uşă?… Miam ţinut răsuflarea un minut. iar foarte încet. ceva surd şi totuşi agitat. o vorbă de la ea… dar totul tremură şi joacă în faţa pupilelor mele. 204 . care a durat poate sferturi de ore. era parcă scris într-o fugă. l-am sărutat… l-am cercetat. afară stătea boy-ul. pe când îl apuc cu aviditate.). Îmi bag capul în apă… mă mai limpezesc puţin… încă o dată iau biletul şi citesc: „Prea târziu! Aşteaptă însă acasă. engl. băiatul fuge şi dispare. ceva care îmi îngheţa sufletul… şi totuşi… totuşi eram fericit: îmi scrisese. ca zgrepţănatul unei pisici. am dat uşa de perete. ne-am urcat în ea… — Ce s-a întâmplat? l-am întrebat… 30 Veniţi repede! (l. vreau să-l citesc… Nu pot citi… Văd valuri roşii în faţa ochilor. îmi îngăduia s-o ajut… poate… aveam voie… O. ne aştepta afară. privirea rătăcită vestea nenorocire… Îndată m-a apucat groaza: — Ce… ce s-a întâmplat? am putut să mai îngân. boy-ul ei. căruia îi trăsesem atunci un pumn peste gură… faţa lui oacheşă era pământie. — Come quickly!30 atât a zis… Imediat m-am năpustit ca turbat pe scară în jos. nu trebuia încă să mor. pe marginea unei ferestre. din oroare emana din acel răvaş tainic. sau într-o trăsură în mers… Ceva indescriptibil.STEFAN ZWEIG – AMOC - uşă şi o deschid.

zăcea zgârcită de durere… gemând… o frântură de om… Era ea!… Nu-i vedeam faţa. Boy-ul a bătut grăbit în uşă… Prin deschizătura ei. Glasul se opri iar şi ceea ce izbucni apoi erau mai mult suspine decât cuvinte. mai degrabă decât să se încreadă în mine… numai pentru că eu. m-a condus printr-un gang… a deschis cu zgomot altă uşă… apoi alta spre o încăpere întunecată. cu totul lăturalnică… trăsurică s-a oprit în faţa unei case scunde… Era murdară şi chircită parcă. numai pentru că aici spera mai multă discreţie… se lăsase asasinată de vreo babă afurisită.STEFAN ZWEIG – AMOC - M-a privit tremurând şi a tăcut cu buzele strânse… L-am întrebat încă o dată — dar tăcea… Îmi venea să-l pocnesc iar în obraz cu pumnul dar… tocmai fidelitatea asta de câine faţă de dânsa mă mişca… n-am mai întrebat nimic… Trăsurică alerga atât de repede prin vălmăşagul de lume. de pe marginea mării spre partea de jos a oraşului. ca un nebun… nu-i cruţasem mândria şi n-o ajutasem îndată… pentru că de moarte se temea mai puţin decât de mine. încât oamenii se dădeau la o parte înjurând. prin labirintul gălăgios al oraşului chinezesc… În sfârşit. Am strigat după lumină. — Am… am înaintat pe dibuite… şi acolo… acolo. un glas a şuierat. care mirosea rău a alcool şi a sânge închegat… Înăuntru se auzeau gemete… am înaintat pe dibuite. ticăloasa de chinezoaică mi-a adus cu mâini tremurătoare o lampă de gaz fumegândă. am sărit jos. un cuib de hoţi sau o văgăună de tăinuitori. apoi mai departe. Febră… febră mare… şi m-au trecut fiori… am ştiut îndată totul… se refugiase aici fugind de mine… se lăsase ciopârţită de cine ştie ce chinezoaică murdară.. În întuneric… ochii nu mi se obişnuiseră încă… orbecăiam numai… mâna ei fierbinte… arzător de fierbinte. întrebând şi iar întrebând… Nam mai putut aştepta. tot mai departe. Îmi venea s-o strâng de beregată pe canalia aceea 205 . a trecut în goană prin cartierul european. Boy-ul a sărit. am ajuns într-o uliţă strâmtă. în partea din faţă avea o dugheană luminată de o lumânare de seu… una dintre acele spelunci care-i ascund pe fumătorii de opium sau pe prostituate. am împi ns uşa întredeschisă… o chinezoaică bătrână a fugit cu un ţipăt… în spatele meu venea boy-ul. pe o rogojină murdară.

În văgăuna aceea infectă n-aveam nimic pentru hemostază. ci numai viaţa care se apăra de moarte. atâta sânge pierduse.. pe care-l dorisem în visările nude. pe omul care se zvârcolea în chinuri cumplite… Sângele ei. toată drojdia trufaşă de patimă adunată… nu mai eram decât medic. Acum nu mai vorbea… ţipa ca scuturat de o mânie cruntă. Deodată se înfipse o mână în braţul meu. vedeam dinţii albi dezgoliţi brusc. În întuneric. cum horcăie gâtlejul. ştii dumneata cum e când moare un om? Ai asistat vreodată. am zis. pentru onoarea ei… nu pentru viaţă… Şi m-am supus… Boy-ul a adus o targă… pe care am culcat-o… astfel… aproape un cadavru… sleită şi delirantă… am transportat-o prin noapte… acasă… ferindu-ne de servitorii curioşi şi speriaţi… Pe furiş am dus-o în camera ei şi am încuiat uşile… Apoi… apoi… a început lupta… o luptă grea împotriva morţii. vedeam strălucind lentilele în lumina palidă a lunii.STEFAN ZWEIG – AMOC - galbenă… a pus lampa pe masă… Lumina cădea clară şi gălbuie pe trupul martirizat… Şi dintr-o dată… dintr-o dată… a pierit din mine tot năduful. cum unghiile vinete zgârie în gol. om străin care stai aici nepăsător pe scaun şi care colinzi lumea în plimbare. nici groază… eram numai medic… vedeam numai suferinţa… vedeam… Şi am văzut îndată că totul era pierdut dacă nu se întâmplă vreo minune… Mâini stângace şi criminale o răniseră şi era pe jumătate moartă. numai… cum să zic… numai ca materi e. dar nu simţeam nici voluptate. toată mânia. Dar abia rostisem vorbele astea şi trupul chinuit s-a crispat convulsiv. ca organism… n-o mai simţeam pe dânsa. cum se apără fiecare mădular. care simte. un om care ajută. — Nu… nu… mai bine moartea… să nu afle nimeni… să nu afle nimeni… acasă… acasă… Am înţeles… nu mai lupta decât pentru păstrarea secretului. nici măcar apă curată… tot ce atingeam era îmbibat de murdărie… — Trebuie să mergem imediat la spital. încât era cât pe ce să ţip de spaimă şi de durere. obrazul lui atât de apropiat era grotesc. care înţelege… uitasem de mine… luptam cu simţuri treze şi lucide împotriva grozăviei… Simţeam trupul gol. cum fiecare deget se 206 . oare. — Ştii dumneata. ca doi imenşi ochi de pisică. ai văzut cum trupul se zvârcoleşte. sângele ei fierbinte şi sfânt îmi inunda mâinile.

dumneata. sub forma de caz clinic. şi iar să strângi din pumni împotriva unui biet Dumnezeu. cum ochii se cască într-o spaimă pentru care nu există cuvinte? Ai trăit vreodată asta. cu obraji fierbinţi. minut cu minut… şi când tu nu găseşti nimic în creierul tău înfrigurat. turist amator. ca s-o reţii? Şi. să găsesc. cu o teribilă expresie de încordare… Boy-ul. pe deasupra. ghemuit pe jos. Înţelegi asta? Înţelegi?… Eu… eu numai un lucru nu înţeleg… cum nu mori şi tu în asemenea clipe. curgea gârlă.STEFAN ZWEIG – AMOC - încordează împotriva grozăviei.. când ai trecut prin ce am trecut eu… când ai simţit că acea răsuflare. pierde-vară. am văzut-o. şi împotriva febrei care o mistuia în faţa ochilor mei… să găsesc ceva împotriva morţii care se apropia din ce în ce şi pe care nu puteam s-o gonesc de lângă pat. acea primă fiinţă pentru care te-ai zbătut şi ai luptat cum am luptat eu. cum te mai speli şi îţi mai înnozi cravata?… Cum mai poţi trăi. pe care vrei s-o reţii din toate puterile sufletului tău. cum te mai scoli din somn a doua zi dimineaţa. ca o realitate… pot spune că am studiat-o… dar să fi trăit moartea. am văzut-o. chinuit de dureri. nu a pot descrie… avea ceva atât de 207 . asta s-a întâmplat numai o dată: în noaptea aceea. pentru ca tortura mea să se dubleze… s-a mai adăugat ceva… ceva diabolic… Pe când stăteam la căpătâiul ei — îi făcusem o injecţie de morfină spre a-i alina durerile. să stai cu braţele încrucişate. după cum spui atât de înţelept — şi totuşi să stai neputincios lângă o muribundă. şi priveam cum se odihneşte. ştiind şi totuşi neputând nimic… să ştii doar acest singur teribil lucru: că nu-i poţi fi de folos chiar dacă ţi-ai sfâşia vinele din trup… Să vezi un om drag. pierzându-şi jalnic sângele. Când privirea lui o întâlnea pe a mea… nu. dumneata oare vorbeşti de ajutor ca de o datorie? Ca medic am văzut moarte adeseori. când stăteam acolo şi-mi storceam creierul ca să aflu ceva. să cunoşti tratamentul tuturor bolilor — să ai datoria de a ajuta.… În noaptea aceea înfiorătoare. să născocesc ceva împotriva sângelui care curgea. să simţi un puls care palpită şi în acelaşi timp se stinge… care-ţi scapă printre degete… să fii medic şi să nu ştii nimic. nimic… decât să stai acolo şi să îngâni vreo rugăciune ca o bătrână veştejită în biserică. mormăia încet vreo rugăciune. să fi murit şi eu. despre care ştii bine că nu există. fierbinţi şi palizi — da… pe când stăteam aşa. simţeam în spate doi och i îndreptaţi spre mine. îţi alunecă printre degete… în necunoscut… alunecă tot mai repede. nimic. Înţelegi ce înseamnă să fii medic.

. noaptea aceea înspăimântătoare. să-l calc în picioare. m-am plecat spre ea… atunci mi-a aruncat o privire lungă. chinuită… buzele i se mişcau uşor… era numai un ultim sunet stins când a zis: — N-are să afle nimeni?… Nimeni? — Nimeni. că vrea să-şi amintească obrazul meu… şi deodată… am văzut… şi l-a amintit… căci o spaimă. ca la jurământ. atâta putere avea asupra oamenilor… iar eu… iar eu nu eram în stare să salvez un dram de sânge… O. ca o furnică ce aleargă pe podea… Ah! Privirea aceea… cât mă tortura speranţa lui fanatică. răsufla greu… Simţeam că voia să vorbească. noaptea aceea. nu deschideam bine gura să-i cer ceva. se gândea la lucrul acela… la ceasul de atunci… Dar apoi a început să-şi dea seama… m-a privit mai liniştită. 208 . dădea să se ridice. simţeam cum ne unea iubirea pentru ea… secretul nostru… Un animal la pândă. animalică în măiestria mea… îmi venea să-l iau la goană. îţi făgăduiesc. acea nesfârşită noapte între viaţă şi moarte! Către dimineaţă s-a mai trezit o dată… a deschis ochii… Acum nu mai aveau în ei nimic orgolios şi rece… Luceau umezi de febră şi rătăceau oarecum străini prin încăpere… Apoi m-a privit: părea că se gândeşte. sărman neputincios. că şi sărea fără zgomot. recunoscătoare… da.STEFAN ZWEIG – AMOC - rugător… în privirea lui de câine credincios era atâta recunoştinţă… şi în acelaşi timp ridica mâinile spre mine. caldă. să spună ceva… Iar au început să i se crispeze mâinile. un ghemotoc încordat. dar era prea slăbită. chiar în spatele meu. departe de mine… am văzut. o împotrivire… ceva duşmănos şi speriat i-a încruntat faţa… şi-a agitat braţele. Dar ochii ei erau încă neliniştiţi… Cu buze înfrigurate. plin de speranţă ca şi cum aceasta ar fi fost ajutorul… salvarea… Ştiu că şi-ar fi deschis şi vinele ca s-o ajute… aşa era femeia aceea. Am liniştit-o. care ştiam că totul e pierdut… că eram tot atât de inutil acolo. să-mi întindă tremurând ceea ce-i cerusem. S-a uitat la mine… cu o… cu o privire de nedescris… blândă. ca şi când ar fi vrut să fugă… departe. foarte nedesluşit. am spus eu cu toată puterea convingerii. atât de rău îmi făcea… Şi totuşi. cu tălpile lui goale. a izbutit să rostească: — Jură-mi… să nu afle nimeni… Jură!… Am ridicat degetele. ca şi cum ar fi vrut să mă implore s-o salvez… înţelegeţi… ridica mâinile spre mine ca spre un dumnezeu… spre mine.

— Pentru ea se sfârşise. Nu observasem asta până când. era boy-ul cu mine. o oră. trei lovituri sonore. dar nu putea. una. Acum. Până şi acel animal obtuz. zace moartă în patul ei… un doctor străin. dar totuşi hotărâtă: — Yes.. care-mi citea toate în ochi. gândeşte-te la întreaga situaţie: o doamnă din cea mai bună societate a coloniei. singur într-un oraş care nu tolera niciun mister. clopotul bătu. perfect sănătoasă. istovită de încordare. băiatul acela de treabă. străinul. două. vecinii şi oraşul întreg au aflat vestea… şi cineva trebuie să explice totul… eu. Apoi a început grozăvia… grozăvia… a mai luptat un ceas greu… abia dimineaţa a venit sfârşitul… Tăcu îndelung. S-a uitat în ochii mei cu privirea lui umedă de câine. A şters urmele de sânge de pe jos. iar eu… eu trebuia să păstrez secretul. dar o altă lumină gălbuie şi nesigură începuse să tremure în aer şi vântul sufla când şi când. ca o briză. dar nu şi pentru mine. sir! N-a spus mai mult. 209 . care cu o seară înainte dansase la balul de la reşedinţă. Eram singur cu cadavrul — şi singur într-o casă străină. adevărat recunoscătoare… Voia să mai spună ceva. că umbrele nu mai cădeau groase şi întunecate în colţul nostru. pe care l-a chemat un servitor e lângă dânsa… nimeni în casă n-a văzut când şi de unde a venit… femeia a fost adusă noaptea pe o targă şi apoi uşile s-au încuiat… şi dimineaţa e moartă… abia atunci au fost chemaţi servitorii şi casa deodată răsună de ţipete… într-o clipită. chipul muncit se arăta şi mai înspăimântător. îi vedeam mai desluşit trăsăturile. Din fericire. Dar iată că lentilele se şi întorceau scânteind spre mine. omul se încorda şi glasul îi suna tăios şi ironic. apoi va fi ziuă şi. Lumina lunii pălise. Îi spusesem numai atât: — Doamna vrea să nu se afle nimic din ce s-a întâmplat. nu? Ştiam ce mă aşteaptă. sub craniul lui gol. parcă de pe coverta de mijloc. Da. Ora trei. medic într-o staţiune depărtată… Plăcută situaţie. cu ochii închişi. Îşi scosese şapca şi. încă o jumătate de oră. în lumina clară. a aşezat totul în perfectă ordine — şi tocmai dârzenia lui mi-a redat-o pe a mea. A rămas multă vreme aşa.STEFAN ZWEIG – AMOC - adevărat. groaza se va stinge. în mijlocul tăcerii. înţelegea că mai era o bătălie de dat.

De la întâia lui privire. mă întâlnise întâmplător pe drum. le-am istorisit tuturor aceeaşi poveste inventată: cum boy-ul. — Aici nu-i vorba să constatăm cauza decesului… ci să găsim alta. în aparenţă calm. simţeam că era înveninat. nu uita.STEFAN ZWEIG – AMOC - Niciodată în viaţă. Şi vă rog să mă 210 . Această femeie m-a chemat s-o îngrijesc de… urmările unei intervenţii nenorocite… n-am mai putut s-o salvez. ştiu bine. obrazul lui palid şi cam buhăit s-a roşit puţin. N-am răspuns şi l-am lăsat să treacă înainte. În sfârşit. la nouă a sosit medicul legist. M-a privit fix. Pe urmă m-am întors. Am primit foarte liniştit lumea. medicul de care ea îmi vorbise cu atâta dispreţ şi care desigur auzise de dorinţa mea de a fi permutat. — La şase dimineaţa. a ridicat din sprâncene: — Ce înseamnă asta? M-am oprit liniştit în faţa lui. aşteptam… aşteptam într-una lucrul hotărâtor… pe omul care trebuia să constate decesul până s-o putem închide în sicriu. Eu trimisesem după dânsul. Tocmai de asta aveam nevoie. împreună cu secretul ei. era superiorul meu în grad şi în acelaşi timp concurentul meu. — Când a trimis după dumneavoastră? — La unsprezece seara. este totuşi de datoria mea profesională să constat decesul şi… cauza lui. Era pe punctul de a-mi răspunde ostil. toată energia mea mă împingea la o hotărâre grabnică. am simţit: mi-era duşman. simţeam că nervii mei nu vor mai rezista mult. Dar pe când istoriseam. lupţi ca un desperat pentru ultimul lucru care ţi-a rămas — şi ultimul lucru era testamentul ei.. Dar tocmai asta mi-a întărit puterea. Interzisese să fie chemat alt medic. joi. iar sâmbătă venea soţul. Încă din vestibul a întrebat: — Când a murit doamna?… şi i-a rostit numele. — Ştiaţi că sunt medicul ei? — Da. n-am avut strânsă în mine atâta energie şi nici nu voi mai avea vreodată! Când ai pierdut totul. am încuiat uşa şi am pus cheia pe masă. pe care îl trimisese după doctor. secretul. Era. însă nu era timp de pierdut… şi-apoi… defuncta mă ceruse categoric pe mine. dar i-am făgăduit să-i salvez onoarea. apoi însă a zis nepăsător: — Deşi credeţi că vă puteţi dispensa de mine. şi asta o voi face. Uimit.

— Nu îngăduiţi. — Pentru crima dumneavoastră. Tonul meu hotărât l-a iritat şi mai tare. Mi-am păstrat întreg calmul. — Ba da… chiar aşa trebuie să faceţi de data asta. ca eu.. Am făcut un pas spre dânsul şi l-am privit. frumos început! Dar acum am să fac eu examenul medical şi puteţi fi convins că un raport semnat de mine. a îngăimat. hm! Va să zică vă credeţi superiorul meu… sau cel puţin credeţi că aţi şi ajuns… încercaţi numai să-mi ordonaţi… mi-am închipuit eu că aici e la mijloc ceva murdar. Eu n-am să girez o minciună. Şi eu n-am să îngădui ca onoarea acestei femei să fie terfelită. în glasul meu era ceva ameninţător. părăsesc oraşul şi ţara chiar săptămâna asta… şi dacă mi-o cereţi.STEFAN ZWEIG – AMOC - ajutaţi! Ochii i se căscaseră de mirare. Altfel nu veţi ieşi de aici. Am băgat mâna în buzunar. iau revolverul şi mă împuşc îndată ce sicriul ei va fi în pământ iar eu voi fi sigur că nimeni… mă înţelegeţi. să-mi ţin promisiunea ca pricina acestei morţi să rămână secretă… Vă dau cuvântul meu de onoare că dacă întocmiţi un certificat care să spună că această femeie a murit… ei. dacă aţi fost chemat din pustietatea aia… Frumos fel de a-ţi exercita meseria. altfel… altfel n-aş sta acum în faţa dumneavoastră. va fi exact. căci apropiindu-mă fără nicio intenţie. Ea şi-a ispăşit păcatul — dacă vreţi să-l numiţi aşa — iar lumea nu trebuie să afle nimic. el s-a ferit. — Nu cumva vreţi să-mi cereţi. altfel terminam de mult cu mine. cu acea spaimă făţişă cu care… oamenii fug de un om cuprins de amoc. când aleargă dement cu pumnalul în mână… Deodată. asta vreau. eu să… — V-am spus că nu m-am atins de această femeie. Fără îndoială. nimeni… nu mai poate cerceta… Cred că asta vă ajunge — trebuie să vă ajungă. deveni cu totul altul… întrucâtva intimidat şi paralizat… 211 . asta trebuie să vreau. ceva primejdios. medic oficial. am să vă spun ceva. să acopăr o crimă? — Ba da. de orice ar fi. Puţin îmi pasă de viaţa mea… sau de a altuia… am ajuns la un punct unde… pe mine mă interesează un singur lucru. Dar el a tresărit. deşi n-aveam revolverul la mine. — Ascultaţi. ca să nu ajungem la lucruri extreme. din odaie.

212 . dintr-o dată… — Bineînţeles că nu puteţi.. închizând-o în urma lui. A confirmat dând din cap. — Cât am zăcut aşa pe rogojină. nu ştiu. ca să-şi ascundă jena. se întâmplă tot felul de lucruri… Dar nu putem aşa. şi chiar în faţa patului ei m-am prăvălit… aşa… aşa cum se prăbuşeşte omul cuprins de amoc la sfârşitul goanei sale. Dar ce oare se petrecea în mine. — Am să mă ocup imediat de sicriu. am descuiat-o şi. Se opri iar. totul se clătina şi se învârtea. Am observat că voia să pară sever şi profesional. mi-am epuizat şi ultimele forţe. fără cunoştinţă şi cu nervii zdrobiţi. Până ce am simţit că mă atinge cineva. tâmplele au început să-mi zvâcnească. atât de chinuit? Deodată mi-a luat mâna şi mi-a scuturat-o cu o cordialitate neaşteptată. stătea în faţa mea şi-mi căuta ochii îngrijorat. n-o să staţi la îndoială. ştiind că n-ar însemna decât să jigniţi un om. l-am ajutat eu. A bolborosit cu o ultimă împotrivire. a spus el. Ne-am apropiat de masă. — Curaj! Încercaţi să vă dominaţi… zise. nu? — Pe cuvântul meu de onoare. Din nou. moale de tot: — Pentru prima dată în viaţa mea aş iscăli un certificat fals… oricum… o să găsim o formulă… înţeleg. S-a uitat iar la mine. certificatul era gata (acela care a apărut mai târziu şi în ziare. Era boy-ul care. N-am înţeles ce voia să spună. ca să-i dau curaj. După câteva minute. desigur. iar unei moarte să-i faceţi un rău imens. Apoi s-a ridicat şi m-a privit. care treceau cu un şuier domol peste vapor? Dar obrazul chinuit — acum pe jumătate luminat de răsfrângerea zorilor — se încruntă din nou. după care decesul se datora unei paralizii a inimii). — Plecaţi chiar săptămâna asta. Mă lua cu frig — să fi fost primele adieri ale vântului de dimineaţă.STEFAN ZWEIG – AMOC - atitudinea lui rigidă cedase. (În tâmple îmi zvâcnea: „Repede! Cât mai repede!”) Dar acum. Am sărit în sus. Eram bolnav? Eram… nebun? L-am însoţit până la uşă. de mă simţeam atât de înspăimântat. — Cineva vrea să intre aici… vrea s-o vadă. timid şi cu atitudinea lui devotată.

unui orgolios… nu. — Cine e? M-a privit tremurând. Acolo aştepta un ofiţer blond. am fost în prag. Privirea mea lacomă. îl uitasem cu desăvârşire pe „el”… Uitasem că mai e în joc un om… un om pe care femeia aceea îl iubise şi căruia îi dăruise pătimaş ceea ce-mi refuzase mie. să aibă ţinută… să-şi ascundă emoţia. fără să rostească niciun nume — de unde. a zis în sfârşit. dintr-o dată. Tânărul stătea cu totul intimidat în faţa mea.STEFAN ZWEIG – AMOC - — Nimeni n-are voie să intre. am înţeles îndată şi am fost îndată posedat de setea şi de nerăbdarea de a-l vedea pe acest necunoscut. tânăr. cu douăzeci şi patru de ore înainte. o delicateţe uimitoare îi însufleţeşte pe unii oameni cu totul reduşi?… A zis deci cu teamă. tânăr de tot. teamă şi grabă. S-a uitat la mine mirat. cum conduci un bolnav. Părea un copil. impetuozitatea cu care-l primisem îl zăpăceau şi mai mult. cu mare. fiindcă îl iubise ea. în anumite clipe. cu totul involuntar. trebuia să se constrângă să nu izbucnească în plâns. atât de mişcător de tânăr era… pe dală am fost nespus de zguduit de osteneala ce-şi dădea să fie bărbat. Am văzut numaidecât că mâna îi tremura când şi-a dus-o ia cozoroc… L-aş fi îmbrăţişat. trădându-l… ofiţerul ăsta tânăr. unei fiinţe curate şi tandre. atâta tact la o făptură atât de primitivă? Cum se face că uneori. Ceva îl frământa pe credinciosul animal. l-aş fi urât pe omul acela. ci unui copilandru. Mustaţa mică tresărea. mare teamă: — El! Am tresărit. — Iertaţi-mă. Dintr-un salt. mi-am pus braţul pe umărul acelui străin. în febra aceea făcută din dorinţă. Apoi a zis. cu o privire nesfârşit de caldă şi de 213 . Căci vedeţi ce lucru straniu!… În toiul acestei torturi. şi l-am condus. Voia să spună ceva şi nu îndrăznea. subţirel. l-aş fi putut sfâşia… Acum… nu pot… nu pot să-ţi descriu ce grabă era în mine să-l văd… să-l… să-l iubesc. — Da… dar… Ochii îi erau speriaţi. cum trebuia să fie bărbatul care o posedase pe femeia aceea… nu se dăruise unui seducător.. copilul ăsta. Cu douăsprezece. Şi foarte palid. pentru că era aidoma cum îl dorisem. parcă temându-se să nu fie bătut. aş fi vrut… aş fi vrut s-o mai văd pe doamna… Fără să-mi dau seama. foarte stângaci.

nu pot să cred. nesiguri… se vedea după umerii lui cât era de răscolit şi de sfâşiat… mergea ca un om care înaintează împotriva unei năprasnice vijelii… Dintr-o dată. Nu se mai ruşina. eu!… Şi cu tine… Noi doi! Şi trufia ei. ca de copil. doctore.STEFAN ZWEIG – AMOC - recunoscătoare. s-a prăbuşit în genunchi… în faţa patului… întocmai cum mă prăbuşisem şi eu. îngăimă el. am răspuns eu iar. Chiar alaltăieri a fost la bal. În clipa aceea se şi crease un fel de înţelegere între simţămintele noastre comune. Am repetat: — Nu… nimeni nu-i vinovat… a fost o fatalitate. era veselă. dar atunci strângeam din dinţi… Niciodată n-a aflat că defuncta purta un copil al lui… că eu urma să ucid copilul.. albă. Ne-am dus către moartă… Zăcea acolo. şi că ea îl luase cu dânsa în nefiinţă. Nici lui nu i-am destăinuit secretul moartei. N-am putut să-i spun nimic — numai inconştient l-am mângâiat pe părul blond. — Nu pot să cred. cum a putut să se întâmple? I-am povestit o minciună lungă. n-am vorbit decât de ea în acele zile în care am stat ascuns la ofiţerul cel tânăr. şi-a luat singură viaţa? — Nu. blestemata ei trufie!” Dar m-am oprit. l-am ridicat şi l-am dus într-un fotoliu. moale. am răspuns. M-a apucat de mână… blând… deşi speriat… şi deodată am simţit cum privirea lui era agăţată de mine… — Spuneţi-mi adevărul. mi-a făcut semne prietenoase. — Şi e… vreau să zic… e cineva… cineva… vinovat de moartea ei? — Nu. eu. Am sărit numaidecât. copilul lui. căci uitasem să vă spun: eram căutat. deşi era cât pe-aci să-mi ţicnească din gâtlej şi să-i strig în faţă: „Eu. Dar am simţit amândoi că viaţa fiecăruia depindea toată de femeia aceasta. printre pânzele albe — am simţit că vecinătatea mea îl apăsa totuşi… m-am dat înapoi să-l las singur cu ea… S-a apropiat încet… cu… cu… paşi tremuraţi. plângea în hohote. a gemut el. Cum e cu putinţă. Şi totuşi. Ca doi fraţi am vorbit în toate zilele acelea despre lumina sentimentului ce ne lega… şi pe care nu l-am trădat unul altuia. Bărbatul ei sosise după ce sicriul fusese închis… nu avea încredere în certificat… lumea şoptea fel de fel… şi el mă căuta… Dar nu puteam să-l văd pe acela despre care ştiam că o făcuse să 214 . Din când în când. vorbele îmi veneau pe buze.

Dar… când am sosit pe vapor… noaptea… la miezul nopţii — era cu mine şi prietenul meu — în momentul acela… tocmai ridicau ceva cu macaraua — ceva dreptunghiular. am lăsat totul vraişte.STEFAN ZWEIG – AMOC - sufere… m-am ascuns… patru zile n-am ieşit din casă. o prostie… marea îşi rostogoleşte valurile peste milioane de morţi.. nu pot să îndur balurile lor mascate şi râsetele lor lascive… pe moarta aceasta o simt şi ştiu ce-mi cere… ştiu că mai am o datorie… n-am sfârşit încă… secretul ei încă mai e în primejdie… ea nu mă liberează încă… Din mijlocul vasului se auzea târşâit de paşi. căci bărbatul ei era de faţă… O însoţeşte în Anglia… poate vrea să se facă o autopsie acolo — a luat-o în stăpânire… acum îi aparţine din nou… nu ne mai aparţine nouă… nouă amândurora… Dar eu mai sunt aici… merg cu ea până în ultimul ceas… soţul n-are să afle. sub fiecare palmă de pământ pe care calci putrezeşte un hoit… totuşi nu pot să îndur. cu toată munca mea de şapte ani. în fiece secundă ştiu… chiar când aici se cântă valsuri şi tangouri… e. sicriul ei… m-a urmărit aici cum o urmărisem eu… şi a trebuit să asist. ca să nu mă recunoască nimeni… Am părăsit tot ce posedam… casa. în cală… între baloturi de ceai şi de nuci de cocos. nu trebuie să afle niciodată… am să ştiu să-i apăr secretul împotriva oricărei încercări… împotriva acestui mişel. toată avuţia mea. Jos… jos. încăperea e încuiată… dar ştiu cu toate simţurile mele. pentru că mi-am părăsit postul fără permisie. nici unul dintre noi n-a ieşit… iubitul ei îmi procurase sub un nume fals un bilet de vapor. refugiindu-se în moarte… Nimic. în oraşul acela… în lumea unde toate îmi aminteau de ea… ca un hoţ am fugit prin noapte… numai ca să mă liberez de ea… numai ca să uit. negru… sicriul ei… Auzi. Omul tresări de parcă s-ar fi simţit urmărit. se află sicriul ei… Nu pot să mă duc acolo. zgomote: marinarii începuseră să spele puntea. Dar nu mai puteam trăi în casa aceea. înţelegeţi… de ce nu pot vedea oamenii… nu pot auzi râsul lor… când flirtează şi se împerechează… căci acolo. numai mie… Înţelegeţi acum. să fac pe indiferentul. să pot fugi… Ca un hoţ m-am strecurat noaptea pe punte. la dispoziţia oricui… domnii de la autorităţi m-au şi şters desigur din cadrele administraţiei. pe obrazul lui încordat apăru o umbră de 215 . desigur. de care a fugit. nimic n-are să afle… secretul ei îmi aparţine mie.

se întoarse fără să salute şi înainta. Îmi respinsese compătimirea: simţeam în fiinţa lui umilită. mă întorc în Europa sărac lipit… ca un câine care scheaună în urma unui sicriu… nu alergi nepedepsit atâta vreme pradă amocului. Gândul că îi cunoşteam cea mai ascunsă suferinţă. cinică îi contractă buzele. mă dădeam totdeauna la o parte când 216 . căruia din nefericire nu i-am cerut sfat la timp. până la urmă te doboară.STEFAN ZWEIG – AMOC - spaimă. pe coverta acum luminoasă. unul cu o bandă de doliu la braţ. pentru caritabila dumneavoastră vizită… am în cabină pe tovarăşii mei de drum… câteva sticle bune de whisky vechi. dură. curios de strâmb şi de hârşit. un mare comerciant olandez căruia. domnule. care mă consolează uneori. tocmai îi murise soţia de o boală a tropicelor. mie şi nopţii. Viaţa mea ferfeniţită nu mai poate s-o cârpească nimeni… am slujit degeaba onorabilul guvern olandez… pensia s-a dus dracului. Fără să vreau. îmi stârnea un fel de timiditate misterioasă. şi aş fi crezut că totul fusese un vis sau o apariţie fantastică. dar simţeam că totul vine din ruşine. Mă mai privi o dată ironic… ba chiar provocator. Se sculă mormăind: — Plec… plec îndată… Era un chin să-l vezi: privirea rătăcită.. Nu l-am mai văzut. mulţumirile mele. Apoi îşi încovoie umerii. ţinându-se deoparte. Zadarnic am căutat noaptea aceea şi în noaptea următoare. către cabine. ruşinea. îi spusei: — Îmi permiteţi să vin după-amiază la dumneavoastră în cabină?… Mă privi: o expresie batjocoritoare. dintr-o ruşine fără margini. după cum mi s-a spus. — Aha… faimoasa dumneavoastră datorie de a ajuta… aha… cu maxima asta aţi reuşit să mă faceţi să trăncănesc… Nu. Îl vedeam umblând de colo până colo. Să nu credeţi cumva că mă simt mai bine de când v-am arătat tot ce aveam în maţe. la locul cunoscut. şi sper că sfârşitul mi s-a apropiat… Nu. ceva răutăcios îi sacada şi-i schimonosea fiecare cuvânt. grav şi îndurerat. vă mulţumesc. domnule. ochii umflaţi şi roşii de băutură ori de plâns. bunul meu browning… La urma urmei. nu vă osteniţi… singurul drept omenesc care-mi rămâne. ruşinea nespusă de a se fi dezvăluit. ajutorul lui e mai eficace decât toate palavrele… Vă rog. dacă între timp nu mi-ar fi sărit în ochi printre pasageri. Dispăruse. e să crap cum vreau… şi să nu mai suport plictiseala ajutorului unui străin. apoi pe prietenul meu de odinioară.

Cei mai mulţi pasageri coborâseră seara de pe bord. un strigoi: două lentile fosforescente care luceau într-un obraz de un alb lunar. hamalii şi soţul moartei fură salvaţi. În noaptea aceea — aşa am citit — la o oră când nu era aproape nimeni pe vas. În prezenţa soţului. În acea clipă ceva greu căzu de pe puntea de sus şi prăvăli cu el în adâncimi sicriul. şi destul de anevoios. pe când sus. sicriul de plumb însă căzu imediat la fund şi nu mai putu fi scos. m-au mirat câteva bărci care înconjurau cercetând vasul cu torţe şi cu lămpi de acetilen. cu hamalii. Abia în ziarele italiene am citit despre acel pretins accident din portul Neapole o dare de seamă cu adausuri romantice. cu soţul care îl coborau împreună. Cu ajutorul bărcilor. ca să nu-i indispună pe pasageri cu un spectacol trist. Oricum. S-a ferit să răspundă. când vasul a pornit liniştit mai departe spre Genova fără urmă de incident.STEFAN ZWEIG – AMOC - trecea. 1922 217 . În portul Neapole s-a întâmplat apoi acel ciudat accident. eu mă dusesem la Operă şi apoi în una din cafenelele pline de lumină de pe Via Roma.. la bordul întunecat. era o forfotă misterioasă de carabinieri şi de jandarmi. un altul mai aranja lucrurile spunând că scara se rupsese singură sub o povară prea mare. a cărui explicaţie se găseşte. Un ziar afirma că acela care se aruncase de-a lungul scării fusese un nebun. Mie însă. Am întrebat pe un marinar ce se întâmplase. la bord nu s-a putut afla nimic. şi nici a doua zi. Întorcându-ne spre vapor într-o şalupă. în povestea străinului meu. numaidecât îmi năluci de după ziar o arătare. societatea maritimă pare că făcuse totul ca să mascheze adevărul. nu cumva să mă trădeze privirea că ştiam mai mult decât el însuşi despre propria lui soartă. Că valurile aduseră în port cadavrul unui bărbat de vreo patruzeci de ani — aşa cum relata în acelaşi timp o scurtă notiţă din ziarul local — lucrul acesta nu părea să aibă vreo legătură cu accidentul descris atât de romantic. într-un fel care mi-a dovedit îndată că primise ordin să tacă. cred. sicriul fu coborât pe o scară de frânghie. sicriul unei doamne distinse din coloniile olandeze trebuia să fie transportat de pe bord într-o barcă.

unde cânta o muzică a Gărzii Naţionale. străini sau rânjind. în cartierul marinarilor.. A trebuit deci să aştept o zi într-un loc străin. Am înaintat la voia întâmplării. La început. după duhoarea specifică a aerului viciat şi a odăilor neaerisite care se aşază greoi prin colţurile acelea până 218 . luminile care ţâşneau din mii de izvoare mărunte şi tropotul neîncetat al paşilor. după exalaţia dulceagă de varec şi de putregai pe care o degajă algele aduse pe mal de fluxul apei. Trebuie să fi fost aproape de port. Deodată. şi deasupra slabei lumini începeai să vezi în sfârşit iar stelele şi un cer învăluit în negru.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - Uliţa sub clar de lună Vasul întârziase din pricina unei furtuni şi abia seara târziu acostase în micul port francez. în mijlocul unui torent de lume care se mişca molcom. simţeam încă sub călcâie alunecare şi legănat. iar de acolo în alta. ghiceam asta după mirosul de peşte stătut. Aerul din mica sală de mâncare a hotelului. ochii lor care se căscau miraţi la mine. am cotit pe o stradă lăturalnică. şi apoi mai departe. unde încetîncet. Am ieşit. Astfel. pământul părea că se mişcă de parcă respira şi strada că se balansează până la bolta cerului. aceste atingeri care mă împingeau pe nesimţite. şi am mers la întâmplare de-a lungul străzii largi şi luminate. în încâlceala acelor străzi care se ramificau ca nişte artere. tumultul acela absurd se stingea. Călătoria fusese agitată şi în sânge îmi mai clocotea o beţie dulce. Lămpile electrice cu arc — aceşti aştri ai marilor bulevarde — nu mai ardeau aici. şi care deveneau din ce în ce mai întunecoase cu cât mă depărtam de piaţa centrală. ca să scap. mi se părea insuportabil şi cum aveam încă pe buze suflarea curată a mării cu sarea-i răcoroasă. râsul fără noimă. până într-o piaţă. mai mică. să petrec o seară care nu oferea altă atracţie decât o melancolică „orchestră de femei” într-un local periferic sau o conversaţie monotonă cu tovarăşi de drum cu totul întâmplători. fără să mă uit la numele ei. pierdusem trenul de noapte pentru Germania. îmi făcea bine să mă las legănat în voia curentului de trecători indiferenţi şi gătiţi provincial. Dar curând n-am mai putut răbda fluctuaţia necontenită. gras de untdelemn şi îmbâcsit de fum. acea învălmăşeală zgomotoasă a început să mă ameţească şi. simţeam îndoit impuritatea lui tulbure. aşadar.

căci aici se găsesc de toate: femei şi joc. îngrămădire clandestină a tuturor ispitelor oferite marinarilor care. târg murdar al tuturor patimilor.. Ai putea să visezi la ele. plină de animale mânate de instinct — iată ce sunt acele uliţe necivilizate. La fel era şi aceea în care mă pomenii deodată prizonier. invitându-te foarte lămurit. Printr-o uşă întredeschisă luceşte carne goală de sub paiete aurii. căci viaţa în culmile ei ca şi în treptele ei de jos are aceleaşi forme.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - când vine marea furtună şi le dă răsuflare. Ultimele fantastice rămăşiţe ale unei lumi cu simţuri nedisciplinate. ca şi marile bulevarde ale luxului. o sumbră junglă de patimi şi de hăţişuri. Străzile acestea sunt aceleaşi la Hamburg. Întunericul ăsta nesigur. dar şi marea aventură. şi cu un salut confidenţial îţi fac cu ochiul. aceleaşi pretutindeni. Din cafenele urlă glasurile beţivanilor şi ale jucătorilor de cărţi care se ceartă. într-o periferie a marelui oraş. mici lanterne pătrate se ghemuiesc pe sub porţi. fiecare diferită de cea de alături. Toate astea se arată însă cu sfială şi înăbuşite perfid îndărătul obloanelor ipocrit lăsate în jos. din sânul bolţilor. atât de tainic. totul e numai în interior şi discreţia aceasta aparentă excită prin îndoita tentaţie a secretului şi a accesibilităţii. încât abia îi puteai ghici izvorul subteran. una desfrânată. Din odăiţe răsuna şi o muzică ademenitoare. Urmărisem la întâmplare câţiva cuirasieri. Îmi plac aceste uliţe din oraşe necunoscute. Marinarii rânjesc unul la altul când se întâlnesc aici. la Colombo şi la Havana. Zecile de promisiuni le înviorează privirile adormite. băutură şi spectacol. una liniştită. pentru că ele spun atât de neobrăzat şi de stăruitor ceea ce casele luminoase cu geamuri sclipitoare şi cu oameni distinşi ascund sub zeci de măşti. colo. îmi făceau bine. priveam o uliţă după alta. aventura meschină. ca şi singurătatea neaşteptată. dar toate întunecoase şi cu un murmur potolit de muzică şi de glasuri care ţâşneau din nevăzut. Aceste uliţe trebuie să se ascundă undeva. descind aici pentru o noapte ca să-şi satisfacă întrun ceas multele şi senzualele lor visuri. excitante prin ceea ce vădesc şi ademenitoare prin ceea ce ascund. ici. Căci toate erau închise şi toate clipeau doar cu o lumină roşie sau galbenă. Mi-am încetinit pasul. cinematografe făgăduiesc prin afişe ţipătoare splendori nebănuite. unde pasiunile încă se descarcă brutal şi neînfrânat. după nopţi singuratice pe mări străine şi primejdioase. care îşi târau 219 .

înăbuşit de depărtare sau de un perete. Brusc — pe când stam aşa. în acelaşi timp îndepărtând şi momindu-i pe trecători. acel dans foarte naiv din „Freischutz”: „Frumoasă.. reclame ţipătoare de whisky. mai profunde trăiri. cu obloanele lăsate. Era o beatitudine a celei mai adevărate. stăteam încercând să trag cu urechea în gol. inspirat de vreo amintire. confuz şi slab. într-un ungher străin al lumii şi de aceea avea ceva ciudat de înrudit. ceva care să mă smulgă din starea asta somnambulică de pândă în gol — am auzit venind de undeva. ascultând în strada singuratică. soldaţii merseră înainte. îi chemară nişte femei. tocmai pentru că nu mă împărtăşeam din nimic — era un sentiment care aparţine izvoarelor vii ale fiinţei mele lăuntrice şi care în necunoscut mă cuprinde totdeauna ca o voluptate. unul bătu la fereastră. Cine. nici uliţa. voluptatea şi primejdia.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - zăngănind săbiile pe pavajul gloduros. un cântec german. Venea. dar era totuşi o melodie germană. râsul se depărta şi curând nu-i mai auzii. Dar totul era încuiat. verde cunună de fete!” Îl cânta foarte prost un glas de femeie. Nu mai simţeam oraşul. anunţau un bar camuflat. Aveam numai sentimentul că nimic din ce se petrece acolo nu e pentru mine şi că totuşi mie îmi aparţin toate. întâiul cuvânt care. după săptămâni întregi. Dar rămăsesem acolo nemişcat. Mă oprii sorbind liniştea aceea. Iar se cufundă în tăcere uliţa. numai câteva ferestre mai clipeau nedesluşit în lumina ştearsă a lunii. Dintr-un bar. care-mi păru ciudată. nu ştiu de unde. Şi într-acestea — câţiva 220 . vorbeşte limba mea. apoi un glas înjură undeva. fiindcă în dosul ei zumzăia misterul. că nu aveam niciun ţel. oarecum aşteptând ceva care trebuia să se întâmple. ei râdeau şi le strigau glume deocheate. niciun rost. viaţa aceea obscură din jurul meu o simţeam cu atâta plenitudine cum îţi simţi sângele sub propria-ţi piele. Afară erau lipite afişe bătătoare la ochi. aici? Cine. nu mai ştiam numele lor. Simţeam limpede că tăcerea asta era minciună şi că sub ceaţa tulbure a uliţei mocneşte ceva din putregaiul lumii. miraculos desprins de orice şi pierdut în necunoscut. din toate câte stăteau acolo pe jumătate adormite. nici pe al meu. îmi amintea de patrie. mă întrebam. în dosul cărora însă clipea perfid vreo lumină sau uneori o mână făcea un semn. totuşi. acolo. de bere. într-o uliţă pierdută şi sălbăticită? Căutam glasul acela bâjbâind de la o casă la alta. totuşi l-am simţit ca un salut. simţeam numai că eram străin. îşi revarsă din inimă acest biet cântec.

puse. speriat. privirea mea începu să se orienteze şi văzui o odaie aproape goală. M-am uitat după om. privirea-i trecea pe lângă mine. Am comandat bere. Ciudat fusese acel salut. Ca tăiat de un cuţit căzu ultimul cuvânt al cântecului. fata s-a dus şi curând s-a întors cu paşi fără vlagă. simţii un gol în faţa mea. un om care stătuse probabil lipit de geam trăgând cu urechea. Chiar rochia atârna cu totul 221 . Pe când fata ridica paharul. lângă al meu.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - paşi se auzeau din depărtare — vocea răsuna mereu. Fata. un chip sulemenit şi obosit stătea cu coatele pe masă. glasul tot mai răsuna. apoi mă îndreptai spre uşa interioară. ar dezvălui îndată adevărata lor destinaţie. mă privi cu ochi căscaţi. mi se păru. intimidat. O clipă şovăii. pe când mă aplecam hotărât. corpolentă şi de un cenuşiu murdar. mai degrabă frumuşică. cu spaimă. lumini de lămpi voalate şi paturi pregătite. Era evident că totul nu slujea decât ca intrare în alte odăi dosnice. tot mai aproape. De fapt. În faţă. numaidecât. părul afânat. la tejghea. amintindu-şi de datoria ei. pătaţi de farduri proaste şi buhăiţi. mă întrebă ca doresc să beau şi în franţuzeasca-i aspră recunoscui îndată că-i germană. mormăi un fel de scuză şi pieri în penumbra uliţei. cu o altă fată. mai în spate. Şi. cu o tejghea şi o masă. nu găseam niciun pretext. ceva viu în umbra gangului. Mă simţeam prost. un obraz scăldat în roşul luminii unei lanterne suspendate. începeau să cedeze şi cădeau larg brăzdaţi până la gură. ca nişte lumini gata să se stingă. Încetul cu încetul. Totul cădea fleşcăit. în gol. Asta m-a ademenit. ca printr-o sleire lăuntrică. ba chiar mai tare. Salutul meu căzu greoi în odaie şi abia mai târziu îi răspunse un ecou plictisit. aşa că am putut să recunosc casa. care trădau o şi mai mare indiferenţă decât serbezeala ochilor ei ce licăreau slab de sub pleoape. obrajii. ajunsese vulgar şi semăna cu o mască. după obiceiul acelor localuri. Înăuntru. unde uşi întredeschise. Cu totul mecanic. goală. dar nedesluşit. Aş fi plecat bucuros. şi totuşi palid de spaimă. dar. aşa că mă aşezai cu resemnare la masa din faţă.. trilul refrenului era tot mai limpede. un al doilea pahar pentru dânsa. obrazul era încă frumos şi proporţionat. patroana. tresări repede. intrasem aşa. ca şi când aş fi spart ceva. pleoapele erau grele. Ceva parcă se mai mişca în umbra învăluitoare a străzii. Am apăsat clanţa şi am intrat repede. o învrăjbire a tăcerii. dar. bine ascunsă sub perdele albe. astfel putui să mă uit la ea. Dar. într-o tăcere pustie şi încordată.

Bănuiam după curent că cineva deschisese uşa în spatele meu. speriat de un râs strident lângă mine. simţeam un om obosit care continua să trăiască numai mecanic. zgârcitule. zgârie-brânză? Hai. spinarea i se arcui strâmb. nu se putea dezlipi de pe podea şi se plimba de colo până colo. apoi spre uşă. clătinându-mă ameţit. ca un câine bătut. ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă capul. ştiu. Aş fi plecat bucuros. Apoi către el. ca marinarii. indiferentă şi apatică. păreau însă că-l cunosc pe client. stai afară. patroana căsca. aruncai o întrebare. şi tremura sub salutul violent şi sub râsul care scutura ca un spasm trupul greoi al femeii. Te târăşti iar în jurul casei. În spatele meu. prăpăditule! Ai vrea să-ţi caşti pe gratis ochii la mine. din cea scumpă. îi porunci ea sărmanului om. întâi către femeia care vociferase atât de violent acel „bun venit”. În toate. — Dă-i şampanie. intră. Ţinea pălăria în mână. stăteam acolo. recunoscui trupul bălăbănit. în aerul tulbure şi saturat. cealaltă fată stătea într-un colţ şi se uita la mine ca şi cum ar fi aşteptat s-o chem. aproape lipit de uşor. Doar vezi că sunt cu un domn. glasul era uzat. până să se deschidă bine uşa. Françoise. şoaptele patroanei aruncate în grabă. care ar fi dorit să se ridice mereu spre femeie. Trupul lung al omului se chirci sub râsul răutăcios. flacăra tremură.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - neglijent. Mă simţeam de prisos. Îmi răspunse fără să mă privească. Şi. abia mişcând buzele. bâjbâind pe lespezi. Ai vrea toiul pe gratis. vărsă vin pe masă. curiozitatea şi groaza mă ţintuiau. batjocoritoare: Dacă ţi se pare prea scumpă. Din dosul tejghelei. glasul de lângă mine. Sfios ca un cerşetor. Patroana şi fata de lângă ea râdeau tare. o sticlă! strigă patroana râzând. Privirea lui. care se apropia cu paşi târşiţi şi speriaţi. însoţeau acel râs. Abia acum văzui desluşit sub lampă faţa răvăşită şi istovită. de parcă i-ar fi ţâşnit flăcări din trup.. măi. — Aşază-te acolo. În acelaşi timp. că nu-ţi fac nimic! Mă întorsei iute. părul umed şi rar pe o ţeastă 222 . căci indiferenţa aceea era întrun fel aţâţătoare. Îi vorbise în germană. Deodată trasării. răguşit de tutun şi de bere. privirea umilă a omului care stătuse înainte. dar îmi venea greu. — Iar ai venit? strigă în germană. Mâna îi tremură când apucă sticla să-şi toarne în pahar. deşi nu înţelegeau nimic. lângă Françoise. ascuţit şi batjocoritor. Cu timiditate şi groază.

Părea că pentru ele este o distracţie obişnuită. îl dau afară pe câinele ăsta. vulpoi bătrân. femeia se vârâse cu totul în mine. era străbătută de o lumină răutăcioasă. jalnic. scapăra într-atât de răutate. pieziş era totul în el şi ghemuit. priveam numai la dânsul şi mă treceau fiori văzând cum creşte în el un amestec de furie. de invidie şi de dorinţă şi cum totuşi acel ceva se ascundea îndată ce ea doar întorcea capul spre dânsul. asta am spus. iar privirea pe care acum o ridică o dată şi apoi speriat. Aruncai banii pe masă. încheieturile moi şi parcă frânte. îi simţeam trupul tremurând de bucuria crudă a acestui joc.. cu dinţi rânjiţi. Ai vrea să ştii ce spun? Că mai bine m-aş arunca în mare decât să merg cu tine. mai bea un pahar cu mine! Deodată mi se băgă în suflet cu un fel de tandreţe impetuoasă. nu-i de azi. Acum. Eram îngrozit de femeia de lângă mine care. dând să plec. care mirosea a pudră ieftină. care-l făceau să se cutremure dar pe care nu avea curajul să le respingă. Fără s-o iau în seamă. La fiecare mişcare. încât îi tremurau mâinile. — Dacă te supără. trăgea repede cu ochiul spre el. Hai. Eu însă mă simţeam neliniştit văzând cum deodată… fata cealaltă se apropiase de el cu o falsă tandreţă şi începea să-l asalteze cu dezmierdări. şi mi-era silă să văd cum la toate gesturile femeii. ea îi şi porunci: — Dă foc aici. Ca s-o îndepărtez de obrazul meu. M-am speriat chiar mai tare decât el de această pretenţie grosolană de a mă servi. ceva lipsit de vlagă. trezită brusc din somnolenţă. Când privirea lui — ridicându-se nesigură şi întâlnind-o pe a mea — se intimidă. şi de emanaţiile cărnii ei fleşcăite. — Nu te sinchisi de el. doar ca să-l tortureze pe celălalt. luai o ţigară. Iarăşi râseră. Trebuie să se supună. tare şi prosteşte. o glumă zilnică. Înţelesei numaidecât că se prefăcea. dar ea nu-i luă. patroana şi cealaltă fată. Între el şi mine e o poveste veche. mă apucă spaima. pe când căutam cu privirea pe masă un chibrit. fanatică. Apoi. o coborî repede din nou. şi totuşi nu fără răutate. speriată şi umilă. de ciudă. ca şi când ar fi vrut să mă răsucească. omul tresărea ca şi cum l-ar atinge un fier roşu. Aveam oroare de obrazul ei sulemenit. şi m-am zorit să-mi găsesc singur 223 . îmi strigă autoritar fata pe franţuzeşte şi mă apucă violent de braţ. Strâmb.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - osoasă. parcă gata să muşte. se răsti la el: Ascultă colea.

clătinându-se cu paşii lui oblici şi puse iute pe masă o brichetă ca şi cum s-ar fi temut să nu se frigă atingând-o. Omul se trase înapoi speriat. de tutun şi de parfum ieftin? Mi-era sete de aer. apoi se pitulară iar sub pleoapele lăbărţate.. un frate. ferindu-mă energic de ea.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - chibritul. Ca o sfidare. ridică din umeri şi. O ezitare. Apoi îi întinsei mâna. — Cum mai tremură pentru dragii. cu aburul de bere. Ce plăcere putea să-mi facă spelunca asta. O clipă ochii îi luciră privindu-mă. aşa cum au ţăranii şi oamenii de rând. Când femeia a dat să se apropie de mine îmbietor. o lungă ezitare. iar ea. Omul. iubiţii lui gologani! Merge prea încet? Stai! îl lua dânsa în batjocură. căci femeia se şi grăbi să-i strige: — Aşază-te acolo şi nu ne deranja! Atunci. Era evident că acum se temea să rămână singur cu dânsa şi de zorit ce era nu putea să desfacă bine băierile pungii. Fără îndoială. a băgat mâna în buzunar şi. Privirea aceea de rob a întâlnit în mine un bărbat. apropiindu-se cu un pas. presimţind ceva groaznic. voiam să-l rog să ia loc lângă noi şi pesemne că mâna mea va fi schiţat şi gestul de invitare. pe urmă îi simţii degetele umede şi noduroase. cu o prostituată respingătoare. o strângere de mână puternică şi recunoscătoare. era obişnuit să numere cu grijă şi să cântărească monedele între degete. retrăgându-mă cu fermitate. Simţeam înjosirea prin femeie şi împărtăşeam ruşinea cu el… — Îţi mulţumesc mult. cu o scârbă de nedescris în privire. Se vedea lesne că nu era obişnuit să cheltuiască uşor banul. spasmodic. şi. biciuit de cuvintele ei. o brazdă i se adânci vulgar în jurul gurii. i-am întins banii şi m-am ridicat. cu imbecilul acela. îi spusei în germană — femeia tresări — nu trebuia să te osteneşti. brusc. Se citea în ochii lui o ruşine nespusă şi o amărăciune umilită. Atunci sângele i-a clocotit de răutate. i-am dat a înţelege limpede cât de puţin mă atrăgea senzual. Dar. spre deosebire de marinarii care cu un gest scurt îl scot din buzunarele zornăitoare şi-l zvârle pe masă. mi se făcu scârbă de glasul ei muşcător şi de atâta cruzime. Era o pungă împletită şi garnisită cu mărgele. văzându-i spaima. Mă dezgusta să fiu complice la înjosirea unui om. a scos cu degete tremurânde o pungă cu bani. omul înaintă. şi deodată. O secundă îi întâlnii privirea. dar se feri să pronunţe cuvântul ce-i venea pe buze şi s-a întors către el. zise: Nu-ţi iau 224 . cu grabă. ca gonit de ameninţarea ei.

Istovirea îi încovoie trupul. — Zgârcioabă! scuipă ea. dădu pe gât un pahar de rachiu.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - nimic. locul unde se afla cuibul ascuns. fără a se întoarce. ca un bolnav de inimă în criză. aşa cum 225 . liniştite. azvârli câteva monede şi. Părea că îmbătrânise şi se vlăguise într-un minut. prefăcându-se într-o mare admiraţie. apoi degetele se lăsară în jos. Ceva nesigur şi pierdut înăbuşea privirea ce mi-o arunca acum. ca sub lacrimi de ruşine şi de mânie. pe când el o luă la fugă şi o zbughi pe uşă ca un apucat. uliţa nu era decât noapte şi cer.. un întuneric greu. continuă să râdă strident şi batjocoritor. Când am ieşit. o lumină răutăcioasă. speriată întâi. ţipă şi apoi râse tare. groaza mi se topea. dintr-o înghiţitură. palide. că pretutindeni se află diversitatea acestei lumi şi că până şi în cel mai murdar ungher poate palpită o viaţă intensă. Apoi pleoapele îi căzură iar moleşite. Femeia mai rămase o clipă în picioare. Încercam din nou acel sentiment care mă poate face fericit până la lacrimi. învăluită în nori. — Bună seara! am zis şi am plecat. omul îşi duse iute mâna la piept şi fără voie pipăi cu degete tremurânde. până atunci încordat. Aruncă violent punga spre fata cealaltă. scăpărând de o furie răutăcioasă. Şi mâine îl vezi iar aici. Atunci un val de sânge năvăli în obrazul martirizatului. — Afară o să bocească după banii lui. şi în faţa diversităţii destinelor. Sorbeam cu lăcomie aerul călduţ şi totuşi tare. dar tulbure. ruşinată ca o beţivă care se trezeşte. că fiecare uşă ne deschide calea unei aventuri. să se vaite că l-am furat. Da’ pe mine n-are să mă aibă! Toţi. scuip pe banii tăi. cu o lună neţărmurit de depărtată. Fii atent mai ales — şi îl bătu deodată pe piept — la hârtioarele pe care le-ai cusut acolo. ştiu că gologanii tăi mărunţi sunt număraţi şi că niciunul nu trebuie risipit. numai el nu! Se duse la tejghea. că totdeauna în dosul vreunui geam. Mă năpădi scârbă de ea şi mila îmi pieri. Stătea ca amorţită. care. Patroana îmi răspunse: — Bonsoir! Şi. să nu ţi le fure cineva! Într-adevăr. În ochi îi licărea. pândeşte soarta. poate o să dea fuga la poliţie.

Se depărtase de mine tot ce mi se păruse respingător. iertaţi-mă dacă mai aduc vorba o dată despre asta… dar trebuie să vi se fi părut ciudat… iar eu foarte caraghios… Femeia aceea… ei da. e soţia mea! Trebuie să fi tresărit de mirare. făcură loc cu încetul unui sentiment de neînvins. încerca să vorbească. Omul îşi drese glasul de mai multe ori. de vis. — Vă însoţesc… dacă-mi daţi voie. şi observam tremuratul buzelor: ştiam că vrea să-mi vorbească. dar un fel de cruzime — care. de la femeia aceea. ca şi când ar fi vrut să se dezvinovăţească: — Adică… a fost… acum cinci. fără contur. legănat de un sentiment făcut din curiozitatea inimii şi toropeala trupului. acum patru ani… la 226 . sugrumat. — Domnul meu… aţi… aţi văzut acolo o scenă ciudată… iertaţi-mă. asemeni unei strune prea încordate — până când el. adăugă îndată. nici nu-l descurajam. Apoi vocea i se făcu mică de tot. care probabil că se apropiase de mine pe neauzite. căci reîncepu volubil. şi sentimentul de încordare se destinsese într-o oboseală dulce. în sfârşit — dar cu câtă îngrozitoare şovăială la început! — sfâşie struna cu un cuvânt. Ai mei intenţionat tari şi aspri. apăsătoare. târşâiţi şi bătrâni. nu l-am ajutat. şi murmură repede: Femeia aceea… ei da. este… Se opri iar. să găsesc drumul spre casă prin încâlceala acelor ulicioare întortocheate. am lăsat să plutească între noi o tăcere neagră.. Groaza mă cuprinse iar. întunericul uliţei de marinari şi amintirea celor trăite. Fără să-i văd ochii.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - prin putregai sclipeşte forfota plină de zel a gândacilor. Atunci se ivi o umbră. simţeam în ei umilinţa. observam cum. Instinctiv. amestecându-se confuz. ca să scap de acea lume murdară. căreia îi era dor să prefacă acea scenă trăită într-un vis frumos. umil. ai lui înceţi. trecuse în chip misterios în mine — mă îndemna să mă bucur de această luptă a ruşinii cu nevoia sufletească. Tot mai acut simţeam tensiunea dintre noi — acea tăcere stridentă şi plină de un strigăt lăuntric. vag. Şi paşii noştri răsunară. dar nici nu-l îndemnam. priveam cercetător în jurul meu. Ceva îl sufoca. — Iertaţi-mă — am recunoscut îndată vocea umilă — dar cred că n-o să vă descurcaţi… pot… pot să vă arăt drumul? Unde locuiţi? I-am spus numele hotelului meu. abia auzit şi totuşi foarte aproape. Pasul acela furişat şi fantomatic alături de mine.

Şi ştiam că mi-e recunoscătoare dar… voiam să mi-o spună într-una… într-una… îmi făcea bine s-o aud că-mi mulţumeşte… domnul meu. domnul meu. ca şi când ar fi descifrat anevoie acolo. foarte recunoscătoare că o scăpasem de mizerie. Am luat-o. înainte de nenorocire… că acum blestem asta… dar tatăl meu era aşa. toţi erau aşa… şi am muncit greu pentru fiecare gologan… Ea era uşuratică şi-i plăceau lucrurile frumoase… dar era săracă. Răsuflă adânc: — Da. Când îşi reluă mersul greoi şi împleticit. era foarte bună… foarte bună. domnul meu. domnul meu… eram poate — are dreptate ea — strângător… dar mai de mult. zise acum — cu altă voce. în lumina tremurată. privi fix pavajul. foarte mândră… nu trebuie să credeţi că e aşa cum vrea să pară… asta-i minciună. smintit cum eram. că e mândră. ştiţi. cu stare… sau cel puţin eram pe-atunci… şi. nici măcar un cearşaf nu avea. deşi era foarte săracă. ceea ce îi ieşea atât de anevoie din gâtlejul strangulat.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - Geratzheim. domnul meu… mă lăsam totdeauna rugat… nu-i dădeam nimic de bunăvoie… îmi făcea bine s-o văd că vine pentru orice rochie şi orice panglică şi le cerşeşte… trei ani am chinuit-o aşa.. domnule. în Hessa. domnul meu. nimic… şi eu sunt bogat… vreau să spun. n-a mai vrut să mi-o spună când a băgat de seamă că îi ceream să-mi mulţumească… De aceea… numai de aceea. mai joasă. de unde sunt eu… N-aş vrea. eu nu cred… domnul meu. şi când îmi cerea ceva. 227 . ce părea că vine dintr-o lume mai blândă a fiinţei sale — era foarte bună… chiar faţă de mine. era atât de bine să simţi… să simţi că eşti mai bun… când ştii totuşi că tu eşti cel rău… mi-aş fi dat toţi banii s-o aud într-una. acum ştiu. s-o judecaţi rău… e poate greşeala mea dacă-i aşa. şi îşi face rău ei însăşi… numai… numai ca să-mi facă mie rău şi ca să mă chinuie… şi… fiindcă… fiindcă îi e ruşine… Poate a şi ajuns o păcătoasă… dar eu. pe care în Germania îl au numai oamenii din popor. N-a fost totdeauna aşa… Eu… eu am torturat-o. şi nu mai simţeam nici acel fel ciudat şi umil de a se adresa cu „domnul meu”. iarăşi şi iarăşi… dar era foarte mândră. covârşit de emoţie. din ce în ce mai mult… dar. domnul meu. mă supăram… Dar. Şi eu îi aminteam asta mereu… N-ar fi trebuit s-o fac. Îşi şterse ochii şi se opri. şi mama. Fără voie mă uitai la el şi deodată nu mi se mai păru ridicol. Faţa îi era cu totul muncită de sforţarea lăuntrică de a-şi găsi cuvintele. numai pentru că o iubeam… îmi plăcea mândria ei şi totuşi voiam mereu s-o îngenunchez.

în sinea mea nu eram de loc supărat… eram fericit de orice prilej care-mi dădea putinţa s-o umilesc pentru că… pentru că… nu ştiam de loc cât o iubesc… Se opri iar din vorbă. puţin îmi pasă… Am stat la Berlin. toţi… dar vă jur. Iubesc fiecare fir din părul ei… gura ei… trupul ei… totul. când m-am întors seara. administratorul. trei nopţi am fost ca nebun. domnule. dar ce spuneam?… A. domnul meu.. — Asta… am aflat-o abia atunci când… în ziua aceea blestemată… îi refuzasem bani pentru mama ei. zi de zi. ce de-a bani am mai dat poliţiei!… Am alergat pe la toţi vecinii. puţini de tot… adică îi şi pusesem deoparte. cu o voce tot mai puternică. nimic n-am putut găsi… În sfârşit. foarte puţini. ştiam că golanul o părăsise. vă jur… nicio vorbă rea nu i-am spus. Dar. Vorbea mecanic. a durat o săptămână până am găsit-o în furnicarul acela de oameni… şi m-am dus la ea… Respira greu. domnule. Cei din casă mi-au istorisit totul. atunci am aflat. da.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - domnul meu. era numai un bileţel pe masă: „Păstrează-ţi banii tăi blestemaţi. şi ea plecase. fiindcă atunci aflasem că nu pot trăi fără ea. şi că ea se afla în nevoie şi atunci m-am mai dus o dată… încă o dată. Mergea bălăbănindu-se tare. trei zile. uitase de mine. — Domnul meu. nu mai vreau nimic de la tine!” Atât era scris acolo. totul… şi când te gândeşti că eu am împins-o în prăpastie… chiar eu… Era palidă ca moartea când am intrat pe neaşteptate — o mituisem pe gazdă. cred că era aproape bucuroasă că mă vedea… dar când i-am vorbit de bani… vă jur că am făcut-o doar ca să-i arăt că nu mă mai gândesc la asta… atunci a scuipat… şi apoi… pentru că nu voiam să plec… şi-a chemat iubitul şi au făcut haz pe socoteala mea. o ticăloasă — şi era albă ca varul de pe pereţi… Mă asculta… domnule. m-am întors iarăşi. altceva nimic… Domnule. să se scotocească pădurea. Vădit. cu un soldat… se ducea la Berlin… Chiar în ziua aceea am plecat după dânsa… mi-am lăsat avutul… am pierdut o avere… M-au furat argaţii. o codoaşă. dar voiam să mai vină o dată… să mă mai roage o dată… ah. toţi. ca în somn. cineva mi-a adus o veste din satul vecin… o văzuse… în tren. Am cerut să se caute în albia râului. dar m-a bruftuit şi a rupt o bancnotă pe care i-o 228 . am plâns… i-am căzut în genunchi… i-am oferit bani… toată averea mea de acum încolo s-o administreze dânsa. dar ei au râs şi mau luat peste picior… Nimic.

sărmana… ea care înainte de orice e mândră… M-am dus la avocatul meu. ba în sus. — La început… m-am speriat foarte… pe urmă mi-am amintit că numai eu. eram plin de fericire doar privind fumul vaporului în zare şi credeam că n-am să pot aştepta până să vină şi să ancoreze. n-am trăit. era altfel… sulemenită… şi aşa… aşa cum aţi văzut-o… şi când a dat cu ochii de mine aşteptând. şi mi-a vorbit despre casa noastră. suna atât de trist: „Mă vrei şi acum de nevastă. ba în jos. a îngălbenit. şi cum avem să le orânduim iar toate.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - pusesem în ascuns pe masă. A scris consulului şi i-am trimis bani… fără ca ea să afle de la cine erau… numai să se întoarcă. când a intrat în odaie. mergeam într-una… Deodată s-a oprit şi a zis… domnul meu.. era voioasă ca un copil. i-am dat de urmă acolo. cât îmi făcea de bine… mi se topea inima! Alergam pe scară. ea!… N-am recunoscut-o îndată. atât de caldă. Ultimul cuvânt fu ca un horcăit şi vocea îi deveni mai sumbră. domnul meu. Atunci… Deodată răguşi. Dar. ca s-o găsesc iar! Un an. vă jur. numai eu o împinsesem atât de jos. am căutat-o într-una. cât eram de fericit! Jucam în jurul ei ca un copil. I-am căzut la picioare… trebuie să-i fi spus lucruri nebuneşti… fiindcă zâmbea printre lacrimi şi mă mângâia… desigur. în sfârşit. atât ardeam de nerăbdare… În sfârşit. în sfârşit. făcu un gest cu mâna. am mâncat şi am băut şi eram veseli… Oh. Am comandat o masă la hotel… masa noastră de nuntă… Am ajutat-o să se îmbrace… şi ne-am dus jos. Mi s-a telegrafiat că totul reuşise… Ştiam numele vasului… şi am aşteptat la Amsterdam… sosisem cu trei zile prea devreme. foarte timid. cum a spus-o m-a durut atât de groaznic. a sosit. atât de încet. altfel ar fi căzut de pe punte. am plătit unor agenţi până când. parcă vrând să 229 . şi când totuşi m-am mai întors. atât de încet. şi apoi pasagerii au trecut puntea şi în sfârşit. plecase… Ce n-am făcut. domnule. încă şi acum?” Am luat-o de mână… Tremura toată. în Argentina… în… într-o casă cu nume rău… O clipă şovăi. Doi marinari au trebuit s-o sprijine. şi de bună. Hamalul ducea bagajul înainte şi noi mergeam. şi m-am gândit cât trebuie să sufere. Eu însă am simţit că totul se îndreptase… Domnule. mam apropiat de ea… n-am spus nimic… gâtlejul mi-era prea… Nici ea nu spunea nimic… şi nu se uita la mine. Îndată ce-a pus piciorul pe pământ. dar n-a spus nimic.

. Deodată mă apucă de braţ tremurând: — Dar nu plec de-aici fără ea. culcate. Vapoarele păreau nişte animale mari. un râs ascuţit… M-am uitat lung la ea. mai departe. să-i arăt că nu sunt zgârcit… că n-am să mai fiu niciodată zgârcit cu ea. când ghemuindu-se în lumina schimbătoare a felinarelor chioare. el m-a crezut beat… pe când eu nu eram decât fericit… Oh! atât de fericit şi… atunci. când destrămându-se. Inconştient mă oprisem şi-l priveam. la plată. Şi dimineaţa am ieşit. şi când am intrat în odaia ei… odaia era… era goală… la fel ca atunci… şi ştiam că pe masă are să fie un bileţel… am fugit de acolo şi mam rugat lui Dumnezeu să nu fie adevărat… Dar… dar… era pe masă. Nu puteam rosti nimic. dar tăcerea lui se lipea de mine ca un zăduf apăsător. mia înapoiat restul cu douăzeci de franci mai puţin… L-am repezit şi i-am cerut restul tot… el s-a încurcat şi a pus pe masă moneda de aur… Atunci… atunci… ea deodată s-a pus pe râs. Pentru că dansam zănatic şi mă tăvăleam de râs. tresărind fantomatic la picioarele mele. batjocoritor. mi-e silă de tine!” Ajunsesem în port. şi deodată. După luni de zile… am regăsit-o. Un ticălos. Lângă mine vedeam umbra acelui om. Trebuie să fie a 230 . i-am cumpărat o brăţară. şi de undeva se auzea cântând… Nimic nu era desluşit. niciun cuvânt de mângâiere. negre. câte nu simţeam acolo! Un somn adânc şi visul greu al unui oraş puternic. Mă chinuie ea… dar n-am să-mi pierd răbdarea… Vă rog din suflet. Chiar în ziua nunţii noastre!” a spus ea foarte rece… atât de tăios… cu atâta milă.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - zdrobească pe cineva. îşi plecă iar capul. devreme de tot. cu ochi sclipitori. vorbiţi-i dumneavoastră. nici să-i pun vreo întrebare. — Scria pe el… „Lasă-mă în pace. aspru. şi totuşi. — Era un chelner… un om rău. mai aproape. în mijlocul tăcerii. horcăi răsuflarea mânioasă a valurilor ce se izbeau de ţărm. domnul meu. M-am speriat şi m-am blestemat că sunt atât de tipicar… miam dat osteneala să râd din nou… dar veselia ei pierise… murise… A cerut o odaie pentru ea… ce nu i-aş fi dat?! Mi-am petrecut noaptea singur şi mă gândeam numai la ce să-i cumpăr a doua zi dimineaţa… ce să-i dăruiesc. rău dintr-o dată… „Cât eşti de strângător. apoi şopti răguşit. Şi în el era scris… Omul avu o şovăire. dar chipul ei era altul.

Mi-am strâns paltonul pe mine. N-am găsit-o. domnul meu… Se tăvălea în faţa mea ca un nebun. seară de seară sunt acolo… Domnul meu. domnul meu… trebuie să vorbiţi cu ea… Trebuie… altfel… altfel… se întâmplă ceva îngrozitor… Mi-am cheltuit toţi banii ca s-o caut. să reflectez la ce se întâmplase. Dar acele uliţe ciudate trăiesc numai noaptea. oricât am căutat-o.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - mea… spuneţi-i asta… Pe mine nu mă ascultă… Nu mai pot trăi aşa… Nu mai pot să văd cum se duc bărbaţi la dânsa… şi să aştept în faţa casei până ies beţi şi râzând… Toată strada mă cunoaşte… Toţi râd când mă văd aşteptând… Mă înnebuneşte… şi cu toate astea. vă rog în genunchi… vorbiţi cu ea… nu vă cunosc. domnul meu. A doua zi dimineaţa nu mai ştiam ce era vis şi ce era realitate. dar faceţi asta pentru numele lui Dumnezeu… vorbiţi-i. N-o mai las aici… n-o las în viaţă… Nu mai pot răbda. mă lua cu frig. obosit şi urmărit de imaginile iluziei sau 231 . doi poliţişti veneau spre noi. Apoi pieri. Vorbiţi-i. şi m-am dus să vizitez o biserică în care se spunea că sunt nişte mozaicuri antice de mare preţ.. Dar el. Dar ochii mei le priveau rătăciţi. şi m-am întors dezamăgit. O secundă mă privi ca un dement. Mă treceau fiori. străin într-un oraş străin. Involuntar.. o beţie confuză. căutam să-mi liberez braţul. ziua poartă măşti reci. Apoi zise cu un glas străin de tot şi rece: — Cotiţi uliţa de acolo şi ajungeţi la hotelul dumneavoastră. şi n-o las aici… nu în viaţă… Mi-am cumpărat un pumnal… Am un pumnal. Voiam să gândesc ceva. sub care numai cei iniţiaţi le pot recunoaşte. căzu în genunchi în mijlocul străzii şi-mi cuprinse picioarele. Mă sculasem târziu. şi ceva în mine se împotrivea s-o aflu. Îl ridicai cu forţa. simţind că mă feream de nenorocirea lui. Mă mai privi o dată cu ochi în care pupilele erau înecate întrun alb şi într-un gol înspăimântător. dar în mine se ridica mereu un val negru de oboseală şi mă smulgea cu el. tot mai puternică. Nu simţeam decât oboseală. Pe dibuite. un somn întunecat şi apatic. am intrat în hotel. mam lungit pe pat şi am căzut îndată într-un somn greu. instabil şi purpuriu. cenuşii. amintirea nopţii trecute mi se contura în minte tot mai desluşită. În clipa aceea. ca un animal. — Vă implor. Ceva m-a împins irezistibil să caut uliţa şi casa.

Am părăsit cu părere de rău oraşul. dar atunci. acolo. omul şi-a luat avânt şi a sărit spre uşă. Când a deschis-o repede. şi de a pierde trenul. Am dat să mă mai apropii o dată. am fugit repede de teama laşă de a mă pomeni încurcat în vreun scandal. nu puteam desluşi dacă erau bani sau era pumnalul care. am strigat hamalului să mă aştepte şi — pe când el râdea. La colţ însă. Un hamal mi-a luat bagajul să-l ducă la gară. Deodată. Cutremurându-mă.. Întâlnindu-mi privirea. întâi mirat şi apoi cu o familiaritate obraznică — am pornit să arunc o ultimă privire în uliţa aventurii. la o încrucişare. l-am recunoscut pe omul acela. îi sclipea trădător între degete… 1922 232 . îmi pleca trenul. pe prag. stătea ghemuit. şi îmi făcea semn să vin spre el. vedeam lucind geamul de la uşa casei cu pricina. Stătea întunecată. o formă omenească s-a strecurat repede din întuneric.STEFAN ZWEIG – ULIŢA SUB CLAR DE LUNĂ - ale amintirii. ceva metalic îi lucea în mână. ceva m-a făcut să mă întorc brusc: recunoscusem stradela dosnică ce ducea la casa aceea. şi în lumina ştearsă a lunii. înainte de a coti. Din depărtare. în lumina lunii. Dar m-a apucat groaza. La nouă seara. m-am mai uitat o dată îndărăt. întunecată ca în ajun.

destul de bizară. lucru care 31 Convorbiri facile (l. ce minunat se plimba privirea de la ferestre pe stâncile crestate ale ţărmului! În realitate. ba chiar în duşmănii şi insulte. încât noi. în nemijlocita apropiere a simţirii lor. Aşa se întâmplă şi în societatea de la masa noastră. se prezenta pe dinafară ca o vilă separată — ah. cu vedere la mare. vecinii. pe neaşteptate. luase forme cu totul rabiate. ameninţa să degenereze în contraziceri turbate. trăiam totuşi în permanentă legătură cu oaspeţii lui. ci dintr-o îndârjire aprinsă. Dar de data asta ramaserăm cu toţii adunaţi laolaltă din pricina discuţiei aceleia înveninate. iar când unul dintre noi sărea brusc. deoarece este tot atât de important pentru acest episod cât şi pentru tema acelei conversaţii surescitate) sosise un tânăr francez şi închiriase o camera spre ţărm. unde am locuit cu zece ani înainte de război.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei În mica pensiune de pe Riviera. iar de cele mai multe ori după dejun se răzleţea: perechea germană pornea la excursii şi după fotografii de amator. nu era ca de obicei pentru a-şi lua un politicos rămas bun. sau la lucru. engl. care de altfel nu se deda decât la small talk31 şi la mici glume superficiale.. la 12 şi 20 (nu pot să evit a relata timpul cu atâta precizie. danezul cel domol la plicticosul pescuit. Atunci înlocuiesc oarecum obişnuita lipsă de interes printr-o vehemenţă deplasată şi exagerată. Pensiunea. perechea italiană la escapade spre Monte Carlo. Cu trenul de prânz. Hotelul acesta avusese de înregistrat în ziua precedentă un scandal fără cusur. Dar dacă vreodată se întâmplă ceva. Mai că nu-i poate interesa ceea ce nu-i atinge direct şi nu le împinge insistent în minte o pană ascuţită. izbucnise la masa noastră o discuţie violentă care. legată de el direct prin grădină. aceasta trezeşte în ei o patimă nemăsurată. ce-i drept. 233 .). în care locuiau şapte persoane. Întâmplarea ce dăduse frâu în asemenea grad micului nostru cerc din jurul mesei era. fie şi un lucru mărunt. după cum am mai spus. care. distinsa doamnă englezoaică la cărţile sale. nu era însă decât o dependinţă mai ieftină a marelui Palace Hotel. Cei mai mulţi oameni au imaginaţia tocită. iar eu la trândăvit pe şezlongul din grădină. sută la sută burgheză.

ca în fiece seară. de treisprezece. într-o conversaţie suspect de confidenţială cu secretara hotelului. în acelaşi timp modest şi cordial — şi era într-adevăr plăcut să priveşti cum graţia lui sprinţară se vădea naturală cu fiece prilej. cucerise irezistibil simpatia tuturor. A doua zi de dimineaţă. rezemate pretenţios în vitrinele marilor magazine de mode. dar fără nimic artificial sau afectat. fiind siguri că sunt agreabili altora prin faţa lor luminoasă şi prin farmecul lor tineresc. gingaşă şi reţinută. de doisprezece ani şi Blanche. Printre oaspeţii hotelului. dispărea orice impresie de filfizon. de ceară. ci înainte de toate frumuseţea neobişnuită şi foarte simpatică. se plimbă din nou în sus şi în jos pe terasă cu madame Henriette — pe când bărbatul ei. el se repezea să-i aducă haina. înnăscut. şi ochii catifelaţi dezmierdau cu fiecare privire — totul în făptura lui era catifelat. Când o doamnă se ducea la garderobă. Saluta în treacăt pe toată lumea. Totuşi. căci — caz extrem de rar — farmecul îi era natural. juca tenis cu cele două fiice ale grăsunului şi înstăritului fabricant din Lyon: Anette. Două ore după sosirea lui. filtrau cu o cochetărie inconştientă cu tânărul străin. cu vitalitatea şi zburdălnicia vijelioasă pe care în chip atât de minunat graţia o dăruieşte unor oameni. E drept că la prima impresie amintea pe departe acele figuri roze. părea unul dintre acei oameni binecuvântaţi care. găsea o privire prietenoasă sau o glumă pentru fiecare copil. o mustaţă blondă. mângâios şi atrăgător. ne chibiţă un ceas la masa de şah. mătăsoasă. şi târziu noaptea îl observai. îl însoţi pe partenerul meu danez la pescuit — şi dădu dovadă de cunoştinţe surprinzătoare — apoi se întreţinu îndelung în 234 . în umbra biroului. Cu pasul acela învingător al tinereţii. idealul frumuseţii masculine. Seara. înfăţişând. transfigurează siguranţa aceasta într-o nouă graţie. transpirându-i oarecum din toţi porii. iar mama lor. juca domino cu un prieten de afaceri. privea surâzând uşor cum fetişcanele ei. madame Henriette. se arăta totodată sociabil şi discret — pe scurt. cu bastonul elegant în mână. cei mai mulţi vârstnici şi bolnăvicioşi. văzându-l mai de aproape. prezenţa lui era o binefacere. care nu-şi luaseră încă zborul. În mijlocul unui obraz îngust ca de fată.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - întrucâtva indica o situaţie materială bună. fină. istorisind între timp într-un chip discret câteva anecdote cu haz. mângâia nişte buze calde şi senzuale. Dar nu numai eleganţa lui discretă atrăgea atenţia în chip agreabil.. pe fruntea albă îi juca un păr castaniu buclat.

când deodată auzii prin fereastra deschisă spre grădină ţipete agitate şi chemări. de obicei comod şi greoi. Iar printre toate astea. cu vesta descheiată. tatăl alergă acum iar sus.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - chestiuni politice cu fabricantul din Lyon. dă adesea atitudinii omeneşti o expresie atât de tragică. încât nicio imagine. să tot fi fost pe la unsprezece. la şase. căci la toate mesele nu se vorbea decât despre dânsul şi toţi îi lăudau firea plăcută şi veselă. Apoi. Ca un taur se repezea într-una spre ţărm bărbatul. Mai degrabă neliniştit decât curios. Apoi se întâmplă ceva îngrozitor: cu greu poate fi povestit. singur cu madame Henriette la o cafea neagră. dar numai cu persoana lui. pentru că firea omenească. şi când ţipa în noapte cu glasul lui schimonosit de emoţie „Henriette! Henriette!”. copilele se deşteptaseră şi. ducându-mă la gară să predau o scrisoare. în vreme ce bărbatul său. încordată la maximum. sus. juca domino cu prietenul din Namur. parcă venit dintr-o lume preistorică. să le liniştească. se manifesta o rumoare vizibilă. omul acela gras. asemeni glasului unui animal gigantic. Seara lipsi într-adevăr din sufragerie. dar că avea să se întoarcă după două zile. că fusese chemat pe neaşteptate. stam în odaia mea spre a sfârşi de citit o carte. îl întâlnii. în hotel. tropotea şi se poticnea hohotind şi ţipând în noapte. sunetele acestea aveau ceva înspăimântător. După masă — pentru a înţelege situaţia este foarte important să relatez exact felul cu care îşi petrecu timpul — rămase încă o dată în grădină.. căci râsul lătăreţ al corpolentului domn se auzea răsunând peste valurile ce se spărgeau de mal. în cămăşi de noapte. îşi strigau de la fereastra mama. şi se arătă de asemenea foarte amuzant. străbătui în fugă cei cincizeci de paşi în direcţia aceea şi găsii oaspeţii şi personalul într-o surescitare furtunoasă. niciun cuvânt nu o poate reda cu aceeaşi forţă 235 . încât toţi se temeau de vreun accident. toţi oaspeţii fură treziţi din somn şi jandarmeria fu anunţată prin telefon. Noaptea. Doamna Henriette nu se întorsese din plimbarea pe care o făcea în fiecare seară pe terasa de pe ţărm. Veni grăbit spre mine şi îmi spuse. cu obişnuita-i punctualitate. în timp ce alături. ca şi când s-ar fi dezvinovăţit. Chelnerii şi băieţii de serviciu goneau agitaţi pe scări în sus şi în jos. jucă iarăşi tenis cu fetele ei şi stătu în hol de vorbă cu perechea germană. fără niciun rost: „Henriette! Henriette!” Între timp. rănit de moarte.

o azvârlise. Şi durerea aceasta elementară avea asupra fiecăruia dintre noi. Cheamă-i pe toţi înapoi.. ne strecurarăm fără niciun cuvânt în odăile noastre. Avea o scrisoare în mână. speriaţi. aşa cum poate scoate numai un bărbat care n-a mai plâns niciodată. niciunul dintre oaspeţii ce se furişaseră din curiozitate nu îndrăznea să zâmbească sau să spună vreo vorbă de mângâiere. ruşinaţi de această zdrobitoare explozie a sentimentului. în furia lui neputincioasă. un fel de putere ameţitoare. în salonul întunecat. Datorită indiscreţiei unei fete de serviciu. zvâcnea şi hohotea acel trunchi de om doborât. cu un obraz schimbat. cu un glas ce abia se mai înţelegea. dărâmat. pe podea — se aflase repede că doamna Henriette nu fugise singură. un antagonism mânios între concepţii de viaţă duşmane. Dar ceea 236 . animalic.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - fulgerătoare. ce-i drept. — Cheamă-i pe toţi înapoi! spuse el către şeful personalului. undeva. o ţinută supraomenesc de încordată în faţa tuturor celor din jur care. ci în înţelegere cu tânărul francez (pentru care simpatia celor mai mulţi începu să scadă rapid). pentru ca deodată. La prima vedere. Şi lat coborî treptele care gemeau sub el. care citise scrisoarea — bărbatul. dar era în esenţă mai degrabă o dezbatere principială. de sâsâituri şi de murmure. E uşor de înţeles că un eveniment fulgerător. masiv. în casa în care se stingeau încet toate luminile. Apoi se auzi prăbuşirea înfundată a unui trup greu. ar fi fost uşor de admis că această mică doamnă Bovary îşi schimbase bărbatul corpolent. Niciunul dintre chelneri. din acel incident uimitor. Omul acesta rănit de moarte avea ţinută. nu mai e nevoie. nevastă-mea m-a părăsit. omul acela greoi. Discuţia de atunci — care izbucnise atât de vehement la masa noastră şi ne învrăjbise până aproape de încăierare — pornise. ruşinaţi şi zăpăciţi. Unul după altul. cu un fante elegant şi tânăr. îmbulzindu-se curioşi. numai acolo. chiar şi asupra celui mai neînsemnat. un provincial. mototolită. în casa plină de şoapte. era de natură să stârnească puternic nişte oameni obişnuiţi să-şi petreacă timpul plictisiţi şi fără griji. îl priveau. într-un fotoliu şi un hohot sălbatic. petrecut chiar în faţa ochilor şi a simţurilor noastre. Deodată. Îi mai rămăsese exact puterea de a trece clătinându-se pe lângă noi fără să se uite la nimeni şi de a stinge lumina în sala de lectură. să se depărteze. istovit şi totuşi feroce. cu desăvârşire singur.

în aparenţă de netăgăduit. stimulată mai ales de faptul că cele două perechi. aici n-are rost să rumegi în toate amănuntele desfăşurarea unei certe între supă şi pudding. o manevră şireată a perechii de îndrăgostiţi: fără îndoială. să fie sufleteşte pregătită să cedeze primului asalt energic. Această situaţie. şi apăram energic o astfel de posibilitate. Ingenioşi sunt numai obişnuiţii unei table d’hôte34. cea germană şi cea italiană.). dimpreună cu ora petrecută în grădină la cafea neagră se dovediseră de ajuns spre a hotărî o femeie cam de treizeci şi trei de ani. tipul . De asemeni. la masă. seara pe terasă. nu găseau pentru asta o formă mai fericită decât să-mi obiecteze că aşa poate vorbi numai cineva care cunoaşte psihologia feminină doar din cuceririle întâmplătoare şi prea ieftine ale celibatarilor. 237 32 de Richardson. aflându-te la mare nevoie.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - ce irita atât de tare pe toată lumea din hotel era faptul că nici fabricantul. doamna Henriette era de mult în legătură cu tânărul şi vânătorul de fuste venise aici numai să decidă ultimele amănunte ale fugii căci — aşa deduceau ei — e cu totul imposibil ca o femeie cinstită. Iritaţia. 33 Dragoste la prima vedere (l. nici fiicele lui şi nici doamna Henriette nu-l văzuseră vreodată înainte pe acest Lovelace32 şi convorbirea de două ore. Din păcate..). ba chiar probabilitate: ca o femeie dezamăgită de ani de zile printr-o căsătorie plicticoasă. aşa cred. să-şi părăsească peste noapte bărbatul şi copiii şi să pornească la întâmplare cu un tânăr elegant. Prin opoziţia mea neaşteptată. să urmeze pe cineva fără ezitare. le iei la întâmplare. cu totul străin. Asta Personaj din romanul Clarisse Harlowe afemeiatului fără scrupule. respingeau cu un dispreţ chiar jignitor existenţa unui coup de foudre33. cei doi soţi voiau să-şi ştie nevestele la adăpostul unor astfel de abisuri şi de primejdii. la primul semn. Ei. ca fiind o prostie şi o fantezie romanescă răsuflată. iar argumentele de care te agăţi în fierbinţeala unei certe ocazionale. pentru că. fr. era respinsă unanim de cei de la masa noastră ca fiind o înşelăciune perfidă. e greu de explicat cum discuţia noastră a luat atât de repede forme ofensatoare. venea de acolo că. Pe mine însă mă amuza să fiu de altă părere. fr. ireproşabilă. după o cunoştinţă de numai două ceasuri. involuntar. 34 Pensiune cu meniu fix (l. discuţia deveni curând generală. sunt de obicei banale.

dincolo de voinţă şi de cunoaştere. nealeasă oficial. pare că face o deosebită plăcere multor oameni tocmai faptul de a se simţi mai tari. cu un tact delicat. C. în unele ceasuri din viaţă. cu o prietenie totdeauna egală pentru fiecare. De cele mai multe ori. numai privind-o. o femeie e în mâna unor forţe misterioase. Încercarea de a nega faptul evident că. simţeai o binefacere. cu părul alb. englezoaică bătrână şi distinsă. deşi ştia să ne arate pe rând. găsesc că e mai cinstit ca o femeie să-şi urmeze instinctul în mod liber şi pasionat decât. şi cu cât ceilalţi o atacau mai viguros şi mai înflăcărat pe biata doamnă Henriette. a mesei noastre. câteodată cânta la pian. atât de solidar înveninate. Cam astfel vorbii eu.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - mă şi enervă întrucâtva. trebuie să fie şi doamna Henriette. ca un balsam. engl. numai arareori o 35 Vă rog. faţă de demonicul din natura noastră. În ce mă priveşte. Amândouă perechile priviră însufleţirea aceasta ca ofensă la adresa lor. mult mai energic. într-un cvartet nu prea armonios. Drept care. iar când doamna germană mai predică didactic că pe de o parte există femei adevărate şi pe de alta „firi de prostituate” printre care. tăcută şi în acelaşi timp ascultând cu interes. încă vreo câteva minute şi discuţia ar fi sfârşit în pugilat dacă dintr-o dată Mrs. se năpustiră asupra mea. era preşedinta de onoare. n-ar fi potolit. decât mi-o dicta sentimentul). C. Astfel. please!35 Dar asta nu ne tempera mai mult de o clipă. iradia o minunată linişte şi stăpânire de sine. aristocratică. stătea în grădină cu cărţile ei. mai morali şi mai puri decât „firile uşor de sedus”. o prietenie specială. încât bătrânul danez. cu atât mai pătimaş o apăram (în realitate. făptura ei reţinută. ciocnind din când în când cu degetul în masă şi spunându-le: Gentleman. Un domn cu faţa stacojie sărise pentru a treia oară şi numai cu greu nevasta lui izbuti să-l potolească — pe scurt. Şedea la locul ei. ascunde numai frica faţă de propriul instinct. Mrs. aşa cum se întâmplă în general.. domnilor! (l. după părerea ei. valurile spumegânde ale conversaţiei noastre. îmi pierdui cu totul răbdarea şi devenii agresiv la rândul meu. cu faţa lui jovială — stătea acolo cu ceasul în mână ca un arbitru la un meci de fotbal — trebuia să le atragă atenţia. să-şi înşele cu ochii închişi bărbatul în propriile lui braţe. Se ţinea până la un anumit grad departe de fiecare.) 238 .

în loc să scuze. ca la un examen. — Astfel. Mrs. cu o seriozitate ciudată. să reia tema. continuă să mă întrebe. personal.). în conversaţia noastră. pentru ca apoi. nu este un crime. cenuşii. o clipă mă privi nehotărâtă. că există acţiuni pe care o asemenea femeie lear fi socotit imposibile cu un ceas înainte şi pentru care nu ar fi drept să fie trasă la răspundere? — Cred absolut în asta. Mai că n-o luai în seamă. — Dacă v-am înţeles bine. Dacă într-adevăr admiteţi că le crime passionnel36 — cum zic francezii. nu e nevoie de multă bunăvoinţă — şi dumneavoastră aveţi uimitor de multă bunăvoinţa. profitase de pauza neplăcută survenită atunci când germanul sărise în sus şi apoi fusese adus binişor îndărăt la masă. aşa cum o privea ea. orice călcare a unei legi morale — îndreptăţită. Începusem să mă tem că nu mă înţelesese bine şi mă pregăteam să-i repet în englezeşte cele spuse. jumătate serios: — Justiţia de stat decide desigur mult mai sever decât mine în aceste lucruri: ei îi revine îndatorirea de a păzi fără milă morala publică şi convenţia. nu văd de ce mi-aş lua de bunăvoie rolul de procuror. mulţumită acestei pasiuni. dânsa îşi ridică ochii limpezi. mă privi câtăva vreme în faţă cu ochii ei limpezi ş i şovăi. şi totuşi avea o putere ciudata asupra tuturor. atunci la ce mai e bună justiţia de stat? În cazul acesta.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - vedeai în societate sau angajată în vreo convorbire aprinsă. dumneavoastră credeţi că doamna Henriette. C. că o femeie nevinovată poate fi târâtă pe neaşteptate într-o aventură. Eu însă. obiectiv — răspunsei jumătate în glumă. fr. Abia acum interveni. doamnă. Mrs. Tonul clar şi aproape voios al cuvintelor ei mă mişcă în chip deosebit de binefăcător şi — imitând fără să vreau felul ei de a fi. s-o scuzaţi. C. Asta o obligă să condamne. adăugă ea zâmbind uşor — ca să găsiţi în orice crimă o pasiune şi. cu o claritate aproape obiectivă. pentru întâia oară. Pe neaşteptate. Mie.. îmi face mai multă plăcere să-i înţeleg pe oameni decât să-i judec. ca persoană particulară. orice judecată morală ar fi complet absurdă. 239 . Dar. 36 Crima pasională (l. şi pe toţi ne copleşi sentimentul penibil de a fi fost prea zgomotoşi şi prea nestăpâniţi. prefer să fiu apărător de profesie.

simt însă mult mai multă compătimire. să zicem la Nisa. fără îndoială pripit. fr. dar nicidecum josnic şi ordinar.) Aşa să fie? (l. către mine: — Şi dacă mâine aţi întâlni-o pe doamna Henriette. Nici cât de mică. Pe cât o cunosc. şi continui să neg oricui dreptul de a dispreţui această sărmană şi nefericită femeie. vă repet. barem de dragul copiilor ei. — Is that so?38 Involuntar vorbea englezeşte. ar fi trebuit să-şi educe respectul de sine? — Doamnă. persistam eu. nici măcar o fire de aventurieră şi mai puţin decât orice une grande amoureuse37. o astfel de femeie soţiei dumneavoastră.) 240 . întreaga convorbire părea s-o preocupe în chip ciudat. — Aţi prezenta… dacă aţi fi… dacă aţi fi căsătorit. fiindcă şi-a urmat curajos voinţa. că în cazul acesta refuz să judec sau să condamn. aţi mai saluta-o? — Bineînţeles. engl. (l. o să fie profund nenorocită. Faţă de dumneavoastră pot să recunosc liniştit că până acum am exagerat puţin — desigur că această biată doamnă Henriette nu este o eroină. pentru care dacă simt oarecare respect. care a fugit ieri cu un om cu totul străin? — Niciuna.. fiindcă ştiu că mâine. nici cea mai mică. întrebătoare. privirea cea limpede se mai ridică o dată. Şi după o scurtă clipă de gândire. ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? — Bineînţeles. — Şi aţi mai vorbi cu ea? — Bineînţeles. — Şi dumneavoastră aveţi exact acelaşi respect şi aceeaşi consideraţie pentru dânsa? Nu faceţi nicio deosebire între femeia cu care stăteaţi de vorbă alaltăieri — femeie cinstită — şi ceastălaltă.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - — Nu găsiţi totuşi că e de dispreţuit sau urât ca o femeie să-şi părăsească soţul şi cei doi copii pentru a urma pe cineva despre care încă nu poate şti dacă e demn de iubirea ei? Puteţi întradevăr scuza o purtare atât de imprudentă şi de uşuratică la o femeie care nu mai este în prima tinereţe şi care. îmi pare numai o femeie mediocră şi slabă. 37 38 O mare îndrăgostită. la braţul acelui tânăr. Poate că a procedat prosteşte. dacă nu chiar azi.

). din învrăjbirea aceea rămăsese totuşi o anumită înstrăinare între mine şi oponenţii mei. Părea că încă gândeşte încordat. Mrs. ne luam rămas bun cu destulă politeţe şi că mici glume destindeau puţin atmosfera primejdios de încordată. Cu atât mai izbitoare era pentru mine răceala ironică a foştilor mei oponenţi. Oricât de urbane păreau formele. (l. şi totuşi fără bruscare grosolană — se ridică şi îmi întinse prietenos mâna. Deşi până la urmă discuţia noastră fusese aplanată în chip cavaleresc. Mrs. engl. pe când mă privea puţin mirată de propriul ei curaj: — I don’t know if I would. tăcu. ceva din raporturile noastre sincere şi fireşti se distrusese definitiv. trebuie să relatez că mă şi căuta şi folosea orice pretext ca să intre în vorbă cu mine.) Nu ştiu dacă aş face-o. conversaţia revenea inevitabil şi neclintit la acelaşi punct de plecare. ital. Ei da. Prin influenţa ei.. şi deodată zise.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - — Would you really?39 zise ea iar în englezeşte. adineauri antagonişti. dacă n-ar fi fost o femeie bătrână.41 Apoi — cu acea fermitate indescriptibilă cu care numai englezii ştiu să pună capăt definitiv unei conversaţii. liniştea revenise şi fiecare în sinea lui îi mulţumea că noi. de la acea discuţie. cu părul alb. engl. îmi arăta tot mai multă prietenie.) Sigur că aş face-o! (l. Dar când stăteam de vorbă. — Surely I would!40 răspunsei eu — fără să-mi dau seama. 241 . Lucrul era atât de evident. engl. încât mi-ar fi putut trezi gânduri ciudate. C. cu cât. cât se poate de reţinută şi de loc înclinată a lega vreo convorbire cu comesenii.) Scumpa doamnă Henriette (l. Perhaps I might do it also. toţi. Altminteri. făcea ca orice convorbire să pară o adevărată favoare. la 39 40 41 42 Aţi face-o într-adevăr? (l. tot în englezeşte. ca să spun tot adevărul. vanitoase. neîncrezătoare şi uimită. Perechea germană se arăta rezervată. pe când cea italiană se complăcea în zilele următoare să mă zeflemisească întrebându-mă într-una dacă mai auzisem ceva despre cara signora Henrietta42. plină de mirare. Poate că da. C. discret şi aristocratic. ea găsi de mai multe ori prilej să-mi vorbească în grădină — aş putea aproape spune să-mi acorde o distincţie căci felul ei de a fi. o dată ce masa se sfârşea.

îmi întinse pe neaşteptate mâna. mă întreba dacă-i permit să-mi povestească ceva din viaţa ei. să fi trădat cu vreun cuvânt din ce pricină acest gen de convorbire căpătase pentru ea o anumită importanţă. răspunsul nu-mi fu prea uşor. ci numai conţinutul ei aproximativ. am pomenit întâmplător că şederea mea acolo era pe sfârşite şi că aveam de gând să plec după două zile. cu un pas mai grăbit decât de obicei. căpătă brusc o expresie curios de încordată. mă fascina. anume. care semăna a spleen. cinci sau şase. — Văd că nu pot exprima limpede ceea ce de fapt vreau să vă spun. Din păcate.. asupra ochilor cenuşii ca marea parcă treceau umbre de nori. Dar asta mi s-a lămurit atunci când. Până la urmă. încât nu pot reda vorbă cu vorbă întrebarea pe care mi-o punea. într-o clipă de tăcere. Într-adevăr. fără ca Mrs. Lucrurile merseră astfel câteva zile.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - madame Henriette: parcă simţea o plăcere misterioasă s-o acuze pe aceea care. Numai faptul că era scrisă în englezeşte îi şi dădea într-un grad înalt claritate şi hotărâre. de obicei atât de netulburat. Dacă nu găseam că o astfel de convorbire era o indiscreţie. o făcea să vorbească mai uşor despre ceea ce o chinuia şi o preocupa de mai bine de douăzeci de ani. în dezechilibrul ei sufletesc. Atunci obrazul ei. seara. Conversaţia noastră se îndrepta iarăşi şi iarăşi în aceeaşi direcţie şi până la urmă nu mai ştiam ce să cred despre stăruinţa aceasta ciudată. Din clipa aceea. Şi. încât nici nu mai făcea parte din viaţa ei actuală. Totodată. — Ce păcat. Mai bine am să vă scriu. cu foarte puţin înainte de cină. părea să se bucure de nezdruncinarea simpatiei mele pentru femeia aceea gingaşă şi fină şi faptul că nimic nu mă putea face să-mi reneg părerile. aveam încă multe de vorbit cu dumneavoastră. zicea ea. porni către hotel. al cărei conţinut doar l-am schiţat. m-ar ruga bucuros să-i acord un ceas. căci dintr-o dată. Scrisoarea. C. rupsei trei ciorne înainte de a i-l trimite: 242 . Totuşi. îşi uitase îndatoririle. la ceva care o preocupa şi o tulbura. păru neliniştită de devierea conversaţiei. iar faptul că plecam poimâine. în tinereţea mea eram destul de uşuratic cu hârtiile. găsii în odaia mea o scrisoare cu caligrafia ei energică şi deschisă. un fel de nestatornicie şi de nelinişte dovedeau că în timp ce vorbea se gândea la altceva. Spunea că acel episod era atât de îndepărtat. în timpul plimbării.

nu mi-a fost uşor să mă hotărăsc. nici dumneavoastră. totuşi. Adevărul trunchiat nu are niciun preţ. să fie — atât pentru dumneavoastră. Mrs. Fireşte. interveni o pauză. vrând oarecum să răpesc tăcerii ceva din povara ei apăsătoare. C. Căci în grădină sau în apropierea oamenilor nu pot vorbi. Vă rog să credeţi că socotesc încrederea dumneavoastră ca o cinste deosebită. nici mie. cu părul alb. Am să-mi adun toate puterile pentru a nu vă ascunde nimic. Seara. Dar. întâlnindu-mă în grădină. sau măcar o singură oră. vădit încurcată. Mi s-a deschis îndată: odaia zăcea într-o semiobscuritate ştearsă. fugea de mine ca o fată sfioasă. evident împotriva voinţei ei. Credeţi-mă. numai mica lampă de citit de pe masă arunca un con galben în odaia cufundată în întunericul amurgului. cât şi pentru mine — purul şi întregul adevăr. unui străin. ne-am întâlnit la masă şi am conversat în chip obişnuit despre lucruri indiferente. dar pe care nu îndrăzneam s-o întrerup cu niciun cuvânt. îmi ieşi înainte. După cină. am ciocănit la uşă.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - „Este o onoare pentru mine că îmi acordaţi atâta încredere şi vă făgăduiesc să răspund cinstit în cazul când mi-aţi cere ceva. Din salon unduiau câteodată fără vlagă sunetele frânte ale unui vals. care devenea din ce în ce mai lungă. mă evită. în care să 243 . M-am pregătit de două zile să fiu perfect clară şi sinceră. nu-mi îngădui a vă ruga să-mi povestiţi mai mult decât doriţi. Şi doamna simţea dureros tensiunea nefirească a acestei clipe. îmi oferi un fotoliu şi se aşeză în faţa mea. Mi-era penibil şi în acelaşi timp mă simţeam mişcat când această doamnă bătrână.” Peste zi. am găsit răspunsul. ca înaintea unei sărituri. Îmi dădeam seama că o voinţă puternică lupta violent împotriva unei rezistenţe puternice. pauza grelei hotărâri. Poate nu înţelegeţi nici acum de ce vă istorisesc toate astea dumneavoastră. Aveam impresia că fiecare mişcare fusese pregătită dinainte. sper că voi izbuti. dar nu trece nicio zi. la ora convenită.” Bileţelul a ajuns seara în odaia ei. „Aveţi perfectă dreptate. Dar ceea ce povestiţi. a doua zi de dimineaţă. ci numai cel întreg. şi începu: — Numai primul cuvânt e greu. veniţi în odaia mea — la cei şaizeci şi şapte de ani ai mei nu mă tem de vreo interpretare greşită. Fără nicio timiditate.. căci dintr-o dată se încorda să-şi ia avânt. Ascultam încordat.

L-am pierdut în două săptămâni. Dacă aş fi catolică şi nu anglicană.. atunci când v-am auzit vorbind atât de obiectiv despre cazul Henriette. cel mic era la colegiu — astfel.). ce însemnătate poate avea faptul că o singură dată. v-am mai spus că aş vrea să vă povestesc o singură zi din viaţa mea — tot restul îmi pare fără însemnătate şi plicticos pentru alţii. până la nebunie. Dar nu poţi scăpa de ceea ce numim. Ştiu că este foarte ciudat. Spania şi Franţa. care eram obişnuită cu o 43 Moşieri (l. engl.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - nu mă gândesc la acea întâmplare. Ne-am căsătorit repede şi am dus viaţa fără griji a celor din cercul nostru: trei luni pe an la Londra. Când eram de patruzeci de ani. pe neaşteptate mi-a murit bărbatul. trăiam cea mai mare parte a anului pe moşiile noastre. asupra unei singure zile. iar în timpul sezonului la Londra. trei luni pe moşiile noastre şi restul timpului colindând hotelurile în Italia. Ceea ce s-a întâmplat până în al patruzeci şi doilea an din viaţa mea nu iese nici cu o iotă din comun. spovedania mi-ar fi dat de mult prilejul să liberez prin vorbe toate aceste lucruri tăinuite — dar noi n-avem parte de o asemenea consolare. mi-am spus că poate gândul fix îndreptat înapoi şi neîncetata autoacuzare ar lua sfârşit dacă m-aş hotărî să vorbesc liber faţă de un om despre acea zi a vieţii mele. „conştiinţă” — şi. dar aţi acceptat fără şovăire propunerea mea şi vă mulţumesc pentru asta. timp de o clipă te-ai purtat absurd. femeie bătrână. cei doi fii pe care i-am avut sunt astăzi mari. La optsprezece ani. Căpătase la tropice o boală de ficat. iată de ce fac astăzi strania încercare de a mă izbăvi vorbindu-vă dumneavoastră. l-am cunoscut pe soţul meu la o petrecere. Fiul meu cel mare ocupa un serviciu. că-i insuportabil să rămâi o viaţă întreagă cu privirea aţintită asupra unui singur punct din existenţa ta. peste noapte am rămas deodată în gol. Aşadar. care au fost groaznice. Părinţii mei erau landlorzi43 bogaţi în Scoţia. 244 . Căci tot ce vreau să vă povestesc cuprinde numai douăzeci şi patru de ore dintr-o viaţă de şaizeci şi şapte de ani şi m-am întrebat adesea. Şi puteţi să mă credeţi pe mine. era fiul al doilea al cunoscutei familii R… şi servise zece ani în armata din Indii. după obiceiul nobilimii de pe-acolo. Nici cea mai mică umbră nu ne-a tulburat vreodată căsnicia. posedam fabrici şi ferme şi. şi pentru mine. cu un termen foarte nesigur.

unde fiece lucru îmi amintea tragica pierdere a bărbatului meu iubit. Cu cât sensibilitatea se manifestă mai slab în sufletul meu. aşa că m-am hotărât să călătoresc mult în anii următori. Ca să fiu sinceră. de un timp ce-şi pierduse orice valoare şi de care nu izbuteam să scap. continuând a-i fi credincioasă. În casa părăsită. iar după supeu nu mă simţisem destul de obosită ca să 245 . copiii nu mai aveau nevoie de mine. am ajuns acolo din plictiseală. De aceea mă duceam mai des la cazinou. ştiu numai că doream tot timpul să mor. neliniştea pătimaşă a celorlalţi este totuşi un excitant pentru nervi. acolo. singurătatea a fost un chin îngrozitor. dar nu aveam puterea să-mi înfăptuiesc ţelul pe care-l doream dureros. Mă pasiona să văd cum pe chipurile celorlalţi palpită fericirea sau consternarea. Întâi m-am mutat la Paris. trăiam cu o pietate neintenţionată obiceiurile lui de odinioară. deşi nu era uşuratic. La prânz. nimerisem la Monte Carlo. din acea goliciune lăuntrică ce se revarsă ca o greaţă. din acea clipă îmi consideram viaţa cu totul inutilă. umblam prin magazine şi prin muzee. luasem masa cu ducesa de M. cu-atât eram mai tare împinsă spre locurile unde ghemul vieţii se desfăşoară mai repede: pentru cei cu o viaţă searbădă. la fel ca teatrul şi muzica. bărbatul meu. lipsită de orice perspectivă. fiindcă nu le suportam privirile îndreptate cu o politeţe compătimitoare asupra veşmintelor mele de doliu. Pe lângă asta. fără să mi-o mărturisesc. În al doilea an de doliu.. o rudă a familiei noastre. deci în al patruzeci şi doilea din viaţa mea. de plictiseală. N-aş mai putea să povestesc cum au trecut acele luni apatice de viaţă nomadă. în timp ce în mine se întindea acel cumplit pustiu. mi se părea cu neputinţă să mai rămân fie şi numai o singură zi. ocazional intra cu plăcere prin sălile de joc iar eu. fără rost. Şi acolo au început cele douăzeci şi patru de ore care au fost mai pasionante decât orice joc şi care mi-au răscolit viaţa timp de ani de zile. Dar oraşul şi lucrurile mă înconjurau străine şi pe oameni îi evitam.. dar care măcar consimte să se întreţină cu mici stimulente exterioare. mă temeam să nu le tulbur tinereţea cu întunecarea şi cu melancolia mea — pentru mine însămi nu mai voiam şi nu mai ceream nimic.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - tovărăşie afectuoasă. fugind. Omul cu care timp de douăzeci şi trei de ani împărtăşisem fiecare oră şi fiecare gând murise. În fond. atât timp cât băieţii mei nu se vor căsători. lipsită de evenimente.

adică aşa cum mă învăţase odată bietul meu soţ. fiecare diferit formată şi colorată. era mult mai atrăgător decât astăzi. fără să joc. Din această perspectivă. cazinoul de acum douăzeci de ani. să nu priveşti un obraz. fiecare privind pe gura altei mâneci. care avea o pasiune pentru chiromanţie şi psihologia mâinilor. unele goale.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - mă duc la culcare. fr. când circulau încă bani de aur vizibil şi palpabil. obosită de a tot privi. care. altele jilave şi îndoite ca nişte ţipari. în fond mult mai interesant. Totuşi. şi priveam întrun chip special amalgamul de parteneri. toate însă încordate şi vibrând de o nerăbdare imensă. crâmpeie de hârtie învârtejite. când. Aşa că am intrat în sala de ruletă. am umblat agale de colo până colo printre mese. numai careul verde unde în mijloc bila se bălăbăneşte ca un om beat de la un număr la altul şi unde. pompoasă şi clădită după modă. la acea întreagă societate dubioasă adunată la întâmplare. Şi totuşi. 246 . Fără să vreau. m-am plâns că era plicticos să caşti ochii la aceleaşi mutre: la bătrâne smochinite care stau ceasuri întregi pe scaunele lor înainte de a risca un jeton. ci pătratul mesei. altele împodobite cu inele şi cu lanţuri zăngănitoare. când zornăiau piese arogante de cinci franci. plictisindu-se. numai mâinile sunt schimbătoare — multe mâini albe. Nu ştiu dacă din întâmplare aţi cuprins vreodată cu ochii numai masa verde. fiecare ca o fiară de pradă gata să sară. un public călător-Cook45 îmburghezit. când circulau bancnote foşnitoare. îşi face praf banalele jetoane. iar acolo numai mâinile oamenilor. după cum ştiţi. Cunoscută agenţie internaţională de voiajuri turistice. pe care apoi grebla crupierului o adună dintr-o singură mişcare tăioasă. anume. napoleoni de aur. sau o grămădeşte ca pe un snop în faţa câştigătorului. e mult mai puţin pitorească şi romantică decât în bietele romane care o înfăţişează drept la fleur d’élégance44 şi drept aristocraţia europeană. unele păroase ca nişte sălbăticiuni. când în cetatea jocului. agitate. în aşteptare în jurul mesei verzi. mă 44 45 Floarea lumii elegante (l. la cocote cartofore. comportarea lor specifică. piese rotunde de argint şi de aur cad ca sămânţa. m-a învăţat un fel cu totul special de a privi.. mult mai palpitant şi mai captivant decât de a sta lânced şi fără interes.). chiar şi atunci găseam prea puţin farmec în acele chipuri stereotipe şi apatice. Spun „într-un chip special”. la profesionişti şmecheri. până când bărbatul meu. în câmpul mărginit de patru laturi.

Între timp însă. după mâinile ca nişte gheare. care îşi înfig ghearele în bani ca păianjenii. ştiu. viclene şi parcă şovăitoare — dar fiecare mişcându-se altfel.. Căci vine o clipă care smulge inevitabil din nobila lor indiferenţă degetele greu stăpânite. aparent somnolente. le face cocoloş. fiare sălbatice cu degete păroase. Că omul se trădează la joc e o vorbă banală.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - gândeam la un câmp de curse unde. nervoase. În clipa încordată. în mâinile destinse. la start. sus. pe risipitor. pe desperat în încheietura tremurătoare. încovoiate. cu unghii palide. deasupra gulerului cămăşii. cum apucă şi cum ezită: pe hrăpăreţ. surescitarea şi-o împing sub dinţii încleştaţi. Şi dacă — aşa cum eram eu special instruită. mâna dezvăluie cu multă neruşinare tot ce e mai secret. care le ies în relief. buzele surâzător ondulate. Nici nu vă pot zugrăvi câte mii de specii de mâini există la joc. pe cel calculat în mâinile liniştite. se ridică şi se cabrează mâinile. Sute de caractere se trădează fulgerător în felul de a apuca bancnotele: unul le mototoleşte sau. Recunoşti orice în mâinile acelea. căci fiecare pereche de mâini. eu zic însă că încă mai limpede îl trădează în timpul jocului propriile lui mâini. pe când bila se învârteşte. îşi împiedică ochii să arate nelinişte. privirile intenţionat nepăsătoare vor să tăinuiască. fiecare dintre aceste o sută sau cinci sute de mâini face involuntar o mişcare cu totul personală. afară de cele patru sau cinci ale crupierilor. poartă masca rece a impasibilităţii — îşi constrâng cutele din jurul gurii. nervos. când bila ruletei cade în micul ei talger şi numărul câştigător e anunţat — în clipa aceea. nobile şi josnice. a temperamentelor totdeauna diferite are un efect mai tulburător decât teatrul şi muzica. uită că există oameni care observă numai mâinile şi că de la ele ghicesc tot ceea ce. cu totul individuală a instinctului ei primar. altul le dă drumul obosit. care abia îndrăznesc să-i apuce. mereu neaşteptată. Căci toţi sau aproape toţi jucătorii învaţă repede să-şi înfrâneze obrazul — sus. altele tremurătoare. caii agitaţi sunt reţinuţi cu greu să nu se avânte înainta de vreme: întocmai aşa tremură. în felul cum aşteaptă. exprimă o 247 . prin acea pasiune a soţului meu — eşti obişnuit să observi arena mâinilor. brutale şi sfioase. atunci izbucnirea mereu alta. Dar tocmai pentru că atenţia li se concentrează spasmodic ca să stăpânească obrazul — partea cea mai vizibilă a făpturii lor — uită de mâini. iar muşchii obrazului. şi-i netezesc într-o indiferenţă artificială şi distinsă.

Erau mâini de o frumuseţe rară. m-am îndreptat spre a treia pregătind câteva piese de aur. Şi acum… în clipa când bila s-a oprit cu un sunet sec. Involuntar. îmbrăţişarea lor spasmodică. Le-am privit apoi toată seara — da. neobişnuit de lungi. ca să nu-l sfărâme. ezită numai între două numere — am auzit tocmai în faţă un vacarm ciudat. pe ruleta şi crupierul a strigat numărul… în acea clipă 248 . exact ca pe oameni. trecând pe lângă două mese supraîncărcate. care intervine totdeauna când bila. chiar unice — dar ceea ce m-a umplut de spaimă era pasiunea. m-am înspăimântat! — două mâini cum nu mai văzusem niciodată. Fiecare mână nouă la masă era însă un eveniment pentru mine şi-mi trezea curiozitatea. mam uitat acolo. ca poliţiştii în mijlocul talazurilor înflăcărate ale unei răzvrătiri populare. scurt. expresia nebunesc de pătimaşă. strâns în guler. Dar până şi aceste mâini chibzuite surprind prin contrastul cu suratele lor pătimaşe. parcă ameninţătoare de atâta tăcere. atât de încordată. După câteva zile. spre deosebire de mâinile a căror viaţă e intensificată mult. cu vârful unghiilor palide. le-am admirat. aveam totdeauna cunoştinţe printre ele şi le împărţeam. se frământau una într-alta şi se întindeau sau se cabrau atât de convulsiv încât încheieturile degetelor trosneau cu zgomotul sec al nucilor ce se sparg. foarte albe. Am ştiut îndată că un om supraîncărcat îşi concentra pasiunea în vârful degetelor. două mâini care. Şi atunci am văzut — într-adevăr. ca de la ceva necuviincios. comercială. neobişnuit de înguste şi totuşi strunite tare de muşchi. am auzit surprinsă — în acea pauză fără vorbe. asemeni unor animale înverşunate. în altă uniformă. adesea uitam să privesc chipul. veşnic la pândă. care stătea cocoţat sus. La astea se adăuga o plăcere personală: faptul de a fi repede familiarizată cu obiceiurile şi pasiunile perechilor de mâini. ele funcţionează cu o precizie complet obiectivă.. istovită de moarte. rece. Când în seara aceea am intrat şi. încât îmi întorceam totdeauna privirea de la ele. o trosnitură şi o pocnitură ca de încheieturi rupte. clămpănesc ca închizătoarele de oţel ale unei maşini de calculat. Mâinile crupierilor nu sunt decât nişte maşini. acele mâini extraordinare. aş putea spune. deasupra unei cămăşi de smoking sau a unui decolteu strălucitor. ele stau. unele mi-erau atât de respingătoare prin grosolănia sau lăcomia lor.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - altă viaţă. cu spatula sidefie delicat rotunjită. în simpatice şi ostile.

ca la un semnal. ba nu. se învârteşte şi. fantastic de exaltat. Amândouă stau acum împreună înfiorându-se. care tremură. apoi pe umerii înguşti. Căci niciodată. o formă de emoţie şi de încordare atât de spasmodică. strigătele de panglicari ale crupierilor. tremură. e cuprinsă de surescitare şi mâna stângă. amândouă fără zgomot bat cu încheietura în masă. şi nici de-atunci încoace. ca lovite de trăsnet. Şi iar am tresărit de spaimă. se roteşte în jurul ei. se zgribuleau. se clatină. în sfârşit. În fine. apucă un jeton care. se furişează. trebuia să văd omul. despărţindu-se deodată. căci mă temeam de acele mâini! — privirea mi s-a târât încet de-a lungul mânecilor. ca două animale doborâte de acelaşi glonte. cu adevărat moarte. n-am văzut mâini atât de elocvente. azvârlită de sus. se trage înapoi.. una dintre ele. ca şi mâinile. ca nişte meduze azvârlite pe ţărm. împărtăşea aceeaşi expresie de îndârjire groaznică îmbinată cu o frumuseţe delicată. se ridică. respirau.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - amândouă mâinile au căzut. toată acea multitudine sclipitoare şi vibrantă mi-a părut dintr-o dată moartă. acel dute-vino al oamenilor şi chiar al bilei. Tot restul clădirii boltite. aşteptau. rumoarea din săli. plate şi moarte. obosită parcă de efort. Şi brusc se încovoaie — spinare de pisică. aproape feminină. şi cu teamă — da. scuipă în câmpul negru jetonul de o sută de franci. cum nu sunt în stare să exprim în cuvinte. Apoi. se înfiorau — mâini ce mă sileau ca o vrajă să le privesc neclintit. pe vârful degetelor. gâfâiau. trebuia să văd obrazul căruia îi aparţineau acele mâini magice. de panteră — şi aruncă. aproape palpabilă. nu numai vlăguite. da. Nu văzusem niciodată un obraz ca 249 . în comparaţie cu acele două mâini nemaipomenite care tremurau. căci obrazul acela grăia. într-adevăr. sfârşite. Numaidecât. n-am mai putut răbda. între vârful policarului şi al arătătorului se rostogoleşte nehotărât ca o rotiţă. O clipă au rămas amândouă pe masa verde. în care fiece muşchi era ca o gură şi din care patima ţâşnea prin pori. aşa cum dinţii clănţăne uşor în friguri — nu. acelaşi limbaj nestăpânit. de dezamăgire. care acum. care dormita inertă. începe să se ridice cu trudă. încremenită. Au căzut cu o asemenea expresie de istovire. se târăşte spre mâna soră. sărea ca zănatică în colivia ei rotundă şi netedă ca parchetul — toată această mulţime de impresii ce străfulgerau nervii. cea dreaptă. niciodată nu văzusem mâini cu o expresie atât de grăitoare. Au căzut amândouă.

poate o oră întreagă. Din secunda aceea n-am mai luat seama la nimic din sală. îi atârna pe frunte. faţa nu dădea impresia a fi a unui bărbat. Gura mică. numai prin acea convulsie. de vrăjită de obsesia lui. abia atunci am înţeles strângerea spasmodică a mâinilor: numai prin acea contraapăsare. Nu văzusem niciodată — trebuie s-o repet într-una — un obraz din care pasiunea să erupă atât de deschis. fără ochi. exuberantă. numai pe acel om şi fiecare gest al său. am văzut cum o sclipire stridentă i-a strălucit şi mai tare în ochi. despuiat atât de fără ruşine. parcă în acel loc i-ar fi trecut pe sub piele mici valuri invizibile. ca la un om care se prăbuşeşte. atât de întins înainte. de la o distanţă de zece paşi.. nu văzusem o faţă atât de încordată. în caseta rotundă a ruletei. Ridurile s-au netezit. cum nodul convulsiv al mâinilor a fost desfăcut ca de o explozie şi cum îi tremurau degetele când crupierul a împins către lăcomia lor douăzeci de monede de aur. trupul ce tindea să zboare de la locul lui îşi mai păstra echilibrul. şi nu-mi desprindeam privirea de la acel obraz… tot atât de fascinată. cu totul pornit înainte. întunecos faţă de focul ce izbucnea în acel obraz. Fără să-i văd măcar pe ceilalţi. Ca şi mâinile. l-am privit cu atenţie. ca o bilă de sticlă moartă. neagră. totul îmi părea şters. pe îndelete. deschisă cu lăcomie. stătea pupila sub pleoapele căscate — o oglindire a celeilalte bile. descoperea dinţii pe jumătate. Şi capul acela. obrazul a devenit luminos şi tânăr de tot. ca şi ochii ce priveau salturile şi zvâcnirile bilei în rostogolire. Nicio clipă nu se întorceau la dreapta ori la stânga ochii aceia de posedat. încât aveai simţământul că îndată va fi târât în vârtejul bilei. de culoarea mahonului. atât de smuls de pe sine încât puteam să-l privesc în toată liniştea. Fixă. atât de fascinantă. ci mai degrabă a unui băiat care se juca pătimaş — dar toate astea le-am observat mai târziu. Era a unui bărbat tânăr. în jurul nărilor. care se rostogolea şi sărea zănatică.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - acesta. de animalic. 250 . puţin prelungă şi de aceea atât de expresivă. se întindea inconştient mereu. În clipa aceea. delicată. se vedea cum clănţăneau înfrigurat pe când buzele rămâneau întredeschise cu încăpăţânare. îngustă. înnegurat şi fără contur. O şuviţă de păr de un blond luminos. Nicicând. pâlpâia o neîntreruptă fremătare. ca pe o mască ori ca pe un cap sculptat. acum obrazul dispărea complet sub izbucnirea unei expresii de aviditate şi de nebunie. cam de douăzeci şi patru de ani. umedă. trebuie să repet.

deveni veştedă şi bătrână. îndată însă. apoi. toată gama ascendentă şi descendentă a sentimentelor. iar se contorsionau mâinile. Pierduse. le pocneau una de alta. ca nişte fântâni arteziene. un fum galben în mijlocul căruia se afla obrazul acela. iar încordarea. ca şi cum n-ar fi înţeles. să reverse tot mănunchiul de piese aurii pe unul dintre pătrate. până atunci ca de adolescent. pe un al doilea şi. prin căderea bilei într-un număr nedorit. trupul chircit s-a îndreptat mândru şi uşor — şedea distins ca un călăreţ. mi-ar fi luat neclintirea privirii de oţel drept hipnoză. se ofili. la întâia invitaţie biciuitoare a crupierului. cu mâini tremurătoare. Dacă m-ar fi observat cineva în momentul acela. în acelaşi careu. Nu slăbeam din ochi mâinile acelea magice. care reproduceau plastic. starea mea de completă inconştienţă îi era asemănătoare: nu-mi puteam lua ochii de la acel joc de expresii şi tot restul — lumini. şi în acel ceas privirea mea fascinată nu se întoarse nici pentru o clipită de la chipul în veşnică prefacere pe care toate patimile erau într-un veşnic flux şi reflux. aşa cum priveam obrazul acela pe care trecea brusc neîncetata schimbare de culori şi de sentimente. le făceau să joace şi să sune vesel. degetele în chip de gheare întinseră iar câteva piese de aur. şi. luându-şi seama.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - ochii îi scânteiau. Dar siguranţa de sine dispăruse. faţa de băieţandru dispăru sub aşteptarea hrăpăreaţă. ochii erau apatici şi stinşi. pentru ca apoi. purtat de sentimentul triumfului. ca la răsfrângerea acelei emoţii străine. Îndată începu iar pânda. Pe buze îi apăreau iar în valuri tresăriri electrice. oameni şi priviri care se încrucişau în sală — plutea în jurul meu inform. a parcurs în zbor masa verde. adulmecând cu nările ca un ogar tânăr care caută dâra cea bună. Palpitanta oscilaţie între pierdere şi câştig dură neîntrerupt aproape un ceas. râsete. urmând o inspiraţie subită azvârli repede. până când încordarea palpitândă se descompuse brusc în dezamăgire. câteva secunde rămase cu privirea fixă. degetele înfumurate şi îndrăgostite zornăiau piesele rotunde. toate astea într-o singură clipă. Faţa. într-un fel. ca luminile şi umbrele peste un peisaj. Aşeză monedele pe un pătrat. Nu 251 . aproape nătângă. flacără între flăcări. Niciodată nu participasem la vreun joc cu întreaga mea fiinţă. Apoi a întors iar capul neliniştit. Niciodată la teatru n-am privit cu o asemenea încordare faţa vreunui actor. încă două bancnote mototolite. cu un gest brusc. pe când bila se şi rostogolea..

dacă se rostogolea sau se oprea. care atârna ca o ameninţare deasupra nervilor mei încordaţi şi care deodată i-a sfâşiat. la stânga. pocnind uşor. istovite de moarte. ca să apuce ceva ce nu se afla acolo. nici faţa crupierului şi totuşi.. vedeam în acele mâini ca într-o oglindă sferică.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - auzeam nimic. Bila căzuse iar. 252 . la dreapta. în scobitura ei. şi apoi. Dar fără să observe asta. jos. Eu tremuram. nu luam seama la nimic. Atunci amândouă mâinile contorsionate au făcut un gest deosebit de înfricoşător. în spatele lui. Pe urmă însă au prins încă o dată viaţă. a plecat de la masă bâjbâind şi clătinânduse. scaunul a căzut cu zgomot. fotoliile erau împinse. aşteptare şi decepţie. nu trebuia să privesc ruleta: fiecare fază. Dar se întorceau mereu goale şi tot mai înfierbântat repetau căutarea aceasta absurdă şi inutilă. monedele zornăiau. în căutarea unei monede. ca şi cum în ele n-ar mai fi fost altceva decât forţa de gravitaţie. până ce vocea crupierului a anunţat — de data aceasta „zero” — şi grebla lui zorită aduna de peste tot monedele zornăinde şi bancnotele foşnitoare. subit. şi care se avântă în sus ca să nu se sufoce. s-au căţărat ca nişte pisici sălbatice de-a lungul trunchiului. trecea ca o dâră de foc prin nervii şi gesturile chipului inundat de patimă. pierdere şi câştig. Căci pentru a şti dacă bila cădea pe roşu sau pe negru. nici alte mâini care se întindeau ca nişte tentacule. amplificat de surescitare. tot ce se întâmpla. pe când discul ruletei se învârtea din nou. Şi. au căzut înapoi pe masă. au fugit înfrigurate de pe masă către propriul lor trup. dintr-o singură mişcare. sus. zguduită de groază: atât de viu participam la ceea ce se întâmpla. omul din faţa mea s-a ridicat. iarăşi fremăta clipa când două sute de buze îşi ţineau răsuflarea. scotocind nervos prin toate buzunarele să vadă dacă nu se cuibărise pe undeva vreo monedă uitată. foşnete mărunte combinate însutit umpleau sala cu zumzetul lor. nu remarcam oamenii care se îmbulzeau lângă mine. Apoi a venit o altă clipă îngrozitoare — o clipă de care mă temusem vag în tot timpul. Nu vedeam bila. aruncând sau strângând bani. pe când jocul continua. întocmai cum se scoală cineva căruia i se face rău pe neaşteptate. fără să ia în seamă vecinii care se fereau cu spaimă şi cu mirare. parcă ar fi sărit amândouă în sus. ca şi când degetele mele miar fi răscolit buzunarele şi bufanturile rochiei mototolite. parcă în vis.

Fără să vreau — atât eram de impresionată de gesturile lui plastice — a trebuit să mă cramponez convulsiv de ceva. acea teamă inexplicabilă m-a împins subit înainte. la vreo cârciumă sau la vreo femeie. servitorul. ci. zelos. Omul stătea la garderobă. cu totul instinctiv. după acel străin. s-a uitat un timp după el. Cine pleacă astfel. pe când omul se smulsese de pe scaun şi se clătina. cu totul maşinal. Chiar cel mai prăpădit om din sala aceea infernală ar fi trebuit să-şi dea seama că cel care pleca nu mai avea niciun sprijin. Involuntar. am alergat pe coridor. treptele cazinoului. în întuneric. Am văzut cum a scotocit mecanic prin buzunarul vestei ca să dea un bacşiş. nu eu am acţionat. poticnindu-se ca un om beat. A fost ceva cu totul inconştient.. servitorul îi adusese paltonul. ceva m-a smuls. jenată de a fi asistat la desperarea unui străin ca în faţa rampei la teatru — apoi însă. Dar braţele nu i se mai supuneau. aşa cum încordarea sa îmi pătrunsese în vine şi în nervi. fără să mă simt pe mine însămi. păru a înţelege. altundeva. nici la bancă. mi s-au mişcat picioarele. încât mi-a fost ruşine să rămân acolo şi să privesc. Tot timpul îmi fusese teamă. Gestul acesta era atât de zguduitor. văzând cum deodată viaţa îi dispărea din ochi şi cum moartea pecetluia cu paloarea ei acel obraz până atunci exagerat de viu. fără să iau pe nimeni în seamă.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - Am rămas ca împietrită de această scenă. nu intră într-un compartiment de tren. nici acasă. în afara voinţei mele. 253 . încât servitorul. dar neapărat dincolo de viaţa asta. şi. fără să mă gândesc la nimic precis. surâzând la început cu dispreţ. parcă m-a străbătut un fulger negru. ca pe un paralitic. m-am repezit. Mi-am luat repede lucrurile de la garderobă. dar degetele bâjbâiau în zadar. spre ieşire. mi-am întors privirile. De sus. a bâlbâit încurcat câteva cuvinte servitorului şi şi-a luat întocmai ca mai înainte un avânt brusc. fără voie. căci acum clătinarea trecea din gesturile acelea în trupul meu. ci se prăvăleşte în genunea fără fund. Apoi însă. deodată. nu se duce la vreun hotel. Atunci parcă dintr-o dată şi-a amintit totul. l-a ajutat cu greu. din prima clipă simţisem în chip magic că aici era în joc ceva mai grav decât câştigul şi pierderea unor bani — şi totuşi. mi-a poruncit să-l urmez. apoi. că îşi mizase ultimii bani — viaţa lui — iar acum pleca undeva. să şi le vâre în mâneci. nici la rude. Căci am înţeles îndată încotro pleca omul: în moarte. apoi a coborât. în vreo formă a vieţii.

C. căci nu-ţi poţi imagina o înfăţişare mai stranie şi mai înfiorătoare decât aceea a tânărului de cel mult douăzeci şi 254 . mi-ar fi greu să dau un nume desluşit sentimentului care m-a constrâns atunci să-l urmăresc pe acel nenorocit: era şi curiozitate. Vă cer însă ca şi dumneavoastră să acordaţi deplină încredere sincerităţii cu care vă vorbesc şi să nu atribuiţi purtării mele motive tăinuite. ca să înţelegeţi în toată grozăvia lor cele ce-au urmat. fără să chibzuiesc bine. capitolul acesta era definitiv încheiat. femeie de peste patruzeci de ani. invizibil. m-am luat după acel nenorocit din sala de joc. aşa cum vorbeşte cineva care sa pregătit în sinea lui şi a ordonat cu grijă întâmplările.. Tot timpul şezuse nemişcată şi vorbise aproape fără pauză. pe de altă parte. mai bine zis. Întradevăr. aşa cum. să vă istorisesc toate faptele cu cea mai mare sinceritate. Dar nu poţi diseca şi descompune astfel de senzaţii. o atare bănuială ar fi cu totul neîntemeiată. eu. înşfaci un copil care se repede înaintea unui vehicul. E posibil să explici de ce unii oameni. în cazul de faţă. n-am mai dat atenţie nici unui bărbat. se aruncă de pe un pod în ajutorul cuiva care se îneacă? Ceva îi atrage pur şi simplu magnetic. Trebuie aşadar să accentuez că dacă am alergat pe stradă după jucătorul acela distrus. înainte de a-şi fi putut da seama de îndrăzneala absurdă a acţiunii lor: la fel.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - Mrs. prea spontan şi prea violent — probabil că n-am făcut altceva decât un gest instinctiv. de care astăzi poate că nu m-aş ruşina. Fireşte. fără să gândesc. pe stradă. Şi sunt sigură că nici dumneavoastră. după moartea soţului meu. pe care îl simţisem din prima clipă. n-am făcut-o pentru că eram îndrăgostită de el — nici nu mă gândeam la dânsul ca la un bărbat. îşi întrerupse o clipă povestirea. începu ea puţin agitata. Pentru mine. teamă de un lucru îngrozitor. cu liniştea şi obiectivitatea ce o caracterizau. ca pe un nor în jurul acelui tânăr. mi se adresă direct: — V-am făgăduit dumneavoastră şi mie. la ieşire şi de la ieşire pe terasă. Vă spun asta categoric — şi trebuie să v-o spun. fără a şti să înoate. zăbovi şi. Acum se opri pentru întâia dată. înainte de toate pentru că se întretaie cu iuţeala fulgerului. lăsând brusc la o parte povestirea. dar mai ales o teamă îngrozitoare sau. o voinţă îi împinge în jos. nici oricare alt om cu mintea trează nu s-ar fi putut sustrage acelei curiozităţi înspăimântate.

prăbuşit. cu paşi anevoioşi de moşneag şi clătinându-se ca un om beat. rezemat pieziş. cu încheieturile dislocate şi frânte. Capul. invizibile de acolo. căzuse peste speteaza băncii. un egoism mai cuminte m-ar fi îndemnat să mă întorc 255 . că era un om sfârşit. pe de alta reţinută de sfială. cutremurându-mă.. poate. la gândul să mă adresez unui necunoscut. în semiîntunericul felinarelor pâlpâind tulbure. întins. Acum. Şi din nou am simţit. vreme cam de o oră. nu găseam curajul unui cuvânt. Acolo a căzut pe o bancă. înfiorătoare şi groaznic de reală — aşa. Şi astfel — nu pot să explic cum. moi şi informe. de zece ori îmi adunasem toate puterile şi înaintasem către el. numai arar trecea vreo formă omenească în grabă. ridicolul situaţiei. nici să fac un gest. niciodată n-am văzut exprimate în gesturi fizice atâta oboseală şi atâta desperare. plastică de-o puteai prinde cu mâna. într-un lac de sânge. sau. fără viaţă. nici să-l părăsesc. de fiecare dată mă trăgea înapoi pudoarea sau poate instinctul unei presimţiri adânci că cel ce se prăvăleşte târăşte lesne cu dânsul şi pe cel ce vrea să-l ajute — şi în mijlocul acelei ezitări simţeam desluşit absurditatea. până la urmă.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - patru de ani. şi nu ştiam ce să fac. braţele atârnau la pământ. pe stradă. Totuşi. Cu toate astea. şi aş fi stat toată noaptea aşteptând astfel. sfâşiau timpul. orice trecător l-a fi luat drept un om care s-a împuşcat. pe când mii şi mii de mici valuri ale mării. Felinarele cu gaz pâlpâiau posomorât sub cerul înnourat. închipuiţi-vă situaţia mea: stăteam la douăzeci sau la treizeci de paşi în dosul băncii pe care se afla omul acela nemişcat. al unei fapte. pe de o parte mânată de dorinţa să dau ajutor. sper că mă veţi crede. Căci prăbuşirea lui era a unei pietre care cade într-un abis şi nu se opreşte până când nu a atins fundul. care se târa de pe scară pe terasă. am rătăcit nehotărâtă pe acea terasă. Aşa cade numai un mort sau cineva care nu se mai ţine de viaţă cu niciun muşchi. atât de tare mă zguduia şi mă reţinea imaginea desăvârşitei nimiciri a unui om. Şi. De cinci ori. căci era miezul nopţii şi mă aflam aproape singură în parc cu acest chip de sinucigaş. greoi ca un sac. o oră nesfârşită. dar viziunea aceasta am avut-o brusc. nici să plec. şi în mine era siguranţa oarbă că are un revolver în buzunar şi că a doua zi are să fie găsit pe banca asta sau pe vreo alta. nu puteam nici să vorbesc. ca împuşcat l-am văzut în clipa aceea.

m-am repezit sub streaşina unui chioşc şi. cât de apăsător e cerul. o moarte vie. nenorocitul a continuat să stea încremenit pe banca lui. după două decenii.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - acasă. anevoios. sub dezlănţuirea acelei ruperi de nori. fără mişcări şi gesturi. nu puteam face altfel. la oameni şi la animale. ca imobilitatea aceea. la dreapta şi la stânga fugeau forme omeneşti ferindu-se de băltoace. aşa cum o făcea acel om viu. acea sleire care nu-i îngăduia să se scoale şi să facă cei câţiva paşi până la adăpostul protector. V-am mai spus că omul avea darul magic ca. gonite de vânt. Toată seara vântul adunase deasupra mării nori primăvăratici. acea definitivă nepăsare faţă de propria-i fiinţă. jalnică în neputinţa ei — dar atunci ceva mai puternic a hotărât împotriva nehotărârii mele. încărcaţi cu aburi. Începuse să plouă. Ceva s-a uitat în sus. se ferea. simţeam ţâşnind praful rece al picăturilor ce se spărgeau pe jos pocnind. am alergat spre bancă prin ploaia care mă biciuia şi l-am zguduit pe ghemotocul de om ud leoarcă. dar n-a priceput nimic. niciun poet. se auzeau huruind trăsuri ce veneau din oraş. cu inima. care se lăsa copleşit de elementele naturii. ale jalei definitive pe pământ.. numai să plecăm din 256 . groşi. dar nimic. încremenirea sub răpăiala ploii. să-şi trădeze plastic fiecare sentiment. deodată. renunţarea deplină. Până sus. Niciun sculptor. şi nu găseam niciun răspuns. căci nici eu nu ştiam încotro să mă duc cu dânsul. cred chiar că eram cât pe-aci să părăsesc acea făptură. pe obraz şi pe mâini. „Ce vrei?” a întrebat. un snop de apă învârtejit se scutură plesnind pe rochia mea. nici chiar Michelangelo ori Dante nu m-au făcut să simt atât de sfâşietor gesturile definitivei desperări. peste tot. am simţit o picătură. Involuntar. Atunci s-a ridicat încet. se simţea teama de elementul dezlănţuit — numai ghemotocul de om negru nu se mişca. nimic pe lume n-ar fi putut exprima atât de zguduitor şi în asemenea măsură desperarea. apoi a răpăit o ploaie masivă. amintirea ei mă sufocă. da. „Vino!” l-am tras aproape mânioasă de mâneca udă. Un fel de mişcare voia să se schiţeze. Din toate jgheaburile curgea şi gâlgâia apa. tot ce avea viaţă se ascundea speriat. prea nepăsător. Dintr-o dată. „Vino!” l-am apucat de braţ. fugea. căuta adăpost. simţeai cu plămânii. cu toate că deschisesem umbrela. fără voinţă şi clătinându-se. Asta m-a hotărât. Era o privelişte atât de îngrozitoare încât şi azi. prea obosit ca să se apere măcar cu o singură mişcare. cu rafale grele şi ude.

după ce îl trăsesem aici. sperând să mai scoată bani de la jucătorii norocoşi sau beţi.. Numai să-l scot din ploaie pe omul acela. când vă povestesc. sub un acoperământ. Abia mai târziu. Pe de altă parte. am priceput că omul mă lua drept… o cocotă. unul lângă celălalt. m-am silit să gândesc drept şi limpede. care nu făceau decât să-i întărească eroarea. ud leoarcă.” Dar îndată mi-am dat seama de penibila lui eroare — căci nu s-a întors de loc spre mine. deasupra noastră numai streaşina prea mică sub ploaia care pătrundea răutăcioasă şi nesătulă. nu puteam nici să-l părăsesc fără să-i spun un cuvânt. mai mult nu voiam. Ultima frază n-am înţeles-o îndată. o odaie la un hotel. simt tot neverosimilul. Ceva trebuia să fac. să-l duc cu o trăsură acasă la el şi apoi să mă întorc şi eu acasă. în spate oblonul tras al chioşcului. mai departe nu mă gândisem la nimic. îmi spuneam. s-a opus numai cu un fel de expresie ironică: „Nu. prea târziu. Ne lovea în rafale repezi. Stăteam astfel. nu mai am nevoie de 257 . N-am dat drumul braţului. treptat. ba chiar fantasticul situaţiei mele — ce putea crede despre mine de vreme ce felul cum îl trăsesem de pe bancă şi-l târâsem nu era deloc acela al unei doamne. mia răsărit în minte ce groaznică neînţelegere asupra persoanei mele se putea ivi. Doar nu mai puteam sta lângă omul acela străin. care privea ţintă în noaptea ce vremuia: — Unde locuieşti? — N-am locuinţă… am venit astă-seară de la Nisa… la mine nu putem merge. Trebuie să-ţi găseşti un adăpost. Am zis: „Atunci. Şi l-am întrebat pe omul acela neclintit de lângă mine. drept una dintre femeile care forfotesc în jurul cazinoului. cu zdrenţe de frig umed pe haine şi în obraz. în dunga uscată de sub streaşină. ci l-am tras pe omul lipsit de voinţă până la ghereta unde streaşina îngustă îl păzea oarecum de asaltul înfuriat al ploii mânate de vânt. Gândul acesta însă nu mi-a venit îndată. La urma urmei. Cel mai bine ar fi. n-am nevoie de nicio odaie. din neclintirea absurdă. Mai mult nu ştiam. a doua zi va şti să se descurce. Altminteri n-aş fi rostit niciodată vorbele următoare. Nu poţi să mai rămâi aici. a celei mai mari desperări. sinucigaşă. Situaţia devenise de nesuferit. ce putea crede — căci abia acum.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - ploaia rece. Abia mai târziu.

ca să-şi poată trece noaptea şi a doua zi să poată pleca acasă. cedând. am strigat unul şi ne-am urcat. a spus el. Dar amintindu-mi deodată că omul ud leoarcă de lângă mine n-ar fi fost primit în niciunul din hotelurile bune — pe de altă parte. ud leoarcă. ar fi recăzut în prăpastia fără fund. Mi-e totuna… La urma urmei. Am chibzuit repede: cel mai bine e să-l duc la un hotel şi acolo să-i strecor bani în mână. m-am speriat până în străfundul inimii. Şi cum mereu cupeuri trăgeau în grabă în faţa cazinoului. la început n-am ştiut ce să-i răspund. — Bine. răzbit şi el de ploaie. mie mi se părea că în acest dreptunghi. Vino! Nu trebuie să stai aici. cum vrei. M-am apropiat de el. a dat bice cailor. Dar n-aveam curajul să-i interzic ceva. cu o indiferenţă zguduitoare. căci dacă l-aş fi respins. indiferent. — Nu te gândi la bani. Te înşeli. încât nu aveam timp să mă simt jignită prosteşte. să găsesc vreun cuvânt care 258 . roţile huruiau şi ploaia lovea furios în geamuri. viu. şi tot ce făcusem până atunci ar fi fost zadarnic. n-am niciun ban.. pe care trebuia să-l salvez. am spus birjarului: — La vreun hotel modest! Birjarul. de ce nu? Să mergem. Abia acum îmi dădea prin gând că nu ştiam ce să fac cu el. istovit. el a venit lângă mine şi m-a luat de braţ. mai departe nu mă gândeam. nedându-mi seama de ceea ce putea părea dubios. mergeam alături de un cadavru.” Şi cuvintele astea fuseseră spuse tot îngrozitor. spre cazinou. Intimitatea asta neaşteptată mi-a fost neplăcută. stătea acolo rezemat de perete. Mi-am dat seama. Simţeam numai ceea ce simţisem din prima clipă când l-am văzut ieşind din sală ameţit şi ceea ce simţisem neîntrerupt în timpul acelui ceas de necrezut: că aici se afla în pragul morţii un om tânăr. Nu te gândi la nimic. Străinul de lângă mine nu rostea niciun cuvânt. Am mers câţiva paşi înapoi. Nu-ţi da nicio osteneală. vino! A întors capul. Încercam să mă gândesc. mă zdruncina într-atât. Am deschis umbrela. Când birjarul a întrebat încotro să meargă. Părea că şi trupul se deşteaptă încet din letargie.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - nimic. îţi găsesc eu un adăpost. strâmt ca un coşciug. cum prin întuneric se străduia pentru întâia dată sămi vadă faţa. pe când în jurul nostru ploaia bătea toba înfundat şi burlanele ne aruncau la picioare apa pleoscăind. Felul cum omul. m-a îngrozit chiar. ca femeie fără experienţă. de la mine n-ai ce căpăta.

a repetat din nou înfundat. ziua. deasupra noastră un acoperiş de sticlă se boltea peste o bucăţică de loc apărat de ploaia care destrăma în franjuri. Nu vă puteţi închipui cum tonul acela înfundat mi-a pătruns până în suflet. săşi dea la o parte pălăria de pe care se scurgeau mereu picături pe frunte şi pe obraz. Întâi vei dormi.. Eu nu pot fi ajutat cu o sută de franci. am insistat. ia-ţi o odaie şi mâine întoarcete la Nisa. ia-i! Dar mi-a respins mâna cu o energie pe care nu i-o bănuiam. lucrurile au altă înfăţişare. După câteva minute cupeul s-a oprit. Mâine iar m-aş duce la cazinou şi. n-aş înceta să joc până nu m-aş curăţa. Era cu totul indiferent şi nu vă pot spune cum mă zguduia năruirea lui. decât să le mânjesc oamenilor odaia cu sânge. Şi mi-e teamă că eşti pe punctul de a face o prostie. noaptea din jur. De ce să reîncep? M-am săturat. Eu nu mai pot fi ajutat. dar numi venea nimic în minte. Ne aflam în faţa unui mic hotel străin. — Eşti o femeie bună. Dar cum eu îi întindeam din nou banii. pe când el parcă beat de somn a trântit portiera. s-a sfârşit cu mine. Eu nu mai pot fi ajutat. luminos. nici cu o mie. Mai bine sfârşesc cu mine afară. Mâine. cu simţurile încă buimăcite şi în jurul locşorului unde se sprijinea se formase o baltă din apa ce picura din el. Nu-i nicio ruşine să primeşti un ajutor… Uite. Te-am urmărit în sala de joc. mâine ai să-ţi schimbi părerea. dar nu-ţi prăpădi banii. M-a privit mirat. eu am coborât întâi. Dacă mai dorm sau nu în noaptea asta. n-are niciun rost. e totuna. Străinul.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - să slăbească ciudăţenia şi groaza acelei vecinătăţi mute. vorbeşte şi respiră are să fie 259 . îl îndemnai eu. cu ultimii câţiva franci. în orice caz. se proptise instinctiv de zid. tânăr. Dar acum trebuia să fac ceva. Stătea ca un înecat scos din apă. mi-a împins mâna aproape brutal. cu o grozavă monotonie. Ştiu că ai pierdut tot. am zis. sub propria lui greutate. Am căutat în buzunar. — Lasă. a spus. Dar nu făcea nici cea mai mică sforţare să se scuture. bucata aceasta de tinereţe care gândeşte. observându-i ezitarea. dar gândiţi-vă: la doi paşi stă un om viu. — Trebuie să-i iei. şi ştii că dacă nu-ţi încordezi toate puterile. din pălăria udă şi din hainele mototolite picura şi şiroia. — Iată o sută de franci. am plătit birjarului.

pornită din mânie şi din amărăciune. ai să-ţi iei o odaie şi mâine dimineaţă vin să te conduc la gară. Trebuie să pleci de-aici. — Ai să iei banii şi ai să te duci sus imediat. nu te mai osteni şi nu-ţi cheltui prosteşte banii. acum am sunat. în hotel. încât am rămas străfulgerată ca de paralizie. dacă aş şti măcar eu… Simt chiar o oarecare curiozitate. Dar eu nu mă lăsam. Nu. am păşit cu hotărâre spre sonerie şi am sunat. L-am apucat de braţ: — Ajunge cu prostiile! Acum ai să te urci sus. Trebuie să te întorci acasă chiar mâine şi n-am să mă liniştesc până nu te văd urcat în tren.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - un cadavru peste două ceasuri. femeie. C. Mâine! Dacă ai şti tu unde am să fiu mâine. fermă. Mâine ai să-mi dai dreptate. portarul are să vină îndată. învrăjbită. Asta e laşitate. a spus el deodată cu o voce dură. Uite. Mâine la nouă te aştept în faţa hotelului şi le conduc îndată la gară. e o isterie prostească. În clipa aceea s-a auzit cheia în uşă şi portarul a deschis. se opri iar şi se sculă brusc. mi s-a întunecat cu totul raţiunea… Voiam să mă apăr. ca maniacă. — Vino. să mă smulg… dar voinţa mi-era neputincioasă… şi… aveţi să înţelegeţi… mi-era ruşine să mă lupt cu un străin în faţa portarului. o furie de a învinge împotrivirea aceea absurdă. Navea nicio grijă ce se va întâmplă mai departe. într-o odaie străină.. — Mâine! a repetat el cu o intonaţie ciudat de sumbră şi de ironică. Te duci sus şi te culci. şi mi-am simţit încheietura încătuşată ca în fier de degetele lui… Mam speriat… m-am speriat atât de tare. într-un hotel al cărui nume nu-l ştiu nici acum… Mrs. Şi în mine s-a deşteptat un fel de turbare. să spun ceva. am să mă ocup de cele necesare ca să ajungi acasă. dormi bine şi nu te gândi mai departe. Nu dai cu piciorul vieţii când eşti tânăr numai pentru că ai pierdut câteva sute sau câteva mii de franci. care aştepta acolo nerăbdător… Şi astfel… m-am aflat deodată înăuntru. Părea că glasul nu i se mai 260 . I-am apucat cu putere mâna şi i-am vârât bancnota în palmă. dar gâtlejul mi-era sugrumat… pe braţ mâna lui se lăsa grea şi poruncitoare… mi-am dat seama vag cum mă târa inconştient în sus. Dar acum culcă-te. Zicând acestea. du-te acasă. Eram ca turbată. voiam să vorbesc. pe o scară… o cheie a scârţâit… Şi iată-mă deodată cu omul acela străin.

îmi încordam totul. ultimul lucru ce-i rămăsese. prea desluşit. una. când vă jur pe tot ce mi-e mai sfânt. niciun gând la vreo… la vreo legătură cu omul cel străin nu-mi trecuse prin minte. Şi noaptea aceea a fost atât de plină de luptă şi de vorbă. n-am uitat nicio clipă a acelei nopţi şi nici nu vreau s-o uit vreodată. dogoarea şi răceala ei. Eu însă. de pasiune. de implorări şi de beţie. Astfel de ceasuri trăieşte un om poate o singură dată în viaţă şi dintre milioane de oameni numai unul. mă prăvălisem brusc ca printr-un chepeng din drumul lin al existenţei mele în situaţia asta. căci mi-era penibil să observ emoţia bătrânei doamne. celălalt neştiutor — am ieşit cu totul schimbaţi. privi mută afară câteva minute — sau poate îşi propti numai fruntea de geamul rece. am luptat pe viaţă şi pe moarte. cei doi oameni care. că străinul. omul acela pe jumătate mort. cu 261 . Scutiţi-mă să vă povestesc ce s-a petrecut în odaia aceea. care-mi petrecusem douăzeci de ani departe de toate puterile demonice ale existenţei. naş fi bănuit vreodată. în noaptea aceea: eu. m-am pomenit în aventura aceea tragică. că până în clipa aceea. înlănţuiţi. ca să-l scap. — Iată. Se duse la fereastră. de lacrimi. fără acea întâmplare îngrozitoare. Am jurat să fiu sinceră faţă de dumneavoastră şi faţă de mine. cu câtă aviditate dezlănţuită mai poate un om sfârşit. nu îndrăzneam să mă uit mai de aproape. n-aş fi înţeles niciodată cât de măreţ şi de fantastic îşi îngrămădeşte natura. un om pierdut. fără voinţă trează.. repet. da. Simţeam cu fiecare nerv. cât de arzător. deci fără cea mai mică dorinţă. pe onoarea mea. încât vă repet că numai dintr-o voinţă aproape exaltată de a da ajutor şi din nimic altceva. fără să pun nicio întrebare. turbat de moarte. pe copiii mei. fără cea mai mică bănuială. cât de desperat. să soarbă fiece picătură roşie a vieţii. Viaţă şi moarte. Şi sper că mă credeţi când vă asigur încă o dată. încât mi-a părut că durează o mie de ani iar noi.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - supune. Aşa că rămăsei tăcut. tot ce-mi fusese dat. Se agăţa de mine ca unul ce simte abisul sub sine. într-adevăr. Căci atunci am luptat cu un om pentru viaţa lui. încântare şi desperare. Eu. fără vreun sentiment personal. cu totul inconştientă. de mânie şi de ură. voia să mai apuce cu toată lăcomia şi cu toată patima. ne-am prăbuşit în abisul ei — unul. câteodată în scurte clipe. fără să scot niciun sunet şi aşteptai până când se întoarse cu paşi domoli şi se aşeză iar în faţa mea. v-am spus ce era mai greu de spus.

. Dar despre asta nu vreau să vorbesc. un străin… pe jumătate gol… Ştiu că groaza asta nu se poate descrie. afară. Deodată. cu iuţeala fulgerului. Numai nemaipomenitul minut al deşteptării. Întâi am încercat să mă conving că era un vis mai luminos. dimineaţa. Cât a durat starea asta grozavă. un străin. pe atât de inexplicabil. vreunei puteri cereşti ca totul să fie neadevărat. nu era inconştienţă. dimpotrivă. după somnul cel apăsător şi buimac — dar în faţa ferestrelor se şi arăta lumina soarelui. se târşâiau paşi şi toate semnele astea dovedeau necruţător că simţurile îmi erau treze. Ştiu numai că încinsesem ochii şi mă rugam lui Dumnezeu. mai străveziu. Dar auzul meu ascuţit nu mai îngăduia nici o iluzie: auzeam oameni vorbind în odaia vecină. apa curgând. al tramvaielor şi de zarva trecătorilor zgomotoşi. vreau totuşi să vi-l schiţez. acum ştiam că nu visez. Mi-a trebuit mult până am deschis ochii. Dar nu era un leşin binefăcător. această conştiinţă clară. îngrozitor de clară. cu întregul trup rece: morţii vor fi stând la fel de ţepeni în sicrie. al cărui 262 . strada răsuna de huruitul trăsurilor. m-am ridicat ca să-mi adun gândurile… dar când mi-am întors privirea într-o parte… am văzut… şi niciodată nu voi putea descrie spaima mea — am văzut dormind lângă mine. care îşi dădea seama de toate.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - alte simţuri. într-un pat străin. totul îmi devenise pe cât de limpede. jos. cu alte sentimente. dar nu înţelegea nimic. pe coridor. Instinctiv. şi nu mă dumiream cum ajunsesem acolo. bâjbâind cu privirea mai departe. N-am să ştiu niciodată cât am zăcut aşa. în patul larg. Îmi amintesc lămurit: inima mi s-a oprit în loc. ci sunt trează. dintr-o adâncime a nopţii cum nu mai cunoscusem. şi primul lucru pe care lam văzut a fost deasupra mea un plafon şi. Acum aveam o singură dorinţă: să mor de scârbă şi de ruşinea de a mă afla cu un om complet străin. mi-am ţinut răsuflarea ca şi când prin asta mi-aş fi putut stinge viaţa şi mai ales conştiinţa. s-a lăsat atât de înspăimântătoare asupra mea. încât am căzut îndărăt fără putere. M-am trezit dintr-un somn ca de plumb. Nu vreau şi nu pot să descriu nimic. un străin — un străin. într-o speluncă desigur suspectă. a dimineţii. o odaie cu totul necunoscută şi urâtă. să fie nereal. nu pot spune: astfel de secunde au altă măsură decât cea a vieţii. m-a cuprins altă spaimă. o spaimă înfiorătoare ce mă gonea: străinul.

căpătase deodată sens. toate sentimentele. Trăsăturile răscolite convulsiv. de data asta. părul blond se bucla în jos. să nu-i mai vorbesc. niciun complice. pe fruntea nebrăzdată. dar — ce lucru straniu! — străinul. orice groază — nu mi-era ruşine. eram mândră la gândul că omul acesta tânăr. M-am îmbrăcat tiptil. hainele. Să scap la vreme. de adevărată beatitudine. şi mergând în vârful picioarelor s-o ridic — în secunda aceea nu m-am putut împiedica să arunc o privire pe faţa străinului care căzuse în viaţa mea ca o piatră din senin. nici la copiii care în somnul lor de sugaci au o fluturare de veselie îngerească. orice teamă. reuşisem. visau întredeschise molatic şi aproape rotunjite într-un zâmbet. care chiar strălucea de puritate şi de seninătate. tânărul care moţăia acolo. de băieţandru. să n-am niciun martor. Şi îndată mi-am dat seama că pentru mine nu exista decât o scăpare: să mă îmbrac. o eliberare. Acel chip exprima. ca o manta grea şi neagră. din ţara asta. La tabloul acesta uimitor. voios şi liniştit ca o floare. care stătea culcat. eram gata. şi ca un joc de valuri line respiraţia trecea din piept în tot trupul. de neînţeles. era într-adevăr un străin pentru mine: în prima secundă nici n-am recunoscut obrazul din ajun. Buzele. eram aproape veselă. scoase la iveală de patimă. cu o zi înainte strânse şi încleştate între dinţi. să nu-l mai întâlnesc niciodată. Să nu mă mai vadă. la hotelul meu. cu o plasticitate unică. un obraz ca de copil. să nu-l mai văd în ochi. nu. şi imediat. O singură privire voiam să arunc. la viaţa mea.. o asemenea expresie de luminozitate pură. Gândul m-a smuls din sfârşeală: grijuliu de tot. să fug înainte ca el să se trezească. cu primul tren să fug din locul ăsta nelegiuit. Tot ce fusese înspăimântător. la căpătâiul patului. mă bucuram. ca la acel străin în faţa mesei de joc. simţământul de a fi salvat. să mă întorci undeva. niciun acuzator. Poate vă amintiţi — v-am istorisit adineauri — că la niciun om nu mă izbise expresia de aviditate şi de pasiune într-un exces atât de nelegiuit. să plec. Şi vă spun că n-am văzut niciodată. căzu de pe mine. Numai pălăria era de partea cealaltă. o destindere paradiziacă de sub orice apăsare lăuntrică. fără 263 .STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - nume nu-l ştiam. delicat şi frumos. putea să se trezească şi să-mi vorbească. pipăind. am coborât încetişor din pat (numai să nu fac zgomot) şi mi-am căutat. ale omului surescitat de moarte se şterseseră parcă — cel-de acum avea un alt obraz. tremurând în fiecare clipă să nu se deştepte el. cu mişcări furişate ca de hoţ.

părând şi el că răsare trudnic dintr-o mare adâncime şi o mare încâlceală. Privirea i-a rătăcit în odaia străină. — Deci. acolo voi avea grijă de rest. Dar înainte ca să fi vorbit sau să-şi fi putut aminti. aşa cum se luminase în mine orice sentiment chinuitor. În hotelul de duzină jegos şi dezgustător. necunoscută. Căci nu uitaţi ce v-am spus adineauri. era salvat! Şi acum mă uitam — nu pot zice altfel — cu o privire maternă la omul care dormea. Dar tot ce fusese încordat şi chinuit în glas dispăruse. ca o trăsură care s-a trudit să ajungă pe o înălţime şi de acolo coboară la vale lesne şi repede. nicio familiaritate.. din cursul nopţii. nimic discutat despre cele din ajun. A privit mirat în jur — tocmai aşa ca mine mai înainte. nimic nu trebuia reîmprospătat. zdrobit. — Trebuie să plec acum. povestirea ei. să nu-i îngădui nicio întrebare. omul a deschis ochii. Să nu-l las să vorbească. mă reculesesem. nimic explicat. aşa zbura acum. mi-a înflorit sora ei. Din clipa cea mai groaznică a unei vieţi întregi. Dumneata rămâi aici. eu însămi nu mă mai vream şi orice viaţă care 264 . M-am speriat şi m-am tras înapoi.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - dăruirea mea ar fi fost găsit în vreo prăpastie. Mrs. după moartea soţului meu. murdară. Şi în odaia prăpădită. pe care îl mai născusem o dată la viaţă. La douăsprezece. în cuvinte uşurate. cea mai minunată şi cea mai copleşitoare clipă. doar să nu mai văd odaia. Mă mişcasem prea zgomotos? Rostisem involuntar ceva? Nu ştiu. cu obrazul strivit. te întâlnesc la intrarea cazinoului. Copiii nu mai aveau nevoie de mine. cu ochii căscaţi înfiorător. o fericire ca în faţa unei minuni şi a unei mântuiri. Deodată. am pornit în grabă spre hotelul meu. însângerat. mai dureros decât pe propriii mei copii. C. renunţasem cu totul la viaţă. de pe cer furtuna curăţise tot ce era apăsare. apoi a căzut uimită asupra mea. îşi întrerupse povestirea atât cât să-ţi tragi răsuflarea. Eu îl salvasem. am fugit fără să întorc capul din hotelul al cărui nume îl ştiam tot atât de puţin ca pe acela al străinului cu care petrecusem acolo o noapte. l-am anunţat repede. pe străzile înseninate de lumina dimineţii. m-a năpădit — oricât de ridicol vi s-ar părea — un simţământ asemenea aceluia dintr-o biserică. Şi înainte ca el să poată răspunde ceva. am ieşit repede. să te îmbraci.

Mai era ceva de învins şi menirea avea să fie dusă până la capăt. Nimic din ruşinea şi din ciuda pentru ceea ce se întâmplase nu mă mai apăsa. de nepremeditat şi de fericit în surprinderea şi în toate mişcările lui! O rază de bucurie.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - nu trăieşte pentru un anumit ţel e o eroare. umplându-le. îl scăpasem de nimicire cu încordarea tuturor puterilor mele. se ruşinează şi devin rigizi ca să-şi ascundă sentimentul. era nevoie de o sforţare pentru a lupta cu el. Fireşte.. De-abia mă apropiasem de cazinou la ora convenită. tulburaţi de prezenţa sa. Dar totul s-a petrecut mai uşor decât crezusem. am pus la o parte — inconştient. pentru că acum trebuia să-i ies înainte aievea. Cu o energie care mă uimea. din care Dumnezeu. o beţie. Acum. ca un sculptor misterios. Toate cele din ajun se petrecuseră în întuneric. aveam o menire: salvasem un om. plină de recunoştinţă şi în acelaşi timp respectuoasă. am mai aranjat câteva lucruri şi câteva întâlniri. n-am luat deloc în seamă privirea mirată a portarului când m-a văzut întorcându-mă acasă abia la nouă dimineaţa. se vedea strălucind prin miezul trupului. când un tânăr a sărit de pe o bancă şi m-a întâmpinat grăbit. tac zăpăciţi. citeam în ochii lui. care se ciocnesc brusc una de alta. cu chipul meu. care se plecau umili de câte ori îi întâlneau pe ai mei. Cu o zi înainte. apoi m-am dus la bancă să ridic bani şi am pornit în grabă la gară după informaţii despre plecarea trenurilor. Ajunsă în odaia mea. redeşteptarea subită a dorinţei mele de viaţă. ca o patimă. căci abia mai târziu am observat asta — rochia de doliu şi am luat alta de culoare mai deschisă. cu persoana mea. un sentiment neaşteptat al necesităţii de a exista. o demenţă a doi oameni scoşi din fire: astăzi însă era nevoie să mă expun mai făţiş. şi gestul 265 . Am alergat deci la hotelul meu. atât de copilăresc. ca într-un vârtej. nu eram măcar sigură că acel străin mă va recunoaşte. Fusesem ca două pietre luate de un torent. Nu mai aveam nimic de făcut decât să închei cu plecarea şi cu salvarea definitivă a omului pe care soarta mi-l scosese în cale. m-am dezbrăcat repede. caldă. şi tocmai cei mai recunoscători nu ştiu s-o exprime. Abia ne cunoşteam înfăţişarea. în lumina necruţător de clară a zilei. făcea să reiasă palpabil. Întâmpini atât de rar recunoştinţă la oameni. Era ceva atât de spontan. fusese o întâmplare. prin vine. îmi curgea. Dar în omul acesta. frumos şi plastic expresia tuturor sentimentelor. pentru întâia dată şi pe nebănuite.

încât în puţine minute mi-a pierit orice îngrijorare. timpul de studiu. iar chioşcul. Se trăgea dintr-o familie de vechi nobili din Polonia austriacă: fusese destinat carierei diplomatice. În acest timp. mai ales. Pentru a sărbători ziua aceasta. nici dormi liniştit şi. şi în fiecare vorbă a lui era atâta bună-cuviinţă. abia atingându-le. parcă oglindind luminarea sentimentelor noastre. devenind o prăvălioară de flori. pe care le oferea o fată tânără. cu o birjă la Prater şi împreună se duseseră la cursele de cai. Pe urmă s-a dat înapoi. înmugurise. şi norocul sau mai bine zis nenorocul îl făcuse să plece de la Prater. îmi săruta degetele. pătimaş. Cu două zile înainte. când la alergări. cu o bluză arzător multicoloră. liberat de vrăjile rele: marea — care cu o zi înainte fusese mânioasă — era atât de nemişcată şi de senină. nervii şi mai ales banii. cu linia îngustă a capului său de băieţandru. până la noi. tot ca răsplată pentru examenul trecut cu succes. cucernic lăsat în jos. când 266 . acea băltoacă infernală. studiase la Viena şi. viitorul diplomat căpătase de la tatăl lui o sumă de bani echivalentă cu aceea pe care o primea lunar. Atunci s-a dezlănţuit în el nebunia jocului. pariase dezordonat. albă. dar acum. a stat aşa un minut. A doua zi. la care locuia.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - recunoştinţei. Acolo. roşii. Într-o noapte. după ultima cursă. zguduite de nervi. sclipea amintind un palat maur. în jur lucea peisajul. S-a aplecat peste mâna mea şi. încât fiecare pietricică de sub valurile ei mărunte scânteia. sub a cărui streaşină ne adăpostisem de ploaia cu băşici. tânărul străin mi-a istorisit povestea aventurii lui tragice. când în cafenele sau cluburi. îl luase. suma i-ar fi părut frumuşică. o socotea mică şi fără importanţă. Nu mai putea gândi. cu o lună în urmă. m-a întrebat cum mă simt.. unchiul lui. din clipa în care văzusem pe masa verde mâinile tremurânde. nu se mai putea stăpâni. verzi. măturat de nori. ofiţer superior de stat-major. m-a privit mişcător. supaseră apoi într-un restaurant elegant. cazinoul. drept răsplată. îşi trecuse primul examen cu un succes deosebit. Mi-a confirmat în totul primele mele bănuieli. plin de respect. imediat după masă se dusese iar la alergările de trap. În ea erau îngrămădite într-o învălmăşeală pestriţă tufe mari de boboci şi de flori albe. ceea ce îi consuma orele. De aceea. a câştigat de trei ori la rând. cu suma întreită. după câştigul de la curse. sub cerul de damasc. Unchiul a avut noroc la joc. L-am invitat să ia masa cu mine într-un mic restaurant.

Dacă doar cu o zi mai înainte cineva mi-ar fi dat numai a înţelege. surescitată. Dar şi crucifixul l-a vândut pe cincizeci de franci. Trăisem în acele 267 . animată de un talent creator. Nu s-a mai putut reţine. unde pierduse tot. pentru a-şi câştiga la ruletă averea visată. şi cu cât pierdea mai mult. Câtăva vreme l-a favorizat iar norocul — apoi însă. furtul nu fusese încă descoperit. urmând o inspiraţie subită. În ceasul plecării lui. care să-l libereze. uitată. dezbrăcânduse. De mult îşi amanetase ceasul şi hainele. umbrela. Şi apoi. cu care a stat până în zori. încât povestirea faptelor lui îţi dădea mai degrabă impresia unei relatări despre o febră. nu mult mai mare decât fiul meu şi care furase nişte butoni de perle. l-aş fi considerat smintit. atât de natural istorisea şi cu atâta patimă. Pe unul l-a amanetat pentru o sumă mare. încât a amanetat al doilea buton şi. găsise în vestă o bancnotă mototolită. nu i-a mai rămas decât revolverul cu patru gloanţe şi un crucifix bătut cu pietre preţioase. dar nicio clipă nu mi-a trecut prin gând să mă indignez că omul de la masa mea era de fapt un hoţ. pentru cineva care. a plecat la Monte Carlo. cu atât mai aprig obligaţiile neîndeplinite şi cuvintele de onoare încălcate reclamau un câştig hotărâtor. Toate acestea mi le-a povestit cu graţia cuceritoare a făpturii lui. plini de zel.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - se întorsese acasă de la club. în sfârşit. despre o boală decât despre ceva scandalos. hainele. s-a întâmplat grozăvia: a furat din dulapul bătrânei mătuşi doi butoni mari pe care ea îi purta rar. întâlnise în noaptea din ajun ceva tot atât de neaşteptat ca o cataractă.. pe care jocul a împătrit-o chiar în seara aceea. prinţesa X şi de care nu voia să se despartă. s-a îmbrăcat din nou şi a rătăcit până a dat într-o cafenea de nişte jucători de domino. pentru acela cuvântul „imposibil” îşi pierduse dintr-o dată orice sens. pentru ca seara să mai poată încerca o dată plăcerea palpitantă a jocului pe viaţă şi pe moarte. făcuseră credit moştenitorului unui nume din marea nobilime. Iar eu ascultam zguduită. Dar nicio clipă n-am resimţit ceva care să semene a oroare. mie — femeie cu o viaţă ireproşabilă. Acolo şi-a vândut valiza. Dar în loc să-l scoată de la amanet. lucrurile au mers neîncetat la vale. a hazardat totul şi a pierdut. pe care îl avea de la naşa sa. Odată l-a ajutat sora lui măritată şi i-a plătit datoriile la cămătari care. asemeni mie. fascinată. care cerea societăţii ei cea mai austeră şi convenţională demnitate — că voi sta intim de vorbă cu un tânăr cu totul străin.

întregul trup tremura nervos de emoţie fericită. Altceva mă speria totuşi în spovedania aceea. Apoi. am înţeles că în omul acela patima otrăvise până şi ultima picătură de sânge. 268 . I-am făgăduit bani pentru călătorie şi pentru scoaterea bijuteriei de la casa de amanet. cu o claritate groaznică. gestul rapid şi hoţesc: vedeam cum degetele se aruncau turbate pe bijuterie şi repede o înghiţeau în scobitura pumnului. cu încheieturi subţiri. să-l conving să se întoarcă la familia lui chiar în ziua aceea. la început umilă. Numai asta mă înfiora şi mă zguduia în povestirea lui: supunerea jalnică faţă de patima nebunească a unui om tânăr. N-am să uit niciodată cu câtă recunoştinţă. le vedeam zvâcnind din încheieturi.. În ochii lui luminoşi. Numai reproducând-o. cu un gest pentru mine de neuitat. Cu o spaimă fără seamăn. iarăşi fiinţe ce vânau sau pândeau ca nişte animale de pradă. Astfel încât gândeam că prima mea datorie este să-l conving prieteneşte pe protejatul meu de necesitatea unei plecări imediate din Monte Carlo. sărind ca fulgerul. m-a ascultat acel străin pierdut. Pe când povestea. aproape de adoraţie şi de făgăduială sfântă. cum îmi sorbea cuvintele când i-am făgăduit ajutor. curat. înainte ca dispariţia butonilor să fi fost observată şi astfel viitorul să-i fie îngropat pentru totdeauna. întocmai ca la masa de joc. acele mâini minunate. apoi izbucnind din ce în ce mai pasionată. De atâtea ori am încercat să vă zugrăvesc capacitatea de expresie unică a gesturilor sale. de obicei puţin zăpăciţi. Instinctiv. care făcea să-i palpite electric toţi muşchii obrazului atunci când povestea de pasiunea sa pentru joc. încovoindu-se şi împletindu-se. a întins amândouă mâinile peste masă ca să le apuce pe ale mele. fireşte. În vreme ce mărturisea furtul butonilor (am tresărit toată fără voie) făceau. începeau să devină. mai adâncă decât în cei patruzeci de ani de viaţă burgheză. nervoase.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - zece ceasuri o cunoaştere a adevărului neţărmurit. deodată. se agita şi pe obrazul lui plastic se înscria orice încordare voluptoasă sau chinuitoare. unde ispita era mai periculoasă decât oriunde. apoi zorindu-se iar şi făcându-se ghem una într-alta. nepăsător din fire. numai cu condiţia să plece chiar atunci şi să-mi jure că nu se va mai atinge niciodată de o carte de joc sau de orice alt joc de hazard. căci era în el o fericire extatică. dar gestul acesta nu-l pot reproduce. mâinile lui. erau lacrimi. era luciul înfrigurat din ochii lui.

Şiapoi. desfiguraţi şi o mare mohorâtă. Câteodată însă. în fiecare privire se simţea provocarea şi stimularea naturii.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - suprapământească. la fiecare casă umbrită de verdele pinilor erai cuprins de un dor tainic: aici ai putea trăi paşnic. Mergeam cu o trăsură înceată (pe vremea aceea nu existau încă automobile) pe drumul minunat. suculentă. A primit încântat: de fapt. prin iarba umedă. acolo. ca nişte torţe colorate. Strada spălată lucea albă. să ne plimbăm pe Corniche. când. Doar cunoaşteţi peisajul de pe Riviera. foarte rar. în azurul înalt. care poate fi gustată de orice ochi. cenuşie şi zgomotoasă. strălucea până în slava cerului. E totdeauna frumos. şi numai pescăruşii pluteau albi. cu totul potolită. tihnită. Nu poate fi asemuită decât cu umbra albă a unui chip îngeresc ce dispare când. De o sută de ori. îţi azvârle în faţă multicolorul florilor ei. victorioasă. izbucneşte. cu mirosul ei greu de sudoare. în acelaşi timp cu omul acela zguduit. deasupra ei. o asemenea exuberanţă era ceva nou şi binefăcător. mai limpezi în aerul curăţit de zăpuşeală. Până atunci nu cunoscuse decât sala îmbâcsită a cazinoului. care involuntar îţi atrăgea inima. crezi că l-ai zărit. şi ochii fericiţi se plimbau din depărtări în depărtări. arde de senzualitate. Recunoştinţa te face fericit pentru că o întâlneşti rar atât de vădită. strivit. — Să luăm o trăsură. departe de lume! 269 . tânărul părea că observă peisajul pentru prima oară de când sosise. iar pentru mine. fiinţă măsurată şi rece. şi ţipă aproape energic în culori stridente. cu îmbulzeala de oameni urâţi. sunt zile când frumuseţea aceasta se trezeşte. delicateţea te bucură. Tot aşa. cerul era ca o peruzea şi pretutindeni se aprindeau tufişuri. am zis. dar plat ca o ilustrată. pe care un obraz omenesc rareori o arată. marea. Pe când ieşeam din restaurant. Munţii păreau că se apropiaseră deodată. trecând pe lângă numeroase vile şi privelişti. mulţumit. De ce să tăgăduiesc. trezindu-te din vis. Oferă totdeauna privirii culorile lui vii şi o frumuseţe somnolentă. era şi peisajul ca trezit magic după ploaia din ajun. când dogoreşte. minunat de albastră. scânteind fanatic. n-am putut rezista acelei priviri.. din haosul furtunos al nopţii izbucnise şi atunci o astfel de zi entuziastă. satinat de soare. se îngrămădeau curioşi până aproape de orăşelul lustruit şi sclipitor. Dar acum se aşternea în faţa noastră evantaiul imens al ţărmului însorit. aproape orientală în disponibilitatea ei veşnic luxuriantă.

tămâiată. Cred că râsul acela era un fel de refugiu pentru el. O broscuţă care. cu o atitudine puţin ruşinată. scânteietoare a soarelui. Dacă vorbeam de o floare sau îi arătam vreuna pe lângă drum. ademenită de ploaia din ajun. ajunşi pe culme. Părea un băieţel. şedea tânărul. Am intrat. şi că la ei. Când. ca în toate ţările sever catolice. înăuntru umbre se profilau albastre în jurul unui mic altar. ani întregi păreau că alunecaseră oarecum de pe el. se repezea s-o culeagă. îndărăt la biserică. mi-a venit deodată un gând. văruiţi şi goi. străinul între străini? La întrebarea mea a roşit uşor şi mi-a explicat. Lângă mine. şi-a făcut 270 . însoţită de el. a mărturisit modest speranţa lui de a avea harul ceresc. cenuşii. şi între timp povestea râzând exuberant lucrurile cele mai nostime. două lumânări priveau ca doi ochi voalaţi. un mic lăcaş sfânt. atât de îmbătător se arăta entuziasmul lui subit. eşti obişnuit din copilărie să-ţi scoţi pălăria în faţa fiecărei biserici sau a unui lăcaş al lui Dumnezeu. am străbătut un sătuc. Am rămas mirată. Pereţii interiori se zăreau în umbră. de cărămidă.. aproape dezvinovăţindu-se. un copil frumos care-şi joacă ochii în acelaşi timp zburdalnici şi respectuoşi şi la care nimic nu te încânta mai tare decât delicateţea lui totdeauna trează: dacă trăsura urca un povârniş prea înclinat. M-am dus. în ajun încă în ghearele morţii şi ale fatalităţii iar acum uimit de revărsarea albă. în acelaşi timp mi-am amintit de crucifixul de care îmi vorbise şi l-am întrebat dacă e credincios. se târa cu greu pe şosea. Şi când. atât de fericit. să nu fie strivită de vreo trăsură. în trăsura. şi-a muiat mâna în căldăruşa cu apă sfinţită. Acest frumos respect faţă de religie m-a emoţionat adânc. pe cine saluta acolo el. că trecusem pe lângă o biserică. — Opreşte! am strigat birjarului şi am coborât iute din trăsură. a ridicat-o şi a dus-o în verdele ierbii. încât un con galben de lumină tăia ascuţit întunericul. sărea sprinten s-o împingă de la spate şi să ajute caii obosiţi. şi-a ridicat brusc pălăria. — Unde mergem? I-am răspuns numai: — Vino cu mine. el şi-a scos pălăria. căci altfel ar fi trebuit să cânte. uşa era deschisă. să sară sau să facă ceva nebunesc.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - Am fost oare vreodată în viaţă mai fericită decât în ceasul acela? Nu ştiu. El m-a urmat mirat. în Polonia. Din amurgirea caldă.

în lumina scânteindă şi 271 . Apoi. Dar când m-a văzut. mi-a luat amândouă mâinile şi mi le-a atins respectuos cu buzele. trupul îi era zgâlţâit de un uragan lăuntric.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - cruce şi a îngenuncheat. într-un purgatoriu sau într-un avânt către o sferă mai înaltă. Tot timpul. Niciodată înainte şi niciodată de-atunci n-am auzit pe cineva rugându-se astfel în vreo biserică din lume. M-a privit mirat. tremurând. Îndată ce s-a sculat. S-a apropiat de mine. la un altar sau la vreo icoană care ţi-e sfântă şi fă acolo jurământul pe care ţi-l voi spune. pe care nu le pricepeam. am stăruit eu. a păşit spre o nişă.. că niciodată nu-mi voi mai expune acestei patimi viaţa şi onoarea. aşa cum fac ruşii. — Dumnezeu mi te-a trimis. A repetat. mâinile i se încleştau spasmodic pe lemnul pupitrului de rugăciune. obrazul îi era palid ca al unui om sleit. căci într-una spovedania lui îi pleca umil capul pe pupitru: tot mai pasionat se repetau sunetele străine şi mereu unul şi acelaşi cuvânt aruncat cu nespusa căldură. — Spune după mine. Am ieşit din biserică îndărăt. În sfârşit. speriat aproape. S-a aplecat adânc. Nu mai vedea. Dar înţelegând repede. s-a închinat şi a îngenuncheat supus. care aci îl ridica în sus. am zis tremurând eu însămi de emoţie. oricare ar fi el. o rugăciune de mulţumire şi de pocăinţă. ochii au început a-i străluci şi un surâs în adevăr evlavios i-a luminat faţa transportată. stăruiau limpede şi tare în golul desăvârşit al încăperii. căci simţeam că totul îmi reuşise: pe omul acela îl salvasem pentru totdeauna. — Du-te. spune după mine: Jur… — Jur. Dar trebuie să fi fost o rugăciune extatică. totul în el părea într-o altă lume. o linişte atât de deplină. Dar aş fi dorit ca deodată orga de pe piedestalul scund să înceapă să răsune. Genunchii îi tremurau. Şi deodată s-a aruncat jos ca un penitent şi a rostit. aci îl trântea iar la pământ. şi-a făcut cruce şi s-a întors cu greu. s-a sculat încet. l-am apucat de mână. cuvintele. şi eu am continuat: — …că niciodată nu voi mai lua parte la vreun joc de noroc. o clipă s-a făcut linişte. cu un extaz cum nu mai auzisem niciodată. nu mai simţea nimic. cuvinte poloneze. încât se auzea foşnetul uşor al copacilor pe care îi ţesăla vântul. cuvinte zorite. I-am mulţumit pentru asta. gonind încâlcit unul într-altul. N-am ştiut ce să-i răspund. a repetat.

de o destindere a simţirii prea puternic încordate. m-am zăpăcit şi atât am putut să îngân: 272 . Afară de asta. Niciunul dintre noi n-a mai vorbit. ne-am întors la Monte Carlo. fruntea îi era umezită de sudoare. în odaia mea. apoi deodată — involuntar. în timp ce eu voi fi la întâlnirea cu rudele mele. buzele i-au devenit ciudat de albe: — Nu… nu vreau bani… te rog. poate să-mi dea o chitanţă. a repetat ca şi când ar fi fost trupeşte copleşit de scârbă şi de teamă. şi a scris pe o hârtie cu trăsături gonite câteva cuvinte. tremurând nervoase şi speriate. şi îndată după ce mi-a întins hârtia a tresărit. Dar cu l-am liniştit. aveam să ne vedem la intrarea în gară. spunându-i că nu fac decât să-i împrumut. Gest de nedescris. a murmurat. pe drumul care la fiece cotitură dăruia o nouă privelişte. orice cuvânt ar fi fost o diminuare. ceva părea că i se urcă în gâtlej înghesuindu-se. le-a vânt în buzunar fără să se uite la ele. tremuram din tot trupul de puterea lui copleşitoare. Un fior straniu m-a cuprins. Simţeam că trebuie să mă odihnesc de acea stare prea fierbinte. seara la şapte.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - curgătoare a acelei zile ca de mai: niciodată lumea nu-mi apăruse mai frumoasă. trebuia s-o întorc ruşinată: mă zguduia prea tare să-mi văd propria-mi minune. aveam nevoie de o pauză lăuntrică. L-am rugat pe protejatul meu să vină numai o clipă la mine. Două ceasuri am mai mers încet cu trăsura de-a lungul colinelor.. Să nu vorbim de bani… a articulat cu greu printre dinţi. Către ora cinci după-amiază. Nu vreau bani… nu vreau bani… nu pot să-i văd. Ne-am înţeles că. Şi când privirea mea o întâlnea întâmplător pe a lui. iar dacă se simte prost. întorcându-şi privirea. m-am dat un pas înapoi — a căzut în genunchi şi mi-a sărutat tivul rochiei. Când şi-a ridicat privirea. După acea risipă de sentimente. apoi. pe când degetele se trăgeau înapoi. la hotel: acolo. prea extatică. Când am vrut să-i înmânez cele cinci bancnote. el să-şi scoată biletul de tren. gata să-l sufoce. — Da… da… o chitanţă. Aveam o întâlnire cu nişte rude şi mi-era cu neputinţă s-o mai decomand. o jumătate de oră înainte de plecarea trenului care avea să-l ducă acasă prin Genova. pe care n-o mai cunoscusem niciodată în viaţă. a mototolit bancnotele ca ceva lipicios care-i murdăreşte degetele. i-am dat bani pentru călătorie şi pentru răscumpărarea bijuteriei. Fericirea fusese prea mare.

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

— Îţi mulţumesc că-mi eşti atât de recunoscător. Dar, te rog, pleacă. Seara, la şapte, la intrarea în gară, ne vom lua rămas bun. M-a privit; un luciu de emoţie îi umezea ochii. O clipă, am crezut că vrea să spună ceva, o clipă a părut că vrea să se apropie de mine. Apoi s-a înclinat brusc, încă o dată adânc, foarte adânc şi a părăsit odaia. Mrs. C. îşi întrerupse iar povestirea. Se sculă şi se duse la fereastră, se uită afară şi stătu multă vreme nemişcată; pe spatele profilat în siluetă, observam tremurând o ezitare. Deodată se întoarse hotărâtă, mâinile ei — până acum liniştite, indiferente — făcură brusc o mişcare violentă de despărţire ca şi cum ar fi vrut să rupă ceva. Apoi mă privi dur, aproape îndrăzneţ, şi reîncepu dintr-o dată: — V-am promis să fiu cu desăvârşire sinceră. Şi văd cât de necesară era această făgăduială. Căci, străduindu-mă să descriu pentru întâia oară într-o continuitate ordonată întreaga desfăşurare a acelui ceas şi să găsesc cuvinte lămurite pentru sentimentul de atunci, atât de amestecat şi de încâlcit, abia acum înţeleg mult mai clar ceea ce pe-atunci nu ştiam sau poate nu voiam să ştiu… Şi de aceea vreau să-mi spun, mie şi dumneavoastră, aspru şi hotărât, adevărul. În clipa când tânărul a părăsit odaia şi am rămas singură, am avut — m-a cuprins apăsător, ca un leşin — sentimentul unei lovituri tari în inimă, ceva mă durea de moarte dar nu ştiam — sau refuzam să ştiu — în ce fel ţinuta mişcător de respectuoasă a protejatului meu mă rănise atât de cumplit. Dar azi, când mă străduiesc, dur şi ordonat, să termin cu trecutul, şi când dumneavoastră, ca martor, nu admiteţi nicio tăinuire laşă a vreunui sentiment de ruşine, astăzi ştiu limpede: ceea ce mă durea atunci atât de tare era dezamăgirea… dezamăgirea… că acel om tânăr plecase atât de docil… fără nicio încercare să mă reţină, să rămână alături de mine… că se conformase, umil şi respectuos, primei mele dorinţi ca să plece, în loc… în loc să facă o încercare de a mă lua cu el… că nu mă adora decât ca pe o sfântă care apăruse în calea lui… şi că nu mă simţea ca pe o femeie. Iată care mi-era dezamăgirea… o dezamăgire pe care nu miam mărturisit-o, nici atunci, nici mai târziu, dar sensibilitatea
273

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

unei femei ştie totul, fără vorbe şi fără cunoaştere. Căci… astăzi nu mă mai înşel — dacă m-ar fi îmbrăţişat atunci şi mi-ar fi ceruto, aş fi plecat cu el până la capătul lumii, mi-aş fi dezonorat numele, şi pe al meu şi pe al copiilor mei… aş fi fugit cu el ca madame Henriette cu tânărul francez pe care nu-l cunoştea cu o zi înainte… indiferentă faţă de gurile rele şi de propria-mi raţiune… n-aş fi întrebat unde şi pentru câtă vreme, n-aş fi acordat nicio privire vieţii mele dinainte… aş fi sacrificat acelui om banii, numele, situaţia, onoarea… m-aş fi dus să cerşesc şi probabil că nu există nicio josnicie pe lume la care nu m-ar fi putut momi. M-aş fi lepădat de tot ceea ce se numeşte pudoare şi consideraţie, dacă ar fi făcut numai un pas către mine, dacă ar fi rostit numai o vorbă, dacă ar fi încercat să mă atragă — atât de robită lui eram în clipa aceea. Dar… v-am mai spus, omul acela ciudat de confuz… nu mă mai vedea, nu mai vedea nici femeia din mine… şi cât de mult eram a lui am simţit abia când am rămas singură, când pasiunea care-i însufleţise obrazul luminat, îngeresc, a căzut neagră în mine şi a plutit în gol într-o inimă părăsită. Cu greu m-am recules, îndoit de nesuferită apăsa asupra mea acea întâlnire. Simţeam ca şi cum mi-ar fi strivit fruntea un coif de fier, greu, sub a cărui povară mă clătinam. Gândurile mi se învălmăşeau ca şi paşii, când în sfârşit m-am dus la rudele mele, la hotelul de vizavi. Acolo am stat mută în mijlocul unei vorbării aprinse şi mă speriam de câte ori îmi ridicam întâmplător ochii spre chipurile lor nemişcate, care în comparaţie cu chipul lui animat parcă de jocul de umbre şi lumini al norilor, păleau ca nişte sloiuri de gheaţă sau ca nişte măşti. În societatea aceea mă aflam parcă printre morţi, mi se părea cumplit de lipsită de viaţă; pe când puneam zahăr în ceaşcă şi, absentă, luam parte la conversaţie, se înălţa într-una, ca împins de palpitarea sângelui, singurul chip pe care puteam să-l privesc cu-o bucurie aprinsă şi pe care — ce gând îngrozitor! — într-un ceas sau două îl voi fi privit pentru ultima dată. Fără să vreau, trebuie să fi oftat sau să fi gemut, căci deodată s-a aplecat spre mine vara soţului meu şi m-a întrebat ce am, dacă nu mă simt bine, căci arăt atât de palidă şi de îngrijorată. Întrebarea asta neaşteptată m-a ajutat să găsesc repede şi uşor un pretext: că într-adevăr mă chinuie o migrenă şi de aceea o rog să nu se supere dacă mă voi retrage discret. Astfel, regăsindu-mă, m-am întors repede la hotelul meu. Şi de
274

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

cum m-am aflat acolo singură m-a cuprins din nou sentimentul golului, impresia că sunt părăsită şi, legat arzător de acestea, dorul de tânărul pe care în ziua aceea trebuia să-l părăsesc pentru totdeauna. Mă plimbam în sus şi-n jos prin odaie, am deschis fără rost un geamantan, mi-am schimbat rochia şi panglica din păr şi m-am trezit deodată în faţa oglinzii, întrebându-mă dacă, astfel gătită, n-aş putea să-i atrag atenţia. Şi dintr-o dată m-am înţeles: să fac orice, numai să nu-l pierd! Într-o singură secundă violentă, dorinţa a devenit hotărâre. Am alergat jos, la portar, şi l-am anunţat că am să plec cu trenul de seară. Acum trebuia să mă grăbesc. Am sunat după femeia de serviciu să-mi ajute la împachetat — n-aveam timp de pierdut. Şi pe când ne zoream pe întrecute să băgăm în cufere rochii şi tot felul de lucruri necesare, îmi imaginam care-i va fi surpriza: cum aveam să-l petrec la tren şi cum apoi, în ultima clipă, chiar în ultima, când îmi va întinde mâna spre a-şi lua rămas bun, aveam să mă urc în vagon cu el, uimit, cu el în noaptea aceea, în cea următoare — câtă vreme mă va voi. Un fel de beţie entuziastă şi încântată mi se învârtejea în sânge. Uneori, pe neaşteptate, pufneam tare în râs, spre mirarea fetei, pe când aruncam rochiile în geamantane. Printre picături îmi dădeam seama că mi se încurcase mintea. Iar când servitorul a venit să ia bagajele, l-am privit la început fără să înţeleg ce vrea. Mi-era greu să mă gândesc la lucruri practice când înăuntrul meu valurile agitaţiei mă loveau cu atâta putere. Nu era timp de pierdut, se făcuse aproape şapte, mai erau cel mult douăzeci de minute până la plecarea trenului. E drept, mă consolam eu, venirea mea la gară nu mai era un rămas bun, de vreme ce mă hotărâsem să-l întovărăşesc în călătorie până unde şi cât timp mi-o va îngădui. Servitorul a plecat înainte cu valizele, eu am dat fuga la casa hotelului să achit nota. Casierul îmi şi întindea restul, tocmai voiam să pornesc mai departe; când deodată o mână mi-a atins afectuos umărul. Am tresărit. Era vara mea care, neliniştită de indispoziţia mea simulată, venise să vadă ce mai e cu mine. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Numai ea mai lipsea acum, când orice secundă de întârziere putea fi fatală. Totuşi, politeţea m-a obligat să-i dau explicaţii măcar cât de sumare. — Trebuie să te bagi în pat, mă îndemna ea. Ai cu siguranţă temperatură.
275

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

Aşa şi trebuie să fi fost, căci pulsul îmi bătea darabana în tâmple şi uneori simţeam înaintea ochilor acele umbre albastre premergătoare unui leşin. Însă am refuzat, m-am străduit să par recunoscătoare, în timp ce fiecare cuvânt mă ardea şi-mi venea să dau cu piciorul în atenţia ei inoportună. Dar nepoftita stătea acolo îngrijorată, stătea, stătea, îmi oferea odicolon şi n-am putut s-o opresc să-mi frece chiar ca tâmplele cu lichidul răcoros. Între timp, număram minutele, mă gândeam totodată la el şi cum aş putea găsi un subterfugiu să scap de această simpatie chinuitoare. Şi cu cât deveneam mai neliniştită, cu atât îi dădeam mai mult de bănuit. În sfârşit, voia să mă silească aproape să mă duc în odaia mea şi să mă culc. Atunci — pe când ea tot stăruia — am văzut deodată ceasul din hol: şapte şi douăzeci şi opt! Iar la şapte şi treizeci şi cinci pleca trenul. Brusc, ca glonţul, cu indiferenţa brutală a desperării, am îndepărtat mâna verişoarei mele, împingând-o. — La revedere, trebuie să plec! Fără să-mi pese de privirea ei împietrită, fără să privesc înapoi, am trecut ca o furtună pe lângă oamenii hotelului, am ieşit pe uşă, în stradă, spre gară. Servitorul mă aştepta cu bagajele şi chiar după gesturile lui agitate, mi-am dat seama de departe că soseam în ultima clipă. Cu furie oarbă am alergat la barieră, dar acolo m-a oprit controlorul. Uitasem să iau bilet. Şi pe când încercam să-l înduplec aproape cu forţa să mă lase totuşi pe peron, trenul se punea în mişcare. Tremurând toată, mă uitam ţintă, să mai prind măcar o privire de la vreuna din ferestrele vagoanelor, un semn, un salut. Dar în mijlocul grabei şi al îngrămădelii n-am mai putut să-i găsesc chipul. Tot mai iute treceau vagoanele, şi după un minut n-a mai rămas în faţa ochilor mei întunecaţi decât un nor de fum negru. Trebuie să fi stat acolo încremenită. Dumnezeu ştie cât, căci desigur servitorul îmi va fi vorbit de mai multe ori în zadar, înainte de a îndrăzni să-mi atingă braţul. Abia atunci mi-am revenit, tresărind. M-a întrebat dacă să ducă bagajul înapoi, la hotel. Mi-au trebuit câteva minute ca să mă concentrez: nu, nu era posibil să mă întorc după plecarea aceea ridicol de grabnică, şi nici nu voiam să mă mai întorc vreodată; încât i-am poruncit, nerăbdătoare cum eram de a rămâne în fine singură, să lase bagajele la depozit. Abia pe urmă, în mijlocul mulţimii mereu alta ce se aduna zgomotoasă în sala cea mare descompunându-se
276

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

mereu, am încercat să gândesc clar cum să mă salvez din vârtejul acela dureros, desperat, vârtej de mânie, de remuşcare şi de deznădejde, ce mă sufoca. De ce să n-o mărturisesc? Gândul de a fi pierdut ultima întâlnire din propria-mi vină, se zbuciuma necruţător în mine, cu o tărie arzătoare. Îmi venea să ţip, atât de mare era durerea pe care mi-o trezea nemilos şi stăruitor tăişul înroşit în foc. Numai cei care nu ştiu ce-i pasiunea au în momente unice astfel de izbucniri neaşteptate, vijelioase, astfel de avalanşe de patimă: ani întregi năvălesc rostogolindu-lise valvârtej în piept cu toate forţele neîntrebuinţate. Niciodată până atunci sau de-atunci încoace n-am trecut printr-o asemenea uimire şi neputinţă furioasă ca în clipa când, fiind gata de cea mai mare îndrăzneală — gata să dau cu piciorul la tot ce agonisisem, la tot ce strânsesem şi păstrasem de-a lungul vieţii — mă aflam deodată în faţa unui zid de absurditate, de care pasiunea mea se lovea fără nicio putere. Ce-am făcut apoi, nu putea fi decât la fel de absurd; a fost o nebunie, chiar o prostie, mi-e aproape ruşine să povestesc — dar mi-am făgăduit mie şi dumneavoastră să nu ascund nimic. Aşa că… l-am căutat iar… îmi căutam toate clipele petrecute cu el… Mă atrăgeau puternic toate locurile unde fusesem în ajun împreună, banca din grădină, de pe care îl smulsesem, sala de joc unde-l văzusem pentru întâia oară, da, până şi spelunca aceea, numai să retrăiesc încă o dată, măcar o dată, trecutul. Şi a doua zi am vrut să mă plimb pe Corniche cu trăsura, pe acelaşi drum, pentru ca fiece cuvânt, fiece gest să mai fie reînnoit — da, atât de absurdă, atât de copilăroasă îmi eră sminteala. Dar gândiţi-vă cât de fulgerător tăbărâseră asupra mea cele întâmplate — nu le resimţisem altfel decât ca pe o singură lovitură ameţitoare. Acum însă, trezită prea sălbatic din tumult, voiam să mă mai concentrez o dată asupra celor trăite prea fugar, gustându-le trăsătură cu trăsătură, mulţumită acelei magice auto-înşelări pe care o numim memorie — fireşte, astea sunt lucruri pe care le pricepi ori nu. Poate că e nevoie de o inimă înflăcărată ca să le pricepi. Aşa că m-am dus în sala de joc să caut masa unde îl văzusem întâi, şi acolo printre toate mâinile să mi le imaginez pe ale lui. Am intrat, mai ştiam că la masa din stânga, în odaia a doua, îl văzusem pentru prima oară. Încă desluşite, îmi erau prezente în minte toate gesturile sale — mergând ca o somnambulă cu ochii
277

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

închişi şi cu mâinile întinse i-aş fi găsit locul. Am intrat deci, am traversat îndată sala de-a curmezişul. Şi acolo… când de la uşă mi-am întors privirea către furnicarul de oameni, mi s-a întâmplat ceva de necrezut… acolo, exact pe locul unde mi-l visasem, şedea, şedea — halucinaţie a febrei! —el, aievea. El… el… întocmai cum îl visasem… întocmai ca în ajun, cu ochii holbaţi pe bilă, palid ca o stafie… totuşi, el… el… de netăgăduit, el… Atât de tare m-am speriat, încât mi-a venit să ţip. Dar mi-am stăpânit spaima în faţa acestei viziuni absurde şi am închis ochii. Eşti nebună… visezi… aiurezi, îmi spuneam. E cu neputinţă… ai halucinaţii… A plecat de-aici acum o jumătate de ceas… Atunci abia am deschis iar ochii. Dar, îngrozitor: întocmai ca mai înainte, şedea acolo în carne şi oase, imposibil de confundat… între milioane de mâini, le-aş fi recunoscut pe ale lui… nu, nu visam, era el cu adevărat. Nu plecase, cum îmi jurase, smintitul şedea acolo, banii pe care i-i dădusem pentru întoarcerea acasă, îi adusese la masa verde şi, cu totul pierdut în patima sa, îi juca aici, pe când eu, desperată, îmi rupeam inima după el. Deodată m-am simţit împinsă înainte. Furia îmi îneca ochii, o furie turbată ce vede roşu mă îndemna să-l apuc de beregată pe sperjurul care-mi înşelase atât de ruşinos încrederea, simţămintele, devotamentul. Dar mă stăpâneam. Cu o încetineală voită (câtă sforţare mi-a trebuit pentru asta!) am înaintat spre masă, drept în faţa lui; un domn mi-a făcut politicos loc. Doi metri de postav verde ne despărţeau — şi puteam să mă uit la faţa lui ca de la balcon la un spectacol. Era aceeaşi faţă pe care o văzusem cu două ore în urmă strălucind de recunoştinţă, luminată de nimbul îndurării divine şi care acum pierea palpitând iar în focul iadului, în patimă. Mâinile, aceleaşi mâini pe care după-amiaza le văzusem încleştate de pupitrul din biserică în timpul celui mai sfânt jurământ, acum scormoneau iar în bani, încovoiate ca nişte gheare — vampiri voluptuoşi. Căci câştigase, trebuie să fi câştigat mult, foarte mult, în faţa lui sclipea un morman amestecat de jetoane, de napoleoni şi de bancnote, presărate într-un vălmăşag neglijent în care degetele, degetele lui tremurătoare şi nervoase se înfigeau şi se scăldau cu desfătare. Vedeam cum strângeau şi împătureau fiecare bancnotă, mângâind-o, cum învârteau şi dezmierdau monedele, pentru ca apoi, dintr-o dată, să apuce un pumn şi să-l azvârle în
278

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

mijlocul unui careu. Şi îndată nările începeau să palpite, strigătul crupierului îi desprindea de la bani privirile fremătând lacome şi i le îndrepta către bila jucăuşă. El parcă ieşea din sine pe când coatele parcă-i erau ţintuite cu nituri de masa verde Desăvârşita lui nebunie se manifesta mai înfricoşător, mai groaznic decât în seara din ajun, căci fiece mişcare a sa ucidea în mine imaginea pe fond auriu, pe care eu, naiva, o păstram în suflet. Respiram amândoi o dată la doi metri unul de celălalt; îl priveam ţintă fără ca el să mă observe. Nu se uita la mine, nu vedea pe nimeni. Ochii îi alunecau numai pe bani, se zbăteau nestatornici urmărind bila în rostogolirea ei: în cercul acela verde, nebunesc îi erau închise toate simţurile, gonind înainte şi înapoi. Pentru acel bolnav de patima jocului, întreaga lume, întreaga omenire se topise în peticul dreptunghiular de postav întins. Ştiam că pot rămâne acolo ceasuri în şir fără ca simţurile lui să-mi perceapă prezenţa. Dar n-am mai putut suporta. Cu o hotărâre subită am făcut înconjurul mesei, am păşit în spatele lui şi l-am apucat tare de umăr. Privirea i s-a ridicat nesigură, o clipă s-a uitat la mine ca la o străină, cu ochi sticloşi. Întocmai ca un beţiv pe care-l scuturi cu greu din somn şi ale cărui priviri răsar încă aţipite, cenuşii, aburii. Apoi a părut că mă recunoaşte, gura i s-a întredeschis tremurând, s-a uitat în sus la mine, fericit, şi a îngânat încet, ca o confidenţă încurcată şi misterioasă: — Merge bine… Am ştiut de cum am intrat, când am văzut că el e aici… Am ştiut îndată. Nu l-am înţeles. Am observat numai că era beat de patima jocului, că nebunul uitase toate, jurământul, întâlnirea, pe mine şi lumea întreagă. Dar chiar şi sminteala aceea, extazul lui era atât de atrăgător, încât fără voie m-am conformat vorbelor lui şi am întrebat surprinsă despre cine e vorba. — Acolo, bătrânul general rus ciung, a şoptit el, lipindu-se cât mai mult de mine, ca să nu audă nimeni secretul magic. Acela cu favoriţii albi şi cu servitorul în spatele lui. Câştigă totdeauna, lam observat de ieri, trebuie să aibă un sistem şi eu mizez totdeauna la fel cu dânsul… Şi ieri a câştigat tot timpul… numai că am făcut greşeala să mai joc după plecarea lui… Asta a fost greşeala… ieri trebuie să fi câştigat douăzeci de mii de franci… şi acum câştigă la fiecare lovitură… Acum mă ţin tot timpul după el… Acum…
279

- STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI -

S-a întrerupt brusc în mijlocul vorbei, căci crupierul a strigat sforăitor Faites vos jeux!46 şi privirea i se şi clătina, repezită, lacomă, către locul unde generalul rus cu favoriţi albi şedea grav şi indiferent şi punea încet întâi o piesă de aur, apoi, şovăind, o a doua pe careul al patrulea. Îndată mâinile pătimaşe din faţa mea au apucat şi au azvârlit un pumn de piese de aur în acelaşi loc. Şi când, după un minut, crupierul a strigat Zéro şi dintr-o singură mişcare a curăţat masa cu grebla lui, s-a uitat ca la o minune după banii luaţi de curent. Dar poate vă închipuiţi că s-a întors spre mine? Nu, de mine uitase cu desăvârşire; mă cufundasem, mă pierdusem, pierisem din viaţa lui, simţurile sale încordate îl fixau numai pe generalul rus, care cântărea iar în mână, cu totul indiferent, două piese de aur, nehotărât pe ce număr să le plaseze. Nu vă pot descrie amărăciunea, desperarea mea. Dar gândiţivă ce simţeam: să nu mai fii pentru omul căruia i-ai oferit întreaga ta viaţă decât o muscă pe care o goneşti cu un gest neglijent. Iar m-a năpădit valul acela de furie. L-am apucat puternic de umăr, încât a tresărit. — Ridică-te imediat, i-am şoptit încet, dar poruncitor. Aminteşte-ţi ce ai jurat azi în biserică: nu eşti decât un jalnic sperjur. S-a uitat lung la mine, consternat şi foarte palid. Privirea lui a luat expresia unui câine bătut, buzele îi tremurau. Dintr-o dată a părut că-şi reaminteşte cele petrecute şi că îl copleşeşte o groază de sine însuşi. — Da… da… a îngăimat. O, Doamne, Doamne. Da… vin îndată, iartă-mă… Mâna lui se şi apucase să strângă toţi banii, întâi repede, smucindu-i cu un avânt vehement, care devenea însă din ce în ce mai leneş, ca şi cum i-ar fi fost împinsă înapoi de o forţă contrarie. Privirea i se oprise iar asupra generalului care tocmai miza. — Încă o clipă… Şi aruncă repede cinci piese de aur pe acelaşi careu… Numai lovitura asta… Îţi jur, vin îndată… numai lovitura asta… numai… Şi iar i se stinse vocea. Bila începuse să se învârtească şi îl târa cu ea. Posedatul îmi scăpase iar, îşi scăpase sieşi, prăbuşit
46

Faceţi jocurile! (l. fr.)

280

Din nou strigă crupierul. Pierduse. — Lasă-mă-n pace. Dar în faţa nebuniei lui. comentau. lasă-mă-n pace! Tare de tot strigase posedatul toate acestea. şi privirea beată nu mai pâlpâia decât spre magnetul voinţei sale. Răbdarea mea luase sfârşit. s-a răstit. linişte! (l. hoţule.) 281 . nu sunt sub tutela ta! Na… na banii. cu capul şi umerii plecaţi în faţa acelui puroi de înjosire şi de 47 Vă rog. Mincinosule. S-a întors brusc. ca şi jurământul. Mie mi se adresau. Mâna avidă zvâcnea iar după aurul ce se topise. era numai mânie în ochii lui arzători. Pleacă de-aici! O clipă am încremenit. stăteam înjosită. înăuntrul căreia bila se rostogolea în salturi. Mă simţeam ca şi când cineva mi-ar fi smuls rochia de pe mine şi aş fi rămas goală. Toţi căscau ochii. trei sute de priviri neruşinate se înfigeau în obrazul meu… Şi pe când mă furişam.. dezlănţuit. şuşoteau. Dar nu şi-a mai întors capul. râdeau. mie. acoperită de ruşine ca o prostituată căreia i se aruncă bani. miai jurat… N-am putut continua. Mă uitase. madame. s’il vous plaît!47 a zis tare şi poruncitor crupierul. spre fetişul din faţa lui. Pleacă de-aici! Îmi porţi ghinion. ca şi promisiunea pe care mi-o făcuse cu un minut înainte. ci al unui nebun. nici mânia mea n-a mai putut fi înfrânată. doamnă. Aşa ai făcut ieri şi astăzi iar. l-am zgâlţâit iar. ba chiar din sala vecină se îmbulzeau curioşii. în faţa curiozităţii tuturor. pierd totdeauna. — Îţi aduc ghinion? m-am repezit eu. fr. cuvintele jalnicului individ. din nou grebla cără din faţa lui cele cinci piese de aur. dar de data asta brutal. în buzele lui tremurând de ură. a urlat tare.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - în vârtelniţa cea netedă. Stăteam în faţa curiozităţii care trăncănea şi şoptea. Când eşti aici. fără să ţină seama de mulţimea din jur. — Silence. Două sute. — Lasă-mă-n pace. — Acum ridică-te imediat! Îndată!… Ai spus că numai lovitura asta… Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. bătând cu grebla în masă. căci posedatul a sărit de pe locul lui şi m-a împins înapoi. fără să-i pese de tumultul provocat. obrazul lui nu mai era al unui om umil. zăpăcit. ţine! şi mi-a zvârlit câteva bancnote de o sută de franci… Şi-acum.

Şi numaidecât a şi început să-mi gonească prin minte ideea să plec. Dar. banca pe care se prăvălise în ajun posedatul acela. douăzeci şi patru de ore atât de pline de explozia schimbătoare a celor mai absurde sentimente. Nu percepeam decât un singur cuvânt în ritmul ce ciocănea zvâcnit: Să plec! Să plec! Să plec! Pulsul bătea ca o pană ce-mi străpungea tâmplele: Să plec! Să plec! Să plec din oraşul acela. sentiment. de vreme ce toate astea. Noaptea am trecut prin Paris. să fug de mine. să te prăbuşeşti ca un copac trăsnit. de la 282 . după o astfel de zdrobire a simţirii: totuşi. fără răsuflare. fără să iau seama la nimeni. de la o gară la alta. am ieşit în goană din sală: m-am mai putut târî până la bancă. necruţător. suferind — pentru că treci peste astfel de ceasuri şi sângele bate în vine mai departe în loc să mori. am întâmpinat doi ochi tăios de uimiţi — era verişoara mea care mă privea uluită. La viaţa mea de odinioară. m-am ridicat iar. acasă. neştiind ce să fac. Asta m-a dat gata: înainte ca ea să se fi putut urni şi reculege din surprindere. Dă înapoi în faţa dorinţei copleşitoare de a trăi care pare a se ridica mai puternică în carnea noastră decât orice pasiune pentru moarte în spiritul nostru. De neînţeles şi pentru mine însămi. ca un buştean. orice durere este laşă. Au trecut douăzeci şi patru de ani de atunci şi totuşi. biciuită de batjocura lui în faţa a şute de oameni. Şi tot atât de sleită şi de zdrobită am căzut pe lemnul tare. am mai spus-o. speriată. Deodată. şi mă uitam într-o parte. fireşte. la adevărata mea viaţă. doar ca o zguduitura îmi sfâşiase acea durere trupul. cu mâna ridicată ca de spaimă. apoi direct la Boulogne. am întrebat când pleacă primul tren pentru Paris — la zece. spirit. la ai mei. îmi îngheaţă sângele în vine. Să plec din iadul acela blestemat..STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - ruşine. şi am căzut pe bancă. chiar împinse la extrem. încât lumea mea interioară era sfărâmată pentru totdeauna. mi-a spus portarul şi îndată am cerut bagajele. nu pot să-ţi distrugă trupul chinuit. trebuie să fie aceea pe care o numim totdeauna pretenţios suflet. mi-am amintit că bagajele mele erau la gară. cu gura deschisă. Ora zece: trecuseră exact douăzeci şi patru de ore de la întâlnirea aceea fatală. ce substanţă de moluscă slabă. Şi simt iar. mizerabilă. anticipând cu nesaţ necesitatea morţii. ceea ce numim durere. de la Boulogne la Dover. amintindu-mi de clipa când am stat acolo. Am fugit la gară. Doar vreme de o clipă.

de la Londra la fiul meu — totul într-o singură fugă nebună. Mă tortura amintirea acelei nopţi. Dar.. acelui om nedemn. am plecat iar într-un orăşel francez unde nu cunoşteam pe nimeni. când mă deşteptam dimineaţa în patul meu. Simţi moartea apropiindu-se. Apoi m-am târât până în odaia mea şi am dormit douăsprezece. mi-a spus că un fiu al vărului său se împuşcase cu zece ani în urmă la Monte Carlo — nici n-am tresărit. poate — de ce să-mi tăgăduiesc egoismul? — m-a uşurat. fără să mănânc. pierd mult din primejdioasa lor putere. la o recepţie. căci mă urmărea ideea că toţi vedeau la prima privire ruşinea. Patruzeci şi opt de ore în timp ce toate roţile huruiau numai: Să plec! Să plec! Să plec! Când. dar mam ferit: nu puteam îndura. am cerut numai o baie. fără să gândesc — patruzeci şi opt de ore fără somn.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - Dover la Londra. Cu încetul. am învins traumatismul şi când. să spăl de pe trupul meu tot ce mai rămăsese din patima acelui posedat. am intrat în reşedinţa de la moşie a fiului meu. până la urmă. Uneori. cu ani mai târziu. şi când. atât de mult mă simţeam trădată. în sfârşit. Iar apoi îmi venea mereu aceeaşi dorinţă ca şi atunci: să mor îndată. timpul are totuşi o adâncă putere şi bătrâneţea o ciudată forţă de depreciere a tuturor sentimentelor. Fiul meu a vrut să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute. mi-era ruşine de respectul pe care mi-l arătau cu toţii. căci simţeam nevoia ca. mi-era o teamă îngrozitoare să deschid ochii. toţi s-au speriat: în fiinţa. Abia m-a durut. o dată cu praful călătoriei. Am evitat orice întrebare. şi încontinuu trebuia să mă stăpânesc să nu le strig în faţă cum îi trădasem. un tânăr polonez. cum îi uitasem şi-i părăsisem de dragul unei pasiuni absurde şi nebuneşti. ca de piatră. nu puteam îndura să atingă buze pe care le socoteam profanate. un somn care îţi dă o idee cum e când eşti mort şi zaci în sicriu. nu-ţi mai intră atât în simţirea lăuntrică. căci acum nu-mi mai putea fi teamă că 283 . Familia îmi purta de grijă ca unei bolnave. în privirea mea trebuie să fi fost ceva care mă trăda. fără niciun cuvânt. fără să chibzuiesc nimic. pângărită până în adâncul sufletului. informându-mă de familia lui. l-am întâlnit pe ataşatul legaţiei austriece. umbra ei cade neagră pe drum şi lucrurile apar mai puţin colorate. dar afecţiunea ei nu-mi făcea decât rău. cum nu mai dormisem nicicând şi n-am dormit nici de-atunci încoace. paisprezece ore un somn apăsător. pe jumătate gol. când mă trezisem alături de un străin. Fără niciun ţel. decăderea mea. neaşteptată de nimeni.

doream mult să-i arăt veneraţia mea printr-un cuvânt. Spunând acestea. nu mai aveam niciun martor împotriva mea afară de propria-mi amintire. Dar ea trebuie să fi simţit. care tremura uşor ca un frunziş tomnatic. M-am înclinat şi i-am sărutat respectuos mâna — mâna ei veştedă. Emoţionat fără să vreau. Stând în faţa mea. v-am fost recunoscătoare. îmi simt sufletul mai senin şi aproape voios… Vă mulţumesc mult. şi în acelaşi timp oarecum ruşinate. sau tulburarea care deodată îi îmbujora obrajii până la rădăcina părului alb? Era ca o fată feciorelnic tulburată de amintiri şi ruşinată de propria-i spovedanie. căutam un cuvânt. poate că asta te va dezlega de vraja apăsătoare şi de privirea care cată mereu înapoi. Iar acum veţi înţelege cum am ajuns dintr-o dată să vă vorbesc despre propria mea soartă. îmi întinse mâna să-şi ia rămas bun. Când aţi apărat-o pe madame Henriette şi când aţi spus cu patimă că douăzeci şi patru de ore pot schimba cu totul soarta unei femei. acum piatra zace cu greutatea ei pe tot trecutul şi-l împiedică să mai învie vreodată.. binevoitoare. truda mea. De atunci sunt mai liniştită: a îmbătrâni nu înseamnă altceva decât a nu-ţi mai fi frică de trecut. Acum mi-am luat piatra de pe suflet. Dar nu-mi ieşea nicio vorbă din gură. se sculase brusc. privii spre obrazul ei şi-mi păru minunat de mişcător chipul acestei femei bătrâne. vă rog. 1927 284 . Să fi fost răsfrângerea pasiunii trecute. fără să simt ură împotriva lui şi împotriva mea. nu vorbiţi… N-aş dori să-mi răspundeţi sau să-mi spuneţi ceva… Vă mulţumesc că m-aţi ascultat şi vă urez drum bun. fiindcă pentru prima oară m-am simţit parcă dezvinovăţită. simţeam că isprăvise. Involuntar. atunci mâine poate că îmi va fi posibil să mă duc acolo şi să intru chiar în acea sală în care mi-am întâlnit soarta.STEFAN ZWEIG – DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE DIN VIAŢA UNEI FEMEI - am să-l întâlnesc. mi s-a părut că era vorba de mine. Şi-atunci mi-am zis: uşurează-ţi o dată conştiinţa. căci se apără repede: — Nu. Puţin încurcat. Ce bine e că v-am putut istorisi toate.

Căci dintr-o dată mi-am dat seama — n-aş putea spune cum — că trebuie să mai fi fost cu ani în urmă acolo. Sub imperiul acestui sentiment de vid. Stăteam aşadar fără nicio ocupaţie. 285 . părea o cafenea de mahala. spre porţile caselor şi spre adăposturi.STEFAN ZWEIG – MENDEL. de scaunele. fără momelile de modă nouă ale cafenelelor din centru. am căutat şi eu vreun acoperiş sub care să mă adăpostesc. şi întreg acest marasm era aproape plăcut. Din grabă nici nu-i citisem numele de pe firmă. dornic să văd când va binevoi ploaia cea plicticoasă să se mute cu câţiva kilometri mai încolo.. la ce bun? Acum stăteam la căldură şi priveam nerăbdător prin geamurile ce se acopereau de şiroaie albăstrii. Acum. Din fericire. neliniştită. la Viena. de încăperea aceea străină. despre care încă nu ştii dacă porneşte din dreapta ori din stânga. de mesele acelea. mă uitam la lume. citeam pe jumătate adormit şi inconştient placardele cu totul neinteresante de pe pereţi. biciuindu-i cu apa ei. şi că trebuie să existe vreo amintire care să mă lege de pereţii. m-a surprins o ploaie zdravănă care gonea oamenii. cu canapelele ei de pluş. în jurul ochilor. OMUL CĂRŢILOR - Mendel. aşa cum începe o slabă durere de dinţi. plină de oameni mărunţi care consumau mai mult gazete decât prăjituri. vieneză. în orice cafenea veritabil vieneză. De altfel. Totuşi. Era o cafenea veche. invizibil ca un narcotic. de tip burghez. în grabă. îmbâcsită de fum. din maxilarul de sus ori din cel de jos. Dar dintr-o dată am fost smuls în chip ciudat din aromeala asta. gata să cad pradă acelei pasivităţi care apare. spre seară. ba la altul. am simţit în mine un fel de mişcare vagă. ba la unul. tradiţională după tipic. aerul înăbuşitor părea marmorat cu cerculeţe albăstrii de fum. Nu simţeam decât o încordare surdă. cu pălăria şiroind de apă şi cu umerii leoarcă. şi casa de aluminiu luminos. priveam la domnişoara de la casă cum împărţea mecanic chelnerului zahăr şi câte o linguriţă de fiecare ceaşcă de cafea. cafeneaua făcea impresia că e curată. După interiorul ei. omul cărţilor Întorcându-mă la Viena după o vizită prin suburbii. la fiecare colţ de stradă dai de o cafenea — aşa că m-am refugiat în cea de peste drum. imitate după cele din Germania. nesănătoasă. o nelinişte. desigur noi. şi vedeam cum lumina artificială din acel fumoar proiecta o umbră cenuşie.

şi totuşi — fir-ar să fie! — nu reuşeam să ajung la amintirea pierdută. să apuce amintirea. acolo mai fusesem. Dacă însă găsesc cea mai slabă proptea. de un complice minuscul din lumea reală. desigur. atât cele mai însemnate evenimente sau chipuri. îngropat sub ruine. nici pereţii tapetaţi cu o imitaţie de palisandru castaniu — toate astea trebuie să fi fost aduse mai târziu. în adâncurile ei. îndărătnică şi încăpăţânată. sigur. mai alunecoasă se retrăgea ea. Lucind. am închis ochii să pot gândi mai încordat. înecată în mine însumi. şi tonul fragil al acestui râs. Astfel. şi cum începe să-i tremure mustaţa. pe de o parte.STEFAN ZWEIG – MENDEL. insesizabilă. Îndată elementul uitat zvâcneşte ca peştele prins în cârligul undiţei. 286 . şi fără constrângere nu mai scoate nimic la suprafaţă din această lume subterană. de un stimulent senzorial. ceva din eul meu. încât îmi venea să-mi bat fruntea cu pumnii. apoi însă. Mi-era ciudă. acolo era ascuns. în urmă cu vreo douăzeci de ani sau mai mult. multe nu le cunoşteam. şi cum din acel râs se iveşte o faţă nouă — toate astea le văd îndată. ca totdeauna când vreun eşec te face să simţi insuficienţa şi imperfecţia propriilor tale puteri spirituale. ca să văd şi să simt concret trecutul. Dar totdeauna am nevoie.. şi totuşi intangibilă. Ades înghite. în zadar privirea mi se agăţa cu încăpăţânare de fiecare obiect din jur. Ştiam bine: să am numai de ce o apuca! Căci memoria mea e curios construită. Îmi repezeam cu trudă toate simţurile înainte. pe cel mai adânc fund al conştiinţei. ceva acoperit de mult sub ruinele trecutului. în spaţiu şi simultan în mine însumi. câteva trăsături de condei pe un plic. ca un cui în lemn. Şi atât m-am îndârjit împotriva prostului şi încăpăţânatului aparat al memoriei dintre tâmplele mele. OMUL CĂRŢILOR - Dar. şi din întunericul curgător îl trag afară. de pildă casa cu automatul ei zornăitor. nespus de fidelă. Dar nimic! Nimic! Ce căutam era uitat. tot mai răutăcioasă. pe măsură ce îmi îmboldeam voinţa ca să prindă. într-o viziune completă şi ştiu fiecare cuvânt pe care omul mi l-a spus cu ani în urmă. o foaie de jurnal îngălbenită. râsul lui. Fiecare detaliu îmi apare atunci: gura omului. cât şi lucruri citite sau trăite. să dau formă acelui misterios cârlig de undiţă şi să-l prind. aşa cum a fost pe vremuri. bine şi rău în acelaşi timp. lipsa unui dinte la stânga. cum zgâlţâi un automat deranjat care refuză să-ţi dea ce ţi se cuvine. Dar sigur. o ilustrată. imprecis ca o meduză. Dar nu renunţam la speranţa de a pune mâna în cele din urmă pe amintirea aceea.

în carne şi oase. fierbinte care m-a făcut fericit: Doamne. se desprinde de lume. Două biliarde stăteau degeaba.STEFAN ZWEIG – MENDEL. Iar în colţ. camera din spate. care stătea acolo nemişcat.. Brusc. La dreapta casei — mi-am amintit — treceai într-o încăpere fără ferestre. acea minune a lumii. cum stătea acolo şi cum. Iat-o. cu privirea pironită hipnotic. păi ăsta era locul lui Mendel. prin ochelari. pătrată. El. aşa cum învăţase cititul în şcoala talmudică. prin colţuri. al lui Jakob Mendel. că mi s-a şi înfăţişat din sângele creator de imagini chipul lui plastic. Instinctiv. gloria şi onoarea cafenelei Gluck? Numai o secundă mi-am îndreptat privirea spre forul meu interior. venerat într-un cerc restrâns — cum îmi pierise din memorie. Acolo. După cum copilul cuprins de somn. cum stătea totdeauna acolo. acolo pe unde treceai spre cabina telefonică. De ciudă. că au şi început. să se arate în mine primii zori fosforescenţi. la măsuţa lui pătrată de marmură cenuşie murdară. mă nimerisem iar în cartierul lui general. mi-a străfulgerat ceva prin întreaga fiinţă. totdeauna încărcată cu cărţi şi hârtii. Şi într-adevăr. dintr-o smucitură unică. neclintit. în cafeneaua Gluck din Alserstrasse. cum putusem să-l uit atâta timp. dreptunghiulară. Cum stătea acolo nemişcat. pe acel om atât de straniu. de dimineaţă până seara. al lui Mendel-Omul Cărţilor. Jakob Mendel. deodată. un obicei adus din heider. şcoala evreiască orientală de copii mici. nervii îmi şi vibrau de bucurie (simţeam că în curând am să ştiu totul). căutând obiectele cunoscute. îşi citea cataloagele şi cărţile. nu mai puteam sta liniştit pe scaun. adăstau mese de joc. pe o carte. curios! Abia făcusem primii paşi prin local. licărind. altfel tapetată ca pe atunci. pe când citea. dar cu aceleaşi proporţii: odaia de joc. îşi legăna înainte şi înapoi trupul şi chelia pătată şi rău lustruită. La una dintre ele. După douăzeci de ani. aşa era. spiritul omului trece mai uşor în 287 . verzi. tot astfel. sclipind. lângă soba de fier. ca nişte băltoace tăcute. prin legănarea hipnotică. la masa aceea şi numai la ea. m-am ridicat să mă mai răcoresc. Mi-a apărut îndată. era o masă mică. OMUL CĂRŢILOR - Nu. am ştiut. magul şi misitul cărţilor. mormăind şi bodogănind. ritmică. Deodată. m-am uitat împrejur. doi consilieri de curte sau profesori jucau şah. celebru la universitate. îngânând încetişor şi legănându-se — ca un leagăn negru. atât de caracteristic. el. pe acel bărbat legendar. aşa mă irita această pană interioară. Dar. numai cu lumină artificială. cu contururi vagi. monumentul ştiinţei. după părerea acelor evlavioşi.

Aşa ne-am dus amândoi în cafeneaua Gluck şi l-am descoperit acolo pe Mendel-Omul Cărţilor. cercetam. Jakob Mendel nu auzea şi nu vedea nimic în jurul lui. Ne-am apropiat. abia atunci. aşa cum beţivii privesc în gol ameţiţi. jucătorii de biliard făceau larmă şi se ciondăneau. m-a repezit mârâind că bibliografia unei probleme e treaba mea. parchetul mirosea a ars şi fumega. Dar Mendel. îţi aduce cartea cea mai rară din anticariatul cel mai uitat. înapoi şi înainte. aşa cum cartoforii joacă. ca un tufiş întunecat în bătaia vântului. Şi într-adevăr. cu buzunarele burduşite de reviste şi hârţoage. dar nu a băgat de seamă.. Şedea citind şi-şi legăna ca o pagodă trupul. E omul cel mai capabil din Viena. Căci citea aşa cum alţii se roagă. Lângă el. Mă dusese la el un coleg mai în vârstă de la universitate. — Te iau cu mine la Mendel. cu ochelari. dar fără mult succes. deasupra mesei. la doi paşi de el. un preistoric vierme de bibliotecă. OMUL CĂRŢILOR - harul cufundării. Ca să-i atragă atenţia. mulţumită acestui legănat al trupului deşert. înfofolit în barbă. Încât de atunci felul de a citi al celorlalţi mi-a părut totdeauna profan. ca începător ce eram. O dată a căzut din sobă un cărbune aprins. puţin cunoscut chiar azi. observasem pentru întâia oară ca tânăr marea taină a concentrării complete. chelnerii alergau. stătea pe scaun şi se legăna citind. mi-a făgăduit el. în haine negre. mulţumită duhoarei infernale. şi s-a repezit să stingă focul. căci lucrările pe care le citisem s-au dovedit insuficiente. ăla ştie toate şiţi face rost de orice. şi pe deasupra un original. medic. Era atât de emoţionant să-l vezi cum se cufunda în citire. agăţat în cui. tragica fericire — sau nenorocire — de a fi pe deplin posedat. atingând aproape cartea cu ochelarii lui groşi. Atunci am auzit de la colegul acela pentru prima oară numele lui Mendel. prietenul meu a tuşit tare. care-l creează pe artist ca şi pe învăţat. telefonul zbârnâia. nu a lui. nu observase nimic. Se spăla podeaua. La acest negustoraş de cărţi din Galiţia. Jakob Mendel. pe înţeleptul adevărat ca şi pe clement. dintr-o rasă pe cale de dispariţie. la doi coţi depărtare şi tăbăcit de fum. dar el. iar bibliotecarul căruia îi cerusem informaţii. Pe atunci făceam cercetări despre Mesmer.STEFAN ZWEIG – MENDEL. un muşteriu şi-a dat seama de pericol. negru. discipol al lui Paracelsus şi magnetizor. nu 288 . se făcea focul — el nu băga nimic de seamă. la Jakob Mendel. şi în spatele lui pendula paltonul uzat.

făcându-mă că sunt indignat — şiretlic recomandat categoric de prietenul meu. Nu cumva aş vrea să aflu ceva şi despre somnambulişti. În fine. din păcate. mecanic. în loc să stea la cărţi. Dar cu adevărat. tot atât de tare cum baţi la uşă. I-am expus repede dorinţele mele: lucrările contemporane despre magnetism. Îl cunosc. apoi a şi început să înşire curgător. Mendel şi-a ridicat în sfârşit privirea. Prietenul m-a prezentat şi i-am explicat dorinţa mea. prietenul meu a ciocănit în masă. Zăpăcit cu totul. Să-şi încaseze leafa. agitaţi ca o limbă de şarpe. Am rămas uluit. un dobitoc cu părul sur. de fapt. explicaţiile. şi despre Gassner. 289 . vioi. la acel sanctuar al revelaţiilor bibliofile. fiecare cu locul şi data editării şi cu preţul aproximativ. mâzgălită cu însemnări. Dar uluirea mea părea că-i face plăcere.STEFAN ZWEIG – MENDEL. Mendel şi-a închis strâns ochiul stâng timp de o secundă. apoi a râs scurt şi a spus. Deşi eram pregătit. şi de sub sprâncenele sure. despre Christian science şi despre doamna Blavatsky? Iar au început să plouă numele de autori. precum şi toate cărţile şi polemicile de mai târziu pro şi contra lui Mesmer. în sus pe frunte ochelarii cu rame de oţel. şi despre primele încercări de hipnoză. a împins repede. tocmai ca un ţintaş înainte de a trage. După ce şi-a vărsat astfel focul. două sau trei duzini de cărţi. cu un gest prietenos. la atâta se pricep ăştia! Mai bine ar lucra la cărămizi. ochi mici. de vreo douăzeci de ani. Îndată ce am terminat. despre exorcisme. necunoscut încă mie.. parcă citind dintr-un catalog invizibil. peste un catalog universal ambulant. ne-au împuns doi ochi stranii. negri. căci imediat a continuat să. Mai întâi m-am plâns de bibliotecar că nu voise să-mi dea informaţii. la asemenea lucru nu mă aşteptasem. mă tot uitam la 48 Bubos (l. Mendel s-a rezemat de spetează şi a scuipat cu grijă. gheaţa era ruptă între noi şi. cânte pe claviatura memoriei sale cele mai minunate parafraze bibliotecăreşti ale temei mele. m-a invitat pentru întâia oară la masa pătrată de marmură. n-a putut! E un parh48. Abia acum am înţeles peste ce minune de memorie dădusem. cu un pronunţat accent oriental: — N-a vrut? Nu. titlurile de cărţi. pătrunzători. domnii doctori ăştia. zbârlite. dar de învăţat n-a învăţat nimic de atunci. peste o enciclopedie. numai o secundă a durat acest gest de atenţie concentrată. OMUL CĂRŢILOR - observa nimic. idiş).

în scrierea invizibilă a spiritelor. Mai vino dumneata mâine. a mârâit el. Cine are sehel49.STEFAN ZWEIG – MENDEL. se găseau. murdară. privirea shakespeareană a lui Macbeth când Macduff îi propune eroului invincibil să se predea fără luptă. şi-a şters ochelarii cu o batistă ce pe vremuri fusese poate albă. înfăşat cu totul în barba lui şi pe deasupra şi cocoşat. l-am întrebat cu sfială care dintre aceste cărţi mi le poate procura sigur. cu un aer neglijent. căci numai un străin. ca stanţate cu oţel. Şi ar fi fost în drept să spună vorbe oricât de grosolane. — Ei. Mendel îmi şi aruncase o privire — dar ce privire! — în acelaşi timp triumfătoare şi ofensată. Bădăran (1. Sub acea frunte albă ca varul. pentru Jakob Mendel. ebraică). năpădită de un lichen sur. ca şi cum acest incomparabil. simpaticul nostru Mendel. o privire cu adevărat regească. idiş). Ca să-mi mai maschez puţin mirarea. părea că înghiţise cu greu o vorbă grosolană. am şi călcat în străchini: i-am propus să-i dau o notă cu titlurile de care aveam nevoie. În aceeaşi clipă. 290 . omuşorul lui mare de la gâtlej s-a rostogolit ciudat încoace şi încolo. toate numele şi titlurile câte au fost tipărite pe coperta vreunei cărţi. Dar era prea târziu. dar cu satisfacţie interioară pentru triumful lui. ascuns în învelişul cam soios al unui biet colportor de cărţi galiţian. era un titan al memoriei. preţul — la librar şi la anticar — şi în 49 50 Minte (l. un ageamiu — un amhorez50. ştia exact şi fără să stea pe gânduri. locul apariţiei. acest evreu galiţian. o să vedem ce se poate face. turtit. acest diamantin creier livresc ar fi avut vreodată nevoie de mijloace atât de grosolane! Abia mai târziu am înţeles cât de adânc insultasem geniul lui incomparabil prin amabila mea propunere. Am mulţumit politicos şi. batjocoritoare şi superioară. Despre orice lucrare apărută cu o zi sau cu două sute de ani înainte. de atâta politeţă. cum spunea el — putea face o propunere atât de jignitoare: să notez pentru Jakob Mendel un titlu de carte. Mendel o să-ţi facă el rost între timp de câte ceva şi celelalte o să le găsim noi în altă parte. am şi simţit un ghiont cu cotul din partea prietenului meu. care după ce mi-a înşirat dintr-o răsuflare vreo optzeci de autori. căci Jakob Mendel. scund. autorul.. are şi noroc. OMUL CĂRŢILOR - fenomenul ăsta bibliografic. Apoi a râs iar scurt. ca pentru un oarecare vânzător de librărie sau servitor de la bibliotecă.

Dar nici aceste cărţi el nu le citea. OMUL CĂRŢILOR - acelaşi timp îşi amintea la fiecare carte. o cifră. la o licitaţie din Viena. devenind demonic de infailibilă. că alt exemplar fusese cumpărat pe patru coroane cu doi ani înainte. cunoştea pe de rost arhivele celor mai multe firme mai bine decât proprietarii lor. nu era inferioară celei lui Napoleon pentru fizionomii. Îşi amintea îndată. a lui Busoni pentru muzică. într-o vitrină sau o bibliotecă. şi-ţi spunea şi numele cumpărătorului. nu era decât un registru cu o sută de mii de locuri. preţul. o carte era trecută în catalogul unui anticar din Regensburg cu preţul de şase mărci. orice stea în veşnic agitatul şi mereu schimbătorul cosmos al universului livresc. în perfecţiunea ei unică. Vedea orice lucrare. conţinutul lor spiritual. incult. Jakob Mendel nu uita niciodată un titlu. Într-un seminar. Totuşi. căci toate fenomenele realităţii începeau să existe pentru el cu adevărat abia când erau turnate în litere. era până la urmă improductivă. deşi aceştia aveau inventare şi cartoteci. când. pe când el nu avea la îndemână decât magia amintirii. În afară de cărţi. Desigur. formatul. când erau adunate într-o carte şi oarecum sterilizate. ce nu putea fi dovedită decât prin sute de exemple. ştia mai mult decât specialiştii. specifică pentru anticariat.. în loc să fie trecute ca de obicei într-un catalog. cu aceeaşi claritate optică cu care artistul creator vede propria-i plăsmuire. întipărite în scoarţa moale a unui creier de mamifer. stăpânea bibliotecile mai bine decât bibliotecarii. cu o viziune fără greş. coperta atrăgeau atenţia lui pasionată. cunoştea orice plantă. celei a lui Mezzofanti pentru limbi. nu-l interesa sensul lor. celei a lui Lasker pentru deschideri în partide de şah. acest om straniu nu ştia nimic despre lume. legătura. fie că o avusese în mână sau că o zărise doar o dată de departe. ilustraţiile şi facsimilele.STEFAN ZWEIG – MENDEL. În orice specialitate. care nu răzbise să înveţe mai mult decât şcoala lui 291 . Nu. invizibilă încă celorlalţi. Dar acea lume superioară era pe veci zăvorâtă pentru negustoraşul galiţian. memoria lui Jakob Mendel. într-un post oficial. n-avea nimic creator. o atare memorie nu se putuse forma şi dezvolta. Memoria lui Jakob Mendel. de pildă. sau epic: numai titlurile lor. sute de mii de studenţi şi de învăţaţi. creierul acesta ar fi instruit şi uimit mii. ar fi fost util pentru ştiinţă şi un câştig neasemuit pentru acele tezaure publice pe care le numim biblioteci. orice infuzor. cu titluri şi nume. decât prin veşnica taină a oricărei desăvârşiri: prin concentrare. decât această memorie incomparabilă.

Ce-i drept. căci îi lipsea concesiunea necesară ca să poată face comerţ legal cu cărţi. de fapt. Astfel. niciodată nu fusese văzut decât cu aceeaşi haină roasă. Studenţii îi vindeau manualele lor. Astfel. speciile şi formele primitive ale acelei puteri magice pe care o numim memorie. Dar dacă se va ivi vreodată marele psiholog (opera lui lipseşte încă lumii noastre spirituale) care să descrie în toate variantele lor genurile. vin la domiciliu. Alserstrasse”. apăreau în „Neue Freie Presse” şi în „Neues Wiener Tagblatt” aceleaşi anunţuri stereotipe: „Cumpăr cărţi vechi. trăiau câteva duzini de oameni care îi apreciau cunoştinţele şi se 292 . atunci o va face cu aceeaşi perseverenţă şi răbdare ca aceea cu care Buffon a clasat şi a ordonat speciile de animale. bea lapte şi mânca două pâinişoare. socotind după meserie şi pentru neştiutori. mai nimic. cum suge câmpia milioanele de picături ale ploii. banul nu avea loc. îi făcea plăcere. iar el putea s-o dea îndată.STEFAN ZWEIG – MENDEL. după prânz şi seara. Jakob Mendel trecea doar drept un mic negustor de cărţi. Mendel. Oamenii nu-l interesau.. pe cea mai omenească: vanitatea. psihologul acela ar trebui să amintească de Jakob Mendel. ba chiar pot zice că nici nu trăia. asta şi numai asta îi dădea o satisfacţie. şi dintre toate pasiunile omeneşti cunoştea poate doar una — ce-i drept. căra în fiecare săptămână prada în cartierul său general şi de acolo în alte locuri. iar la prânz i se aducea câte ceva. Când cineva îi cerea o informaţie pe care în zadar o ceruse de la alţii. mijlocea şi făcea rost de orice carte. nu juca. Nu fuma. urma un număr de telefon care. de la un restaurant din apropiere. plătesc cele mai mari preţuri. Iar masa moale şi fecundă sugea acel belşug de cuvinte. de acest geniu al preţurilor şi al titlurilor. Scotocea prin depozite şi ajutat de un hamal bătrân cu o barbă à la Franz Joseph. în fiecare duminică. Dimineaţa. aceste capacităţi fantastice nu s-au putut înălţa mai presus de rangul unei ştiinţe secrete. prin mâinile lui ele treceau de la o serie mai veche la alta mai nouă: în plus. doar ochii îi trăiau în dosul ochelarilor şi neîncetat îi nutreau creierul misterios cu vorbe. în schimbul unui mic câştig. Un sfat bun ţi-l dădea ieftin. era al cafenelei Gluck. de acest maestru anonim al ştiinţei anticariatului. OMUL CĂRŢILOR - talmudică. activitate puţin remuneratorie. se mulţumea cu micul trafic. titluri şi nume. şi poate încă ceva: faptul că în Viena şi în afara ei. Dar în lumea lui. la masa de marmură din cafeneaua Gluck.

cu un respect fără margini. Exprimând de fapt admiraţie entuziastă. În cursul acestui ritual cam complicat. posesorul cărţii trebuia bineînţeles să-şi stăpânească nerăbdarea. apoi câte un „oi”. scotea sunete vocalice primitive. mie. invizibile celor mulţi. o voluptate deosebită. După cum cel ce voia să se informeze despre o piesă muzicală se ducea la Societatea prietenilor muzicii. Şi într-adevăr. cei câţiva bibliofili vienezi habotnici porneau în pelerinaj spre cafeneaua Gluck. Nimeni nu l-ar fi putut tulbura într-o astfel de clipă. la Jakob Mendel. care oglindesc acelaşi univers pe o suprafaţă minusculă. Dar după sfârşitul examenului. cu ochii pe jumătate închişi. când se arata că o foaie lipseşte sau că e roasă de carii. între actele şi notele sale şi.. tânăr curios. nu mai puţin emoţionat decât o fată sentimentală mirosind o tuberoză. se scărpina în cap. cântărea cartea în mână. tot astfel. se dădea respectuos înapoi. ba chiar cu entuziasm.STEFAN ZWEIG – MENDEL. stranii. apoi îi adulmeca şi-i mirosea scoarţele pătrate. cu şăpcuţa lui cenuşie pe cap. se găsesc totdeauna ici-colo câteva faţete mici. orice 293 . după cum încă astăzi cel ce vrea lămuriri despre teatrul şi cultura veche vieneză se adresează inevitabil lui moş Glossy cel atotştiutor. Mendel dădea bucuros. al unei slujbe religioase. scumpe doar cunoscătorului. fratelui întru pasiune. sau „oivei” rapid şi speriat. Apoi. contempla. care stătea acolo. Şi aceşti cunoscători ai cărţilor îl ştiau toţi pe Jakob Mendel. începea să răsfoiască raritatea. atingea. În fine. de câte ori se aflau în faţa unei probleme cu deosebire grele. cu aceeaşi încredere de la sine înţeleasă. „ah”-uri şi „oh”-uri tărăgănate şi aproape înspăimântate. aşa cum nu poţi tulbura pe un credincios adevărat când se roagă. îi punea dedesubt o foaie de hârtie şi vedeai că dintr-o dată se ruşinează de degetele lui murdare de cerneală şi cu unghii negre. mârâia cu dispreţ: „Două coroane!” Dar în faţa unei rarităţi sau a unui unicat. cu o duioşie prudentă. Spatele încovoiat se împingea încoace şi încolo pe când el mârâia şi bombănea. plin de respect. rezolva dintr-o privire problemele cele mai grele. mirosea şi cântărea cărţile cu ceva din ceremonialul şi din ritualul reglementat al unui cult. OMUL CĂRŢILOR - foloseau de ele. la Eusebiu Mandicevschi. În fiecare dintre acele neomogene conglomerate de milioane de suflete pe care le numim oraşe mari. Când cartea ce i-o prezentai era de mică valoare îi închidea brusc coperta. Să asist la o asemenea „consultaţie Mendel” îmi pricinuia. foaie cu foaie. zâmbind amabil.

al marelui compozitor Christoph Willibald Gluck. ca să se dăruiască politeismului strălucitor şi cu mii de feţe al cărţilor. cam ca un consilier imperial specialist în probleme de artă. Bineînţeles. căruia un turist american ar vrea să-i strecoare un bacşiş pentru explicaţiile lui. în cafeneaua Gluck i se arăta mult respect. După cum un astronom. Aşa că în zadar au încercat câţiva mari colecţionari. urmăreşte noapte de noapte. cu o barbă neagră. ca cele două mese de biliard peticite sau ca vasul de aramă pentru cafea. de la masa lui pătrată. Căci personalul cafenelei îi îndemna mereu amabil pe numeroşii clienţi şi agenţi ai lui Mendel să consume ceva. la care se adăugau inevitabil anecdote prolixe şi relatări dramatice despre preţuri plătite pentru alte exemplare. un singur lucru îl putea înciuda peste măsură: când vreun novice îi oferea bani pentru o astfel de consultaţie. care pe încetul îi devenise atelier. creatorul Alcestei şi al Ifigeniei. dispariţia şi reapariţia lor. Nu ţi-l puteai închipui altundeva decât în cafeneaua Cluck. că devine mai tânăr. cartier general. drumurile lor tainice. Telefonul îi sta la dispoziţie. Banul niciodată. Făcea parte din inventarul cafenelei. furnicarul lor mişcător. în celălalt univers. în acea lume de deasupra lumii noastre. OMUL CĂRŢILOR - informaţie. Cu treizeci şi trei de ani în urmă — era un tânăr mărunt şi strâmb. zeul aspru şi unic. Numai cartea îl stăpânea. acel al cărţilor. tot astfel privea Jakob Mendel prin ochelarii săi. În schimb. Masa lui era păzită ca un lucru sacru. Atunci se trăgea ofensat înapoi. singur în observatorul său. curând însă îl părăsise pe Iehova. Mendel se bucura de multe privilegii. Pentru noi. Atunci nimerise în cafeneaua Gluck. Clipele acelea erau nopţile lui de dragoste platonică. universul lui. mai vioi.. oficiu poştal. miliardele de stele prin ocularul minuscul al telescopului. Căci să aibă în mână o carte preţioasă însemna pentru Mendel ceea ce ar fi pentru altul întâlnirea cu o femeie. faima cafenelei era legată mai mult de catedra invizibilă a lui Mendel decât de numele naşului ei.STEFAN ZWEIG – MENDEL. moale şi pufoasă şi cu perciuni — venise din Răsărit la Viena ca să înveţe şi să se facă rabin. Atunci părea că se luminează la faţă. ca şi bătrâna casă din lemn de cireş. 294 . să-l angajeze ca achizitor şi consilier al bibliotecii lor— Jakob Mendel a refuzat. asemeni veşnic rotitoare şi schimbătoare. printre care şi fondatorul universităţii din Princeton. încât cea mai mare parte din câştigul datorat ştiinţei lui se aduna de fapt în taşca de piele pe care talul Deubler o purta la şold.

De fapt. nu cunoaşte. calculând. În rândul al doilea.. poate că e vorba 295 . într-un vis prelung. nici el nu cunoştea niciun domn cu numele Mendel. Mendel şi-a ridicat uimit privirea spre becuri: cu toată larma şi tot ciocănitul instalării. Într-o zi. să-l observe). OMUL CĂRŢILOR - i se păstrau scrisorile şi i se făceau toate comisioanele. se filtrau spre creierul lui miliardele de infuzorii negre ale literelor. îi peria haina. care ţinuse câteva zile. Bătrâna de la toaletă. întrerupt numai de somn. Dar poate ştie ceva talul. Fix la şapte jumătate intra în local şi nu-l părăsea decât o dată cu stingerea lămpilor. şovăi. în anii de război şi printr-o dăruire similară cu a sa propriei mele opere. În primul rând. Abia acum. Nu. patronul cafenelei. prin perechea de lentile scăpărătoare şi aspiratoare. el petrecuse mai mult de treizeci de ani. de obicei fără ca Jakob Mendel. fiindcă tot ce e unic în felul său devine din zi în zi mai preţios în lumea noastră care se uniformizează în chip fatal. când am văzut masa de marmură de unde Jakob Mendel îşi împărtăşea oracolele. nu. simţeam un fel de ruşine faţă de el şi în acelaşi timp o curiozitate reînnoită. îi cosea nasturii şi în fiecare săptămâna îi ducea o legăturică la spălat. numai acolo. printr-o intuiţie profundă. cufundat în cărţile lui. Numai prin cele două găuri rotunde ale ochelarilor. Mendel nu observase nimic. cu regret. Acum însă. orice altă realitate trecea pe lângă el ca un simplu zgomot. lângă această masă goală. domnul Standhartner l-a întrebat politicos dacă nu citeşte mai bine la lumina electrică decât înainte la lumina spălăcită şi pâlpâitoare a lămpilor Auer. Numai pentru el era voie să se aducă prânzul de la restaurantul din apropiere şi în fiecare dimineaţă domnul Standhartner. Unde oare dispăruse. o femeie de treabă. Cu ceilalţi clienţi nu vorbea niciodată. A. stătu pe gânduri. la masa aceea pătrată — citind. ce se întâmplase cu el? Am chemat chelnerul şi l-am întrebat.STEFAN ZWEIG – MENDEL. venea în persoană la masa lui să-i ureze bun venit (cei drept. un domn cu numele de Mendel. ca o lespede de mormânt în lumina serii. îl iubise mult pe acest Jakob Mendel. nu citea nicio gazetă şi nu băga da seamă nicio schimbare. înţelegeam ce valoare dispare cu orice om ca dânsul. pentru că omul tânăr şi fără experienţă din mine. Talul îşi împinse cu greu spre mine pântecele ascuţit. lucind părăsită. deci întreaga fracţiune trează a vieţii. Şi totuşi îl uitasem — e drept. ajuns mai matur. niciun domn cu acest nume nu frecventează cafeneaua. De aceea m-a cuprins un fel de spaimă. comparând.

un om respirase. de mult şi-a vândut cafeneaua. în cafeneaua Gluck nu mai ştie nimeni de Jakob Mendel. Fără îndoială. înălţând umerii. La început s-a uitat la mine bănuitoare. sau spălase geamuri. — O. cu o cârpă. ciufulită. patru. frecându-şi încă în grabă mâinile roşii. Eu însă. Ce lucruri plăcute puteam să-i cer? Dar abia apucasem să întreb de Jakob Mendel. uite că-şi mai aminteşte cineva de el! Da. bietul domnu’ Mendel. de domnul Mandl de la merceria din Floriangasse? Am simţit pe buze un gust amar. Şi dacă nu ştiu 296 . mai e doamna Sporschil. ba nu. dereticase tocmai tristul ei lăcaş. dacă vântul îţi şterge urma paşilor abia făcuţi? Treizeci de ani. M-a întrebat dacă sunt o rudă.. Nu. domnul Standhartner. vorbise în încăperea aceasta de câţiva metri pătraţi şi doar trei ani. Căci nimeni nu se sinchisise vreodată. care ştiu că pe un Jakob Mendel nu-l poţi uita.STEFAN ZWEIG – MENDEL. Atât era de mişcată. gustul deşertăciunii — de ce mai trăieşti. Doamne. trebuie să fie cincişase ani de când s-a prăpădit. cu o privire de jos în sus. cărţilor! Aproape furios. iar vechiul tal trăieşte pe peticul lui de pământ lângă Krems. apoi a murit. OMUL CĂRŢILOR - de domnul Mandl. nu mai e nimeni aici… ba da. Mai bine de douăzeci şi cinci de ani. Doamne. o femeie cu părul alb. în faţă. citise. gândise. am întrebat talul dacă n-as putea vorbi cu domnul Standhartner sau dacă nu mai e cineva din vechiul personal. Doamna Sporschil. Ce om bun şi de treabă! Şi când mă gândesc de când ne cunoşteam. în partea nobilă a cafenelei. au fost de ajuns ca să vină un faraon nou şi nimeni să nu mai ştie de Iosif. — Doamne. chiar plini de încântare. am rugat s-o cheme. doar l-am găsit aici când am intrat în serviciu! E o ruşine cum l-au lăsat să moară! Era tot mai agitată. lucruri de mult uitate. mi-am dat seama îndată: îi era neplăcut că fusese chemată pe nepusa masă. O. Am întrebat-o dacă Mendel mai trăieşte. nu. când le trezeşti o amintire comună frumoasă. omul. După atitudinea ei nesigură. O privire ce pândea ghemuită. nici nu întrebase de el. bietul domnu’ Mendel! Aproape plângea. şapte. cu un umblet ca de hidropică. cum sunt totdeauna bătrânii când le aminteşti de tinereţea lor. femeia de la toaletă (poreclită „şocolatiera”). poate patruzeci. sub lumina marilor becuri electrice. Dar sigur că nici ea nu-şi poate aminti de toţi clienţii vechi. a venit din încăperile ei din fundul casei. bietul domnu’ Mendel. că a făcut ochi mari.

şi-şi ştergea mereu mâinile ude.. chiar când vânzătorii de ediţii speciale urlau de te năuceau şi când toată lumea se agita. că nici nu-şi dădea seama că e război. Pe la unsprezece înainte de masă. omul cărţilor (multe detalii le-am aflat mai târziu. nu citea niciodată ziarele. Doar ştiţi. el nu se bucura şi nu se interesa decât de cărţile lui. se aşeza la fel ca totdeauna şi studia ziua întreagă. în mijlocul cafenelei. În odaia de joc. atâta tot. câţiva clienţi se minunau de o pereche atât de nepotrivită. Cei doi chelneri se uitau miraţi după noi. într-o zi. Mişcată şi recunoscătoare că o înţeleg. bătrâna mi-a istorisit despre sfârşitul lui Jakob Mendel. cu şorţ murdar şi păr alb zbârlit. chelnerul (care căzuse la Gorlice) şi nu ştia că băiatul lui domnu’ Standhartner căzuse prizonier la Przemysl. Jakob Mendel. şi el. credea că vor să vândă niscaiva cărţi sau să-l întrebe ceva. Mi-a povestit aşadar. la vechiul loc al lui Mendel. şi acolo să-mi povestească tot. cum stătea între cei doi. Doamne. şi cu alţii nu vorbea. Şi nici nu crâcnea că pâinea se făcea tot mai proastă şi că în loc de lapte i se servea o porcărie de amestec cu cafea şi smochine. nesigură în mers.STEFAN ZWEIG – MENDEL. mi-a făcut semn că primeşte. simţeau aici o legătură ascunsă. N-a băgat de seamă că lipsea Franz. el nu se ridica de pe scaun. să-mi povestească. Că venea zi de zi la şapte şi jumătate dimineaţa. Încât i-am propus să intrăm în odaia de joc. Li se părea tuturor. OMUL CĂRŢILOR - ce s-a întâmplat cu dânsul. s-a întâmplat nenorocirea. Afară de asta se tot uita speriată la stânga şi la dreapta. că Jakob continuase să vină şi după ce războiul începuse. Biata femeie se arăta sfioasă. I-am spus că nu ştiu nimic. de la alţii). a venit un sergent de stradă împreună cu un agent secret. bietul om. să stea acolo. Am înţeles că se simţea stingherită. ziua nămiaza mare. Dar ăia i-au cerut să-l urmeze şi l-au luat cu ei. lumea se adunase în jurul lui bietul domnu’ Mendel. Dar pe urmă. cu ochelarii pe frunte şi se uita când la unul când la celălalt 297 . A fost o adevărată ruşine pentru toată cafeneaua. dacă nu cumva asculta vreun chelner. la masa lui. o luă înainte şi eu o urmam. fără nicio bănuială. ca femeie de la toaletă ce era. care i-a arătat rozeta de la butonieră şi a întrebat-o dacă vine pe acolo unu’. De asemeni. Pe urmă s-au dus îndată la masa lui Mendel. şi jenată. Numai o dată se mirase că vin acum atât de puţini studenţi. să-mi spună tot. Bătrâna. nici nu asculta la nimeni. şi chiar vorbeau des de asta.

. De aceea. lat. Iată ce se întâmplase: la biroul cenzurii militare. Funcţionarul inferior al cenzurii. timp de doi ani. Ăia s-au înşelat. Germania. aici. 298 . cu totul neverosimilă chiar în acele zile de nebunie. o crimă! Şi avea dreptate femeia asta bună şi înduioşătoare. cu sensul: prompt. să pună simplu de tot la cutie o carte poştală către o ţară străină. „Bulletin bibliographique de la France”.STEFAN ZWEIG – MENDEL. Quai de Grenelle. îşi spuse el. Dar ea. însărcinat să supravegheze corespondenţa cu străinătatea. francată în regulă pentru străinătate. şi prin aceea că fiinţa aceasta unică în felul ei trăia în lună. romanist din simpatie. agentul însă a repezit-o să nu se amestece în treburi. prietenul nostru Jakob Mendel nu făcuse nicio faptă rea. Paris. în căutare de comunicări dubioase şi întorsături suspecte de spionaj. bag mâna în foc pentru el. întradevăr. 51 În picioare. de parcă graniţele n-ar fi fost tivite cu sârmă ghimpată de la 1914 încoace. îi spusese jandarmului că trebuie să fie o greşeală. mişcătoare. librar. explicabilă doar prin distracţia lui fără margini. un profesor de liceu. O glumă proastă. fusese interceptată într-o bună zi o carte poştală. OMUL CĂRŢILOR - fără să ştie ce-or fi vrând de la el. populaţia masculină. cu toate că plătise abonamentul pe tot anul. Şi pe urmă l-au luat şi n-a mai apărut multă vreme. — Aş putea să jur. fu uimit când îi căzu în mână acest document. cu câteva mii.). ci doar (toate detaliile le-am aflat abia mai târziu) o prostie smintită. Austria şi Rusia nu şi-ar reduce reciproc. a zis agitată bătrâna. oficiale. Nici azi ea nu s-a dumirit ce-or fi avut atunci cu bietul om. care fusese îmbrăcat într-un veston albastru de” miliţian. către Jean Labourdaire. Au făcut o crimă împotriva bietului om nevinovat. (l. domnu’ Mendel n-a fost în stare să facă vreun rău. în care susnumitul Jakob Mendel se plângea că nu primise ultimele opt numere din publicaţia lunară. şi ca şi cum Franţa. în fiecare zi de la Dumnezeu. că un om ca domnul Mendel nu poate face rău nici unei muşte. în plin război cu noi. scrisă şi semnată de un oarecare Jakob Mendel. dar — lucru de necrezut — adresată străinătăţii duşmane. Între cele două mii de scrisori pe care le scormonea şi pe care le purica săptămânal. stante pede51. nu dăduse niciodată peste o piesă atât de absurdă: cineva din Austria să adreseze cu toată liniştea o scrisoare spre Franţa. nu pe pământ.

nici nu strică. recte Jainkeff Mendel. Iritat de tonul sever şi mai ales de faptul că fusese deranjat în lectura unui catalog important. Dacă nu foloseşte. Procesul-verbal e bun totdeauna. fără să mai raporteze nimic despre această absurditate. Doar vei mai fi având dreptul să reclami un abonament în schimbul banilor plătiţi. Dar după câteva săptămâni apăru iarăşi o carte poştală a aceluiaşi Jakob Mendel către un bookseller52 John Aldridge. Şi era iarăşi semnată de acelaşi straniu individ Jakob Mendel care cu o înduioşătoare naivitate. Maiorul se întoarse pieziş în fotoliu spre locotenentul de la masa de alături. se sculă. şi atâta tot.STEFAN ZWEIG – MENDEL. aproape de graniţă? Suspect! Foarte suspect! Încât cercetă mai sever: când obţinuse Mendel cetăţenia austriacă? 52 Librar (l. luă poziţie de drepţi şi puse cele două cărţi poştale pe masa maiorului. Profesorului echipat în uniformă începu acum totuşi să i se pară cam strâmtă haina militară. engl). doar o autorizaţie de colportor). dacă n-ar putea cumva să-i facă rost de ultimele numere din „Antiquarium”. Jakob Mendel era arestat şi. îşi făcură cu ochiul: ce mai nătărău! Apoi maiorul rămase pe gânduri: să-l repeadă doar zdravăn pe găgăuţă ăsta şi să-l dea pe uşă afară. A treia întrebate fu o catastrofă: locul naşterii. căci încă de la a treia întrebare a ieşit. în orice birou se ia aproape totdeauna hotărârea de a se redacta un proces-verbal.. în cazul de faţă a stricat unui biet om naiv. Mendel strigă aproape grosolan că fireşte. Maiorul ridică sprâncenele. misterios. încă o hârtie fără rost printre atâtea milioane. Petrikau? Nu era în Polonia rusească. încă buimăcit. London. el le scrisese. OMUL CĂRŢILOR - puse cartea poştală ca pe o curiozitate în sertarul biroului. sau să prezinte cazul ca serios? În încurcături de-astea. Meseria: negustor ambulant (căci nu poseda brevetul de librar. Cei doi. Din păcate. 299 . în dosul acestor glume prosteşti? Pentru orice eventualitate. Jakob Mendel spuse numele unei mici localităţi de lângă Petrikau. Lau întrebat întâi de nume: Jakob. Maiorul îi prezentă cărţile poştale misterioase şi îl întrebă dacă recunoaşte că le-a expediat. Nu cumva se ascundea un sens cifrat. la iveală ceva foarte funest. adus în faţa maiorului. îşi dădea adresa completă. Holborn Square. Acesta ridică din umeri! Curios caz! Mai întâi aviză poliţia să stabilească dacă acest Jakob Mendel exista cu adevărat: după un ceas. de acord.

se tot uita nehotărât. începuse să cam asude. capitala Austriei. Nu înţelegea ce voiau de la el. Niciodată nu-şi bătuse capul cu astfel de lucruri. Mendel răspunse cu accentul lui evreiesc cântat: — Pentru ce deodată să mă anunţ? În acest răspuns-întrebare. cei doi se holbară la Jakob Mendel. răspunse indiferent: — De fapt. ordonanţele alergară şi Jakob Mendel fu predat în grija penitenciarului garnizoanei. Maiorul îşi ridica tot mai sus cutele frunţii. Dar el. da. maşinile de scris ţăcăniră. Când obţinuse cetăţenia austriacă? La ce bun? întrebă Mendel. Hai. pe care întrebările astea anoste îl plictiseau de mult. ce intenţii rele faţă de dânsul putea avea omul cu guler de aur şi voce grosolană? În lumea lui superioară. şi unde sunt.STEFAN ZWEIG – MENDEL. ca să fie dus cu primul transport într-un lagăr de concentrare. documente. OMUL CĂRŢILOR - Ochelarii lui Mendel îl fixară întunecaţi şi uimiţi: nu prea înţelegea. să explice în fine cum stau lucrurile cu cetăţenia lui. Ce era tat-su: austriac sau rus? Cu toată liniştea. maiorul se aruncă atât de brusc înapoi. e încă cetăţean rus? Şi Mendel. nesigur. nici lipsă de Feldmareşal austriac. N-are decât autorizaţie de colportor. un rus se plimba nestingherit. Jakob? O. Apoi telefonul zbârnâi. La urma urmei. Nu! Dar gazete nu citeşte? Nu! Ca şi cum ar fi căzut luna în biroul lor. Când i s-a spus să-i urmeze pe cei doi soldaţi. rus. Şi nătărăii se mai întreabă prin gazete de ce Conrad von Hötzendorf53 nu înaintează spre Varşovia. el trecuse graniţa rusească prin contrabandă şi de atunci trăia la Viena. Să fie posibil? În Viena. scria scrisori în Franţa şi în Anglia. iar cei de la statul-major se miră că spionii comunică în Rusia orice mişcare a trupelor! Se ridicase şi locotenentul şi se apropiase de masă. 300 53 . Maiorul devenea tot mai neliniştit. în plin război. Mendel a răspuns: fireşte. cu treizeci şi trei de ani înainte. încât fotoliul trosni. nu exista război. care. maiorul văzu ceva provocator şi întrebă cu ameninţare în glas dacă nu cunoştea dispoziţiile. Speriat. comedie! Adică dacă are acte. Ei. spre sfârşitul anului 1915. şi poliţia habar n-avea. Aşadar. convorbirea se prefăcu repede în interogatoriu.. dar în fond nu era îngrijorat. cea a cărţilor. după Tarnow şi marea ofensivă. De ce nu s-a anunţat numaidecât ca străin? Încă nebănuitor. în timpul primului război mondial a fost şeful Marelui stat-major al armatei austro-ungare.

asemeni unui vultur cu aripi tăiate despărţit de elementul său eteric — despre astea nu avem nicio mărturie. despărţit de lumea lui superioară. Anume. şi a început să dea în jurul lui. Edler von Pisek. în toate colţurile Europei noastre înnebunite. colecţionar fanatic de piese heraldice: fostul decan al facultăţii de teologie Siegenfeld. n-a fost una mai absurdă. dorinţa de a şti cât mai multe cifre şi cuvinte. dacă o întâmplare nu l-ar fi readus în lumea lui. la cafeneaua Gluck. îi scriseseră în repetate rânduri. între oameni indiferenţi. în vârstă de optzeci de ani. a unor civili nevinovaţi. fără cărţi. după dispariţia sa. Despre ororile trăite de Jakob Mendel în lagărul de concentrare. şi din aceste scrisori 301 . lumea trezită din turbare începu să-şi dea seama că. în Germania. de mult trecuţi de vârsta serviciului militar. Contele Schönberg. Poate că şi Jakob Mendel. fără bani. dintre toate cruzimile şi încălcările criminale ale războiului. escortat de cei doi soldaţi. în haine subţiri de vară. După două zile l-au expediat. mai inutilă şi deci mai de neiertat moralmente decât capturarea şi grămădirea în acelaşi ţarc. Aşa încât a coborât blajin scara. ar fi înnebunit în acel ţarc. comisă la fel de absurd în Franţa. Au trebuit să-l potolească. care lucra la un comentar al sfântului Augustin. în dosul sârmei ghimpate.. de sleirea puterilor. tocmai la timp. timp de doi ani. care tot îşi aranja „amintirile” — ei toţi. Aceşti oameni locuiseră ani îndelungaţi în ţară străină ca într-o patrie şi. de zdruncinare sufletească. OMUL CĂRŢILOR - înţelegere. ori s-ar fi prăpădit de dizenterie. titluri şi nume. în majoritate analfabeţi. unică. A fost o crimă împotriva civilizaţiei.STEFAN ZWEIG – MENDEL. sosiseră pe adresa lui mai multe scrisori din partea unor clienţi distinşi. şi acel telescop magic cu care privea în lumea spirituală s-a făcut cioburi. amiral la pensie. clienţii săi fideli. în Anglia. cea a cărţilor. abia atunci s-a înfuriat. A fost o întâmplare autentic austriacă. în acea uriaşă aşezare de bădărani. fără cărţile lui dragi. când i-au luat toate cărţile din buzunarele paltonului şi i-au cerut servieta în care avea sute de note importante şi de adrese ale clienţilor. Dar cu încetul. încrezători în dreptul ospitalităţii — un drept sfânt până şi la tunguşi şi la araucani — neglijaseră să plece la timp. grosolani. Dar atunci din păcate i-au căzut ochelarii. la Komorn. ca sute de alţi nevinovaţi. despre câte a suferit. ci numai neîncetata acumulare de cunoştinţe. fost guvernator al Stiriei. în lagărul de Concentrare pentru civili ruşi. Abia la poliţie.

strâmta lui mansardă de pe vremuri. se afla iar în lumea liberă. niţeluş. mai ales. Care. se duce la masa asta şi-şi scoate mantaua. Cu solidaritatea pasionată a tuturor colecţionarilor. Dar. după un surghiun de mai bine de doi ani. oricum. nu spune nimic. cenuşiu.STEFAN ZWEIG – MENDEL. nu mai era acelaşi. de când i se spărseseră ochelarii — nu avea bani să-şi procure alţii noi — sta ghemuit într-un colţ ca o cârtiţă. nu-mi venea să-mi cred ochilor! — văd că se cască încet uşa. aşa cum intra el totdeauna şi. lat. fără ochi şi mut. putea trece iar prin faţa scumpelor lui vitrine cu cărţi şi. Avea pe el o manta militară sfârtecată. putea să frecventeze iar cafeneaua Gluck. Drept pentru care. pe jumătate orb. Acesta rămase mirat ce relaţii ditinse avea evreul acela mărunt. în mica. excelenţa şi decanul îşi puseră energic în mişcare relaţiile şi. sub cauţiunea lor unită. doar că nu uşor şi sprinten ca pe vremuri. Era însă obligat să se prezinte zilnic la poliţie. un om binevoitor. Intervenţia nu întârzie.). numai petice. Isuse. după ce i-am adus noi tot pachetul de scriituri care veniseră pentru el din Germania. ci gâfâind din greu pe când o scoate. abia atunci a început iar să citească. Trebuia să fie ceva de capul lui. — Într-o bună zi — Doamne. ştiţi dumneavoastră. nu întreabă nimic. 302 . Abia cu încetul.. pământiu la faţă şi cu părul cenuşiu — şi slab de-ţi venea să-i plângi de milă. Intră de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. OMUL CĂRŢILOR - câteva îi fură trimise dispărutului în lagărul de concentrare. şi ceva pe cap. 54 Minunea lumii (l. se deschide doar de-o şchioapă. Întoarcerea lui Mendel dintr-o lume infernală la cafeneaua Gluck. i-a îngăduit lui Mendel să răspundă la scrisori şi să-i roage pe protectorii săi să intervină. Nu. murdar. nu mai era miraculum mundi54. ca înainte — se asază doar şi nu spune nimic şi se tot uită drept înainte cu o privire ştearsă de parcă i se scurseseră ochii. intră poticnindu-se în cafenea bietul domnu’ Mendel. dacă avea astfel de prieteni. şi sfinţi arhangheli. N-avea guler şi arăta ca moartea. Şi n-are cu el nicio carte. i se permise omului cărţilor să se întoarcă la Viena în 1917. Dar nu mai era acelaşi om. mi-a descris-o din proprie experienţă femeia aceea de treabă cu care stăteam de vorbă. poftim. poate fusese cândva o pălărie. una lepădată. Acolo căzură în mâinile comandantului. din întâmplare.

acest instrument de înaltă precizie. obişnuiţi de zeci de ani cu delicatele. o celulă obosită. de altfel liniştită. cu tristeţe. ca odinioară. răsuflând ostenit. cu o mecanică atât de fină. nu mai era o minune a lumii. OMUL CĂRŢILOR - registratura magică a tuturor cărţilor: asta mi-au spus-o. 303 . acest aparat de conectări alcătuit din cea mai subtilă substanţă. urât mirositoare. privirile lui amurgeau somnoroase. auzea rău şi uita ce i se spunea — Mendel nu mai era Mendel. ci o ruşine. Iar în memoria lui Mendel. urâtă la vedere. cu ochelarii îndreptaţi mecanic spre carte. nu mai erau vioaie. pe vremuri atât de vii. după cum lumea nu mai era lume. Şi. Când citea. lucru mai îngrozitor. cea mai strălucitoare din constelaţia Pleiadei. el îl fixa obosit şi nu mai înţelegea exact. Doamna Sporschil povestea că de mai multe ori capul îi căzuse greu pe o carte şi că adormea ziua nămiaza mare. a memoriei lui. instrumentul cunoaşterii noastre. şi care citea parcă dormind: ceva se făcuse ţăndări. un nerv zdruncinat. de scânteietoare. încât ajunge o vinişoară blocată. ci un balot de barbă şi haine. ca să reducă la tăcere armonia cea mai bogată. Nu mai era gloria cafenelei Gluck. o pată murdară. văzuseră neîndoios lucruri îngrozitoare în acel ţarc de oameni. armonia sferelor unui spirit. lăsat din greu pe fotoliul. clapele nu mai funcţionau bine după întoarcerea lui. Nu. Ochii lui. legaţi anevoie cu aţă. paşnică. căci pleoapele i se lăsau grele peste pupilele. odinioară de oracol. închis cu sârmă ghimpată. a lămpii cu acetilenă. Când venea. ci de cele mai multe ori şedea ţeapăn. un parazit inutil şi incomod. încât nu ştiai dacă citea sau moţăia cufundat în sine. Acea grozavă cometă însângerată întâlnise desigur în cursa ei furioasă şi steaua singuratică. Mendel nu mai era Mendel. ajunge o singură moleculă deplasată. Sub ochelarii reparaţi. în construcţia fantastică.STEFAN ZWEIG – MENDEL. se prăbuşise pesemne vreun stâlp. tăcutele litere ale scrierii minuscule ca picioarele de insecte. ce îi fusese pusă pe masă în vremea lipsei de cărbuni. tivite cu roşu. toţi câţi l-au văzut atunci. 55 Stea de mărimea a 3-a. cineva după o informaţie. rău mirositoare. Alcionul55 lumii sale — a cărţilor — zdrobind-o. provocând dezordine în edificiul întreg. rareori. Alteori se holba ceasuri întregi la lumina stranie. atât de rafinată. căci atât de delicat e creierul nostru. de ironice. Ceva părea iremediabil distrus în privirea lui.. în acea claviatură unică a cunoaşterii. absorbirea deplină nu-l mai legăna.

Tot mai ades rămânea dator până şi sume foarte mici. decât două ceşti de cafea şi cinci pâiniţe. s-a întâmplat nenorocirea. această ultimă şi inoportună rămăşiţă de sărăcie suburbană. întoarse iute pe dos cafeneaua cea veche. Îi mergea jalnic. bănuiala căzu de la bun început pe Mendel. în anul de foamete 1919. şi conştiinţa masivă a vremurilor de îmbogăţire. nu mai avea putere.. o dată cu mobila cea nouă şi cu casa albă de aluminiu lucitor. E drept că Standhartner i-l recomandase din toată inima pe vechiul său client şi încercase să-i explice ce om însemnat şi important e acest Jakob Mendel: îl predase. onorabilă. ca să-şi instaleze o estradă pentru muzică. De câteva ori. devenit „select". pentru cafea sau chifle: odată chiar trei săptămâni. parazitul acela galiţian.STEFAN ZWEIG – MENDEL. În aceste înfrumuseţări grabnice îl stânjenea mult. Tot bătându-i capul lui Standhartner — acesta. cum am zice. Încă de atunci. talul voise să-l dea afară. sumă în curând devalorizată. femeia de la toaletă. împreună cu inventarul. Dar buna doamnă Sporschil. căci de mai multe ori servitorul cel bătrân şi şubred venise să i se plângă că Mendel nu l-a plătit de jumătate de an. asta se vedea din zeci de indicii mărunte. Cu mâinile lui vârtoase de ţăran. era prea obosit. prefăcând-o într-o cafenea „distinsă”. Florian Gurtner. Florian Gurtner însă îşi procurase. fireşte. talul cel nou observase că socoteala la pâiniţe nu ieşea cum trebuie. Gurtner se puse pe lucru. iar acum era în tratative pentru localul vecin. şi că nu 304 . Ultimele lui bancnote economisite le făcuse praf tiparniţa inflaţiei. ca pe o servitute ce împovărează întreprinderea. construi un portal de marmură. Diferenţa dintre pâiniţele lipsă şi cele consumate creştea mereu. cumpără la timp pe hârtii proaste fotolii noi. OMUL CĂRŢILOR - Aşa îl socotea şi noul proprietar. care se îmbogăţise prin speculaţii cu făină şi unt. tradiţională. din Retz. care toată ziua ocupa singur o masă şi nu consuma cu totul. În luna următoare însă. Părea că o ocazie bună se prezentă în curând: lui Jakob Mendel îi mergea prost. să strângă cărţi din casă în casă ca oricare colportor. de dimineaţa până noaptea. Bineînţeles. clienţii lui se răzleţiseră. Rareori mai cerea să i se aducă ceva de mâncare de la restaurant. Iar ca să urce iarăşi treptele ca negustoraş de cărţi vechi. om de treabă — îl convinsese să-i vândă cafeneaua Gluck pe optzeci de mii de coroane hârtie. Nu aştepta decât un pretext ca să măture din localul său. s-a îndurat şi a garantat pentru el.

Acum se explicau lipsurile. Căci de unde să fi avut el bani de hrană şi căldură? Eu una. n-a spus nimic.STEFAN ZWEIG – MENDEL. cu ochelarii împinşi sus. n-avea nicio rudă pe lume. şi numai după două zile a reuşit. Astfel. eu naş face un păcat ca ăsta faţă de Dumnezeu. ba a mai făcut şi pe mărinimosul. a fost un scandal. trecând în sala din faţă. cum tot trecea vremea şi nu aflam nimic. Atunci şi-a adunat puterile şi a devenit şi mai agitată. — În fiecare zi când treceam pe lângă masa lui. pe frunte. Aşa că în cele din urmă a trebuit s-o întreb ce s-a mai întâmplat cu Mendel al nostru şi dacă l-a mai văzut. Dar oamenii din ziua de azi n-au inimă! Să dai afară pe cineva care a stat mai mult de treizeci de ani acolo. luând repede dintr-un coş de pâine două chifle şi îndesându-le lacom în gură. mi-a fost ruşine până în fundul sufletului! Asta nu s-ar fi putut întâmplă cu bătrânul domnu’ Standhartner. Şi pe stradă nu îndrăzneam să ies.. Doamna Sporschil descria astfel plecarea lui Mendel: — A fost o jale! Niciodată n-am să uit cum s-a ridicat. pe unde-o fi bietul domnu’ Mendel — şi dacă aş fi ştiut unde locuieşte. ştiţi doar. OMUL CĂRŢILOR - poate scoate de la el niciun sfanţ. după câte ştiu. repeta într-una povestea cu ruşinea şi cu domnul Standhartner. a pretins că nu consumase niciuna. Dar i-a poruncit să se ducă dracului pe loc şi pentru totdeauna. talul a fost cu deosebire de atent. stătea domnul Gurtner şi striga după el de se adunase lumea. atunci. Jakob Mendel tremura doar. De emoţie. l-a învinuit de furt. Nu şi-a luat timp nici să-şi pună paltonul. să-l surprindă pe Jakob Mendel sculându-se în ascuns de la masa lui. în iarna aceea geroasă. a urlat la Mendel în faţa tuturor. i-aş fi dus ceva mâncare caldă. cu limbuţia pătimaşă a bătrânilor. căci afară. pitit după paravanul sobei. credeţi-mă. şi-a uitat cartea pe masă. simţeam o strângere de inimă. am băgat de seamă abia mai târziu. Da. zi de zi — zău. lângă uşă. care n-ar fi fost în stare de asemenea lucru. mulţumit că pusese mâna pe pretextul mult-căutat. voiam să dau fuga după el. să gonească el pe cineva numai pentru două chifle. Dar în sfârşit. s-a ridicat de pe scaun împleticindu-se şi a plecat. sub cuvânt că nu cheamă îndată poliţia. cu toate că era în ianuarie. el l-ar fi lăsat să mănânce gratuit toată viaţa. nu! Biata femeie era foarte agitată şi. alb ca varul. dar ieşise. a fost o ruşine. La plată. Mereu mă gândeam. Chelnerul raportă îndată domnului Gurtner întâmplarea şi acesta. mi305 .

încât îi strig „Domnule Mendel!” El ridică ochii ficşi spre mine. Şi totuşi. de ce să-l dea iar afară necioplitul ăla — şi femeia s-a uitat speriată împrejur şi s-a corectat repede — adică domnul Gurtner.STEFAN ZWEIG – MENDEL. domnul Gurtner nu apăruse încă şi talul tocmai îşi bea cafeaua. Acolo s-a prăbuşit. şi a şi pornit-o. căci fusese un om bun şi ne cunoşteam de mai bine de douăzeci şi cinci de ani. prima idee a unei vieţi trăite exclusiv în domeniul spiritului. zăpăcit.. Noi am telefonat îndată la Societatea de Salvare. biata femeie de la toaletă. Eu. Am văzut îndată. căci s-a înfiorat deodată şi a început să tremure. Din fericire. a uitat ce-a fost cu chiflele şi cu domnul Gurtner şi ce urât l-au dat afară. Dar într-o dimineaţă. numai pentru că timp de douăzeci şi cinci de ani îi periase paltonul şi-i cususe nasturii. în 306 . ca pe un somnambul. Ştiţi doar. a uitat tot. în clipa aceea trebuie să-şi fi adus aminte de toate. Şi chiar mă băteam cu gândul să plătesc o slujbă pentru sufletul lui. L-a tras doar aţa încoace. care nu citise niciodată o carte. în clipa aceea. OMUL CĂRŢILOR - am spus că trebuie să se fi sfârşit cu el şi că n-am să-l mai văd. nu. Doamne. cu toată existenţa lui minusculă de infuzor. dânsa. noi doi. Am mai vorbit mult despre el. vlăguită. Şi atunci. m-am gândit pe loc: ăsta nu mai ştie de nimic. ăstuia îi lipseşte o doagă: avea o lucire în ochi şi. pe la şapte şi jumătate — era în februarie — tocmai frecam vergelele de alamă de la ferestre. cum arăta! Numai piele şi barbă! Imediat mi s-a părut ciudat cum era. deodată am crezut că mă loveşte damblaua. spre uşă. s-a întâmplat ceva groaznic. Seara a murit. şi care se simţea legată de acel camarad din lumea ei sărmană de jos. dârdâia tot. numai ce văd că se deschide uşa şi intră Mendel. totdeauna se împingea strâmb în odaie. Doctorul spunea că era pneumonie cu temperatură mare şi a mai spus că încă de atunci când s-a întors la noi nu-şi mai dădea seama ce-i cu el. la vechea lui masă părăsită. şi l-au ridicat de acolo. Doamne. poticnindu-se. când ai stat aşa. la o masă ca asta. dar acum mai era parcă şi altfel. ultimii care l-am cunoscut pe omul acela ciudat. umblă ziua pe lumină ca un somnambul. Am sărit repede să-i explic să nu rămână aici. Doamne. la tine. treizeci şi şase de ani. care pe când eram tânăr primisem de la el. cu febră cum era. Ei. ne înţelegeam minunat de bine. zi de zi. te simţi acolo ca acasă. dar tremura nu numai cu degetele. ăsta nu mai ştie nimic despre el. îi dârdâiau şi umerii.

) 307 . îşi mai aduce aminte de el. neînvăţată cum era. şi totuşi atât de omenesc. ce uitucă sunt!… Mai am cartea aceea pe care a lăsat-o atunci. Aşa-i că n-am făcut nimic rău? A adus-o repede din cămăruţa ei din dos. împleteşte cu maliţiozitate tragicul cu comicul. Nu cumva o fi ceva preţios? Sau cred că poate păstra cartea? I-am strâns cordial mâna. pe masă. fără voie. Căci dânsa. Vechiul nostru prieten s-ar bucura că cel puţin unul dintre miile de oameni care îi datoresc o carte. m-am gândit că aş putea s-o păstrez ca amintire. Deodată. totdeauna capricioasă şi uneori ironică. care desigur nu ţinuseră niciodată altă carte decât cea de rugăciuni. 1927 56 Şi cărţile au soarta lor (l. Mă ruşinam de femeia aceea bătrână. OMUL CĂRŢILOR - tovărăşia umbrei pe care o evocam. lat. Tocmai acest catalog scabros — habent sua fata libelli56 — rămăsese ca ultimă moştenire a magicianului răposat. Apoi am plecat.. Cu greu mi-am înăbuşit un zâmbet. care ar fi trebuit să ştiu că nu se scriu cărţi decât ca să te legi de oameni dincolo de propria-ţi viaţă şi astfel să te aperi împotriva neînduraţilor adversari ai oricărei vieţi: Nestatornicia şi Uitarea. Mi-a venit greu să-mi încleştez buzele împotriva zâmbetului care. roşii şi crăpate. — Păstreaz-o liniştită. în vreme ce stam aşa la taifas. omul cărţilor. Căci soarta. bătătorite. tocmai eu. Era volumul al doilea din „Bibliotheca germanorum erotica et curiosa” a lui Hayns. atât de cumsecade. păstrase măcar o carte ca să-şi amintească mai bine de el. care rămăsese credincioasă mortului într-un chip atât de naiv. lupta să-şi facă drum din mine: şi această mică ezitare o zăpăci pe femeia aceea de treabă. Căci amintirea leagă oamenii totdeauna şi cu atât mai mult amintirea în afecţiune. pe când eu îl uitasem ani îndelungaţi pe Mendel. Unde era să i-o duc? Şi pe urmă. în aceste mâini neştiutoare. cum na venit nimeni după ea. compendiul de literatură galantă binecunoscut oricărui colecţionar de cărţi.STEFAN ZWEIG – MENDEL. îi dădu ceva prin gând: — Doamne.

constată cu satisfacţie că numai stomacul îl apăsa. unde îşi însoţise familia cu ocazia sărbătorilor de Paşti. Pântecul îi era ca încercuit de nişte doage tăioase. într-adevăr. se sculă greoi din pat. Bătrânul — Salomonsohn se numea el şi acasă îşi permitea să poarte titlul de consilier intim de agentură şi comision — se trezi din cauza unor dureri violente. Însă odaia întunecoasă îi oferea un spaţiu prea restrâns. înseamnă a se apăra. A se recunoaşte.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - Asfinţitul unei inimi Pentru zdruncinarea definitivă a unei inimi. soarta nu are totdeauna nevoie de o lovitură grea şi de o forţă brutală. dar încă în toiul durerilor chinuitoare. Dar după cum o boală nu începe în clipa când ne apare nouă. orbecăi din odaie în coridor. Şi. Aşa că îşi aruncă pe umeri halatul. alesese. dar apăsarea persista şi îl împiedica să respire. contrar prescripţiilor medicale. pe malul lacului Garda (Italia). se temea să nu-şi trezească nevasta. suferea de colici hepatice şi. Temându-se de vreo criză periculoasă. sau a unei uşoare intoxicaţii. în loc să-şi facă la Karlsbad cura. 308 . probabil din cauza mâncării italieneşti neobişnuite. să provoace distrugere tocmai din cauze fugare — iată ce aţâţă neînfrânata-i plăcere de plăsmuitoare. ca să facă acolo 57 Staţiune climatică. În limba noastră omenească tocită numim această primă atingere uşoară prilej. în picioare. Totdeauna — în spirit şi în sânge — soarta cârmuieşte înlăuntru cu mult înainte de a atinge dinafară sufletul. în timp ce mâna tremurândă îi cădea înapoi. să facă puţină mişcare. şi comparăm. Respiră uşurat. neplăcere pe care o păţeau frecvent vizitatorii acelei regiuni. iar pieptul atât de încordat.. încălţă în picioarele goale papucii de pâslă şi. dimensiunea ei minusculă cu forţa care adesea continuă să lucreze puternic. de dragul familiei. în zadar. la hotelul din Gardone57. şi mai ales în mers. Bătrânul se sperie. o localitate din sud. de cele mai multe ori. care dormea în patul de alături. pe deasupra. nici soarta unui om nu începe abia atunci când devine vizibilă şi eveniment. apăsarea începu să slăbească. şi s-o neliniştească degeaba. îşi pipăia grijuliu pântecul. gemând. încât abia îşi putea trage sufletul. Încât. precaut. în timpul nopţii. miraţi.

nicidecum din curiozitate. respirând din plin. Ce să fie? Instinctiv. 309 . dar imaginea fantomatică a siluetei în fugă se crampona autoritar de tâmplele lui — cu neputinţă s-o mai smulgi. fata lui. când un zgomot îl făcu să se oprească speriat: de undeva. întâi puternice. apartamentul de trei camere pe care-l închinase pentru familia sa. În clipa când ieşi pe uşă. nu putea fi decât Erna. se mişcă şi numaidecât. o eroare era cu totul exclusă! — acea siluetă feminină care se întorcea din vreo aventură într-o odaie străină. subţiri totuşi de netăgăduit. peste lac. Nevasta o lăsase dormind cu câteva minute înainte. mulţumit. atât de tare îl îngheţa groaza. o copilă. ca pe un animal rău. în linie dreaptă. la capătul coridorului. acolo unde se mişcase clanţa aceea. să-şi mai aline strânsoarea. Uşurat aproape cu totul de durere. Erna. Acolo. simţea cum cercul din jurul pieptului slăbea tot mai mult. la una dintre ultimele uşi de pe coridor. Voia să fie sigur. pe uşa ce se întredeschise doar cât o crăpătură. timp de o clipită. când lumina străfulgerase coridorul. Bătrânului îi trecură fiori prin tot trupul. Dar printr-o amintire clară din timpul zilei. cu neputinţă să scapi de ea. acolo erau… erau numai odăile lui. un con luminos. o copilă senină şi zburdalnică — nu. aşadar. ora patru dimineaţa. acea siluetă feminină — nu. nu departe de el. Coridorul prelung era cufundat în beznă. auzi bătând ora în turla bisericii: patru bătăi de clopot. bătrânul se ghemui într-un ungher. acolo. Într-adevăr. foarte îngust. abia de nouăsprezece ani. Deodată bătrânul începu să se clatine ca lovit în inimă. trebuie să se fi înşelat! Ce putea să caute ea într-o odaie străină. putu să se plimbe de la un capăt la celălalt.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - câţiva paşi. spintecă. întunecimea informă. Ceva de lemn trosni. şoapte în întuneric. bătrânul îl ştia prelungindu-se profund. apoi încă o dată şi încă o dată. pe ferestrele larg deschise. graţie mişcărilor binefăcătoare. nu era cu putinţă. o siluetă de femeie îmbrăcată în alb s-ar fi strecurat pe uşă. uşor de înţeles. dacă nu… Îşi goni din minte propriu-i gând. Dar i se păruse că în acea unică secundă. dispărând spre capătul coridorului. ci numai cedând sentimentului de ruşine. Apoi domni iar întuneric şi linişte deplină.. Aşadar. apoi pierind în tremur. se şi pregătea să se întoarcă în odaia lui. ca nu cumva să fie surprins plimbându-se ca un somnambul. fără să aibă nevoie de lumină. pocni acum încet o clanţă. ceva şuşoti. fiica lui.

Dar ce să facă? Ce să facă? Încercă să chibzuiască. tremura prin încheietura ei un firicel de lumină. cât de copilăroasă fusese când îi cerşise să-i cumpere sveterul acela aur şi azur care. ochii priveau fix. Primul gând fu s-o scuture până se va trezi. larg deschişi în întuneric. nu avea rost să te amăgeşti. Erna. cu râsul plin de siguranţa de sine. copila mea atât de delicată. fata lui. Era ceva monstruos: Erna. Să spargă uşa şi s-o piseze cu pumnii pe neruşinată — ăsta fu întâiul impuls. în acelaşi timp. te rog!” cu palmele împreunate. bâjbâi pe coridor de-a lungul pereţilor până la uşa ei. tocmai la această uşă. firul alb al luminii căzu fără urmă în întunecime — nu. să-i spună îngrozitoarea descoperire. Ce ruşine! Ce ruşine! Copila mea. de la şcoală la cofetărie şi-i simţise sărutul de copil de pe guriţa zaharată?… Astea nu fuseseră ieri? Ba nu. niciodată. bătrânul nu se mişca. în rochiţa ei albastru-deschis. nu. acum se furişa. îngrozitor lucru: tocmai aici. ca un animal doborât. niciodată nu i-ar ieşi din gură cuvântul acela. îi plăcuse atât de mult! „Tăticuţule. Dar cum să exprime tare. copilul delicat şi binecrescut. continua respiraţia satisfăcută şi fără griji a nevestei. ea fusese aceea care dintr-un pat străin se furişa în al ei. să-şi verse focul inimii şi să se potolească. în patul unui bărbat străin şi se tăvălea acolo. despuiată şi lacomă… — Dumnezeule!… Dumnezeule!… gemu involuntar bătrânul. la această singură uşă de pe coridor. prin minte. i se învălmăşeau. în vorbe. Dar picioarele se clătinau sub trupul lătăreţ. Abia mai avu putere să se târască în odaia lui şi în pat. vecină cu a sa. 310 . când o văzuse încă silabisind în abecedar şi urmărind anevoie cu degetul ei mic şi roz desenul literelor grele?… Când o dusese. cu simţurile întunecate. noaptea. Bătrânul tremura de groază şi de frig. în vitrină. şi pe gaura cheii se înscria trădător un punct alb: la patru dimineaţa mai ardea lumină în odaia ei! Şi o nouă mărturie: înăuntru tocmai pocnise uşor comutatorul. Alături. Da. oarbe. În patul său. Gândurile însă. sunt ani de atunci… Dar nu mai departe decât în ajun. ca nişte lilieci.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - Gâfâind. la doi paşi de camera lui. căruia nu-i putea rezista niciodată… Iar acum. Acolo se prăbuşi între perne. sudoarea îi inundă porii. cu adevărat în ajun.. te rog. cu ochi mângâioşi… Când. acea grozăvie? Nu.

asta trebuie să fi început mai de mult… acasă… şi eu. ca să aibă rochii frumoase. ce ştiu despre ele?… Toată ziua muncesc pe brânci. ca să poată face pe 311 . înainte de a-mi putea înfiinţa firma proprie… şi abia le-am înălţat şi le-am dat casa lor. cu trupul ei desfrânat?… De ce nu m-am năpustit îndată în odaia ei. apoi să fac pe agentul din oraş în oraş. să fie bogate… iar seara. se duce la bărbaţi. consilier intim — ca lumea să nu i se mai adreseze cu „doamna Salomonsohn”. nici pe călăreţul amator mecklemburghez… abia la dans a doua zi s-au cunoscut — şi unul dintre ei s-o şi… Nu. la baluri… ce ştiu eu despre ele? Ce învârtesc ele ziua întreagă?… Atâta ştiu acum. pe când ea se satură de somn. eu. la Gardone. ca odinioară cu valiza de mostre în tren… numai ca să fac rost de bani. Dar de ce le-am tolerat toate? De ce mă chinuiesc eu aici. la teatru. Ubaldi. gologan cu gologan. când mă întorc acasă. ca una de pe stradă… O.. ca să ştie că-i cunosc desfrâul? … De ce nu i-am rupt oasele?… Pentru că sunt slab… sunt laş… Totdeauna am fost slab cu ele… le-am cedat întotdeauna… eram atât de mândru că le pot uşura viaţa. Fiecare gând nou îi sfâşia rana tot mai adânc. cu capul îngust. că noaptea. obosit. nu poate să fi fost primul venit… nu.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - atât de păzită — cu un bărbat oarecare… Cu cine?… Dar cine poate fi? Noi suntem aici. să agonisesc. să călătoresc din sat în sat. nătărău patentat… Dar. să agonisesc. şi înainte ea nu cunoscuse pe niciunul din aceşti gură-cască sclivisiţi. nu le-a mai fost pe plac… A trebuit să-mi cumpăr altul — consilier de agentură şi comision. că nici vechiul meu nume. dumnealor sunt plecate în societate. bani. nici pe ofiţerul italian. copila mea. stau paisprezece ore la birou. numai să le văd mulţumite… Dar abia le îmbogăţisem că le şi era ruşine de mine… nu mai eram destul de elegant pentru ele… şi prea incult… de unde era să învăţ cultură? La doisprezece ani m-au şi retras de la şcoală şi a trebuit să-mi agonisesc pâinea. în definitiv. care n-am habar. să car valize cu mostre. ce ruşine! Bătrânul gemu iarăşi şi iarăşi. aş fi acceptat să-mi jupoaie cineva şi pielea. care nu ştiu nimic. bun şi cinstit. avea senzaţia că tot creierul îi stă deschis şi însângerat şi viermi roşii scormonesc prin el. abia de trei zile. cu trupul ei tânăr şi pur. bani. nici pe contele acela. frânt. chiar dacă a mea era de tot prăpădită… Mi-am însângerat palmele ca să adun bani.

blestemaţii de bani le-au stricat… leau îndepărtat de mine… Eu. ele mai dorm. în timp ce eu îmi sfâşii inima. să se manichiureze. trebuie să i-o spun… trebuie să plecăm de aici. să se sulemenească. nătărăul de mine!… Şi mama. trebuie să facă baie. după balurile şi spectacolele dumnealor… seara. până în zori. ca de viermi. nerodul. îi era silă de fiece dumicat. tăticuţule. încât alături. nevasta se trezi. te-ai odihnit bine? Ceva se plecă gingaş dintr-o parte. Şi rămase astfel. să se coafeze — înainte de unsprezece nu coboară… Mai e de mirare?… Ce se poate alege de copilul ei?… O. demodat. acolo nu mai au nevoie de mine… o. tihnite şi trândave. Bătrânul nu se mişcă şi îşi reţinu respiraţia. afurisiţii! Din spate scârţâi un pas uşor. Iarăşi singur! gândi. cu conştiinţa împăcată. Veşnic singur! Când plec dimineaţa la birou. buimăcită de somn. ros de gânduri. i-am adunat şi m-am furat pe mine însumi. în societate. iar eşti în toane rele?… Chelner. când mă întorc. Gemând se aşeză. liniştită. la micul dejun. gospodărea. — Ce ai? întrebă ea. unicul meu copil!… Ce ruşine! Ce ruşine!… Cu atâta putere zvâcni din pieptul bătrânului geamătul suferinţei sale. ea se găteşte ceasuri în şir. îşi pierdea răbdarea.. un sărut abia schiţat îi atinse fruntea care-l durea. neîntârziat… de ce nu vine?… O mai fi obosită. s-au şi dus la petreceri. tăticuţule”. împotriva societăţii lor „înalte” şi când le istoriseam cum maică-mea. Dumnezeu s-o ierte. tăticuţule. banii. neclintit. pe mine m-am sărăcit şi din ele am făcut nişte deşănţate… Cincizeci de ani am robotit fără rost.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - distinsele… Distinse! Distinse!… Râdeau de mine când eram împotriva aerelor de distincţie. mă lua Erna totdeauna în râs… da. Instinctiv. în racla întunecoasă a chinurilor sale. Şi în afară de asta… — Ce ai. Dimineaţa. o cafea şi 312 . iată-mă singur… Treptat. doarme admirabil. nu mi-am îngăduit nicio zi liberă şi acum. da… şi acum se culcă cu bărbaţi străini în paturi străine. De ce nu vine?… Vreau să-i vorbesc. — ’neaţa. îşi trase capul înapoi — îl scârbea mirosul greu şi dulceag al parfumului Coty. modestă. numai pentru tata şi pentru noi… Mă socoteau demodat… „Eşti demodat. fu întâiul la masă. copilul meu. banii.

cât suntem singuri. 313 . Îşi vârî capul între umeri — nu avea curajul să-şi înalţe privirea — şi tăcu. El tremura. jucau liber. O târfă de fată şi lipsa de curaj ca să i-o spun. zburdau ca nişte ogari zvelţi. nu avea putere nici să-şi ridice fruntea.. tăticuţule? spunea ea. ochii lui pipăiau braţele delicate. o lacrimă groasă i se rostogolea pe obraz — şi fata nu trebuia s-o vadă. Mâinile îi tremurau. — Dar ce ai. care odinioară — cât să fie de-atunci? — îl cuprindeau atât de des înainte de culcare… vedea arcuirea fină a sinilor care. manichiurate şi nepăsătoare. înghesuindu-se linguşitor în el. le-a pipăit. răsfăţaţi. le-a gustat. la fiece respiraţie. fără voia lui. în grădină. o. Pe toate astea. sub noul sveter. le-a savurat… carnea mea. împinse scaunul îndărăt şi se refugie. acum. Vedea numai mâinile ei pe masă. Şi deodată. mâinile ei subţiri. Apoi mârâi nedesluşit: — Nimic! Nimic! Apucă cu grabă ziarul să-şi clădească din foile desfăcute un paravan împotriva privirii ei întrebătoare. gemuse iarăşi. le-a dezmierdat. bărbatul acela le-a atins. sângele meu… copilul meu. Bătrânul cu picioare scurte se plimba în neştire prin grădină şi timp îndelungat îşi ţinu ochii aţintiţi asupra lacului. de copil. feciorelnice. îndărătul lor.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - ham and eggs58… N-ai putut dormi? Sau ai veşti proaste? Bătrânul se stăpâni. simţise cum. Cu timiditate. dar fără îngâmfare — la gingăşia lacului. Cu totul orbit lăuntric de lacrimile reţinute. pe pajiştea albă a feţei de masă. Goală!… S-a tăvălit goală cu un bărbat străin. îşi spunea furios. aşa cum se uită oamenii în toată firea la jocul 58 Ouă cu şuncă (l. cu o mişcare bruscă. căci teama de a-i întâlni ochii creştea din ce în ce. Dar glasul nu-l asculta. se chinuia el. munţii priveau în vale — severi. Ce am? vuia într-însul. cu pas greoi. Ar trebui să i-o spun acum. nu se putea împiedica să observe cât de frumos era peisajul: de sub lumini de argint — urcând în valuri verzi şi haşurate cu negru de dungile subţiri ale chiparoşilor — se zăreau dealurile în culori pastelate.). nemernicul acela de străin… o… o… Involuntar. engl.

şi banii nu-ţi mai ajută. de tocmeli şi de gheşefturi.. într-una alunecau lacrimi în barba lui. îşi puse ochelarii şi se furişă în grădină. cu ochii lui miopi şi umezi. să se ascundă undeva. înainte să mă ducă la groapă… şaizeci şi cinci de ani. înflorit. se opri surprins. Cât de lin se desfăşurau toate. mi-a şi răpit totul… Căci acum s-a isprăvit pentru totdeauna… Nu mai pot sta de vorbă cu propria mea copilă… nu mai pot să privesc în ochii ei. noi ne purtăm în spinare bocceaua până-n mormânt”… Ieri mai credeam că mi-o fi şi mie dat să simt o dată plăcerea… ieri eram oarecum un om fericit. Odată. Dumnezeule. cu un gest deschis. mă bucuram de bucuria ei… Dar Dumnezeu m-a şi bătut. Aici ai putea fi fericit! îşi zise. Asta îl deşteptă din toropeala durerii. la birou şi noaptea în pat: unde e acum. nici medicii… Numai de câteva ori să răsuflu în voie. atâta îmi doream. mereu să-mi fie ruşine când o privesc în ochi? Nu. încât un ajutor de grădinar care tocmai trecea pe acolo. mă bucuram de copila mea cea frumoasă. Dar nu apucă să facă nici câţiva paşi spre un loc mai retras. departe de oameni. ce a făcut?… Niciodată n-am să mă pot întoarce acasă liniştit. atât pentru mine… Dar bietul tata. răposatul. Privea într-una lacul. aceste buze… Să trăiesc mereu cu teamă când nu-i lângă mine. senină. că un râs venind din stânga sa îl făcu să tresară… un râs pe care îl 314 . am să mă întreb cine le-a avut ieri. izbucni în râs şi apoi strigă în batjocură câteva cuvinte italieneşti în urma bătrânului buimac. pe o bancă. clătinându-se ca beat. nu-i viaţă… Bătrânul mormăia. atât îmi e de ruşine… Va trebui să mă gândesc într-una.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - naiv al unor copii iubiţi. măcar o dată după cincizeci de ani de scris şi socotit. asta nu-i viaţă. sta atât de stângaci în mijlocul drumului îngust. bătrânul îşi clătină capul prea greu. iar dânsa să stea lângă mine sau să-mi sară înainte şi mie să mi se deschidă inima văzând-o cât e de tânără şi frumoasă… Când mă sărută. Fu nevoit să-şi scoată ochelarii. moartea ţi-a şi vârât mâna în trup. îmi dorisem şi eu să simt cât de frumoasă e lumea celor fără griji… doream să gust şi eu. desigur. cât de intens te îmbia să fii bun şi fericit acest zâmbet atemporal de beatitudine pe care Dumnezeu îl revărsa asupra sudului său! Fericit! Năuc. primitor. câteva zile senine… o singură dată. doar o dată. acasă. pe unde a umblat. îmi spunea întotdeauna: „Plăcerea nu e pentru de-alde noi.

zburătoare. pe urmă a doua minge. în jurul acelei jucării care fâlfâia asemeni unui fluture. ea însăşi o flacără palpitândă în aburul de argint al râsului ce dogorea peste trupul ei — o zeiţă feciorelnică. era minunat să vezi cum se unduia. în ciuda silei ce o resimţea. îmbătate şi îmbătătoare. din azurul catifelat al oglinzii de pe lac: acasă niciodată nu se încorda atât de sprinţar. în dorinţa lui de joacă. înghesuit între ziduri. Şi iată că afurisitul de râs îi sfârteca măruntaiele ca un ferăstrău înroşit în foc. aci apucând — acel trup de fată zvelt ca un lujer — şi aci avântându-se după minge. glasul atât de cristalin desprins din închisoarea pământească a gâtlejului. cu arcuri tari.). aci plecându-se. cu acea supunere ritmic arcuită a încheieturilor. acea humă galbenă din care înfloreşte veselia nepăsătoare… numai pentru râsul lor trăise el şi se necăjise până a-şi îmbolnăvi fierea din trup… numai pentru ca râsul acela să răsune totdeauna în jurul gurii dragi. acest trup subţirel. Însuşi bătrânul. înălţându-se ca o melodie a voioşiei — nu. învârtea racheta în mână cu mişcări uşoare din încheietură. Şi în acelaşi timp. numai pentru ca apoi să le presare lor ceva. cu pulberea soarelui curgându-i prin părul bălai! Şi cu câtă fericire îşi simţeau tinerele picioare propria sprinteneală. niciodată nu-i auzise. nu. cucerit. o arunca în joacă şi o prindea iar. trei siluete bărbăteşti precis profilate. Şi totuşi îl atrăgea pe bătrân. când alergau ori săltau. cât de frumoasă era în rochia ei scurtă. de-a lungul a nouăsprezece ani. niciodată nu fusese atât de frumoasă! Bătrânul o fixa neîncetat.. nu. luminoasă. către cerul de azur se înălţa o cascadă de râs cristalin.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - cunoştea şi care acum îi sfâşia inima. niciodată n-o mai văzuse astfel. acel râs uşor al zburdălniciei… de dragul lui călătorise el nopţi întregi până la Posen şi în Ungaria. Fata. în oraşul posomorât. 315 . rămase cu ochii căscaţi. pe terenul de tenis. Dumnezeule. născută din vegetaţia grădinilor din Sud. atât de sălbatic. Trei domni o priveau admirativ: contele Ubaldi. Pentru el fusese muzică. Uitase de 59 Pantaloni bufanţi (l. ofiţerul în uniforma sa care-i încorseta mijlocul şi călăreţul amator în nişte breeches59 impecabili. într-o cămaşă uşoară de sport. Acum trimitea voioasă mingea albă în aer. în vagoane de clasa a treia. Niciodată. în casă ori pe stradă. într-o explozie de flăcări exuberante. N-o mai văzuse nicicând aşa. flăcări albe. ca nişte statui. a treia. engl.

Fata ridică racheta în semn de salut şi râse către el. printr-o piruetă sprintenă. râdeţi. Iată-i. asta-i sigur. lipsite de griji. răsuflând greu şi privind cu mândrie. cu priviri pătimaşe. că se distrează ele. — Brava! Brava! aplaudară ca după o arie de operă cei trei domni. Şi mai poţi să râzi aşa.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - toate. au feţe bronzate. ticăloşilor. Ce vă pasă dacă altcuiva i se frânge inima… ajunge că vă distraţi voi. impertinenţi… păi aşa cred şi eu că-i uşor să fii bine dispus şi plin de prospeţime… n-au nevoie decât să azvârle câteva cuvinte dulcegi unei copile cu fumuri ca asta. Şi ar fi stat aşa. s-o strângă la piept. muierile astea infame… aş trage în voi cu revolverul. care priviseră cu interes la îndemânatica jonglerie cu mingile. fata n-ar fi prins o minge din zbor. şi ochi luminoşi. dar cu toate astea. câine!… Aş fi în stare să-l omor în bătăi pe cânele acela!… Cei de pe teren îl observaseră. nemernicii! îi ciocănea inima. privea numai cu ochi injectaţi şi umezi gura ei exuberantă. râzând. v-aş bate cu harapnicul… Dar aveţi dreptate. fardată şi pudrată. încălzită. nu vă dau pace. cam îngroşată şi împopoţonată. imaginea ei. neruşinatele.. dacă în cele din urmă. ştiu. Dar care dintre ei o fi? Cine a avut-o dintre ăştia trei?… Ce grozav de ferchezuiţi. fără sfârşit. Îi privi furios. El nu răspunse. fugară. nătărăul!”… Da. taie frunză la câini. Iată-i!. să soarbă într-însul. vi se vâră repede în pat… Şi mama. Vocile lor guturale îl treziră din vrajă pe bătrân. domnii se înclinară.. mă călcaţi în picioare ca pe o otreapă… dar fata e şic şi vă face pe voie. cu un salt. şi li se şi vâră în aşternut… Dar care o fi dintre ei?… Care?… Unul. îi vede prin rochie goliciunea şi plescăie din limbă: „Pe asta am avut-o”… O cunoaşte înfierbântată şi despuiată şi-şi spune că deseară din nou… şi-i face cu ochiul… o. dacă muierile în călduri. de parfumaţi şi de bărbieriţi sunt aceşti pierde-vară!… La vârsta lor. ca apoi. alde noi trebuia să şedem la birou cu pantaloni cârpiţi şi să ne rupem pingelele umblând pe la clienţi… taţii lor mai stau poate şi astăzi aşa şi se omoară muncind ca să-i ţină… iar ei colindă lumea. dacă ai îndemna-o. nu-şi putea lua ochii de la acea flacără albă. atâta timp cât n-o face nimeni… atâta timp cât îţi înghiţi furia ca un câine propria lui vărsătură… aveţi 316 . ar mai îndrăzni poate şi ea un mic dans… Păi aveţi dreptate. neruşinato!… Dar poate că şi ăsta îşi râde în barbă şi-şi spune: „Ia te uită la ovreiul ăla bătrân şi prost care noaptea sforăie de se aude în stradă… dacă ar şti.

mai iute. în colţ. jalnic de laş… dacă n-o înşfac pe neruşinată de braţ şi n-o smulg dintre voi… dacă stau aşa. nişte piramide artistice şi colorate. scuipă la picioarele sale şi se depărta clătinându-se. ca un laş… laş… laş!. Acolo. se simţi mai voinic: o armă dă totdeauna unui om plăpând siguranţă de sine. Bătrânul se ţinea cu mâinile de balustradă. care sta dispreţuit printre elegantele troace: un ciomag noduros. Să-l omor… să-l fac una cu pământul.. pe neaşteptate. de trestie. întărit cu un vârf de fier. strângându-şi pumnul în jurul măciucii grele. ca şi cum ar 317 . — Ai venit. Cu arma sa. şedeau cu toţii. Privirea lui însă se lipise numai de un singur obiect. puternic şi primejdios. bătrânul intră în răcoarea umbrei albastre a holului. ba. masiv şi grosolan. alerga pe faleză încolo şi încoace. câinele! … mormăia printre dinţi şi involuntar pasul lui greoi şi poticnit deveni mai apăsat. Care-o fi? Care-o fi? gândea el înăbuşit. cărţi. În acelaşi timp. unde cumpără pe un preţ mic bâta aceea noduroasă. Bătrânul se târî cu greu până în centru. aproape voluptoasă. cravate. sorbind whisky-soda din paie subţiri — un grup de trântori uniţi printr-o convorbire voioasă: soţia. fiica şi cei trei inevitabili. Căci mâna i se încleşta din ce în ce mai înfierbântată pe mânerul solid. câinele! Gândul acesta îi provoca o ameţeală confuză. îl împingea afectuos spre masă. tăticuţule? Te-am căutat peste tot. atât de puternic îl zguduia mânia neputincioasă. mergem numai pe malul lacului. se opri brusc. rumegându-mi fierea. dar mai mult din izbucnirea pasiunii decât din umbletul accelerat. Şi. îi şi sărise înainte. pe fotoliile moi. mut. mai drept. fel de fel de articole de turism — cămăşi şi plase. Închipuie-ţi. Ochii surescitaţi îl căutară numaidecât pe duşmanul invizibil. mergea. bluze şi unelte de pescuit. în faţa unei vitrine. domnul von Medwitz ne ia pe toţi în Fiatul său: plecăm la Desenzano. fără să-i înţeleagă neliniştea. Căruia dintre ei să-i zdrobească scăfârlia?… Căruia? Căruia? Dar Erna. Şi într-adevăr. Din clipa când apucă în pumn obiectul acela greu.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - dreptate dacă sunt atât de laş. transpirând. greu de purtat şi desigur îngrozitor când loveşti cu el.. care îl împinse în magazin. Simţea cum de la mâner îi trecea în muşchi o încordare vehementă: Să-l omor!… Să-l omor. cutii de biscuiţi — clădiseră printr-o îngrămădire întâmplătoare.

convulsiv. Pe deasupra lui zburau frânturi de conversaţie. scoase o ţigară de foi şi o dată cu dinţii îşi înfipse şi furia în masa moale. asta sunt pentru ele. ghemuit în tăcerea lui. îşi ridică brusc privirea şi se uită furios la omul care nu bănuia nimic. dar de braţul lui atârna.. pentru aceşti filfizoni sclivisiţi au ochi… Cum mai râd către dânşii. şi totuşi stau. măcar aşa. dar eu ştiu că unul este nemernicul… şi stau liniştit la aceeaşi masă cu dânsul… nu-l omor. ştiu bine că n-am învăţat boabă franţuzeşte… amândouă ştiu asta. speriat din gândurile lui fierbinţi. Apoi însă gura se lăsă iar strâmbă în jos şi se desfăcu într-un rânjet absurd.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - mai fi trebuit să mai şi mulţumească pentru invitaţie. numai pentru aceste haimanale. îi dau mâna politicos… Bine fac. Şi asta îl calmă. muşca din ţigară. mut. Înverşunarea i se mai citea. ticăloşii ăştia de bani cu care le-am stricat… banii ăştia pe care apasă blestemul lui Dumnezeu… Niciun cuvânt nu vorbesc cu mine. Cu tustrei. nu. Printr-o paralizie a voinţei. îşi spunea. Au dreptate… au dreptate. 318 . ceva care supără. mâinile întinse. eu le rabd toate… stau aici. amândouă. nimic altceva decât vânt… o codiţă neplăcută. bine fac dacă râd de mine… Şi cum mai discută peste capul meu ca şi cum nici n-aş fi de faţă!… Ca şi cum m-aş şi afla sub pământ… totuşi amândouă. încât zeama cafenie i se scurgea între dinţi. şi Erna şi mamă-sa. Merit să mă scuipe… iată că am mai şi dat mâna cu el!. prezenţa caldă a fetei. bani. ca un caraghios… Vânt. Bătrânul tremura. împuţiţii. deranjează… ceva de care ţi-e ruşine şi pe care nu-l zvârli cât colo numai pentru că aduce bani… bani. ca şi cum le-ar fi mângâiat carnea!… Iar eu. în franţuzeşte. se aşeză mut. nici nevastă-mea. dogoritoare. dar niciuna nu mă întreabă nimic. Domnii se sculaseră politicoşi şi-i întinseră mâna.. catifelată şi ameţitoare. nu-l omor. de ochii lumii. O secundă mâna apucă băţul. estompate de un râs zglobiu în cor. apucă una după alta. Atunci bătrânul. gâdilate. Bătrânul. pe obraz. în loc să bat cu pumnul în masă… în loc să-i snopesc cu ciomagul şi să-i iau la goană înainte ca ei să se împerecheze în faţa mea… îngădui totul… stau aici. îi ascult cum râd şi nu pricep nimic. nici propriul meu copil. ca să nu stau aici ca un caraghios. tâmp. laş… laş… laş! — Permiteţi? întrebă în clipa aceea într-o germană chinuită ofiţerul italian — şi-i întinse bricheta.

Involuntar. Sigur că permit… hehe… permit orice… tot ce doriţi… hehe… permit orice… doar stă la dispoziţia dumneavoastră tot ce am… cu mine vă puteţi permite orice… Ofiţerul îl privi surprins. derbedeii ăştia — uite-aşa ademenesc muierile! 319 . Apoi schimonosirea sălbatică se destinse. fără să se clintească. şi glasul îi deveni strident. Repede înnodă Erna iar. pentru a slăbi încordarea penibilă. să se frece lasciv de una. trecură alături. speriat de propria-i îndrăzneală. Bâta grea. provocată de vreo vorbă de duh. Cei trei domni se sculară. Se dansa. înecat în ruşine şi durere. el însă. nu înţelesese pe deplin. atâta ştiau! Să-şi înfierbânte sângele într-una. se bălăbănea fără rost între genunchi. Necunoscând limba. Ca un câine bătut se chirci în sine bătrânul şi. repeta el. bătrânul şedea cu totul absent. antrenant şi ritmat. în salonul de muzică şi nu socotiră necesar să-l poftească în mod deosebit pe bătrânul care picotea mohorât. spuma sclipitoare a râsului. uneori scapără zburdalnică. permit. aerul dintre ei păru încremenit şi fără răsuflare ca în răstimpul strâmt dintre fulger şi tunetul ce-i va urma. surprins de golul neaşteptat din jur. să danseze. care îi căzuse din mâini. cădea tot mai greu pe mâna de care se sprijinea. auzi râsete şi interpelări. În mijlocul flecarilor. noaptea şi ziua nămiaza mare. Da. Să danseze. privirea pipăia scaunele goale.. Baronul german răspundea cu o voioşie vădit silită. rânjit. Mai târziu se trezi. Dar râsul acela strâmb. tuşi încurcat. mama ei mai încet. pe deasupra tăcerii lui se rostogolea valul zgomotos al vorbăriei. îl neliniştea. Dar nimeni nu mai lua seama la dânsul. dar din salonul cu pian se şi auzi. îndemnaţi de o propunere voioasă. Capul.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - — O. conversaţia întreruptă. trântorii. ai fi putut crede că dormea. Baronul german tresări instinctiv. băţul îi alunecă din degetele îndrugate. seara. dar după câteva minute torentul de vorbe curgea din nou nepăsător. un jazz. Erna îi urmă cu grabă. de alta. când noaptea îi alunecă plapuma şi un curent rece îi trece peste trupul dezvelit. ca unul care tresare din somn cu senzaţia de frig. cele două doamne erau albe ca varul — o clipă. să danseze într-una. până le pică para-n gură. şedea cufundat în întunecime nesfârşită.

o citesc în ochii ei pe jumătate închişi şi a căror privire totuşi se revarsă: în această plutire fugară se oglindeşte amintirea unei desfătări şi mai fierbinţi — el a fost acela. o complicitate care le-a intrat în sânge. Se opri în prag. nici timp. ca să-i vadă în acelaşi timp şi pe cei ce dansau — zdrăngănea.. de lunganul de conte Ubaldi.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - Îndârjit. ca şi cum această făptură i-ar aparţine cu totul! Cum se înghesuie. cu buzele umede şi întredeschise. o dorea. Călăreţul german şedea la pian şi — pe jumătate întors. ăsta-i. râse el. chiar sub ochii mei! Da. hoţul care. ăsta-i. Da. i se părea că Erna se scufundă pentru totdeauna. nu fără osteneală. Bătrânul însă nu avea ochi decât pentru Erna şi partenerul ei. cu răsuflarea în gura ei. Maintenant je veux danser 320 . Cu fiece mişcare se abandona ritmului. Brusc. simţea că trăieşte şi că ceva bărbătesc. a înşfăcat şi a străpuns învăpăiat ceea ce acum se ascunde străveziu sub rochia fâlfâindă — copila lui. ăsta-i — căci în cele două trupuri care se îmbucă fierbe incontestabil o cunoaştere reciprocă. se lăsa în voia apăsării imperceptibile cu care o conducea partenerul — seducătorul: cu capul pe spate. noaptea. copila lui! Instinctiv. se mlădia în efluviile muzicii. făcu un pas ca să i-o smulgă. ăsta — numai ăsta poate fi. tremurând şi gemând. Fata se simţea numai pe sine. Dar ea nu-l observă. prin însuşi sângele lui surescitat! De fiecare dată când dansul o fura departe de el. pe dinafară şi aproximativ. ca o coardă zbârnâitoare. — Assez joué pour vous. neclintit. nici oameni — nici pe bătrânul care o privea cu ochi injectaţi. mama. se lăsa condusă ritmic înainte şi înapoi. fanatic de mânie. Şi toate astea îi erau conştiente în chip magic şi bătrânului. Ia te uită cât de uşor şi de mângâios îşi pune animalul laba pe umărul ei delicat. un şlagăr american. apucă iar bâta grosolană şi îşi târşâi paşii după dânşii. simţea numai picioarele tinere urmând fără împotrivire ritmul sincopat al melodiei de dans. greoaie şi opulentă:. că un braţ o împresura puternic şi că în plutirea aceea molatică trebuia să se ferească de a nu i se oferi. Baronul german sări de pe scaun. era toată numai beţie şi uitare de sine. muzica se frânse în mijlocul unei măsuri. cu buze lacome şi fierbând în vâlvătaia dăruirii. în legănare şi în dăruire — parcă promiţându-i-se — trupul ei într-al lui! Cum se mai lipesc cu patimă anevoie stăpânită. nesimţind nici spaţiu. Erna dansa cu ofiţerul. ăsta-i — numai el poate fi.

STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - moi-même!60 Toţi aplaudară cu entuziasm şi perechile care dansaseră făcură roată. stângaci. încât amintindu-şi brusc de explozia de furie pe care o avusese. domnilor. îşi spuse el cu amărăciune. Fr. messieurs. parcă aş fi servitorul ei. numai o clipă! (L. scuzându-se. aşa stătea bătrânul în faţa ei. Bătrânul îşi veni în fire: Să facă ceva! Să spună ceva! Acum! Să nu mai stea bleg. ochii îi erau rătăciţi. — Vino. — Nu vreau… nu vreau… bâigui el în cele din urmă. dar atitudinea lui se vădea atât de zvâcnită. apoi bâlbâi iritat: — Am motivele mele… Nu-mi convine… Nu vreau ca Erna să stea de vorbă cu oamenii ăştia… Nu-i nevoie să le ştii toate.. Dar au dreptate. lângă ei! Tocmai trecea prin faţa lui nevasta. jalnic de inutil. — Cu ăia — şi îşi agită furios capul în direcţia salonului de muzică — nu-mi convine… nu vreau… — Şi pentru ce. faţă de mine nu s-au scuzat când au plecat de la masă. mă rog? Mereu tonul ăsta inchizitorial. cu sprâncenele sever arcuite. un instant!61 se mai întoarse ea către domni. ea îşi ridică indignată privirea. — Cu care oameni? Făcându-se a nu înţelege. O zdreanţă pe care o calci în picioare. — Excusez. Faţă de ei se scuză. atât de primejdioasă. gândi bătrânul înverşunat. Acum vreau fă dansez eu! (l. Mânia îi dădu impulsul unei hotărâri subite. am ceva de vorbit cu tine. Îi aţinu calea.) 321 60 .) 61 Scuzaţi-mă. Nu vreau să fiţi în relaţii… să fiţi în relaţii cu oamenii ăştia. ca un şcolar cu buza tremurândă în faţa profesorului. fr. au dreptate. devreme ce îi rabd! Nevasta aştepta. gâfâind uşor de pe urma sforţării. S-a cântat destul pentru dumneavoastră. — Ei? îl provocă ea în sfârşit. Ce voia? De ce o tulbură tocmai acum? Pe buzele ei se şi schiţau cuvinte de refuz. ca şi cum ar fi jignit-o chiar pe dânsa. totuşi caldă de mulţumire. Eu sunt un animal. gâfâi el nerăbdător. îl urmă cu repulsie. Femeia îl privi mirată — broboane de sudoare umezeau fruntea lui palidă.

când am închiriat 322 . Puteţi hotărî totul. cu ochii pierduţi şi bulbucaţi. nu pot. femeia îşi ridică privirea. Asta îl făcu să-şi vină în fire. Vocea i se făcu mică de tot. obrazul îi era roşu. îşi încreţi fruntea. la Roma. Bătrânul rămăsese cu mâinile ridicate rugător: — Nu pot să mai îndur. Faceţi şi voi o dată ceva de dragul meu. Eu îi consider pe aceşti trei domni oameni extraordinar de binecrescuţi. Se apropie de dânsa ca şi cum ar fi vrut să-i apuce mâna. Fără voie. n-am înţeles de loc. te rog… să plecăm… numai să plecăm. hotărî ea. aproape că cerşea: — Tu… tu nu mă înţelegi… doar nu cer nimic pentru mine… vă rog numai… e întâia mea rugăminte. cu faţa roşie ca înaintea unei congestii cerebrale. cu mâinile ieşind din mâneci prea scurte şi tremurând ridicate în gol — era penibil să-l vezi în halul ăsta. Deodată îi trecu prin inimă un val de căldură. Nu ştiu pentru ce i-aş interzice copilului plăcerea… Plăcerea!… Plăcerea!… Se clătina ca sub o lovitură. refuză ea cu aroganţă. răspunse ea cu sânge rece. prinsă de această chemare a lui. oriunde vreţi. fruntea brobonată de sudoare — mâna bâjbâia în gol după ciomagul greu. chiar azi… azi… eu… eu nu mai pot să îndur… nu mai pot. Şi deodată bătu din picior: — Nu vreau… îţi interzic… ai înţeles? — Nu.. mi-e totuna. Însă uitase să-l ia. pianul îşi reluase zdrăngăneala. Un sentiment mai uman se rosti în vorbe: — Asta-i imposibil. — Societate mai bună!… Aceşti pierde-vară… aceşti… aceşti… Furia îl sufoca din ce în ce mai cumplit. o singură dată… Alături. Se stăpâni. ca să se sprijine ori să lovească. aşa cum doriţi… dar să plecăm de-aici. pentru astăzi am acceptat plimbarea cu dânşii… şi să plecăm mâine. — Astăzi? Surprinsă şi în semn de protest. o societate cu mult mai bună de cum o avem acasă. te rog… crede-mă. ţi-am spus-o… nu pot. Să plecăm astăzi? Ce idei ridicole sunt astea?… Şi numai pentru că cei trei domni îţi sunt antipatici?… Păi nu te sileşte nimeni să-i frecventezi. de ani de zile: să plecăm de-aici… să plecăm la Florenţa. Nu mă întreba mai mult.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - — Atunci îmi pare foarte rău. nu pot să îndur… nu pot. dar cât de caraghios se înfăţişa omul acesta scund şi gros.

cu picioarele lui greoaie se îndreptă poticnindu-se. în toiul crizei. durerea asta. nu cumva să facă vreo nebunie! Când ajunse la etaj. îşi aminti. Cu greu se târî până la uşa salonului său. mâinile îi deveniseră pumni. şi niciun medic. încă se mai ironiza înverşunat. nicio cură nu-mi mai pot ajuta… la şaizeci şi cinci 323 . să iau picăturile. Îşi dădu seama numaidecât ce-l apucase: crampe la ficat. repede. Ar trebui să-mi pun o compresă. muşcând perna cu dinţii. şi Erna de asemeni… — Iar eu pot să plec. spre odăi. asta nu-i fierea… asta-i moartea care creşte în mine… ştiu că sunt un om pierdut. Nimeni nu-i aici.. Uşor de zis „să nu vă tulburaţi”… să-mi arate dumnealui. se cabrase. acum. cum poţi să nu te tulburi când… ah… ah… Bătrânul scâncea. gândi el cu amărăciune. Şi. atât de atroce îi scormonea prin trupul martirizat gheara nevăzută. într-o bună zi am să crap ca un câine… căci ştiu eu ce mă doare. tot mai repede. îi tăiase vorba. să-şi strunească nervii.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - apartamentul pe trei săptămâni… ne-am face de râs… nu văd nici cel mai mic motiv… eu rămân. O. o împinse şi căzu grămadă pe divan. alb ca varul. după aceea am să mă simt mai bine. Trupul lui masiv. Dar nu era nimeni care să-l ajute. Culcat. ghemuit. domnul profesor. una din acele crize îngrozitoare care îl chinuiau adesea în ultima vreme — niciodată însă cu o tortură atât de diabolică! „Să nu vă tulburaţi!” îi spusese doctorul — îşi aminti el chiar în acea clipă. să se potolească. pe frunte îi palpita ameninţătoare vâna mâniei. pradă durerilor. în grabă. ca o fiinţă hăituită. sus. care-l ardea şi-l muncea! Trebui să scrâşnească din dinţi ca să nu ţipe. iar el nu avea putere să se târască până în odaia cealaltă. se clătină spre perete. nu-i aşa?… Eu vă deranjez… Deranjez… distracţiile voastre. Trupul asaltat se chirci cu un geamăt. Cu acest strigăt înăbuşit. durerile începură imediat să cedeze. simţi o gheară fierbinte sfâşiindu-i măruntaiele. Ceva mai voia să iasă dintrînsul — lovitură ori cuvânt — dar brusc se întoarse cu o smuceală. Bătrânul gâfâi iute pe trepte în sus — să se vadă singur în odaie. sau măcar până la sonerie. ghearele cele fierbinţi nu se mai înfigeau diabolic de adânc în măruntaiele lui numai răni. spre scară iar de acolo.

moartea mea… numai asta sunt… asta nu se mai numeşte consilier de agentură şi comision şi nu are nici nevastă. niciodată nam resimţit asta atât de tare. mă îngrijorează numai pe mine… ele nu mă mai înţeleg şi nici eu pe ele… sunt singur cu mine. rotund. am murit de mult… Dumnezeule. nu.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - de ani nu te mai faci bine… ştiu ceea ce mă sfredeleşte şi scormoneşte în mine — asta-i moartea. nu mai are niciun sens… căci ceea ce doare aici.. şi sufăr. 324 . Acum însă ştiu. nici casă. la tot ce simt. în anul al şaizeci şi cincilea. Dumnezeule. acele bucăţi de cremene. pentru mine însumi?… Ce viaţă a fost asta — să agonisesc întruna bani. cei câţiva ani ce-mi rămân. bani. ca apoi să-şi slăbească strânsoarea. nici bani. asta e boala mea. simţea el. îi străpungeau fruntea. gândurile. orice. i-am deschis trupul şi mi-a făcut un copil. ăştia n-au să mai fie viaţă. numai să nu gândească! Bătrânul îşi descheiase haina şi vesta — pântecele mare. unde-i ea acum?… Nu-i mai recunosc chipul… îmi vorbeşte ca o străină şi niciodată nu se gândeşte la viaţa mea. ceea ce pipăi acum cu degetele. tremura greoi şi diform sub cămaşa umflată. an după an am răsuflat laolaltă şi în acelaşi pat… iar acum. la ce bun?… Am avut o nevastă. Cu grijă îşi apăsă mâna pe locul dureros. pe când stau aici întins şi simt cum îmi creşte moartea sub piele. acum. nu voia să se gândească la nimic. iar acum. prea târziu. numai asta sunt. am luat-o de fată. mi-a scăpat din mâini. puţin înainte de a crăpa. şi gândesc… Mi-e străină cu totul de ani şi ani de zile… Unde sunt toate?… Unde?… Am avut şi un copil… Crescând. trupul meu şi fierbinţeala dinăuntru care doare… Restul e nerozie. tari. Dar cealaltă durere lovea în tâmple tot mai adânc. numai o agonie… Dar când. mă doare numai pe mine… ceea ce mă îngrijorează. ascuţite. când oare am trăit?… Când am trăit pentru mine. credeam că am să încep să trăiesc încă o dată. nici firmă… numai asta există cu adevărat. nici copil. numai asta îmi mai aparţine. ci o agonie. că n-am să mor cu totul… Şi când colo. această bucată de carne fierbinte… şi numai ceea ce scormoneşte înlăuntrul meu. niciodată n-am fost atât de singur… Uneori. necruţător de fierbinţi. mai fericit decât îmi fusese dat mie. numai pentru alţii. pleacă noaptea de lângă mine şi se tăvăleşte în braţele bărbaţilor… N-am să mor decât pentru mine… doar pentru mine… pentru ceilalţi. Eu sunt numai durerea asta. mai senin. gheara se înfigea iar.

pe jumătate începuse să viseze. Bătrânul sta culcat cu ochii închişi şi asculta încordat cum îl smuceşte. Şi aşa. i se păru că de undeva — dintr-o rană care nu-l durea şi pe care n-o ştia — ceva umed şi fierbinte se prelingea încet. înainte de a cădea ca tăciune sfărâmicios în nămolul încropit al indiferenţei. negru şi mocnind. şi ceva se desface.. care numi sunt recunoscătoare. asculta mereu. Tot ceea ce trăise. Nu-l mai durea — dar ceva mocnea şi putrezea încet într-însul. cu gheare tot atât de ascuţite. Nu curgea puternic. sorbea într-însa. umplându-se cu totul şi apoi dând chiar pe dinafară. Nu-l durea acea şiroire nevăzută. ceva începea să moară. pas cu pas. Dar ce-mi mai pasă de ele?… Ce-mi mai pasă de ele?… De ce m-aş mai gândi la ele. nu tocmai durere. îngreunându-se din ce în ce. Dar inima. întunecată. aşa cădeau stropii. ceva înăbuşit mai stăruia. picurând încropit. nu răspundea. apoi cu una mai boantă. 325 . totul ardea. decât să primesc mila lor… Ce-mi mai pasă de ele?… Încetul cu încetul. bătrânul în odaia amurgită. se destramă în el. începu asfinţitul inimii sale. în tăcere. Ce era? Asculta în sine. aşa cum se scurg lacrimile. Ceva se sfârşea. o simţea nelămurit. ci mai degrabă o senzaţie de ceva străin care apăsând şi împingând. muierile astea infame… acum ştiu că n-am trăit decât pentru ele. valul străin. îi părea că forţa aceea străină. Ceva se întâmplă. Şi pe încetul. care niciodată nu se gândesc la mine?… Mai bine crap. pierea încet în acea flacără mistuitoare. Sta culcat. cum îl roade. cu simţurile amorţite. Pe încetul. ci încet de tot. la ele. acum crescuse şi se înghesuia în închisoarea strâmtă a pieptului. îşi croia drum spre măruntaie. în omul suferind. tot ceea ce iubise. pe când ele dansează şi se plimbă ori se fâţâie. reamintindu-şi cu patimă întreaga lui viaţă. iar pentru mine niciodată — nici măcar un ceas. cu ochii închişi. Era pe jumătate treaz. spre măruntaiele sale. fibră cu fibră. Sugea ca un burete. şi fiecare strop îl nimerea drept în miezul inimii.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - acum. Nu-l mai sfâşia atât de sălbatic. scormonea în el mai întâi cu o unealtă ascuţită. era ca şi când sângele i s-ar fi scurs cu totul în propriul lui sânge. necunoscută. durerile îl slăbeau — mâna aceea îndârjită nu se mai înfigea cu aceeaşi fierbinţeală. ceva înlăuntrul trupului său închis. Totuşi. ceva se întâmplă pe când sta culcat aşa. între somn şi trezie.

înspăimântător. să destindă legăturile. şi îi era frică să-l atingă cu mâna caldă. Căci — lucru curios! — tot trupul îi părea deodată departe de el. nu-l mai durea nimic — înlăuntrul lui trebuie să fi fost ceva gol şi negru ca scorbura unui trunchi ars. slavă Domnului! Ceva mai palpita. totul era încă fierbinte în mine şi prea înghesuit. Nu-l mai smucea nicio durere. Iar pieptul înfiorat se boltea. tot mai adânc. nemărginită. Rece ca un hoit. nimic nu răsuna.. În jurul lui creştea noaptea. Nu mai bătea. Da. nimic. sta sub el propriul lui trup. împietrit. undeva în jos. deodată. să vadă dacă inima mai era într-însul. îşi pipăi instinctiv pieptul. nicio amintire nu mai tresărea cu nervi torturaţi.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - începu sub propria sa povară să se lase uşor în jos. Dar iată — cât de tare îl durea! — iată că acea greutate se desprindea din fibrele cărnii. nici ca un fruct în cădere. înăbuşit şi ritmic. atât de îngrozitor îi amuţise sângele. dacă ceea ce fusese înainte mai mişca. înlăuntrul său totul era mut. încât bătrânul. nimic nu se mai dilata. când îşi mai veni în fire. acum uriaşă. atât de adâncă încâlceala. plin de umezeala suptă. Şi deodată se făcu o linişte de spaimă în locul unde până mai atunci fusese această inimă caldă. gâlgâitoare — ceva se căsca acolo gol. ci asemeni unui burete. întrun gol călduţ. Şi. Dar era departe. până şi cerul mai deschis din dreptunghiul ferestrei se 326 . să smucească de muşchii încordaţi. încă mai tresărea fiece fibră. în jurul acelui nimic mut şi neînţeles. nu. acea şiroire. picurarea şi bătăile — asculta şi tot asculta — nimic. Ce s-a întâmplat cu mine? Asculta în el ca într-un vid. sub degetele ce pipăiau. într-o nefiinţă care se afla în afara lui — într-o noapte vastă. întunericul estompa lucrurile din încăperea ce părea că se destramă. tot mai mult apăsa şi împingea inima dureroasă. înţepenit. rece. abia adineauri mă torturau atâtea. în sine: nu auzea că dinspre lac clopotele îşi sunau mereu orele în odaia lui. scorburos şi negru ca un sicriu. Cum e cu putinţă? se întreba el. acel freamăt. încet de tot. se scufunda mai adânc. Atât de vie era starea lui de vis. avu simţământul că murise sau că ceva murise în el. înăuntru era linişte desăvârşită. Bătrânul trăgea cu urechea. fiecare bătaie învăluită tot mai mult în amurg. nu mai picura. urmând calea greutăţii sale. nu ca o piatră. şi totuşi i se părea că astea nu erau decât lovituri vane în gol şi că inima îi dispăruse din piept. Nimic nu-l mai chinuia. totul era mort.

— De unde să ştiu? Era vocea mamei. — Dar unde-i tata? întrebă Erna. conversaţia coti spre dânsul. Şi între timp discutau. 327 . În grabă. izbucniră în odaia vecină râsete şi exuberanţă. o fi aşteptând jos. asculta numai în golul dinlăuntrul său. mirată că se gândea atât de târziu la el. Ar vrea să plecăm chiar astăzi.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - stinse cu desăvârşire în întuneric. Dar cine-l mai pricepe? Societatea noastră nu-i convine. Şi azi-dimineaţă… îmi venea să intru în pământ de ruşine. se grăbeau. Bătrânul se sperie: nevasta lui. cu gulerul descheiat… Ar trebui săi atragi atenţia ca măcar seara să se prezinte ceva mai îngrijit. se aranjau. îşi aţintise privirea numai asupra beznei din el. prin uşa întredeschisă. ital. Într-un târziu. flecăreli uşoare şi sprinţare în învălmăşeala poticnită pe când se spălau. — Să plecăm astăzi?… De ce? Fusese iar vocea Ernei. ce le păsa lor de dânsul? Dar cele două femei nu-l căutau. şi au să-l întrebe. pe tine te ascultă. pe divan. fata lui! Îl vor găsi aici.). mi-a spus la prânz. alături se făcu lumină — o rază ţâşni pe uşa întredeschisă.. mamă… Dar ce-a fost asta?… Voiam să te întreb mai de mult… Ce-i cu tata?… Niciodată nu l-am văzut aşa… M-am speriat. bătrânul asculta orice mişcare. acum aşezau zăngănind uşor inelele pe lavoar. în hol. cu hainele totdeauna mototolite. pesemne că domnii nu-i sunt pe plac. ca în propria lui moarte. Acum deschideau sertarele. acum se auzeau pantofii azvârliţi pe podea. Probabil. fiecare silabă îi lovea îngrozitor de lămurit auzul. îşi încheie vesta şi haina — de ce să ştie şi ele despre criza lui. despre mici întâmplări din timpul plimbării. gongul bătea furtunos a treia lui invitaţie la dineu. şi citeşte pentru a suta oară cursurile bursei în „Frankfurter Zeitung” — altceva nu-l interesează. Crezi că s-a uitat măcar spre lac? Nu-i place aici. Întâi vorbiră râzând despre cei trei domni. se aplecau. Curată ruşine cum umblă. 62 Locotenent (l. Bătrânul nu observa toate astea. desigur simte şi el cât de puţin se potriveşte cu dânşii. Fiecare cuvânt. aşa spunea. Deodată. — Nu ştiu. supărată pentru că fata pomenise de el. cum l-a repezit pe tenente62 pentru brichetă… — Da. Desigur. Pesemne se găteau.

prin fereastra deschisă. Bătrânul sta liniştit de tot pe divan. O dată mai tresări — dincolo foarte încet şi pe furiş se 328 . tăcuse cu totul în pieptul lui. Se trudea într-una să gândească că acel ceva cald şi moale de alături. care se împărtăşea din acelaşi aer. comutatorul pocni uşor. fără „bună seara”. Şi respiraţia ei nu o auzea decât aşa cum. Dar. bătrânul fixa cu ochii deschişi golul nemărginit al nopţii. Abia mult mai târziu se întoarse de la conversaţia cea voioasă nevasta. îşi încheie hainele. Singur cu dânsul. uşa se deschise. Da. nu era decât trupul pe care îl cunoscuse tânăr şi învăpăiat. care îi dăruise un copil. se străduia să-şi aducă aminte că trupul acela. Nimic nu mai tresărea în urma acelei atingeri tăioase. era în toane rele. fusese odinioară viaţă în viaţa lui. doar un alături. sfârşiseră cu toaleta de seară. Conversaţia se opri. În seara aceea nu vorbi cu ele. se stinse lumina. se sfârşise pentru totdeauna. poate să spună şi să facă ce-o vrea. desigur se frânsese. Nici mânie. nici ură… nimic… nimic… Calm. Crezând că doarme. un întâmplător. nepăsătoare. Auzise fiecare cuvânt. se întoarse în odaia lui. se culcă şi stinse lumina.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - — Ei. Probabil că în timp ce discutau. nu-l mai durea de loc. Dar. Ceea ce înainte ciocănise şi sinucise. ciudat. Apoi. se dezbrăcă în întuneric. acum ieşiră din odaie. în timp ce noi dansam. nu mă sinchisesc eu de toanele lui. se vede că au scăzut cursurile… Ori pentru că am vorbit franţuzeşte… Nu suportă să vadă pe alţii bine dispuşi… Tu n-ai observat. dar să nu ne strice nouă plăcerea… Ei. el stătea în uşă ca un ucigaş în dosul unui copac… „Să plecăm! Să plecăm pe loc!” Numai pentru că aşa i s-a năzărit dumnealui deodată… Dacă nu-i place aici. n-are decât. din aceeaşi odaie. pe care l-ar putea atinge cu mâna. coborî treptele bâjbâind cu grijă şi se aşeză la masa lor ca la masa unor străini. o înstrăinare — se sfârşise. acel sălbatic mecanism de ceasornic. auzea murmurul valurilor mărunte care loveau şi plescăiau pe prundişul de pe mal. ciudat! Nu-l mai durea.. un trup legat de viaţa lui prin cea mai adâncă taină a sângelui. Totul era departe şi fără fiinţă. Curând se auzi răsuflarea ei grea. amintirea aceasta nu-i mai trezea niciun sentiment. Lângă el zăcea ceva în întuneric şi respira adânc. niciuna însă nu observă acea tăcere a pumnilor încleştaţi.

ridică valiza şi trânti cu zgomot uşa între el şi viaţa lui de odinioară. calm înfunda în valiză cămaşa de noapte. Numai de la birou sosi suma pe care una din scrisori o 329 . Curând. Bătrânul nu-şi ridica ochii. Scriseră cu mai multă insistenţă. Trimiseră neîntârziat în Germania de sud. valiza. fierbinte în inima pe care o credea moartă. patria lor. servil. când nevasta se trezi. Dar el făcu doar un semn de refuz vehement. N-are decât! Să facă ce-o pofti! Ce-mi mai pasă de ea? Şi bătrânul se culcă iar în perne. bănuind vreo neînţelegere. fiecare cuvânt se strecura rece şi ţeapăn.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - deschisese uşa de la odaia fetei. Nevasta se sperie. Dar plecarea lui surprinzătoare — hotărâtă şi bruscă — le neliniştea. Apoi trecu şi asta. Sări cu amândouă picioarele din pat: — Nu cumva vrei să pleci?… Aşteaptă… Venim şi noi… i-am şi spus Ernei. În acea secundă de încordare îşi aminti cum de mii de ori depusese în faţa unor uşi străine valize cu mostre înainte de a ieşi de-a-ndărătelea . Iau doar strictul necesar. Mama şi fiica nu pricepeau ce se întâmplase. cu pălărie şi pardesiu. Aici însă nu mai avea nicio treabă. se declarau de acord cu el şi oricând gata să-şi întrerupă şederea. El nu răspunse. — Ce faci? îl întrebă. Ce să fie? Nu-i auzise niciodată vocea sunând în felul acesta — printre dinţi. fu nevoit să pună jos pentru o clipă. fără o privire.. astăzi din nou — mai simţi o înţepătură mică. Ca să apese clanţa. De tâmplele dureroase întunericul se lipea mai molatic. Încât se lipsi de orice rămas-bun. încă buimacă de somn. făcând o plecăciune şi recomandându-se. scrisori lungi de explicaţie aproape tandre. restul puteţi să-mi expediaţi mai târziu. îl văzu gata îmbrăcat. îl întrebau grijuliu cum călătorise. o aromeală subţire îi adumbrea simţurile vlăguite. fără a se întoarce. Ceva ca un nerv mai zvâcni o clipă înainte de a muri. Dimineaţa. Şi. Va să zică. pentru comenzi viitoare. tot mai binefăcătoare îi picura acum în sânge răcoarea albăstruie. cum sosise. — Nu… nu… nu vă deranjaţi. telegrafiară: niciun răspuns. se îndreptă spre uşă. Fără un cuvânt. — Doar ştii că mă întorc acasă.

îngrijorată. Ciudăţenia mereu crescânda a bătrânului o observau acum până şi cei mai străini. cu cât insista mai nervoasă. uneori răspundea cu zgârcenie. oaspeţii întâlneau din întâmplare ochii lui. Nu mai participa la nimic şi când. ca un cerşetor. în toiul vorbirii.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - menţionase ca fiindu-le necesară: un mandat poştal cu ştampila firmei — fără niciun cuvânt din partea lui. La început. haina. stinsă. înălţa ochi speriaţi. îi săriră înainte. în sfârşit se auzi uşa de la intrare. Părea totdeauna ca tulburat dintr-un vis confuz. Chiar dacă erau invitaţi la masă. pălăria îi stătea strâmbă şi turtită. dintr-o stare înnourată în care se 330 . Aşa continuară lucrurile şi în zilele următoare.. După cum afirmau servitorii. Cunoştinţele îşi şi dădeau coate pe ascuns când îl întâlneau pe stradă — bătrânul. moartă. îl privea cu o căutătură goală şi uita să-i întindă mâna. unul dintre oamenii cei mai bogaţi din oraş. se furişa de-a lungul zidurilor. distrat. Zadarnic încercă nevasta. nici acasă nu era nimic pregătit. la fiecare pas se clătina ciudat şi de cele mai multe ori murmura pentru sine în şoaptă. El le privea surprins — pesemne uitase de telegramă — dar chipul nu exprima vreun simţământ deosebit. încercau un sentiment penibil. pe când şedeau la masă. Seara. dacă îi vorbea. răbdă să fie însoţit în sufragerie şi le lăsă să povestească. nimeni nu le aştepta la gară. Însă nu punea nicio întrebare. Dar nu era asta. devenise inabordabil. o explicaţie. Încă mai lua masa cu ele. se întrerupea cu grabă şi mergea mai departe cu pasul lui greoi. unii credeau că bătrânul surzise şi repetau cuvintele mai tare. şedea tăcut şi îngropat în sine. câteodată trecea peste întrebări şi interpelări — parcă ar fi dormit cu ochii deschişi. bătrânul. accesul era interzis. Apoi se sculă greoi şi se duse în odaia lui. în mijlocul conversaţiei. îmbrăţişarea fetei o răbdă cu indiferenţă. totdeauna avea nevoie de un timp ca să se smulgă din letargia lui lăuntrică şi. căci în faţa lor se căsca o privire searbădă. adesea cădea din nou într-o ciudată uitare de sine. sugea mut din ţigara de foi. Deşi se anunţaseră telegrafic. murdară de cenuşa trabucului. fără să observe cât de surprins e celălalt. lăsase telegrama pe masă şi plecase fără să le fi dat vreo dispoziţie. Dacă cineva îl saluta. Ceva în el era baricadat. O situaţie atât de neînţeleasă şi de apăsătoare le grăbi întoarcerea. Atunci ochii i se stingeau subit. cu atât se eschiva el mai mult.

visând cu aceeaşi privire goală peste scrisorile necitite. ochii i se umpleau uneori de o umezeală tulbure — el era ultimul. Ca de obicei. îşi uitase umbrela. în drum îl apucă ploaia. cu tales-ul de rugăciuni pe umeri. să semneze corespondenţa. Însă lucrul cel mai curios. nedumerirea fetei. nicio întrebare nu răzbea măcar o clipă prin indiferenţa opacă. O dată. copiii şi prietenii răposatului — îndeplinindu-şi emoţionaţi datoria — implorau stăruitor. pe când se întorcea dintr-o astfel de hoinăreală fără rost. străpungând-o strop cu strop. Ud până la piele. plin de evlavie. O băltoacă i se adună în pălăria turtită. un fel de pace se aşternea pe zăpăceala lui şi-i mângâia întunecimea din piept. din mâneci curgeau şiroaie peste propriii lui paşi. mila lui Dumnezeu pentru cel dus dintre cei vii. semănând mai degrabă 331 . În cele din urmă. unde vorbele răsunau în jur străine şi întunecate. ştia. Până şi propria sa lume îi devenise străină: afacerile lui. deveni pe neaşteptate cucernic… Indiferent faţă de orice alt lucru şi nepunctual la masă ori la întâlniri. în lăcaşul pe jumătate părăsit. Când însă se citeau rugăciuni pentru morţi. care niciodată nu făcuse parte dintre credincioşii comunităţii. cel mai de mirare pentru oraşul întreg fu când bătrânul. niciun cuvânt. Uneori mai trecea posomorât pe la birou. stătea cu tichia de mătase neagră pe cap. aproape singur pe strada pustie. nu asculta nicio conversaţie. cu plecăciuni repetate. dar sub aversă omul ciudat se legăna şi se clătina nepăsător. Pentru dânsul nimeni nu va spune niciodată vreo rugăciune. iar el vedea cum rudele. El nu lua seama la nimic. gândindu-se în acelaşi timp la sine ca la un mort. Acolo. Aşa că murmura împreună cu ceilalţi. seara târziu. blindată. Acolo. nu citea ziare.. observase şi el inutilitatea prezenţei sale şi nu mai venea la birou. Nu întreba de nimeni. totdeauna în acelaşi loc unde altădată stătuse şi tatăl lui şi legănându-şi capul obosit încoace şi încolo în timp ce psalmodia. Pentru el — asta se vedea lămurit — oamenii nu mai trăiau.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - preocupa numai de sine. Dar când secretarul venea după o oră să ia semnăturile. portaluri şi intrări ofereau adăpost în faţa norului care se prefăcu repede în şuvoaie. nu observa în propria lui casă desperarea înăbuşită a nevestei. nu uita să se ducă la ora cuvenită la templu. umbla în neştire mai departe. îl găsea pe bătrân întocmai cum îl lăsase. În staţie aşteptau birji ieftine. a făpturii sale. era mai singur cu sine ca oriunde.

Fără voie. murat. vreun musafir distins şi încă un domn. Crizele deveneau tot mai dese. cârtiţa cea neagră scormonea mai departe şi sfâşia la sânge carnea vie. fără amărăciune. omul chinuit cedă insistenţelor medicului. din cupeul luminat electric coborî grăbită nevasta. în urma ei. Acolo nu era deranjat şi nici el nu deranja pe nimeni. şi nici el nu se interesa de nimic. se obişnuiră să nu se mai intereseze de dânsul. Nevasta îl recunoscu şi se sperie văzându-l în halul acela: ud leoarcă. îl rugă să-i fixeze ziua şi se pregăti. Ce-l priveau pe el astea? Numai câinele mai venea uneori sus şi se culca în faţa patului. ca o boccea scoasă din apă. Pentru ultima oară se mai duse la birou — unde n u-l mai aştepta 332 . Interzise doctorului să sufle vreun cuvânt către ai lui. Portiera fu deschisă repede. ci zâmbi amar: slavă Domnului. îndârjit. acolo era sigur că n-are să întâlnească pe nimeni. se pronunţă pentru necesitatea de neînlăturat a unei operaţii. Dar toate îi erau acum atât de indiferente. mârâind jenat. Se va sfârşi cu agonia lentă.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - cu un vagabond decât cu stăpânul vilei elegante care îl aştepta. ca un străin — cei câţiva paşi până la scara de serviciu. încât nici nu se mai uita pe fereastră. Frânând. Acolo. În cele din urmă. Profesorul privea încruntat. îl stropi pe pietonul neatent cu noroi umed. Şi. Bătrânul însă nu se sperie. auzea cum soseau automobilele şi cum plecau duduind. Adesea auzea — răzbătând prin pereţi din celelalte odăi. îl lăsară singur. îşi întoarse privirea. apărând-o cu umbrela. bătrânul nu mai folosea în casa lui decât scara de serviciu. Nici la masă nu mai venea — o slujnică bătrâna îi aducea mâncarea în odaie. În inima împietrită. acum atât de străine pentru el — râsete şi muzică. ca s-o cruţe de neplăcerea unei prezentări. acum venea binele — moartea. dar cu o împotrivire de neînvins. la căpătâiul acestui om uitat de toată lumea. cu menajamente. acum se apropia sfârşitul.. care cerea un consult special. ajunse la intrarea locuinţei sale tocmai în clipa când un automobil cu o revărsare largă de lumină se opri chiar lângă el. săptămână de săptămână: în fine. nimic nu mai durea. Din ziua aceea. umil. Bătrânul înţelese numaidecât: se ruşina în faţa oaspeţilor ei. până târziu în noapte. intră. le ţinea piept. în prag se pomeniră faţă în faţă. Dar în trupul lui. Dacă vreodată nevasta sau fata încercau să intre la dânsul. făcu — fără nicio supărare.

în care se cufundase. Când se mai trezi o dată din narcoză. Era destinată binefacerilor şi mormântului său. tăbărâră pe el cerşetorii. timp de treizeci de ani — întreaga lui viaţă — ceru un carnet de cecuri şi completă o foaie. era cu el. Oare îşi anunţa sosirea ori le cerea binecuvântarea? Nimeni nu-i auzea cuvintele — doar buzele i se mişcau mute. când isprăvi totul. copila iubită nespus era cu el. I se năluci o amintire — repede scoase inelul şi îl dărui femeii uimite. Fata. Numai pe degetul lui apăsa încă un obiect străin şi greu — verigheta de aur. minunânduse. cu capul gol. Erna. străpunse privirea prin pleoapele albastre. aşa cum vorbeşti cu oamenii. Pe aceasta i-o duse preşedintelui comunităţii. se târî până la cimitir. dându-şi seama de gravitatea stării lui. ieşi în pripă cu pasul lui poticnit. la mormântul părinţilor săi — iar pe drum oamenii întorceau capul. căută pretutindeni — nu mai găsi nimic. foarte încet. Foarte anevoie. şi tot mai adânc se pleca. chemară înăuntru pe nevastă şi pe fată. o lumină mică i se ridică în ochi — iat-o. zguduită de această bucurie trudită. cu privirea tulbure în obrazul brăzdat şi gălbejit de boală. se mai apropie şchiopătând. ca să-l alinte. medicii. pierzându-şi din grabă pălăria. Scotoci repede după monede şi hârtii. Şi aşa. Astfel. se plecă peste bietul obraz dărăpănat. capul. Deodată îi tresări în pupila care bâjbâia oarbă. La ieşire. Acolo îl cercetară din ochi câţiva oameni şi se minunară şi ei. un fel de recunoaştere. Unde sunt? întrebau ochii. Şi. vorbea tare şi îndelung. care aproape se sperie de importanţa sumei. Ca să evite orice cuvânt de mulţumire. zi de zi. care fuseseră înştiinţate între timp.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - nimeni şi toţi se uitau la dânsul ca la un străin — încă o dată se aşeză pe vechiul lui fotoliu de piele neagră. bătrânul se întinse sub cuţit. se destindeau buzele amare pe gura care se dezvăţase de mult a mai zâmbi. căscându-se în albul şi străinul unei încăperi necunoscute. copila lui frumoasă şi gingaşă! Încet. întârziată şi scâncind. cu totul sărac. legănându-şi în rugăciune.. Zăpăcit. o bătrânică veştedă. golit cu totul şi singur. Bătrânul vorbea cu lespezile pe jumătate măcinate de vreme. începu discret să se înfiripe un zâmbet. care îl cunoşteau bine. dar nici nu se mai aplecă s-o ridice. un zâmbet abia schiţat. O lumină. fata se plecă să sărute obrazul fără 333 . cernite.

tot trupul rănit tremura de agitaţie. pe jumătate amorţit îşi reaminti de o clipă uitată? — o schimbare grozavă se petrecu subit pe trăsăturile până în clipa aceea fericite. buzele livide. Încă se mai auzea răsuflarea înăbuşită — tot mai din adânc horcăia pieptul în lupta sa pentru aerul greu al vieţii. împotrivindu-se înverşunat. sub cuvertură. mâna se străduia din răsputeri să iasă ca pentru a goni ceva respingător. Atunci — să fi fost parfumul dulceag care-i trezea ceva din trecut ori creierul. Dar curând fu prea obosit să mai soarbă întrînsul această amară hrană omenească. ea încetase să-l mai doară.STEFAN ZWEIG – ASFINŢITUL UNEI INIMI - sânge al tatălui. Abia plecaseră ele. Buzele decolorate se strânseră brusc. dădu la o parte femeile. îngrijorat. 1927 334 .. e mai bine să-l lăsaţi singur. totuşi limpede. că trăsăturile schimonosite se destinseră iar într-o somnolenţă pustie. Şi când medicul îi cercetă inima. — Aiurează. încât medicul. — Pleacă!… Pleacă!… îngânară nearticulat. Şi atât de înspăimântător se desena sila pe chipul contorsionat al prizonierului. şopti el.

lipit cu grăsime. se numea Crescentia Anna Aloisia Finkenhuber. poartă ursuz. în ovalul prelung şi în acelaşi timp dur al obrazului bronzat. în ochii apatici. Gândea anevoie şi pricepea încet. sprijinită în coatele depărtate pieziş. fiecare gând nou picura doar înăbuşit. La ea. atârnând greu în jos. iarna şi vara. nici cartea de rugăciuni. scârţâia totdeauna ruginit — de altfel. pe cărări bolovănoase. cu acelaşi tropot hurducat. ca 335 . Crescenz avea obiceiul.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - Leporella Oficial. pe munţi în jos. această fericită izbucnire spontană a simţirii. aceleaşi samare de lemn. pâslos. lucrul nu era de mirare. a cărei întreţinere căzuse în sarcina comunităţii. foarte osos şi uscăţiv. o privire superficială le-ar fi fost de ajuns ca să poată însemna fără greş în spaţiul acela: aduce cu un cal de munte. Căci avea ceva întradevăr cavalin în expresia buzei sale inferioare. încă de la doisprezece ani. Dar când. nici ziare. felul ei de a fi era de asemeni cu totul animalic. Însă dacă funcţionarii ar fi ţinuţi să facă şi descrieri caracterologice. în ciuda sunetelor guturale joase. în privinţa asta. Copilă din flori. Avea treizeci şi nouă de ani. era trasă dea curmezişul o linie. şoldurile şi mâinile. de pe valea Ziller-ului. istovit. absorbea ceva nou. fără gene şi mai cu seamă în părul gros. ca printr-o sită deasă. şi era originară dintr-un mic sat de munte. cu mâinile slab împreunate. La fel de dur ca oasele. fruntea. toate erau aspre. se născuse nelegitim. din Tirol. căci Crescenz nu schimba cu nimeni o vorbă de prisos.. Nici nu o văzuse cineva vreodată râzând. Nu citea niciodată. în cercul raţiunii ei. căci iată ce este poate şi mai cumplit decât pierderea graiului: creaturilor inconştiente ale lui Dumnezeu nu li s-a dăruit râsul. îi era şi glasul care. îi venea greu să scrie. De asemeni. colţuroasă şi vădit fără urmă de feminitate. din mersul ei se desprindea încăpăţânarea de catâr a calului alpin care. să picotească prosteşte. ca de lemn şi greoaie. în şuviţe. pe frunte. iar literele stângace din caietul ei de bucătărie semănau ciudat cu propria-i figură masivă ce se contura pretutindeni. Crescenz se tocmise. cum stau animalele în grajduri şi cu simţurile ca puse la odihnă în teaca lor. când scăpa de jugul muncii. îl ţinea cu lăcomie şi cu tenacitate. La rubrica „semne particulare” din condicuţa ei de servitoare. pe munţi în sus. în cele din urmă.

Crescenz se scula la cinci dimineaţa. după orariul satului. curăţa. Crescenz nu a mâncat nimic. se ducea să se culce şi dormea ca un animal. peria. fie pentru că. cu instinctul strângător al ţăranului şi al omului simplu. mai târziu ca rândăşoaică într-un birt. cu gura deschisă. plin cu avutul ei.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - servitoare. cu toată amabilitatea celorlalţi pasageri. nu a scos o silabă din gură către nimeni. zi de zi. frământa. când se ducea la piaţă era nevoie s-o însoţească cineva. Acolo. care voiseră s-o ajute să-şi aşeze în plasa de bagaje coşul greu de paie. aţâţa focul la vatra nouă ca şi la cea veche. fiindcă se temea de trăsuri ca vaca de automobil. spăla zbârnâind aşa până târziu în noapte. pentru ca. fie pentru că acel sfert de secol de roboteală încrâncenată îi răpise orice feminitate. în primele zile. îi repezea pe toţi care se apropiau de dânsa. focul rotund care dogorea în vatră îi era soarele. Singura ei bucurie o afla în banii peşin pe care-i aduna neclintit. băţoasă şi leneşă de gură cum era. se apuca de treabă. Nimeni nu ştia dacă se simţea bine. presa. până ce. deşteptătorul îi detuna în urechi scularea. îndârjite — în sfârşit a avansat la rangul de bucătăreasă într-un restaurant de vază pentru turişti. mătura. gătea. miile şi zecile de mii de surcele pe care şi le tăiase de-a lungul anilor — pădurea.. o dată ajunsă la bătrâneţe. Concediu nu-şi lua niciodată. O mijlocitoare de profesie care. căci înşelăciune şi hoţie erau singurele gânduri pe care fruntea ei butucănoasă de ţărancă le asocia noţiunii de capitală. Apoi. de la uşa casei până la tarabă şi înapoi. deretica. nu ieşea în stradă decât pentru a se duce la biserică. patria ei tiroleză. această făptură mohorâtă şi-a părăsit pentru întâia oară. mătura. din zori până în noapte. aflându-se în vilegiatură. fără a observa vreo schimbare. să nu mai fie iar nevoită să înghită cu noduri. În timpul călătoriei cu trenul. aţâţa focul. cu coşul ei. nu-i mai trebui nimeni. trepăda fără să-şi ridice ochii. la treizeci şi şapte de ani. a momit-o la Viena cu promisiunea unui salariu dublu. până când — din acea cârciumă de birjari unde o cunoşteau toţi datorită patimii sale de muncă tenace. Numai de dragul banilor. deretica. Bărbaţii îi dădeau pace. la Viena. în bucătărie şi în odăi. călca. pâinea amară a comunităţii. 336 . Dar îndată ce se familiarizase cu cele patru străzi până la piaţă. furia activităţi. în Casa Săracilor. dimineaţa. La nouă seara. o văzuse desfăşurându-şi. Crescenz îl ţinea orizontal pe genunchii îndureraţi.

nici pe servitoarele din casă. a făcut cale întoarsă. Unde o ţinea ziua. în mâinile ei mâncate de vreme. în loc să intre două hârtii albastre. a făcut stânga împrejur şi. în cutia de lemn galben sculptat. tot pe lângă case şi tot evitând cu teamă mijlocul străzii. era tot secretul ei. De fiecare dată. capitala nu a adus niciun fel de schimbare. Dar odată. Le despăturea ceremonios. nimeni din casă nu ştia. iar privirile ironice ale tovarăşelor ei mai uşuratice alunecau ca apa pe tovalul indiferenţei ei. Crescenz a înşfăcat din vatră o ţandără aprinsă şi cu ea s-a repezit către fata ce ţipa îngrozită. Cum însă nu voia să meargă cu tramvaiul — iar de-a lungul colindului ei precaut pe străzile ce o împresurau învârtejite. în bătaie de joc. toţi o ocoleau pe turbată şi nimeni nu mai cuteza s-o ironizeze. acolo a privit ţintă la apa curgătoare. la porunci răspundea doar cu un „bine! bine!” posac sau. căci din comportarea ei tocmai omenescul se întrezărea înnegurat şi îngropat) — poate însă că numai o asemenea făptură. Astfel. când una dintre fete îi imitase. În timpul nopţii punea cheia sub căpătâi. căci nu se apropia de nimeni. era tot rostul vieţii ei. prefera să şadă cu ceva de cusut sau cu mâinile goale. căci de atunci nu a mai părăsit casa. cu simţurile umbrite ca de nişte obrăzare. în fusta ei plisată. Acel mic sipet frust. greu de mânuit. În fiecare duminică dimineaţă însă. acum. dialectul tirolez şi nu mai încetase s-o zeflemisească pe leneşa de gură. dacă era de altă părere. înainte de a le aşeza deasupra celorlalte.. în prima ei zi de ieşire la Viena. cu o scurtă ridicare din umeri. Nu-i lua în seamă nici pe vecini. Din ziua aceea. înfoiată tare şi pe cap cu boneta ţărănească în formă de farfurie. duminicile. la fiecare sfârşit de lună. ca la ceva cunoscut. la fereastră. O singură dată. răsfierte şi strivite. ar fi putut suporta serviciul în gospodăria. Aşa era plămădită această ciudată fiinţă omenească (dacă ar putea fi numită astfel. Crescenz. doar că. nu vedea tot timpul decât ziduri de piatră — a ajuns numai până la cheiul Dunării. ca înainte.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - poate nici ea însăşi. iar la urmă le netezea aproape cu tandreţe. cu nimic mai prejos în 337 . studia îndelung şi neîncrezătoare bancnotele. Pesemne că această primă şi unică plimbare de investigaţie a dezamăgit-o. pe care şi-o adusese din sat. în obişnuita monotonie a muncii de ocnaş a Crescenzei. a încercat o plimbare. se ducea la biserică. intrau patru.

În timp ce soaţa îi făcea reproşuri. niciodată agresivă. îşi făcea de cap. era indolent şi de neînfrânt în vederile lui despre viaţă şi dispreţuia orice acumulare de capital în vederea dobânzilor. îl cunoscuse într-o staţiune balneară pe tânărul baron simţitor mai tânăr decât ea (de proastă nobleţe şi încă de mai proastă situaţie financiară). în aparenţă. Astfel. acorda mai mult interes hoinărelilor sale de celibatar decât îndatoririlor conjugale. o învenina pe decepţionată mai mult decât orice împotrivire. Asta i-a călcat baronului pe nervi. masivă. a ieşit la iveală. Această amabilitate netedă. ba chiar insinuantă. Pe lângă numeroasele datorii trecute sub tăcere. şi tânăra soţie a trebuit să recunoască în sinea sa cât de îndreptăţită fusese împotrivirea pe care părinţii ei — cu spiritul lor mai curând orientat spre soliditatea şi capacitatea cuiva — o arătaseră acestei căsătorii pripite. Nu era tocmai băiat rău. ca pe o stupiditate şi o zgârcenie de origine plebeiană. aproape oficială. a pus-o. iar ea. în tăcere. acest semicavaler frumos avea chiar o fire jovială dar. cu interes. dar nu mai puţin radical. netulburat. mai mult decât le îngăduia. iritat. pe linie moartă. fără gesturi aspre. cum s-ar zice. Şi cum în faţa politeţii lui de bună educaţie. El dorea un trai uşor. o dată cu fumul ţigării. a tânărului baron von F… În general. în felul celor ale burghezilor din Renania. venea de la stăpâna casei. îndată însă ce se termina predica. furia acumulată îşi croia impetuos drum în altă direcţie: tuna şi fulgera împotriva 338 . sufla. după lege. femeia rămânea dezarmată cu desăvârşire.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - privinţa ciudăţeniei. după un timp scurt. prea socotită. ordonată. serioasă. ca toţi uşuraticii. baronul o asculta politicos şi. repede plictisit. că soţul. şi în mare grabă se căsătorise cu acel fluşturatic. s-a descotorosit de femeia decepţionată. Dar de-abia se scursese luna de miere. frumos ca o cadră şi cu farmec aristocratic şlefuit. dânsa o viaţă de familie. Fiică mai vârstnică a unui fabricant foarte bogat din Essen.. oamenii de serviciu nu îndurau atmosfera de ceartă de acolo. în ciuda averii soţiei sale. ce se ascuţea până la stridenţa isteriei. a trebuit să se tocmească pentru fiece sumă mai mărişoară. cu ceafa lată şi cu un ton zgomotos şi autoritar care-i spărgea urechile. admonestările pătimaşe şi. i-a respins până şi cererea cea mai dragă — un grajd de curse — n-a mai văzut niciun motiv să se ocupe mai departe conjugal de această germană din nord. Tonul ţipător. Şi când. ba. termenul de angajare.

mirosul trupului şi purtarea. dură şi insensibilă ca o maşină. Hazardul însă are burghie de diamant iar destinul. zilele treceau una după alta. după ce lovise chiar pe una dintre ele. iar baronul fiind în toane bune. să le zdruncine din temelii. prilejul exterior a îmbrăcat o haină aproape la fel de banală precum era dânsa: după o pauză de zece ani. plin de vicleşuguri periculoase. vânător pasionat şi prieten cu proprietarul acelui district. spre completarea precisă a datelor personale. Baronul. nu se sinchisea de nicio inovaţie. Urmările nu au întârziat. Întrebând-o de nume. doi ani petrecuţi în capitală s-au prelins pe lângă dânsa fără vreun incident. împărţea camera de servitori. vânase adesea capre negre tocmai în colţişorul alpin al Crescenzei şi că timp de două săptămâni îl însoţise un ghid chiar din satul ei natal. Căci nu vorbea cu niciuna dintre ele. a rezultat că el. în fond îndreptăţită. ştie adesea să-şi croiască o cale din ungherul cel mai neaşteptat până la cele mai stâncoase naturi şi. a trebuit să-şi schimbe jupânesele nu mai puţin de şaisprezece ori. nici de prânzurile întrerupte. Astfel. nici de neputincioasele explozii isterice. se ducea cu zel. din piaţă în bucătărie. s-a desfăşurat. din bucătărie în piaţă. împotriva acestor nevinovaţi îşi descărca ea cu violenţă revolta. Nu lua partea nimănui. Robotind. i s-a năzărit din nou stăpânirii să decreteze un recensământ al populaţiei şi. magicul miar nu mai era departe. fiindu-le tovarăşe. nu o privea. încât lucrurile n-au putut fi aplanate decât cu preţul unei despăgubiri considerabile. când cu degete umede a numărat bilet după bilet. Numai Crescenz sta ca un cal de birjă în ploaie. pentru care motiv a poruncit să vină la dânsul şi Crescenz. părea că nu observă cum la făpturile străine cu care. în răstimp de doi ani. afară că teancul de bancnote albastre din sipeţel se înălţase de un palmac iar la capătul anului. fără a-i lărgi cumva viaţa interioară. sfredelindu-le. Ba. mai dovedindu-se şi — lucru curios! — că ghidul era un unchi al ei. o dată.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - servitorilor. nu-i păsa nici de uşile trântite zgomotos. culoarea părului. a trimis în toate casele formulare extrem de complicate. neîncrezător faţă de meşteşugul scriitoricesc al servitorilor.. dintr-un pretext întâmplător. a preferat să completeze cu mâna lui rubricile. greoi şi doar fonetic corect. La Crescenz. nezdruncinată de tumultul furtunos. se schimbau mereu numele. vârstă şi loc de baştină. ceea ce se întâmpla în afara acelei zone împresurate de un zid. dar aici cu totul deplasată. o 339 . Indiferentă.

încăpăţânat de leneşă de gură. i-a ars o palmă zdravănă pe dosul vârtos. femeia. La fel.. în viaţa cenuşie a Crescenzei. ca tirolezii. dintre toate făpturile ce-l înconjoară. La care se adăuga palma jovială aplicată pe dosul ei. în cel mai obişnuit gen ţărănesc. datorită unui impuls întâmplător. Toate astea erau nimicuri. în clisa groasă. şi mai na două coroane pentru că eşti de pe valea Ziller-ului”. apoi tot mai lămurit. chiar în restaurantul unde gătea dânsa. aveau ceva deosebit. ceea ce. până când. Iar Crescenzei — chiar dacă nu cuteza să creadă că acest domn. elegant şi distins. care pentru întâia oară dăduse de un om ce-i vorbea de locul ei natal. iar Crescenzei. Nu încape vorbă: întâmplarea asta nu era în sine ceva patetic şi important. îi imita dialectul tirolez şi o tot întreba fie dacă ştie să chiuie. din care a ieşit la iveală o nouă surpriză: baronul mâncase cu acel prilej o delicioasă friptură de cerb. se desprinse un sentiment nou. baronul. Cenzi dragă. pe viitorul stăpân. i se supune de bunăvoie şi se ţine pe urmele lui pas cu pas. îşi recunoaşte. trecând la un ton glumeţ. în lumea ei lăuntrică. îl salută dând din coadă sau cu un lătrat. din acea clipă. el aleargă după dânsul. şi-i părea supranaturală întâmplarea că tocmai cel dintâi om care-i vorbise. ajung încet de tot până la marginea conştiinţei. până atunci îngrădită exclusiv de cele cinci noţiuni 340 . iar apoi a expediat-o râzând: „Du-te acum. ceva începu să se mişte. Pentru întâia dată. amuzat de el însuşi. cu obrajii îmbujoraţi. avusese o conversaţie personală cu o fiinţă omenească. într-o bună zi. asemănător acelei recunoaşteri spontane cu care un câine.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - conversaţie mai lungă. întâi nehotărât. Dar convorbirea de cinci minute a produs asupra simţului subteran de mormoloc al acestei făpturi mohorâte un efect ca o piatră într-o mlaştină: abia treptat şi alene apar cercuri mişcătoare care. totuşi. pe acela pe care soarta i l-a aşezat deasupra. să împungă strat cu strat. ba că o dată şi mâncase o friptură de cerb gătită de dânsa. prin coincidenţa lor. În cele din urmă. după ani. Astfel. plină de interes şi cu stângăcie se pleca măgulită când el. fie alte năzdrăvănii copilăreşti. Sta în faţa lui. îi cunoştea — aici. îi părea o adevărată minune. în mijlocul acestui labirint pavat — munţii. îi adresase cu adevărat o asemenea cerere — acea intimitate trupească i-a trezit totuşi oarecum simţurile adormite. în limbaj ţărănesc este un fel de întrebare laconică şi o solicitare. învălurându-se greoi mai departe.

ba. îmbrăcămintea ei arăta semne de îngrijire sporită. să răspundă la chemare. Poruncile le primea mută şi ursuză. Bineînţeles. să stea de vorbă cu el. o duşmănie înverşunată. deodată. care pretindea spaţiu şi dădea cu forţă brutală la o parte tot ce fusese înainte. numai în scopul de a târgui o friptură de cerb. Astfel. De asemeni. o dată ce a apucat un lucru nu-i mai dă drumul.. dar şi aceste caracteristici de început erau neînsemnate. baroana trebuia să sune de fiecare dată cel puţin de două ori până ce Crescenz. începu să opună baroanei. tot întrebând. lăsând mai departe în seama jupânesei rochiile şi încălţămintea baroanei. parcă dovedeau din capul locului hotărârea ei de a se împotrivi. nudă. până în hăţişul universului instinctual al simţurilor ei ruginite.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - obişnuite — bani. când abia auzea scârţâind cheia în broasca uşii care da afară. cu lăcomia ţăranului care. cu multă trudă. treptat însă izbucnind neînvăluită. cu încetineală intenţionată şi cu o vădită lipsă de bunăvoinţă. îşi vârî noul element adânc sub piele. Acesta nu era decât un sentiment complementar celui dintâi: o ură. se şi repezea cu zel în calea baronului să-i ia în primire bastonul şi pardesiul. Bucătăriei îi acorda o atenţie îndoită. şi dacă 341 . care nici cu gândul nu gândea. biserică şi pat — pătrunsese un element nou. a dat să ajungă până la hala pieţei mari. în chip vădit. prefacerea. presărată cu mii de spini. iar umerii împungeau. Sau o puteai vedea mai des prin coridoare şi odăi şi. piaţă. fie că familiaritatea lui jovială o făcea să resimtă îndoit de acut rezerva plină de îngâmfare a germanei de nord — oricum. o încăpăţânare. cu care curăţa hainele şi ghetele baronului. să doarmă. a durat un timp până să iasă la iveală. împotriva femeii căreia îi era dat să locuiască. vatră. împotriva soţiei baronului. la început vagă. Fie că Crescenz — acum involuntar mai atentă — asistase la una dintre scenele umilitoare în care soţia iritată îl înjosea într-un chip atât de respingător pe baronul adorat. A mai fost nevoie de alte săptămâni şi săptămâni pentru ca un nou gând să odrăslească alături de aceşti muguri dintâi şi dintr-o creştere şovăielnică să capete culori şi forme desluşite. Şi aşa. ca de pildă: grija deosebită. plină de râvnă. cu mii de răutăţi mărunte. O săptămâna sau două s-au scurs până când aceste prime mlădiţe ale simţirii ei noi au înmugurit în lumea ei interioară. şi care totuşi nu nutrea pentru dânsul acelaşi respect plin de abnegaţie ca ea. încât baroana niciodată nu ştia dacă fusese înţeleasă cum trebuie.

Zadarnic îşi hrănea cu brom şi cu veronal enervarea. că domnul îi fusese dat numai ei în grijă. răspunsul era fie o clătinare înciudată din cap.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - cumva. fu aleasă şi camerista care s-o însoţească. la început se împotrivi. enervantă. coarda supraîntinsă a nervilor ei. ar fi căpătat brusc încheieturi mlădioase. Iar seara. poate din teama de a nu-şi putea stăpâni ura. pe deasupra amărâtă de indiferenţa soţului şi de ostilitatea obraznică a servitorilor. plumbul din mădularele ţepene şi îngheţate se topiră dintr-o dată. întors de la gară. în chiar ultima clipă. o mai întreba o dată. când baronul. în discuţii. în vreun ungher. înmâna femeii care-l întâmpinase cu 342 . Abia venise vorba de pregătirile de călătorie. Nu-i exclus ca îmbufnarea inconştientă. Vestea aceasta. Îi plăcea să uite regulat de mesajele şi telefoanele pe care le primea baroana. să-l servească pe baron. pentru ca după o jumătate de ceas să apară. cu atât mai violent i se sfâşie. sporind din săptămână în săptămână. apoi înşfacă fără să i se ceară toate valizele şi le cără cu mâna ei la trăsură. avea crize de plâns şi accese isterice şi nu afla la nimeni nici cea mai slabă compătimire sau măcar vreo umbră de sprijin. fie un dispreţuitor: „Păi am auzit!” Sau. pe scară în sus şi în jos. medicul îi prescrise o odihnă de două luni într-un sanatoriu. părea că. călătoria fu în sfârşit hotărâtă. se dovedea că o cheie importantă se rătăcise. învioră brusc simţurile greoaie ale Crescenzei. Crescenz îi zvârlea în faţă fără pic de regret: „De. un mers vioi. iar când aceasta o întreba. când se repezea nervoasă prin odăi. Totuşi. Toropeala. nefericita se dezechilibra tot mai mult. colorându-i întreaga purtare. Ca şi cum i-ar fi scuturat laolaltă. înainte să plece stăpâna casei la teatru. din nou plină de neîncredere. tot mai exaltată. după aceea. târziu. de la vestea cea electrizantă. a Crescenzei să fi contribuit şi ea la iritarea femeii. că ea alerga de colo până colo prin odăi. avântat. pe când Crescenz avea să rămână singură în locuinţa largă. În cele din urmă. pe neaşteptate. impetuos. într-o sticlă magică. încât nevasta. propunere pe care soţul.. Cu nervii slăbiţi în urma unei virginităţi prea îndelungi. neînţelegerile casnice prilejuiră scene tot mai supărătoare între soţi. din prudenţă. am uitat şi eu!” În ochi n-o privea niciodată. de altminteri foarte nepăsător. din străfundurile făpturii ei se ridică acum un sediment ascuns de piatră. toată seva şi forţa. o aprobă cu o îngrijorare atât de subită. Între timp.

. cu un suspin de uşurare. observă chiar la primul prânz că în cinstea sa fusese scos din dulapul cu argintărie serviciul de masă cel scump. şi zelul taciturn al Crescenzei îi oferea un contrast plăcut cu prea-guralivele primiri ale soţiei sale. Gura i se strâmbă. bastonul şi pardesiul şi. şi ce mă fac dacă. îi porunci să prepare o cină rece pentru două persoane iar apoi să 343 . stăpân şi slugă. lucru care nu se întâmplă decât în ocazii speciale. şi chiar în zilele următoare. Absenţa doamnei măturase atmosfera de norii care o încărcaseră: soţul liberat. un lucru nemaipomenit se întâmplă.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - zel. asemeni tuturor animalelor. Dar acea clipă fugitivă de stinghereală trecu repede. Crescenz se aruncă în munca ei cotidiană. ceva începu să se smucească forţat. Deşi în general neatent. să-şi facă viaţa comodă. se scula cu noaptea în cap. din obrazul ei luminat tâmpeşte. de discreţia Crescenzei. scăpat în sfârşit de eterna corvadă de a da socoteală. ai să mă deprinzi cu răsfăţul. atât de animalic neînfrânat. Îi aduse laude pentru mâncare. sosi chiar în seara aceea târziu acasă. Doamne fereşte. râse către ea exuberant: — Cenzi. a acestei făpturi ciudate — şi. încât baronul. nu fu zgârcit în a-şi exprima satisfacţia. îi lega un simţământ comun: bucuria de a gusta o linişte încântătoare şi o binefăcătoare neîngrădire. în ziua a patra a văduviei lui ocazionale. spre uimirea lui. se ruşină de familiaritatea lui deplasată şi. alcătuia ca prin farmec meniuri deosebit de gustoase şi baronul. îi spuse: „Expediată în regulă!”. o chemă la dânsul pe Crescenz şi. se trase larg de-a curmezişul şi. freca broaşte şi clanţe ca o apucată. binevoitor cum era de fapt. începu din nou. pe amândoi. înainte de a se lepăda şi de ultimele constrângeri. aproape delicată. Fără altă explicaţie. pe deplin celibatar. trecu în odaia sa. chiar în casa lui. în primele zile încă îşi mai impuse o oarecare rezervă. ici-colo îi zvârli câte o vorbă prietenoasă. făcea să strălucească totul. după unele indicii. mi se întoarce nevasta?! Totuşi. cu tonul cel mai neutru. izbucni brusc un rânjet atât de făţiş. În jurul buzelor strânse ale Crescenzei care. Apoi însă. iar a doua zi dimineaţa — era onomastica lui — când găsi pregătit un tort împodobit artistic cu iniţialele lui şi cu blazonul familiei. să se lăţească. Cu o patimă şi mai exaltată. fiind sigur. făcute din zahăr. acum baronul nu putu să nu observe atitudinea plină de solicitudine. nu râdeau niciodată. fără un cuvânt. neplăcut surprins.

venea plecată să primească poruncile înaltului stăpân. străină de dragoste. va avea el grijă. ridicându-şi ochii. Dar cât de bine îi ghicise ea adevăratele intenţii. iar capotul de mătase şi papucii baroanei aşteptau gata pregătiţi. la fel această fată bătrâna. Seara târziu. apoi însă. se bucură de poreclă ca de o înnobilare. ba Leporello este numele unui servitor din opera muzicală „Don Juan” a lui Mozart. dar prin el. mută. soţului eliberat îi veni involuntar să râdă. care tocmai studia rolul Donei Elvira şi căreia îi plăcea să-şi ridice în glumă tandrul prieten la rangul de Don Juan. şi astfel căzu ultima barieră din faţa complicităţii ei binevoitoare.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - se ducă la culcare. Întâia oară. niciun clipit nu trăda dacă înţelesul adevărat al acestor cuvinte pătrunsese până îndărătul frunţii ei joase. Văzând până unde merge atenţia acestei făpturi. şi cu umilinţă. ademenită de armonia vocalelor neînţelesului nume. creat de Da Ponte64. ci se dovedi că în camera de dormit patul vecin cu al lui fusese desfăcut ca o invitaţie insolentă. 344 63 . viitoarea divă aruncase pe umerii ciudatei fiinţe un veşmânt verbal care i se potrivea de minune. ba de trupul unei tinere. se mândrea şi se bucura în chip straniu de aventurile stăpânului. se bucura de bucuria lui Don Juan. Şi prin asta. se uită mirată. parcă dând din coadă. De fiecare dată când zburdalnicul baron o striga aşa. răvăşit şi necinstit. Corista cea veselă. Să fi fost numai satisfacţia de a găsi în fiecare dimineaţă patul stăpânei pe care o ura cu înfocare.. buzele ei subţiri se dădeau în lături. Căci precum acel complice. stăpânul avea să observe foarte curând. cu o surprindere amuzată. 64 Libretistul operei „Don Juan” a lui Mozart. Numele fusese gândit ca o parodie. întorcându-se de la teatru cu o coristă de la Operă. Crescenz. îi spuse odată râzând: — Cheam-o pe Leporella63 ta! Pe baron îl amuză numele. Crescenz primi. Nicio privire. dezgolind larg dinţii de cal cafenii. Tot în zilele acelea. Chiar dimineaţa o sună să o ajute pe uşuratica intrusă la îmbrăcat. de rest. Crescenz fu învestită cu un nume nou. nu numai că găsi masa pusă foarte îngrijit şi împodobită cu flori. înţelegerea tacită dintre el şi Crescenz fu pecetluită. osificată. porunca. tocmai pentru că o parodia atât de grotesc pe costeliva tiroleză şi de atunci nu-i mai spunea altfel decât Leporella.

şi odată. flecărea cu jupânesele. Crescenz. se strecura dintre ele. vădea o sârguinţă cu totul pătimaşă de a-şi ajuta stăpânul în aventurile lui. iscodea pe gaura cheii.. trudinduse şi poticnindu-se. ajuns de mult. severă. începu a se încălzi plăcut. Cu ton frânt de tot. te înduioşau. apucături de spion. un zumzet curios: cu jumătate de voce huruită. din pulberea întunecată a anilor sfărâmaţi.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - de al alteia? Sau îi pârâia cumva prin simţuri că e şi ea părtaşă tainică? Oricum. vioaie. începu să se amestece în vorbăria şi bârfeala precupeţelor. glumea grosolan cu poştaşul. uneori depăşindu-te grăbită. servitoarele peste drum de odaia ei auziră ieşind pe fereastra. autor inconştient al curioasei prefaceri a acestei femei înrobite lui. Ca un condiment îi bucura simţurile amorţite complicitatea aceasta şi parfumul înţepător al atmosferei erotice. sculpta. stângace. ca vreo dorinţă inconştientă. sleit. căci cine se întoarce vreodată după umbra sa? O simţi furişându-se. printr-o muncă de decenii. Ieşiră la iveală însuşiri ciudate. văzând cum intră în camera de dormit o a doua femeie. nu o mai supăra. această stare de veghe. îmboldită de o ciudată surescitare. săritoare. asexuat. era sprintenă. intona unul din acele cântece alpine pe care le cântă păstoriţele din acele locuri la păşune. Asculta pe la uşi. într-o seară. parcă scoase la suprafaţă de dogoarea acelei colaborări fierbinţi — felurite mici vicleşuguri. pe urmele paşilor tăi. strâmbat de buzele nedeprinse. Baronul. treptat. din învelişul lemnos al vechii ei somnolenţe. această participare. pe când luminile din curte erau stinse. Crescenz ajunse cu adevărat o Leporella şi. Pentru întâia oară. dar cât de rar îţi dai osteneala să-i observi formele caricaturale şi să recunoşti în acea 345 . pe scări în sus şi în jos când abia adulmeca vreo pradă nouă şi. şi curând o a treia. din vremea copilăriei sale. şi sunetele grunţuroase care. Şi totuşi: suna ciudat de emoţionant şi de surprinzător. cu o mulţumire de codoaşă căreia îi scapără ochii. bigotă. fecioară bătrâna. Crescenz încerca iar să cânte. subtilităţi. ahtiată după spectacol. un soi de om nou. zbura. o melodie monotonă. de om ingenios. îşi croiau anevoie drum spre lumină. credincioasă şi mută. Crescenz deveni dintr-o dată sociabilă. altminteri amuţită de mult. Cum propriul ei trup. Spre mirarea generală a vecinilor. cotrobăia prin odăi şi paturi. era cel din urmă care să-şi dea seama. de cercetaş mânat de curiozitate. chiar după câteva zile. abilităţi. pe înserat. asemeni acelui băiat dezgheţat.

pentru el. că era cu totul discretă. din buzunarul vestei — pentru ea însă. îi dădea o bancnotă sau un bilet de teatru. de adulmecare se ivi la Crescenz. Cu timpul. — Rog pe domnu’ baron să mă ierte. relicve pe care le păstra cu evlavie în caseta ei de lemn. toate năzuinţele şi toată voinţa ei păreau să fi trecut din propriul ei trup într-al lui. raţiunea ei. păstrarea distanţei de la sine înţeleasă în toate situaţiile delicate. nimicuri pe care le scotea. socotit şi preocupat. fără să se gândească. cu scopul ba de a-i urmări vânătoreşte dorinţele. Misiuni complicate şi. ba de a le-o lua uneori înainte. Un instinct straniu de scotocire.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - schimonosire propriul tău eu! Baronul nu băga de seamă la Crescenz — nimic altceva decât că era totdeauna însufleţită de zelul de a-l servi. vigilentă. baronul se deprinse să gândească cu voce tare în faţa ei. ba să-i dea în grijă. mulţumită unui entuziasm aproape vicios. avea asupra lui un efect binefăcător. Crescenz radia. se şi strecura pe uşa întredeschisă. El îşi înălţă privirea. frecându-şi mâinile pieziş de şorţ. jumătate sfioasă. surprins. neliniştit şi intrigant. jumătate obraznică. uneori. toată viaţa ei. dar e înăuntru fata cofetarului… fată frumoasă… tare-ar vrea să-l cunoască pe domnu’ baron. era decepţionată şi. în ochi îi scăpăra şi-i lucea o lumină nouă. În animalul de muncă stors şi sleit se trezise un om — un om înnegurat. devotată până la abnegaţie — un adevărat om de încredere. jignită în aşteptările ei. spre tot mai multă străduinţă. De câte ori o altă femeie trecea pragul. aşa cum mângâi un câine. închis. se opri în coridor.. pe când baronul se întorsese mai devreme acasă. Odată. odinioară atât de adormită. zise ea în timp ce mătura cu privirea podeaua. cu cât semnele încrederii lui erau mai înalte. când baronul se întorcea seara fără vreo însoţitoare tandră. se încânta de toate plăcerile şi cuceririle lui. îi dăruia în treacăt mângâierea câtorva cuvinte prietenoase. uimit. dincolo de uşa bucătăriei acelei făpturi. lucra acum tot atât de sprinten şi impetuos precum înainte îi lucraseră doar mâinile. ici-colo chiar glumea cu dânsa. Se întreba dacă trebuie să se 346 . cu atât şi ea îşi încorda puterile spre tot mai multă recunoştinţă. asculta cu simţurile lui. de căutare. o trăgea părinteşte de ureche. vedea orice cu ochii lui. nu se auzeau chicoteli şi râsete ciudate? Şi iată că Leporella. Şi tocmai muţenia ei. care de obicei era cu desăvârşire mută. viclean şi primejdios.

încât baronul găsi de cuviinţă s-o liniştească puţin cu un cuvânt de îmbărbătare. cu o grabă surprinzătoare încât victimei ademenite spre aventură nu-i mai rămânea altceva decât să cedeze. ostentativ. Crescenz uită cu desăvârşire de soţia absentă. Acum. învinse curiozitatea lui de bărbat. era ca de şaisprezece ani. mi se pare că nici pe tine nu te bucură. n-avem încotro! Iată însă că pe chipul împietrit începu să se agite ceva. Dar natura nu face salturi. nu ajungea mai departe decât până la cauza cea mai apropiată — înrudindu-se astfel cu instinctul de scurtă durată al animalelor. fata se întoarse către Crescenz. pe care Leporella o momise cu încetul prin tot felul de încurajări măgulitoare. Crescenz. smulsese din făptura cea osoasă şi mohorâtă o agitaţie oarecare a spiritului. Baronului îi păru drăguţă şi o pofti să ia ceaiul cu dânsul în odaia lui. într-un purpuriu intens. asupra ei se abătu un trăsnet din senin. privea într-una. primejdioaselor îmbieri. Dar ce să-i faci. această gândire nouă. intră cu o scrisoare în mână şi o înştiinţa să pregătească toate. blondă şi atrăgătoare.. Atât de nemărginit. baronul. O convulsie uriaşă se trudea să iasă la lumină. — Ia s-o vedem un pic! Fata. pentru că a doua zi se întorcea din sanatoriu stăpâna casei. într-o dimineaţă. Prinsă între zidurile obsesiei de a-şi servi întrutotul stăpânul pe care-l iubea cu un devotament de câine. colorându-i treptat obrajii. ieşi pe uşă chicotind sfioasă şi roşie la faţă şi se tot foia stângace prin faţa elegantului baron. când slujnica o împingea într-una. strâmbate. pompat în sus cu 347 . până atunci ca de cretă.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - înfurie de o asemenea intimitate neruşinată. din străfund. parcă din măruntaiele ei. încet de tot. ori să se amuze de sensibilitatea ei de codoaşă. ca şi cum n-ar fi priceput. Privea ţintă. Aceasta însă se şi mistuise în bucătărie. Cu atât mai înspăimântătoare îi fu deşteptarea. Neştiind dacă trebuie să accepte ori nu. În cele din urmă. îmbujorată şi emoţionată de curiozitate. pământie la faţă. Chiar dacă presiunea unei patimi înăbuşite. pe care adesea îl privise cu admiraţie într-adevăr copilăreasca din prăvălia de peste drum. îngustă. — Cenzi. atât de înfricoşător îi sfâşiase lovitura de trăsnet obrazul. rămase locului cu gura căscată de spaimă: vestea o înjunghiase ca un cuţit. Când. morocănos şi necăjit.

ajungând sus. La sosirea stăpânei. dintre dinţii scrâşniţi izbucni înăbuşit: — Ba… ba… avem… avvem încotrro… Cuvintele ţâşniră aspru. Din bucuria. Crescenz fu din nou izgonită în bucătărie şi la vatră. ca un curent de aer. baronul se sperie şi se trase înapoi. de a fi serviabilă. Cu umerii împinşi înainte cu îndârjire. De la o zi la alta. mai ţinu piept asaltului de mustrări. de parcă ar fi vrut să-şi frângă degetele. Şi în urma descărcării violente. cele două luni de sanatoriu păreau să fi fost prea puţin de folos nervilor ei surescitaţi. Dar Crescenz. îşi întoarse îndată ochii de la ea. proiectă în spatele neştiutoarei întreaga ură adunată.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - izbituri puternice ale inimii. ca o împuşcătură mortală. prin casă începură iar să bântuie trăsnete şi fulgere. Dar tocmai această indiferenţă rece. fie că o înciuda nervozitatea făţişă şi nestăpânită cu care el o primise faţă de toată lumea. Fie că femeia înşelată aflase prin bârfeli din vecini sau prin scrisori anonime. încât. fără voie. gata să se rupă. izvora ceva: gâtlejul tremura de sforţarea silită. gustată cu patimă. Şi. căci accesele de plâns alternau cu ameninţări şi cu scene de isterie. împresurată de o duşmănie ascunsă. baronul. stătea ca de lemn şi atât de ursuză răspundea la întrebări încât stăpâna. prost dispusă şi. Rapacitatea ei se simţea frustrată prin reîntoarcerea baronesei. plin de mirare. lipsită de dragoste. cât de nedemn abuzase soţul ei de drepturile sale de stăpân. Însă tăcerea ei devenise agresivă şi primejdioasă. printr-o singură privire. care până atunci fusese la înălţime. evită să-i ureze bun venit. în sfârşit. tot mai adânc în nervozitatea ei înfrigurată. rămase cu încăpăţânare în bucătărie şi când. şi răspunse evaziv şi împăciuitor. o împingea pe femeia fără prieteni. Doamna trântea zgomotos uşile.. oricum. O dată cu întoarcerea soţiei. cu o hotărâre atât de neagră i se încrâncenă chipul schimonosit. în sfârşit. mătura pe fereastră atmosfera de lâncezeală tihnită. Crescenz se blindase cu totul în vechea-i muţenie. Căci baronul se ferea cu multă precauţie să arate în faţa nevestei 348 . raporturile dintre ei se făceau tot mai de nesuferit. îndată ce ea ameninţa cu divorţul sau cu scrisori către părinţii ei. Crescenz însă se şi întorsese şi începuse să frece o piuliţă de aramă cu un zel deosebit de încordat. se repezea prin odăi. numele intim Leporella îi fu răpit. Vreo câteva săptămâni. datorită politeţii lui. atât de răutăcios. nerăbdătoare. fu chemată.

gonind din odaie în odaie. se furişa în bucătăria ei şi se aşeza pe un scaun tare de lemn. când el pleca din bucătărie. încât ferestrele zornăiră până în odaia cea mai din fund. cuta aceea turbată i se târa din nou până sus. încă înfierbântat de mânie. şedea mută şi adâncită în gânduri. — Numaidecât să-mi pregăteşti valiza şi puşca. baronul. se repezi în bucătărie la Crescenz. dorea să-şi verse focul. pe când baronul chibzuia în căutarea unui cuvânt de mulţumire pentru zelul ei. de chin. plină de milă. În iadul ăsta nici dracu nu mai poate sta. Numai uneori. Umilă de şcolar şi trânti vijelios uşa în urma sa: — M-am săturat! Strigase cu atâta furie. Apoi. fără voie se gândi la ghearele încordate ale unei fiare la pândă. care tremura toată ca un arc prea înstrunat. trebuie să ia sfârşit! Palpitând de zel. atmosfera de zăduf condensat se descărcă printr-o explozie furtunoasă. cu obrajii ca sângele. Şi un râs aspru îi gâlgâi din gâtlej: — Are dreptate domnu’. istovit de scenele dezgustătoare. Cu mâna ei. îşi pierdu răbdarea. fiecare nerv al făpturii croite grosolan tremura sub încordarea avidităţii. Apoi însă. şi mâinile grele împungeau ura într-o bucată de carne lipsită de apărare sau o fărâmiţau frecând-o de oale şi de tacâmuri. să se refugieze la dânsa — erau cele mai fericite ale Leporellei. baronul era iarăşi stăpânul. ca să se uşureze printr-un suspin: „Nu mai pot să îndur!” Clipele acelea — în care stăpânul divinizat căuta. doar când şi când se uita cu o privire care asculta. în sfârşit. la trăsură. Văzând-o atentă. pe de mese. când. Toate astea trebuie să ia sfârşit! Crescenz îl privea încântată. strânse totul din dulapuri.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - vreun semn de simpatie pentru Crescenz. Peste buzele strânse ale Crescenzei îşi croise iarăşi drum larg râsul acela viclean care îl înspăimânta de fiecare dată. către zeul ei subjugat. privirea i se trase înapoi speriată. În cele din urmă. Aşadar. şi această participare tăcută îi făcea bine baronului. Niciodată n-ar fi îndrăznit să rostească vreun răspuns sau vreo vorbă de mângâiere. dintr-o încordare excesivă. Plec pentru o săptămâna la vânătoare. Cu o destindere bruscă zvâcni în sus din indiferenţa lui. Dar ea se şi încovoiase şi doar îi şopti 349 .. pe frunte. Dar. La una din scenele acelea pustiitoare. duse apoi valiza şi puşca jos.

O dată îşi ridică involuntar privirea spre uşa încuiată a odăii de dormit. medicul legist. servitoarea dăduse buzna pe scări ţipând cât o lua gura: „Doamna s-a omorât!” şi că au comandat o înmormântare discretă. el o respinse cu energie şi. Condoleanţele lor erau reci ca o lamă de cuţit. În urma acestei comunicări. închis cu grijă. După câteva cuvinte pregătitoare. fără nicio împotrivire. probabil ca să deschidă intenţionat gazometrul. chemat spre constatare. îi spuseră că trebuie să-i aducă la cunoştinţă. baronul asculta încurcat. cu regret. goală şi ostilă. spuse cu menajamente. simţi deodată răcindu-i-se sângele în mâini — un gând penibil. Baronul începu să tremure. iar odaia plină de gaz aerian. baronul află: dimineaţa. Cadavrul fusese ridicat. dezgustător. La gară îl aştepta vărul lui. şi intenţia unei sinucideri se putea recunoaşte din însuşi faptul că nenorocita luase seara veronal. Încă o jumătate de ceas se mai agitară în jurul lui rudele. cu o intimitate aproape jignitoare: — Să plece domnu’ fără grijă. Când vărul pomeni de depoziţia Crescenzei. Dar senzaţia aceasta.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - răguşit. vorbăria aceea însă. aşa îl vestea vărul. pentru că acum. deoarece dimineaţa. Un accident din nebăgare de seamă. cu mutre întunecate. duşmănoase. o telegramă urgentă îl rechema pe baron de la vânătoare. laş. îl zăpăcea. Pe un ton acuzator. în mai. declarase de asemeni exclusa orice altă cauză şi făcuse proces-verbal de sinucidere. Voia să-şi depene până la capăt un gând care nu-i dădea pace şil chinuia. în odaia de primire aşteptau rudele. că nu mai fusese posibil să muşamalizeze „scandalul”. Tulburat. un fel de greaţă se învălura într-însul. negre şi 350 . care dospea şi-l chinuia. căci privirea vărului era nervoasă şi îl evita. se lăsă condus acasă de vărul lui. pentru că — din nou se întorcea.. singura care rămăsese acasă în seara aceea şi care a auzit cum nefericita ieşise noaptea în vestibul. că fac eu totul. Cu fruntea înnourată. o coborî iar. prin fel de fel de zvonuri. rece. către dânsul tăişul ascuţit al cuţitului — curiozitatea societăţii fusese din păcate aţâţată neplăcut încă dinainte. La acestea se adăuga declaraţia bucătăresei Crescenz. era din păcate exclus. soba de gaz era de mult scoasă din uz. dar. nevasta lui fusese găsită moartă în patul ei. baronul înţelese de la prima aruncătură de ochi că trebuie să se fi întâmplat ceva neplăcut. După trei zile.

bălos şi scârbos — şi toată noaptea de nesomn îl sâcâi. cu încheieturi obosite. chiar în ceasurile următoare. Apoi se trânti în fotoliu ca să-şi înăbuşe un gând pe care nu voia să-l gândească şi care totuşi. semiobscură. străbătută de fiori de gheaţă. Dintr-o săritură fu la uşă. unde mirosul dulceag al gazului părea că mai 351 . cât mai neutră posibil. Până şi cele neînsufleţite vorbeau acuzativ şi cu răutate: fiecare mobilă din casă. Deodată. acel pas ce-l urmărea ca o stafie şi pe care-l ura. A doua zi după înmormântare. învârti palpitând cheia în broască. acum nu mănânc nimic! Pasul se târşâi afară din odaie. tremurând şi fără grai. pe care-l cunoştea. îi umplea întreaga simţire. zise vocea din dosul lui: — Vreau numai să întreb dacă domnu’ ia masa acasă ori în altă parte. cu tâmple îndurerate. o scârbă sau o convulsie îi zgudui tot trupul.. oamenii aveau — ori poate numai i se părea? — o ciudată privire cercetătoare. îmbrăcat în negru şi tăcut. unul după altul.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - flecare. De trei ori încercă. Brusc. îl năpădi groaza. În odaia goală. gheaţa îi coborâse până în piept. de torţionari.. Atunci. se târa întruna către conştiinţa lui. dar muşchii nu-l ascultau. foarte calmă. rămase singur. Prea îi erau acum nesuferite toate feţele. Din spate se şi auzea un pas şovăielnic. Cineva bătu la uşă. cu mâinile atârnându-i ţepene. stătea la înmormântare lângă sicriu. furişat şi târşâit. Rămase deci în mijlocul odăii. Gândul acela de care nu putea scăpa. Voi să se întoarcă. până ce izbuti în sfârşit să stoarcă dintr-însul: — Nu. rece şi lipicios ca un melc. îşi simţea ceafa ca înşurubată şi în acelaşi timp pielea din creştet până jos. pentru ca pasul. un pas îndesat. Baronul nu avu curajul să-şi întoarcă ochii. în toiul compasiunii lor. apoi toţi se retraseră. Zadarnic însă se strădui din răsputeri — muşchii nu i se supuneau. pe care sila îl împiedica să-l accepte. — Intră! zise el tresărind. tremurând ca sub o lovitură surdă. să nu se mai apropie. baronul plecă în grabă din oraş. Baronul se cutremura din ce în ce mai tare. ba şi atunci pe când. la genunchi. dându-şi seama foarte precis ce impresie de laşitate trebuia să dea această împietrire plină de vinovăţie. dar mai cu seamă din dormitor. încremenirea se frânse.

la gară. cu toată energia. legătura lor. a confidentei lui de odinioară. când fu chemat de urgenţă la Viena. în furia lui. multe săptămâni în şir. Faţa i se făcuse mai aspră. pomenise numele ei. Cele două luni printre prieteni intimi mai că-l făcuseră să uite multe — acum însă. nepăsătoare. la acea nesimţire tâmpă. fără să-i spună vreun cuvânt şi lăsă numai un bilet zorit. aşteptând şi aşteptând mereu. ţeapănă. Odată. la nişte prieteni. indiferent. Aşa încât nu-i mai rămânea decât o singură scăpare: fuga. într-o stare misterioasă de încremenire. cu coşmarul lui. îşi petrecu timpul. mişcările ei deveniseră iar ca de lemn. nemiloasă. pentru că îi lipsea forţa să rupă violent. preferă să vină în taină. care îl sugruma. simţi exact aceeaşi convulsie care-i prilejuia o greaţă apăsătoare. şedea toată ziua în bucătărie.. Crescenz nu află nimic de prezenţa lui. care sta acasă aşteptând. Îl şi apuca sila doar gândindu-se la ea. În prag. forţele.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - stăruie pe toate obiectele. nu mai putea suporta acel umblet târşâit. la părul slinos. spre a sili degetele înţepenite să învârtească cheia în 352 . nu o dată. Abia îi auzea pasul şi o nelinişte nervoasă îl cuprindea punând u-l aproape pe fugă. Baronul nu scria şi nu trimitea prin alţii niciun cuvânt. era indiferenţa rece.. Neavând nicio treabă. fu nevoit să-şi adune. În cele din urmă. Din secunda în care vărul lui. Nu mai putea vedea. Astfel. Aşa. animalică. era cuprinsă furia împotriva sa. în care o vestea că plecase în Carintia. cu complicea probabilă. Crescenz stătea mută şi aştepta. cum rupi o funie. o mână invizibilă i se ridica mai sus. acel calm mut şi rece. Trebuia să se întoarcă acasă. la biserică se ducea acum de două ori pe zi. Cu fiecare treaptă a scării pe care o urca tot mai încet. tremura la fiecare întâlnire cu dânsa. când avea să stea faţă în faţă. Dar coşmarul cel mai de neîndurat. pe gâtlej. ca înainte. care tropotea prin locuinţa pustie ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici cel mai mic lucru. rezolvarea unor chestiuni urgente nu-i mai îngădui baronului să-şi prelungească vacanţa. Baronul lipsi toată vara. să locuiască la hotel şi să nici n-o anunţe pe pasărea morţii. mai uscată. pentru aranjarea moştenirii. în somn sau treaz. se opri şovăitor. de câte ori apăsa involuntar clanţa ca să deschidă uşa. prin mandatarul baronului primea dispoziţii şi bani de cheltuială — de el însuşi nu auzea nimic. Toamna însă. la vocea ei scârţâită. aproape corp la corp. căci nu stătea de vorbă cu nimeni. întunecată ca o cucuvea. Pregăti pe ascuns valizele.

Mut venea în urma ei baronul. În faţa uşii stătea un bărbat liniştit. Crescenz aştepta. — Intră singur. Nu se atingea de micul dejun. ea nu află niciodată. apoi întoarse iute cheia în uşă. Între timp. apoi se plecă şi ridică valiza de unde o pusese el. privind pe fereastră. doar atât că stăpânul şi dumnezeul ei o evita şi n-o mai voia. Apoi mâna îi căzu. Şedea numai şi. să vadă dacă nu cumva avea să cedeze totuşi acea înspăimântătoare convulsie a groazei. Ce se petrecea în afara bucătăriei. o clipă rămase neclintită. îl repezi. Dar intrusul insistă spunând că era servitorul cel nou. Surprinsă. ca o pasăre străpunsă de un glonte. Crescenz şedea toată ziua cufundată. palidă apoi. pe scaunaşul ei de lemn. zbârnâi soneria. le rostea cu faţa întoarsă. Cele două-trei porunci pe care era nevoit să i le dea. ocolea pe toată lumea. târziu. atâta pătrunsese impetuos în cugetul ei. Îl sufoca aerul pe care-l respira în aceeaşi odaie cu un strigoi. În muţenie. cu părul cărunt. baronul nu mai fu nevoit să se adreseze Crescenzei. numai să fie scutit de prezenţa ei. cu obrajii bărbieriţi cu grijă şi cu o valiză în mână. liniştitul servitor de casă mare. o clipă rămase locului. Mută îi duse Crescenz valiza în odaie. ca pentru a se ascunde. apoi se întoarse în bucătărie şi trânti uşa cu zgomot. Pentru ea nu-şi mai gătea. aştepta întâiul fluierat al stăpânului. cu ochi sfioşi. care-l apuca la apariţia ei. şi lipsea până seara. Crescenz se făcu albă ca varul. Crescenz abia auzi răsucindu-se cheia. La fel aştepta şi baronul. Dar uită să-i spună vreun cuvânt de bun venit. fără să-i adreseze vreun cuvânt. Încă înainte s-o vadă. Aceasta fu întâia lor revedere după luni de zile. Mut aşteptă. totul se prelingea rece peste 353 . numai auzindu-i pasul. Nici el nu rosti o vorbă. până ce dânsa ieşi. A treia zi de la sosirea baronului. Dar nimic nu se îndrepta. afară. pe coridor. Raţiunea ei obtuză nu pricepea exact ce se întâmplase. Din ziua aceea. sentimentul neplăcut din el îşi şi fâlfâia aripile. Când îl văzu. Crescenz voi să-i facă vânt. în fiecare dimineaţă evada din casă grăbit.. că domnul îi poruncise să vină la ora zece şi dânsa să-l anunţe. că şi ţâşni din bucătărie. toate poruncile i le transmitea prin bătrânul. degetele răsfirate le ţinea în aer. Orice mâncare o dezgusta. Servitorul rămase. ca un câine bătut care ştie că a făcut ceva rău.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - broască.

Dar dacă are să se mai poarte o dată urât cu tine. Faţa i se făcuse tăioasă şi ascuţită. are doar impresia că femeia e o fiară sălbatică şi foarte uşor ar fi în stare să facă rău. că el nu ştie să spună altcum… dar lui îi e frică de dânsa. Şi de atunci se teme de ea. Mişcările i se împietriseră cu totul. nu dă la iveală nimic. 354 . răutăcioasă. baronul se sperie de acest avertisment. Auzise ceva precis? I se raportase vreo suspiciune? Simţea cum degetele începeau să-i tremure şi repede puse ţigara jos. Cu o zi înainte. şi în sfârşit bâigui că-l roagă pe domnul să nu-l considere ridicol. Dar faţa bătrânului era cu totul naivă — nu. După aceste două săptămâni. Acesta însă. pe fereastra goală. Îl întrebă ce vrea să spună cu asta şi cum să-i interpreteze spusele. baronul îşi dădu seama că dorea să-i comunice un lucru important. Aproape totdeauna stătea ca un buştean. îşi încheie omul raportul. servitorul îşi înmuie afirmarea. pe scăunaşul ei. baronul aruncă o privire bruscă spre acuzator. din aşteptarea lui timidă. dar de. Făcu o mutră ciudată. servitorul intră într-o bună zi în odaia stăpânului şi. Apoi deodată îşi încordă voinţa şi se hotărî: — Mai aşteaptă. ar putea să facă şi-un omor! Speriat. Iar când lucra. privind mută înainte-i. ba îi e frică şi să se atingă de mâncarea gătită de dânsa. pentru ca nu cumva ea să schiţeze în aer emoţia mâinilor lui. i-a surprins pe neaşteptate privirea — desigur. că fiinţa asta încuiată. ce persoană periculoasă este. răspunse că n-ar şti nimic precis. ca valul pe o stâncă. nu putea să ştie nimic. eu zic aşa. Ce-i drept. e de nesuferit şi că domnul baron nici nu ştie ce persoană periculoasă ţine în casa lui. dar era ca şi cum ar fi vrut să-l înhaţe de gât. se prefăcu întâi că nu-i aude propunerea. acum se încăpăţâna să stăruie în părerea sa. — Domnul baron nu ştie.. ca într-o izbucnire de mânie. Baronul şovăia. concediaz-o pur şi simplu în numele meu. Servitorul se mai plânsese de firea posacă a acelei „ţoape tiroleze”. oarecum neplăcut impresionat. Nu vorbeşte nimic. cum o numea el dispreţuitor şi-i propusese baronului s-o concedieze. când şi-a întors capul să-i dea o indicaţie. părul de la tâmple încărunţise subit. încurcată aproape. Dar pe când data trecută servitorul se îndepărtase cu o plecăciune. Starea asta apăsătoare dură două săptămâni şi pe Crescenz o roase ca o boală. despre o privire nu se poate spune nimic. Involuntar. o făcea cu sălbăticie.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - dânsa.

dacă domnu’. Cenzi. nemişcată. să se întâmple în lipsa lui. îi întuneca ziua. sfredelea covorul cu privirea. surdă la toată vorbăria lui amabilă. Poate de Crăciun — şi speranţa unei liberări îi şi făcu bine sufleteşte. chiar domnu’ baron i-a poruncit lui Anton să mă concedieze. ce s-a întâmplat? întrebă el. aşa e cel mai bine. Cel mai bun lucru ar fi. Crescenz nu se clintea. Şi pentru a-şi ascunde jena. aşteptând o singură vorbă. chibzuia el. Începu să îndruge. Distrat ridică ochii de pe ziar şi mârâi: — Intră! Şi iată. care nu venea.. Dar nu mai departe decât a doua zi. — Servitorul m-a concediat. uşor scârbit de rolul înjositor al linguşitorului — rol ce trebuia să-l joace în faţa unei slugi — tăcu obosit. văzând cum pasul înfricoşat al făpturii călcate în picioare se opri umil la marginea covorului. abia intrase în odaia lui. Un vag sentiment de milă se amesteca în groaza lui. Crescenz însă. se şi târşâi înăuntru. bâlbâindu-se. brutal. livid. îşi dădu osteneala să pară că nu ştie despre ce e vorba. Neplăcut surprins. pasul apăsat.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - Servitorul se înclină şi baronul răsuflă uşurat. după dejun. În sfârşit. uscat. rosti greoi: — Numai atâta am vrut să ştiu. Nu se aşteptase să se întâmple chiar atât de curând. Ca un craniu de mort. Cu o stăruinţă îndârjită. Da. baronul le resimţi ca 355 . că nu trebuie să ia lucrurile prea în serios. Dar nu reuşi s-o spună cum ar fi dorit. când am să fiu plecat. Expulzase cuvintele dur. — Ei. jovial şi prietenos. cu umerii ridicaţi. de Crăciun. întrebarea sunase tăioasă şi rea. azvârli dintr-însa. Orice îi amintea de făptura asta misterios de primejdioasă. baronul se sculă. aşa cum îi veneau la gură. palid. obrazul osos se bălăbănea deasupra trupului negru. atât de urât de dânsul şi car e-l urmărea totdeauna până şi în vis. că n-are decât să se înţeleagă cu restul personalului şi câte şi mai câte. Şi rămase cufundată în mutismul ei chiar şi atunci când baronul. În cele din urmă. îşi ţinea capul aplecat ca un taur. indignat. că cineva bătu la uşă. se încuraja el. spunea că domnu’ mă concediază. Ochii şi-i aţintea pe covor. Baronul se înspăimântă. aşa cum arunci cu piciorul ceva zgomotos.

o înălţă acum de pe podea. Dar Crescenz nu putu fi găsită nici în bucătărie. nici în vreo altă odaie. Dar privirea pe care Crescenz. fireşte. printre ele un instantaneu făcut în Tirol cu douăzeci de ani în urmă. vrea să-l ameninţe. când baronul se întoarse de la Operă şi căută pe birou scrisorile sosite între timp. Era o casetă din lemn sculptat. Brusc. toate mărunţişurile pe care Crescenz le primise vreodată de la dânsul. Nu era încuiată. aşa credea el. orice milă. da. cele câteva cărţi poştale de la vânătoare. Seara. din cele ţărăneşti. — Mulţu… mesc. sfioasă. un inel de argint. la ultimele cuvinte îşi propti privirea asupra femeii care. confirmă nepăsător: da. îi dorea binele. Ieşi să-l întrebe pe servitor ce căutau lucrurile acelea ale Crescenzei pe biroul lui. Făcu lumină.. aşezate curat şi ordonat. observă ceva pătrat şi străin. în adevăr. fără să mai privească înapoi. baronul împinse de o parte caseta. se aflau în ea. chiar aşa. atunci. Şi. toată scârbă acumulată de-a lungul multor săptămâni se îmbinară arzător cu dorinţa de a sfârşi o dată. el dăduse mână liberă servitorului să dispună de treburile gospodăriei. Dacă însă ea va urma să se poarte urât cu servitorul. se evaporă din el orice laşitate. şi o fixă cu toată tăria. Era o ameninţare? O provocare? Şi. adunându-şi cu putere întreaga voinţă. Toată ura. probabil speriaţi de lumina de magneziu. care se aruncase de pe pod în canalul Dunării — cei doi bărbaţi încetară 356 . şi pe care ochii ei. ba se va şi strădui să revină asupra concedierii. a vreunei familiarităţi. foarte hotărât să nu dea îndărăt de frica vreunei aluzii ascunse. în clipa când vede haita ogarilor ţâşnind din tufiş. priveau cu aceeaşi expresie de câine lovit şi bătut ca şi câteva ceasuri înainte. cu glas stins. se mai trudi să răspundă. schimbându-şi cu totul tonul. dintr-o dată. va fi nevoit să renunţe la serviciile ei. două bilete de teatru. Servitorul se oferi numaidecât s-o aducă pe duşmană ca să dea socoteală. cu umerii căzuţi. când îşi luase rămas bun. îşi târşâi paşii de lemn afară din odaie. era numai privirea unui animal rănit de vânător. Abia a doua zi — când un raport al poliţiei anunţa sinuciderea unei femei de vreo patruzeci de ani. întregul teanc de bancnote îngrămădite. cu răceala profesională ce şi-o însuşise în minister. Nedumerit. Plec… Nu vreau să-l mai supăr pe domnu’… Încet.STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - o împunsătură în nervii săi iritaţi. în ce-l priveşte personal.

STEFAN ZWEIG – LEPORELLA - să întrebe unde dispăruse Leporella. 1919 357 ..

Îmbogăţiţii de război şi-au descoperit deodată o pasiune pentru madone gotice şi pentru incunabule. şi miam adus aminte numaidecât. care salută politicos şi apoi înclină capul privindu-mă încă o dată ca pe un bun cunoscut. chiar dacă ai fi vrăjitor tot n-ai putea să le satisfaci cerinţele. Şi astfel. peste noapte sărăcisem iarăşi cu totul şi aş fi coborât bucuros obloanele. în compartimentul nostru se urcă un domn vârstnic. era unul dintre cei mai de vază anticari din Berlin. de când valoarea banului se volatilizează ca gazul. pot spune. atât mă ruşinasem că în vechea noastră întreprindere. ca incarnaţia câtorva bancnote de o sută de franci. Ştii probabil şi dumneata cum merge acum în comerţul de artă. cea mai ciudată din câte am întâlnit în activitatea mea de treizeci şi şapte de ani. Încât e din ce în ce mai greu să procuri într-una marfă nouă. care nouă ni se păreau pe vremuri demne de respect — dar speţa asta de calitate proastă ne-a învăţat să considerăm un minunat incunabul veneţian doar ca echivalent al unei sume de dolari şi un desen de Guercino. la care adesea în timp de pace frunzăream şi cumpăram vechi cărţi de artă şi autografe. Deodată. În prima clipă nu l-am recunoscut. mai ales în ziua 358 .. gravuri vechi şi tablouri. spuse fără nicio legătură: — Trebuie să-ţi povestesc de unde vin acum. O asemenea listă de clienţi este totdeauna un fel de cimitir.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - Colecţia invizibilă (Un episod din inflaţia germană) La a doua staţie după Dresda. Fiindcă întâmplarea asta e. Scuză-mă că folosesc cuvântul „marfă” pentru lucrurile astea. Ar vrea să-ţi cumpere până şi butonii de la manşete şi lampa de pe birou. cărora poate le-aş fi putut subtiliza câteva copii. dar abia îşi rosti numele cu un uşor surâs. Împotriva energiei penetrante a acestor fanatici ai cumpărăturilor. rezistenţa nu e de niciun ajutor. În această încurcătură. Ba chiar trebuie să te aperi ca să nu-ţi golească odaia şi casa. mi-a trecut prin gând să scotocesc prin vechile noastre dosare. cu care înainte nici măcar în Nord un negustor ambulant nu şi-ar fi încărcat cotiga. Am vorbit apoi de lucruri indiferente. ca să găsesc în ele clienţi de altădată. de când fac comerţ cu obiecte de artă. Se cuibăreau ici-colo câteva rebuturi jalnice. pe care taicămeu o preluase de la bunicu.

dintre care primele vorbeau încă de Silbergroschen66.. avutul la licitaţie sau muriseră. zgomotos lăudate. Totul arăta că era un om ciudat. Aceste documente curioase erau semnate nu numai cu numele lui. precum şi utilizarea exclusivă a forzaţurilor desprinse din cărţi şi a plicurilor ieftine arătau meschinăria şi pasiunea fantastică pentru economie a unui provincial incorigibil. ca să nu dea naştere la vreo greşeală. şi la puţinii care mai rămăseseră în picioare nu era mare lucru de sperat. de care îmi uitasem cu totul tocmai pentru că. decorat cu Crucea de Fier clasa întâi. Scrisorile lui erau caligrafice. Ca veteran din ’70. Dar acest zgârcit grotesc şi caraghios dovedea. prin oraşele de provincie. dar totdeauna şi cu titlul ceremonios: Fost consilier silvic şi economic. de mult. nu ne mai adresase nicio comandă şi nu ne mai ceruse. scrise curat. Căci numai ceea ce cumpărase de la noi timp de o jumătate de secol. Acestea. Veche monedă germană. Parcurgând meticulos comenzile lui. nu-mi puteam aminti ca el să fi trecut vreodată pragul magazinului nostru în timpul activităţii mele de treizeci şi şapte de ani. trebuia deci să fi purtat în cârcă cel puţin optzeci de ani. fiece sumă era menţionată de două ori. de aproape şaizeci de ani. Corespondenţa data. reprezenta astăzi o valoare uimitoare. Într-adevăr. dacă mai era în viaţă. de mult dispăruţi. din 1914. nicio informaţie. de la izbucnirea războiului mondial. ca specimene unice. vechi de aproape şaizeci de ani. cu sume mici de mărci şi de pfenigi. unul dintre nemţii aceia ai lui Menzel sau Spitzweg65. iar sumele subliniate cu rigla şi cu cerneală roşie. mi-am dat seama că acest mic provincial. o neobişnuită isteţime. îşi adunase pe nebăgate de seamă o colecţie de stampe care ar putea să ocupe un loc de frunte printre acelea. fără exagerare. el fusese clientul tatălui şi bunicului meu: totuşi. 359 . a circulat până în 1873. şi afară de asta 65 66 Pictori germani din secolul al XIX-lea. o competenţă desăvârşită şi un gust rafinat. ca amator de gravuri vechi. învechit şi grotesc. pe colo. şi care abia s-au mai menţinut până în vremurile noastre pe ici. de asemenea.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - de azi. Dar deodată am dat de un teanc de scrisori de la cel mai vechi client al nostru. nu mi-a fost de mare folos: cea mai mare parte dintre cumpărătorii noştri de odinioară trebuiseră să-şi cedeze. ale noilor îmbogăţiţi. locotenent în retragere. pe vremea când pentru un taler puteai încă să-ţi cumperi o mulţime de splendide gravuri în lemn germane.

domnul R… din Berlin. curată. Mirată şi cam bănuitoare. tot atât de avantajos. strălucea placa de metal a unui administrator poştal. era tăbliţa de porţelan cu numele consilierului silvic şi economic. de la anticariatul cel mare… să intre. În mijlocul odăii 360 .. I-am înmânat cartea mea de vizită şi am întrebat-o dacă pot vorbi cu domnul consilier. de la mica gară pe strada principală. aşa că omul acela ciudat mai era desigur în viaţă. mai curând zidar şi om de afaceri. Se afla la etajul al doilea al unuia dintre acele imobile de provincie ridicate la iuţeală şi pe sponci de vreun antreprenor speculant. Dar m-a rugat amabil să aştept. la stânga. de-a dreptul spre unul dintre cele mai imposibile orăşele din Saxonia. chiar a doua zi. adică aseară. colecţia lui trebuia să se afle în posesia moştenitorilor săi. la oficiul poştal mi s-a răspuns — la întrebarea dacă locuieşte acolo un consilier silvic şi economic cu cutare nume — că domnul cel bătrân mai trăieşte într-adevăr.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - era probabil că adunase cu toptanul. E drept că din 1914 nu mai primisem nicio comandă din partea lui. prin anii şaizeci. spre mirarea mea. gălăgioasă de bărbat: — Ah. pe când pornisem agale. în sfârşit. pe cap. să intre… mă bucur mult! Şi băbuţa s-a întors cu paşii ei mărunţi şi m-a poftit în salon. Am auzit-o şoptind încet. nu fără să-mi bată puţin inima. în casa aceea patriarhală. ca să fiu sincer. La primul etaj locuia un croitor. a luat carte de vizită şi a intrat. Mi-am scos pălăria şi pardesiul şi am intrat. sau dacă nu. iar eu eram prea la curent cu tot ce se petrecea în comerţul cu obiecte de artă. Totuşi. om de treabă. şi am plecat îndată. la dreapta. apoi la cartea de vizită. Acolo. Am sunat timid şi îndată s-a arătat o femeie cu păr alb. cu o boneţică neagră. şi am pornit să-l descopăr încă înainte de prânz. Nu mi-a fost greu să-i găsesc locuinţa. o vizită părea un eveniment. apoi deodată o voce puternică. ca să fi trecut cu vederea vreo licitaţie sau vreo vânzare secretă a unor obiecte atât de valoroase. mi se părea aproape imposibil ca în vreuna dintre casele acelea banale şi de prost-gust. În orăşelul acela pierdut. bătrâna s-a uitat întâi la mine. Chestiunea mă interesa. şi de pe la alţi negustori şi de pe la licitaţii. foarte bătrână. la al doilea etaj. să locuiască posesorul celor mai frumoase desene de Rembrandt şi al unor serii complete de gravuri de Dürer şi de Martegna. pline de vechituri mic-burgheze.

I-am corectat îndată afirmaţiile. Stătea tot drept şi rigid 361 . — O vizită rară. că mâinile lui nu le căutau pe ale mele.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - modeste. Nu mai facem nici doi bani de când aţi ridicat nebuneşte preţurile… oamenii ca mine au fost scoşi din joc pentru totdeauna. că mi-a şi scuturat-o cu căldură şi a reînnoit salutul.. că n-am venit să-i vând ceva ci. Totdeauna. cu mine. niciodată nu mi-am putut stăpâni un fel de ruşine şi de jenă. bieţi pensionari bătrâni. n-am vrut să pierd ocazia de a prezenta respectele mele unui vechi client al casei noastre şi unuia dintre cei mai cunoscuţi colecţionari din Germania. stufoase şi zbârlite. încheiată cu brandenburguri. stătea. şi a trebuit — cam surprins — să vin până lângă el. noi. suntem mulţumiţi să avem pe masă pâinea de toate zilele. şi am observat o transformare ciudată pe faţa bătrânului. teamă mi-e că n-ai prea nimerit-o. mi-am dat seama după ţinuta orizontală şi imobilă a braţelor. abia mâna mea o atinsese pe a lui. Nu mi-a ieşit nici cu un pas înainte. îmi închipui eu de ce ai venit pe la mine… în biata noastră Germanie ruinată afacerile merg prost acum. în clipa următoare înţelesesem totul: omul era orb. contrasta cu atitudinea lui ciudat de rigidă. într-un fel zgomotos şi familiar. Dar acest gest. n-am putut să-mi înăbuş un sentiment de spaimă văzând ochii aceia stinşi privind în gol sub sprâncenele albe. cu mustaţa stufoasă. aflându-mă în apropiere. la început. dându-mi seama că un om e viu şi ştiind totuşi că nu mă percepe aşa cum îl percep eu. mi-a spus râzând cu tot obrazul. ci le aşteptau. Nici de data asta. Îmi întinsese prietenos amândouă mâinile. o adevărată minune că se mai rătăceşte câte unul dintre domnii cei mari de la Berlin în văgăuna noastră… Dar când unul dintre domnii negustori ia trenul. încă din copilărie. I-am spus că nu m-a înţeles. Abia rostisem cuvintele „unuia dintre cei mai cunoscuţi colecţionari din Germania”. trebuie să fim prudenţi… La noi e o vorbă: atenţie la porţi şi la buzunare când vin ţiganii… Da. m-am simţit stingherit în prezenţa unui orb. nu mai sunt cumpărători. într-o haină de casă. Dar când am vrut să i le apuc. Dar orbul nu m-a lăsat mult timp pradă impresiilor mele stranii. ca să-i strâng mâinile. evident spontan şi sincer de primire bucuroasă. pe jumătate militărească. şi atunci îşi aduc aminte iar domnii cei mari de vechii lor clienţi şi caută vaci de muls… Dar. un om bătrân dar încă vânjos. drept şi înalt.

a făcut gestul rugăminţii insistente. asta ţi-a ordonat-o doctorul categoric. Necăjit ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată. ea se pricepe mult mai bine şi te poate ajuta. fără ca soţul ei să bănuiască. S-a întors spre locul unde o bănuia pe nevastă-sa. Şi încă o dată.. 362 . după ce sfârşise de vorbit. apoi mi s-a adresat mie cu o voce veselă. a mormăit. ci de douăzeci şi şapte de mape. Apoi se apropie de bărbatu-său şi-i pune uşor amândouă mâinile pe umeri. 67 Vestită colecţie de gravuri. Dar acum va trebui să-ţi faci timp. Şi după-masă trebuie să te odihneşti un ceas. La ora trei. Dar fii exact. ajungi să ai lucruri ce nu se găsesc pe toate cărările. foarte frumos din partea dumitale… Dar nici să zici că ai făcut drumul degeaba n-aş vrea. şi pe urmă să luăm împreună cafeaua? Atunci are să fie şi Annemarie.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - în mijlocul odăii. Dorea să refuz o examinare imediată. şi am inventat pe loc o invitaţie la masă. E aproape de prânz. fără urmă de tonul milităresc şi răstit de mai înainte. Bătrânica stătea lângă el şi ascultase convorbirea cu un zâmbet prietenos şi amabil. ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ai auzit?”. Herwarth. când colecţionezi şaizeci de ani. un semn pe care la început nu l-am înţeles. bătrânul şi-a întors faţa de la mine. I-am spus că va fi o plăcere şi o cinste pentru mine să-i văd colecţia. i-a atras ea atenţia. altfel nu putem termina. — Bine. când mă voi întoarce. Deodată ridică mâinile rugător spre mine şi în acelaşi timp face din cap o energică mişcare de negaţie. — Fireşte. nici măcar în Berlinul dumitale îngâmfat… câteva piese cum nu pot fi mai frumoase nici la „Albertina”67 şi nici în blestematul de Paris… Da. căci nu e vorba de trei sau cinci piese. din Viena. Ai să vezi ceva ce nu poţi vedea în fiecare zi. — Asta e foarte. ia dă-mi cheia de la dulap! Acum s-a întâmplat ceva neaşteptat. Deci. dar că nu pot să o fac decât la ora trei. dar nici nu-l întrebi pe domnul dacă are timp acum să vadă colecţia. Atunci am înţeles-o. fiecare de un alt maestru şi niciuna pe jumătate goală. dar acum atitudinea lui exprima mulţumire şi mândria. aici. ci dimpotrivă. N-ar fi mai bine să-i arăţi domnului toate lucrurile după-masă. Luise. blând şi chiar tandru. domnii berlinezi n-au niciodată timp.

până de 363 . Annemarie. şi colecţia… colecţia… nu mai este completă… lipsesc mai multe piese… din păcate. roşeaţa aceea nestatornică şi neliniştită i se ridica până la frunte şi îşi mototolea rochia cu mâna. căutând parcă pe cineva. Aşa suntem noi. Tot timpul băgasem de seamă că nu se simţea în apele ei. nu? — Desigur. Acum. începu. M-am dus spre dânsa. În fine. după un ceas. oprindu-se şi încurcându-se mereu: — M-a trimis mama la dumneavoastră… Mi-a povestit tot şi… avem să vă facem o mare rugăminte… Adică am vrea să vă prevenim înainte să veniţi la tata… Tata are să vrea. vederea lui era ades tulbure. i-am răspuns. Altminteri.. — Să ştii că are să-ţi facă plăcere — sau ai să te necăjeşti. când eram gata să ies. apoi emoţia ia stins cu totul lumina ochilor. Dar. Bătrânica m-a întovărăşit până la uşă. Şi cu cât te necăjeşti. colecţionarii: totul pentru noi şi nimic pentru alţii! Şi mi-a strâns încă o dată mâna cu putere. a intrat o fată mai în vârstă.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - Şi din nou mi-a întins mâna în gol. Am văzut îndată că îi vine greu. îmbrăcată simplu. m-am prezentat şi i-am spus că sunt gata să merg numaidecât cu ea ca să cercetez colecţia. să vă arate colecţia. voia cu tot dinadinsul s-o pornească împreună cu ceilalţi contra Franţei. cu atât mai mult mă bucur eu. De câte ori făcea o sforţare şi încerca să vorbească. apoi m-a privit brusc şi a zis în grabă: — Trebuie să vă vorbesc sincer de tot… Cunoaşteţi timpurile şi veţi înţelege totul… Tata a orbit de tot după izbucnirea războiului. m-a întrebat dacă nu poate să-mi spună mai întâi câteva cuvinte. a bâlbâit cu o voce înăbuşita de tot: — N-ar putea… n-ar putea fiica mea. De fapt. are să fie o plăcere pentru mine. Şi înainte. destul de multe… Iar a trebuit să-şi tragă răsuflarea. şi când a aflat că armata nu înaintează repede. s-a agitat grozav şi pe urmă răul s-a precipitat. părea stingherită şi speriată. cu toate că avea şaptezeci şi şase de ani. tocmai când terminasem prânzul în micul restaurant al hotelului din piaţă. să vină să vă ia de la hotel înainte de a vă întoarce la noi? E mai bine din… din mai multe motive… Luaţi masa la hotel. roşind brusc şi cu aceeaşi timiditate şi stinghereală pe care le observasem la mamă. e încă voinic de tot. fireşte. Şi într-adevăr. aşa ca în 1870. mă bucur.

nu ne atingeam de colecţia lui iubită… Am vândut puţinele bijuterii pe care le aveam. şi cu cât aude de preţuri mai mari. nu bănuieşte ce greu e să faci rost de ceva alimente la negru.. multe mii de mărci pentru ea. dar în fiecare după-amiază scoate mapele. Tata n-ar fi permis asta nicicând. nu mai vede nimic. şi atunci i-a rămas ca singură bucurie colecţia. şi trebuie totdeauna să-i citesc din gazetă despre toate licitaţiile. Şi aşa. Pe urmă am început să vindem — bineînţeles. dar. ca să nu se emoţioneze. cu excepţia câtorva piese valoroase. bărbatul surorii mele a căzut în război şi soră-mea a rămas cu patru copii mici… Dar tata nu ştie nimic de toate dificultăţile noastre materiale. cu toate că primeam preţuri de milioane… Până să ajungă la noi. şi noi speram să ne ajungă ani de zile. încet-încet. Aşa că a trebuit să mai vindem o piesă şi încă una. milioanele nu mai erau decât hârtii fără valoare. dar el habar n-are ce prost merg lucrurile. Acum însă s-a isprăvit cu plimbările. Negustorul ne-a oferit multe. s-a dus pentru un trai sărăcăcios. tata nu mai înţelege nimic despre preţuri şi despre timpurile astea… nu ştie că am pierdut tot şi că din pensia lui nu poţi trăi nici două zile pe lună… pe deasupra. dar după două luni îi terminasem. dar şi acolo ne înşelau. Dar ştiţi cum se topesc acum banii… Depusesem întregul rest la bancă. şi negustorul trimitea totdeauna banii atât de târziu. pentru numele lui Dumnezeu. se uită la ea în fiecare zi… adică nu se mai uită. mereu în aceeaşi ordine. ce era mai bun din colecţia lui. dar degeaba. Pe urmă. când aţi venit… căci dacă va deschide mapele. pe care de zeci de ani o ştie pe de rost… Nimic altceva nu-l mai interesează azi. La început am făcut economii mai mult decât înainte. azi. Şi tata nu ştie nimic. un acvaforte de Rembrandt. cu atât e mai fericit… fiindcă… asta e groaznic. De aceea s-a speriat aşa mama. încât îi primeam depreciaţi.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - curând mai putea umbla ceasuri întregi chiar la vânătoarea lui dragă. ca cel puţin să pipăie piesele una după alta. am încercat la licitaţii. ce însemnau ele când de şaizeci de ani tata a cheltuit fiecare pfenig ce-l putea pune deoparte numai pentru gravurile lui! Şi într-o bună zi ne-am pomenit că nu mai aveam nimic… nu ştiam ce să mai facem… Şi atunci… atunci… mama şi cu mine am vândut o piesă. Piesa pe care am vândut-o era foarte preţioasă. Toate astea nu i le citim în gazete. de asemenea nu ştie că am pierdut războiul şi că am cedat Alsacia şi Lorena. totul se dă pe 364 .

doar nu e niciun om pe care tata să-l fi socotit demn de a-i arăta comorile… Şi iubeşte fiecare foaie cu o dragoste atât de fanatică. atât era de nerăbdător 365 . — Astăzi Herwarth nici n-a putut dormi. dumneavoastră sunteţi primul căruia vrea să-i arate mapele. de când a murit directorul cabinetului de stampe din Dresda. E fericit să poată răsfoi mapele lui — trei ceasuri în fiecare după-amiază — să vorbească fiecărei piese ca unui om. am promis să tac şi să fac tot ce voi putea.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - faţă… în vechile passe-partout-uri pe care le cunoaşte pe fiecare după pipăit. lucru ce mi-a întărit şi mai mult hotărârea să le ajut până la capăt. am mai aflat cu indignare cu ce sume derizoriu fuseseră trase pe sfoară bietele femei naive. În acest biet orăşel. Bineînţeles. doar de ani de zile aşteaptă să arate unui cunoscător stampele lui favorite. încât nu-şi dă seama de schimbare când le pipăie şi numără (ordinea lor o are perfect în memorie). i s-ar frânge inima dacă ar bănui că de mult au dispărut toate de sub mâinile lui. înşelaţi fără scrupule de inflaţie. De aceea. ne desluşise paşii încă de când eram pe scară. vă rog… Şi deodată. în schimbul unui mezelic — dar aici soarta făurise ceva deosebit. şi ochii îi luceau umezi. — …Vă rog… nu-l nenorociţi… nu ne nenorociţi… nu-i distrugeţi ultima iluzie. De ani de zile. Am pornit împreună. nu-i nimiciţi bucuria asta! Toate acestea erau spuse atât de mişcător. vă rog… vă rog în genunchi. fiind negustor. ajutaţi-ne să-l facem să creadă că toate foile pe care vi le va descrie se mai află acolo… n-ar supravieţui dacă ar bănui ceva.. Pe drum. Poate că i-am făcut o nedreptate. vechi de sute de ani. fata a ridicat mâinile. asta îi face aceeaşi plăcere ca atunci când le vedea cu ochii. Doamne. am băgat reproduceri sau alte foi asemănătoare în locul celor vândute. Şi azi… azi ar fi poate ziua lui cea mai fericită. dar n-am avut încotro: trebuie să trăim… şi vieţile omeneşti — cei patru copii orfani ai surorii mele — sunt doar mai importante decât nişte foi imprimate… De altfel. am putut vedea mulţi oameni escrocaţi mârşav. care mă emoţiona cu deosebire. până în ziua de azi nu i-am ştirbit cu asta nicio bucurie. Am urcat scara şi abia deschisesem uşa că am şi auzit venind din odaie vocea veselă şi gălăgioasă a bătrânului: — Intraţi! Intraţi! Cu auzul ascuţit al orbului. cum povestirea mea nu o poate exprima. oameni cărora li se răpiseră bunurile familiale.

lăuda cu atâta entuziasm o foaie goală. maldăre de mape. S-a uitat la ea minute întregi. când însă mi-am ridicat ochii. prin contrast. şi domnii din Berlin n-au niciodată timp. că m-a şi apucat de braţ şi m-a împins într-un fotoliu. Pe masă aşteptau. şi te îngrozea ca un strigoi să vezi cum arăta cu unghia. Şi în plus. plin de entuziasm. engl. întâia. existând doar în fantezia lui. încât fără să vreau m-am uitat să văd dacă semnele nu se află totuşi acolo — aici stampila colecţiei Nagler.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - să vă arate comorile lui. zise el mândru. cu vârfuri de degete grijulii. precis până la milimetru. m-au întâmpinat iar mâinile rugătoare ale femeii ce tremura speriată. aproape completă — în afară de asta. — Ei. O singură aruncătură de ochi a fiicei sale o liniştise cu privire la consimţământul meu. mult mai şters. (l. menajante. o lumină conştientă. fără să mai zică nici bună ziua.) 366 . nu le-a dat prin minte acestor iluştri proprietari anteriori că foaia lor are să ajungă într-o bună zi aici. fără să o vadă. îngălbenită şi. Mă treceau fiori reci prin spate când omul acela. Ei. şi-a ridicat în faţă fiţuica fără nicio valoare. spuse bătrânica zâmbind. la animale. — Aşa. nu ştiam ce să răspund.. cât de clar iese în relief fiecare detaliu! Am comparat foaia asta cu exemplarul de la Dresda. în odăiţa asta. întreaga-i faţă exprima magic gestul unei priviri atente. a scos din mapă un passepartout în care se afla înrămată o foaie de hârtie goală. uită-te aici! şi a deschis prima foaie a mapei — „Calul cel mare”. atente. ai să judeci singur. acela părea fără contur. zăpăcit. toate semnele colecţionarilor. dar ţinea extatic cu mâna întinsă foaia goală în dreptul ochilor. un exemplar mai frumos decât celălalt. Cu acea prudenţă delicată cu care atingi ceva gingaş. e a maestrului Dürer şi. fără urmă de bănuială. şi acum să şi începem — avem multe de văzut. ai văzut vreodată o imprimare mai frumoasă? Cât de precis. şi abia mi-a simţit orbul mâna. ce pedigree68! Uite! — a întors foaia să-mi arate cu degetul foarte precis locurile pe hârtia goală. dincoace a lui Remy şi Esdaile. după cum te vei convinge. aşternute. Iar în ochii lui cei cu pupile moarte a apărut deodată — era reflexul hârtiei sau strălucire interioară? — o răsfrângere de raze. Mi-am venit în fire şi 68 Arbore genealogic. invizibile. Mapa asta. Groaza mă sufoca.

nu cred să se mai găsească vreunul de aceeaşi calitate. Ce imprimare minunată! Şi îndată faţa bătrânului străluci de mândrie. ce ton cald şi granulat! Ce mai mutră ar face Berlinul cu toţi domnii negustori şi doctorii de la muzee văzând asta. o duioşie onestă şi veselă. — Nemaipomenit! am îngăimat eu în fine. „Pasiunea”. descriindu-i entuziast. pentru acest orb. Îndată am intervenit. care trebuie într-adevăr să fi avut o valoare enormă). într-o succesiune impecabilă. era încă acolo. fără ca simţul lui tactil. Atunci faţa perplexă a orbului s-a destins. — Iată în sfârşit pe cineva care se pricepe.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - am început să-mi joc rolul. atât de ascuţit. o umbră pare să fi trecut peste fruntea lui. el a lăudat iarăşi precizia imprimării. pentru acest om înşelat în chip mişcător. Brusc. Colecţia invizibilă. un exemplar colorat. şi atunci degetul lui.. Ia te uită — şi din nou degetele lui au mângâiat duios un desen imaginar — ce prospeţime. dar care în amintirea acestui credul tragic erau atât de reale. cu toate detaliile posibile. fiecare piesă cu detaliile cele mai precise. să găsească urma pe foaia străină. care de mult era răspândită prin cele patru colţuri ale lumii. stai să vezi întâi „Melancolie”. cu nervi ce păreau clarvăzători. Şi în chipul acesta zgomotos şi vorbăreţ a continuat să jubileze vreme de două ceasuri încheiate. n-am să-ţi pot descrie cât de fantomatic a fost să privesc cu el cele o sută sau două sute de petice de hârtie goale sau de reproduceri jalnice. i-am luat din mâini în grabă foaia înrămată. încât mai-mai că începusem şi eu să cred în ea. cu atât înflorea în acel bătrân osos şi şubred o cordialitate jovială. încât lăuda şi descria fără să se încurce. Vocea i-a devenit nesigură. a triumfat el. pericolul unei deşteptări a întrerupt în chip înspăimântător siguranţa somnambulică a contemplării lui încântate: la „Antiopa” lui Rembrandt (o imprimare de probă. căutase o linie întipărită. — Dar asta e… nu este asta „Antiopa”? a murmurat cam dezorientat. Nu. gravura binecunoscută şi mie. şi pasiunea viziunii lui era atât de copleşitoare. Şi cu cât mă întreceam în laude. — Dar asta încă nu-i nimic. triumfa el întors 367 . urmărind cu drag desenul. neclintită. O singură dată. sau astălaltă.

un cunoscător de la care puteţi afla şi voi ce valoare au piesele mele. sorbind cu sete fiece cuvânt. era ca un copil încăpăţânat şi necăjit şi a bătut din picior. mereu îngrămădea şi întorcea foile. fără teatru. M-aţi dojenit mereu neîncrezătoare pentru că îmi băgăm toţi banii în colecţia mea. Era în acelaşi timp groaznic şi mişcător pentru mine. Ca după vin. în încăpăţânarea lui. mai bogate decât toţi de aici din oraş. în fine. jumătate râs — o scenă cum n-am văzut alta mai zguduitoare. Dar bătrânul nu se mai sătura de laudele mele. Iar femeilor le-a trebuit multă trudă până să-l facă să înţeleagă. de fericirea copilăroasă a moşneagului — jumătate lacrimi. Dar ce conta uşurarea mea vinovată pe lângă bucuria lui zgomotoasă. îmbătrânite. cu o expresie de spaimă evlavioasă şi în acelaşi timp de extaz pios şi de credinţă în minuni. căci în toţi acei ani ai războiului nu mai văzusem pe faţă de german o expresie de fericire atât de desăvârşită. nu iese nici o singură foaie din casă. Întâi trebuie să plec eu. abia pe urmă colecţia mea.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - către ai săi. că nu poate să mă mai reţină. voi o să fiţi bogate. s-a speriat de-a binelea. fără călătorii. fără tutun. mapele de mult golite. mâna lui mângâia afectuos. sărăcăcioase. erau iluminate de bucuria. era exuberant şi îmbătat. că încă n-am văzut nimic. vrândnevrând. învolburată. Ca pe gravura aceea unde ucenicele sunt iluminate de harul ceresc al Mântuitorului. misterios asemănătoare cu figurile feminine din gravura maestrului german care. Când am spus în sfârşit că trebuie să-mi iau ziua bună.. altminteri pierd trenul. bogate ca cei mai mari bogătaşi din Dresda. în sfârşit. aceste două mic-burgheze uzate. venite la mormântul Mântuitorului. 368 . fără o carte. când eu n-am să mai fiu. E adevărat. atât de pură. fără vin. a împins la o parte mapele mincinoase şi când a trebuit. spunând că asta nu se poate. În fine. Lângă el stăteau femeile. stau. şaizeci de ani fără bere. bâjbâind şi refuzând orice ajutor. de parcă ar fi fost fiinţe vii. să elibereze masa pentru cafea. în faţa lespezii răsturnate. numai economii şi iar economii pentru foile astea. Atunci o să vă pară bine de nebunia mea — dar cât timp mai trăiesc. Dar odată şi odată o să vedeţi. a fost o uşurare pentru mine când. se scula ca să-mi arate ba una ba alta din foile sale. Şi spunând acestea. pe lângă semeţia omului parcă întinerit cu treizeci de ani! Povestea mii de anecdote despre cumpărăturile şi peregrinările lui.

dar cu ce lacrimi fierbinţi. Vei avea onoarea de a administra această comoară necunoscută — şi afectuos a pus mâna pe mapele prădate şi golite — până în ziua când ea se va împrăştia în lumea întreagă. vocea i s-a făcut duioasă de tot..STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - Când. ca şi cum ar fi fost un singur trup zvâcnind într-o emoţie comună. auzul lui fin ar fi surprins orice cuvânt. Dar ceea ce luam cu mine reprezenta mai mult: putusem simţi iar un 369 . Îţi promit. şi în realitate venisem dintr-un spirit josnic şi mercantil. venisem. — Mi-ai făcut o mare. gravurile mele iubite. îmi dădeam seama de asta după gingăşia. după felul duios cum degetele lui îmi strângeau mâna. Emoţionat. dăruisem unui orb vederea pentru o oră. cu o mişcătoare lipsă de bănuială. Am privit la mamă şi la fiică. îl simţeam cum încerca să-mi cunoască înfăţişarea pe cale interioară. aici. Mi-a luat amândouă mâinile şi. parcă ar fi vrut să afle mai multe despre mine şi sămi comunice mai multă iubire decât pot comunica vorbele. Nu îndrăzneau să vorbească. degetele lui mi le mângâiau până la încheieturi. să trec în revistă împreună cu un cunoscător. veche şi încercată. A fost o adevărată binefacere pentru mine să mai pot în sfârşit. A început. în sfârşit. Femeile m-au însoţit până la uşă. îmi dibuiam drumul pe scară. El are să-mi fie piatra funerară. Făgăduieşte-mi numai să faci un catalog frumos. De fapt. că am să mai adaug un codicil la testamentul meu. Se ţineau strâns. s-a supus şi a venit clipa să ne luăm rămas bun. ca îngerul din poveste. în faţa soţiei mele ca martoră. mare bucurie cu vizita dumitale. n-am s-o uit niciodată. după o rezistenţă desperată. Eu însumi mă simţeam pătruns de acea clipă solemnă. în care bătrânul. el. într-o casă de oameni săraci. numai prin faptul că dădusem o mână de ajutor la o pioasă înşelăciune şi că minţisem sfruntat. care să însărcineze firma dumitale. în cele din urmă. şi din nou s-a aprins o lucire în pupilele-i stinse. Dar ai să vezi că n-ai venit degeaba la un biet orb bătrân. nu-mi trebuie alta. şi uneori trecea un tremur de la una la alta. cu o emoţie răscolită din adânc. exprimând o mulţumire şi o promisiune solemnă. să smulg cu viclenie cuiva câteva piese preţioase. îmi era ruşine. îmi acorda sarcina de a-i administra colecţia preţioasă. cu toată puterea de exprimare a orbilor. cu ce recunoştinţă nemăsurată le străluceau ochii spre mine! Buimac de tot. invizibilă şi de mult risipită. i-am făgăduit ceea ce nu voi putea nicicând îndeplini. cu licitaţia colecţiei mele.

plutind deasupra oamenilor străzii. îmi făcea semne cu batista şi-mi striga „drum bun” cu o voce veselă şi împrospătată. în vremuri triste şi apăsătoare.STEFAN ZWEIG – COLECŢIA INVIZIBILĂ - entuziasm pur şi viu. Mă şi aflam jos în stradă. cred — „Colecţionarii sunt oameni fericiţi”. încât cele două femei îl susţineau îngrijorate. privind exclusiv arta. un extaz pe care oamenii de azi par a-l fi uitat de mult. în fereastră. fără să ştiu bine de ce. Se apleca atât de mult. 1929 370 . ca de băieţandru. deşi tot îmi mai era ruşine. când a zăngănit o fereastră şi m-am auzit strigat pe nume. hăituiţi. Şi mă simţeam — nu mă pot exprima altfel — pătruns de veneraţie. grăbiţi — smulsă cu blândeţe din lumea noastră reală. Şi mi-am adus iar aminte de vorba veche şi adevărată — Goethe a spus-o. şi văzusem că mai există un gen de extaz spiritual. morocănoşi. de către norul alb al unei binefăcătoare iluzii. bătrânul voise cu tot dinadinsul să se uite după mine cu ochii lui orbi. în direcţia în care mă ghicise. Era o scenă de neuitat: faţa radioasă a moşneagului cu păr alb — sus. Într-adevăr.. respingătoare.

trei fulgerări scăpărară foarte aproape de noi — probabil vreun personaj important fusese intervievat şi fotografiat de reporteri în clipa plecării. Czentovic era fiul unui barcagiu de pe Dunăre. spre noi triumfuri. putea să le completeze cu un întreg şir de anecdote. puţin mai la o parte. îmi amintii de acest tânăr campion mondial şi chiar unele amănunte în legătură cu cariera lui. pe Czentovic. un cititor de ziare mai atent decât mine. După moartea tatălui. când două. sărac lipit. ca Alechin. în timp ce orchestra cânta neclintită pentru deck-show69. engl.STEFAN ZWEIG – ŞAH - Şah Pe marele vapor de pasageri care urma să plece la miezul nopţii din New York spre Buenos Aires. În curând. băiatul — care pe 69 Concert pe punte (l. iar acum pleacă în Argentina. — Aveţi aici pe bord o pasăre rară. domneau activitatea şi agitaţia ultimului ceas. Toată America de la est la vest a răsunat de zgomotul pieselor trântite pe tabla lui de şah. Lasker. copii alergau curioşi pe scări în sus şi jos. un sârb. rapidă ca o rachetă. Prietenul meu privi într-acolo şi zâmbi. Cam cu un an înainte. Din anul 1922 — de la apariţia copiluluiminune de şapte ani Rzecewski. Czentovic se plasase dintr-o dată alături de cei mai încercaţi maeştri ai şahului. Oaspeţi de pe uscat se îmbulzeau să-şi ia rămas bun de la prietenii lor. Bogoliubov.. Tartakower. Într-adevăr. se cărau geamantane şi flori. Prietenul meu.) 371 . îmi explică: — Mirko Czentovic. Însuşirile intelectuale ale lui Czentovic nu îngăduiseră să i se prevadă o carieră atât de strălucită. Pe punte. la campionatele de şah de la New York — niciodată. transpiră secretul că acest maestru al şahului era în viaţa sa privată incapabil a scrie fără greşeli de ortografie măcar o frază într-o limbă oarecare după cum îl luase peste picior unul dintre colegii săi. campionul mondial de şah. „cultura” lui era pe toate tărâmurile la fel de universală. stăteam de vorbă cu un cunoscut. Şi. Capablanca. a cărui luntre minusculă fusese scufundată într-o noapte de un vapor de grâne. un om acru şi înciudat. băieţi de la telegraf cu şapca pe o ureche se repezeau prin saloane Strigând nume. citindu-mi pe obraz că nu pricepusem. ivirea unui necunoscut în rândurile glorioasei bresle nu făcuse atâta vâlvă.

Dar ceea ce la acest copil sucit îl necăjea pe preot mai mult decât orice. Băiatul ridică sfios privirea. deşi cu o încetineală exasperantă. cu fruntea lătăreaţă — nu izbutea să înveţe la şcoala din sat. care nu-şi sfârşise încă paharul cu bere. dar la socotit. nu se juca cu alţi băieţi. citirea unei cărţi sau a unui ziar însemnau pentru adolescent o caznă serioasă. ajuta la câmp. preotul îl urmă. juca cu plutonierul de jandarmi cele trei obişnuite partide de şah — băiatul cu laţe galbene stătea mut alături şi pe sub pleoapele-i grele privea. Îndată ce-şi termina treburile casnice. dădu apoi din cap şi se aşeză pe locul preotului. Plutonierul de jandarmi. în aparenţă somnoros şi indiferent. clinchetul unor zurgălăi de sanie.STEFAN ZWEIG – ŞAH - atunci avea doisprezece ani — fusese luat de milă de preotul din acea localitate izolată. Într-o seară de iarnă. După paisprezece mutări. niciodată nu punea vreo întrebare. nu-şi căuta din proprie iniţiativă nicio ocupaţie. când deodată rămase uimit că Mirko nu-şi mai lua ochii de la partida începută. tot mai aproape. se auzi de pe şoseaua satului. pe când cei doi parteneri erau adânciţi în partida lor zilnică. cu privirea aceea pierdută a oilor la păscut. Ajunsese de paisprezece ani. Lui Mirko nu era chip să-i intre în cap literele care i se explicau de o sută de ori. Şi nici nu s-ar fi putut spune că Mirko n-avea bunăvoinţă sau că era recalcitrant. aducea apă. deretica bucătăria şi făcea conştiincios. cu totul convins că băiatul adormit n-ar fi putut să mişte corect măcar o singură piesă pe tabla de şah. era totala lui indiferenţă. Fără să pregete. spunând că mama lui e pe moarte şi că preotul trebuie să se grăbească dacă mai vrea să vină la timp pentru maslu. ţărănească. — Ei. Executa ascultător tot ce i se poruncea. se învârtea ţeapăn prin odaie. Seara — pe când preotul. tabla cu pătrate. crăpa lemne. plutonierul era mat şi 372 . Nu făcea nimic dacă nu i se impunea anume. fără să ia cea mai mică parte la întâmplările din jurul lui. fie şi pentru cele mai simple materii. Minţii lui greoaie îi lipsea orice capacitate de asimilare. se ajuta cu degetele. obtuz. aproape. mai târziu. tot ce i se cerea. îşi mai aprinse de rămas bun o lulea şi tocmai se pregătea să-şi tragă pâslarii greoi. Dar toate strădaniile se dovediră zadarnice. nu cumva vrei s-o termini tu? glumi el. Un ţăran cu căciula ninsă dădu buzna în casă. trăgând din luleaua-i lungă.. Bietul popă se ostenea cinstit să compenseze prin meditaţii ceea ce copilul — leneş.

În cea de a doua partidă. pentru că nu văzuse niciodată la preotul lui aşa-zisa „deschidere siciliana”. Într-un orăşel de provincie se petrec foarte rar evenimente emoţionante. cu bunda de oaie şi cu pâslari înalţi şi greoi — stârni destulă mirare în cercul de acolo. preotul nu se putu împiedica a-şi măsura puterile cu discipolul său. nici plutonierul. care ştia mai bine decât oricine cât de înapoiat era în toate celelalte privinţe elevul său. pentru a-l face întrucâtva prezentabil. — Asta-i măgarul lui Balaam70! exclamă mirat preotul. pentru. În prima partidă. pe jumătate analfabet. cărora nici el nu le putea ţine piept. Tânărul.STEFAN ZWEIG – ŞAH - pe deasupra silit să admită că nu-şi datora înfrângerea vreunei neatenţii a sa. rămase într-un colţ până fu chemat la una din mesele de şah. stângaci. De la a treia şi a patra încolo. nici preotul nu fură în stare să câştige măcar o partidă împotriva lui. Intrarea în cafenea a preotului — care îl împingea înainte pe băiatul de cincisprezece ani cu părul cânepiu. pe care măgarul l-a împiedicat să-i blesteme pe evrei. încât prima apariţie a acestui campion de la ţară făcu imediat senzaţie printre persoanele de vază de acolo. încet. i se deşteptă o serioasă curiozitate de a afla dacă acest talent ciudat şi unilateral va rezista unei încercări mai severe. când se întoarse şi-i explică plutonierului — mai puţin priceput în ale Scripturii — că în urmă cu două mii de ani se înfăptuise o minune asemănătoare: o făptură mută găsise deodată graiul înţelepciunii. Preotului. fără să se tulbure şi fără să-şi ridice măcar o dată fruntea lătăreaţă de pe tabla de şah. a se putea convoca ceilalţi membri ai clubului de şah şi mai ales să poată fi înştiinţat în castelul său bătrânul conte Simczic. cu ochii sfielnic plecaţi.. În următoarele zile. 373 70 . cu obrajii roşii. îi bătu pe toţi. unul după altul. Mirko îl bătu şi pe el cu uşurinţă. un fanatic al şahului. A doua partidă se termină la fel. În ciuda orei înaintate. făcu remiză cu cel mai bun jucător. Mirko fu bătut. Ştia că în colţul unei cafenele din Piaţa Mare se află o masă cu şahişti pasionaţi. După ce îl trimise pe Mirko la bărbierul satului să-şi tundă claia galbenă ca fuiorul. îl duse cu sania lui în orăşelul vecin. Preotul — care îşi privea protejatul cu un sentiment de mândrie necunoscut până Aluzie la legenda biblică despre profetul Balaam. Juca tenace. Dar lupta cu o siguranţă de neclintit. Se luă hotărârea unanimă ca băiatul-minune să rămână neapărat în oraş până a doua zi.

orăşelul pe care nimeni nu-l trecuse pe vreo hartă avea să-şi câştige pentru întâia dată cinstea de a fi dat lumii o celebritate. acest nou campion nu locuia în oraş. Tânărul Czentovic fu găzduit la hotel pe contul şahiştilor şi în acea seară văzu pentru întâia oară un water-closet. pe nume Koller. Poate că. Îi lipsea cu totul capacitatea de a plasa câmpul de bătaie al şahului în spaţiul nelimitat al fanteziei. Contele Simczic care. Dură câtva timp până când neştiutorul pricepu că el singur trebuia să lupte cu mai mulţi jucători o dată. să-l ducă la Viena. în după-amiaza duminicii următoare salonul de şah era înţesat de lume. În ziua aceea începu cariera uimitoare a băiatului de barcagiu. semnă numaidecât un cec pentru toată suma.. patriotismul local se aprinse viu.STEFAN ZWEIG – ŞAH - atunci. excelent maestru şahist. Un agent. care până atunci nu procurase decât cântăreţe pentru cabaretul garnizoanei. să-l iniţieze sistematic pe tânăr în arta şahului. dar care în bucuria lui de a-l fi descoperit nu voia să-şi neglijeze îndatoririle lipsind de la slujba duminicală — se declară dispus să-l lase acolo pe Mirko pentru o nouă probă. se descurcă repede. şi până la urmă câştigă şapte din cele opt partide. Chiar după ce cucerise o faimă mondială. se deplasă încet de la o masă la alta. scârţâind din ghetele lui grosolane. După o jumătate de an. care mai târziu fu adesea remarcată şi ironizată în cercurile specialiştilor: nu reuşise niciodată să joace nici o singură partidă pe dinafară — sau. Atunci începură îndelungi consfătuiri. să joace orb. într-un sens literal al cuvântului. Dar îndată ce Mirko înţelese despre ce era vorba. Mirko — nemişcat în faţa tablei de şah timp de patru ore fără să scoată un cuvânt. Deşi. ducea totdeauna cu sine un şah de buzunar ca să-şi reprezinte optic poziţia pieselor — dacă ar fi vrut cumva să reconstituie o partidă a unor maeştri sau să 374 . în cele din urmă. la urma urmei. fu propusă o partidă simultană. juca zilnic şah şi nu întâlnise niciodată un adversar atât de remarcabil. ce-i drept cu o ciudată limitare. Mirko era stăpân pe toate tainele tehnicii şahului. Trebuia să aibă tot timpul în chip palpabil careul negru şi alb în faţa ochilor şi să simtă sub mână cele şaizeci şi patru de pătrate şi cele treizeci şi două de figuri. fără să-şi ridice ochii — îi învinse unul după altul pe toţi jucătorii. timp de şaizeci de ani. cum se spune profesional. se declară dispus. în cazul când i s-ar acorda lui Mirko o subvenţie pe un an. unde o cunoştinţă a agentului.

în schimb. naturi imaginative şi adesea creatoare — să răzbească pentru întâia dată un outsider71 al lumii spirituale.. care ştiau sigur că el nu era în stare să scrie corect nici trei fraze — îşi vându numele pentru o 71 Persoana dinafara unui cerc. Acest defect. în fantezie şi în îndrăzneală. (l. spre amuzamentul şi necazul colegilor lui de breaslă. fiecare infinit superior lui Mirko în capacitate intelectuală. Dar această ciudată particularitate nu împiedică de loc uluitoarea ascensiune a lui Mirko. Şlefuite. căuta. Cei mai cutezători jucători.). de altminteri mărunt în sine. el rămânea în comportament şi în maniere acelaşi băiat de ţăran care argăţise la preotul din sat. să stoarcă din darul şi din faima lui tot ce se putea stoarce băneşte. erau învinşi de logica sa tenace şi rece. Czentovic devenea în chip fatal o figură grotescă şi aproape comică. filozofi. calculatori. 375 . Călătorea din oraş în oraş. Stângaci şi chiar de o neruşinată grosolănie. La şaptesprezece ani câştigase o duzină de premii de şah. În ciuda costumului negru şi ceremonios. ca Napoleon de indolentul Kutuzov. dacă i se acorda onorariul cerut. căruia nici cel mai isteţ ziarist nu reuşise vreodată să-i smulgă un singur cuvânt publicabil. Astfel s-a întâmplat ca în ilustra galerie a maeştrilor şahişti — care întruneşte cele mai variate tipuri de superioritate intelectuală. şi juca în cele mai păcătoase cluburi. despre care Titus Livius ne informează că în copilăria sa arătase de asemenea trăsături surprinzătoare de nepăsare şi de imbecilitate. unde era un maestru fără pereche. trăda o lipsă de putere imaginativă şi în cerc restrâns fu discutat tot atât de viu ca şi între muzicieni faptul că un virtuoz sau un dirijor vestit nu are capacitatea de a cânta ori de a dirija fără a avea partitura deschisă în faţă. dacă Czentovic nu putea oferi ziarelor sentinţe. locuind totdeauna la cele mai ieftine hoteluri. oferea din belşug anecdote despre persoana sa. în ciuda degetelor minuţios manichiurate. În secunda când se scula de la tabla de şah. Ce-i drept. engl. matematicieni. şi a cravatei arătoase în care era înfipt un ac cu o perlă cam prea bătătoare la ochi. se lăsa fotografiat pentru reclame de săpunuri şi — fără să ia seama la zeflemelile concurenţilor săi. a unei societăţi etc. la optsprezece cucerise titlul de campion al Ungariei şi la douăzeci pe cel de campion mondial. un ţăran greoi şi leneş la vorbă. ca Hanibal de Fabius Cunctator.STEFAN ZWEIG – ŞAH - rezolve o problemă. cu o lăcomie meschină şi adesea ordinară.

cu materia lor specială. Sub nemărginita lui îngustime de minte. de douăzeci şi unu de ani. prefăcuse nesiguranţa lui iniţială într-o mândrie rece şi de obicei grosolan manifestată. Cele povestite de prietenul meu îmi treziră o curiozitate deosebită. îi lipsea simţul ridicolului. se ascunde în găoacea sa de melc.STEFAN ZWEIG – ŞAH - „Filozofie a şahului”. De la victoria lui în campionatul mondial. ca termitele. Avea toate motivele să fie entuziasmat de sine. cu atât este pe de altă parte mai aproape de infinit.. — Se putea ca o glorie atât de rapidă să nu se urce la un cap atât de găunos? încheie prietenul meu. şi în primul rând faptul palpabil că el câştigă mai mulţi bani decât toţi. aşa că 376 . când numai mutând încoace şi încolo nişte piese pe o tablă de lemn câştigă într-o săptămâna mai mult decât tot satul lui de-acasă într-un an tăind la lemne şi trudind din greu în fel şi chip? Şi apoi nu-i al dracului de uşor să te crezi om mare. îşi construiesc. oratori şi scriitori străluciţi. mau intrigat întreaga viaţă. o ciudata şi absolut unică lume în miniatură. nimeni n-a reuşit să scoată din Czentovic nici cel mai sărac material psihologic. când habar n-ai că pe lumea asta au existat vreodată un Rembrandt. un Beethoven. căci un spirit cu cât e mai limitat. scrisă în lealitate de un simplu student din Galiţia şi editată de un abil om de afaceri. Tocmai oamenii aceştia. oamenii prizonieri ai unei singure idei. după câte ştiu. pe propriul lor teren. pe toţi acei intelectuali deştepţi. afară de acelea cu compatrioţi din lumea lui. aparent solitari. care tocmai îmi înşirase câteva exemple clasice cu privire la îngâmfarea copilăroasă a lui Czentovic. şi cum nu bănuia că pe pământ mai există şi alte valori în afară de şah şi de bani. se socotea cel mai important om de pe lume şi conştiinţa de a-i fi învins. pe care şi-i caută prin birturi. Unde simte un om cultivat. un Napoleon? Băiatul ăsta nu ştie decât una şi bună în creierul lui încuiat: că luni de zile n-a pierdut nici o singură partidă de şah. Ca tuturor naturilor fruste. ţăranul ăsta şiret ascunde marea deşteptăciune de a nu se da de gol. un Dante. şi anume printr-o tehnică foarte simplă: evită orice convorbire. Monomanii. Cum să nu se îmbolnăvească de vanitate un fecior de ţăran din Banat. Aşa încât nu mi-am ascuns intenţia de a studia sub lupă — în timpul celor douăsprezece zile cât avea să dureze călătoria până la Rio — pe acest curios specimen de intelectual unilateral. Dar prietenul meu m-a prevenit: — Nu prea ai şanse.

cea mai mare parte a zilei şi-o petrecea în cabina lui.STEFAN ZWEIG – ŞAH - nimeni nu se poate lăuda să-l fi auzit rostind vreo prostie. după cum s-a dovedit. Într-adevăr. îşi executa atât de grabnic şi de energic turul peripatetic pe covertă. singurul joc care aparţine tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor. începui să mă necăjesc de-a binelea că tehnica lui de apărare era mai abilă decât voinţa mea de a mă apropia de el. cu acea ţinută mândră. o gândire ce nu duce la nimic. o artă. cum îmi spusese confidenţial stewardul. şi totuşi. mai trainic în fiinţa şi în existenţa sa decât toate cărţile şi toate operele. sau săi fi măsurat adâncimea — despre care se spune că e neţărmurită — a inculturii lui. Pe de altă parte. ca Napoleon în cunoscutul tablou. Dar oare nu minimalizăm jignitor şahul. dezvoltându-se pururi şi rămânând totuşi steril. plutind între aceste categorii ca sicriul lui Mohamed între cer şi pământ? Nu e o împăcare unică a tuturor contrastelor? E străvechi şi totuşi veşnic nou. în faţa unei table enorme. cu cât mă străduiam mai mult sămi imaginez un asemenea tip de om. care se sustrage suveran oricărei tiranii a hazardului şi care acordă lauri numai spiritului sau mai bine zis unei anumite forme de înzestrare a spiritului. limitat geometric într-un spaţiu încremenit şi în acelaşi timp nelimitat în combinaţiile sale. o matematică ce nu calculează nimic. o artă fără opere. În primele zile ale călătoriei. sau în fumoar. singurul dintre toate jocurile născocite de om. încât ar fi trebuit să alerg după el în trap ca să-i pot adresa un cuvânt. mecanic în concepţie şi totuşi eficient numai prin fantezie. Afară de asta. şi despre care nimeni nu ştie ce zeu l-a adus pe 377 . iar acum. Nu avusesem vreodată ocazia să cunosc personal un maestru al şahului. Doar cunoşteam din propria-mi experienţă tainica atracţie a acestui „joc regal”. Ceea ce nu intră de loc în firea mea. la bar.. niciodată nu se arăta prin saloane. numindu-l un joc? Nu este şi el o ştiinţă. cufundată în sine. o arhitectură fără substrat. După trei zile. Adevărat că se plimba câteodată pe covertă. dar totdeauna cu mâinile la spate. cu atât mai de neînchipuit îmi apărea o activitate cerebrală care timp de o viaţă de om se rotea în jurul unui spaţiu de şaizeci şi patru de pătrate albe şi negre. mi-a fost absolut imposibil să mă apropii de Czentovic fără să mă vâr în sufletul lui. spusele prietenului aveau să se confirme. pe care exersa sau recapitula partide de şah. Şi.

în care curiozitatea pentru tot ce ţine de domeniul spiritului degenerează într-un fel de pasiune. În principiu. pentru a ascuţi simţurile şi a captiva sufletele. şi totuşi. o specie deosebită de maeştri. Poate că pe vremea când frenologia era la modă. pe acelaşi vas. Dar până la urmă. conlucrând tot atât de determinat ca la matematician. în limitele înguste ale unui careu invariabil. Cum să-ţi imaginezi viaţa unui om dotat cu inteligenţă. mi-am amintit că cea mai verificată tehnică a vânătorului ca să 378 . spre a stabili dacă la astfel de genii o circumvoluţie a materiei cenuşii. jocul acesta creează. precum îşi caută nemurirea într-un colţişor dintr-o carte de şah. la care geniul specific apare îngropat într-o totală lene intelectuală ca un singur filon de aur într-o rocă sterilă de un chintal. un geniu atât de ciudat. toate forţele gândirii spre ţelul ridicol de a încolţi un rege de lemn pe o tablă de lemn?! Şi iată că un astfel de fenomen. iar eu. nefericitul. sau să-l atac în aviditatea lui propunându-i un meci bănos în Scoţia. îmi era desigur clar că un joc atât de original. a treizeci şi două de figuri! Cum să ţi-l închipui pe acela care consideră faptul de a fi deschis o partidă nouă cu calul în locul pionului. sau un smintit atât de enigmatic se află pentru prima dată în preajma mea. drept o ispravă mare. îşi putea crea matadori specifici.. răbdarea şi tehnica sunt eficace. orice ageamiu îl poate încerca. un fel de muşchi sau de protuberanţă a şahului s-ar găsi imprimată mai intens decât în alţi creieri. la şase cabine depărtare. aproape imposibil îmi venea să concep viaţa unui om cu intelectul activ. timp de zece. a cărui lume se reduce la linia dintre negru şi alb. patruzeci de ani. la poet. la care viziunea. să nu fiu în stare să mă apropii de el! Începeam să pun la cale cele mai absurde vicleşuguri: de pildă.STEFAN ZWEIG – ŞAH - pământ pentru a omorî plictiseala. care fără să înnebunească. Totuşi. incomparabili cu toţi ceilalţi oameni cu o aptitudine exclusivă pentru şah. Şi cât l-ar fi pasionat pe un asemenea frenolog cazul unui Czentovic. treizeci. un Gall ar fi disecat creierii maeştrilor şahişti. cât de greu. douăzeci. un om care îşi caută triumful vieţii într-o eternă mişcare. îşi încordează. dar într-o altă proporţie şi într-o altă relaţie. la compozitor. înainte şi înapoi. genii specifice. De unde începe şi unde se sfârşeşte? Orice copil îi poate învăţa primele reguli. să-i gâdil vanitatea cu un pretins interviu pentru un ziar important. atât de genial.

un inginer de mine. am considerat-o numai o circumstanţă inevitabilă Om care s-a ridicat pe scara socială prin propriile sale forţe. Ca înfăţişare. consumului abundent de whisky. la a treia. După ce a pierdut prima partidă. cu fălci puternice şi aproape pătrate. ca un păsărar. care după câte am aflat. am găsit şi partenerul dorit. dimpotrivă. numai pentru a-mi destinde spiritul. îl iau în serios. le-am întins în fumoar o cursă primitivă. n-o fac ca să mă încordez. adevăraţii jucători de şah. era un om viguros. Îl chema Mac Connor. Într-adevăr. în admiraţia propriei lor fiinţe. care mi-a propus o partidă. Pentru a-i scoate din vizuinile lor. încât orice împotrivire îl irita ca o răzvrătire necuviincioasă. Când mă aşez un ceas în faţa tablei de şah. măcar în parte.. aproape ca o insultă. a cărei roşeaţă pronunţată se datora probabil. Întradevăr. Eu joc şah. La şah. ce poate fi mai eficace pentru a atrage atenţia unui jucător de şah. nu făcusem mai mult de şase mişcări şi cineva care trecea pe acolo s-a oprit. pe când ceilalţi. această înverşunare ambiţioasă mă amuza: până la urmă. cu dinţi solizi. La început. din simplul motiv că totdeauna m-am ocupat de şah superficial şi exclusiv pentru plăcerea mea. scoţian. un al doilea a cerut voie să privească. Niciodată nu consimţea să piardă o partidă fără să ceară îndată revanşa.STEFAN ZWEIG – ŞAH - momească un cocoş de munte este să imite ţipătul de dragoste. deşi ea joacă încă şi mai slab decât mine. ca şi în dragoste. un partener este indispensabil — şi în momentul acela nu ştiam încă dacă la bord se mai află alţi amatori de şah. cu nevastă-mea. a devenit morocănos şi a început să explice amănunţit şi dictatorial că asta nu i se întâmplase decât printr-o neatenţie de o clipă. se simt umiliţi în conştiinţa personalităţii lor chiar şi de înfrângerea suferită la o biată partidă de joc. făcuse o mare avere în California săpând puţuri de petrol. aşezându-mă în faţa unei table de şah. aproape vehement atletici şi acest lucru străbătea ca o trăsătură de caracter până în jocul lui.) 379 72 . ci. (Americanism. decât să joci tu însuţi şah? Eu însă n-am fost niciodată un şahist serios. Căci mister Mac Connor făcea parte din acel soi de oameni ai succesului care. Avea umeri surprinzător de laţi. în înţelesul propriu al cuvântului. Obişnuit să-şi impună cu brutalitate voinţa şi răsfăţat de succesele sale reale. cu tenul de o culoare intensă. în sfârşit. acest masiv self-made-man72 era atât de neclintit pătruns de superioritatea sa. a dat vina pe zgomotul din încăperea vecină.

Tea pus la cântar şi te-a găsit prea uşor. am adăugat.STEFAN ZWEIG – ŞAH - pentru planul meu de a-l atrage pe campionul mondial la masa noastră. căci „de unde nu-i. s-a apropiat instinctiv cu un pas. după câte ştiam. fie că întâmplător onorase fumoarul cu prezenţa sa — în orice caz. Fie că Czentovic ne observase în faţa tablei de şah pe fereastra de pe covertă. alături de alţi patruzeci: chiar şi asta fusese grozav de palpitant şi aproape câştigase. nici Dumnezeu nu cere”. nişte nechemaţi. Afară de asta. Şi chiar această singură mişcare a fost de ajuns pentru a-l lămuri pe Czentovic că ostenelile noastre de diletanţi sunt prea puţin demne a fi urmărite cu interes de un maestru ca el. noi doi avem să îndurăm zdrobitorul lui dispreţ fără prea mare suferinţă. — Care maestru? I-am explicat că acel domn care trecuse adineauri pe lângă noi şi care ne privise jocul cu ochi dezaprobatori era maestrul Czentovic. Cu un campion mondial nu jucase decât o singură dată. jucători de mâna a treia? 380 . cam supărat de acea privire rece şi dispreţuitoare. şi de la acea distanţă bine măsurată. aceste cuvinte aruncate în treacăt au avut asupra lui Mac Connor un efect neaşteptat. Cu acelaşi gest sigur cu care unul dintre noi — dacă i s-ar fi oferit într-o librărie un roman poliţist prost — l-ar fi respins fără măcar să-l răsfoiască.. ce farmec putea avea pentru un campion mondial să joace cu nişte şahişti ca noi. A treia zi am reuşit. mişcarea dumitale nu l-a entuziasmat pe maestru. A zis că habar nu avusese de prezenţa lui Czentovic pe vapor şi că trebuie neapărat să joace cu el. Czentovic s-a depărtat de masa noastră şi a părăsit fumoarul. Oare îl cunoşteam personal pe maestru? am răspuns negativ. Era rândul lui Mac Connor să joace. văzându-ne pe noi. spre mirarea mea. într-o partidă simultană. Nu cumva aş vrea să-i vorbesc şi să-l poftesc la masa noastră? Am refuzat sub cuvânt că. S-a întărâtat dintr-o dată. a aruncat o privire cercetătoare asupra tablei noastre. exercitând arta lui. i-am spus lui Mac Connor: — După cât se pare. — Ei bine. Ca să-mi vărs focul. mi-am spus. Czentovic nu era dornic de cunoştinţe noi. a uitat de partida noastră şi ambiţia i se auzea zvâcnind. Dar. dar numai pe jumătate.

adevăraţii oameni capabili sunt şi cei mai buni oameni de afaceri. Mac Connor s-a întors nu tocmai bine dispus. în fumoar. — De ce nu? C’est son métier73 Dacă m-ar durea o măsea şi dacă s-ar afla. 381 . Nu-i un domn prea agreabil. Omul are perfectă dreptate să pretindă preţuri grase: în orice specialitate. însă şi-a luat prin contract obligaţia faţă de agentul lui de a nu juca fără onorariu în tot timpul turneului. În ce mă priveşte. cu sensul: Din asta trăieşte. mutând figurile de pe negru pe alb. Am simţit din nou că posesorul unor umeri atât de laţi nu putea fi reţinut. îndată ce voinţa lui îşi fixase o ţintă. Mac Connor a rămas însă foarte serios: — Partida e fixată pentru mâine după-amiază la ora trei. a răspuns cam înciudat. i-am făcut o scurtă descriere a campionului. M-a apucat râsul. Aşteptam cu destulă curiozitate. Minimul onorariului său ar fi două sute cincizeci de dolari partida. şi mi-a răspuns că regretă. nici lui nu i-aş cere să mi-o scoată gratuit. Ei. Aici. poţi face o afacere atât de bănoasă. Aici. M-am prezentat. faţă de un om atât de ambiţios ca Mac Connor.) Peşin (l. vreun dentist. Am încercat să-i explic cât de mândri şi onoraţi am fi toţi cei de pe vas. engl. — Cum? I-ai acordat cei două sute cincizeci de dolari? am exclamat foarte impresionat. Nici nu mi-a întins mâna. fr. — Ei? l-am întrebat. sper că şi dumneata ţi-ai luat rămas bun tot atât de politicos. S-a rezemat necăjit în fotoliu şi a declarat tăios că. în ce-l priveşte. i-am spus cine sunt.STEFAN ZWEIG – ŞAH - Ei. Dar s-a ţinut al dracului de ţeapăn. cu-atât mai bine. n-ar fi trebuit să rostesc cuvintele „jucători de mâna a treia”. dacă el ar consimţi să joace cu noi un simultan. nu-i vine să creadă că Czentovic ar putea refuza invitaţia politicoasă a unui gentleman şi că va avea el grijă de asta. Sper că n-o să-l lăsăm să ne facă praf prea uşor. — Nu mi-ar fi dat niciodată prin minte că. după cât mi se părea. pe vas. la rugămintea lui. După zece minute. (l. cu cât o afacere e mai limpede. — Ai avut dreptate.. întâmplător. După ce.). Prefer să plătesc cash74 decât să primesc favoruri de la un oarecare 73 74 E meseria lui. Mac Connor a părăsit cu indiferenţă tabla noastră de şah ca să se avânte cu o nerăbdare impetuoasă pe covertă în căutarea lui Czentovic.

pe vas. ci şi mesele vecine. sec şi profesional. Mă amuza cât de adânc jignisem amorul propriu al lui Mac Connor cu expresia asta nevinovată „jucător de mâna a treia”. am rezervat nu numai masa noastră. Într-un ungher al încăperii. Că un campion 382 . ca să nu tulbure consfătuirile noastre. micul nostru grup era prezent la ora fixată. după a douăzeci şi patra mişcare. eu şi bănuisem că se va întâmplă — fapt care de altminteri a dat apariţiei lui şi mai multă importanţă. şi s-a întors apoi îndată la locul convenit. răsfoia o revistă ilustrată. în faţa maestrului. dacă nu aveam nimic de obiectat. avem să ciocănim linguriţa de un pahar căci din păcate nu aveam la îndemână un clopoţel de masă. ca nişte şcolari ascultători.. cum trebuia să sfârşească: cu totala noastră înfrângere. N-are rost să fac o dare de seamă despre partidă. Bineînţeles. bineînţeles. mi s-a întâmplat să pierd într-o seară la clubul nostru mai mult de două sute cincizeci de dolari şi asta fără să joc cu un campion mondial. Cum însă era hotărât să plătească această glumă costisitoare. Fără să se prezinte — „ştiţi prea bine cine sunt. Ea s-a sfârşit. el a propus ca noi să jucăm cu toţii împotriva lui. Calm şi nepăsător. rezemat nepăsător. a păşit spre masă. a executat întâia mişcare. A doua zi. Pentru jucători „de mâna a treia” nu-i ruşine să fie învinşi de un Czentovic.STEFAN ZWEIG – ŞAH - domn Czentovic şi la urmă să fiu obligat să-i mulţumesc. iar cine sunteţi voi nu mă interesează”. lui Mac Connor. avea să se retragă la o altă masă. Locul de la mijloc. Pentru o mişcare propunea un maximum de zece minute. În picioare încă. care îşi descărca nervozitatea aprinzând una după alta ţigări de foi groase şi uitându-se mereu agitat la ceas. un simultan era imposibil din lipsă de table de şah. bineînţeles. De altminteri. ceea ce. după povestirile prietenului meu. unde. După fiecare mişcare. am primit toate propunerile. care în fine avea să-mi mijlocească cunoştinţa cu bizarul meu individ. îndată ce vom fi executat contramişcarea. pentru a nu fi deranjaţi în timpul meciului de cei care ar trece pe acolo. părea să spună cu această lipsă de politeţe — a şi început să organizeze jocul. naveam nimic împotriva unei ambiţii deplasate. Alegerea culorii i-a atribuit lui Czentovic negrul. I-am înştiinţat în grabă pe cei patru sau cinci domni care se declaraseră până acum jucători de şah şi. Dar campionul mondial s-a lăsat aşteptat mai mult de zece minute. Cum acolo. a fost rezervat.

în acel moment. în timp ce pe noi ne ignora ca şi cum am fi fost nişte figuri de lemn. va găsi în Mac Connor o adevărată mină de aur. gestul lui impertinent amintea gestul cu care. iată că spre marea mea ciudă. Când. cu nările dilatate de o apăsare lăuntrică. aveam intenţia să-i dau a înţelege printr-un gest că o dată această afacere de dolari lichidată. asta nu-i prea surprinzător. până va câştigă măcar o singură partidă.. De fiecare dată. sau submediocri. lângă mine Mac Connor zice cu o voce foarte răguşită: — Revanche! De tonul lui provocator m-am speriat de-a binelea. Mac avea cu totul altă înfăţişare. oricum. acum joacă domnii cu piesele negre. Czentovic a rămas nemişcat. uşor excitabilă. — Vă rog.STEFAN ZWEIG – ŞAH - mondial de şah culcă la pământ cu mâna stângă şase jucători mediocri. ei. Într-adevăr. avea să joace neîncetat împotriva lui Czentovic. plăcerea de a fi în relaţii cu el. Fie din pricina purtării dezagreabile a lui Czentovic faţă de noi. în aparenţă fugitivă. Eu mă şi ridicasem. când. măcar în ce mă priveşte. care de obicei îi apucă pe oameni numai la masa de ruletă. Dacă Czentovic va persevera. simplu sau dublu. avea să joace mereu. Neajutorat cum sunt totdeauna faţă de o grosolănie prea crasă. din care până la Buenos Aires putea să extragă câteva mii de dolari. nu iese culoarea dorită. dublându-şi într-una pentru a şasea. chiar cu preţul întregii lui averi. După părerea mea. 383 . Mac Connor dădea impresia mai degrabă a unui boxer pe punctul de a ataca decât a unui gentleman politicos. Roşu până la rădăcina părului. întorcându-ţi capul într-o parte. iar de la buzele lui îndârjite o brazdă se adâncea până la bărbia ieşită combativ. A răspuns politicos. În clipa aceea ştiam că acest ambiţios fanatic. ne-ar fi atras atenţia asupra vreunei greşeli sau ne-ar fi încurajat printr-o vorbă prietenoasă. luase sfârşit. arunci un dumicat unui câine râios. a spus „mat” şi a aşteptat neclintit în faţa mesei. fie numai din ambiţia lui bolnăvicioasă. ne-a contrariat însă îngâmfarea cu care Czentovic ne dădea să înţelegem prea desluşit că ne făcea praf cu mâna stângă. dacă nu cumva mai doream o partidă. transpira vizibil. dacă ar fi fost ceva mai simţitor. Dar nici după sfârşitul partidei acest neomenos automat al şahului nu a rostit nicio silabă. pentru a şaptea oară miza. Am recunoscut cu nelinişte în ochii lui pâlpâirea acelei patimi neînfrânate. arunca pe tablă numai o privire. moarte.

Dar. care neîndoios cuprindea situaţia cu o privire de ansamblu mult mai largă. nu! Fără voie. dar vehement: — Pentru numele lui Dumnezeu. Simţeam că. Pe încetul. Mac Connor îşi şi pusese mâna pe pion ca să-l împingă în ultimul pătrat. înainte de a-i da lui Czentovic semnalul cuvenit. Fiecare mişcare era discutată incomparabil mai pătimaş ca înainte. 384 . ar fi sacrificat cu entuziasm şi o mie de dolari.. pentru plăcerea de a-i striga „mat” adversarului său de o obrăznicie atât de imposibilă. atât că cercul nostru. ne hotărâm să riscăm mişcarea. vă ameninţă turnul. pe când întreaga noastră atenţie era concentrată asupra problemei. când deodată se simte apucat de braţ şi cineva îi şopteşte încet. dumneavoastră vă apăraţi cu calul. Minunându-se. cum ajunsesem la capătul timpului reglementar. dar între timp el înaintează cu pionul său liber pe D7. Mac Connor ia mâna de pe piesă şi cască ochii. Simţindu-ne privirea. tocmai bine nu ne simţeam noi faţă de această şansă prea evidentă: bănuiam cu toţii că aparentul avantaj obţinut nu era decât o momeală din partea lui Czentovic. ne-am întors cu toţii. ceva din surescitarea lui îndârjită ni se transmisese şi nouă. devenise şi mai animat. mereu ne reţineam unul pe altul în ultimul moment. E aproape aceeaşi constelaţie pe care a iniţiat-o Alechin împotriva lui Bogoliubov în 1922. nu puteam descoperi capcana. la marele campionat din Piestany. Fireşte. datorită unor noi curioşi. sunteţi învinşi. căci izbutisem să aducem pionul liniei C până la penultimul pătrat. deşi cercetam în comun foarte sârguincios. se mai mărise. ajunsesem la a şaptesprezecea mişcare şi spre mirarea noastră se ivise o constelaţie ce părea uluitor de favorabilă nouă. Un bărbat cam de vreo patruzeci şi cinci de ani — al cărui obraz îngust şi ascuţit îmi mai atrăsese atenţia pe covertă prin ciudata lui paloare ca de cretă — trebuie să se fi apropiat de noi în ultimele minute.STEFAN ZWEIG – ŞAH - Nici a doua partidă nu a adus vreo schimbare. Mac Connor privea atât de fix tabla ca şi când ar fi vrut să magnetizeze figurile cu voinţa lui de a câştigă. din nouă sau zece mutări. el vă atacă imediat cu nebunul C1. În sfârşit. C2. pierdeţi şi. adăugă repede: — Dacă acum câştigaţi regina. care îl rechema la masa noastră. Nu mai aveam decât să-l împingem până la C1 spre a câştigă o nouă regină. În mod inconştient şi ciudat. şi chiar dacă daţi şah cu calul.

nu se hotărăşte repede.STEFAN ZWEIG – ŞAH - nu mai puţin miraţi decât ai noştri. ci priveşte încordat tabla. Înainte de toate. menţineţi-vă în defensivă. Oricum. Atunci el va ataca probabil pe celălalt flanc. Cu pasul lui nepăsător. Totuşi. Poate chiar un concurent la titlul de campion. un pion liber se află faţă în faţă cu un pion liber şi dacă vă ţineţi în defensivă cum trebuie. regele G8 pe H7? — Sigur! Defensivă înainte de orice. Ne dădurăm cu toţii la o parte. trebuie să fie un specialist de primul rang. Cu întreaga presiune. ca un înger picat din cer pe neaşteptate.. Ciocănim în pahar. Mac Connor se supune. Mac Connor fără să stea pe gânduri executa ce i se poruncea. parcă ar fi vorbit păsăreşte. Apoi face exact mişcarea pe care o prevăzuse necunoscutul şi dă să plece. Parcă ar fi citit mişcările într-o carte. Primul se reculege Mac Connor: — Ce ne-aţi sfătui dumneavoastră? şopteşte el tulburat. Ciocănim încă o dată în pahar ca să-l chemăm pe Czentovic. Dar. deci. înainte de 385 . în loc să vă apăraţi! Nu înţelegeam de loc ce vrea să spună. întocmai precum ne prevestise salvatorul nostru necunoscut. Precizia şi nu mai puţin rapiditatea calculului aveau ceva uluitor. care se duce la aceeaşi competiţie. Mac Connor întrebă încă o dată: — Deci. ceea ce îl va costa două mişcări şi un pion. superioritatea. venise să ne ajute. Astfel. ajungeţi la remiză. Mai mult nu puteţi obţine. Dar asta n-are să-i servească la nimic! Atacaţi cu calul C3—D5 fără să vă pese de pionul lui liber şi echilibrul e restabilit. Acesta ne şopteşte nervos: — Turnul! Să înainteze turnul de la C8 la C4 şi atunci va trebui mai întâi să-şi apere pionul. Czentovic vine la masa noastră ca de obicei şi măsoară dintr-o singură ochire contramişcarea. şansa nebănuită ca prin intervenţia lui să obţinem remiză în partida noastră împotriva unui campion mondial a avut un efect magic. Apoi trage pe aripa regelui pionul H2—H4. Asta însă puteţi para cu turnul C8—C4. Pentru întâia oară. la omul care. să împingeţi regele îndărăt de pe linia primejduită de la G8 la H7. Apariţia şi intervenţia lui tocmai într-un moment atât de critic avea ceva aproape supranatural. fiind sub vraja lui. să-i îngăduim o privire mai liberă asupra tablei de şah. Cineva care poate calcula cu nouă mişcări înainte un mat. înainte. — Să nu atacaţi acum. Din nou ne cuprinde mirarea.

un necunoscut impusese campionului mondial voinţa sa. Se aude ieşindu-i printre buze un „Ah!” de fericire. fiecare pas de pe covertă şi şuierul subţire. Se auzea foşnetul valurilor şi jazul de la radioul din salon. Dar ştia să se stăpânească. încât abia i se mai văd pupilele după pleoapele întunecate — şi sub acţiunea gândirii lui trudite i se deschide treptat gura. Face să pulseze în noi o aprindere înaripată. să coboare la nivelul nostru. În fine. dar prin asta fusese înlăturat dintre noi. Pe de altă parte. cu ochii plecaţi pe tablă. ajunsesem de mult nişte bieţi chibiţi un du-te-vino. acel „de-sus-în-jos” de până atunci. Îl silisem. ceea ce imprimă obrazului lui rotund o expresie neroadă. Prietenul nostru însă ne şi şopteşte: — Mişcare de temporizare! Bine calculată! Dar nu vă lăsaţi înşelaţi. Nimeni nu mai respira. şoptit cu respiraţia reţinută. era evident că voia să descopere cine îi opunea deodată o împotrivire atât de energică. neapărat schimbul. Czentovic reflectează câteva minute. Chiar la ultimele mişcări mi se păruse că îngălbenise. dar acum gândul de a frânge îngâmfarea rece a lui Czentovic..STEFAN ZWEIG – ŞAH - a porni se întâmplă ceva nou şi neaşteptat. primul nostru triumf! Czentovic. neclintiţi. Apoi începe o manevră între ei doi — noi. al vântului care se strecura printre încheieturile ferestrelor. care până acum jucase numai stând în picioare. Din clipa aceea. Venise prea brusc şi noi toţi eram sincer înspăimântaţi de neverosimilul situaţiei: anume că într-o partidă pe jumătate pierdută. Mac Connor se reazemă cu o mişcare bruscă. Czentovic chibzuieşte îndelung. ridică ochii şi declară: — Remiză! O clipită domneşte o tăcere totală. Czentovic ridică privirea şi examinează rândurile noastre. pe care nu-l înţelegeam câtuşi de puţin. Chibzuieşte îndelung. cel puţin din punct de vedere fizic. Până atunci jucasem fără o nădejde serioasă. Forţaţi schimbul. Mac Connor îi ascultă. eu îl observam pe Czentovic. fie şi numai fiziceşte. încet. ezită şi la urmă se aşază. 386 . ceilalţi. emoţia noastră creştea nemăsurat. Se aşază încet şi greoi. ezită. Noul nostru prieten însă ne şi porunceşte mişcarea următoare şi putem — degetele îmi tremură când bat în pahar cu linguriţa — să-l chemăm iarăşi pe Czentovic. După vreo şapte mişcări. atunci ajungem la remiză şi nici Dumnezeu nu-l mai poate ajuta. apoi joacă şi se ridică.

pe autenticul adversar. se şi retrăsese şi părăsise odaia. după felul lui mai energic de a se ţine în şa. la fel Czentovic trebuie să-şi fi recunoscut după ultimele mişcări pe adevăratul.STEFAN ZWEIG – ŞAH - Îşi păstra rigiditatea aparent nepăsătoare. în ambiţia lui surescitată.. Străinul. cu şase mişcări înainte. Imposibil! Nici nu poate fi vorba de mine… de douăzeci de ani. fiecare contrapoantă cu cinci. E cu totul exclus ca omul ăsta să nu fi jucat şah de douăzeci şi cinci de ani! Doar calcula fiecare mişcare. Mac Connor. ciudat: nu se uitase la Mac Connor. îi urmărim privirea şi ne uităm cu mare atenţie la necunoscut. s-a speriat de toate privirile aţintite asupră-i şi de cuvintele entuziaste care i se adresau. mai bun. domnul a jucat oarecum straniu şi interesant. — În privinţa asta. Dumneavoastră singur. împotriva lui Czentovic! Atunci s-a petrecut ceva cu totul neprevăzut. care se uita încă — lucru curios — cu interes la tabla de şah goală. nu-mi pot da nicio părere. pe când cu o mână liniştită dădea la o parte piesele de pe tablă: — Doresc domnii o a treia partidă? Pusese întrebarea cu totul obiectiv. exclamă triumfător: — Mai încape vorbă? Dar acum trebuie să jucaţi numai dumneavoastră. Obrazul lui a luat o expresie zăpăcită. Asta nu se poate scoate din mânecă. nu m-am mai aşezat în faţa unei table de şah… şi abia acum îmi dau seama cât de nepotrivit m-am purtat amestecându-mă în joc. înainte ca acesta să se gândească sau măcar să poată răspunde. Asta-i cu totul exclus. de aceea i-am şi oferit intenţionat o şansă. şi întrebă doar în treacăt. drept în ochii salvatorului nostru. Totuşi. domnilor. 387 . Mac Connor o adresase involuntar lui Czentovic. ba de douăzeci şi cinci. Aşa cum calul recunoaşte un călăreţ nou. Instinctiv. fără voia dumneavoastră… vă rog să-mi scuzaţi indiscreţia… nu vreau să vă mai deranjez. ca şi când ar fi fost vorba de o afacere. Şi înainte de a ne fi recules din uimirea noastră. ci îşi înfipsese tăios privirea. — Dar asta-i absolut imposibil! a izbucnit impetuosul Mac Connor. În orice caz. a îngăimat el vădit consternat. bătând cu pumnul în masă. Dar. nu-i aşa? Ultima întrebare. Dar campionul mondial rămase neclintit de rece. — În niciun caz.

Am hotărât să încercăm tot ce ne va sta în putinţă ca a doua zi salvatorul nostru să joace împotriva lui Czentovic o partidă. Cu atât mai mult a crescut dorinţa noastră de a umili o îngâmfare de nezdruncinat. care venea din intervenţia neaşteptată a salvatorului nostru tocmai în momentul critic şi din contrastul dintre modestia lui. Abia m-am apropiat. în mijlocul oceanului. Cum între timp aflasem prin întrebări puse stewardului că necunoscutul era austriac. cu neclintitul amor propriu al profesionistului. am căzut cu toţii de acord: în niciun caz să nu renunţăm la spectacolul unei noi lupte. de la ora trei în sus. impresia că acest om trebuie să fi îmbătrânit brusc. Nu mi-a trebuit mult să-l găsesc pe covertă pe fugarul atât de grăbit. Ştiam cu toţii că Czentovic nu oferise de loc din generozitate salvatorului nostru o şansă şi că afirmaţia lui nu era decât un pretext naiv de a-şi masca slăbiciunea. nu ştiu de ce. compatriotul lui. La aceasta se mai adăuga farmecul misterului.STEFAN ZWEIG – ŞAH - În acelaşi timp. că el s-a şi ridicat 388 . aproape sfioasă. am fost însărcinat eu. se abătuse dintr-o dată o sete de luptă sălbatică şi ambiţioasă. a adăugat cu tonul sau profesional: — Dacă domnul sau domnii mai doresc mâine o partidă. Înainte de a mă apropia de el. Capul cu trăsături ascuţite se rezema pe perne într-o atitudine de uşoară oboseală. al cărei risc material Mac Connor se angajă să-l ia pe seama lui. Într-o singură privinţă însă. să-l solicit în numele grupului. Cele mai îndrăzneţe ipoteze nu ne păreau prea îndrăzneţe ca să împăcăm enigmatica timiditate şi atitudinea surprinzătoare a necunoscutului cu incontestabila lui artă de a juca. Gândul că tocmai pe vasul nostru. m-a surprins mai ales paloarea stranie a obrazului relativ tânăr. Stătea culcat pe deckchair-ul lui şi citea. discutam toate aceste posibilităţi. le stau la dispoziţie. am profitat de ocazie ca să-l privesc. din nou. Cine era acel necunoscut? Dăduse hazardul la iveală un şahist încă nedescoperit? Sau vreun maestru vestit îşi ascundea numele dintr-un motiv misterios? Foarte surescitaţi. ridicându-se alene. pasageri paşnici şi indolenţi. i se puteau smulge laurii maestrului şahist — un record care ar fi fost transmis cu iuţeala fulgerului în întreaga lume de toate agenţiile telegrafice — ne fascina în chipul cel mai provocant. al cărui păr complet alb îi încadra tâmplele. N-am putut să ne reţinem un uşor surâs. Peste noi.. Aveam.

dar nu fără a-şi formula categoric dorinţa de a-i preveni pe ceilalţi domni să nu-şi facă iluzii exagerate despre ştiinţa sa. recunoscut ca atare. adăugă el cu un zâmbet îngândurat. zâmbi iar. Totuşi. cel puţin teoretic. după toate regulile. şi ar putea fi socotită o măruntă contribuţie la bunele şi măreţele vremuri de astăzi. îşi scoase 389 . numai Dumnezeu ştie cât m-am ocupat cu şahul. rugămintea noastră de a primi provocarea lui Czentovic. După multă şovăire doctorul B. deci de mai bine de douăzeci de ani. s-a informat cu insistenţă dacă era sigur că adversarul lui este întradevăr un campion mondial. Dar asta s-a întâmplat în împrejurări cu totul speciale. Când i-am comunicat doctorului B. pot zice chiar în împrejurări unice.STEFAN ZWEIG – ŞAH - politicos şi s-a prezentat cu un nume ce mi-era cunoscut ca al unei vechi familii austriece foarte de vază. o partidă de şah. Am remarcat îndată că circumstanţa asta îmi uşura mult misiunea. Spunea asta într-un chip atât de natural. de când eram în gimnaziu. s-a arătat vizibil surprins. visător. nu dintr-o falsă modestie vam spus că. Doctorul B. însă simţindu-i sensibilitatea.. — Hm! M-am ocupat mult! Într-adevăr. nu m-am putut împiedica să-mi exprim mirarea de precizia cu care îşi amintise fiecare combinaţie a diferiţilor maeştri. în cazul unui eşec. se ocupase desigur mult cu şahul. se declară în sfârşit dispus pentru un meci. Doctorul B. nu m-am mai atins de o figură de şah. Mi-am amintit că cineva cu numele acesta făcuse parte din cel mai apropiat cerc de prieteni ai lui Schubert şi că unul dintre medicii particulari ai bătrânului împărat descindea din aceeaşi familie. în felul lui straniu. Dintr-un motiv oarecare. ştirea părea să-i fi făcut o impresie deosebită. — Căci. ba încă celui mai glorios la ora aceea. Se vedea că n-avusese nici cea mai mică idee de a fi ţinut piept unui campion mondial. Vă rog să mă credeţi. Am acceptat bucuros invitaţia. riscul material îl priveşte pe Mac Connor. Dacă aţi avea răbdare o jumătate de ceas… Îmi făcuse semn să mă aşez lângă dânsul pe deckchair. am găsit cu cale să trec sub tăcere faptul că. Şi chiar pe vremea aceea treceam drept un jucător fără un talent deosebit. A fost o poveste destul de complicată. nu ştiu cu adevărat dacă sunt capabil să joc corect. Eram singuri. în orice caz. încât nu am avut nicio umbră de îndoială că era sincer.

ca vienez. să conserve. cu mult înainte de a-şi înarma oştile împotriva lumii. îi puse deoparte şi începu: — Aţi fost atât de amabil să spuneţi că dumneavoastră. Noi nu pledam procese despre care vorbesc ziarele şi. ci ne mărgineam exclusiv la consultaţii juridice. lat. De facto75. mai târziu. când monarhia aparţine istoriei. de la etajul al patrulea.STEFAN ZWEIG – ŞAH - ochelarii de citit. vă aduceţi aminte de numele familiei mele. ca fost deputat al partidului clerical. Afară de asta — azi. Noi nu trebuia decât s-o menţinem. În realitate. stareţ la Seitenstetten — dura de două generaţii. Dar tocmai discreţia biroului nostru — nu aveam nici măcar firmă la uşă — ca şi precauţia de a evita ostentativ cercurile monarhiste. o bună parte din valorile clienţilor lui. Dar naţional-socialiştii. într-adevăr. se poate vorbi de acest lucru — ne era încredinţată administrarea fondurilor unor membri ai familiei imperiale. tot atât de instruită şi de primejdioasă. legiunea 75 De fapt (l. ca şi în anii revoluţiei. ne feream de clienţi noi. ca în anii inflaţiei. de care ne bucuram graţie încrederii ce o moştenisem. cu care tatăl meu avea relaţii strânse. în toţi anii aceia nicio autoritate din Austria n-a bănuit vreodată că trimişii secreţi ai casei imperiale îşi predau sau îşi preluau corespondenţa cea mai importantă tocmai în cancelaria noastră nearătoasă.). fără răsunet. Când apoi a venit la cârmă Hitler în Germania şi când şi-a început campaniile de jaf împotriva bunurilor bisericeşti şi mănăstireşti. ne punea la adăpostul unor investigaţii nedorite. Era o activitate liniştită.. altul. pot zice. din principiu. Bănuiesc însă că n-aţi auzit de biroul de avocatură pe care l-am condus împreună cu tata şi. datorită prudenţei sale. Legătura aceasta cu clerul şi cu curtea — un unchi al meu era medic personal al împăratului. două calităţi pe care răposatul meu tată le poseda în cel mai înalt grad. necerându-ni-se mai mult decât cea mai strictă discreţie şi corectitudine. mai ales la administrarea bunurilor marilor mănăstiri. începuseră să organizeze în toate ţările vecine o altă armată. pentru a salva de rechiziţie măcar averile mobile: iar despre unele tratative politice secrete ale curiei şi ale casei imperiale ştiam amândoi mai mult decât va afla vreodată publicul. s-au făcut şi peste graniţă unele negocieri şi tranzacţii. I-a reuşit. prin mijlocirea noastră. nu mai practicam adevărata avocatură. 390 . singur.

Ce-i drept. îl puneam să răspundă la telefon şi să claseze actele — adică actele cu totul indiferente şi neprimejdioase. Poate că vreodată. la recomandaţia unui preot. În fiecare administraţie.-iştii Bărbat de stat austriac. mi-am amintit cum indolenţa lui iniţială se transformase în ultimele luni într-un zel neaşteptat şi că în repetate rânduri se oferise cu insistenţă să-mi ducă la poştă corespondenta. printr-o întâmplare nefastă. un curier să fi vorbit din imprudenţă despre „Maiestatea-Sa” în loc de a zice „Baronul Bern” după cum era convenit. Corespondenţa n-avea voie s-o deschidă niciodată. numai spre a da biroului aparenţa unei întreprinderi în regulă.. toate scrisorile importante le băteam cu mâna mea la maşina de scris. În perioada 1932—34. se aflau posturile lor de ascultare şi spionii lor. a arătat-o extrem de limpede împrjurarea că în chiar seara când Schuschnigg şi-a anunţat demisia şi cu o zi înainte de intrarea lui Hitler la Viena. individul acela înfumurat şi ambiţios trebuie să fi băgat de seamă că nu aveam încredere în el. înainte ca eu să ajung la bănuieli. nu-l utilizam decât pentru comisioane inocente. Mulţumită acestor măsuri de precauţie. orice document important îl luam cu mine acasă. de hitlerişti în 1934. dar. cancelar al Austriei şi ministru de externe. până sus. postul de ascultare nu putea să afle nimic esenţial. nu era decât un conţopist păcătos şi fără talent. Abia mai târziu. atât de modestă. în odăile particulare ale lui Dollfuss76 şi al lui Schuschnigg77. în absenţa mea. obţinuse de la München sau de la Berlin misiunea de a ne supraveghea. a celor înlăturaţi a celor jigniţi. la urma urmei. în fiecare loc. omul lor. Chiar în cancelaria noastră. fără să păstrez copii. Dar. în fiecare întreprindere erau cuibărite aşa-zisele lor „celule”. şi că în spatele lui se petreceau fel de fel de lucruri interesante. Asasinat. când eram arestat de mult. clica hitleristă n-a tras ea pe sfoară atât de perfid până şi pe cei mai mari militari şi diplomaţi? Cu câtă migală şi cu câtă solicitudine îmi consacrase atenţia sa încă de mult Gestapoul. iar convorbirile secrete n-aveau loc decât la stăreţia mănăstirii sau în camera de hirotonire a unchiului meu. În realitate. 391 76 . după cum din păcate am aflat prea târziu. sau poate că golanul deschisese unele scrisori în mod abuziv.S. aveau. pe care îl angajasem. 77 Succesor al lui Dollfuss în funcţia de cancelar al Austriei.STEFAN ZWEIG – ŞAH - celor prejudiciaţi. Nu pot deci să mă absolv de oarecare imprudenţă. S. Oricum.

al chitanţelor de care aveam neapărată nevoie pentru valorile depuse în străinătate pe numele mănăstirilor şi a doi arhiduci. Oameni din categoria mea. prin înjosiri trupeşti şi sufleteşti. la unchiul meu. pe care voiau să le acuze de deturnare de fonduri. material împotriva mănăstirilor.. de la care voiau să smulgă bani sau material important. material împotriva familiei imperiale şi împotriva tuturor celor care. umila mea persoană era cu totul neinteresantă pentru Gestapo. Dar trebuie să fi aflat că noi fusesem oamenii de paie. şi după cum observam acum. despre înjosirile. de la care naţionalsocialiştii sperau să stoarcă bani sau informaţii importante. Nam fost zvârlit printre acei nenorociţi asupra cărora se descărca. ci rezervaţi unui tratament deosebit. De aceea m-au ridicat chiar din prima zi. se repeta la câteva minute. un resentiment adunat de mult. — Bănuiţi probabil că acum am să vă povestesc despre lagărul de concentrare în care au fost internaţi toţi cei care rămăseserăm credincioşi vechii noastre Austrii. în sine. martiriile şi torturile pe care le-am îndurat acolo. îndată ce auzisem cuvântarea de rămas bun a lui Schuschnigg. nu au 392 . se întrerupse ca să-şi aprindă ţigara. Încât ceea ce doreau să smulgă de la mine era material compromiţător. existau sume însemnate ce se ascundeau. ca o adiere. Vă amintiţi. apucasem să ard hârtiile cele mai importante. Tresărirea i-o remarcasem mai demult. că fostul nostru cancelar şi de asemenea baronul Rotschild. administratorii şi confidenţii celor mai îndârjiţi potrivnici ai lor. să le destăinuiesc acele secrete. prin metodele lor încercate. În lumina pâlpâindă observai că o tresărire nervoasă îi apăruse în jurul colţului drept al gurii. Bănuiau — şi într-adevăr. susţineau monarhia în Austria. Doctorul B. Iar restul documentelor. jertfindu-se. în ultimul minut. pentru a mă constrânge. nu pe nedrept — că din fondurile care trecuseră prin mâinile noastre. înainte ca indivizii să-mi fi spart uşa — prin bătrâna şi credincioasa mea menajeră. Fireşte că. M-au repartizat într-un grup foarte restrâns.STEFAN ZWEIG – ŞAH - m-au şi arestat. încă inaccesibile lăcomiei lor. într-un coş de rufe. Era numai o mişcare fugitivă. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat. de la rudele căruia sperau să stoarcă milioane. Din fericire. dar care dădea întregului obraz o nelinişte ciudată. M-au trecut într-o altă categorie. le-am expediat — cu adevărat. nu erau închişi în lagăre de concentrare. poate.

Şi mie. „elita”. patul. ci una mai rafinată. ca un scafandru care bănuieşte că frânghia ce-l leagă de lumea exterioară a fost ruptă şi că nu va mai ieşi niciodată din acea adâncime mută. hotelul Metropol. Nu vedeam pe nimeni afară de paznic. un lighean şi o fereastră zăbrelită. Văzul. am fost repartizaţi fiecare în câte o odaie de hotel. în dosul sârmei ghimpate. fereastra. mi s-a acordat acelaşi tratament. om atât de neînsemnat. Cu o aparentă bunăvoinţă. care nu avea voie să rostească niciun cuvânt. Nu aveam nimic de făcut. în acel ocean negru al tăcerii. auzul. în jurul eului meu şi chiar în jurul trupului meu era organizat neantul deplin. niciun creion. La prima vedere. Căci nu e lucru pe lume care să exercite o asemenea presiune asupra sufletului omenesc. nici nu auzeam glas de om. într-o odaie ermetic separată de lumea exterioară. briceagul. destul de bine încălzită. ca neantul desăvârşit. niciun ziar. care era în acelaşi timp cartierul general al Gestapoului şi unde fiecare a primit o odaie separată. ca să nu-mi pot tăia vinele. iar nu douăzeci într-o baracă rece ca gheaţa. ca de pildă ţigara. Nu ni se făcea nimic — eram cufundaţi într-un neant desăvârşit. până şi cea mai mică posibilitate de a mă amăgi. ba. creionul. trăiam ca un scafandru sub clopotul de sticlă. intenţia lor nu era să aplice o metodă mai umană. Avea o uşă.STEFAN ZWEIG – ŞAH - fost duşi într-un lagăr de prizonieri. toate simţurile nu primeau de dimineaţă până seara cea mai mică hrană. un pat.. fără nicio scăpare. stăteam cu mine însumi. un fotoliu. Presiunea prin care voiau să ne smulgă „materialul” necesar trebuia să consiste în ceva mai subtil decât bătaia sau torturile trupeşti: în izolarea cea mai rafinată. Închizându-ne pe fiecare într-un vid absolut. aceştia au fost cazaţi într-un hotel. ligheanul — singur. nimic de auzit. când noi. prin bătăi sau prin frig. fereastra se căsca asupra unui calcan. O odaie proprie într-un hotel — nu-i aşa că sună extrem de uman? Dar. ca să nu am nicio idee despre timp. odaia destinată mie părea destul de confortabilă. credeţi-mă. Mi se luaseră toate obiectele: ceasornicul. mi-era interzisă. nicio foaie de hârtie. nici să răspundă la vreo întrebare. nu vedeam chip de om. peste tot şi neîntrerupt mă 393 . pe masă nu trebuia să se afle nicio carte. cu trupul meu şi cu cele patru sau cinci obiecte mute — masa. ci dinlăuntru. ca să nu pot scrie. nimic de văzut. constrângerea care până la urmă trebuia să ne deschidă buzele nu avea să se producă dinafară. Dar uşa era încuiată zi şi noapte.

eu naş fi aflat. Dar cel mai groaznic lucru pentru mine la aceste interogatorii era că nu puteam niciodată ghici. lighean. răsfoiau hârtiile despre care nu ştiai ce conţin. Singur. cele adevărate şi cele false. întrebări învăluite şi întrebări care îţi întindeau curse. ce scrisori smulseseră. au nevoie de un punct de sprijin.STEFAN ZWEIG – ŞAH - învăluia neantul. După cum v-am mai spus. apoi începeau întrebările. Asta a durat paisprezece zile. Ce valori cumpărasem pentru cutare mănăstire. fereastră şi perete. Dacă ar fi izbucnit atunci un război. scaun. la vreuna dintre mănăstirile germane pe care le reprezentam. spaţial şi temporal. de pe acelaşi zid. gândeam. şi nu ştiai ce scriu. Dar le primise? Sau nu le primise? Şi oare cât trădase conţopistul acela? Ce scrisori descoperiseră. Aşteptam într-una şi întruna. aşteptam. au început interogatoriile. cele limpezi şi cele perfide. fără să ştii unde şi te aflai brusc în faţa unei mese. Apoi. ce ştia Gestapoul în realitate despre cele petrecute în biroul meu şi ce voia anume să smulgă de la mine. pat. la nesfârşit. Nu se întâmpla nimic. rele. trimisesem în ultimul ceas unchiului meu. singur. de la vreun nepriceput de preot? Şi întrebau. atât de des am privit-o. Mă plimbam de colo până colo şi mă însoţeau gândurile de colo până colo. cu ce bănci fusesem în corespondenţă. gândeam. întrebau într-una. pe care le-am trăit în afara timpului. nu ştiai încotro. fără să ştii bine: e zi ori e noapte. dacă primisem scrisori din Elveţia şi din Steenockerzeel? Şi cum nu puteam să394 . Nu se întâmpla nimic. în afara lumii. apoi aşteptai undeva. Erai chemat deodată. degete străine. dacă cunoşteam sau nu pe domnul cutare. şi mereu priveam la acelaşi tapet. nici calcula. Fiece linie a desenului lor dinţat s-a încrustat cu o daltă de fier până în cea mai profundă cută a creierului meu.. de colo până colo. Erai chemat şi dus prin câteva coridoare. altfel încep să se rotească în jurul lor fără rost. Aşteptam ceva de dimineaţa până seara şi nu se întâmpla nimic. şi degete străine. scriau într-un protocol. Aşteptam. până mă dureau tâmplele. între timp. Pe masă era un teanc de hârtii. golul desăvârşit. poate. hârtiile cu adevărat compromiţătoare. şi pe când răspundeai. aşteptam. nici ele nu suportă neantul. în sfârşit. rele. doar lumea mea consta numai din masă. acte despre care nu ştiai ce conţin. oricât de lipsite de substanţă ar părea. în jurul căreia şedeau câţiva oameni în uniformă. uşă. prin menajeră. gândeam. Numai că până şi gândurile. Rămâneam singur.

cu aceeaşi masă. datorită iadului perfid al singurătăţii. să le mărturisesc. în vidul meu. recapitulam fiecare întrebare pe care mi-o puseseră. patul. fiecare răspuns pe care îl dădusem. cu acelaşi lighean. tapetul. înspăimântătorul acelaşi. în aceea