1

PREFAŢĂ

Apele continentale reprezintă o componentă importantă a mediului înconjurător prin formele diferite de existenţă şi de repartiţie teritorială şi mai ales, pentru posibilităţile largi de valorificare. Apa înseamnă viaţă deoarece se găseşte în proporţii însemnate în toate organismele vii şi întreţine în mod nemijlocit acest miracol al Planetei noastre. Apa se consumă pentru întreţinerea vieţii, este materie primă pentru industrie, mijloc de reglare a temperaturii agregatelor, sursă de energii, cale de transport, mijloc de agrement, element al salubrităţii generale etc. În natură, apa reprezintă principalul aspect modelator al scoarţei terestre, respectiv factorul care, alături de celelalte componente ale mediului geografic, conferă peisajelor o atât de mare diversitate de tipuri şi forme. Această implicare complexă a apei în toate procesele naturale şi în contextul diversificat al activităţilor antropice, economice şi sociale a constituit o premiză inerentă pentru apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor hidrologice, între care HIDROLOGIA USCATULUI ocupă un loc deosebit. Cerinţele tot mai mari de apă ale comunităţilor omeneşti au imprimat un impuls deosebit cercetărilor hidrologice şi au impus o mare diversitate ale specializărilor în domenii, cu valenţe teoretice şi practice. Cursul privind HIDROLOGIA USCATULUI se adresează în primul rând studenţilor facultăţilor de geografie, geologie, biologie – geografie, geografie – istorie, geografie şi o limbă străină, dar şi specialiştilor din domeniul gospodăririi apelor şi amenajării teritoriului. Lucrarea îşi propune o abordare teoretică şi practică a fenomenelor şi proceselor hidrologice. Pentru prezentarea principiilor generale, teoretice ale Hidrologiei uscatului au fost valorificate sau actualizate informaţiile existente în literatura de specialitate trecute prin filtrul unei experienţe de aproape 40 de ani, lucraţi în domeniu, de către autor. La rândul lor, elementele practice, aplicative sunt preluate cu precădere din activităţi curente de gospodărire a apelor, aflate în curs de integrare în prevederile Directivei 200/60 E.C. a Uniunii Europene care se implementează la ora actuală. Multe aspecte hidrologice practice urmează a fi prezentate, mai pe larg, într-un Caiet de lucrări practice a cărui elaborare se află în atenţia autorului. Lucrarea „Hidrologia uscatului” cuprinde 5 părţi şi 13 capitole după cum urmează: Partea întâi: „Hidrologia – ştiinţa despre apele TERREI”, respectiv capitolele 1 şi 2; Partea a doua: „Noţiuni de hidrogeologie”, cu capitolele 3-5; Partea a treia: „Hidrologia râurilor (Potamologia)”, respectiv capitolele 6-10; Partea a patra: „Probleme de limnologie”, capitolele 11 şi 12; Partea a cincea: „Glaciologie”, respectiv capitolul 13. La sfârşitul cursului este prezentată o bibliografie selectivă, adecvată.

Autorul

2

CUPRINS
PREFAŢĂ............................................................................................................................... 1 CUPRINS................................................................................................................................ 2 Partea I. HIDROLOGIA – ŞTIINŢA DESPRE APELE TERREI..............................................6 Cap.1. APA ÎN NATURĂ........................................................................................................6
1.1. Introducere. Generalităţi. Apa în natură......................................................6 1.2. Circuitul apei în natură................................................................................9 1.2.1. Evaporaţia..........................................................................................................................................9 1.2.2. Condensarea ...................................................................................................................................10 1.2.3. Precipitaţiile atmosferice ......................................................................................................11 1.2.4. Scurgerea apei.................................................................................................................................12 1.2.5. Circuitul apei în natură...................................................................................................................12 1.3. Sistemul hidrologic. Ştiinţele hidrologice. Raporturile hidrologiei cu alte ştiinţe.......................................................................................................................... 13 1.3.1. Definiţia hidrologiei.........................................................................................................................14 1.3.2. Ramurile hidrologiei. Ştiinţele hidrologice.....................................................................................14 1.3.3. Raporturile hidrologiei cu alte ştiinţe..............................................................................................15 1.3.4. Obiectivele de bază ale Hidrologiei................................................................................................16 1.3.5. Metode de cercetare.........................................................................................................................18 1.4. Managementul şi valorificarea resurselor de apă......................................19 1.5. Directiva Cadru 2000/60 EC a Uniunii Europene în domeniul apei.............19 1.6. Domeniile de utilizare a apei.....................................................................20

Cap. 2. PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE APEI...............................................................22
2.1. Proprietăţile generale ale apei....................................................................22 2.2. Molecula de apă şi structura ei...................................................................22 2.3. Caracteristicile calitative ale apei...............................................................23 2.4. Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă, solidă şi de vapori...................23 2.4.1. Apa în stare lichidă..........................................................................................................................24 2.4.2. Apa în stare solidă...........................................................................................................................25 2.4. 3. Apa în stare de vapori.....................................................................................................................26 2.4.4 Câteva proprietăţi fizice particulare ale apei...................................................................................26 2.5. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................27 2.6. Proprietăţile organoleptice, biologice şi bacteriologice ale apei.................29 2.6.1. Proprietăţile organoleptice..............................................................................................................29 2.6.2. Proprietăţile biologice şi bacteriologice. ......................................................................................29 2.7. Apa grea ................................................................................................... 29 2.8. Apa plată.................................................................................................... 30

Partea a II-a. NOŢIUNI DE HIDROGEOLOGIE....................................................................31 Cap. 3. APELE SUBTERANE..............................................................................................31
3.1. Originea apelor subterane..........................................................................31 3.2. Caracteristicile fizice ale rocilor magazin....................................................32 3.2.1. Porozitatea rocilor. .........................................................................................................................32 3.2.2. Permeabilitatea................................................................................................................................33 3.2.3. Coeficientul de absorbţie.................................................................................................................34 3.2.4. Gradul de îndesare - (D)..................................................................................................................34 3.3. Apa în roci.................................................................................................. 34 3.3.1 Tipuri de apă în roci.........................................................................................................................34 3.3.2. Repartiţia apei în sol şi subsol. Zone de umiditate..........................................................................35 3.3.3. Strate acvifere..................................................................................................................................37 3.4. Izvoare........................................................................................................ 45

3
Cap. 4. CIRCULAŢIA APELOR SUBTERANE.....................................................................46
4.1. Mişcarea apei sub formă de vapori.............................................................46 4.2. Mişcarea apei legate...................................................................................46 4.3. Circulaţia apelor libere...............................................................................46 4.3.1 Mişcarea apelor capilare..................................................................................................................47 4.3.2. Mişcarea apei gravifice...................................................................................................................47 4.4. Cercetarea şi valorificarea apelor subterane..............................................50 4.4.1. Prospecţiunea hidrogeologică.........................................................................................................50 4.4.2 Explorarea hidrogeologică...............................................................................................................51 4.5. Rezervele de ape subterane.......................................................................52 5.1. Izvoarele minerale......................................................................................53 5.1.1. Clasificarea izvoarelor minerale.....................................................................................................54 5.1.2 Răspândirea apelor minerale...........................................................................................................55 5.2. Alimentările cu apă.....................................................................................56 5.2.1. Calitatea apei potabile.....................................................................................................................56 5.2.2. Ameliorarea apei potabile...............................................................................................................56 5.2.3. Calitatea apei folosite în industrie..................................................................................................56 5.3. Irigaţiile şi hidroamelioraţiile......................................................................57 5.4. Poluarea apelor subterane..........................................................................58

Cap. 5. VALORIFICAREA ŞI POLUAREA APELOR SUBTERANE....................................53

Partea a III-a. HIDROLOGIA RÂURILOR (POTAMOLOGIA)..............................................61 Cap.6. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ ŞI SISTEMUL FLUVIATIL..........................................61
6.1. Apele de şiroire.......................................................................................... 61 6.2. Apele torenţiale.......................................................................................... 61 6.3. Apele curgătoare........................................................................................62 6.3.1. Pâraiele............................................................................................................................................62 6.3.2. Râurile..............................................................................................................................................63 6.4. Elementele componente ale unui râu.........................................................63 6.4.1. Izvoarele râurilor.............................................................................................................................63 6.4.2. Cursul râului....................................................................................................................................63 6.4.3. Vărsarea râurilor.............................................................................................................................64 6.5. Reţeaua hidrografică şi sistemele fluviatile................................................65 6.6. Structuri de reţele de râuri.........................................................................66 6.7. Ierarhizarea reţelei hidrografice ................................................................67

Cap.7. ELEMENTE LEGATE DE REŢEAUA HIDROGRAFICĂ...........................................68
7.1. 7.2. 7.3. 7.4. 7.5. 8.1. 8.2. 8.3. 8.4. 8.5. 8.6. 8.7. Cadastrul apelor......................................................................................... 68 Lungimea râului.......................................................................................... 72 Coeficientul de sinuozitate (ks)..................................................................72 Coeficientul de despletire (împletire sau de ramificaţie)............................74 Schema hidrografică a râurilor...................................................................74 Văile râurilor...............................................................................................75 Geneza şi evoluţia văilor............................................................................75 Elementele văilor........................................................................................ 75 Tipuri de văi................................................................................................77 Forma albiei în plan....................................................................................78 Profilul transversal al râului........................................................................81 Profilul longitudinal ..................................................................................82

Cap. 8. VĂILE RÂURILOR.................................................................................................75

Cap. 9. BAZINUL HIDROGRAFIC.......................................................................................85
9.1. Bazinul hidrografic......................................................................................85 9.2. Forma şi dimensiunile bazinului hidrografic................................................86 9.3. Caracteristicile morfografice şi morfometrice ale bazinului hidrografic......87 9.3.1. Aspectele morfografice....................................................................................................................87 9.3.2. Morfomeria bazinelor hidrografice.................................................................................................88 9.4. Densitatea retelei hidrografice...................................................................89

.... Hidrometria nivelurilor........................................... 11......1....................................2....1.............121 11..................... Regimul hidrologic al râurilor.........................135 13.....................................................................................................................................................130 Cap....2.......................................................................5......................8.3...........................1.................2..................... Măsurarea debitelor râurilor...................................................................................................129 11. 127 11............ Lacuri de origine tectonică şi vulcanică............................114 10................................. Procese de acumulare glaciară..................................2..4................................................... Forţele care acţionează asupra apei din râuri..........................1............................... Originea şi clasificarea lacurilor Terrei........................137 .................. Măsurarea şi calcularea vitezei râurilor .......................................96 10......................................................... HIDROMETRIA ŞI HIDROLOGIA RÂURILOR.............1...7..128 11................. Bilanţul hidrologic al râurilor.............. 10......4 9............ Morfologia şi morfometria lacurilor.....1........................122 11.................................................4.........134 Cap.................................................................................. LACUL DE ACUMULARE – element central în amenajarea complexă a cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice..........................2..................99 10....................7.................2.6...............................................1......................................................... Regimul termic al apei din lacuri...............95 10......97 10........3..7........................................................136 13.............97 10.........................................5....2........ Mişcarea gheţarilor..............90 Mari fluvii ale Terrei ...9......123 11.............................2.................7.110 10................... GLACIOLOGIE.............. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra scurgerii râurilor.............. Zăpezile persistente şi formarea gheţarilor .................................134 13. Dinamica apelor râurilor...........................126 11.. Observarea şi prelucrarea nivelurilor................ Caracteristicile fizico-geografice ale bazinului hidrografic........ Regimul fotic.............. Viaţa în lacuri........................................................................107 10........ Tipuri de gheţari ................................................. Analiza scurgerii apei.......................... Sursele de alimentare...............................................................4......................................................... Influenţa factorului antropic ....................2 Cheia limnimetrică............................................... Repartiţia vitezelor în secţiunea râului.... Regimul termic al apei râului................90 Cap....................................2..............................................118 10....................................................... Zoobenthos – animale legate de suport solid:..................................................................127 11.......9............4........1.......................... PROBLEME DE LIMNOLOGIE.......................135 13...............2.....................104 10...............107 10..........134 13...............................1..128 11......3..............................................4.4.... Culoarea apei lacurilor.........................................2................ Componentele unei acumulări şi caracterizarea eficienţei sale...................2.....................3........................................................... Regimul fenomenelor de îngheţ..................1.................................... Eroziunea şi transportul glaciar............................3.........................108 10.................................................................................1..........1....... LACURILE TERREI......................................120 11..............9.... Morfometria lacurilor ......................................................................................................3.........5...................................... 13................................................94 10........129 11...................1........................................................................ Date generale......................................... Lacuri formate prin acţiunea factorilor externi........ Curenţii din apa râurilor................... Alimentarea scurgerii...2........118 10.............................. Elementele caracteristice ale regimului scurgerii..... Chimismul apei lacurilor...110 10.............................2.................................3.................1 Tipuri de gheţari de munte....................2.................................................94 10.....6............................................. Morfologia lacurilor...................5.........................................94 10.....4. BĂLŢILE ŞI MLAŞTINILE.124 11............118 Partea a IV-a...... Regimul termic şi al fenomenelor de îngheţ ....................................122 11....................................................104 10...............................................111 10............ 12..................... Macrofite acvatice ...... Scurgerea aluviunilor .......1..........137 13.....120 11................127 11......................................................................................2......120 11............101 10................................................3..1..........................4...............1........... Comunităţile planctonice.115 10...............1........................................................ Sedimentele din lacuri............. Mişcarea laminară şi mişcarea turbulentă.... Hidrometria vitezelor şi debitelor ................109 10...............120 Cap.................127 11...................7.......................7............................125 11...................... NOŢIUNI DE GLACIOLOGIE.....................................................6.................132 Partea a V-a.............7............5...3...4...... 9...5................................................. Dinamica apelor din lacuri....................

.........................6............................................. Importanţa gheţarilor.......................................... 139 ................... Tipuri de gheţari continentali................................................................................5............................137 13............................................2.......138 BIBLIOGRAFIE.......5 13..

în timp ce organismele aproape lipsesc. cum ar putea fi vieţuitoarele – Biosfera. prin treapta geotermică sau prin fenomene magmatice contribuie la modificări ale temperaturii apei şi chiar la trecerea acesteia din stare lichidă în stare de vapori. Apa în natură. întâlnind rocile reci. − Litosfera. reprezintă un agent modelator de prim ordin asupra scoarţei terestre cu acţiune triplă: eroziune. Generalităţi. aceasta denumire s-a transmis şi la cele 3 învelişuri: Litosfera.1. Apa reprezintă o componentă primară a planetei denumită Pământ (Terra). Prin coexistarea celor patru învelişuri există. cursuri de apă. − Litosfera. APA ÎN NATURĂ 1. datorită posibilităţilor largi de adaptare şi de organizare a formelor şi dimensiunilor. la rândul său. HIDROLOGIA – ŞTIINŢA DESPRE APELE TERREI Cap. determinată de agenţii interni (forţele endogene) contribuie la modificarea contururilor unităţilor acvatice. Poate numai vieţuitoarele (Biosfera). în porii şi fisurile rocilor etc. prin dinamica sa. Introducere. − Apa distruge. Aceasta face ca apa să prezintă mai multe valenţe de interpătrundere cu celelalte învelişuri. − Apa contribuie la dezagregarea şi alterarea scoarţei terestre. Hidrosfera. bălţi şi mlaştini. De exemplu. În primul rând apa există în natură sub toate cele trei stări de agregare: lichidă. Atmosfera. Aceeaşi repartiţie cvasitotală o prezintă şi alte componente derivate ale Pământului.6 Partea I.1. dar şi creează formele de relief sub care se prezintă litosfera. să prezinte astfel de valenţe largi de aprehensiune cu celelalte elemente ale Terrei. În ceea ce priveşte Hidrosfera. apa ocupă calote uriaşe de gheaţă. dar nu depăşeşte totuşi posibilităţile apei. sau invers. Legăturile hidrosferei cu atmosfera sunt. de asemenea. iar aceasta are forma generală a unei sfere. în ţinuturile foarte reci (polare).). transport şi acumulare. gazoasă (vapori de apă) şi solidă (gheaţă şi zăpadă). vaporii de apă. evident. a formelor şi dimensiunilor acestora. solidă (în gheţari. zăpezi persistente) şi gazoasă (în vaporii de apă din atmosferă şi din roci). multiple: . lacuri. şi puternice legături de interdependenţă între acestea. − Hidrosfera. Legăturile hidrosferei cu litosfera sunt multiple: − Litosfera oferă suportul pe care apa poate există sub toate cele trei stări de agregare: lichidă (în mări şi oceane. mai ales în stare lichidă. dar şi solidă. Datorită faptului că cele trei componente prezintă continuitate pe planetă. legăturile acestui înveliş cu celelalte sunt mai puternice şi aceasta se datorează unor proprietăţi speciale ale acestui element. precipită sub formă de rouă sau brumă. alături de aer şi de scoarţa terestră.

5)faţă de emisfera sudică unde suprafaţa oceanică (206. gheţari.3 % 49.50 8.500.1. are o suprafaţă mai mare decât a întregului uscat. Punctul de privire ar fi situat la 300 N pe primul meridian.Apa.7 361.8 % (361 milioane km2).30 10. râuri.000 km2) faţă de cele ale uscatului (100.9 9. Din cele mai sus rezultă că apa reprezintă un înveliş continuu. tropicale şi mai mici în regiunile reci. în roci şi în atmosferă.0 16. kmp 178. situaţia se prezintă astfel: .7 milioane kmp).5 % .Apa.mări şi oceane . apele marine au o anumită încărcătură chimică. există în atmosferă sub formă de vapori şi în stare lichidă în picăturile care formează norii şi generează ploile. M. Dacă am privi emisferele globului pe un plan care ar avea în mijloc şi în faţă primul meridian s – ar putea observa că emisfera din faţă este „continentală”.000 km 2) este de 4.Elemente ale aerului (oxigenul.0 100 În ceea ce priveşte volumele de apă.96. lacuri. Tabel nr. Neagră 24 – 25 ‰. Astfel. dacă ne referim la cele două emisfere. azotul) se dizolvă în apă şi împreună.2. unde există un aport mai important de apă dulce din râuri: Ex.7 76. În tabelul nr.0 7. spre deosebire de Golful Oman unde salinitatea depăşeşte 37 ‰.93 149. contribuie la circuitul apei în natură.85 % . Numai Oceanul Pacific. se poate constata că în emisfera nordică predomină ariile oceanice (154.4 21. Procentual.000 km 2) dar în proporţie mai mică (raport 1. Prin dizolvarea unor săruri din roci.500.00 % 29. cu o concentraţie medie de 35 gr/l.2 14. 1975) Oceanul Pacific Atlantic Indian Arctic Total Supraf. Suprafaţa oceanelor şi continentelor (după I.1. complex şi diferenţiat: mări şi oceane.0 100 Continentul Asia Africa America de Nord America de Sud Antarctica Europa Australia Oceania Total Supraf.5 23. mil.7 . . Deşi hidrosfera este un înveliş cvasicontinuu. (178.35 17.3 11. M.35 29.2 % (149 milioane km2).77 13.8 20. există de asemenea mari disproporţii între unităţile acvatice. în timp ce emisfera din spate este „oceanică”. Este poziţia de maximă disproporţionalitate. km2 44. uscatul reprezintă 29. Toate organismele conţin apă în proporţii diferite: unele până la peste 98 %.500.7 91.000.gheţari . Pişota şi I.000 km2). Rezervele cele mai importante de apă de pe Terra se găsesc în mări şi oceane.2 ori mai mare decât cea a uscatului (48. În ansamblu din suprafaţa totală a globului terestru de 510 milioane kmp. Dacă ne referim la interdependenţa dintre hidrosferă şi biosferă menţionăm numai faptul că viaţa a apărut în apă şi nu poate exista fără acest lichid. contribuie la menţinerea vieţii. în timp ce mările şi oceanele ocupă 70.0 6. Aceste concentraţii sunt mai mari în regiunile calde. Buta.1 4.1 sunt prezentate suprafeţele oceanelor şi continentelor.80 24. mlaştini şi bălţi. Baltică 14 – 18 ‰. pe glob repartiţia acesteia prezintă totuşi anumite grade de neuniformitate.1. . singur. nordică şi sudică. mil.

aceeaşi evoluţie ca şi protoplanetele. a format hidrosfera care s – a acumulat în sectoarele mai joase ale litosferei. care iniţial suferă o concentrare puternică. formând mai întâi mantaua interioară apoi cea superioară. Evoluţia a continuat.62 % reprezintă un volum de 315. .85 %). În urmă cu cca. prezintă cea mai mare importanţă ca agent modelator şi mai ales. Protopământul (ca şi celelalte protoplanete) urmează în mic. iniţial în două părţi (Laurasia în nord şi Gondwana în sud). Deci apa a apărut pe Terra în ultimele faze ale evoluţiei acesteia. cu creşterea temperaturilor şi a presiunilor devenind o stea. au apărut protoplanetele. La aceasta se adaugă ploile de meteoriţi.Total . deşi infim faţă de volumul total de apă. .apa biologică – 2. masa fluidă interioară străpunge adesea crusta superioară. a devenit un fel de protosoare. asigură temperatura stelei respective care. mai rece şi cu valenţe de contractare şi condensare. în timp.0. din care cea mai mare parte o reprezintă gheţarii (2.03 % . a început să se răcească. Există mai multe teorii în acest sens.în lacuri şi bălţi – 230. ca agent economic şi căi de transport.62 % (lacurile şi bălţile şi cursurile de apă).100 % În cazul apelor dulci.000 km3 Volumul de apă al Oceanului Planetar depăşeşte de 13 ori volumul uscatului situat deasupra nivelului general al mărilor. formându – se marile unităţi geostructurale.47 % din volumul total de apă al globului. prin precipitare.8 . prin numeroase transformări cantitative şi calitative. În timp însă Pangea s–a fragmentat.200 km3. 6 miliarde de ani. în contextul impactului continuu dintre factorii interni. În această interferenţă continuă dintre agitaţia ultrafierbinte din miezul planetei şi răceala spaţiului cosmic s – au sintetizat gaze (protoatmosfera) şi lichide (protohidrosfera) suprapuse peste o masă solidă răcită (protolitosfera). Se pleacă de la un nor cosmic eterogen (gaze şi praf cosmic). Originea apei. în funcţie de densitate. acest disc menţinut gravitaţional de către protosoare. Elementele greu fuzibile s – au transformat în praf cosmic care a început concentrări locale şi separări în cadrul inelului imens şi au căpătat mişcări individuale de rotaţie şi astfel. acum cca.5 miliarde de ani.000 km3. procentul de 0.vapori . O parte din gazele fierbinţi emanate dinspre interior au rămas în stare gazoasă (atmosfera) iar o altă parte. În momentul de faţă este acreditată teoria Pământului fierbinte. dar fiind tot mai departe de acesta. În legătură cu originea apei trebuie pornit de la formarea globului terestru în cadrul sistemului planetar. La început exista un singur ocean (Panthalasa) şi un singur continent (Pangea).0.în râuri – 1. 5. Restul de numai 0.2 x 10 3 km3 şi se repartizează astfel: .62 % .în sol (umiditate naturală) – 82. Volumul apelor continentale reprezintă 3. prin aglomerarea într-un nucleu propriu a unor părţi din inelul perisolar. expansionişti sub impulsul energiilor nucleare şi mediul extern. mai rece.000 km3. În timp. apoi s–au produs noi fragmentări care au dus la situaţia actuală. format în paralel cu celelalte planete. Prin nivelarea tuturor formelor de relief s – ar obţine o adâncime medie a apei de 2718 m. Transformarea hidrogenului în heliu care se face cu mare degajare de energie. Energiile uriaşe şi agitaţia continuă a particulelor au format în jurul protosoarelui un fel de inel compus din plasmă cosmică cu tendinţe centrifuge tot mai puternice. dar toate se pot grupa în două categorii: ipoteza Pământului iniţial rece şi ipoteza Pământului iniţial fierbinte. până ce s –a ajuns la situaţia actuală. .ape dulci . .

. 1. care accentuează procesele de evapotranspiraţie. ocupă imensele suprafeţe oceanice şi marine. Cantitatea de vapori de apă din atmosferă prezintă variaţii foarte mari. . prin activităţi economice cu degajare de vapori sau temperatură. . condensare şi precipitaţii. mlaştinile şi albiile râurilor de pe scoarţa terestră. în contact cu aerul atmosferic. semiaride şi temperat continentale. între care temperatura aerului deţine rolul predominant. din roci şi biosferă trece din stare lichidă în stare gazoasă (vapori).intervenţiile antropice. ceaţă etc. subpolare sau deasupra acestora. Apa în stare solidă se găseşte în gheţarii continentali şi în banchizele marine. fenomenul se tratează de regulă integral. apa are mare răspândire în natură. iar faptul că este un element deosebit de mobil (chiar şi sub formă de gheaţă. Factorii care controlează evapotranspiraţia sunt deosebit de complecşi. temperate umede. care prezintă plasticitate). La aceasta se adaugă: . Apa în stare gazoasă (vapori) se întâlneşte în atmosferă. trebuie menţionat şi procesul scurgerii (valabil numai pe ariile continentale). care se asociază cu cei proveniţi direct de pe suprafeţele lichide. Elementele de bază care condiţionează circuitul apei în natură sunt reprezentate prin evaporaţie. cantitatea de vapori scade foarte mult.9 1. prin construirea unor unităţi acvatice suplimentare. prin spaţiul clădit.2.lacurile.).umiditatea atmosferică. La înălţimi de peste 10 – 15 km. . din mediul marin în cel terestru şi aerian. în interiorul rocilor (apa de constituţie. Apa în stare lichidă. nori. prin care se diminuează aceste fenomene. precum şi posibilitatea de a exista sub cele trei stări de agregare. în regiuni aride. Evaporaţia Reprezintă un proces natural în baza căruia apa din mări şi oceane. Valorile evaporaţiei se situează sub cele ale precipitaţiilor. . în zăpada şi gheaţa sezonieră din regiunile temperate. . .1.vegetaţia – prin evapotranspiraţie specifică şi prin natura albedoului. în zone ecuatoriale. La acestea. într – o circulaţie permanentă pe orizontală şi pe verticală. Atunci când zăpada sau gheaţa trec direct în stare de vapori. prin densitatea populaţiei etc. Având în vedere faptul că şi prin transpiraţia plantelor şi animalelor se degajă vapori de apă. peliculară.vântul. radiaţia solară (temperatura) şi umiditatea atmosferică. constituie argumente care fundamentează trecerea uşoară a acestui lichid dintr – o zonă în alta. în zăpezile persistente şi în gheţarii montani. până la dispariţie totală. fenomenul se numeşte sublimare. fără a se topi în prealabil. fragmentare.relieful – prin expunere. în cazul suprafeţelor acvatice.concentraţia în săruri a apei oceanelor sau lacurilor. sub denumirea de evapotranspiraţie. altitudine.solul influenţează prin albedou. la rândul său. până la 2000 – 3000 m altitudine. cei mai mulţi fiind cantonaţi în partea inferioară. pânze freatice) şi chiar în atmosferă (în picăturile de ploaie.expunerea versanţilor sau a formelor de relief condiţionează. montane înalte. Circuitul apei în natură După cum am văzut. bălţile. . care închide inelul de circuit. în sol şi în porii şi fisurile rocilor.2.

Zona ecuatorială: temperatură mare. caracteristici care permit zonalitatea sa latitudinală şi altitudinală.61 Capacitatea atmosferei de a absorbi în 2.07 1. la rândul său. polen.85 15 precipită. Kalesnik) Dependenţa evaporaţiei de mai multe elemente de control zonale conduce la faptul că şi aceasta prezintă. Piteşti – 502 mm. la rândul său. Exemple: .10 Pe teritoriul României evapotranspiraţia se află. . Mureş – 519 mm.2. Fără aceste particule aerul se suprasaturează.prin dilatare şi răcire (adiabatică). în general.contactul aerului cu suprafeţe reci. 1. umiditate redusă.V. Fig. Condensarea se face prin: .38 -10 conţinutul său vapori de apă este dependentă. -15 1. variaţiile sunt deosebit de numeroase din cauza interdependenţei continui dintre temperatură şi umiditate. Cluj – Napoca – 516 mm. Constanţa – 600 mm. Cantitatea de vapori de apă conţinută de aerul saturat.1. Bucureşti – 590 mm.00 30 Saturatie g/m3 diferite temperaturi ale aerului (după S.amestecul maselor de aer cu temperaturi diferite. face ca predominantă să fie zonalitatea altitudinală. redus ca suprafaţă. Pentru România.32 Temperatura 20 25 Figura nr. Oradea 471 mm. teritoriul.42 -5 aerului. umiditate mare. Arad – 552 mm. evaporaţie redusă → exces de umiditate. . De regulă. . la 30. spori. pe timp senin. aceştia încep să condenseze sub formă de picături sau (în norii foarte înalţi) sublimează sub formă de gheaţă.). Condensarea În momentul în care atmosfera ajunge la saturaţie în vapori de apă. umiditate variabilă în funcţie de poziţia faţă de oceane.) 17. Pe latitudine. de temperatura 3. cu variaţii în plus (în zonele de SE) şi în minus (în zonele deluroase înalte şi montane).10 menţionat şi umiditatea atmosferei.Zone peripolare: temperaturi scăzute. 12.1. .1. evaporaţie excesivă → aridizare.Zone temperate: temperaturi moderate. Valoarea maximă a acestui 9. Pentru fiecare temperatură există 4. fum. Tg. Când am vorbit despre factorii T oC naturali care influenţează evaporaţia am . .81 5 conţinut în aer. . uneori extremă. noi adăugaţi. umiditate mare. evaporaţie relativ mare → exces de umiditate.85 0 un anumit volum de vapori care poate fi 6.2. Scăderea temperaturii aerului poate fi determinată de: .Zone tropicale: temperaturi mari. Câteva exemple privind valoarea evapotranspiraţiei: Buftea – 563 mm.iradiaţia scoarţei terestre.42 volum se numeşte saturaţie şi reprezintă un 10 prag peste care vaporii.nr.20 1. într – un anumit echilibru cu precipitaţiile. 23. etc. evaporaţie medie → un echilibru hidric cu bilanţ negativ în zone continentale şi pozitiv în zone oceanice. condensarea este uşurată de existenţa unor particule solide în atmosferă (praf.

1 mm.convecţia (înălţarea) şi răcirea maselor de aer care formează ploi de convecţie. . care formează ploi orografice.11 . ameninţătoare. .3.la tropice (20 – 30 lat. Factorii care determină formarea ploilor. sau prin iradiere. care cad pe pământ din nori. Altitudinea lor este de cca.2. cu multe fenomene electrice.prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi şi umidităţi diferite: Se produc precipitaţii puţine. Diametrele picăturilor de apă din nori variază între 0.5 – 6. . grindină). sub influenţa gravitaţiei.nori Stratus – dispuşi ca nişte straturi uniforme. . un element deosebit de important pentru caracterizarea unui regim climatic.0 – 4.prezenţa impurităţilor (praf.simpla scădere a temperaturii aerului. . Adesea se dezvoltă mult pe înălţime. chiciură).precipitaţii „la sol” (rouă. Precipitaţiile atmosferice Precipitaţiile reprezintă. ca şi temperatura aerului. Cele mai mari cad pe pământ sub influenţa gravitaţiei. brumă.05 mm şi 0. Prin condensare se produce ceaţă şi nori. . în special atunci când aerul cald escaladează masele de aer mai reci şi mai stabile. când se formează ploi de front (frontale). N şi S) – 4.răcire directă – odată cu trecerea maselor de aer în zone mai reci.relieful. . aproape transparenţi.la latitudini mijlocii şi mari 6.nori Cirrus. sub formă de burniţă. nebulozitatea medie anuală are următoarele valori: . Sunt alcătuiţi din cristale de gheaţă.0. Acestea se formează prin condensarea la sol.răcirea accentuată a scoarţei terestre. rouă. dar cei mai importanţi sunt: .5. la nivelul vegetaţiei sau a unor obiecte. funingine) ⇒ ceaţă industrială. formaţi prin convecţia maselor de aer. foarte înalţi. . După structura şi forma în plan norii se împart în: . a vaporilor. prin altitudine. trec de la o culoare alb – cenuşie la una închisă şi generează ploi bogate. Se formează prin condensarea vaporilor de apă la atingerea pragului de saturaţie şi pot fi: .5 – 7. Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a cerului cu nori şi se măsoară în grade de la 0 (senin) la 10 (total acoperit).trecerea aerului cald şi umed peste suprafeţe mai reci. 2000 m.în zona ecuatorială – 5. Produce precipitaţii reduse. . . .contactul dintre o masă de aer cald şi umed cu alta rece.nori Nimbus – se formează pe timp de furtună. Norii foarte înalţi sunt alcătuiţi din cristale de gheaţă. fum. Pe glob.0. de culoare omogenă. .nori Cumulus. . Norii se formează la înălţime prin condensarea (sublimarea) vaporilor de apă în anumite condiţii. distribuţia şi cantitatea acestora sunt numeroşi. prin răcire. Încep prin a marca un timp frumos. . ninsoare. albi sidefii.diferenţa de răcire dintre aer şi scoarţa terestră. brumă. . Aduc ploi bogate. 1.precipitaţii atmosferice (ploaie. Ceaţa este un fenomen caracteristic păturilor inferioare ale atmosferei şi se formează prin: .deplasarea maselor de aer.

precipiaţiile au o repartiţie zonală. respectiv pe continente şi se realizează un prim circuit: circuitul mic sau local. San Juan del Sur – Nicaragua – 6. iar cele mai mici. care până la urmă prezintă un caracter închis: evaporaţie – precipitaţii – scurgere. 1. Anori – Columbia – 7. apoi precipită.12 Pe glob. până la 1. vegetaţia etc.090 mm. În această repartiţie. Schemele celor două circuite se prezintă în Figura nr.200 mm. Circuitul apei în natură Din cele prezentate mai sus. Toate acestea introduc modificări asupra caracterului zonal al precipitaţiilor de pe suprafaţa globului. vânturile. există şi extreme. 1. în partea de SE a ţării şi în Dobrogea (350 – 450 mm). Debundja – Camerun – 12. . cum ar fi: . curenţii oceanici. rezultă că apa de pe Terra se află într-o continuă mişcare. Restul se realizează prin ploi care cad direct pe suprafaţa mărilor şi oceanelor. Apa se evaporă de pe mări şi oceane şi de pe suprafaţa uscatului. relieful prin altitudine. Valorile se consideră pe un an calendaristic.139 mm. dar intervin numeroşi factori care îşi impun amprenta pe această zonalitate. O parte din ploi cad tot pe oceane şi mări. Masele de aer care sunt transportate de deasupra oceanelor până deasupra continentelor sau invers. pierdute prin evaporaţie. În ţara noastră. realizează un al doilea circuit al apei: circuitul mare (general sau global). 1.2. Cele mai mari cantităţi anuale cad pe munţii foarte înalţi. Aceştia sunt: temperatura aerului.valori maxime: Cerapundji – India – 12. dar asigură un echilibru între uscat şi oceane şi contribuie la completarea rezervelor de apă din Oceanul Planetar. .655 l/m 2 (sau mm). Scurgerea apei Reprezintă un element suplimentar.4. deoarece nu se realizează prin trecerea apei de la o stare fizică la alta.588 mm. Masele de aer umede sunt transportate de către vânturi pe teritorii învecinate.valorile minime – în deşerturi: 200 – 300 mm/an şi sub această valoare. orientare şi dispunere. depărtarea de oceane şi mări.2. regimul precipitaţiilor respectă zonalitatea verticală.5. fragmentare.2.

din nou pe suprafaţa globului. salubrizare). pentru băut.13 Figura nr.2. Aceste deosebit de numeroase posibilităţi de valorificare a apei presupun în mod inevitabil şi o cunoaştere cât mai amănunţită a condiţiilor de formare şi de existenţă a unităţilor acvatice. ca mijloc de agrement şi pentru întreceri sportive. însumând cele două egalităţi se obţine: Z O + Z C = XO + XC unde: Z = evaporaţia X = precipitaţiile Y = scurgerea O = oceane. De aceea o formulă mai realistă ar fi: Xe = Ze ± ∆W. sunt sensibil egale. Aportul de apă pe care reţeaua hidrografică îl aduce în ocean reprezintă 3/100. mări C = continente Se poate constata că elementele principale ale circuitului apei în natură sunt evaporaţia şi precipitaţiile care. alimentarea animalelor. 1. adică apa evaporată este în medie egală cu cea căzută sub formă de precipitaţii (cca. În cazul acestor zone sunt posibile diferenţieri periodice determinate de fenomene de aridizare sau de creştere a umidităţii generale a aerului.3. înseamnă că există un echilibru între elementele circuitului. de pe mări şi oceane şi de pe continente în atmosferă şi de aici. Pentru regiunile exoreice ecuaţia bilanţului poate fi scrisă sub forma: Zc = Xc – Y. Faptul că. a proprietăţilor lor şi identificarea tuturor posibilităţilor de investigare. dintr-o parte în alta a suprafeţei terestre. în timp. socială şi pentru alimentarea populaţiei.Pentru oceane şi mări: Z o = Xo + Y . Apa înseamnă viaţă. în fond foarte complex.000 ani. Resursele de apă ale Terrei sunt utilizate pentru transporturi. în industrie (ca ape de răcire şi ca materie primă) în agricultură (irigaţii. Circuitul apei în natură Bilanţul circuitului universal al apei în natură Prin circuitul apei în natură se realizează deplasarea acesteia sub cele trei stări de agregare. salubrizare generală şi menţinerea curăţeniei şi igienei etc. Celelalte verigi ale circuitului (deplasarea vaporilor de apă spre/de la ocean spre uscat şi scurgerea apei sub toate formele sale – de fapt tot o translaţie) sunt verigi care completează acest circuit.Pentru uscat: ZC = XC . nu s-au constatat modificări semnificative ale nivelului general al oceanului. Bazinul oceanului planetar ar putea fi umplut de către râuri în cca.000 din volumul acestuia. Ştiinţele hidrologice. Este un regulator climatic. care . 33.000 km 3).au putut formula ecuaţiile bilanţului circulaţiei apei din natură: . Raporturile hidrologiei cu alte ştiinţe Apele ocupă 2/3 din suprafaţa globului pământesc (deţin deci ponderea care îi conferă şi denumirea de Planeta albastră) şi prezintă o importanţă deosebită economică.Y Pe ansamblu. Pentru zonele endoreice ecuaţia bilanţului este: Ze = Xe. Pe această bază s . 1. pe de o parte şi precipitaţii şi scurgere pe de altă parte. respectiv între evaporaţie. 8. Sistemul hidrologic. considerate în timp.

deci Hidrologia este ştiinţa despre apă şi face parte din grupa ştiinţelor naturii. Vladimirescu 1978: „Hidrologia este o ştiinţă a naturii care studiază formarea. mai concisă şi totodată. urmărindu-se ca aceasta să fie cât mai clară. unde există o mai mare varietate a unităţilor acvatice s-au separat următoarele ramuri: a) Potamologia. b) Hidrografia mărilor şi oceanelor (Oceanografia). . râuri şi gheţari). b) Hidrologia mărilor şi oceanelor (Oceanologia).I. Buta. a principiilor de stabilire a criteriilor de subîmpărţire pe ramuri. sau hidrologia lacurilor (limnos = lac). necesitatea păstrării în condiţii de curăţenie şi igienă a resurselor de apă şi multe alte probleme specifice impun o diversitate de „specializări” ale Hidrologiei pe direcţii principale de cercetare. lacuri. Savin.2.14 să permită valorificarea acestor resurse. mări. În cazul Hidrologiei uscatului. În cazul în care ne referim la aspectele descriptive. care se ocupă cu studiul diverselor tipuri de lacuri naturale şi artificiale (acumulări). Ramurile hidrologiei.1. de către specialişti. a formelor lor de existenţă. a circulaţiei şi răspândirii lor pe glob a proprietăţilor lor fizice şi a interacţiunii lor cu mediul. Această mare varietate a specializărilor hidrologice a dus la abordări diferite. ale unităţilor acvatice (oceane. Pişota şi I. .STAS 5032-55: „Hidrologia este ştiinţa care studiază geneza şi regimul apelor de la suprafaţa Pământului”. Ştiinţele hidrologice. anumite ramuri ale Hidrologiei au devenit. De-a lungul timpului definiţia hidrologiei a cunoscut modificări şi completări. atmosferă. de asemenea se subîmparte în: a) Hidrografia uscatului. cât mai cuprinzătoare în conţinut. sau hidrologia râurilor (potamos = râu) care cercetează apele curgătoare de pe continente. O primă divizare a Hidrologiei s-a făcut în funcţie de natura unităţilor acvatice care sunt studiate. cât şi influenţa reciprocă dintre hidrosferă. Denumirea vine din combinarea a două noţiuni greceşti: hydros = apă şi logos = ştiinţă. existenţa vieţii din apă şi utilizarea masei biotice.I. . particularităţile sale termice şi dinamice. Definiţia hidrologiei Obiectul care studiază toate aceste aspecte cantitative şi calitative ale apelor Terrei se numeşte Hidrologie. În plus. Se pot deosebi astfel: (I.3. Buta. Pişota şi I. litosferă şi biosferă”. Între definiţiile hidrologiei menţionăm câteva: . 1975: „Hidrologia este ştiinţa care studiază proprietăţile generale ale apelor din natură. . a modului în care răspund ele la activitatea omului”. legile generale care dirijează procesele din hidrosferă. 1.3. vorbire. 2001) a) Hidrologia uscatului. 1975. ştiinţe de sine stătătoare. Varietatea mare a unităţilor hidrologice ale Pământului. fizico – geografice. Paris 1963 : „Hidrologia este ştiinţa apelor. b) Limnologia. în mod durabil şi în concordanţă cu păstrarea virtuţilor lor de calitate. acţiunea lor mutuală cu mediul înconjurător şi cu diverse activităţi umane”. posibilităţile largi de valorificare. proprietăţile complexe ale apei.Consfătuirea experţilor hidrologi din ţările membre ale ONU. teoretice ale Hidrologiei termenul utilizat este Hidrografia care. C. ele însele. circulaţia şi distribuţia apelor. 1.

3. a3. f) Hidrometria – o ramură care studiază instrumentele. în prezent. Oceanografia sau Oceanologia. cu ramuri care au devenit. care sunt supuse unor presiuni antropice deosebit de mari în ceea ce priveşte regimul lor de evoluţie cantitativă şi calitativă. De asemenea fiecare din aceste ramuri (ştiinţe) folosesc cunoştinţe de graniţă din domenii mai mult sau mai puţin învecinate: fizică. b. h) Hidrologia versanţilor (interfluviilor). la aceste ramuri s-au adăugat altele noi. mijloacele şi metodele de determinare cantitativă şi de prelucrare primară a elementelor hidrologice ale apelor. biologie. subarteziene. Conform autorului (părere confirmată. Potalmologia – ştiinţa cursurilor de apă. a2. sub aspectele cele mai generale ale apelor pe toate spaţiile Pământului revine unei ştiinţe numită Hidrologia fizică sau Hidrologia globală. consideră că. matematică (în special teoriile şi aplicaţiile statistice matematice). etc. freatice şi de adâncime (arteziene. dinamica de ansamblu a căldurii globale. Vladimirescu. geologie. 1. Hidrogeologia – studiul apelor subterane de mare adâncime ale litosferei.3. dinamica şi regimul apelor subterane. aparatele. geomorfologie. hidrotehnică. În cadrul Hidrologiei globale s–au separat ştiinţe hidrologice caracteristice apelor din fiecare spaţiu al planetei noastre: a. e) Glaciologia. hidraulică. sau hidrologia mlaştinilor. cerute de practicile curente. care se ocupă cu studiul gheţarilor şi al zăpezilor. Raporturile hidrologiei cu alte ştiinţe Nivelul deosebit de avansat la care se situează în prezent ştiinţele naturii. . Ele sunt însă într – o strânsă interdependenţă datorită extremei mobilităţi a apelor care pot trece cu uşurinţă de la un spaţiu (sau subspaţiu) la altul. obiectele lor de studiu să fie (cel puţin în anumite limite) comune. economia apelor. care se ocupă cu studiul apelor din arealele agricole. g) Hidrologia agricolă. inerent. ştiinţe aparte: a1.15 c) Telmatologia. i) Hidrologia urbană. Hidrologia uscatului sau Hidrologia care se ocupă cu studiul apelor de suprafaţă: râuri. care studiază dispunerea. lacuri. Limnologia – studiul lacurilor şi bălţilor. de altfel şi de practică) toate aceste ramuri sunt ştiinţe de sine stătătoare cu obiective şi metodologii proprii. Prin cercetări asupra proceselor fizice generate de energia solară. care se ocupă cu studiul mărilor şi oceanelor. economice şi sociale. Hidrometeorologia (ramură a Meteorologiei) – se ocupă cu studiul apelor din spaţiul atmosferei. studierea. ascensionale). 1978). chimie. care studiază particularităţile resurselor de apă din perimetrele intens populate. ca urmare a îngustării domeniilor de specializare. manangement. d) Hidrogeologia. Alţi autori (I. respectiv apele din scoarţa terestră. Hidrometria serveşte pentru monitorizarea cantitativă a resurselor de apă. d. Criologia – ştiinţa hidrologică a apelor aflate sub formă de gheaţă şi gheţuri polare. iar diferenţierele să se refere mai mult la direcţiile de abordare. ape subterane de mică adâncime. la rândul lor. În ultimele decenii. dar şi cele umane. respectând principiile de bază ale subîmpărţirii menţionate mai sus. această ştiinţă studiază circulaţia globală a apelor. c. ca şi a celor din atmosferă şi din scoarţa terestră. face ca. a curenţilor din atmosferă şi a celor din mări şi oceane. geofizică.

studiază legile mişcării şi echilibrelor lichidelor (apei). Raporturile Hidrologiei cu Geomorfologia sunt. printre altele şi deplasările albiilor cursurilor de apă în plan orizontal sau vertical.studiază proprietăţile chimice ale apei. Apa este un agent modelator de primă mărime şi creează. Legăturile cele mai strânse se pun în evidenţă între Hidrologie. considerate ca agenţi modelatori hidrici. pe de o parte şi Meteorologie şi Climatologie. instalate pe scoarţa terestră. Corpurile de apă (mări.Hidroenergetica . deosebit de mobil. acţionând în contradicţie cu forţele morfogenetice endogene.Hidrofizica. la rândul lor. . . tot mai sofisticate. trece uşor dintr-o stare de agregare în alta şi este strict necesară vieţii.studiază apa ca potenţial energetic utilizabil. Obiectivele de bază ale Hidrologiei Dacă ne referim la Hidrologie în ansamblu putem face precizarea că în stabilirea obiectivelor de bază. toată planeta) sunt supuse unor cercetări minuţioase.studiază proprietăţile fizice ale apei. La rândul lor. . de asemenea. Cu Geologia. multe dintre ele desprinzându – se încă mai demult chiar din hidrologie. într-un fel sau altul. în toate mediile: acvatic. Apele subterane sunt cantonate în diferite formaţiuni geologice şi între ele şi rocile mamă există o strânsă interdependenţă. trebuie să facem distincţie între marile unităţi acvatice. la rândul lor.studiază. fizionomia reliefului. deoarece ele sunt cel mai legate de activităţile umane. iar dimensiunile şi formele lor depind în mare parte de relief. Precipitaţiile constituie sursa de alimentare a cursurilor de apă. oceane. legăturile sunt de asemenea evidente. deoarece este un element natural foarte răspândit. lacuri. Apa este un mediu de viaţă deosebit de propice şi în cuprinsul corpurilor acvatice se întâlnesc cele mai multe specii de plante şi animale de care se ocupă Hidrobiologia. . foarte strânse şi de interdependenţă.studiază tehnica lucrărilor legate de apă. variaţiile temperaturii aerului influenţează în mod direct regimul termic al apelor şi cel al fenomenelor de îngheţ. Hidrologia are legături mai mult sau mai puţin strânse cu toate celelalte ştiinţe ale naturi. sunt primele formaţiuni care suferă impactul precipitaţiilor şi al eroziunii fluviale. Apa determină procesele de salinizare şi turbifiere din sol. bine fundamentate şi aplicând metodologiile cele mai adecvate şi.Hidrochimia . În ceea ce priveşte relaţiile cu Biologia. mai recent. râuri etc.Hidrotehnica . aparent numai apele dulci par a se bucura de o atenţie deosebită. trebuie precizat că primele forme de viaţă au apărut în mări şi oceane.3.16 În acest context. cu o detaliere mai mare în cazul apelor continentale (în special râuri şi lacuri). Atmosfera conţine importante cantităţi de vapori care provin din apă şi se întorc. pe de altă parte. Hidrologia are însă legături strânse şi cu numeroase ştiinţe (discipline) tehnice care studiază apa din alte puncte de vedere: . prin precipitaţii. deoarece aici totul pare a fi mai la îndemână. 1. . după care acestea au evoluat şi s-au răspândit pe toată suprafaţa globului. Vom încerca să trecem în revistă câteva din aceste obiective.Tectonica . Aşa cum se prezintă lucrurile. pe baza unor obiective clare. tot în apă. apa – elementul cel mai comun şi totuşi atât de important – este studiată şi de alte ramuri ale ştiinţei.4. în linii mari. terestru şi aerian.) sunt.Hidraulica . . dar în fond toate apele planetei (şi de fapt. O astfel de abordare este numai parţial adevărată. Practic. fapt de care omul – în virtutea situaţiilor de fapt – se comportă în mod diferit. Pedologia este o ştiinţă cu largi valenţe orientate spre Hidrologie deoarece apa este un element indispensabil pentru formarea solurilor iar acestea.

. impactul acumulărilor asupra transportului solid.continuarea cercetărilor privind extinderea.. etc. hidrometria pe baza unor principii noi şi a unor metodologii şi aparatură adecvată.cunoaşterea fenomenelor de colmatare a acumulărilor şi precizarea condiţiilor de evitare sau de reducere a acestora. adâncimea şi morfologia bazinelor oceanelor şi mărilor. musonii.identificarea unor noi legături între dinamica apei oceanelor şi dinamica atmosferei. . . fenomenul El Ňiňo. . pe fazele sale: . .precizarea unor noi direcţii de dezvoltare a cercetărilor hidrologice efectuate în sprijinul valorificării energetice a curenţilor marini. . limitele (intervalele) de manifestare a fenomenelor monitorizate. . în Hidrologia uscatului: .cunoaşterea impactului antropic asupra regimului scurgerii (cantitativ şi calitativ) şi identificarea soluţiilor pentru eliminarea situaţiilor critice. .17 A. a programelor de restricţie şi a necesarului de lucrări pentru asigurarea resurselor de apă în orice condiţii. natura terenului. . valurilor şi mareelor. categorie altitudinală.precizarea mai bună a rolului curenţilor oceanici în determinarea climatelor locale.sprijinirea teoretică şi practică a cercetărilor hidrologice pentru o mai bună cunoaştere a masei biologice şi a posibilităţilor sale de valorificare.scurgerea maximă – pentru determinarea parametrilor viiturilor. a propagării acestora în condiţiile amenajării complexe a reţelei hidrografice şi pentru furnizarea informaţiilor de bază şi operative necesare în apărarea împotriva inundaţiilor.furnizarea elementelor hidrologice necesare cercetărilor privind poluarea apelor marine şi a precizării metodelor de depoluare şi de dezvoltare durabilă a mediului marin. .scurgerea minimă – pentru fundamentarea condiţiilor de gestionare a lipsei de apă. în Oceanologie: . B. contururile.scurgerea medie – pentru precizarea potenţialului hidroenergetic şi a volumului resurselor disponibile. zonale şi regionale. tornade) şi găsirea unor metode de prognoză şi prevenire. uragane. inclusiv a petrolului. . .precizarea „corpurilor de apă” şi a individualităţilor proprii acestora (limite. . pentru identificarea şi valorificarea mineralelor utile. urbană. pentru clarificarea unor probleme practice deosebite (Triunghiul Bermudelor. europeană. taifunuri.continuarea cercetărilor privind monitorizarea reţelei hidrografice şi a lacurilor (inclusiv a acumulărilor = lacuri antropice) pentru precizarea mai bună a regimului scurgerii.dezvoltarea ramurilor practice ale hidrologiei: hidrologia agricolă. a creşterii posibilităţilor de transport marin şi de agrement pe mări şi oceane.trecerea la monitorizarea hidrologică automată. . în vederea gestionării şi valorificării durabile a resurselor de apă: .prognoze hidrologice de toate tipurile. . a pădurilor.sprijin teoretic şi practic pentru cercetările mineralogice. . limitele.cunoaşterea tranzitului de aluviuni şi a modificărilor introduse de activităţile antropice în formarea şi regimul acestora. particularităţi climatice şi ale regimului de scurgere.aplicarea Directivei 2000/60 UE pentru integrarea metodologiilor existente de cercetare în viziunea generală.

comparaţia.transpunerea tuturor elementelor necesare definirii corpurilor de apă naturale sau supuse impactului antropic în sisteme GIS. Orice observare şi descriere a unui fenomen este însoţită de comparaţii pentru a i se distinge personalitatea şi particularităţile proprii. înălţimea malurilor. aspectul reţelei hidrografice. Pe teren se identifică elementele de hidrografie (corpurile acvatice) de diferite dimensiuni. Toate aceste metode se completează reciproc şi se succed.). . descrierea. Comparaţia este o metodă inerentă oricărei ştiinţe. Prin comparaţie se realizează. în scopul obţinerii unui număr cât mai mare de informaţii care să permită o anumită sistematizare şi ierarhizare pentru precizarea unor trăsături specifice. Observaţiile se fac atât pe teren cât şi pe hărţi. starea de calitate a apei. aspect. în bună parte. mărime. ale elementelor hidrografice. sunt foarte mult utilizate măsurătorile. Metode de cercetare Hidrologia face parte din categoria ştiinţelor naturii. pe cele menţionate mai sus. Multe dintre elementele precizate prin analiză şi sinteză se concretizează în hărţi hidrologice (harta scurgerii. În plus. dinamică etc. planuri de apărare împotriva fenomenelor meteorologice periculoase. . Observaţiile pe hartă spre deosebire de cele de pe teren care se fac „în orizonturi locale” cuprind areale mai mari ceea ce face ca aspectele surprinse să fie mai generale şi mai sintetice: forma şi dimensiunile corpurilor acvatice. eventuale poluări. grafice de exploatare a acumulărilor etc.identificarea elementelor biologice care reprezintă „indicatori” ai „stării de calitate” şi precizarea celor care definesc o „stare bună de calitate” a apei. experimentul. adâncimea de pătrundere a luminii. deoarece intervine practic în orice situaţie. presupune prezentarea faptică a particularităţilor de formă. în hidrologie.18 .5.). tipul etc. lucrări de apărare împotriva inundaţiilor. Observaţiile pe hartă pot conduce mai uşor la generalizarea elementelor geografice respectiv hidrologice. experimentare şi explicaţia. care permite apoi trecerea spre metode superioare de cercetare: analiza. În cazul lacurilor sau a mlaştinilor există de asemenea o serie de aspecte care pot fi observate direct. clasificările şi taxonomizările corpurilor acvatice. până la urmă. Sinteza desprinde particularităţile generale. măsurarea etc. zonarea unor parametri specifici etc. observaţiile de pe teren se completează cu cele de pe hartă şi invers. către cele mai complicate. mai precis a ştiinţelor geografice şi ca urmare utilizează cea mai mare parte a metodelor de cercetare a acestor ştiinţe: observaţia.). Observaţiile pot fi efectuate staţionar sau pe direcţii de deplasare. dinamica apei din mări. oceane şi lacuri. în bună parte. comparaţia. Măsurătorile hidrometrice. Descrierea reprezintă o fază acumulativă de caracteristici. meandrat. sinteza. planuri de consum şi de restricţii la consum. descrierea. 1. aspectul traseului (rectiliniu. La reţeaua hidrografică se observă dimensiunile. Analiza şi sinteza sunt metode de bază de cercetare care le includ. În analiză se foloseşte observarea. temperatura etc. de la cele mai simple. prognoze hidrologice. specifice hidrologiei şi asigură legăturile de intrepătrundere cu ştiinţele învecinate. diguri. Monitorizarea hidrologică se aplică în cazul a numeroase elemente specifice şi foloseşte pentru cunoaşterea regimului scurgerii apei şi aluviunilor din reţeaua hidrografică. De regulă. consolidări de maluri. despletit). stadiul de amenajare complexă. modul lor de dispunere în plan geografic. Descrierea. regularizări şi rectificări ale cursurilor de apă etc.3. transportul solid. Analiza şi sinteza servesc şi pentru activităţi curente de gospodărire a apelor (evaluarea potenţialului.

Directiva Cadru 2000/60 EC a Uniunii Europene în domeniul apei Integrarea. 1. Giurma. Fiecare din aceste ramuri se referă la două aspecte ale gospodăririi apelor: cantitativ şi calitativ. potabilitate. Experimentele hidrologice se fac pentru cunoaşterea posibilităţilor de transport pe apă. C ) . .) sau pentru combaterea efectelor dăunătoare (colmatarea albiilor şi a acumulărilor). prin măsurători efectuate în teren sau în laborator.19 Experimentul – este o metodă care în ultimul timp se aplică tot mai mult. Odată cu amenajarea cursurilor de apă sub formă de acumulări s-a dezvoltat.4. . cariere de nisip sau de luturi etc. curenţilor. agricultura. experimentele cel mai frecvent utilizate şi există deja numeroase programe elaborate. pentru stăpânirea apelor prin prevenirea şi combaterea acţiunilor dăunătoare ale acestora. ape curgătoare de suprafaţă. Experimentele leagă cel mai bine Hidrologia de alte ştiinţe. 1. necesare pentru satisfacerea cerinţelor de apă. a relaţiilor ploaie – scurgere. procese tehnologice cu răcire. În ceea ce priveşte valorificarea resurselor de apă. Creţu (1976) se exprimă prin relaţia: ≤ ∑D(Q.gospodărirea apelor de suprafaţă (scurgerea pe versanţi. tehnice şi economice. ca o măsură distinctă. Gospodărirea apelor studiază un ansamblu de măsuri şi lucrări organizatorice. 1973) următoarele: .a. a României în structurile Uniunii Europene presupune abordarea problemelor de gospodărire a apelor în context general. sau prin simulări pe modele. mareelor. C ) ≥ ∑N (Q. Teodorescu. Aplicaţiile pe calculator sunt. Climatologia. după Gh.gospodărirea gheţarilor. Enumerăm câteva: transporturi. . lacuri şi bălţi. N = necesarul de apă cantitativ (Q) şi calitativ (C) pentru satisfacerea folosinţelor şi pentru combaterea efectelor dăunătoare ale apelor. a tranzitării apei şi aluviunilor prin lacuri de acumulare etc. direcţiile de aplicare a experimentelor sunt numeroase. în perspectivă. hidroenergie.. Ramurile gospodăririi apelor sunt (după I. ş. Pedologia. economice şi sociale care. 2000).5. ştiinţele agronomice şi silvice etc. unde: D = disponibil de apă cantitativ (Q) şi calitativ (C) creat prin măsuri de gospodărire a apelor. gospodărirea debitelor solide pentru folosinţe (balastiere. pentru protecţia calităţii apelor şi conservarea resurselor de apă în vederea folosirii lor de către generaţiile următoare şi pentru regenerarea apelor (I. Hidroenergia. în prezent.gospodărirea apelor meteorice. agrement etc. mări şi oceane).gospodărirea apelor subterane (freatice şi de adâncime). . Managementul şi valorificarea resurselor de apă Gospodărirea apelor este o desfăşurare de acţiuni tehnice. La acestea se mai poate adăuga şi gospodărirea zonelor umede. mai mult sau mai puţin înrudite. domeniile sunt foarte largi. materie primă. Având în vedere faptul că Hidrologia este o ştiinţă cu multe valenţe practice. în special cu Hidraulica. a potenţialului hidroenergetic al valurilor. râurilor. a propagării viiturilor.

Asigurarea alimentării cu apă potabilă. foarte pe scurt. ape tranzitorii şi ape costiere. . Acţiunea apei se exercită sub toate formele sale de agregare şi constă în eroziune. Se observă tendinţa de abordare integrală a apelor (din râuri. Obiectivele principale ale Directivei Cadru sunt: . într-un fel. până la o milă depărtare de ţărm). . . la limitele naturale ale unităţilor acvatice. „Apele de suprafaţă” înseamnă toate apele dintr-un district. împreună cu apele subterane şi costiere asociate. stabileşte un cadru de acţiune pentru ţările Uniunii Europene în domeniul politicii apelor. lacuri.1. subterane.O mai bună colaborare internaţională. hidratarea. Într-o primă clasificare corpurile de apă pot fi de suprafaţă şi subterane. Conform Directivei. 1.Participarea publicului la luarea deciziilor.Reducerea consecinţelor inundaţiilor şi secetei. Formele de relief create de ape sau/şi cu concursul apei sunt deosebit de importante şi de pitoreşti. „Apele subterane” înseamnă toate apele aflate sub suprafaţa terenului în zona de saturaţie şi în contact direct cu solul sau subsolul. Aceste tipuri pot fi definite prin sistemul A (ecoregiuni) sau prin sistemul B (factori de caracterizare) atât pentru râuri. b) Rolul apei în procesele geochimice şi geofizice: b. unităţile hidrografice (elementele acvatice) sunt denumite corpuri de apă. .Protecţia mediului. câteva aspecte legate de importanţa apei în natură şi în activităţile umane. transport şi sedimentare. cu excepţia celor subterane: râuri. . . litorale) în măsura în care necesităţile economice o impun şi de renunţare. pentru menţinerea unei stări normale de calitate a apei şi pentru protejarea resurselor pentru generaţiile viitoare.6. Domeniile de utilizare a apei Prezentăm aici. Pentru fiecare categorie de ape de suprafaţă. mineralizări ale apelor. trebuie să fie diferenţiate corespunzător tipului. descompunerea silicaţilor. Se poate constata necesitatea dezvoltării durabile a tuturor ramurilor economice şi sociale consumatoare de apă. fiind de fapt cel mai important agent modelator. procese geochimice: dizolvarea. oxidarea. apele tranzitorii (de la gurile de vărsare în mare = parţial saline) şi apele costiere (litorale. .Realizarea unor sisteme unitare de gospodărire a apelor şi bazinelor hidrografice.Asigurarea alimentării altor folosinţe.Coordonarea măsurilor de conservare şi redresare a ecosistemelor acvatice. Tot în categoria apelor de suprafaţă mai sunt incluse corpurile de apă artificiale sau corpurile de apă intens modificate. corpurile de apă relevante din cadrul districtului (bazinului) hidrografic. . Are ca scop aplicarea unui complex de măsuri care să conducă la atingerea cel puţin a „unei stări bune” a tuturor cursurilor de apă europene într-un anumit interval de timp. a) Apa are un rol geomorfologic important .20 Directiva Cadru 2000/60 EC a Uniunii Europene. elaborată de Parlamentul şi Consiliul Europei. cât şi pentru lacuri. Mai adăugăm aici câteva cerinţe şi obiective ale noii politici europene în domeniul apei: . Pentru realizarea acestor obiective Directiva defineşte cadrul parţial în care trebuie să se desfăşoare acţiunile şi propune crearea unei entităţi administrative – districtul hidrografic – care reprezintă un teritoriu corespunzător unui bazin sau grup de bazine hidrografice vecine. formarea bauxitelor şi a minereurilor de fier.Integrarea folosinţelor la nivel de bazin hidrografic.

şiroirea. i) Apa ca resursă hidroenergetică. d) Întreţinerea vieţii şi a proceselor biologice: viaţa a apărut în apă. umiditatea atmosferică. acţiune hidrofizică: dezagregarea rocilor. . denudarea. g) Apa – cale de transport.2. k) Apa şi sănătatea.21 b. l) Apa – mijloc de agrement. f) Alimentarea cu apă a populaţiei şi industriei. j) Apele şi transportul resurselor balastiere. h) Apa şi agricultura. transportul şi depunerea aluviunilor. apa există în toate organismele. e) Apa – materie primă: industria alimentară. în cazanele energetice. eroziunea torenţială.. deplasarea curenţilor marini etc. celelalte ramuri ale industriei pentru procesele de răcire. c) Rol moderator asupra climatelor – prin inerţia de încălzire / răcire.

în fenomenele meteorologice de grindină. se încălzeşte şi cedează căldura mai greu decât rocile. Apa sub formă de vapori rezultă din procesele de evaporaţie şi de transpiraţie şi se întâlneşte. marini sau montani. incolor.2. fluvii. în stare solidă şi se comportă ca un gaz foarte mobil în stare de vapori. inodor şi insipid. apa este un lichid incompresibil. sub formă de mări.22 Cap. PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE APEI 2. 2. 2.1 %. Este fluidă. Molecula de apă şi structura ei Prin analiză sau prin sinteză poate fi identificată constituţia apei. cu deosebire. în depozitele permeabile sau în fisuri ale rocilor. Proprietăţile generale ale apei Apa. H2 + ½ O2 = H2O + 68. apa prezintă o conductibilitate termică redusă. dar şi în golurile din roci.1. lacuri. Distanţa O – H are valoare constantă atât la apă lichidă cât şi la starea solidă . apă de precipitaţii. În general. unghiul α. Apa lichidă se întâlneşte şi în păturile superficiale ale scoarţei. molecula de apă se prezintă sub formă unghiulară. în atmosferă. solidă şi gazoasă. pe un ecart mediu de numai 100 0C. Apa în stare solidă se întâlneşte în gheţarii continentali. Între propietăţiele generale ale apei mai trebuie manţionate câteva: apa prezintă o mobilitate bună (uneori chiar foarte mare) sub toate cele trei stări de agragare. adesea destul de mari care pot genera ploi acide. în stare lichidă. în cristalii de gheaţă din atmosferă. este un lichid cu densitatea egală cu 1 gr/cm 3. oceane. apa trece relativ uşor de la o stare de agregare la alta. în stare naturală. în stare pură. apa. format de cele două legături (drepte) având valoarea de 104. în zăpezile persistente. nu este conducător de electricitate. plastică. Apa lichidă este cea mai răspândită. Apa este un oxid de hidrogen şi se află în natură sub toate cele trei stări de agregare: lichidă. brumă.5 0. Procentual. datorită gradientului geotermic (spre interiorul Pământului temperatura creşte cu 1 0C la fiecare 33 m). în precipitaţii. Formarea apei din cele două categorii de atomi se realizează printr – o reacţie chimică însoţită de degajare de căldură. râuri. chiciură etc. în greutatea moleculară ponderea o deţine oxigenul (88. Chiar şi în atmosferă. sau în cele sezoniere din timpul iernilor boreale sau australe. Masă moleculară = (2 x 1) + (1 x 16) = 18 Cercetată în amănunt. O moleculă de apă este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. spre deosebire de alte substanţe. apa nu este pură datorită proprietăţii sale de a dizolva substanţele solubile. pură. există anumite concentraţii chimice.9 %) în timp ce hidrogenului îi revin 11. mai ales la adâncimi mari unde temperaturile sunt crescute. ocupând cca 2/3 din suprafaţa Terrei.4 kcal Masa moleculară a apei rezultă din sumele maselor atomilor care o compun (1 pentru H 2 şi 16 pentru O2).

La temperaturi obişnuite apa este un lichid fără gust. Anomaliile fizice (particularităţile) apei se explică prin fenomenul de asociere (polimerizare) a moleculelor de apă: .).200 0C). Calitatea apei este urmărită permanent de unităţile specializate ale Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor sau ale Ministerului Sănătăţii.tensiunea specifică: σ = 73 dyn/cm. fără miros. Fowler. în cantităţi mici şi anumite „varietăţi” ale apei apa semigrea (HDO). Numărul analizelor şi elementelor chimice determinate se stabileşte în funcţie de necesităţi. apa grea (D2O) şi apa foarte grea (T2O). în stare naturală. apa nu este pură. Moleculele neasociate nu au o grupare constantă aşa cum se prezintă cele asociate. ci o soluţie. biologice şi bacteorologice.4. a trei molecule – trihidrol (H2O)3. şi fără culoare (în straturi subţiri). având densitatea maximă (0. radioactive. . căldura specifică foarte mare.75. vâscozitatea. sol sau atmosferă. starea de agregare. Bernal şi R. pentru fiecare caz în parte (pentru ape potabile. fizice. 1933). agrement etc. Cel mai stabil este dihidrolul. moleculele sunt dispuse tetraedic (J. prin analize efectuate în laboratoare specializate. tensiune superficială foarte ridicată. Apele naturale se caracterizează în mod unitar prin ansamblul proprietăţilor organoleptice. Între 0 0 şi 4 0C scad brusc numărul de legături de hidrogen şi are loc o contracţie de volum.6 0C. iar la 1000 C (evaporare) dispar toate legăturile.intervalul de 100 0C în care apa există ca lichid. mărirea volumului la solidificare. solidă şi de vapori În general. H. căldura latentă la topire apreciabilă.temperatura de fierbere: 101. apa îşi schimbă caracteristicile de calitate.3 0C .temperatura de solidificare: . 2. Aşa se explică faptul că gheaţa are o densitate mai mică decât apa şi pluteşte pe aceasta. apa ca materie primă. 2.constanta dieletrică mare: ε = 80.980 C. radioactivitatea. în natură se întâlnesc. . transparenţa. prin intervenţia omului. . Caracteristicile calitative ale apei Aşa cum am menţionat. Apa grea se deosebeşte de cea obişnuită prin: . turbiditatea. . În cazul apei cristalizate.107 gr/cm3 la 4 0C. La temperaturi > 0 0C se menţin 85 % din legături. irigaţie. proprietăţile fizice ale apei cele mai importante pentru hidrologie sunt: temperatura. chimice. În funcţie de izotopii hidrogenului. densitatea apei.densitate = 1.9999 gr/cm3) la 3. conductibilitatea electrică.3. care conţine substanţe solide şi gazoase dizolvate în roci. Sub influenţa factorilor externi şi mai ales. culoarea. depăşind limitele care o fac folosibilă.variaţia mare a vâscozităţii cu temperatura. Limitele lor de folosire sunt prevăzute de STAS 4706/88. Peste 4 0C dilatarea devine predominantă. dar această amenajare tetraedică este stabilă numai la temperaturi foarte scăzute (. D. Din punct de vedere fizic apa este o substanţă cu proprietăţi unice. la 40 0 rămân 50 % din legături.23 Asocierea a două molecule de apă se numeşte dihidrol (H2O)2. Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă. ape industriale. Aşa se explică densitatea maximă a apei la 4 0C. după denumirea simplă de „hidrol” dată moleculei de apă neasociată. . .3.

dar capătă o nuanţă albăstruie – verzuie. pe o anumită adâncime. d. În cazul apelor subterane. determinate de prezenţa unor substanţe chimice naturale sau artificiale. Stabilirea culorii se face prin comparare cu scara colorimetrică etalon. cafenie. denumită zonă neutră. în cazul apelor care sunt utilizate ca ape potabile. Rezultă că turbiditatea este de 0.3578 gr/l. Mirosul. în interdependenţă cu cea a aerului şi se modifică. în tendinţă şi valoare. în strat subţire. lăptoasă. Anumite conţinuturi de substanţe (naturale sau artificiale) îi imprimă apei şi mirosuri specifice. Nu trebuie omisă nici influenţa substanţelor poluante artificiale care prezintă o realitate pe majoritatea cursurilor de apă din zonele populate. Excepţie fac apele termale care sunt supraîncălzite în condiţii geotectonice aparte în interiorul scoarţei terestre. mărilor şi oceanelor etc. atunci când apa conţine diferite substanţe dizolvate apar coloraţii specifice: slab gălbuie. clorofilă. Gustul. despre care am mai menţionat). compuşi ai manganului. De regulă apa nu are gust. în straturi mai groase de 6 cm.24 conductibilitate termică ridicată. de la zona neutră în jos. roşcată.1. ca şi mirosul. cât şi de gradientul geotermic. gălbuie. acizi humici. Uneori apar gusturi specifice. În preajma vulcanilor şi a minelor se produc influenţe suplimentare asupra temperaturii apei (treapta geotermică anormală). Când există un anumit gust. este încercat în general. Dacă proba de apă avea 5 l turbiditatea ar fi fost: ρ= 0. Mersul temperaturii apei este în directă legătură cu valorile termice ale regiunii globului în care se găseşte corpul acvatic respectiv. Filtrul de cântăreşte. În aceste cazuri în apă pot exista oxizi de fier. e.3578 grame. dezvoltate economic. nu are miros. raportată la unitatea de volum. În zona neutră. existând diferenţieri între situaţia râurilor. diferenţa între filtrul plin şi cel gol este de 0. Gustul. De exemplu: într-o probă de 1l.3578 = 0. proprietăţi oxidante etc. substanţe organice. Diferenţa. iar gama generală de variaţie este între 0 0 în regiunile reci (polare sau montane înalte) şi 400 în regiunile cele mai calde. mai întâi gol. a. constantă electrică mare.. Este un fenomen cvasiprezent în apă şi este reprezentată prin conţinutul de substanţe solide existente ca suspensii în masa de apă.0716 gr / l 5 . c. 2. acesta se compară cu ceva cunoscut. Aprecierea turbidităţii se face fie prin comparaţie cu o scară etalon (o evaluare aproximativă). lacurilor. în mod asemănător cu temperatura mediului. Temperatura apei este variabilă. temperatura apei se menţine relativ constantă şi are valoarea medie multianuală a regiunii respective. până la o anumită adâncime. Culoarea. Turbiditatea. putere izolantă deosebită. capacitate mare de dizolvare. Temperatura apei (ca şi a aerului şi a mediului în general) variază cu latitudinea. altitudinea. b. Un alt element care influenţează regimul termic al apei îl constituie starea de mişcare a acesteia. În condiţii speciale. expoziţia sau contraexpunerea versanţilor (în cazul apelor de suprafaţă) şi cu adâncimea (în cazul apelor subterane unde intervine şi gradientul geotermic. Apa curată este incoloră. apoi cu aluviuni. reprezintă turbiditatea. variaţiile termice sunt condiţionate deci. atât cu regimul temperaturii aerului. curată. Apa în stare lichidă Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă au fost cel mai bine studiate datorită răspândirii sale apreciabile în natură. fie prin sistemul de laborator: recoltarea unei probe – filtrare – etuvare – cântărire.4. Apa naturală. albastră.

faţă de celelalte stări de agregare. apoi scade uşor odată cu creşterea temperaturii.980 C.masa specifică =0. are punctul de topire de 00C. Transparenţa – este o proprietate a apei prin care obiectele introduse către adâncime se pot vedea până la anumite distanţe. . Valorile mai exacte sunt: 0. Densitatea apei lichide creşte de la 00C la 40C. 2.55 kcal/kg. hidroenergetică).2.la presiune normală.0001817 [kg/s/m2].6 „emane” = 10-3 unităţi electrostatice. datorită rezistenţei interioare. C = 23 ⋅10−5 ÷1. Formula de calcul: η= 0.prezintă plasticitate. C = 4 ⋅10−8 (Ω− h. relaţia dintre η şi t apă. j.5 kcal/kg/grad. Densitatea apei. numit discul Sechi. . Apa naturală conţine numeroase săruri dizolvate ceea ce o face ductilă. cu precauţiile de rigoare. .001 unităţi electrostatice.25 f. Apele cu o radioactivitate mai mare de 3. 1 UM = 3.la limita de topire /îngheţare.5 UM/litru pot fi utilizate în scop terapeutic.917 gr/cm3. la presiunea normală (1atm. respectiv raportul masă/volum are valoarea 1 gr/cm 3. . cm-1 şi are valori diferite la apa naturală faţă de cea pură: .) sau „emane” . . La 20 0 C are valoarea de 1 centipoise. .cristalizează în sistem hexagonal. . Conductibilitatea specifică se măsoară în Ω-1 . Conductibilitatea electrică. i. Vâscozitatea are o importanţă deosebită în utilizarea apei în anumite domenii (în special în hidraulică. reprezintă rezistenţa pe care apa o opune la scurgere. 1 UM = concentraţia de radium la 1 l de apă care generează un curent de saturaţie de 0.M.337t + 0. Apa în stare solidă Sub formă de gheaţă apa are. Apa pură este slab conducătoare de electricitate. cu Φ = 30 cm. dar în mod curent circulă datele rotunde.la apa pură: 1 ⋅ cm−1) . .rezistenţa la rupere. când atinge valoarea maximă. prin încovoiere = 20 kg/cm2. .rezistenţa la forfecare = 10 kg /cm2.4.3−3(Ω− . Se măsoară în unităţi Maché (U.) şi la temperatura de 40C. Vâscozitatea apei. g. unele proprietăţi cu caracter de particularitate. 1 + 0. De regulă se măsoară cu un disc alb. Conductibilitatea electrică se măsoară prin determinarea inversului său.la apa naturală: 1 ⋅ cm− 1) deci variabilă. căldura latentă = 79.caldura specifică sub presiune constantă = 0.9999 gr/cm3 la temperatura de 3. a rezistivităţii. de asemenea. Se notează cu η şi variază în funcţie cu temperatura. reprezentând 1 / 100 poise (de la numele Poiseuille). Radioactivitatea apei este o proprietate fizică pe care apa o poate primi (în anumite limite) în cazul trecerii prin zone cu roci radioactive.00022t 2 Se poate observa din formulă.

lichid Presiunea vaporilor creşte odată cu temperatura. respectiv a fazei lichide faţă de aer (B-C). care o deosebeşte de celelalte substanţe şi care adesea se prezintă ca nişte anomalii.980 C şi este de 0.6 particularităţile trecerii apei prin cele trei stări de agregare şi unele proprietăţi specifice fiecărei stări. 2. precum şi la temperaturi mai mari de 4 0 C. gaz) coexistă. iar procesele D naturale de evaporare se C estompează. 2. Explicaţia constă în mişcarea moleculelor de apă. Procesele de evaporare se fac diferenţiat. 2. densitatea apei scade progresiv. se prezintă un solid B grafic complex care cuprinde 4.4. Linia B-D este puţin înclinată faţă de ordonată. Cu creşterea temperaturii legăturile se desfac. În stare de vapori apa reduce P mm Hg transparenţa aerului. Există o diferenţă semnificativă între densitatea gheţii la 0 0 (0.curbele care separă presiunea de vapori a gheţii faţă de aer (A-B). În stare solidă.007 Figura nr. brumă. majoritatea sunt distruse. 2. În Fig. La temperaturi cuprinse între 40 şi 00 C. Apa în stare de vapori La temperatura de 100 0C (presiune normală = 760 mm Hg) apa trece în stare de vapori.4. care fac ca gheaţa să plutească în apă.separarea între fazele lichidă şi solidă se face pe un ecart mic de temperatură. iar la 400 C. apa prezintă câteva particularităţi. A T oC 0. Densitatea apei Variază în raport cu temperatura. lasând anumite spaţii libere. a. Structura .1.nr. mărindu-şi volumul de 1651 ori. sub 00 C se stabilesc legături rigide.00 ). în limite mai largi decât alte substanţe.6 mm Hg. chiciură. lichid. care fac ca numai anumite particule să treacă din starea lichidă sau solidă în cea gazoasă. vapori sau treceri între stări. zăpadă.26 Formele solide ale apei din natura sunt diferite: gheaţă. în echilibru. cu coordonate: P=4.9168 gr/cm3) şi densitatea apei la 00. grindină. cristali de gheaţă etc.9999 gr/cm3 (se consideră 1. 3. Densitatea maximă se întâlneşte la temperatura de 3. În punctul B. Graficul trecerii apei prin cele trei stări de agregare Din grafic se constată: . pun în evidenţă ecarturi mari de temperatură.4 Câteva proprietăţi fizice particulare ale apei Deşi este foarte răspândită în natură. T=0.1. .007 0C cele 3 stări (gheaţă. firn. cu structura hexagonală.

b.028 gr/cm3.Temperatura de solidificare a apei este ridicată. în limite încă destul de largi. de asemenea ridicată a apei conferă hidrosferei rolul de conservare termică şi de reglator al climei. Gheaţa care pluteşte deasupra apei reprezintă şi un bun izolator termic.2 cal/gr şi acest fapt scoate în evidenţă o particularitate – anomalie a apei. Monitorizarea stării de calitate a apei se face prin recoltarea probelor şi a analizării acestora în laboratoare autorizate unde sunt determinaţi numeroşi indicatori chimici. Duritatea apei. Se exprimă în mg/l. Alte anomalii le reprezintă temperatura latentă de vaporizare şi temperatura de topire a gheţei.Temperatura naturală a apei nu depăşeşte. fiind depăşită numai de câteva substanţe: amoniac lichid (1. de regulă. care sunt mult mai mari decât la alte substanţe. La celelalte substanţe căldura specifică se situează în jurul valorii de 0. Pentru gospodărirea şi utilizarea resurselor de apă se aplică prevederile STAS. Vâscozitatea mică a apei prezintă deplasarea uşoară a hidrobionţilor.5. d. c.00. cu atât mai mult cu cât unele dintre direcţiile de utilizare se referă la alimentarea populaţiei sau la mijloace terapeutice. b. hidrogen lichid (3. Densitatea apei variază şi în funcţie de conţinutul de săruri dizolvate: la salinitate 0 densitatea apei este 1. Se determină prin încălzirea apei la 105 0C. evaporarea acesteia şi cântărirea conţinutului solid. Căldura specifică. 2.4) şi litiu. 40 0C. iar la concentraţia medie a apei de mare (35 0/00. 2002). Acest indicator este reprezentat prin conţinutul de săruri de calciu şi magneziu aflate în soluţie şi se exprimă în grade de duritate. NH2. În general sunt mai solubili compuşii care au în alcătuirea lor grupări puternic polarizate ca – OH. respectiv. inexistentă la temperaturi foarte scăzute.008 gr/cm 3. Acesta este al doilea punct de topire al apei (Gh. -HSO3.SimionGruiţă. f. Apa este un solvent universal. Datorită consumului foarte mare de căldură necesar pentru evaporarea lor.Brezeanu şi Al. Valorificarea complexă a apei în numeroase domenii de activitate impune cunoaşterea obligatorie a propretăţilor sale chimice. Căldura specifică mare. Tensiunea superficială a apei este mare. În practica mondială se folosesc . Rezidiul fix care reprezintă totalitatea substanţelor solide minerale şi organice conţinute în apă. ci se stabilesc anumite corelaţii în funcţie de structura şi proprietăţile solvitului. Substanţa dizolvată nu se amestecă pur şi simplu cu solventul. datorită structurii sale moleculare. apele ecosistemelor terestre nu se supraîncălzesc. Sub gheaţă viaţa poate continua. alături de coductibilitatea termică. -COOH. cantitatea de caldură necesară pentru creşterea temperaturii unui gram de apă cu 10 (exprimată în calorii) este foarte mare (1 cal/gr). densitatea este de 1. g. fapt ce face ca picăturile de apă să aibă în general forma rotundă. fapt ce are o mare importanţă. care atrag moleculele de apă. Principalii indicatori de calitate ai apei sunt: a. în special. e.27 cristalină dispare. Proprietăţile chimice ale apei. destul de activă la 0 0 C şi practic. densitatea este de 1. la salinitate de 10 mg/l. pentru activitatea biologică. care precizează limitele normale şi maxime în care sunt admise anumite concentraţii în apa utilizată.23).

duritatea nu trebuie sa depăşească 120. conducte.S. În această gamă largă de elemente identificate în apă. franceze sau engleze (la noi – gradele germane). care reprezintă inversul concentraţiei ionilor de hidrogen. betoane. a aglomerărilor poluate etc. acizi. d. Aciditatea apei este capacitatea unor substanţe din conţinut de a lega chimic o cantitate echivalentă de baze tari. Un grad de duritate reprezintă 10mg CaO sau 1. Duritatea temporară este determinată de conţinutul de bicarbonaţi care.. În practică. Indicatorii de toxicitate (I. Este dată de conţinutul de anioni. materialele prin care circulă sau cu care vin în contact (cazane. 1 grad german = 17.180 “ ape dure 180 .) care exprimă conţinutul de substanţe toxice din apă : cianuri. nu face clăbuci cu săpun (la curăţătorii şi spălătorii). fiecare în parte. permanentă (care nu dispare prin fierbere) şi temporară (diferenţa dintre celelalte două). monitorizarea calităţii apei a devenit obligatorie atât pentru apele naturale (pentru comparaţie ) cât şi pentru cele poluate (pentru identificarea situaţiilor critice). Duritatea apei este de trei feluri: totală (suma tuturor sărurilor).40 (grade germane) ape moi 40 .80 “ 0 0 ape semidure 8 .42 MgO la 1 litru de apă. Odată cu dezvoltarea civilizaţiei (şi în special a industriei. care pot fi echilibraţi cu ioni de hidrogen. În funcţie de pH apele pot fi considerate acide (Ph< 7). îşi au imprtanţa lor. conducte.0) arată conţinutul de oxigen din apă (indispensabil vieţii) şi conţnutul de substanţe organice. În funcţie de duritate. prin fierbere. Aciditatea se exprimă prin pH. Aceştia sunt: O2 (oxigenul dizolvat). Agresivitatea apei este dată de conţinutul de săruri. agriculturii chimizate. se evidenţiază categorii de indicatori care. Determinarea pH se face cu pH – metrul sau cu substanţe indicatoare. După cum am mai arătat. fenoli. buletinele de analiză chimică evidenţiază conţinutul din apă a numeroase substanţe mai mult sau mai puţin nocive. Ca urmare. . CBO5 respectiv consumul biochimic de oxigen la 5 zile. CCOMn şi KCrO4 (ambele arată consumul de oxigen necesar pentru reducerea substanţelor organice existente în apă).T. c. de circulaţia şi de temperatura acesteia. b.) majoritatea apelor au un conţinut chimic alterat de fenomenele de poluare. Indicatorii de oxigen (I. cunoaşterea pH este necesară pentru stabilirea măsurilor anticorozive (stabilirea dozelor de neutralizanţi) sau pentru asigurarea parametrilor optimi pentru epurarea biologică şi pentru supravegherea calităţii apelor naturale. Agresivitatea este propietatea unor ape de a ataca chimic. instalaţii etc).300 “ ape foarte dure peste 300 . CO2). Duritatea mare a apei are unele implicaţii negative: produce pietre la rinichi (la apa potabilă). agresivitatea este reprezentată şi prin conţinutul de gaze dizolvate (O2 .25 grade engleze. cazane de aburi). azotiţi etc. În lipsa sărurilor. se depune pe cazane şi conducte (la instalaţii de răcire. sau cu cationi de baze slabe. a. neutre (pH = 7) sau alcaline (Ph >7). împiedică fierberea unor alimente (fasole).9 grade franceze = 1. pierd bioxidul de carbon şi se precipită sub formă de carbonaţi insolubili care nu mai reprezintă duritate .28 gradele germane. cu caracter continuu. apele naturale se clasifică în: ape foarte moi 00 .12 “ ape destul de dure 120 . În cazul apei potabile. petrol.

iar bogăţia şi varietatea speciilor depinde de caracteristicile corpurilor acvatice. 2. Apa grea Uneori în natură se găseşte şi apă cu greutate moleculară mai mare de 18. carbonaţi.Tot în lacuri. Analiza bacteriologică urmăreste existenţa bacteriilor din apă. d. Apa grea. multe organisme sunt adaptate la condiţiile de pe fundul albiilor (bentonice) unde se pot fixa sau adăposti mai bine. azotaţi etc. 2. sectoare cu caracteristici deosebite (sector montan. care provoacă boli hidrice ca: febra tifoida.6. Proprietăţile organoleptice.1. În general sunt deosebiri între apele curgătoare şi cele stătătoare sau subterane. respectiv sulfaţi. Pb etc. apar şi gaze sulfuroase sau CO2. deci condiţiile de viaţă sunt mai variate decât într-un lac. posibilităţile de viaţă se reduc foarte mult. la adâncime mai mare. Acestea sunt: Fe.29 c. Mn. condiţiile de oxigenare a apei sunt mai precare. Cu. În apele curgătoare trăiesc anumite specii de plante şi animale adaptate la diferitele condiţii de viteză.Valurile şi curenţii marini introduc mari variaţii în caracteristicile organoleptice ale apei. dar ele se gasesc în număr mai mare în lacuri şi în ochiurile de apă din mlaştini. de câmpie). dizenteria etc. numită apă grea. Proprietăţile biologice şi bacteriologice. bacterii patogene. datorită faptului că izotopul greu al hidrogenului. fapt ce permite dezvoltarea unor organisme adaptate . conţinutul de oxigen.. . de podiş. cloruri. Organismele planctonice rezistă mai greu (sau deloc în râuri). turbiditate etc. Indicatorii de mineralizare (I M.6.6. Din cauza vitezei mai mari. în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. Deşi nu sunt grupate într-o categorie anume de indicatori. Proprietăţile organoleptice Apele constituie un mediu foarte favorabil vieţii. metalele prezintă o importanţă deosebită în caracterizarea stării de poluare a apei. În lungul unui râu există de asemenea. 2.7. Cr.2. Zn. Proprietăţile organoleptice ale apei reprezintă un ansanblu de condiţii de viaţă pe care mediile acvatice le oferă organismelor vii şi care impun adaptarea acestora. bacterii saprofite care fac parte din microflora normală a apei şi nu produc îmbolnăviri.) care exprimă conţinutul total de substanţe minerale din apă. Principalele grupe de bacterii sunt: bacterii coliforme provenite din ape uzate de canalizare şi din sol. are greutatea moleculară 20. Aceeaşi situaţie este şi în mări şi oceane cu deosebire că aici (ca şi în lacurile foarte adânci) la adâncimi mai mari de 200m. Metale grele. Din punct de vedere igienic caracteristicile de calitate ale apelor se determină prin analize biologice şi bacteorologice Analiza biologică stabileşte componenţa calitativă şi cantitativă a populaţiei din apă şi identifică posibile impurificări şi intensitatea acestora . temperatură. biologice şi bacteriologice ale apei 2. Sunt reprezentaţi prin rezidiul fix.

în loc de 80. Apa grea are o răspândire redusă în natură.0147 şi prin combinare cu oxigenul conduce la o masă moleculară mai mare. iar proprietăţile ei fizico. Apa plată este deci o apă minerală naturală.00.017 în loc de 1. în loc de 0 0 C.08.8. care la emergenţă şi după condiţionare (conform art. suspensii solide etc. 495/23. este 1: 6000. (Cf. 7 din norme) nu conţine bioxid de carbon în proporţie superioară cantităţii necesare pentru menţinerea în stare dizolvată a sărurilor hidrogencarbonatate din compoziţia lor. .42 0C.107 în loc de 1. în apa de cristalizare. în loc de H2O. în loc de 100 0C. densitatea maximă la temperatura de 11 0C în loc de 4 0C. densitatea 1. cele subterane şi vaporii de apă din atmosferă. punct de fierbere 101.chimice diferă puţin de cele ale apei normale: formula D2O. greutatea moleculară 20. dar de un timp.5.2001). punct de topire 3. constantă dielectrică 81. substanţe solide. între apele de suprafaţă. există legături permanente de interdependenţă. 2. comparativ cu celelalte forme de apă. după caz. Pe de altă parte. care dă apei duritate. dar nu mai mult de 250 mg/l. ploaie. Proporţia în care apa grea se găseşte în natură. Toate aceste elemente conduc uneori la situaţii de mineralizare a apei în anumite condiţii şi atunci se poate vorbi despre apa plată ca fiind o apă minerală naturală necarbogazoasă. fără exces de CO2 . Monitorului Oficial al României.30 numit deuteriu are masa de 2. nr. în cea rezultată din topirea gheţii şi în apa de mare. gaze din aer. mai slabe sau mai strânse. Partea I. aceasta este tot mai des utilizat. în loc de 18.00. în cantităţi foarte mici în lichidele apoase ale ţesuturilor vegetale şi animale. Uneori apa izvoarelor conţine. greutatea atomică 2. Se găseşte.75.82 0. Apa plată Încă nu este pe deplin lămurit termenul de apă plată. Cel mai frecvent conţine bicarbonat de calciu.

pătrund adânc în roci. Cele mai noi teorii privind formarea apelor subterane preiau de la cele vechi părţile realiste şi admit că la acest proces contribuie atât infiltraţia precipitaţiilor cât şi condensarea vaporilor de apă existenţi în fisurile din roci sau proveniţi din atmosferă. Apele subterane provin din surse diferite: prin infiltraţia precipitaţiilor ( ape vadoase). în perioadele de secetă. veterice sau fosile). Réné Descartes susţine că apele subterane au apărut prin acumularea vaporilor formaţi datorită căldurii interne a Pământului. Rezervele cele mai mari de apă se formează. deoarece pătura superficială a solului se umectează şi devine impermeabilă. 3.Palissy şi face unele calcule de bilanţ hidrologic în bazinul Sena. Cu alte cuvinte rocile prezintă anumite caracteristici care permit ca apa să circule şi să se înmagazineze în interiorul lor. . Această teorie a fost ulterior combătută cu următoarele argumente: . Originea apelor subterane După cum am mai menţionat. Particularităţile lor de formare şi de regim sunt studiate de o fostă ramură a Hidrologiei – devenită ulterior o ştiinţă independentă – Hidrogeologia. pe măsură ce ştiinţele despre natură se dezvoltau. . În legatură cu originea acestor ape subterane de-a lungul timpului au existat mai multe teorii. sau prin formarea unor zăcaminte petrolifere cu cedare de apă ( apele de zăcamânt. din care vaporii de apă să formeze prin condensare cantităţi atât de mari de apă subterană.ar fi necesare volume uriaşe de aer în roci. hidrosfera reprezintă un inveliş cvasicontinuu al globului terestru. NOŢIUNI DE HIDROGEOLOGIE Cap. după Volger. APELE SUBTERANE 3. în secolul al XVI-lea Bernard Palissy considera că acestea se acumulează în scoarţa terestră prin infiltrarea precipitaţiilor în funcţie de gravitaţia terestră. structuri sau zăcăminte de apă subterană.căldura degajată de condensarea vaporilor de apă din roci ar ridica temperatura stratului şi ar face imposibilă o condensare ulterioară semnificativă. Este evident că acumularea unor rezerve de apă în roci presupune ca în interiorul acestora să existe anumite condiţii favorabile. în proporţii care .în atmosferă nu există o cantitate atât de mare de vapori de apă care să asigure alimentarea apelor freatice existente în realitate. Apa care se infiltrează în roci formează rezerve.1. prin condensarea vaporilor de apă care.în regiunile tropicale unde rocile sunt deja supraîncălzite procesele de condensare nu ar mai fi posibile. sub formă de izvoare. până la întâlnirea unor straturi impermeabile. Fizicianul francez Mariotte reia teoria infiltraţiei a lui B. din condensarea subterană a vaporilor proveniţi prin răcirea şi degazeificarea magmelor (ape juvenile sau magmatice). Către sfârşitul secolului al XIX-lea Volger susţine că volumul de ape subterane provenit prin infiltrarea precipitaţiilor este în realitate mai mic decât cel calculat de Mariotte. tot mai bine fundamentate. prin răcire şi condensare. Astfel. . prin intermediul meteoriţilor care cad pe pământ (ape cosmice). în goluri submontane de unde ies. Apele de zăcamânt se formează prin descompunerea substanţelor organice din rocile biogene (organogene). La începutul secolului al XVII-lea.31 Partea a II-a.

O saturare rapidă umple porii în proporţie de 45 – 73%.32 diferă de la o regiune la alta în funcţie de climat şi de caracteristicile rocilor. gradul de coeziune (cimentare). fauna. omul. capacitatea de absorbţie. grad de fisurare). Porozitatea totală a rocilor reprezintă procentul pe care îl deţine volumul golurilor faţă de volumul total al acestora.2. N = porozitatea.1. numărul şi mărimea fisurilor etc. într-o strânsă interdependenţă. Determinarea porozităţii se face în laborator prin metode diferite între care menţionăm: a) Metoda greutăţii specifice. 3. 3. nr. V = volumul total. permeabilitate. Predominant este însă rolul precipitaţiilor.2. N = [(V-Vg)/V] x 100 (%) când nu cunoaştem volumul solid.1) . b) Factori morfologici: panta terenului. unde. Vg = volumul golurilor. c) Metoda volumetrică necesită măsurarea iniţială a volumului total al rocii (Vt) apoi a scheletului solid (Vs): N = ((Vt-Vs)/Vt) x 100 (%) Porozitatea rocilor prezintă variaţii foarte mari. 3. în funcţie de dispoziţia particulelor. gradul de îndesare (tasare) etc. forma şi dimensiunile particulelor. (tab. permeabilitatea. d) Factori biologici: vegetaţia. Infiltraţia ca element principal al formării apelor subterane depinde de mai mulţi factori. care acţionează interconjugat. Caracteristicile fizice ale rocilor magazin De aceste caracteristici depinde procesul de infiltrare şi de acumulare a apelor subterane şi de aceea ele mai pot fi considerate şi proprietăţile hidrogeologice ale rocilor. Între acestea menţionăm: porozitatea. una lentă de 50 – 81% iar saturarea în vid poate ajunge la un grad de umplere a porilor de până la 100%. umiditatea atmosferică şi evaporaţia. Această metodă are în vedere diferenţa de greutate specifică între roca din teren (γ) şi aceeaşi rocă uscată (γu): N = ((γ-γu)/γ) x 100 (%) b) Metoda absorbţiei constă în determinarea volumului de apă (Va) care saturează un volum de rocă uscată (Vu) şi se aplică la rocile cimentate: N = (Va/Vu) x 100 (%) Pentru a obţine o saturaţie cât mai bună este necesar un timp mai îndelungat sau lucrul în vid. între care menţionăm: a) Factori meteorologici: precipitaţiile. forma reliefului. N = (Vg/V) x 100 (%) când cunoaştem volumul solid. Porozitatea rocilor. c) Factori geologici: structura şi caracteristicile litologice ale rocilor (porozitate. temperatura aerului.

În categoria rocilor poroase se cuprind: pietrişurile.5 mm– 1. În cazul porilor cu dimensiuni sub 0. fisuri amplasate diferit. în condiţii de presiune şi temperatură normale. Când porii (golurile) au diametre mai mari de 1. calcare. permeabilitatea se caracterizează prin coeficientul de permeabilitate (kp) numit şi coeficient de filtraţie (kf). bolovănişurile.5 mm – 0. Porozitatea rocilor (după I. gresii compacte etc. Dacă avem în vedere condiţiile de formare şi de existenţă a rocilor. Apa pătrunde iniţial în aceşti pori. 3.33 Tabel nr. 1 darcy = 0. rocile se împart în două categorii: roci poroase şi roci compacte. sau cu pori reduşi: eruptive.2 mm porii se numesc supracapilari. Din punct de vedere al permeabilităţii.966 x 10-3 cm/s (rotund: 1 darcy = 1 x 10-3 cm/s) În practica hidrogeologică. Porii cu diametre cuprinse între 0.5 În funcţie de mărimea porozităţii. iar circulaţia apei în aceste condiţii este puternic influenţată de forţa de capilaritate (adeziune la pereţii porilor) şi nu mai respectă legile hidrodinamice.1. Pişotă şi I. dar staţionează datorită forţei de absorbţie. Permeabilitatea se măsoară în cm/s dar. Buta. Deci nu este o legatură proporţională. 1975) Felul rocii Sol Argile Cretă Nisip. Alte roci sedimentare (calcare. gresii dure. dolomite) precum şi cele eruptive sau metamorfice au pori puţini. feţele de stratificaţie sau fisuri iniţiale) sau secundară (golurile sunt formate prin dizolvare de către apă sau prin fisuri rezultate din contractarea rocilor). argilele. pietrişuri. gresiile slab cimentate) sunt poroase şi permit o circulaţie lesnicioasă a apei. Permeabilitatea depinde de porozitate dar nu direct proporţional. temperatura şi vâscozitatea apei. 3. fără legături între ei. lipsite de pori. porozitatea poate fi primară (golurile dintre granulele rocilor sedimentare.5 – 20 5 – 15 1 0. Permeabilitatea Este acea proprietate a rocilor care le face să permită circulaţia apei prin porii lor. iar circulaţia apelor se face însă după legile hidrodinamice. care permit circulaţia apei diferenţiat şi au o permeabilitate neomogenă. Ea depinde de modul de aranjare a particulelor de rocă.002 mm se poate vorbi de fenomenul de subcapilaritate în care circulaţia apei este imposibilă. marnele.2 mm se poate vorbi de macroporozitate (cavernozitate). în practică. Unele roci sedimentare (nisipuri. dimensiunile porilor.2. între porozitate şi permeabilitate. La diametre cuprinse între 0. conform pricipiilor hidrodinamicii apelor subterane) şi impermeabile (fără . gipsuri. pietriş Porozitate % 30 – 50 10 – 50 10 – 40 18 – 47 Felul rocii Calcare Gresii Roci eruptive Cuartile Porozitate % 2. rocile se clasifică în permeabile (cu circulaţie bună a apei. şisturi cristaline. se foloseşte unitatea darcy: Un darcy este debitul de 1 cm3/s al unui fluid cu vâscozitate dinamică 1 centipoise care se infiltrează printr-un mediu poros cu secţiunea de 1cm2 sub acţiunea unui gradient de presiune de 1 atm/cm. străbătute de fisuri se încadrează rocile compacte. În categoria rocilor compacte.2. prundişurile. Rocile cu granulaţie foarte fină (argile şi marne) deşi au o porozitate mare (până la 50 %) nu permit circulaţia apei din cauza fenomenelor de absorbţie şi ele sunt practic impermeabile. cu fisuri.002 mm se numesc capilari. directă. fapt pentru care sunt considerate roci cu permeabilitate omogenă. piroclastitele.

. b) Apa higroscopică înconjoară cu o peliculă granulele rocilor. gazoasă (vapori). Apa din roci poate exista sub toate cele trei stări de agregare: lichidă.3.1 Tipuri de apă în roci Raporturile dintre apele subterane şi rocile magazin sunt deosebit de complexe datorită numeroaselor situaţii din natură. nu transmite presiunea hidrostatică şi se elimină numai sub formă de vapori. .forţa moleculară (atracţia moleculară) care influenţează atât mişcarea gravitaţională (pe verticală) cât şi menţinerea unei particule de apă într-un gol sau o fisură capilară. aceasta se întâlneşte în natură ca apă hidratantă (de constituţie. . existenţi în porii rocilor neumpluţi cu apă. de sus în jos. Gradul de îndesare . Depinde de compoziţia granulometrică (fiind mai mare la granulaţiile fine). pe măsura creşterii temperaturii.ca element chimic în compoziţia mineralelor. Ca = [(m1-m)/m] x 100 (%) m1 = masa naturală. higroscopică.00 – 0. 1975).. Rocile se împart din acest punct de vedere în: .4.66). Apa hidratantă se eliberează din roci progresiv.sub forma unor pelicule pe suprafaţa granulelor rocilor. Coeficientul de absorbţie se defineşte prin raportul dintre masa de apă reţinută de o probă de rocă în stare naturală şi aceeaşi probă uscată la 105 oC. apa din roci este supusă la două forţe care determină dinamica acesteia: .(D) Este starea de îndesare naturală a rocilor necoezive. saturată m = masa uscată 3. în timp ce apa zeolitică necesită temperaturi de peste 100oC pentru a fi eliminată. Pisota şi I. Buta. .66 – 1.2. de cristalizare) şi apa zeolitică (strâns legată de minerale. a) În ceea ce priveşte apa legată chimic existentă în roci.gravitaţia – care imprimă mişcarea pe verticală a apei. Este cuprinsă între 0 şi 1. Apa în roci 3. . În porii rocilor apa poate să existe sub mai multe stări (I.îndesate (D = 0. . În general. . gradul de îndesare şi de capacitatea de descompunere în prezenţa apei.33 – 0. spre deosebire de apa de cristalizare care este slab legată chimic).. peliculară.sub formă de vapori. 3. În stare lichidă apa este: legată chimic.2.00).33). Coeficientul de absorbţie Reprezintă proprietatea unei roci de a îmbiba şi reţine o anumită cantitate de apă. Fierbe la 100oC şi îngheaţă la -78oC.foarte îndesate (D = 0.afânate (D = 0. . în reţeaua de cristalizare. pietrişurile şi nisipurile.3. Cele mai permeabile roci sunt prundişurile.34 circulaţie.în stare solidă (în rocile îngheţate de la poli şi de pe munţii înalţi). gravitaţională. solidă (gheaţa). sau cu circulaţie imperceptibilă). 3.3.

35 c) Apa peliculară reprezintă un alt înveliş (peliculă) subţire care înconjoară granulele şi se menţine datorită forţelor de atracţie moleculară.1) Subzona de evapotranspiratie Subzona de retentie Subzona capilara Nivel piezometric Strat acvifer Apa capilară Apa gravifică Infiltrări eficace Apa de adeziune Zona de aeraţie infiltraţie Zona de saturaţie filtraţie Strat impermeabil Figura nr. Zone de umiditate Într-un teren cu roci permeabile. Nu circulă gravitaţional. apele subterane se dispun până la o anumita înălţime. Zonele de umiditate din scoarţa terestră . Se evaporă la 100oC şi îngheaţă la -1oC. dependente de mărimea diametrelor porilor pe verticală.2. variabila. până la uniformizarea grosimii particulelor. 3. 3. numită nivel freatic sau nivel piezometric. d) Apa gravitaţională circulă printre granule sub acţiunea forţei gravitaţiei şi are caracteristicile termice ale apei normale. Repartiţia apei în sol şi subsol. Transmite presiunea hidrostatică şi se deplasează conform legilor hidrodinamice. prin atracţii reciproce. Transmite presiunea hidrostatică.3. dar poate trece de pe o particulă pe alta. situaţia se prezintă astfel (figura nr. de jos în sus până se evaporă). Schematic. situate peste un strat impermeabil. 3.1. În funcţie de dimensiunile porilor poate fi liberă (fără alte influenţe decât gravitaţia) şi capilară (se deplasează prin forţe capilare.

Are porii umpluţi parţial cu apă. aer şi vapori de apă. În zona de saturaţie se produc fenomene de cimentare (datorită sărurilor de Ca. are grosimi de 0. Grosimea acestei subzone este de 1 – 3 m. cu grosime variabilă. apă peliculară şi apă capilară continuă. 3) subzona capilară conţine apă higroscopică.36 a) Zona de aeraţie reprezintă partea situată deasupra nivelului piezometric. b) Zona de saturaţie. situată sub cea dintâi. Grosimea acestei subzone variază invers proporţional cu granulometria (30 – 40 cm în nisipuri. Volumul de apă este egal cu capacitatea de retenţie. inferioară a apelor subterane se consideră a fi între 9 şi 12 km. Când umiditatea scade la limita minimă se atinge coeficientul de ofilire sub care apa (câtă mai există) nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor. Culoarea zonei este verde – albăstrie datorită reducerii oxizilor. de salinizare etc. datorită fenomenelor capilare. Aici fenomenele de secetă se pun cel mai bine în evidenţă. De aceea culoarea ei este mai închisă decât a rocilor de dedesubt. la limita inferioară. deci toţi porii sunt saturaţi cu apă. La partea superioară apa capilară continuă trece în apă capilară izolată. în funcţie de oscilaţiile acestuia. în toate celelalte subzone. Această zonă continuă se numeşte strat acvifer şi de aici se fac alimentările cu apă. iar temperaturile cresc conform treptei geotermice. Aici. piritizări). Înălţimea subzonei capilare variază odată cu nivelul piezometric. temperatura atinge punctul critic al apei şi indiferent de presiune apa se evaporă. Adâncimea limită. 2) subzona de retenţie.5 – 2 m (uneori până la 20 m). Apa din aceasta subzonă este suspendată (higroscopică. . în care procesele de evaporaţie şi evapotranspiraţie sunt deosebit de active (aici sunt majoritatea rădăcinilor plantelor). Mg şi SiO2 care se depun în pori) şi de î nlocuire (metasomatism) a unor substanţe labile cu altele mai stabile (silicifieri. 200 -300 cm în argile).Cuprinde trei subzone: 1) subzona de evapotranspiraţie (de la suprafaţă). În această subzonă au loc numeroase procese chimice de oxidare şi reducere. apă capilară şi capilară izolată) şi nu are legături hidraulice cu zona capilară. Porozitatea se reduce foarte mult prin presiune litostatică. prezenţei sulfurilor şi silicaţilor de fier rămaşi neoxidaţi. Este situată sub nivelul piezometric.

ajung până la stratele impermeabile. Elementele stratelor acvifere Fig.4.2.3. nivelul freatic scade Figura nr. unde apar izvoarele (figura nr.3). Strate acvifere . Strat acvifer liber b. 3. A. Rocile situate deasupra stratului impermeabil saturate în apă de infiltraţie se numesc roci acvifere. Părţile componente ale unui strat b.). Modificări ale nivelului freatic din diferite cauze naturale şi artificiale Elementele componente ale unui strat acvifer sunt: zona de alimentare (situată deasupra.2. 3. 3.partea activă reliefului P. În cazul stratelor libere. Strat acvifer captiv Figura nr.3. Modificarea aspectului nivelului impermeabil acvifer: freatic determinat de litologia Zonă(cu de oscilaţiile aeraţie NP libere).3. Strat captiv d. acvifer Zonă de saturaţie Izvor Izvor S. Stratele acvifere sunt libere (freatice). Situaţiile din natură sunt deosebit de complicate deoarece există mulţi factori de influenţă (Figura 3.partea pasivă (apa se mişcă sub presiune Strat Lac 2 hidrostatică).37 3. N. zona de dezvoltare (respectiv extinderea stratului şi cantonarea apei) şi zona de descărcare (drenare) situată la cotele cele mai joase. 3. atunci când se dezvoltă între orizonturi impermeabile (figura nr.P. zona de alimentare se suprapune peste cea de dezvoltare. Prin săparea unui şanţ. Schimbarea nivelului apelor freatice în funcţie de variaţia reliefului e. A P S Zonă de alimentare Râu Zonă de descărcare Zonă de alimentare Strat impermeabil Zonă de acumulare Zonă de Nivel freatic descărcare Strat impermeabil Strat a. Strate acvifere Apele pătrund în roci prin infiltraţie sau prin condensarea vaporilor şi sub influenţa gravitaţiei. La partea superioară stratul acvifer este delimitat de nivelul piezometric.P. Influenţa unui lac de baraj 2 1 c.partea stagnantă (profundă) 1 A.4. iar apa care saturează aceste roci formează stratul acvifer. Strat impermeabil a. N. Strat freatic B. 3. până la suprafaţă).). atunci când deasupra nivelului freatic nu sunt pături impermeabile şi captive.

Aceeaşi noţiune se utilizează şi în cazul unor măsurători operative. În cazul apelor stagnante se foloseşte noţiunea „hidrostatic”. dar şi în roci sedimentare mai vechi. prezintă oscilaţii termice mari şi îngheaţă iarna. sub acţiunea presiunii piezometrice (H). formând lentile de apă liberă la diferite nivele (figura nr. dispar în perioadele secetoase şi reapar după ploi. la care apa se menţine în echilibru stabil. Apele din zona de aeraţie şi raporturile lor cu apele freatice 3. Când pânza de apă coboară. respectiv „suprafaţa hidrostatică” sau „nivel hidrostatic”. mai mare în perioadele de secetă şi mai mică primavara şi după ploi. constituie principala cale de migrare a elementelor în scoarţa terestră. deoarece se alimentează din precipitaţii. suprafaţa acesteia se numeşte suprafaţa de depresiune iar un profil (secţiune) devine profil de depresiune.2. Stratele acvifere freatice se alimentează în principal prin infiltrarea directă a precipitaţiilor şi se caracterizează prin curgerea continuă a apei de la un nivel superior către un nivel inferior. În timpul precipitaţiilor se întâlneşte şi apa liberă care se infiltrează în adâncime sau se acumulează local. 3. de aceea conţinutul de microorganisme şi substanţe organice este mare.38 Precipitaţii Lentilă de apă Râu Zonă de aeraţie Nivel piezometric Strat impermeabil Fig. în funcţie de volumul de apă. Strate acvifere freatice a) Suprafata şi nivelul piezometric Primul orizont acvifer cu extindere mare care există sub suprafaţa terenului se consideră strat freatic. situată în partea superioară a litosferei.). dacă acestea sunt scoase la suprafaţă de către eroziune şi afectate de procese geomorfologice. b) Morfologia suprafeţei piezometrice . care se efectuează în foraje şi care identifică adâncimea nivelului la un moment dat. - Caracteristicile apelor din zona de aeraţie sunt: au caracter temporar. Suprafaţa pe care se aplică presiunea piezometrică se numeşte suprafaţa piezometrică. iar nivelul superior al stratului saturat. ca nivel.3. Este cantonat în depozite superficiale permeabile. 3.3. mediul poros de aici este subţire şi nu filtrează apa. exprimată prin diferenţa de nivel între suprafaţa superioară şi cea inferioară. fapt ce impune evitarea utilizării acestor ape pentru consum. au mineralizare variabilă. Termenul „piezometric” se foloseşte atunci când apele subterane se consideră în mişcare (în curgere).1 Apele din zona de aeraţie În analiza mai aprofundată a stratelor acvifere libere sau captive trebuie avută în vedere şi zona de aeraţie. 3.3. cuprinzând solurile şi sedimentele mai noi.5. având porii adesea umpluţi cu aer. eruptive sau metamorfice.5. de regulă cuaternare. spre zonele de descărcare.3. se numeşte nivel piezometric.

a. Factorii care determină aceste variaţii sunt: precipitaţiile. Uneori apele freatice din lunci sau de la baza versantului ajung până la suprafaţă producând inmlăştiniri (ape suprafreatice). c) Adâncimea şi oscilaţiile suprafeţei piezometrice În funcţie de raporturile dintre alimentare şi descărcare ale stratelor acvifere. Dacă vorbim de adâncimea efectivă a nivelului piezometric. în mare. nivelul lor piezometric (suprafeţele piezometrice) prezintă oscilaţii. 3. domuri şi convergente în zone depresionare. curbe freatice. (figura nr. în caz de irigaţii etc. în care curgerea apei se face paralel cu liniile de drenaj. depresiuni tectonice etc. Liniile care unesc puncte cu aceeaşi adâncime a suprafeţei piezometrice se numesc izopiete. greabănuri. Liniile de curent sunt divergente în conurile de dejecţie. Raporturile nivelului piezometric cu topografia locului şi cu unităţile hidrologice Raporturile normale dintre suprafaţa piezometrică şi cea topografică pot fi tulburate de accidente tectonice (falii. 50 – 100 m pe interfluvii înalte şi înguste. în albia unui râu. în cazul apariţiei punctelor de descărcare (izvoare.39 În general suprafaţa piezometrică urmăreşte. Amplitudinea acestor variaţii diferă de 2 – 10 m în lunci. 10 – 20 m pe interfluviile joase. construirea barajelor.6. canalelor de desecare sau de irigaţii. 3. suprafaţa topografică. Suprafaţă topografică Râu Nivel piezometric Legătură cu nivelul apei din râu sau canal Strat impermeabil Influenţa irigaţiilor Canal de desecare Canal de irigaţii Figura nr. într-o tranşee. dar mult mai estompat şi cu unele accidente suplimentare. într-un canal. Varietatea mare a situaţiilor din teren impune forme diferite ale suprafeţelor piezometrice care se grupează în trei tipuri: strate acvifere cilindrice. hidroizohipse. unde schimburile sunt mai rapide.). aceasta variază în limite foarte largi: 2 – 6 m în lunci. de evoluţia tectonică a regiunii şi de intervenţiile antropice. Oscilaţiile nivelului piezometric depind de condiţiile de alimentare şi de strat. exploatarea intensă a apelor (ca elemente antropice). datorită granulometriei grosiere a aluviunilor şi a porozităţii cu dimensiuni mai mari şi sunt mai mici pe interfluvii. piemonturi mari sau în zonele carstice. s. modificări ale nivelului de bază naturale (ca elemente naturale).6). d) Alimentarea stratelor acvifere freatice . evapotranspiraţia. digurilor. strate acvifere radiale (convergente sau divergente) în care suprafaţa piezometrică este conică.

figura nr. râuri.40 În ceea ce priveşte alimentarea stratelor freatice. 3. din strate acvifre de adâncime sub presiune (ascensionale sau arteziene) şi din surse artificiale.7). Maroşi. 3. aportul de apă provine din precipitaţii (figura nr. Alimentarea stratelor . Preda şi P. în timp ce.7.8. Alimentarea stratelor freatice din precipitaţii (după I. 3. 3.8). din surse de suprafaţă (lacuri. Figura nr. fenomenul este invers (râul alimentează pânza freatică). apele subterane alimentează debitele de apă. 1971) Figura nr. în cazul râurilor se poate vorbi de un schimb continuu de ape: în perioadele lipsite de precipitaţii când nivelul apei din râuri este scăzut. în cazul viiturilor. Asupra modului de alimentare mai facem menţiunea că.

Strat acvifer din lunca Siretului f1) Stratele acvifere din luncile râurilor (figura nr. 3. Drenarea stratului acvifer freatic . 3. schimb de ape cu râul).) Adâncimea apelor freatice este în general redusă 2 . În natură există o mare varietate de situaţii în ceea ce priveşte aceste acvifere.9. dacă şi rocile permit acest lucru. în zone salifere conţinutul mineral este mai mare. aceste strate acvifere sunt de regulă foarte bogate.10. Preda şi P. Figura nr. 3. f) Tipuri de acvifere freatice Stratele acvifere freatice se diferenţiază în funcţie de litologia şi unitatea morfologică în care apele se acumulează. Maroşi. Avantajul constă în faptul că. 1971) e) Mineralizarea apelor subterane Conţinutul de substanţe minerale care se găseşte în apele subterane depinde de tipurile de rocă magazin.9). albiile şi văile au fost sculptate până la roci impermeabile care reprezintă „culcuşul” acestor pânze freatice. o mineralizare crescută. mineralizarea este slabă. Figura nr. 3. de umiditatea zonei şi de schimbul de ape.10. Strate acvifere importante se întâlnesc şi la baza teraselor (foste lunci). Apele au o calitate bună (dacă râurile nu sunt poluate) şi servesc pentru alimentarea populaţiei şi a obiectivelor economice.41 freatice din reţele de suprafaţă (după I. În condiţiile unei granulometrii grosiere şi cu o alimentare bogată (precipitaţii. În regiuni cu deficit de umiditate drenajul slab favorizează. de regulă. Drenajul acestor ape se face prin schimb cu albia râului şi pe direcţia generală de scurgere a cursului de apă (figura nr. mai mică la baza versanţilor şi pe sectoarele joase ale luncilor. de asemenea. În zone umede şi cu schimburi intense de ape.6 m. aport de pe versanţi. peste care s-au depus aluviuni în grosimi diferite (8 – 10 m) care constituie roci magazin.

se acumulează suficientă apă care este utilizată.3. În toate cazurile este vorba de granulometrii grosiere şi mari (pietrişuri. Uneori pot fi sub forma unor câmpii interfluviale întinse şi se alimentează numai din precipitaţii. Uneori apa dulce se menţine sub forma unor lentile Nivel piezometric cuprinse în masa mai sărată a apelor freatice marine. Când este un aport mai mare de ape dulci (precipitaţii. Aceste strate acvifere prezintă anumite particularităţi din cauza permanentului amestec dintre apele marine sărate şi cele continentale dulci. De regulă sunt bogate în apa situată la adâncimi mai mari în piemonturi şi mai mici în câmpiile piemontane. depozite monoclinale cu roci permeabile şi impermeabile alternante şi în depozite deluviale mai joase. f3) Stratele acvifere din piemonturile acumulative şi câmpiile piemontane. există mai multe strate acvifere captive suprapuse. 3. în cazul lor. în general. În natură.13. Alteori aceste interfluvii extinse sunt departe de albiile râurilor iar adâncimea coboară mai mult (20 – 30 m). Ariile interfluviale se prezintă în mod diferit. În zonele litorale aride.12). În cadrul acestei categorii se pot diferenţia strate acvifere cantonate în forme de relief specifice: conurile de dejecţie. captive şi produc înmlăştiniri. cuaternare. adesea. b) Morfologia suprafeţelor piezometrice.3. deltele continentale (subaeriene sau de uscat) şi piemonturile de acumulare. datorită faptului că şi diferenţele de altitudine sunt mai mari. mai saline. Aici.42 f2) Stratele acvifere freatice din zonele interfluviale . afluenţi). f4) Stratele acvifere în zona litoralului marin şi în câmpiile continentale. Poate exista şi o influenţă reciprocă cu apele unor râuri situate mai în apropiere şi atunci adâncimea nivelului freatic este mai mică. 3.3 Strate acvifere de adâncime Stratele acvifere de adâncime se deosebesc de cele freatice prin faptul că sunt situate între Strate impermeabile două orizonturi impermeabile. Complex acvifer caracteristicile acviferelor. 3. Apele sunt ascensionale sau arteziene. Stratele acvifere captive sunt mai puţin influenţate de agenţii externi deoarece alimentarea lor se face de la distanţe mari faţă de zona de acumulare şi de la diferenţe importante de altitudine. prundişuri şi nisipuri cu o mare capacitate de acumulare a apei . situaţiile sunt mai complicate (pante şi diferenţe altitudinale mari) care permit acumularea unor rezerve importante de apă. mai rar. în sinclinale.) Strate acvifere . Local însă. (Figura nr. Uneori depozitele deluviale acoperă izvoarele de la baza versanţilor provenite de la acvifere mai adânci. Caracteristici ale stratelor acvifere de adâncime a) Presiunea piezometrică (H) este. De obicei stratele acvifere de adâncime sunt cantonate în roci precuaternare.12. pe o anumită distanţă faţă de ţărm. dispuse sub forma unor complexe acvifere (Figura nr. 3. Alte tipuri de interfluvii se întâlnesc în zonele deluroase şi montane. apele mării pătrund şi devin freatice. acestea se situează peste cele sărate (având densitate mai mica) şi Zonă de alimentare formează acvifere mixte. fapt pentru care ele se mai numesc şi captive. mai mare decât în cazul apelor freatice. este mai greu de urmărit. Această poziţie se reflectă în dinamica şi Figura nr. După forma acestei suprafeţe stratele acvifere de adâncime sunt cilindrice când curgerea e uniformă şi parabolice sau hiperbolice în cazul curgerii neuniforme.

Figura nr. 1971) c) Alimentarea se face pe la capetele de strate prin infiltrarea precipitaţiilor sau a apei din râuri.) Figura nr. 3. în funcţie de particularităţile rocilor dar în general este mai mare decât la apele freatice (Figura nr. Alimentarea stratelor acvifere de adâncime (după I. 3. 1971) Clasificarea stratelor acvifere de adâncime Tipizarea acestor acvifere se face în funcţie de structura stratelor în care se acumulează. Compoziţia mineralogică variază local şi regional.14. în care apele subterane sunt fără presiune sau uşor ascensionale.14.) .15. în funcţie de altitudinea zonei de alimentare. Maroşi.16. Se disting: a) Strate acvifere cantonate în depozite orizontale. 3. Strate acvifere cantonate în depozite monoclinale b) Strate acvifere cantonate în depozite monoclinale cu presiune de strat mare. Preda şi P. Maroşi.43 Figura nr. Ex: în Podişul Moldovei şi Podişul Transilvaniei. 3. 3.15.) c) Strate acvifere cantonate în sinclinale cu alimentare pe flancuri şi cu presiune mare în partea joasă (Figura nr. Preda şi P.13. Strate captive cu curgere neuniformă (după I. Ex: Podişul Moldovei de Sud (Figura nr. 3.

17.18. Figura nr. 3. viteza de curgere . Apele subterane din rocile calcaroase Rocile calcaroase prezintă unele particularităţi în ceea ce priveşte compoziţia chimică. Maroşi. prezentăm câteva caracteristici hidrogeologice ale acestora. 3.3. văi în chei etc. Nivel piezometric artezian şi ascensional 3. conjugată cu fisurile şi diaclazele preexistente creaza spaţii noi pentru acumularea şi circulaţia apelor subterane. separate printr-o suprafaţă liberă. Alimentarea stratelor freatice de către stratele acvifere de adâncime cantonate în diferite roci: a) granulare. caracteristicile lito-stratigrafice şi relieful carstic format pe ele.3. Circulaţia apelor din carst depinde de forma. cu discontinuităţi. apele sunt ascensionale (Figura nr. 3. 1971) Acţiunea dizolvantă a apei. Fără a intra prea mult în detaliile de formare a spaţiilor libere din rocile calcaroase. seci prin care apa se scurge liber (Figura nr. uvale. b) carstificate (după I.44 Figura nr. creînd o multitudine de forme interne (grote.4. Particularităţile acestei circulaţii sunt: caracterul turbulent. 3. polii. dimensiunile. Preda şi P. Precipitaţiile căzute pe masa calcaroasă se infiltrează prin fisuri şi se acumulează în goluri. orizontală. dispunerea şi frecvenţa fisurilor. Când jetul de apă din foraj se ridică deasupra solului vorbim de ape arteziene iar când nu depăşeşte nivelul solului dar se ridică în foraj. 3.16. Strat acvifer captiv În ceea ce priveşte presiunile de strat acestea depind de diferenţele de nivel dintre zona de alimentare şi punctul de forare. Conţinutul mare de carbonaţi face ca aceste roci să fie solubile într-o anumită măsură. prin fenomene specifice. proprietăţile hidrogeologice. Pe baza acestei solubilităţi. procesele morfogenetice acţionează într-un mod deosebit.18). Zona de aeraţie are goluri mari. Se formează două zone: de aeraţie şi de saturaţie. peşteri) şi externe (lapiezuri.) Figura nr. Zona de saturaţie are porii şi fisurile pline cu apă dar nu se numeşte strat acvifer din cauza heterogenităţii rocilor.17).

În anumite situaţii curgerea ia un aspect de sifonare (cu intermitenţe).izvoare de preaplin: în structuri sinclinale. de pe flancul mai înalt pe cel jos. Tipuri: . prin el se înţelege practic numai apa de băut. Au debit constant. locul unde acestea ies la suprafaţă: în mare.izvoare de debordare: apa curge în sensul inclinarii stratelor şi apare la accidente structurale. Nivelul de bază al curgerii carstice este. . prin eroziune sau prin fenomene tectonice. grote. . la locul de contact apa iese „la zi” sub formă de izvor. Direcţia generală de circulaţie este verticală (circulaţie liberă) cu excepţia unor strate înclinate în care deplasarea apei se face pe diaclazele oblice ale rocii. Aici. direcţii de circulaţie complicate şi ponderea mică a volumului golurilor faţă de volumul rocii. Acestea sunt de obicei descendente şi au o răpândire mare. într-un lac. Se consideră că este de fapt o reîntoarcere a lor „la zi”. exurgenţă. temporare. emergenţă. Ele apar prin eroziunea depozitelor superficiale (izvoare de eroziune sau de depresiune) singulare sau în linii de izvoare. sare etc. dolomite. într-un râu. pentru apele care pătrund în carst prin fisuri. izvoarele de contact pot fi: . de regulă. .izvoare de revărsare: în caz de accidente structurale.izvoare de infiltrare şi de curgere: în roci solubile (calcare. apa curge invers.izvoare descendente: în sinclinale. Acest termen este atât de comun încât. temperatura variabilă. Izvoare Dacă stratele acvifere sunt deschise.4. sau la contactul a doua formatiuni geologice cu permeabilităţi diferite (izvoare de contact). ceea ce nu corespunde întru totul realităţii. resurgenţă. strate monoclinale şi sinclinale. pentru apele dulci (nu şi potabile) care apar în mod natural la suprafaţa terenului. c) Izvoare din strate acvifere de adâncime . Din această cauză s-au propus şi alte denumiri cu o destinaţie specifică. 3. nepotabile (mulţi agenţi patogeni din sol). porozitatea (macroporozitatea) nu este dată de aranjarea particulelor de rocă (care în fond este compactă) ci de fisuri şi goluri. canale. Se întâlnesc mai rar. după pătrunderea şi circulaţia în masivele calcaroase prin caverne. Clasificarea izvoarelor După zona de provenienţă din stratul acvifer: a) Izvoare din zona de aeraţie : debite mici. La rândul lor. se acumulează în adâncime şi apar la zi pe linii de falie sau grote. pentru apele care ies din carst.izvoare arteziene: pe linii de falie. gipsuri. au debit constant şi regim termic uniform.45 variabilă. b) Izvoare din strate acvifere freatice . .) .

metamorfice şi sedimentare cimentate). . Se cunoaşte creşterea temperaturii odată cu adâncimea. pietrişuri.din roci către atmosferă. dimensiunile porilor. Mişcarea apei legate După cum am menţionat într-un subcapitol anterior (3. o parte din apa legată trece în apă liberă. . dar la temperaturi mai mici de 100 oC. prundişuri. în funcţie de starea sa de agregare şi de raporturile acesteia cu particulele rocilor. 4. care degajă căldură.Apa higroscopică circulă tot numai sub formă de vapori. CIRCULAŢIA APELOR SUBTERANE Deplasarea apei prin porii şi fisurile rocii se desfăşoară după reguli hidrodinamice specifice. la temperaturi foarte ridicate. Circulaţia apelor libere Apa liberă circulă prin porii şi fisurile rocilor sub acţiunea a două forţe: capilară (ape capilare) şi gravitaţională (apa gravifică). . . în care apa nu circulă din cauza porozităţii reduse (roci eruptive. . 4. . bolovănişuri.46 Cap.2.roci acvifere. existenţa fisurilor şi a golurilor etc) fac ca circulaţia apelor libere din stratele acvifere să fie foarte diferită. Vaporii de apă se deplasează astfel: . prin care apa circulă cu viteze mici. În cazul apei peliculare circulaţia se efectuează atât sub formă de vapori cât şi în stare lichidă. nisipuri). există tendinţe de uniformizare a acestora. Vaporii de apă din roci provin prin pătrunderea lor odată cu aerul de la suprafaţă.roci acvifuge. capabile să producă reacţii cu degajare de apă. atunci când acestea există. La grosimi egale ale peliculelor acest transfer încetează.Apa legată chimic circulă numai sub formă de vapori. Aceste forţe care acţionează într-un complex extrem de variat de situaţii reale (porozitate.de la zone cu tensiune mai mare spre zone cu tensiuni mai mici. higroscopică şi peliculară. cu pori mici. atunci când tensiunile acestora sunt echivalente.1.de la stratele mai calde spre cele mai reci. în cadrul unui schimb permanent şi complex de gaze între litosferă şi atmosferă. Atunci când peliculele au grosimi diferite. sau în funcţie de diferenţele de tensiune. 4. sau prin evaporarea apelor subterane.roci acvilude. depăşind higroscopicitatea particulelor. De asemenea multe strate acvifere sunt situate în regiuni vulcanice sau cu un metamorfism intens. Mişcarea apei sub formă de vapori Vaporii de apă care ocupă spaţiile libere (fără apă) din roci se deplasează împreună cu aerul. .1) apa legată din roci poate fi: legată chimic.3.3. prin care apa circulă cu uşurinţă (grohotişuri. 4. În funcţie de modul în care apa circulă prin roci se pot deosebi: . Când peliculele sunt prea groase.

prin care apa se infiltrează şi circulă gravitaţional. în funcţie de aceste dimensiuni şi de timp. La limita cu aerul apare şi atracţia moleculară a acestuia.).1 Mişcarea apelor capilare Mişcarea capilară a apelor subterane are loc sub acţiunea forţelor capilare. Nivel de bază Înălţimea de ridicare capilară este direct proporţională cu valoarea tensiunii superficiale şi invers proporţională cu diametrul tubului capilar.1). 4. Apa capilară ascendentă este situată deasupra nivelului freatic (până la înălţimi de 10 – 15 m în cazul nisipurilor şi 6 – 12 m în argile). în sol şi sub nivelul acestuia. Mai sus.47 În funcţie de gradul de saturaţie al rocilor cu apă acestea sunt de două categorii: nesaturate. descendentă (funiculară) şi pendulară (manşetă).2.1. apele subterane circulă prin porii şi fisurile rocilor. prin care aceste forţe se exprimă în mod diferit. . Circulaţia poate fi verticală. În zona de aeraţie a unui strat acvifer. ridicându-se de la suprafaţa piezometrică la diferite înălţimi. rezultate din interacţiunea forţei gravitaţionale cu forţa tensiunii superficiale. 4. Porii mai mici ai rocilor reprezintă medii capilare complexe. Această subzonă se numeşte zona de saturaţie capilară sau franje capilară.3. dar existentă în realitate. Lichidul nu rămâne la acelaşi Nivel capilar nivel ci se înalţă în tub până la o anumită valoare h (înălţimea capilară) şi face la partea superioară un h menisc bine definit. sau se ridică prin capilaritate şi saturate. apa capilară este suspendată şi se menţine un timp după infiltrarea precipitaţiilor. În funcţie de mărimea porilor şi de dimensiunile fisurilor şi a golurilor. Tensiunea superficială rezultă din atracţia reciprocă dintre moleculele de apă care îi conferă acesteia o anumită coezivitate. Circulaţia apelor subterane se face în regim natural sau influenţat antropic (prin drenuri. 4. sub influenţa forţei gravitaţiei. laterală sau mixtă. în funcţie de gradul de umiditate al rocilor şi de distribuţia căilor de acces. De regulă capilaritatea se produce în cazul diametrelor mai mici de 0. câmpuri de puţuri de captare etc. respectiv stratele acvifere prin care apa circulă sub acţiunea legilor proprii.3. În funcţie de locul de formare şi modul de comportare. acceleraţia gravitaţională şi densitatea lichidului Figura nr. Mişcarea apei gravifice Datorită diferenţelor de presiune dintre zonele cu nivel mai ridicat şi cele cu nivel mai coborât. Forţele capilare apar ca urmare a atracţiei pe care pereţii porilor o exercită asupra apei. Când aceste forţe capilare sunt mai mari decât gravitaţia. 4. în apropierea nivelului piezometric apa capilară este continuă. Viteza ascensiunii capilare diferă în funcţie de granulometria rocilor.5 mm şi se poate constata α prin introducerea unui tub cu un astfel de diametru r într-un vas cu apă. Forţa capilară (Figura nr. în sens contrar forţei gravitaţiei. apa circulă laminar (în linii paralele) sau turbulent. apa capilară din zona de aeraţie poate fi ascendentă. Acest fenomen se numeste tensiune superficială şi se manifestă între particulele de apă şi pereţi porilor din roci. în condiţiile unor dimensiuni reduse ale porilor apa se ridică până la înălţimi diferite. mai slabă.

L = lungimea coloanei de nisip. particulele de apă se dispersează. iar dacă ţinem cont că prin aceşti pori circulă numai apa gravifică. iar dacă Re > 2300 curgerea este turbulentă. intensitatea şi durata ploilor. în cm. care sunt deosebit de importante în proiectarea alimentărilor cu apă. Din formulă se poate calcula viteza de filtrare (de curgere): V = Q/S formula generală V = K x S x I/S = K x I. în cm3/s. deplasarea particulelor acesteia se face în mod liniştit. în cm. este necesar să cunoaştem şi debitele. nedispersat. Masa de apă. H = înălţimea coloanei de apă. Legea lui Darcy. Dacă viteza de curgere a apei prin pori se menţine între anumite limite. iar regimul de curgere este laminar. în mişcare. obţinem viteza medie a lichidului (Vm). Viteza la care se realizează trecerea de la regimul laminar la cel turbulent se numeşte viteza critică. S = suprafaţa secţiunii de scurgere. secţiunea de scurgere devine reală (S x ne). Fiind vorba de curgerea apei subterane. Această viteză este în aparenţă mică. în cm2. dar omogeni. dar şi de granulometria rocilor care-i determină viteza. c1. Are un caracter de intermitenţă. Dacă avem în vedere numai secţiunea porilor (Sn). K = coeficient de proporţionalitate. paralele cu axul de scurgere. Aceste metode permit determinarea liniilor de curenţi şi echipotenţiale ale regimului de curgere. Regimul laminar implică o curgere unitară permanentă. În porii fără asperităţi numărul lui Reynold (Re) are valoare medie = 2300. I = H/L = gradientul hidraulic (pierderea de sarcină). Curgerea apei subterane prin roci poate fi studiată sub două aspecte: la un moment dat (când se face de fapt o constatare a existenţei sale) şi în timp (pentru stabilirea direcţiilor de deplasare). iar regimul de curgere devine turbulent. în cm/s. Vm = Q/Sn = KI/n . Darcy şi stă la baza a numeroase calcule practice de studiu şi valorificare a rezervelor de ape subterane. Această formulă a fost stabilită de H. iar aceasta este invers proporţională cu diametrul porilor şi temperatura apei. În porii rugoşi Re coboară la 600. suprafeţe. iar în porii cu secţiune variabilă Re = 540. se caracterizează prin linii. La viteze mai mari. iar viteza reală efectivă este dată de relaţia : Hp1 − Hp 2 l . b) Circulaţia laterală se desfăşoară în zona de saturaţie completă a acviferelor şi se efectuează în conformitate cu legile hidrulicii în medii poroase. Curgerea apei se realizează sub influenţa gradientului hidraulic (I). În acest caz dacă Re < 2300 curgerea este laminară. iar caracterul poate fi laminar sau turbulent. Q = K x S x H/L = K x S x I (l/s) unde: Q = debitul filtrat. fiind legată de frecvenţa. Infiltraţia prezintă o importanţă deosebită pentru alimentarea pânzelor acvifere şi asigurarea stării de umiditate în zona de aeraţie. deoarece ne referim la toată secţiunea de rocă. care reprezintă diferenţa de nivel (depresiune) pe unitatea de lungime: I= c) Regimul curgerii. Regimul curgerii apei prin roci a fost studiat de Reynold. Curgerea în regim laminar se desfăşoară prin pori cu dimensiuni reduse. caracterizată prin filete de apă continui.48 a) Circulaţia verticală este caracteristică zonei de aeraţie şi reprezintă mişcarea de infiltraţie de la suprafaţa solului şi până la nivelul freatic care îmbogăţeşte acviferul şi ridică acest nivel (infiltraţie eficace). tuburi şi filete de curent. Numărul Re condiţionează viteza critică.

/μ) x S x l σ = greutatea specifică a lichidului (fiind mineralizat).49 Ve = Q/S x ne = KI/ne. mineralizarea şi temperatura sa trebuie luate în calcul în contextul presiunilor mari. Kf = coeficient permeabilitate (cm/s) C = coeficient rugozitate Chezy R= raza hidraulica I=gradientul hidraulic Considerand Kf x C x √R = Kt (coeficient de curgere turbulentă) V = Kt x √I = KtI1/2 c4. considerate într-un anumit timp t. radioactivi. Coeficientul de permeabilitate intrinsec prezintă importanţă pentru studiul zăcămintelor petroliere. situate la adâncime mare. V = Km x I1/m m depinde de permeabilitate şi are valori între 1 -2 1/m Q = Km x S x I la porozitate şi 1. care este diferită în ceea ce priveşte numărul (volumul) şi dimensiunile porilor. În hidrogeologie se operează cu coeficientul de permeabilitate Darcy (K sau Kf) şi coeficientul de permeabilitate intrinsec. Kf = f(d x Sg x n x T) c3. ionici. are dimensiunile unei suprafeţe şi se exprimă. unde densitatea lichidului. Relaţia dintre coeficientul de permeabilitate Darcy şi coeficientul de permeabilitate intrinsec este dată de formula: Kf = Ki x σa/μ unde se păstrează semnificaţiile de mai sus. porozitate (n) şi temperatura (T). Mărimea porilor condiţionează cel mai mult circulaţia apelor.Coeficienţii de permeabilitate. Coeficientul de permeabilitate Darcy (coeficientul de permeabilitate sau coeficientul de filtrare) are valoarea unei viteze (lungime/timp) şi se poate exprima în funcţie de debit sau de viteză. c2. Qt S ⋅l ⋅t . V = Kf x I Daca gradientul hidraulic = 1 Kf = V Coeficientul de permeabilitate intrinsec (Ki). a scurgerii laminare şi turbulente. dependentă de temperatură. Kf = Permeabilitatea reprezintă volumul de apă gravifică infiltrată într-o unitate de timp pe o unitate de suprafaţă.Curgerea în regim de tranziţie (mixt) are loc în condiţiile unor roci cu granulaţii diferite. conform legii lui Darcy: Q = Ki x (σa. Vitezele determinate prin această formulă corespund cu cele măsurate cu diferiţi trasori colorimetrici. Ki = (μQ/S)/δa x I μ = vâscozitatea apei. Coeficientul de permeabilitate depinde de diametrul granulelor (d). Viteza se determină cu formula Chezy – Krasnopolski: V = Kf ⋅ C ⋅ R ⋅ I V = viteza (cm/h). Circulaţia apelor printre roci este determinată de porozitatea acestora. suprafaţa lor specifică (Sg). Curgerea turbulentă a apelor subterane este asemănătoare cu cea din râuri şi din canale. electrometrici. iar această influenţă este definită prin coeficienţii de permeabilitate.75 – 2 la fisuri. fapt ce determină o alternare pe intervale scurte.

respectiv lucrări de explorare hidrogeologică. seismice şi radiometrice. iată cum se procedează: a) Cercetarea în deschideri naturale: se efectuează observaţii în zone de aflorimente asupra geologiei rocilor magazin. Cunoaşterea direcţiei de curgere a apelor freatice este deosebit de importantă pentru necesităţi practice. Prin aceste metode se obţin informaţii privind structura şi litologia.4. fie pe intensitatea diferită a radiaţilor gamma emanate de roci. . Direcţia de curgere este dată de perpendiculara coborâtă din punctul cu cota maximă pe linia care le uneşte pe celelalte două (Figura nr. Pe scurt. Alimentările cu apă. Cercetarea şi valorificarea apelor subterane Studiul apelor subterane prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea răspândirii. Pe cât posibil se apelează şi la modelarea hidrogeologică.50 c5. Procedeul grafic (geometric) constă în alegerea pe un plan a cotelor absolute ale Np în 3 puncte dispuse pe cât posibil în triunghi echilateral. radioactivi etc. desecările. poziţia şi grosimea acviferelor. fuxina. exploatarea substanţelor minerale situate sub nivelul freatic sunt numai câteva din direcţiile de explorare a apelor minerale.4. toate studiile şi lucrările efectuate anterior. Se bazează fie pe vitezele diferite de propagare a undelor electromagnetice şi seismice prin stratele geologice. 4. Pentru lucrările hidrogeologice cercetarea se face de regulă în două etape: studiu general realizat prin prospecţiuni şi studii hidrogeologice speciale. regimului. Produsul de bază al prospecţiunilor este harta hidrogeologică. Acestea ajută la clarificarea structurilor geologice în zonele prospectate şi pot fi electrometrice. a existenţei stratelor acvifere. Este de înţeles că se valorifică pe cât posibil. b) Metode geofizice de prospecţiune hidrogeologică . Determinarea direcţiei de curgere a apelor subterane prin metoda grafică (geometrică) 4. şanţuri şi chiar foraje de mică adâncime. 4. În zonele lipsite de deschideri naturale se execută derocări.) sau procedee geometrice (grafice). fenolftaleina sau izotopi radioactivi. Ca trasori se pot folosi: fluoresceina.2). construcţia barajelor. particularităţilor şi posibilităţilor de valorificare ale acestora. adâcimea apelor freatice. 4. 142 140 A 138 izofreate 136 134 90o B C Figura nr. a calităţii apei. uranina.2. Direcţiile de curgere ale apelor subterane. irigaţiile.1. Prospectiunea hidrogeologică se execută prin cercetări în deschideri naturale şi cu ajutorul metodelor geofizice. Prospecţiunea hidrogeologică Ca primă fază a lucrărilor hidrogeologice. În practică se folosesc trasori (coloranţi. prospecţiunea hidrogeologică are ca obiective identificarea structurilor acvifere şi întocmirea hărţilor hidrogeologice asupra regiunii studiate. direcţia şi viteza lor de curgere etc.

4. c) Modelarea hidrogeologică. la scară. În perioada 1960 – 1990 explorarea prin foraje în scopul cunoaşterii resurselor subterane în ansamblul lor a cunoscut un avânt deosebit în ţara noastră.1:5 000. Modelele pot fi reduse (reproducere la o scara convenabilă) sau analoage (fenomenele sunt transpuse în domeniul fizicii şi cercetate prin alte mijloace).influenţe artificiale.51 Urmează operaţia de precizare a caracteristicilor apelor subterane identificate prin metodele de mai sus: presiunea. . zonele de alimentare şi de drenaj etc.regimul precipitaţiilor. structuri. d2) Întocmirea hărţilor hidrogeologice: . bor. al prospecţiunilor din teren.reţeaua hidrografică. temperatura.1:10 000.1:25 000. . . 1:1 000) se trec punctele căutate în teren sub formă de fracţii: cota terenului / adâncimea nivelului freatic. sintetic. constă în efectuarea unor experimente.pentru scopuri tehnice diferite (lucrări hidrotehnice.definirea structurilor acvifere în ansamblu. Fiecare dintre aceste lucrări au scopuri bine determinate. 4.pentru irigaţii. Reprezintă produsul final. izopiezele şi baza freaticului (patul impermeabil).1:2 000. d) Hărţile hidrogeologice. . .adâncimea suprafeţei piezometrice. d4) Interpretarea hărţilor cu hidroizohipse: Pe aceste hărţi se poate măsura: .2 Explorarea hidrogeologică Prin explorare hidrogeologică se completează cunoştinţele obţinute prin prospecţiuni. .direcţia de curgere a apei: perpendiculara pe izopieze. forajele (complexe). puţurile şi forajele. În ultimii ani se practică tot mai mult modelarea pe calculator. lunci.gradientul hidraulic: l = (H1 – H2)/L. puţurile (pentru debite).Hărţi hidrochimice. mercur.Hărţi cu hidroizobate – adâncimea NP.Se trasează izoliniile cu foarte mare atenţie. gropile.Pe harta topografică. . granulometrie.. construcţii etc. tranşeele.baza geologică: litologie. d3) Hărţi care se pot întocmi: . în . d1) d1) Conţinutul general al hărţilor hidrogeologice: hidrogeologice: . compoziţia chimică. acvifere. hidrocarburi.pentru substanţe minerale utile: săruri de potasiu. debitul.pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială. . la scări convenabile (1:50 000.). în laborator pentru precizarea mai bună a caracteristicilor. .construirea profilului de depresiune: un profil care urmăreşte topografia. galeriile. . modelele cu flux hidraulic (pentru curgere laminară) şi modele cu flux electric. . Pot fi: .speciale .date geomorfologice: linii generale de relief. Lucrările obişnuite de explorare hidrogeologică sunt: dezvelirile de strate. terase etc. .Hărţi cu hidroizohipse (izopieze) – cotele NP.date de tectonică. . Au fost executate.generale . . şanţurile. e) Prospecţiuni hidrogeologice pentru scopuri practice: . în funcţie de ceea ce se urmăreşte: ex: galeriile (pentru baraje).

calitatea şi regimul acestora. freaticul pe interfluvii – foraje de ord. d) Rezervele geologice: stocul de apă subterană din care numai o parte se exploatează. pe baza unor programe standard. deci Q = T x I x L1.foraj de adâncime). un număr de peste 5400 de foraje de mică adâncime şi 650 foraje de adâncime (până la 250 – 300 m). Produsul (Kf x H) se numeşte coeficient de transmisivitate (cm2/s). Calculul acestor rezerve se face prin două metode: . Sm = coeficientul de înmagazinare. S = L1 x H (lungimea sau grosimea stratului).52 scopul cercetării. temperaturii apei subterane (la 6 zile).5. urmărindu-se principalele depozite de ape freatice (luncile şi terasele – foraje de ord. În funcţie de coeficientul de transmisivitate (T) . care vizează atât caracteristicile naturale. Toate aceste date se centralizează şi se prelucrează prin metodologii specifice. a) Rezerve de regularizare – respectiv cantitatea de apă subterană cuprinsă între suprafaţa piezometrică minimă şi cea maximă. b2. A = suprafaţa stratului acvifer. O parte dintre aceste foraje au trecut în exploatare. Execuţia forajelor de studiu s-a făcut pe baza unor planuri de cercetare bine definite. b) Rezerve naturale – reprezintă cantitatea de apă subterană liberă cuprinsă între patul impermeabil şi suprafaţa piezometrică. chimismului (pe baza unei planificări speciale. H = grosimea stratului de apă. Q = Kf x H x I x L1. Kf = coeficientul de permeabilitate. rezervele de ape subterane se împart în patru categorii de bază. Q = A x H x Kf x I A = suprafaţa luată în calcul.studiul relaţiei între variaţia NP şi debitul de curgere. . Q = h x A x Sm h = denivelarea optimă. II – şi structura acviferelor de adâncime (FA . În reţeaua hidrogeologică din ţara noastră se execută cu continuitate observaţii şi măsurători. Înformaţiile care se obţin prin programele de observaţii şi măsurători permit cunoaşterea aspectelor principale privind rezervele de ape subterane. În funcţie de aportul prin precipitaţii şi pierderile prin drenare şi evapotranspiraţie. 4. . raportată la o perioadă mai mare de timp (sezon sau an). în scopul valorificării lor cât mai complexe.studiul variaţiei nivelului piezometric. la nivelul ţării. Reprezintă cantitatea maximă de apă care poate fi exploatată fără distrugerea echilibrului orizontului acvifer. c) Rezervele de exploatare. apoi se stochează într-o bancă electronică de date. I = gradientul hidraulic. Se calculează astfel: b1. Calculele se fac de către personal de specialitate. plecând de la formula lui Darcy: Q = Kf x I x S. I). Rezervele de ape subterane Rezerva de apă subterană reprezintă cantitatea de apă pe care o conţine un strat acvifer. cât şi influenţele antropice) şi a debitelor de apă (pe baza unui program de pompări experimentale). Reprezintă diferenţa dintre rezervele naturale şi cele de regularizare. definite asupra nivelurilor piezometrice (la 3 zile).

o mare parte dintre apele minerale au un rol curativ... clorurile..1. o parte din apele subterane prezintă caracteristici aparte de mineralizare. dar anumite elemente pe care le conţin au proprietăţi terapeutice... în principal. Mg++.CO2 liber ....... Descărcarea apelor puternic mineralizate prin deschideri naturale sau provocate constituie izvoare minerale. Tot în aceste regiuni. substanţe radioactive. Ar.. Fe++ sau Fe+++. apele subterane au constituit... În regiunile lipsite de scurgere superficială sau cu o reţea hidrografică săracă (zonele deşertice şi semiaride). H2S... Fluorul provine numai din apele juvenile.Temperatura +20 oC .. Substanţele minerale din apele termale provin. K . Ne. deşi termenul „ape minerale” este mai frecvent utilizat.. sulfaţii. Prin poziţia lor în interiorul scoarţei terestre. temperatură şi presiune. O2 şi H2. apele curative nu au o mineralizare deosebită........... Uneori. O parte dintre ele sunt şi de provenienţă internă: bromul.. hidrogenul sulfurat. Se poate constata că între apele minerale şi cele curative există unele deosebiri.. 10 . Al+++. Conţinutul de substanţe chimice din apele minerale este foarte diferit şi se găseşte fie sub formă de ioni = electroliţi (în cele mai frecvente cazuri).. În afară de soluţii..53 Cap.. VALORIFICAREA ŞI POLUAREA APELOR SUBTERANE Rezervele de ape subterane prezintă o importanţă economică deosebită. şi N...Ba+ ..... Clasificarea apelor ca minerale se face în funcţie de diferite concentraţii limită ale substanţelor pe care le conţin (în mg/l): .... provenite de la adâncimi mai mari au temperaturi ridicate.5 gr/l sau (500 mg/l).. În accepţiunea de „curative” prezentăm aici apele (izvoarele) minerale... 250 .Sr+ . din cele mai vechi timpuri. Sunt frecvente clorurile. în cazul silicei şi a hidroxidului feric. apele subterane reprezintă singurele resurse.3+ . fie sub formă coloidală (mai rar).Fe2+.. Se consideră ca minerale (curative) apele care au o concentraţie de cel puţin 0.. Putem vorbi în acest caz de ape minerale sau termale cu o largă gamă de întrebuinţări terapeutice sau pentru termoficare. cel mai frecvent CO2. unele ape minerale. În anumite regiuni vulcanice sau cu procese metamorfice intense.. Ca++.. 5.4 milivali ..... iodurile...... sursa principală de alimentare cu apă potabilă şi menajeră.Alcalinitate . bicarbonaţii. Prin proprietăţile terapeutice pe care le au asupra organismului.. În plus... din sol şi din subsolul în care sunt cantonate. prin filtrarea multor impurităţi odată cu infiltrarea şi printr-un plus de protecţie pe care îl asigură situaţia lor geografică. Elementele curative specifice din apele minerale sunt: fierul. sulfurile de + + Na . iodul.. în oaze.. în apele minerale se întâlnesc şi vapori de apă şi gaze libere... combinaţii cu Ba++.Li+ ... iodul. fiind denumite termale.. arseniul. fosfaţii. Izvoarele minerale În regiunile în care apele subterane au dizolvat cantităţi importante de substanţe din roci. 1 . 5 ..... 5. apoi mai rar: He. practic numai apele subterane sunt exploatate prin foraje de mare adâncime.. bromurile.Emanaţii radioactive 25 UM (unitati Mache) ... 10 ..... bromul etc. S+.. concentraţia acestora este mult mai mare decât în situaţiile normale.... sulfaţii.

Borşa... circulator. Biborţeni.aciditatea. 5 + .. 2 .. sulfaţi..hipotonică < a sângelui uman.I+ ….Br ..... Ape alcaline. Văliuţa. f... Tg.. etc... Sunt bicarbonate cu cel puţin 1000 mg/l. Ape oligominerale. Mg. .. . sulfaţi. cloruri de Na+). Moneasa.şi cationii: Na+...... au gust bun şi sunt folosite în hiperaciditatea gastrică. e. Valea Câinelui (Sinaia).35 – 50oC. 1 Calităţile terapeutice ale apelor minerale (curative) sunt reprezentate prin: ..... Apele sunt limpezi. Apele carbogazoase. Broşteni etc. Poiana Negri (cu mult CO2).1. sub formă de bicarbonaţi..hipotermale.. Acţiune terapeutică: sistemul nervos. Covasna. g. Breazu. Ape sulfatate. CO2.. Pot fi reci sau termale.Sulf total.HAsSO4 . Conţin peste 10 mg Fe/l apă. K+.Fe . sodice sau calcice. Covasna (bicarbonate cu Na şi K). .hipertonică > a sângelui uman.HAsSO2 .50 – 100oC. Buziaş. Apele alcaline conţin mult HCO 3.. fără miros şi cu gust plăcut.. Olăneşti. Văleni de Munte (ape alcaline sulfatate) şi ape clorurate sodice cu bicarbonat şi clorură de Na. Ca.. ..... Felix.. Zizin... apoi gaze (O2... Sunt slab mineralizate (1000 mg/l) şi conţin mai multe săruri (carbonaţi. b. . apele se numesc termale şi se clasifică astfel: . Ocna. Se pot deosebi: a..temperatura – foarte diferită . Ape feruginoase. sunt în general reci. Se folosesc pentru cure de băut sau de băi.. Mai conţin Na.. ..... Vâlcele.. iar temperatura are un rol secundar.. . Arcus... 1 . N2). Mg2+. sunt reci (9 – 15oC: Balvanyos. Conţin anionul SO42.. 1 (acid metaarsenios) . Ivanda. Tămaseie (alcalino – pământoase cu Ca sau Mg). Aceste ape sunt bogate în HCO3 (gaz carbonic până la 3000 mg/l) şi mai sărace în săruri.1. Clasificarea izvoarelor minerale Criteriul de bază de clasificare îl constituie mineralizarea... în care predomină clorurile de Na. 5. Se găsesc la Tuşnad. .radioactivitatea. Se caracterizează prin prezenţa sulfului sub formă de H 2S sau de sulfaţi de Ca. acidulat şi o răspândire largă: Ocnele Mari.. Ocniţa.gradul de ionizare (disociere electrolitică). Au gust sărat. Ape clorosodice.... Li. Călimăneşti. titrat . . Apele sulfuroase pot fi sodice sau calcice. c. Slănic Moldova. Ape sulfuroase. K.. Usturoi (Baia Mare)..starea coloidală.presiunea osmotică – izotonică = cu a sângelui uman. respirator. Mg. cloruri. Se găsesc la Bixad... Sunt slab bicarbonate. aparatul locomotor. Bălţăteşti.. 1 (acid arsenic) .... Harghita. . Au o concentraţie mare de săruri.... d. Cojocna.. Brădet... ..hipertermale....) sau termale (Oradea. Topliţa).20 – 35oC. Când T > 20oC.....alcalinitatea.mezotermale.. Au acţiune terapeutică multiplă şi se întâlnesc la Căciulata.. Bizusa.. Ca2+. Strunga. Sântimbru..... .54 . Ca.reci 1 – 20oC.... Văliuţa... Someşeni... Bodoc.... Şugatag etc.. Au gust plăcut şi se găsesc la: Borsec. Se folosesc în cure de băut (purgative) şi pentru băi: Amara.

e. c. Dorna Candreni. Podişul Moldovenesc: Apele minerale se găsesc în depozite de platformă (tortonian – sarmaţiene şi pliocene). Pungeşti. În România ele sunt cantonate atât în depozite vulcanice sau cutate din zona montană. Tomeşti.Batogu. Ocna – Şugatag.emanaţii: sulfuroase (Peştera Puturoasă).Maroşi. L. Reghiu. Broşteni. Frumos). Lipova. Şarul Dornei (cu As). Mineralizarea este determinată de climatul semiarid. Vânători – Neamţ. Câmpia Română – în lacuri sărate: L.în zona cristalino-mezozoică: Vatra Dornei. Călimăneşti. Balta Albă. Câineni. În Maramureş: Băile Coşcini. Lutu Alb. Slănic. Slănic Moldova. se găsesc aproape pretutindeni pe glob. 1974): a. . Muereasca (la Nord de Olăneşti). Vaţa. Bodoc. Covasna. Vatra Dornei. fiind legate de marile unităţi structurale ale ţării (I. L. Strachina. Topliţa. . Buziaş. Borsec. Hârlău. Tuşnad. L. Olăneşti. L. Balta Amara. se întâlnesc ape alcalino – sulfuroase în depozite jurasice la Topalu şi Mangalia. feruginoase (Tg.Techirghiol. L. h. Moneasa. Ocniţa. L. Căciulata. Iacobeni.Vaslui. Vatra Dornei. Cozia.Taşaul. Malnaş. . L. ca temperatură şi concentraţie. Jitia. Tătaru etc. Poiana Mărului.Movila Miresei. Borşa. Lanţul eruptiv Căliman – Harghita: se întâlnesc emanaţii şi ape minerale: .ape minerale: Bilbor. Breazu. izvoare bicarbonate care degajă direct în atmosferă). bogate în sulfaţi şi carbonaţi de sodiu. Ghimeş. Sf. Geoagiu. În Depresiunea Panonică: Băile Felix. Victoria. Târgovişte. Bivolari. lacurile: Ianca. specific. Văleni de Munte.2 Răspândirea apelor minerale Apele minerale de diferite tipuri. Sângeorz. Nehoiu.1. Fundata. f. Bălţăteşti. Tg. Chichinetu. Glodeni. i. Băiceni (Tg. În Depresiunea Transilvaniei: Sovata. Ocna. Limanurile Mării Negre – cuprind ape minerale provenite din apele mării închise de perisipuri sau prin dizolvări ale rocilor: ex.în zona subcarpatică (neogenă): Oglinzi. Paşcani etc.în zona flişului paleogen: Tazlău. granite): Băile Herculane. cât şi în podişuri şi câmpii. 5. Răducăneni. Ocna Sibiului.în zona flişului cretacic: Hangu. Sinaia. Vişeu. Copou). Micfalău. j. Climatul mai secetos a determinat apariţia a numeroase eflorescenţe saline. Varbilău. Brădet – Curtea de Argeş etc. Iapa – Roznov. Predeal. Caraorman.Preda şi P. Dăneşti . apele minerale se găsesc la: Săcele – Gorj. L. iar în depozite neogene: Govora. d.. k. L. În Munţii Apuseni: Geoagiu. b. depuşi în lagune. Carpaţii Meridionali. Se folosesc pentru cură internă şi băi. Lipova. Carpaţii Orientali: apele minerale sunt foarte variate şi răspândite în toate zonele acestui lanţ muntos. În paleogenul de pe partea lor sudică.). L. Dobrogea: mai ales în Dobrogea de Sud. Plopu. h. Jigodin g. mofete (emanaţii bogate în CO2. Au gust astringent. . Băile Turia. Corund. Buşteni. Amara. Grozeşti. Bujor) etc. magnezice (Breazu. Costeşti (Vâlcea). Plasca. Mănăstirea Neamţ.55 Iacobeni. L.Agigea. Ocnele Mari. . Se întâlnesc în zona rocilor acide (grandiorite. Sărat. Poiana Negrii. Beghea (Câmpulung Muscel). . Vizantea. Boholt. Ape radioactive. Apele sunt sulfuroase (Strunga. mai ales pe valea Cernei şi la Băile Herculane. Dorna Cândreni. Tulgheş. L. Moineşti. Gheorghe. Râmnicu Vâlcea.

preclorinare înainte de fierbere. b. în cantităţi limitate. bacili trebuie să fie nul. să conţină ioni minerali utili pentru organisme: Cl. încălzirea. cu zeoliţi).duritatea apei: apa să aibă o reacţie neutră sau slab alcalină. .scăderea conţinutului de fier şi mangan prin căderea pe snopuri de nuiele. Există deja propuneri ca astfel de ape (deocamdată greu de exploatat) să fie utilizate pentru încălzire. dar prezintă importanţă sărurile care precipită pe pereţii cazanelor de aburi sau ai conductelor. depind de destinaţia lor. Să fie proaspătă.56 La toate aceste ape mai trebuie menţionate zăcăminte de ape termale. sulf. K. microbi. . 5.2. cloraminare. conţinutul de aluviuni în suspensie este cel mai important. Cu. Pentru apa folosită în scopuri tehnologice trebuie respectate. Na. sulfaţi sau oxigen. . congelarea. . Conţinutul în alte săruri (cloruri de fier. agitarea. Apele folosite pentru băut sau pentru igiena corporală trebuie să corespundă anumitor exigenţe igienice. . incoloră. să fie lipsită de grăsimi. Ca.2. . . filtrare. Mineralizare generală sub 500 mg/l . electroosmoza) şi prin procese chimice (prin adaos de soluţii cu alte săruri.sterilizare. Se are în vedere reducerea unor elemente care condiţionează caracteristici ca: . Ameliorarea apei potabile Pentru utilizare ca ape potabile. 5. decantare. În cazul valorificării hidroenergetice. mangan etc) este dăunător. As – care sunt otrăvitori.decantare. de asemenea.2.filtrare. raze luminoase. situate la adâncime mare în zona Timişoarei şi la Bucureşti. apele naturale. C02 liber. ozonizare şi chimice (clorinare.să nu conţină compuşi de: Pb. Apa astfel pregătită. oricât de curate ar fi ele. c. Carbonaţii sunt utili în limite rezonabile: . Mg. 5.2. Calitatea apei potabile a.3. . viruşi. Calitatea apei folosite în industrie. tratare cu apă de var).scăderea durităţii prin procese fizice (expunerea la aer. bine oxigenată. Conţinutul de substanţe organice. anumite caracteristici fizico-chimice şi praguri limita la unii indicatori. prin diferite tipuri de filtre.tratarea apei colorate cu apă de var sau Na2SiO2.suprimarea gustului şi mirosului neplăcut. Aceasta se poate efectua prin două tipuri de metode: fizice (fierbere. Alimentările cu apă În alimentările cu apă.2. I. sunt supuse unor procese de ameliorare şi tratare ca: . limpede.aciditatea (ph) să fie în limite normale. calităţile pe care trebuie să le îndeplinească acestea. se acumulează în rezervoare sau se trimite direct prin conducte în reţeaua de distribuţie a localităţii. 5. Pentru alimentările cu apă industrială contează mai puţin conţinutul de microorganisme. inodoră. să aibă gust plăcut.1.

acestea constau. 5.. De obicei irigaţiile se efectuează cu ape de suprafaţă care corespund mai bine din punct de vedere termic. în colectarea şi eliminarea excesului de apă de pe . Acest coeficient se calculează la toate analizele fizico-chimice efectuate la apele subterane (în foraje). . . respectiv proprietatea de a afecta betoanele.ape foarte bune pentru irigaţii. Condiţiile geologice şi hidrogeolgice. . NaCl<2000mg /l. Coeficientul care stabileşte limitele concentraţiilor unor substanţe pentu ca apa să fie sau să nu fie bună pentru irigaţii este numit coeficientul de irigaţie. Pentru scăderea concentraţiilor nedorite se aplică amendamente cu CaS04. Temperatură: Se reglează în bazine speciale de acumulare.spuma – este capacitatea unei ape care conţine uleiuri. În legătură cu aplicarea irigaţiilor trebuie făcută menţiunea că sunt necesare metode care consumă cât mai puţină apă. în principal.A. odată cu evaporarea apei. care sărăturează solul.causticitatea: proprietatea apelor alcaline de a distruge fierul din conducte şi instalaţii. Ka < 1. Compoziţia chimică: Limita maximă normală pentru rezidiul fix (conţinutul total de săruri) este de 1700 mg/l. sau urcă prin capilaritate şi modifică starea solului. grăsimi etc. Astfel de situaţii care au dus până la înmlăştinirea unor zone întinse s-au produs şi în ţara noastră (Bărăgan. adâncimea Np trebuie să fie destul de mare pentru a se evita înmlăştinirile.57 Apele dure precipită săruri de Ca şi Mg pe pereţii cazanelor şi a conductelor care. Prezintă importanţă. În schimb combinaţiile cu azotul şi fosforul sunt utile. dacă este vorba de anumite săruri agreate de plante. Toate aceste aspecte se au în vedere. pentru a se evita creşterea nivelului freatic normal al suprafeţelor irigate de către surplusul de apă. Cele mai dăunătoare sunt sărurile de sodiu fiind admise în cantităţi mici (Na 2C03<1000mg/l . de a face bule sau baloane de vapori la încălzire. se foloseşte apa subterană.agresivitatea apei. Ka = 18.2 – pot duce la degradarea solurilor dacă nu se drenează . Coroziunea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de curenţii locali din conducte.) În ceea ce priveşte hidroamelioraţiile. Na2S04<5000mg/l). deoarece permeabilitatea are un rol important. sau apele superficiale sunt poluate. deci. contribuind şi ca îngrăşământ. Fenomenul se numeşte sărăturarea solurilor. În plus. care reacţionează cu Na2C03 şi cu Na2SO4. Categorile sunt : Ka >18. se distrug.3.coroziunea: respectiv capacitatea de a eroda părţile metalice prin înlocuirea fierului cu hidrogenul din apă. Condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinească apele pentru irigaţii se referă la: a. pentru ca instalaţiile să fie fiabile şi să funcţioneze la randamentele proiectate. Ka = 6 -1. Valorile limită au fost stabilite de V. b. în categoria cărora locul principal îl ocupă desecările. Câmpia de SV etc. mai ales. În funcţie de tipurile de săruri.2 – ape nocive. un aspect de care trebuie să se ţină cont în irigaţii.6. acestea se depun în porii rocilor. Uneori nu sunt dăunătoare nici concentraţii de 5000 mg/l (limita maximă). Irigaţiile şi hidroamelioraţiile. până ce îl face neproductiv. Conţinutul chimic al apelor reprezintă. . cât. mai puţin dăunător. c.pot fi utilizate cu amendamente. În situaţiile în care nu există o reţea hidrografică permanentă care să asigure debite de irigare.Priklonski. cu timpul. atât pentru economie.

. cuprinzând aerul. respectiv în bataluri bine impermeabilizate.analize efectuate de însăşi agenţii producători în laboratoare proprii.Depozitele de gunoaie menajere . azotiţi. Au caracter judeţean şi se referă în genere la parametri speciali. acizi etc. Între noxele care pătrund în pânza freatică din apele uzate. direcţiile de orientare a surplusului de apă etc. spălate de ploi şi infiltrate. hidrogen sulfurat.Circulaţia auto intensă. odată instalat. vegetaţia şi fauna şi chiar spaţiul cosmic.. după vărsarea în emisari.Apele evacuate din unităţi industriale. în funcţie de scopul lucrărilor (desecări agricole. depuse apoi pe sol. 5.Emisiile în atmosferă ale noxelor industriale . . hidrogen sulfurat. neamenajate în sistem ecologic. sau prin locurile prost impermeabilizate şi cu porţiuni în care betoanele (conductele) sunt fisurate sau distruse. Un exemplu îl constituie starea proastă a canalizărilor din majoritatea centrelor populate datorită vechimii lor mari. uree.Folosirea îngrăşămintelor chimice în agricultură. sursele de poluare ale apelor subterane şi conţinutul noxelor sunt deosebit de variate şi de complexe. care se infiltrează prin talvegul şi malurile canalelor de evacuare pe sectoareale neimpermiabilizate.Apele de suprafaţă poluate . Şi în cazul desecărilor trebuie respectate norme tehnice precise privind adâncimea canalelor sau a drenurilor. poluanţii din râuri şi lacuri ajung în apele subterane. . apa. constituie o sursă activă de poluare a pânzei freatice (prin spălarea lor de către precipitaţii şi antrenarea spre adâncime.Complexele agrozootehnice. Principalele surse de poluare a apelor subterane sunt: .). . . . . azotaţi. Pb. aceste ape rămân periculoase mult timp (20-50 ani) după dispariţia surselor de poluare. intense. pentru amenajări urbane. fosfor etc. combaterea alunecărilor de teren etc. din cel puţin două motive: acestea constituie principala sursă de alimentare cu apă potabilă şi pentru industria alimentară şi durata mare a existenţei fenomenului. prin infiltrare) cu amoniu. industriale menţionăm: fenoli. diferite substanţe. ca şi în cazul de mai sus.Apele tehnologice care se infiltrează direct (din cauza pierderilor) pe platformele industriale .4. solul. acizi. complexe şi de durată şi ele afectează toate componentele acestuia. . Monitorizarea acestor situaţii se efectuează printr-o reţea complexă de puncte de prelevare a probelor şi de efecture a analizelor chimice şi biologice. produse petroliere. Poluarea apelor subterane Procesele de poluare a mediului înconjurător au devenit tot mai frecvente. de la care se scurg şi se infiltrează în sol amoniac. Poluarea a devenit o problemă gravă a omenirii. Odată poluate. cianuri. care. ajung până la urmă pe sol. Înlăturarea apei în exces se face prin canale deschise şi drenuri de adâncime care intersectează pânza freatică. iar calitatea acestora din unele zone este deja compromisă.58 anumite terenuri. Hg) etc. În cazul apelor subterane. Prin schimbul permanent de ape cu pânza freatică. În cadrul acestei monitorizări distingem: . Zn. Se cunoaşte faptul că mişcarea apelor subterane se face cu viteze reduse.analize efectuate de organele sanitare. baze. care emană în atmosferă produse nocive. . poluarea acestora este şi mai gravă..analize efectuate de către Direcţiile bazinalor de Ape. fier. metale grele (Cu. mai mult sau mai puţin epurate. . După cum se poate constata.

”SOFERT” S. determinaţi 1 2 3 4 5 6 7 8 9 PH Fluor Amoniac Sulfaţi Subst.0-0. organice Amoniu Azot Uree Fosfor Canton C.5-7.4 Staţia Betoane 5.0 4.C.9-2. 5.4) prezentăm câteva rezultate ale unor analize efectuate pe platformele industriale Sofert – Bacău şi Săvineşti .9 Tanc amoniac 8.1 600-900 60-130 0. CMA 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 % 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 Vaori mas (mg/l) max 294 815 4.C. – 1992 Nr. În tabelele de mai jos (tab..9 900 316 83 2978 2555 912 10. Bacău Valori măsurate ( mg/l ) în puţuri amplasate la: Nr.Roznov. “Sofert” S. 5.4 medie 205 435 2. şi propagarea poluanţilor în pânza freatică din aval (Zărneşti.3-3. 5.4-1.5 400 3 5 0.3 Instalaţia demineralizare 8.0 4.3.0 0.1.2.6-4.0-106 150-200 150-200 170-340 130-320 75-180 0.0-5.6 11.2 Calitatea apei subterane în perimetrul S.7 1.2 1.R 6. crt.0-144 0.0 Poluant CCOMn NH4 PO4 CCOMn Deminera.0 0 120-680 Tabelul nr. 5.5 Analize lunare Nr 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 Dep.F.0-7. 5.1-9..0-0.4-0.75 170-230 53-79 15-30 10-22 0 0.0-45 200-290 140-190 90-280 80-250 60-160 0.5 1. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Sectorul analizat Halda de Fosfogips CMA Mg/l 3 5 0. nr. Impurificatori crt.5 3 5 0.A.0-9.. 5.1 Situaţia impurificărilor din perimetrul S. Vânători) Tabelul nr.NH4 lizare PO4 SO2 CCOMn Tanc de NH4 amoniac PO4 .1 0.59 Între toate unităţile care efectuează analize există o conlucrare permanentă.83 458 212 51 1565 196 498 5.1-0.A.

4 Influenţa poluanţilor din pânza freatică din perimetrul industrial FIBREX – AZOCHIM asupra calităţii apelor freatice din aval Indicatorul Amoniu (NH4) Azotiţi (NO2) Azotaţi (NO3) Duritate totală Calciu (Ca) Sulfaţi (SO4) CMA 0. Costişa .3 30-41 11-25 16-22 5.5 0.4 420 1520 44 12. Valorile concentraţiilor sunt în mg/l.6 17.5 15.05 45 20 100 200 Valori maxime 12.09 56 0.3. Costişa Slobozia.76.4 Amoniu (NH4) 0.3 21.5-7.6 Locuri identificate Vânători.5 6.8 31.57 10-16 6.0 6.60 Tabelul nr. Tabelul nr.005 Azotiţi (NO2) 0 Azotaţi (NO3) 45 Detergenţi 0.5-7.9 221 266 1190 . conform STAS.2 18. Zăneşti. Costişa Vânători.062.4 0.5 6. 5.5 Except Turn ADPForaj 8 2.65 10-24 6.5-7.2 15.4 1. 325.2-7.0-7. 32.9 165 57.0-6. ”FIBREX” S.C.4 149 631 233 92.1 61. Săvineşti.3 4.A.18 Cerce tareForaj Mela naForaj 9 CianuriForaj 5 4. 5.2 0. 70 42.3 Câţiva parametri de calitate a apelor freatice din perimetrul platformei industriale S.2 21.46 Parametri determinaţi 9.7 68. Costişa Vânători. Costişa Vânători. Săvineşti.15 0.88 0.6 0. Zăneşti.2 1.05 Sulfaţi (SO4) 200 Clor (Cl2) 40 CCOMn 2.9 170 Notă: CMA = concentraţie maximă admisă.1 159 57.8 3.03 1.32 Concentraţie maximă admisă CMA mg/l Adm Adâncimea probei (m) T apa ( ºC) PH 6.7 43.2.6 214 3.2 Calciu (Ca) 100 Magneziu (Mg) 0.1 584. 8.7.1 0.64 58 31.5 180 76.7.9.3 0. 0.13 90. 426. 134.5 65 565 276 15. 38. Costişa Săvineşti. 137. 221.2 90.14-17 8.4.8 46.1. SĂVINEŞTI – 1988 (după datele Staţiunii « Stejaru » Piatra Neamţ) MonomarForaj 6 LactamaForaj 15 5.7 454 56 637 90.4 400 167 60 713 3 55.8-8.0 6.33 4. 0.1 61. Săvineşti.8 226.

61

Partea a III-a. HIDROLOGIA RÂURILOR (POTAMOLOGIA) Cap.6. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ ŞI SISTEMUL FLUVIATIL
Reţeaua hidrografică reprezintă ansamblul de cursuri de apă de diferite dimensiuni care se grupează, prin confluenţe, în bazine hidrografice şi care este răpândită pe întreaga suprafaţă terestră cu densităţi diferite, în funcţie de condiţiile climatice (în special precipitaţii) şi cele de substrat. Originea reţelei hidrografice constă în principal în existenţa precipitaţiilor. Chiar dacă apele subterane reprezintă o sursă de alimentare cvasiconstantă şi importantă, în fapt şi acestea depind tot de precipitaţii. Reţeaua hidrografică face parte din circuitul apei în natură (local sau universal) fiind veriga ce asigură deplasarea acesteia de pe continente în Oceanul Planetar. Apa precipitaţiilor lichide care cad pe sol urmează căi diferite: evaporaţie, infiltraţie, adunare în lacuri şi mlaştini şi scurgere . Prin procesele de scurgere se formează reţeaua hidrografică, începând cu micile translatări laminare şi şiroiri şi încheind cu marile fluvii ale lumii. Reţeaua hidrografică înseamnă toate aceste forme de deplasare a apelor continentale superficiale de dimensiuni diferite.

6.1.

Apele de şiroire

Apele de şiroire, reprezintă primele procese de scurgere ale apei pe pante sub forma unor şuviţe neregulate care urmează topografia versanţilor în părţile sale cele mai scăzute altitudinal şi se dirijează către baza acestora. Apele de şiroire sunt prezente numai în timpul şi imediat după ploi şi de cele mai multe ori, urmează trasee iniţiale diferite. Ele au un rol deosebit de important în spălarea şi denudarea versanţilor. Volumul apelor de şiroire depinde de cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor, capacitatea de infiltrare a terenului, mărimea pantei, existenţa vegetaţiei şi natura acesteia etc.

6.2.

Apele torenţiale

Apele torenţiale reprezintă o fază mai dezvoltată a apelor de şiroire, rezultată din adunarea acestora într-un “mănunchi” şi stabilirea unor trasee bine determinate, produse prin eroziune. Şi durata de existenţă a torenţilor este efemeră, dar mai mare decât cea a şiroirilor. Procesul de formare a torenţilor urmează linia: şiroire – ogaş – ravenă (viroagă) – torent. Această succesiune face ca torentul, ca formaţiune hidromorfologică, să fie în fond mai complex, unii autori vorbind de fapt de “organisme torenţiale”, care cuprind: - Bazinul de recepţie, care ocupă un areal în care, prin şiroiri, ogaşe şi ravene se adună debite de apă de o anumită mărime, care îşi formează un traseu mai stabil şi mai adânc. Bazinul de recepţie reprezintă partea superioară a unui torent.

62 - Canal de scurgere (partea mijlocie) a torentului, reprezintă o vale adâncă, cu pereţi abrupţi, în care predomină eroziunea în adâncime; - Conul de dejecţie, reprezintă partea finală (inferioară) a torentului şi apare acolo unde panta versantului scade brusc (de obicei la bază). Viteza apei scade şi implicit capacitatea sa de transport a materialelor solide. Acestea se depun într-o succesiune amestecată de materiale mai grosiere şi mai fine de obicei de formă triunghiulară numită con de dejecţie (agestru). De obicei organismele torenţiale produc pagube importante pentru agricultură (sau altor folosinţe funciare) deoarece degradează terenurile într-un mod accentuat. Alături de eroziuni deosebit de active se asociază şi numeroase forme de alunecări de teren care dau teritoriilor afectate aspectul unor pământuri rele (bad lands).

6.3.

Apele curgătoare

Atunci când organismele torenţiale, prin eroziune lineară (în adâncime), intersectează pânza freatică, alimentarea acestora se face cu continuitate iar scurgerea devine temporară sau permanentă. Se poate vorbi de scurgere temporara atunci când pânza freatica este intersectată numai la suprafaţă şi când aceasta – prin scădere în cadrul regimului propriu - întrerupe alimentarea micului curs de apă. Apele curgătoare permanente drenează suprafeţe bazinale mai întinse (peste 8-10 km 2) în care există şi torenţi care au intersectat pânza freatică la o adâncime suficient de mare pentru ca alimentarea să nu se mai întrerupă. Această prezentare succintă reflectă numai evoluţia procesului în sine, deoarece, în teren, lucrurile sunt mult mai complicate. Apele curgătoare se numesc pâraie, râuri şi fluvii. Dintre acestea numai pâraiele sunt temporare şi unele râuri care traversează regiuni semiaride şi aride.

6.3.1. Pâraiele
Pâraiele sunt unităţile hidrografice cele mai mici, iar din unirea lor se formează râurile, apoi fluviile. Pâraiele prezintă următoarele caracteristici: - se formează şi îşi desfăşoară cursul în aceeaşi unitate de relief (de regulă, nu strict întotdeauna) care prezintă o anumită omogenitate litologică, morfologică, morfometrică şi climatică; - sunt de regulă temporare, dar există numeroase cazuri în care sunt permanente; - lungimea cursului (L) este sub 15 km, iar suprafaţa bazinului (F) sub 50 km 2, rareori mai mare; - regimul nivelurilor şi debitelor este puternic dependent de precipitaţii; de aceea fluctuaţiile sunt foarte mari; - prezintă viituri scurte (câteva ore – o zi ), în rest scurgerea este foarte redusă. Uneori seacă sau apa se scurge prin patul albiei; - caracteristica de bază o constituie valorile reduse ale debitelor (câţiva litri/sec) pe durate mari (săptămâni, luni).

63

6.3.2. Râurile
În general râurile au caracter permanent, albii bine conturate, care traversează una sau mai multe forme de relief, au un anumit potenţional erozional şi o capacitate de transport bine determinate în orice situaţie şi în oricare tip de amenajare. Diferenţa de altitudine dintre izvoare şi vărsare depăşeşte de regulă 100-200 m dar, de cele mai multe ori, trece de 500 şi chiar 1000 m. Câteva exemple: Ialomiţa – 2310 m la izvor şi 6 m la vărsare; Siretul – 1280 m la izvor şi 5 m la vărsare; Bistriţa – 1658 m la izvor şi 134 m la vărsare.

6.4.

Elementele componente ale unui râu
Râurile se caracterizează prin: izvor, albie (cursul) şi vărsare.

6.4.1. Izvoarele râurilor
Izvorul (izvoarele) unui râu reprezintă locul său de origine şi nu totdeauna poate fi identificat cu uşurinţă pe teren, din mai multe motive. Pot fi luate în considerare ca izvoare: - o grupare da râpi ( în regiunile joase, de şes); - baza unei alunecări de teren; - limita unei mlaştini; - limita unui circ glaciar cu firn şi gheaţă; - limba unui gheţar; - baza unor grohotişuri. Cu excepţia surselor glaciare sau mlăştinoase, izvoarele reprezintă locuri unde linia topografică intersectează pânza freatică.

6.4.2. Cursul râului
În cazul râurilor mari, care traversează mai multe unităţi de relief (munţi, dealuri şi podişuri, câmpii) cursurile acestora au lungimi mari şi pot fi separate în trei sectoare: superior, mijlociu şi inferior care se suprapun, în linii mari, peste cele trei zone de relief prin care trec. Această împărţire pe sectoare nu are la bază criterii riguros ştiinţifice, deoarece nu numai altitudinea reprezintă singurul criteriu care trebuie abordat. Se mai au în vedere debitele de apă, caracterul albiei, modul de compunere a reţelei etc. În cazurile generale (cu mai multe forme de relief traversate) sectoarele cursurilor râurilor prezintă caracteristici distincte: - cursul superior reprezintă de regulă treimea din amonte a râului şi se caracterizează prin pante mari de scurgere, profil longitudinal neregulat (cu trepte şi cascade), albii adânci şi înguste şi văi în formă de V strâns. Predomină eroziunea lineară; - cursul mijlociu ocupă treimea mijlocie a râului. Debitele cresc datorită aportului afluenţilor, albia se lărgeşte, iar valea capătă forma unui V deschis. Panta profilului longitudinal se domoleşte şi devine mai lină. Eroziunea lineară se reduce în favoarea celei laterale. Se menţine capacitatea de transport în limite ridicate, dar cresc şi depunerile aluvionare. Albia minoră prezintă adesea despletiri. - cursul inferior se referă la ultima treime a cursului râului şi se desfăşoară de obicei în regiunile joase de dealuri scunde şi câmpie. Albia devine meandrată ca urmare a

lipsa mareelor. Se formează astfel zone în care apa şi uscatul se amestecă formând braţe despletite. Mississippi). b. Vărsarea râurilor Gura de vărsare (simplu-vărsare) a unui râu reprezintă locul în care acesta îşi transferă apele în altă unitate acvatică (râu. mare). măsurătorile cadastrale privind lungimea cursurilor de apă încep totdeauna de aici. râul Tarim în Tibet. Tibru) .4.pierde” pe traseu. Are suprafaţa mare şi braţele răsfirate şi s-a format într-o mare închisă. Unele cursuri de apă sunt lipsite de guri de vărsare. Se formează . Forma generală are aspectul literei grecesti Δ (în special în cazul Nilului de unde a plecat denumirea). dezvoltată digitiform în lungul braţelor principale. Având în vedere complexitatea şi marea diversificare a fenomenelor naturale de pe glob. inclusiv a reţelelor hidrografice. Atunci când. ele fiind considerate “borna zero” a unui râu. iar aluviunile aduse de râuri se depun pe areale mai mari. la vărsare acestea formează “delte”.. infiltraţie) se numesc “ capete oarbe”. ex. Se formează la confluenţa a două râuri atunci când colectorul transportă mult material solid şi barează gura afluentului.64 scăderii pantelor. confluenţele sunt mai bine identificate în teren. mlaştină. iar aluvionările devin predominante. lacurile au adâncimi mici. Râul care se varsă se numeşte afluent.1. . . Locurile unde apele dispar (evaporaţie. curenţii litorali) şi de mărimea râului. În mări şi oceane cauzele formării deltelor sunt: . . în verile foarte secetoase. În lipsa mareelor aluviunile aduse de râuri se depun la gura acestora şi nu sunt preluate decât în mică măsură de către curenţii de maree. . râurile Zerafsan. Când taluzul lacului este mai adânc. în apropierea malurilor. lacuri şi bălţi. curs principal sau colector. b. Delta unghiulară (ex. cum este cazul în deşerturi. b.2. Delta – în cazul râurilor şi fluviilor care se varsă în mări închise sau în golfurile adăpostite ale oceanelor.NV Africa. La fel sunt deltele Nilului. spre deosebire de izvoare.4. Volga).3. Padului. deltele au suprafeţe cvasiorizontale.Tadjen (Asia Centrala). Deltele au forme şi dimensiuni diferite. mlaştini etc.formată în cazul în care un braţ singur preia majoritatea transportului solid şi înaintează în larg. Limanul reprezintă un alt tip de gură da vărsare. grinduri. Pentru că. şi în cazul gurilor de vărsare există numeroase forme şi tipuri: a. Delta răsfirată (ex. Murgab. b.3. c. Delta barată (ex. în funcţie de condiţiile strict locale de formare. 6. puţin adâncă. Este o variantă a deltelor digitale. eroziunea laterală se menţine în limite mai reduse. iar râurile respective – “râuri oarbe”. înclinarea platformei continentale. Râul Draa . ostroave.diferenţele de salinitate dintre apa râului şi a mării. insule. punctul de întâlnire se numeşte confluenţă. (adâncimea mării. unde apa se . Delta digitală (ex. respectiv cantitatea de aluviuni transportată.existenţa unor curenţi marini care tind să bareze gurile râurilor. iar cel care primeşte apele se numeşte emisar. În cazul în care un râu se varsă în altul. Dunarea) – formată prin bararea unor golfuri preexistente în care se vărsau râurile. delta lacustră se prezintă ca un con de dejecţie submers. lac. La noi în ţară – Olteţul.existenţa valurilor (mişcări ondulatorii) care aduc apele mării către ţărmuri.influenţa vânturilor (pozitivă sau negativă). b. Deltele se formează şi în lacuri.

Laurenţiu etc. afl. Sf. pe dreapta. Balta Albă etc. pe dreapta.Adâncimi în sectorul inferior 6-8 m. În cadrul reţelei hidrografice sunt cuprinse apele curgătoare permanente şi temporare. Elba. .Lăţime în sectorul inferior 150-200 m.Suprafaţa bazinului hidrografic = 44871 km2.Ordinul I . Kubanul. Enisei. . ogaşele. respectiv toate unităţile hidrografice dintr-un bazin mare de recepţie. Estuarul se formează atunci când fluviile se varsă în mări deschise şi oceane unde curenţii de maree sunt puternici şi spală gurile râurilor de aluviuni. .Moldova: L= 216 km. afl. afl. Desigur nu orice râu care se varsă în mare este un sistem fluviatil : sunt necesare câteva condiţii care diferă de la o regiune la alta. De exemplu în România.Lungimea cursului principal = 670 km. afl.Putna. .65 un lac. iar la reflux se spală aluviunile şi se transportă în larg. d. . la gurile afluenţilor Buzăului de pe sectorul său inferior. . Estuarele apar ca nişte golfuri înguste şi prelungi.Debit modul (mediu multianual) la vărsare: 230 mc/s. În plan continental (Europa) sau pe alte continente aceste limite pot fi mult mai mari. Practic. Exemple sunt numeroase: la noi în ţară. canalele antropice. afl. F= 4315 km2. din România. F= 4440 km2. Reţeaua hidrografică şi sistemele fluviatile Cunoscând mai bine modul de formare a scurgerii şi de apariţie şi dezvoltare a cursurilor de apă. Alte exemple: Nistrul. 2001). pe dreapta. Tamisa. . F= 7330 km2. putem înţelege mai clar organizarea reţelei hidrografice.Suceava: L= 170 km. ravenele. Această definiţie exprimă totodată şi raporturile strânse dintre relief şi cursurile de apă deoarece scurgerea se realizează pe scoarţa terestră pe care o modelează continuu.Bârlad: L= 253 km. F= 6974 km2. I) şi indirecţi (ord. pe dreapta. Prin reţea hidrografică se înţelege totalitatea formelor de relief care asigură scurgerea apei din momentul căderii precipitaţiilor pe sol până la intrarea ei în Oceanul Planetar (C. afl.Afluenţi direcţi – ordinul II . Dvina de V. legate între ele genetic sau ca proces al scurgerii. F= 2720 km2. Ca exemplu. o suprafaţă de bazin hidrografic de 8-10000 km 2. unde în timpul fluxului se produc eroziuni. Plecând de la vărsarea în mare şi până la primele forme de organizare a scurgerii de pe versanţi se poate constata un anumit sistem de ierarhizare a reţelelor fluviatile. II-n). Savin. afluenţii afluenţilor sunt de ordinul III şi aşa mai departe. Sistemele fluviatile pot fi independente (când se varsă într-un lac mare sau ocean ) sau dependente când aparţin unor bazine hidrografice mai mari. râul cel mai mare este cel care se varsă în mare şi acesta este considerat de ordinul I. lăţimi de 100-150 m. Ex. putem considera sistemul fluviatil al râului Siret: . Jirlău. Afluenţii săi sunt de ordinul II. În acest context un sistem fluviatil este constituit dintr-un râu principal (fluviul) şi mai mulţi afluenţi direcţi (ord. lacurile şi bălţile. 6. . . Sena. în sensul că râurile se varsă din unul în altul până când se ajunge la mare sau ocean. pentru a fi considerat sistem fluviatil un curs de apă trebuie să aibă o lungime apreciabilă (câteva sute de km). L= 144 km. pe dreapta. . Reţeaua hidrografică se grupează în sisteme fluviatile care reprezintă un număr oarecare de râuri. F= 2625 km2. adâncimi la ape mari de peste 4 m şi debite medii multianuale de cel putin 60-80 m3/s. pe stânga.Bistriţa: L= 290 km. . Obi.Trotuş: L= 158 km.5.

j.Rm. F= 5505 km2. în lungul coastei Norvegiei. d. rectangulară – când confluenţele se fac în unghiuri apropiate de 90º. c.Ozana. Structuri de reţele de râuri Multitudinea de forme existente în natură impune o clasificare a structurilor de reţele de râuri efectuată pe baza unor factori ca: panta iniţială a terenului. e. în zone puternic fracturate tectonic. F= 63 km2 ş.66 . afl..m. radială – în cazul unor boltiri tectonice sau conuri vulcanice. bază de eroziune”. motivată de dispoziţia liniilor principale de relief.Afluenţi de ordinul III . inelară – pe înălţimi izolate: domuri. sau în formă de gratii – cu unghiuri de confluenţă relativ drepte. multibazinală – complexă. conuri. Se pot diferenţia următoarelor tipuri de reţele de râuri: a.d. Sărat: L= 123 km. F= 425 km2. Este cel mai comun tip de structură de reţea hidro. ca ştiinţă fundamentală. g. în special în regiuni semiaride. .6. descrierea geometrică propusă de Horton (1945) b. Această analiză se face prin două criterii de abordare: a. f. cu unghiuri de confluenţă < 90º. serveşte în special gospodăririi apelor care priveşte apa ca o resursă economică şi nu ca un agent geografic complex cu un rol atât de important în modelarea reliefului. zăbrelită.Pluton: L= 15 km. contorsionată – în structuri geologice complicate (Vrancea). deranjată – în cazul intervenţiilor antropice masive (Podişul Moldovei. paleogeografia zonei etc. pe dreapta. Podişul Transilvaniei). ca ramurile unui arbore.Afluenţi de ordinul IV ( ai Ozanei) . dendritică – caracterizată prin orientarea cursurilor mici spre cel principal. descrierea topologică (Shreve. care deserveşte practic şi economia. 6. F= 1010 km2. afl. 1945). 1966). mişcările neotectonice. în regiuni deluroase şi carstice. . Este o structură care apare în cazul anumitor condiţii geotectonice (fracturi): Ex. pornind de la cursul principal. paralelă – specifice obcinelor bucovinene. controlul structurii. rezistenţa inegală a rocilor la eroziune. . afluent al Moldovei : L= 54 km.a. Prin “compoziţia reţelei hidrografice “ se înţelege numărul şi lungimile râurilor şi afluenţilor lor de mărimi şi ordine diferite privite în configuraţia lor (Horton.Buzău: L= 308 km. . trebuie să urmarească fenomenele în evoluţia lor logică şi în context de interdependenţă deplină cu celelalte discipline geografice (în acest caz cu geomorfologia). k. pe dreapta. centripetă – în situaţia unor arii largi depresionare. Hidrologia. i. Analiza structurii şi ierarhizarii reţelei hidrografice din perspective geografice (geomorfologice) porneşte de la primele forme de organizare a reţelei de văi (de la formarea scurgerii) şi consideră că modelarea reliefului se face practic pe bazine hidrografice (sisteme morfohidrografice) în care nivelul de bază al unui râu este considerat ca . b. Acest procedeu de ierarhizare a reţelei hidrografice în cadrul sistemelor fluviatile.

Ichim şi col. citaţi de I. u = ordinul. ∑Nu = R b− 1 Nu Nu + 1 Asfel de relaţii au fost perfecţionate ulterior. orientarea segmentelor (Horton. Numărul total al segmentelor dintr-un anumit bazin hidrografic este dat de relaţia: 0. proprietăţi ale mulţimilor invariante faţă de transformările topologice) (Shreve.7.67 6. În ierarhizările geometrice operaţiile se execută pe hărţi topografice la scară mare. stabilindu-se noi legături între diferite mărimi care se pot cuantifica. pornindu-se de la zonele de obârşie ale reţelei hidrografice. să evalueze comparativ şi să extrapoleze la alte regiuni astfel de relaţii. Zăvoianu (1978. Fără a intra în alte elemente de strictă specialitate mai menţionăm că. la confluenţa a două râuri de ordinul 2. prin astfel de raţionamente. Nu +1 = numărul segmentelor de ordinul imediat următor. fie de la o bază geometrică. Raportul de bifurcaţie reprezintă legătura dintre numărul segmentelor de un anumit ordin şi numărul segmentelor de ordinul imediat următor: Rb = unde: Rb= raport de bifurcaţie. .a. 1952 ş. identificate după inflexiunea curbelor de nivel). 1966). Dintre cercetătorii români care au adus contribuţii importante în acest domeniu trebuie menţionat I. La confluenţa a două râuri de ordinul 1 apar râuri de ordinul 2. 1989) fie de la una topologică (pe bază de interconexiuni. tridimensională a unui bazin hidrografic ca unitate de proces – răspuns în evoluţia reliefului fluviatil. să identifice tendinţele în organizarea în timp şi spaţiu a reţelei hidrografice. N = numărul segmentelor de un anumit ordin. există preocupări încă de la începutul secolului al XIX-lea. Astfel de ierarhizări pornesc. geometria acesteia. Astfel s-au elaborat formule pentru determinarea lungimii reţelei dintr-un bazin hidrografic sau a suprafeţelor bazinelor hidrografice. au fost definite două noţiuni de bază: raportul de bifurcaţie şi numărul total al segmentelor dintr-un bazin hidrografic. 1945. Ierarhizarea reţelei hidrografice Ierarhizarea cursurilor de apă reprezintă o analiză spaţială. apare ordinul 3 etc. unde k = ordinul cursului principal. Ordinul cel mai mare aparţine colectorului principal. 1985). Strahler. Asupra acestor aspecte ştiinţifice care încearcă să exprime cantitativ relaţiile dintre albiile cursurilor de apă şi factorii de control.25 Rk b − 1 . Primul indice de clasificare (1) se atribuie albiilor periferice (de regulă organismelor torenţiale sau semitorenţiale. care se referă la lungimea reţelei.

6.17 Total pe teritoriul României 4864 78905 237500 0. INVENTARIATĂ ŞI CODIFICATĂ (după C.7.32% din teritoriul ţării. ELEMENTE LEGATE DE REŢEAUA HIDROGRAFICĂ 7.afluenţii de ordine 2. sunt cuprinse în Atlasul Cadastral (Cadastrul apelor). în ordine hidrografică. Savin. I au primit indici cu cifre romane I – XIV. Cu excepţia unor râuri dobrogene care se varsă direct în Marea Neagră (2% din teritoriul naţional) se poate constata faptul că întreaga reţea hidrografică a României este colectată de către Dunăre. În prezent este în uz ediţia a II-a a „ Atlasului cadastrului apelor din România” publicată în 1992. toate cursurile de apă codificate prin metoda Gravelius. respectiv cele mai lungi de 5 km şi cu suprafaţa bazinului hidrografic de peste 10 km2.1. indicele XV. pentru detalii. . Ca bazine mari colectoare au fost adoptate: Dunărea (prin Tisa) . modul de abordare a problemei a fost următorul : . la nivelul ţării noastre sunt codificate 4864 cursuri de apă cu o lungime totala de 78. În ansamblu. 6.33 În ceea ce priveşte codificarea. În partea I sunt cuprinse tabelar. cu excepţia elementelor privind scurgerea. Cadastrul apelor Activitatea de gospodărire a apelor se sprijină în primul rând pe cunoaşterea reţelei hidrografice ca dimensiuni.3 etc. b) O mapă cu 130 foi de hărţi la scara 1:100000. Cea mai mare parte a informaţiilor necesare.37 0. Între ordinele diferite se pune punct. prezentate mai sus. densitate. afluent al Siretului: . Precizia de măsurare este de 1 km pentru lungimi şi 1 km2 pentru suprafeţe. Calculele s-au efectuat pe hărţi topografice la scara 1:50000 (completate. transport aluvionare). dinamica apelor şi efectele acesteia (eroziune. repartizate pe cei trei colectori astfel (tabelul nr. de la 1 la n. au primit indici formaţi din cifre arabe. afluent al Trebişului. forme în plan. care cuprinde două părţi: a)„Date morfohidrografice asupra reţelei hidrografice de suprafaţă” – un volum cu tabele.râurile afluente direct în Dunăre. regimul scurgerii. Exemplu: Râul Cârligaţi. cu date de pe hărţi topografice la scara 1:25000). Dunărea – 66% şi Marea Neagră – 2%. folosinţele de apă etc.32 0.1 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ DIN ROMÂNIA. afluent al Bistriţei. suprafaţa bazinelor hidrografice. 2001) Date caracteristice privind cursurile de apă codificate Număr Lungime (km) Suprafata (km2) Densitate (km/km2) Colectori principali Dunăre Marea Dunare (Tisa) Neagră 1842 2958 64 26220 51757 918 71100 160920 5840 0. tipologie.905 km. considerate de ord. în ordine hidrografică. iar afluenţii Mării Negre.1) Tabelul nr. modul de grupare a cursurilor de apă (sistemele hidrografice).68 Cap.

(al 72-lea afluent codificat al Bistriţei). Tabelul nr.72.17 78905 237500 0.30 15157 42890 0.39 574 1380 0.41 2036 5430 0.15 1418 4470 0.2 (al 2-lea afluent codificat al Trebişului). . Savin.33 502 1280 0.34 5785 14860 0. 2001) Bazine hidrografice (sau grupe de bazine) de Cod ordinul 1 Tisa I Someş II-1 Crasna II-2 Crişuri III Mureş IV-1 Aranca IV-2 Ier IV-4 Bega V-1 Timiş V-2 Caraş V-3 Nera VI-1 Cerna VI-2 Jiu VII Olt VIII Vedea IX Argeş X Ialomiţa XI Siret XII Prut XIII Dunăre XIV Litoral XV Total în România Cursuri de apa codificate (nr) 123 403 54 365 797 19 1 80 150 31 36 42 233 622 81 178 145 1013 248 179 64 4864 Lungime Suprafaţa Densitatea reţea bazinului reţelei hidrografică hidrografic hidrografice codificată (km²) (km/km²) (km) 1592 4540 0.14 918 5480 0. 6.69 Siret – XII.30 61 420 0.72. 6.32 2434 7310 0. 6. Trebiş – XII 63.42 524 1360 0. Principalele cursuri de apă din România se prezintă în tabelul nr.41 4540 33250 0.37 4579 12550 0.36 3131 10350 0. Bistriţa – XII. În tabelele atlasului cadastral sunt consemnate râuri până la ordinul 7. 2 Câteva date morfometrice privind bazinele hidrografice ale colectorilor principali din România (după C.2. cât şi la bazinele lor hidrografice.35 708 2100 0.39 3867 10080 0.33 Suprafaţa fondului forestier (km²) 1709 4688 331 3759 9147 4 703 2009 405 761 756 3777 8404 478 3283 2365 15882 1085 3316 556 63418 Un fragment din Atlasul cadastrului apelor din România se prezintă în tabelul nr.3.39 10800 27890 0.63.35 5528 15740 0.39 328 1080 0. Conţinutul tabelului este precizat în capul fiecărei coloane şi se referă atât la albiile râurilor.38 9782 24050 0.35 4551 10990 0.63 (al 63-lea afluent codificat al Siretului). Cârligaţi – XII.

67 0.70 Tabelul nr.33 33 Siret am.03 0. 31. Confl (km2) ‰ ‰ 1. Râul Lung Part Coef F Ir. d/s sin. Brodina 28 d 1340 585 26 128 1.8 65 1.30 1377 Şarului 30. Ozana 156 1116 276 5 129 1. 21.3 Caracteristicile morfometrice ale principalelor cursuri de apă din bazinul hidrografic SIRET (după Atlasul cadastrului apelor din România. Ozana 59 d 1380 276 12 125 1.41 303 Siret am.80 2559 4.30 762 28.46 2985 Bistricioara Hm.86 44871 2. 71 1658 777 13 198 1. Sabasa 24 s 1182 659 26 244 1.71 0. Nr.8 80 1.67 0. 366 1238 173 2. Şcheia 11 d 375 276 9 45 1. Bistriţa 283 d 1658 134 5 193 1.05 0.73 0. Moldoviţa 48 s 1160 537 13 152 1.89 608 am.35 410 am.70 0. 67 1116 537 9 170 1.32 0.59 0. Moldova 213 d 1116 178 4 112 2. Şarului 34 d 1740 777 28 210 1.70 0.29 0. Sabasa 131 1658 659 9 230 1.34 0. Intr. Suceava 173 d 1200 232 5.79 0. Rom.38 268 Siret am.52 0.29 0. N. 322 1238 178 2.54 0. 29.41 2394 18.68 2652 5.36 142 7. am. Broşteni 41 d 1400 623 19 260 2.39 356 33. am. am.39 217 19.30 313 am.48 2670 34.39 3057 20.70 0. Ib.75 0.61 1325 16.1 58 1.60 0.Suceava 199 1238 232 3.47 0.29 12510 Bistriţa 26.75 0.40 0. am. am.40 7039 27.15 549 15.86 683 Moldoviţa 14. Topoliţa 36 d 480 244 7 100 1.2 76 1. Siret 647 s 1238 2 1.38 3569 Topoliţa 22. Scheia 130 1200 276 7 88 1.46 2155 Broşteni 32.34 368 6. N.28 0.5 79 1. 6.39 0.60 0.35 1981 3.37 0. 399 1238 134 2. 110 1238 300 7. 25.35 0.55 85 am. 13.82 0.86 7045 Moldova 12.28 356 17. Brodina 45 1200 585 16.55 215 9.2 142 1. (m) 515 572 484 589 994 988 668 465 624 388 479 674 1019 915 957 876 850 502 762 683 739 430 549 304 526 919 1250 1127 1195 1255 1189 1219 1183 1030 1163 K păd. Suha 76 1116 500 9 154 1.39 0.37 0.53 0. 23. Soloneţ 38 d 740 298 12 97 1.80 0. 1992) Cote Pante Supr.11 4299 am. am. am. Izv.98 11489 Neagră 24. 35.6 79 1. V. Dorna 53 d 1700 791 17 123 1.69 . Neagră 48 d 370 173 4 37 1. crt (afluentul) Km. Râşca 35 d 1110 337 22 89 1. 0. V.53 0. Suha 34 d 1270 500 21 187 1. Dorna 70 1658 791 14 258 1. am.73 1904 8.25 0. Râşca 126 1116 337 6 138 1. 11. N.7 110 1.50 2341 10. 168 1116 244 5 126 1. 156 1658 507 9 233 1. Soloneţ 115 1200 298 8 93 1. am. 117 1658 623 9 222 1. N.

52. 56.75 1. Cracău Cracău Siret am.66 0.59 0. ‰ ‰ 12 258 1. 40. 70.54 0. Milcov Milcov am. 53. Şuşiţa Şuşiţa Siret am.74 0. 51. sin. Râul (afluentul) Bistricioara am.63 7 226 1. 38. crt 36. Uz Uz am.58 0.46 23 248 1.53 0. Trotuş Trotuş am.27 1. 47. Asău Asău am. 42. 61. Caşin Caşin am.89 0.93 0. Ib.77 1. 48. 37. 43. Bicaz Bicaz am. 50.48 25 267 1. 1260 1658 1300 1658 1230 1658 910 1238 1380 1380 1300 1380 1220 1380 1150 1380 1420 1380 1240 1380 1220 1238 940 1150 347 1238 1490 520 1490 1040 1490 510 1238 1260 1238 1250 Confl 507 420 420 400 400 256 256 79 79 525 525 402 402 321 321 199 199 199 199 184 184 50 50 20 20 16 16 220 220 25 25 22 22 13 13 8 8 Pante Coef Ir. 69.94 1.26 0.46 0.82 1. 60. 71.63 1. Buzău Buzău Lung Km. 67. 72. Bârlad Bârlad Siret am.82 1. Sărat am. Tazlău Tazlău Siret am. 55. (m) 1041 1111 1032 1101 998 1042 567 642 K păd. 64.44 0. Sulţa Sulţa am.35 0.56 0. Râmna Râmna am.74 1.38 4456 706 625 1067 118 1035 953 1022 208 949 1280 970 469 972 2191 900 337 708 2528 875 308 617 2848 846 1104 503 25172 385 25965 7330 33307 2480 1168 86 1608 444 2053 415 36051 1063 37806 5264 643 460 635 211 542 520 880 545 700 349 615 287 539 294 520 505 .27 Supr. Sărat Rm.68 0. 65.32 2.85 1.58 0. 54. 44.63 0.73 1.06 1.84 1.64 1.66 1.71 Nr.55 0.18 0. 46. Rm. 59.46 10 63 1.52 0.28 1.37 0.76 7 236 1.47 0. 64 182 39 188 33 229 66 483 162 51 26 66 39 79 50 107 62 108 54 112 89 514 75 545 207 561 153 72 24 132 79 134 66 575 137 627 302 D d d S D d s Part d/s d d d s d d s d d d s d Cote Izv. Putna Putna am.42 0.83 1. 62. 45.51 0.84 2. 58.74 1.22 6 226 1.30 1.54 0.37 1.76 1. 66. 0.90 1. 41. 57. F (km2) 770 4120 566 4709 392 5671 447 20599 Hm.85 1. 68.43 0.33 0.66 0.44 0.54 2.12 1.38 0. 63. 49.83 1.24 1. Vizăuţi Vizăuţi am. 39.68 0.68 0. Oituz Oituz am.37 0.51 0.33 2 8 17 30 15 21 13 17 11 20 11 19 11 12 2 12 1 2 1 10 18 13 11 13 11 29 1 9 1 4 115 156 256 220 254 224 235 188 208 177 205 144 198 105 122 106 120 72 109 154 258 160 204 138 198 62 116 75 109 134 1.68 0. Tarcău Tarcău am.56 1.56 0.39 0.

d2= a doua distanţă de compas. de acurateţea măsurării). Poate fi 1 la canalele perfect rectilinii: L Ks = >1 AB ks = coeficient de sinuozitate. l2= a doua măsuratoare. N= scara hărţii.izvor. L = lungimea reală a râului. după inflexiuni. l = lungimea râului. . de scară. Acul indicator de pe cadran arată direct lungimea. pe gradaţiile corespunzătoare scării hărţii utilizate.banda de hârtie şi un ac de fixare. Toate determinarile făcute pe hartă sunt estimative. d1= prima distanţă de compas. Verificarea se face prin repetare. deoarece intervin numeroase erori (de proiecţie cartografică.2. Banda de hartie se desfăşoară în lungul cursului de apă de pe hartă. Este un mijloc improvizat. Se ia ca reper gura de vărsare deoarece acesta este un punct mai uşor de identificat în teren şi mai stabil. fixând cu acul punctele de schimbare a direcţiilor. 7. . . prelungit cu un mâner tip bastonaş. Pe cursurile principale de apă există borne cadastrale care urmăresc traseul acestora şi servesc pentru activităţile de gospodărire a apelor (identificarea sectoarelor la care se referă anumite lucrări pe ape sau fenomene naturale (eroziuni de mal etc). calculul lungimii se face cu formula: l = l + l −l 1 1 2    ( )  d 1 xN d −d  2 1  unde ll = prima măsuratoare. AB = linia dreaptă vărsare. Coeficientul de sinuozitate (ks) Coeficientul de sinuozitate (ks) reprezintă raportul dintre lungimea reală a râului şi lungimea unei linii drepte care uneşte punctul de vărsare cu izvorul.compasul distanţier.La capătul de jos are o rotiţă care se rulează în lungul cursului de apă.3. Determinarea lungimii cursurilor de apă se face pe hărţi topografice cu diferite mijloace de măsurare: . Verificarea se face prin repetarea operaţiei cu o altă distanţă între vârfurile compasului. Lungimea râului Lungimea râului este distanţa (în km) măsurată între gura de vărsare şi izvor. Este un cadran gradat la diferite scări de hărţi. Construirea axului cadastral are în vedere amplasarea bornei 0 exact la gura de vărsare a râului şi urmărirea tuturor inflexiunilor râurilor.72 7. Se recomandă deschideri cât mai mici ale compasului pentru a urmări mai uşor sinuozităţile cursului de apă reprezentat pe hartă.un instrument numit curbimetru. Acest raport este practic totdeauna supraunitar. Când se foloseşte compasul distanţier.

Tabel nr.1 se prezintă coeficienţii de sinuozitate pentru cei 15 colectori de ord. 7.1).34 2.20 1.30 ≈1.24 1.88 1.35 .7. N) Mureş Aranca Ier Bega Timiş Caraş Nera Cerna Jiu Olt Vedea Argeş Ialomiţa Siret Prut Dunăre Litoral Codul bazinal I II-1 II-2 III IV-1 IV-2 IV-4 V-1 V-2 V-3 VI-1 VI-2 VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV L (km) 61 376 134 569 761 114 61 170 244 79 143 79 339 615 224 350 417 559 742 1075 502 Coeficient de sinuozitate 1.50 ≈1.80 1.85 1.07 2.63 1.24 2.86 2.1 Coeficienţii de sinuozitate pentru principalele cursuri de apă din România (după C. 7. Savin.12 1. A.66 1.52 1. 7. 2001) Colectorul principal de ordinul 1 Tisa Someş Crasna Crişuri (R. Figura nr.88 1. Tipuri de sinuozităţi În tabelul nr.73 Unii autori prezintă o clasificare a coeficienţilor de asimetrie în funcţie de situaţiile concrete din teren (Figura nr.97 1.1. 1.39 1.50 1.50 2.

Schema hidrografică a râurilor În acţiuni operative de prezentare sau în cazurile în care reţeaua hidrografică este un element secundar. 2001) . cele mai frecvente fenomene de despletire se întâlnesc în zonele pericarpatice şi în arii depresionare cu rame laterale înalte şi uşor erodabile.4. fără a se mai urmări sinuozităţile. Figura nr. Se respectă ordinea confluenţelor.. iar albiile se ramifică. 7. Valoarea Kd este dată de raportul dintre lungimea totală a braţelor secundare (laterale) şi lungimea cursului principal.Ichim) folosesc termenul de “împletire”..74 7. iar unii autori englezi şi români (I. iar direcţiile de scurgere sunt aproximative (Figura nr. pornind de la ansamblul situat în plan: ramificările şi reunirile albiilor minore au aspectul unor împletiri de albii. Cunoaşterea lor este importantă pentru proiectarea lucrărilor de dragare sau de regularizare a cursurilor de apă. Savin.2.. În literatura mai veche. 7.n = lungimea braţelor laterale L = lungimea cursului principal La noi în ţară. + l n + L Kd = 1 2 L l1. Coeficientul de despletire (împletire sau de ramificaţie) La scăderile rapide ale pantelor. râurile care transportă mult material aluvionar se împotmolesc în propriile aluviuni. aceasta se reprezintă schematic.5. 7. acest fenomen se numea “despletire”..2.. Schema hidrografică a râului Jiu şi a principalilor afluenţi (după C. l + l + .2).

glaciofluviale. regimul precipitaţiilor. care reprezintă şi cumpene de ape şi adesea. . fenomenele de captare etc. . în funcţie de rocile pe care acesta le traversează. glaciare. Apa este agentul principal care determină formarea văilor. Geneza şi evoluţia văilor Formarea văilor este legată de originea şi evoluţia reliefului sub influenţa factorilor endogeni. vulcanism. învelişul biopedogeografic) şi antropici (bararea cursurilor de apă. de regulă.). a trecerii timpului şi acţiunii agenţilor de modelare. de pantele de scurgere. Ca traseu. cu caracter intermitent. care se deschide tot mai mult către sectoarele inferioare. în timp. . numite văi. apoi devin tot mai largi. evoluţia lor în timp. acestea pot fi fluviale. ca formă elementară şi de început a eroziunii lineare (în adâncime). La formarea văilor mai participă vântul şi gheţarii. pe măsura traversării treptelor mai joase de relief. cuprind un număr diferit de terase. de regulă în regiuni mai înalte (adesea montane).75 Cap. dar cu forme deja organizate (bazin de recepţie. Văile râurilor Suprafaţa uscatului este „brăzdată” de numeroase forme negative de relief alungite pe direcţia pantei celei mai mari. În funcţie de înclinarea şi de poziţia lor faţă de axul văii versanţii pot fi simetrici şi asimetrici. 8. au un profil transversal mai larg. ca agent modelator. Subtapele curgeri permanente sunt: pâraie – râuri – fluvii. În lungul unui râu. Văile formate de gheţari (de regulă pe cursurile superioare ale râurilor din munţii foarte înalţi) sau din zonele periglaciare. forma unui V mai mult ascuţit. iar lăţimea variază. îndiguirile. de asemenea. Văile sunt mai înguste pe sectoarele lor de obârşie.2. care formează. 8. La rândul său albia poate fi compusă din albia minoră şi albia majoră (lunca). Versanţii se îmbină între ei prin interfluvii. de la câţiva km şi până la mii de km. văile pot fi rectilinii (o situaţie relativă) sau cu anumite grade de sinuozitate. canal de scurgere.3. transferurile de debite etc. litologie.1. Văile formate prin eroziune fluviatilă au. de relief. ca formă evoluată şi cu volum în creştere progresivă. de la câţiva metri până la zeci de km. în formă de U. Acţiunea morfogenetică a apei este dependentă de un complex foarte larg de factori fizico-geografici naturali (structura geologică. Asupra reliefului acţionează apele curgătoare. con de depunere). Lungimea văilor este foarte diferită. VĂILE RÂURILOR 8.Curgerea torenţială. Acţiunea sa morfogenetică se desfăşoară etapizat fiecare etapă având caracteristici specifice: . mişcările neotectonice. gravitaţie – respectiv pante. În contextul modulului în care apar văile râurilor. Elementele văilor Toate văile sunt formate din două elemente principale: albia şi versanţii. 8. văile.Curgerea permanentă.Şiroirea. aspectul văilor diferă foarte mult.

mai înaltă. o vale de râu este formată din fundul (patul) văii. practic lipsită de inundaţii. Albia majoră este situată la altitudini de 0. prundiş. iar lunca. Gradul lor de păstrare în relief este foarte diferit. datorită netezimii sale. alţii le include sub acelaşi termen „albie majoră”. torenţi. medii şi superioare. Terasele de versant sunt fie aluvionare (fragmente din vechile lunci aluviale). simetrice sau asimetrice. Albia majoră (lunca) se dezvoltă fie pe ambele părţi ale albiei minore ( bilaterală). acoperiţi cu numeroase microforme de relief (şiroiri. Evoluţia versanţilor se face. fie partea din luncă. . în lungul său. pâraie. Partea care este ocupată permanent (frecvent) de ape se numeşte albia râului. părăsite. loess (loessoide). c) Cumpăna apelor este situată pe culmile interfluviale şi reprezintă linia de îmbinare a versanţilor de la două râuri vecine. În ansamblu. Toate aceste procese sunt deosebit de complexe şi de durată şi au avut ca efect formarea mai multor terase (până la 8-10). d) Terasele. În sfârşit există autori care consideră că termenul de luncă se referă mai mult la vegetaţia specifică a acesteia. Urmăreşte în general liniile de cea mai mare altitudine.Fâşia din vecinătatea albiei minore. Ca înclinare versanţii pot fi lini. Amazonul – 92 m). laterală. având înclinări diferite. cumpăna apelor şi terase. puţin accidentată. dar adesea devine sinuoasă. Albia minoră este săpată direct în rocă sau în aluviuni mai vechi. în cazul fenomenelor de captare. Şesul este fie o denumire regională a luncii. iar când este inundată numai la viituri se numeşte albie majoră (luncă). soluri fosile şi actuale. de care se delimitează prin maluri mai joase (plaje) sau înalte (abrupturi). acoperită de braţe şi meandre vechi. fie numai pe o parte (asimetrică). există mai multe păreri: unii autori consideră că albia majoră este frecvent inundabilă.Lunca centrală. abrupţi şi foarte abrupţi (în chei şi canioane) şi chiar surplombă (în chei).Albia râului. uneori. Linia care uneşte punctele cele mai joase ale albiei minore. . alunecări. În legătură cu noţiunile de albie majoră. în special cele superioare sunt cel mai mult distruse de eroziuni ulterioare. în timp. luncă şi şes. aspectul topografic al fundului văii se prezintă astfel (pornind de la axul râului): . Versanţii sunt denumiţi drept şi stâng în sensul scurgerii râului. se numeşte talveg. netedă. a) Fundul (patul) văii ocupă partea cea mai joasă a acesteia şi poate fi acoperită total sau parţial de apele râurilor. şi inundată frecvent – lunca internă. Terasele aluvionare sunt formate din orizonturi de nisipuri. terase). evazaţi. Pentru hidrologi. Numerotarea lor se face de obicei . b) Versanţii reprezintă părţile laterale ale văilor.Lunca exterioară (lunca preterasă). Atunci când apa curge permanent prin albie aceasta se numeşte albie minoră. cu adâncimi diferite (ex. grupate în trei categorii: inferioare. În ambele cazuri. cu numeroase intrânduri. râurile sunt obligate să-şi schimbe profilul longitudinal. foarte rar. printr-o gamă foarte largă de procese geomorfologice. Problemele privind terasele sunt studiate în amănunt de geomorfologie. După cum sunt dispuse faţă de albia râului terasele pot fi bilaterale (pe ambii versanţi) sau monolaterale (numai pe o parte a văii). versanţi. prin adâncire. pietrişuri. în teren. Din anumite cauze climatice sau tectonice. fie sculptate în rocă. acestea reprezintă forme de relief care influenţează scurgerea apei şi depozite importante de ape subterane freatice. .5 – 3 – 4 m deasupra celei minore.76 Privită deci în ansamblu. mai coborâtă decât partea centrală. râurile au câte 1-3 terase (trepte de terasă) de luncă şi mai multe terase de versant.

Văi reconsecvente – curg în lungul înclinării stratelor după ca au erodat alte strate geologice de deasupra.lăţimea văii la nivelul unei terase. în cazul celor care nu consideră că lunca este o terasă) deoarece. Elementele unei văi (albia minoră.4. evoluţie. scurte şi prezintă multe repezişuri şi ruperi de pantă. albia majoră. a. de relief.77 pornind de la nivelul luncii (sau de la baza versantului. Acestea curg pe capetele de strat. Sunt văi simetrice. . terase) 8. e) Alte elemente importante pentru caracterizarea văilor: . Tipuri de văi Marea varietate a văilor. După structura geologică şi modul de formare: Văi tectonice – impuse de structurile tectonice: falii. În practică se pot face referiri la: . la partea superioară a văii prezenţa lor este adesea discutabilă.1. În Figura nr. 8.1 se prezintă partea inferioară a văilor Siretului şi Bistriţei în sectorul de confluenţă (Bacău). grabene. climatice. . În regiuni monoclinale şi în cele cutate larg se deosebesc: Văi consecvente – cu scurgerea concordantă cu înclinarea stratelor. măsurată pe hartă. a impus clasificarea acestora. Văi subsecvente – cu direcţia scurgerii perpendiculară pe inclinarea stratelor geologice: sunt de obicei asimetrice. Unii autori le numerotează totuşi în ordinea vechimii (de sus). Văi de eroziune – formate de agenţii externi. lungime etc.lăţimea văii: distanţa dintre cumpenele de apă.lăţimea văii la bază (la racordul cu lunca). sunt simetrice.lăţimea văii la nivel superior (la nivelul cumpenelor de apă). după mai multe criterii. cute. Sunt la fel cu cele consecvente. legată de aspectele geologice. Văi obsecvente – cu direcţia scurgerii orientată invers faţă de înclinarea stratelor. monocline etc. . în special apa şi gheaţa. adesea cu terase bilaterale. formă. . 8. versanţi.adâncimea văii: diferenţa de altitudine dintre cumpăna apelor şi fundul văii. Figura nr. în diferite tipuri.

defilee (Bistriţa la Zugreni. . în general.Văi în chei.Văi în canion – în structuri orizontale cu durităţi diferite: au pereţi abrupţi. . albia unui râu are aspect sinuos. În funcţie de structura geologică. Atunci când sinuozităţile au o anumită amploare şi configuraţie ele se numesc meandre.Vale simetrică d.78 Văi longitudinale – curg în lungul cutelor. - a.5. c. duritatea rocilor şi agentul care le-a creat: . încât nu poate accepta o albie dreaptă” spunea în 1914 geomorfologul american Gilbert. Văi anticlinale – instalate pe axele anticlinalor.Cozia).Vale în canion (în roci orizontale cu durităţi diferite) c.În funcţie de raporturile mai generale de evoluţie în condiţiile unor structuri geologice diferite: .Văi asimetrice.Vale asimetrică e.După aspect: . aproape verticali.Vale în chei (roci calcaroase) b. Văi transversale – care traversează sisteme de cute.2 Tipuri de văi 8.Văi în formă de U. 8. cu versanţi foarte abrupţi. Câteva tipuri de văi se prezintă în Figura nr. . pe axul lor. d. odată cu înălţarea reliefului. Văi sinclinale – curg în lungul sinclinalelor. Aceste văi sunt.Vale subsecventă (asimetrică) e. glaciare. Forma albiei în plan Dacă o privim în plan (de sus). iniţial.2.Văi simetrice. Văi de flanc (monoclinale) – curg pe flancurile cutelor. înguste: chei.Vale glaciară Figura nr. aceasta fiind tendinţa naturală generală a direcţiei de curgere. b. Oltul la Turnu Roşu .Văi antecedente: râurile s-au format. adesea verticali sau chiar în surplombă. „Un râu este atât de liber. într-o anumită structură şi şi-au adâncit cursurile în roci mai dure. 8. Sunt foarte înguste şi au profil în V sau U îngust. Uneori cursurile de apă prezintă despletiri (împletiri sau ramificaţii). .

. sunt urmate de o serie de fenomene care creează microforme specifice de relief.Divagante (rătăcitoare) – în cazul luncilor largi. încojurând sectoarele mai înalte care devin astfel „ostroave”. cu pante mici.apex (vârful meandrului) Malul concav devine tot mai înalt. Meandrul părăsit mai este uneori activat la marile viituri apoi se colmatează parţial. Reniile se mai numesc scruntarii.mal concav.3. iar cel convex rămâne lin şi acoperit cu aluviuni friabile. şi mai ocolitoare numite meandre. când nu mai sunt activate la viituri.5) 4 . deci a eroziunii lineare şi adâncirea albiei.Simple – când au bucle singulare înşirate în lungul cursului râului. dar cu vegetaţie higrofilă (stuf. procesele de (despletire) sunt fenomene deosebit de complexe. rogoz. Procesele de autocaptare (tăiere naturală a pedunculului meandrului) sau rectificarea artificială a cursurilor de apă. tot mai mult. 2. când râurile încărcate cu cantităţi importante de aluviuni. papură. malul opus rămâne mai jos altitudinal şi către acesta se depun aluviunile. . alte bucle.4 se prezintă meandre ale râului Suceava. resturi ale fostei lunci.mal convex.). În Figura nr. (Figura nr. 5. albiile se bifurcă sau se ramifică în mai multe braţe. 8. Figura nr. meandre părăsite. Se păstrează la nivelul luncii sub forma unor denivelări cu sau fără apă. Meandre 1. pe sectorul inferior. meandrele pot fi: .peduncul. Uneori. în timpul viiturilor. într-o succesiune şi aspect complex. . Ocolind astfel de obstacole. În funcţie de modul de formare şi de fizionomie. Despletirile se formează (aşa cum am mai arătat) în cazul scăderilor semnificative ale pantelor de scurgere. Se formează bucle tot mai largi. 2. 4. Astfel meandrele părăsite se mai numesc belciuge. 8. Tendinţa de eroziune mai activă şi mai prelungă asupra unui mal face ca albia râului să se deplaseze către acesta şi să înainteze. 3. Ca şi meandrările. 8. . 8. pedunculul meandrului este erodat. la rândul lor. braţe moarte sau. lateral.Părăsite. grefate pe roci dure.Încătuşate. în care caz malurile sunt înalte şi abrupte.79 1. înconjurate de ape. Acest proces se numeşte autocaptare şi este însoţit de creşterea locală a pantei.Complexe – când însăşi buclele prezintă.3 1 5 2 3 Figura nr. cu semnificaţii importante în evoluţia albiilor minore. sălcii etc. pur şi simplu. Meandrele se formează în anumite condiţii de pantă şi de transport aluvionar. În compensaţie. meandrele se formează şi se deplasează treptat spre aval.renie. rămâne ca o baltă şi se eutrofizează. braţul ocolitor părăsit şi cursul devine relativ rectiliniu. pierd din puterea de transport şi se împotmolesc în propriile materiale transportate. Vechile renii sau sectoarele de luncă rămase în buclele meandrelor sub forma unor insule se numesc zătoane (în cazul reniilor) sau popine (grădişti) în cazul unor terenuri ferme.

. cele două forme de eroziune acţionează conco-mitent şi complementar. de regulă. asupra malurilor (eroziune laterală).80 Figura nr. 8. când eroziunea lineară se exarcerbează. cea laterală este mai mică şi invers. Alte formaţiuni din albiile minore. într.o gamă foarte largă de intensităţi şi forme. Meandre ale râului Suceava. Eroziunea se exercită atât în plan vertical (eroziune lineară) asupra talvegului cât şi lateral. pe sectorul inferior 3.4. Meandrările şi despletirile sunt formele cele mai complexe şi mai evoluate ale acţiunii triconjugate ale apei râurilor (eroziune transport şi acumulare). Dar. Raportul normal. dintre acestea este invers proporţional.

După poziţia lor grindurile pot fi: . Cu timpul. Ruşi – Ciutea. Aici sunt amplasate localităţile Holt.Mediane. prin contopirea grindurilor laterale a celor două râuri. 8. pe râurile cu lăţimi de până la 100 – 150 m. suprafeţele active şi inactive (atunci când acestea există). Situaţia este asemănătoare şi la confluenţa râului Suceava cu Siret precum şi în multe alte cazuri. . punţi.81 Figura nr. respectiv lungimea liniei malurilor şi a patului albiei situate sub apă. respectiv de debitul de apă şi de viteza de scurgere. ca urmare toate aceste fenomene se produc concomitent. în condiţiile reducerii vitezelor de scurgere. nivelul apei la data ridicării topografice. Atunci când conţinutul solid este prea mare şi nu mai poate fi transportat. În caz contrar se construiesc astfel de instalaţii hidrometrice. perimetrul udat. a malurilor şi a albiei majore până la cote superioare nivelului maxim cunoscut al marilor viituri. Atunci când pe fundul sau către malurile râului există condiţii de viteză mai redusă. dispuse în interiorul albiei. 2. Acestea sunt mai puţin stabile. Atunci când se amplasează staţii hidrometrice de monitorizare a scurgerii apei. Profilul transversal al râului Din analiza aspectelor pe care albiile râurilor le prezintă în plan (cvasirectilinii. o parte din aluviuni se depun sub forma unor fâşii alungite. etc. se aleg secţiuni pe care să existe poduri. Letea Veche. iar determinarea celorlalţi parametri hidraulici să se poată face cu acurateţe.Interabiale formate în preajma confluenţelor. la data ridicării).6. 8. fiecare cu intensităţi diferite. Odată întocmit profilul transversal. pe acesta se pot delimita sau determina o serie de elemente necesare calculelor hidraulice: suprafaţa secţiunii udate (totale. fără spaţii inactive. Sunt mai stabile. aluviunile se depun. Pe cât posibil. Un astfel de grind este dispus între râurile Siret şi Bistriţa la SE de Bacău. deoarece influenţează în mod direct capacitatea de scurgere a acestuia şi distribuţia vitezelor în plan orizontal şi vertical.Laterale. aceste formaţiuni ies deasupra nivelului mediu al apelor şi se numesc grinduri. Despletiri ale albiei râului Suceava pe sectorul superior Transportul aluviunilor depinde de competenţa râului. niveluri cu diferite grade de asigurare (minime). . meandrate. În general un profil transversal trebuie să cuprindă: linia patului albiei minore. respectiv distanţa între maluri la diferite cote. despletite) se desprinde concluzia că. medii sau alte valori convenite pentru efectuarea diferitelor calcule: calculul de extrapolare a cheii limnimetrice. pentru ca programul să poată fi realizat în condiţii optime. între Capul Piscului şi coada lacului Galbeni. Pe profilul transversal pot fi marcate nivelurile apei râului la valori minime. ar rezulta profile transversale foarte diferenţiate. Siretul. sau cu diferite probabilităţi de depăşire (maxime de 10. În lungul şi pe lăţimea râului există o gamă largă de viteze de scurgere a apei. 1 %) etc. La început acestea sunt submerse şi se numesc bancuri. 5. cu pante suficient de mari pentru ca viteza apei să fie sensibil vizibilă. cu maluri simetrice. Dragomireşti. profilele transversale (secţiunile) acestora se aleg cu grijă deosebită.5. de pe care să se execute măsurătorile necesare. Sunt cele mai stabile şi evoluează adesea către forme ieşite practic de sub influenţa viiturilor. prin înălţare. . Profilul transversal al unui curs de apă este o caracteristică deosebit de importantă. situate către maluri. Se au în vedere sectoare relativ rectilinii de râu. lăţimea râului. dacă le-am secţiona cu planuri verticale.

în general. iar C raza hidraulică.6 se prezintă un model de profil transversal cu toate elementele sale. În sectoarele inferioare. În zonele montane.adâncimea medie (hm) – ca raport între suprafaţa secţiunii udate Ω (m 2) şi lăţimea apei B(m). Dezvoltarea profilului longitudinal este legată de aspectele orografice ale reliefului. iar eroziunea este deosebit de activă. Profil transversal prin albia unui râu La râuri mari şi late fără maluri abrupte.A. Profilul longitudinal Profilul longitudinal al unui curs de apă reprezintă. în general. În Figura nr. pantele scad. (la data ridicării) Nivel minim Figura nr. hm = . regimul climatic al zonei. A B 8. În cazul podului de gheaţă. valoarea medie a asperităţilor albiei.6.hmax). Rugozitatea se reprezintă sub forma coeficienţilor de rugozitate (n) care au valori diferite. odată cu ridicarea C topometrică a profilului B – secţiune cu gheaţă (panta – I ‰). perimetrul udat P este reprezentat atât prin linia fundului cât şi prin linia feţei inferioare a formaţiunilor de gheaţă. natura şi structura geologică.82 Cu aceste elemente de pe profil se pot apoi determina parametrii albiei în secţiunea respectivă: . transpusă în coordonate altitudinale (topografice). cu adâncimea medie. Alte elemente se Zăpadă pe gheaţă Pod de gheaţă evidenţiază direct pe E profilul transversal A B (adâncimea maximă Năboi . în funcţie de caracteristicile reale ale albiei şi de formulele adoptate de către diferiţi autori. sau se măsoară în D teren. linia . 8. În zonele de dealuri şi podişuri liniile profilului longitudinal se domolesc.7. gradul de dezvoltare al său şi debitul râului. linia talvegului său de la izvor până la vărsare.raza hidraulică (R) – ca raport între suprafaţa secţiunii udate şi perimetrul udat – P (m). în fapt. apar şi fenomene de aluvionare. R = Ω [ m] P Ω [ m] Β În cazul existenţei fenomenelor de îngheţ. mai trebuie menţionată rugo-zitatea albiei care repre-zintă. Patul albiei este format. P este aproape dublu decât în perioada cu albie liberă. Secţiune D adesea perimetrul udat se Secţiunea activă inactivă asimi-lează cu lăţimea. 8. Nivel maxim Nivel mediu N. în câmpiile de confluenţă. de roca de bază. Aspectul profilului longitudinal reflectă caracteristicile factorilor de control. AB – lăţimea B (m) Legat de profilul ACDBEA – perimetrul udat P(m) transversal al unui râu. linia profilului longitudinal prezintă pante mai mari cu multe repezişuri şi abrupturi.

Pe sectoare scurte. Au un aspect concav. Acesta prezintă o importanţă deosebită pentru evoluţia profilului longitudinal în ansamblu. etc. între cele două pante pot exista diferenţe semnificative. către care tind toate râurile. lucrări în albie. din cauza mişcărilor neotectonice şi a oscilaţiilor permanente ale nivelului de bază. de aici şi numele de nivel de bază general.978). pragurile Niprului. evorziuni (bulboane). Pragurile sunt mici accidente în albia râului care influenţează alura profilului longitudinal. de aici. Uneori apar eroziuni care plasează talvegul sub linia nivelului de bază. Nivelul de bază.) În lungul profilelor longitudinale mai tinere se pot observa sectoare cu caracteristici diferite: cu repezişuri. prin evorziune. Evorziunile (bulboanele) se formează şi pe sectoare cu pante mai mici. Cascadele se formează de obicei în regiuni faliate (dar şi în munţi cu pante mari) şi se caracterizează printr – o cădere verticală a apei. Se poate vorbi despre profile rectilinii.83 talvegului prezintă pante foarte mici. cu rupturi de pantă. Panta râului exprimată în promile reprezintă un raport între diferenţa de altudine dintre două puncte de pe profilul său longitudinal şi lungimea sectorului cuprins între acestea: I = H1 − H 2 L [‰] Panta râului poate fi considerată pe sectoare de anumite lungimi (în cazul calculelor hidraulice care se efectuează) sau pe toată lungimea cursului de apă (în cazul aprecierilor generale legate de potenţialul erozional al râurilor). fără accidente. În ceea ce priveşte panta râurilor aceasta poate fi studiată sub două aspecte: panta talvegului şi panta oglinzii apei. De asemenea pot interveni şi mulţi alţi factori (baraje. de care trebuie ţinut cont în calcule. Victoria (pe Zambezi). praguri. pe care apa cade în trepte. Profilele longitudinale ale râurilor pot avea aspecte diferite în funcţie de vechimea lor şi de accidentele morfologice din lungul lor. poduri. etc. vaduri şi întrevaduri. predomină aluvionările. Repezişurile sunt sectoare sculptate pe trepte structurale. Se observă şi la nivelul oglinzii apei: Ex. cu talvegul lin. . practic. Cascadele se retrag prin eroziune regresivă. Toancele). Profilul de echilibru este un profil ideal în care eroziunea şi acumularea se compensează. Eroziunea nu se mai exercită linear ci în locul de cădere al şuvoiului de apă. (vârtejuri). În sistemele hidrografice (fluviatile) niveluri de bază sunt considerate. dar nu în plan vertical (ex. glaciare (cu contrapante) şi profile de echilibru (cele mai evoluate). toate confluenţele şi acestea se numesc niveluri de bază locale. prelung. deoarece. se condiţionează toate procesele morfogenetice din bazinul hidrografic aferent. acolo unde scurgerea se realizează prin curenţi circulari. La scară planetară. Profilul de echilibru este de fapt un profil ipotetic. nivelul de bază este reprezentat prin nivelul general al Oceanului Planetar. Dacă ne referim însă la ansamblul lungimii râurilor (cel puţin al celor mijlocii) aceste diferenţieri nu mai au relevanţă. Angel (Venezuela . reprezintă punctul cel mai coborât altitudinal (cel mai jos) al profilului longitudinal. cascade. dar acesta nu se atinge niciodată pe toată lungimea cursului. Exemple de cascade: Niagara.

84 În Figura nr. 8.7 se prezintă profilele longitudinale ale principalelor râuri din România.

Figura nr. 8.7. Profile longitudinale ale principalelor râuri din România (după C. Savin, 2001)

85

Cap. 9. BAZINUL HIDROGRAFIC
9.1. Bazinul hidrografic

Bazinul hidrografic reprezintă suprafaţa (arealul) de pe care un curs de apă, considerat ca un sistem hidrografic (împreună cu toţi afluenţii săi) se alimentează cu apă. Un bazin hidrografic se delimitează de celelalte prin cumpăna de ape. În principiu, cumpăna de apă reprezintă o linie fictivă care corespunde liniei cu înălţimile cele mai mari din cuprinsul bazinului hidrografic. Relaţiile din teren arată însă că, datorită proceselor morfogenetice foarte complicate şi a fenomelor de captare care se produc, de multe ori cumpăna de ape se abate de la această regulă. Cumpăna apelor reprezintă astfel limitele geografice ale unui bazin hidrografic. Aceasta porneşte de pe înălţimile maxime situate în zona de izvoare a cursului principal, urmăreşte, pe o parte şi pe alta, liniile cele mai înalte de relief din zonele de obârşie ale tuturor afluenţilor şi se închide la gura de vărsare a sistemului fluviatil (la confluenţa cu un alt râu sau la intrarea în lacuri, mări şi oceane). Atunci când un râu traversează un lac care, de fapt, se integrează în bazinul său hidrografic, acesta nu constituie punctul de închidere al cumpenei principale de apă ci a cumpenei secundare care delimitează suprafaţa de bazin hidrografic aferentă acestuia. Din cauza complexităţii situaţiilor din natură trasarea, pe hartă, a cumpenei apelor comportă numeroase dificultăţi, mai ales în zonele de câmpie unde reperele de altitudine sunt slab perceptibile sau în sectoarele unor depresiuni şi înşeuări unde există uneori difluenţe (confluenţe cu doi emisari). În afară de situaţiile consemnate la suprafaţa terenului, mai trebuie menţionat şi faptul că nu întotdeauna cumpăna apelor superficiale coincide cu a celor subterane. Se poate astfel vorbi de două cumpene de apă, care uneori, cel puţin pe anumite sectoare, au trasee diferite. Cumpenele de ape subterane sunt dependente mai mult de stucturile geologice, în timp ce cumpenele de apă superficiale urmăresc linii de relief cu o evoluţie mai rapidă în timp. Procesele care duc, cel mai frecvent, la modificarea cumpenelor de ape superficiale sunt cele de captare fluviatilă, iar baza lor genetică este asigurată de oscilaţiile şi de poziţiile nivelurilor de bază (baze de eroziune). Într-un râu cu nivel de bază situat mai jos altitudinal decât cel al râului vecin, eroziunea regresivă înaintează mai activ şi, în timp, părţi din bazinul cu nivel de bază mai ridicat trec în competenţa celui cu nivel de bază mai coborât Exemple de captări fluviatile sunt numeroase pe glob. Referindu-ne la ţara noastră menţionăm : - Captarea (conform unor ipoteze) a cursului superior al râului Trotuş de către cel (actual) inferior, din aval de Comăneşti. Există presupunerea că Trotuşul era afluent al Tazlăului, ajungând la aceasta prin şeaua Moineşti; - Captarea din bazinul superior al Cuejdiului; - Captarea iminentă a râului Siret de către Sitna (afluent al Jijiei, din bazinul hidrografic Prut) în zona Şeii Bucecea; - Captarea iminentă a râului Moldova, de către cursul superior al Somuzului Mare, din zona Baia – Rădăşeni etc. Captarea unui râu de către altul nu se face tranşant ci în perioade îndelungate de timp, în care există fenomene de difluenţă (convieţuire) între acestea. Prin captare râurile beneficiare (captatoare) îşi sporesc debitele de apă, iar cele captate pierd din volumul de apă scurs.

86 Adesea fenomenele de precaptare (captare iminentă) sunt valorificate în acţiuni de gospodărirea apelor. Astfel, în zona Şeii Bucecea, funcţionează deja un tunel cu un debit instalat de 8,00 m3/s care poate prelua apă din bazinul hidrografic Siret, cu bilanţ hidrologic excedentar (prin priza din barajul acumulării Bucecea), pe care o transferă în bazinul râului Sitna (deficitar hidric), în caz de nevoie (pentru irigaţii). Într-o variantă mai veche a Programului complex de amenajare complexă a spaţiului hidrografic Siret există şi proiectul unui transfer de debite (8,00 m3/s) din râul Moldova în râul Somuzul Mare (într-o acumulare de 165 milioane m 3). De aici debitele ar fi ajuns prin intermediul Somuzului Mare în râul Siret (acumularea Paşcani, în construcţie), iar apoi în bazinul Bahlui (tot printr-un tunel). Aceste transferuri de ape pot fi considerate captări artificiale, iar în cazul lor cumpenele de apă nu mai prezintă relevanţă. Mai pot fi menţionate numeroase captări de acest tip (de fapt transferuri de debite), în scopul creşterii debitelor afluente în sistemele hidroenergetice de la Bicaz, Vidraru, Râul Mare-Retezat, M.Apuseni, etc.

9.2.

Forma şi dimensiunile bazinului hidrografic

Bazinele hidrografice au forme şi dimensiuni foarte diferite, în funcţie de caracteristicile geomorfologice ale teritoriilor pe care le drenează. Particularităţile de relief determină poziţia şi orientarea bazinelor hidrografice şi forma acestora. La rândul său, forma bazinului hidrografic determină, în mare parte, caracteristicile şi particularităţile scurgerii. De forma bazinului depind lungimea şi lăţimea acestuia, lungimea cursurilor de apă care compun sistemul hidrografic respectiv, durata şi gradul de concentrare al viiturilor pe colectorul principal, mărimea, forma şi durata hidrografelor viiturilor, debitele maxime de vârf, volumele scurs etc. Un exemplu, în acest caz, îl constituie situaţia viiturilor care se produc pe râul Trotuş, cu un bazin lat, cu o concentrare mai rapidă a scurgerii şi cu debite maxime mari. Aici propagarea viiturilor mari, nu respectă regulile de timp, din cauza afluenţilor mari din sectorul mijlociu care, la confluenţe, devansează, unda de viitură care vine dinspre

amonte, pe cursul principal. Succesiunea de timp a momentelor de culminaţie se face, uneori, din aval spre amonte. În cazul râurilor cu bazin hidrografic îngust, propagarea aparentă a viiturilor se face mai lent. Figura nr. 9.1. Tipuri de bazine hidrografice

Vedea. Bega. Alte clasificări privind forma bazinului hidrografic pornesc de la aspectul acestora. climatul. Bazine dezvoltate mai mult pe cursul superior: Jiu. toate considerate în contextul evoluţiei lor în timp. vegetaţia. 9. iar în cazul bazinelor dezvoltate în sectorul inferior.. În acest sens se pot menţiona formele: dendritică. morfologia albiilor şi a versanţilor etc. Aspectele morfografice Sistemele fluviatile. III. problemele ridicate de marile viituri se produc aici. mai slab susţinute hidrografic. Bazine cu dezvoltare mai mare în cursul mijlociu : Timiş. centripetă. etc.3. La cele cu dezvoltare mai mare în treimea superioară “marile viituri” care se formează aici. radiară. fiecare dintre acestea formându – se în condiţii specifice de evoluţie. din amonte spre aval. unde unda maximă evoluează. Semnificaţia hidrologică a unei astfel de clasificări constă în aceea că formarea şi regimul scurgerii maxime (in special al viiturilor) prezintă particularităti legate de modul cum se realizează dezvoltarea bazinului hidrografic în lungul cursului principal. Someşul Mic. Ca urmare a evoluţiei acestora se poate vorbi de stadii de vârstă (tinereţe. Factorii de control care condiţionează evoluţia sistemului sunt: timpul. paralelă. Moldoviţa. relieful iniţial. maturitate şi bătrâneţe). V. Bazinele hidrografice dezvoltate relativ uniform pe toata lungimea lor vor forma viituri cu creşterile şi atenuările respective. contorsionată etc. respectiv bazinele hidrografice exercită acţiuni continui de modelare a scoarţei terestre. Se poate afirma că particularităţile morfografice ale unui bazin hidrografic la un moment dat sunt condiţionate de poziţia geografică (zona climatică). Arieşul. vegetaţia.3. IV. structura). se atenuează spre sectoarele mijlociu şi inferior.87 Gruparea numeroaselor forme ale bazinelor hidrografice în tipuri se face după mai multe criterii. geomorfologia zonei (geologie şi morfologie).9. Bazine uniform dezvoltate pe toată lungimea lor: Crişul Alb.1). I. Pentru analiza proceselor scurgerii. geologia (litologie. potenţialul de transport lichid şi solid etc. de multe ori din aval spre amonte. cea mai recomandabilă este clasificarea care are în vedere modul de dezvoltare al bazinului hidrografic şi care deosebeşte cinci tipuri: (Figura nr. zona II (curs mijlociu) şi zona III (curs inferior). aspectul versanţilor. ca moment de producere. regimul hidrologic şi altele. Buzău. inelară. Târnava Mare. Someş Trotuş. II. rectangulară. însă. Vârsta bazinelor hidrografice se manifestă diferit în lungul acestora. Caracteristicile morfografice şi morfometrice ale bazinului hidrografic 9. fluată. acestea sunt: zona I (curs superior). profilele longitudinale şi transversale ale cursurilor de apă.1. Timiş. Bazine care se îngustează în sectorul mijlociu: Oltul. regimul scurgerii apei şi a aluviunilor. Am discutat mai sus cazul râului Trotuş. Dacă împărţim un bazin hidrografic în zone dispuse în lungul său. Ialomiţa. zăbrelită. Bazine dezvoltate în cursul inferior: Argeş. . deranjată. cu bazin dezvoltat în sectorul mijlociu. fiecare dintre acestea având particularităti distincte privind aspectul reţelei.

e. Coeficientul de asimetrie al bazinului (a). Morfomeria bazinelor hidrografice Caracteristicile (elementele) morfometrice ale bazinelor hidrografice sunt. Dacă se apelează la figuri geometrice regulate.Lăţimea maximă a bazinului (lmax. f. În cazul unor bazine cu forme aparte. la rândul lor. suprafeţele acestora se determină prin formulele specifice de calcul. a. Lăţimea medie a bazinului (B) este o valoare fictivă care răspunde raportului: l= F (în km). planimetrul simplu. se aplică metodele grafice (caroiajele. Ca metode de lucru se folosesc cele specifice cartografiei (grafice şi mecanice). respectiv de stadiul de evoluţie al acestora. Suprafaţa bazinului hidrografic. este o caracteristică deosebit de importantă. de la vărsare şi până la punctul cel mai îndepartat. în fapt. dependente de cele morfografice.Lungimea bazinului [L (km)] reprezintă distanţa în linie dreaptă. În cazul aplicării metodei caroiajelor. cu cât viiturile care se produc sunt mai intempestive. se ajunge la F (km2). pentru asigurarea unei precizii corespunzătoare. Se notează cu F (km2) şi reprezintă arealul cuprins între cumpenele de ape ale bazinului. lungimea se poate măsura şi pe segmente cu direcţii adecvate (ex. care exprimă. planimetrul polar (integrator) şi metoda gravimetrică (cântărirea unei figuri cu suprafaţa cunoscută şi compararea cu greutatea bazinului decupat din aceeaşi hârtie carton). Metodele mecanice constau în folosirea aparaturii specializate: paleta cadrilată. în km) este considerată ca fiind perpendiculara maximă pe linia lungimii bazinului. d. a = sau a = f st + f dr F g. La lăţimi mari debitele de viitura sunt mai mari. din zona izvoarelor. prin înmulţirea cu produsul scărilor şi se obţine F (km2). asimilarea cu figuri geometrice asemănătoare). Resturile de pe margini se aproximează şi prin totalizare. Coeficientul de dezvoltare al bazinului (φ). Este o valoare fictivă. alese la scări convenabile. calculată cu formula: .88 9. dar valoarea lui este cu atât mai mare. c. acestea se deseneaza pe hartă la dimensiuni fixe. lăţimea bazinului prezintă o semnificaţie importanţa pentru formarea şi evoluţia viiturilor. este un raport între diferenţa dintre suprafaţa versantului stâng şi a celui drept şi suma acestora (suprafaţa totală a bazinului f st − f dr 2( f st − f dr ) hidrografic). L După cum am menţionat în capitolul anterior. Determinarea suprafeţei bazinului hidrografic se face pe hărţi. Siret).Altitudinea medie a bazinului (Hm). b. Reprezintă raportul dintre suprafaţa bazinului şi suprafaţa unui pătrat care are latura egală cu lungimea bazinului. baz. este un element definitoriu pentru mărimea scurgerii. zonalitatea altitudinală ca factor de control al majorităţii proceselor geografice. situat pe cumpăna de ape.3. apoi se numără careurile întregi şi cele parţiale prin aproximare. Când nu se dispune de aparatură de măsurare.2. F ϕ= 2〈1 L Acest coieficient este subunitar. Suprafaţa obţinută se transformă la scară.

Diagrama repartiţiei principalelor suprafeţe bazinale şi interbazinale în bazinul hidrografic Jiu i. a variaţiei altitudinii medii în lungul râului etc. F = suprafaţa bazinului hidrografic.4. Graficul (epura) de creştere a suprafeţei bazinului odată cu creşterea lungimii râului Un astfel de grafic prezintă creşterea progresiva a bazinului hidrografic pe măsură ce ne îndepărtăm de izvoare. . bălţi şi mlaştini – Ka Existenţa lacurilor. Figura nr. a modului de compunere a sistemului fluviatil.89 f1 × h1 + f 2 × h2 + . care au rol important în regularizarea regimului scurgerii apei se exprimă sub forma unui coeficient procentual: Ka = 1 F ∑f (lacuri.. Graficul are o formă în trepte.2 Hm = Figura nr. bălţilor şi mlaştinilor de pe cuprinsul unui bazin hidrografic. Graficul de repartizare a suprafeţelor bazinului hidrografic pe trepte de altitudini. h. 9. raportată la suprafaţa acestuia reprezintă densitatea reţelei hidrografice. Semnificaţia sa este aceea că ofera o imagine sintetică a formei şi simetriei bazinului hidrografic.. k. j. fizionomia terenului şi gradul de acoperire cu vegetaţie. mlaştini) Unde: Ka = coeficientul de acoperire.fnhn = produsul dintre suprafeţele parţiale cuprinse între doua curbe de nivel vecine (f) şi cota medie dintre curbele de nivel respective (h). Densitatea retelei hidrografice În funcţie de caracteristicile climatice (în principal de umiditate şi temperatură). Reprezintă un cerc în care sunt consemnate procentual cotele părţi ale suprafeţelor subbazinale ale afluenţilor şi ale celor interbazinale. bălţilor. reţeaua hidrografică poate fi mai bogată sau mai săracă. + f n × hn (în m) F în care : f1h1…….2. bălţi. mlaştinilor. Curba hipsografică reprezintă integrarea acestor trepte (curba de durată). Curba hipsografică. atât în ceea ce priveşte volumul scurgerii cât şi ca număr de cursuri de apă. de alcătuirea geologică. 9.Graficul circular de repartizare a suprafetei bazinului . Acest grafic se construieşte în coordonate rectangulare cu altitudinea în ordonată. Σf = suma suprafeţelor lacurilor. Lungimea totală a cursurilor de apă dintr-un bazin hidrografic. Coeficientul de acoperire a bazinului hidrografic cu lacuri. 9.

condiţile climatice. foarte diferite. regimul precipitaţiilor şi al evaporaţiei. în special coeficientul de împădurire. inclusiv cele torenţiale). deoarece se pot efectua identificări şi măsurători pe hărti. care condiţionează în cel mai înalt grad regimul scurgerii prin oscilaţiile termice. De aici rezultă întreaga gamă de variaţie a tuturor celor alţi factori de control. dispus în 6 continente este extrem de variat. gradul de acoperire cu lacuri. covorul biogeografic.5. . Densitatea reţelei hidrografice din România s-a calculat luându-se în considerare afluenţii până la ordinul IV. liniile care unesc puncte cu aceleaşi valori se numesc izodense. . condiţiile de formare şi de regim al scurgerii sunt foarte diferenţiate: unele fluvii drenează zone ecuatoriale şi au debite mari (Amazon. De regulă. de câmpie (Bărăgan). . respectiv coordonatele sale geografice. 9. induce rolul regularizator al acestuia.Poziţia geografică.Condiţiile climatice. Mekong). Mari fluvii ale Terrei Numărul şi dimensiunile marilor sisteme hidrografice care drenează cele 180 milioane km2 ale uscatului Terrei. 9. până la cele mai mici detalii.5 km/km2 în regiunile aride. densitatea reţelei hidrografice totale se calculează numai în lucrările de specialitate care privesc anumite bazine hidrografice sau unităţi fizico-geografice. La nivelul unei ţări sau în cazul bazinelor hidrografice mari.Coeficientul de acoperire cu lacuri. Congo.4 km/km 2 în zonele cele mai înalte (Carpaţi) şi până la 0. Pe o hartă a densităţii reţelei hidrografice. De asemenea.6. bălţi şi mlaştini şi factorul .Structura geologică: determină procesele de infiltraţie şi de scurgere şi condiţionează alimentarea subterană. Excepţie pot face unele catastrofe (ruperi de baraje) care exarcerbează local. . cei mai importanţi sunt: . un rol de regularizator al scurgerii. particularitărităţile geologo-geomorfologice. Sâr -Daria) şi prezintă regimuri diferenţiate ale scurgerii (uneori seacă înainte de a debuşa în emisari) în zonele temperate oceanice sau continentale cu regimuri în consecinţa şi în zonele circumpolare. sau cele cu predominarea unor granulometrii mari a rocilor). prezintă de asemenea.90 Densitatea reţelei hidrografice este considerată sub două aspecte: densitatea reţelei permanente şi temporare şi densitatea totală (care are în vedere toate cursurile de apă. bălti şi mlaştini . Au rezultat valori de la 1.1 – 0. Trebuie menţionat faptul că. densitatea reţelei se referă în general la reţeaua hidrografică inventariată în Atlasul Cadastral (codificată). Caracteristicile fizico-geografice ale bazinului hidrografic Dintre factorii fizico-geografici de control ai regimului scurgerii. prin care se încadrează bazinele hidrografice în zone climatice sau unităti morfologice diferite. extinderea bazinului hidrografic.2 – 1. deşertice (Amu-Daria. în toate cazurile. viiturile din aval. Sunt rare bazinele în care climatul nu are rol preponderent (zone carstice. debitele şi regimul scurgerii sunt condiţionate de elementele de control pe care deja le-am mentionat: poziţia geografică. altele sunt situate în regiuni tropicale şi subtropicale.Gradul de acoperire cu vegetaţie . Direcţiile de curgere ale fluviilor lumii urmăresc marile linii de relief şi sunt. la rândul lor.

într-o secţiune dată. În funcţie de suprafaţa bazinului hidrografic aferent: Suprafaţa Nr. hidrografic (km2) 1. 2001). În cele ce urmează vom prezenta câteva ierarhizări (primele 10 fluvii) efectuate în funcţie de lungime. În analiza regimului scurgerii pe marile fluvii terestre trebuie pornit de la ideea că acesta. (km) 1. 3. exprimă sintetic complexitatea factorilor fizico-geografici şi a influenţelor antropice din bazinul hidrografic aferent. practic. 4. bazinului Fluviul Crt. Zair Mississippi 3 822 000 3 210 620 Continentul America de Sud Africa America de Nord . trebuie să menţionăm că există numeroase criterii de clasificare: lungimea cursului principal. 6. care să le asigure un tranzit normal. mărimea bazinului hidrografic. Amazon 7025 America de Sud 2. 5. În funcţie de lungimea cursului principal: Nr. în sine.91 antropic.1 Marile fluvii ale Terrei a. caracteristicile regimului hidrologic. pe toate fluviile lumii sunt instalate sisteme hidroenergetice importante. Debitele foarte mari. suprafaţa bazinului hidrografic şi debitul de apă (parţial după C. 3. Daca ar fi să efectuăm ierahizări în cadrul numărului mare de sisteme hidrografice ale Terrei. Amazon 7 180 000 2. Savin. 10. Tabelul nr. gradul de influenţa antropică etc. 8. 9. 9. debitul de apă. Lungime Fluviul Continentul Crt. 7. Nil Yangtze Mississippi Huang He Obi Enisei Zair (Congo) Mekong Amur 6671 6300 6215 5464 5410 5075 4700 4500 4440 Africa Asia America de Nord Asia Asia Asia Africa Asia Asia b. Acesta din urmă prezintă un rol tot mai pregnant deoarece. nu sunt periculoase dacă exista albii corespunzatoare.

După sursele de alimentare şi regimul scurgerii apei. Tipurile de alimentare se deosebesc după predominarea uneia sau alteia dintre sursele menţionate. 6. Zair (Congo) Iangze Madeira Orinoco Brahmaputra Mississippi Enisei Lena Tocantins Qmed (m3/s) 190 000 – 220 000 39 000 – 44 800 34 000 30 500 29 000 20 000 19 000 17 800 17 000 16 800 Continentul America de Sud Africa Asia America de Sud America de Sud Asia America de Nord Asia Asia America de Sud Spre comparaţie: Dunărea – 6480 m3/s d. principalele tipuri se definesc după predominarea a 1-2 din celelalte surse. 10. 1. în toate cazurile din precipitaţii (pluvial. nival). 4. Considerând că alimentarea subterană este cvasipermanentă în toate cazurile. nivală. tipul se defineşte prin această sursă: alimentare pluvială. Când procentul unei surse depăşeşte 50% din volumul anual se asociază şi . glaciară. Obi Nil Parana Enisei Lena Niger Gange 2 990 000 2 860 000 2 665 000 2 580 000 2 490 000 2 092 000 2 055 000 Asia Africa America de Sud Asia Asia Africa Asia c. 7. 5. Alimentarea marilor sisteme hidrografice se face. Când procentul de participare al unei surse depăşeşte 80% din volumul anual.92 4. 10. 5. 8. 9. 8. Amazon 2. 7. În ceea ce priveşte debitele de apă: Nr. Fluviul Crt. din topirea gheţarilor (glaciar) sau din surse submerse. 3. 9. 6.

Savin. cu legăturile între ele (reţeaua exoreică – cca. Amur.3 28.0 22.2 Suprafeţele cu scurgere exoreică şi endoreică (după C.0 Suprafaţa 149.2 14. Suprafaţa exoreică aferentă oceanelor Suprafaţa 6 2 continentelor (10 km ) endoreică Continentul (cu insule) Arctic Atlantic Indian Pacific 106 km2 % 106 km2 Europa 10.5 6. ca preponderenţa: nivo-pluvial.6 21.0 Asia 43.2 mil km2 aferent M. Dacă nici o sursă de alimentare nu depăşeşte 50% din scurgerea anuală.9 12. America de Sud (1.6 mil km2).3 uscatului % din total 100 15.8 2. Lvovici.6 100 20.2 se reprezintă o situaţie sintetică a zonelor scurgerii exoreice şi endoreice ale lumii (C.8 30. Australia şi Oceania (3.5 11.6 7. mediteranian. în lucrarea "Elementele regimului hidrologic pe globul pământesc" stabileşte 38 de tipuri de regim hidrologic dintre care primele 11 sunt mai principale: Amazon. America de Nord (0. tipul de alimentare se numeşte mixt.0 34. 2001) Supraf. cât şi în lacuri şi mări interioare. Loa.0 24.4 mil km 2) .2 21.4 50. Volga.0 5.4 1. Niger. 2001) Tabelul nr.2 9.3 .3 Oceania Antarctica 14.8 Australia şi 8.1 9. Caucazian.3 America de Nord şi 24. În tabelul nr. Se poate constată ca cele 11 tipuri acoperă principalele zone climatice şi mari unităţi geografice.6 31. 119 milioane km2. Suprafeţele endoreice şi areice (fară scurgere) diferă de la un continent la altul: Africa (9. Odra. Asia (12.3 1.0 14.0 16.0 11. Drenarea de către reţeua hidrologică a suprafeţei uscatului se face atât către mări şi oceane deschise. pluvio-nival.2 1.1 5.93 cea de a doua. 9.8 3.2 mil km2 din care 2. şir de ani).8 15. groenlandez. Europa (2.0 0.8 mil km2).4 7. fără legatură cu nivelul general al Oceanului Planetar ( reţeaua endoreică). M. Caspice).3 Centrală America 17.9 43.9 de Sud Africa 30.0 4. 9.9 3.9 mil km 2).7 3. Regimul hidrologic depinde în principal de sursele de alimentare şi de modul lor de manifestare şi reprezintă repartţia scurgerii într-o anumită perioadă de timp (sezon. glacio-nival etc. Yukon. Mekong.7 0.2 20.3 mil km2).0 3. Savin. I. an.2 1.7 9.9 5.

sunt determinate de forţe externe (gravitaţie. fără de care acestea devin unităţi hidrografice cu statut diferit: lacuri. (Figura nr. centrifugă) şi interne (vâscozitate) şi se manifestă în cadrul anumitor condiţii climatice ale zonei şi morfometrice ale sectoarelor de albie. conţinut de aluviuni etc. bălţi. Dinamica apelor râurilor Mişcarea apei este o caracteristică fundamentală a cursurilor de apă. Fenomenele dinamice se referă la variaţii de niveluri. P H P1 P2 α G α H` Figura nr. HIDROMETRIA ŞI HIDROLOGIA RÂURILOR 10. Reprezintă în consecinţă o inerţie a apei din albii. viteze. respectiv acceleraţia gravitaţională. Râurile îşi etalează cursurile pe lungimi mari. mlaştini. Diferenţa de altitudine dintre un punct situat în amonte şi un altul. P2 – componente ale funcţiei de deplasare În fond. respectiv o forţă gravitaţională. 10. au direcţii de scurgere diferite şi ca urmare. Forţele care acţionează asupra apei din râuri a) Mişcarea apei din râuri este determinată în primul rând de panta acestora. acţionând asupra malurilor respective (drept în emisfera nordică şi stâng în cea sudică).1. situat în aval. reprezintă o „cădere” a apei. 10. Pe ansamblu însă. care nu face corp comun cu rocile din patul şi malurile acestora şi are tendinţa de a „rămâne” în urmă. studiate de alte ramuri ale hidrologiei. 10. lungimile şi lăţimile lor . Deplasarea unei molecule de apă pe un plan înclinat Unde: A – picătura de apă G – greutatea picăturii de apă P1.1).. 10. situaţiile sunt foarte complexe din varii cauze: direcţii complicate ale cursurilor de apă. Coriolis. mişcarea apei din râuri este influenţată şi de forţa Coriolis. Forţa Coriolis este acea forţă care rezultă din rotaţia Pământului şi care face ca râurile cu direcţie meridiană să se abată spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică. Fenomenul comportă şi o anumită „denivelare” a apei în profil transversal. profilul longitudinal al unui râu este un plan înclinat iar deplasarea apei se face conform regulilor fizicii.1.94 Cap.1. debite. mişcarea de rotaţie a Pământului are influenţă asupra dinamicii râurilor.1. b) În al doilea rând.

10.95 foarte diferite. Mişcarea laminară şi mişcarea turbulentă Mişcarea apei în albiile râurilor. Mişcarea turbulentă sau dezordonată se caracterizează prin deplasarea haotică. diferenţiat în funcţie de asperităţile talvegului şi neregularităţile malurilor. Buta. 1975) 10. turbidităţilor şi a încărcăturii chimice şi / sau a poluanţilor. Mişcarea turbulentă a apei prezintă următoarele caracteristici: . instabilă a fâşiilor de apă şi apare la depăşirea unui anumit prag al vitezei (viteza critică). etc. 10. evoluţia albiilor în plan sub impulsul pantelor locale şi a transportului solid. cu o viteză mai mare la suprafaţă şi la mijlocul râului şi mai mică spre fundul apei şi spre maluri. fapt ce contribuie la omogenizarea temperaturilor.1. Ridicarea apei spre malul concav datorită forţei centrifuge (după I. Mişcarea laminară este reprezentată prin deplasarea paralelă lină a şuviţelor (sectoarelor) de apă în toată masa de apă. rocile talvegului şi malurilor cu durităţi diferite. În mişcarea turbulentă masa de apă se află într-un amestec continuu. În compensare pe malul convex. Schimbările de direcţie şi de viteză. predomină.2) mal mal stâng α dreptH R B mal stâng α H B mal drept R Figura nr. frecvente în cazul mişcării turbulente dau naştere vârtejurilor.2. aluvionările cu formarea reniilor (Figura nr. se poate desfăşura laminar sau turbulent. dependentă direct de panta de scurgere (forţa gravitaţiei) şi invers proporţional de particularităţile morfometrice ale albiei (rugozitate). c) Forţa centrifugă acţionează în cazul malurilor concave şi este dată de formula: C = m× V2 R unde: m = masa apei V = viteza apei R = raza curburii meandrului Acest fenomen determină o anumită înălţare a nivelului apei către malul concav şi o intensificare a acţiunii de eroziune asupra acestuia. în funcţie de raportul factorilor de control (pantă şi rugozitate). Pişota şi I.2.

3 coamă Schema curenţilor circulari provocaţi de curentul superficial Schema curentului superficial convergent Schema curenţilor elicoidali longitudinali Schema curenţilor din zonele de curbură ale râurilor Figura 10. 10.3. 10. se pot separa patru tipuri: . de particularităţile morfometrice ale acestora. dependent de panta de scurgere. de aici deplasarea în vârtejuri. complecşi.vectorul viteză.96 .la curgerea apei în râu. are o direcţie variabilă ce tinde. . .mişcarea apei la turbulenţe nu depinde de vâscozitatea ei. Într-un curs natural de apă se formează o serie de curenţi superficiali şi interiori. Fără a intra în detalii de hidraulicitatea albiilor prezentăm grafic modul lor de formare.3. există variaţii semnificative ale vitezei de curgere a apei atât în plan orizontal (pe lăţimea râurilor) cât şi vertical (în adâncime). . sub unghiuri diferite. Figura nr. forţa Coriolis etc. Curenţii din albiile râurilor În ceea ce priveşte modul de formare şi de evoluţie a curenţilor din masa de apă a unui râu. în fiecare punct al curentului de apă. spre direcţia principală a cursului de apă. rezistenţa este proporţională cu pătratul vitezei curentului. Se poate consta faptul că. rezultă că deplasarea apei în albiile râurilor este un proces complex.1. Curenţii din apa râurilor Din cele prezentate mai sus. precum şi de coeziunea slabă a particulelor de apă.viteza la fund şi la maluri este sensibil mai mică decât în sectoarele centrale ale secţiunii udate.

4 Curenţi de tip I – divergenţi b)Tipul II: Curenţi convergenţi. Astfel de procese sunt caracteristice şi în coada acumulărilor unde. 10. Se formează la râuri late şi puţin adânci. 10. Se numesc curenţi divergenţi.6 ) Fig.2. În aceste cazuri se consideră că se formează două cursuri de apă: unul superior. Caracteristic la râuri late. Curenţi de tip III – curenţi circulari d)Tipul IV: Curenţi de tranziţie reversibilă de la tipul I la II (şi invers). Repartiţia vitezelor în secţiunea râului Atât pe lăţime. unde curentul urmăreşte panta generală a fundului văii şi unul inferior. unde profilul transversal al talvegului este înclinat spre malul concav. 10. cursurile afluente urmăresc traseele vechilor albii înecate. când albiile majore sunt inundate. nr. (Figura nr. Pentru monitorizarea acestora.2.97 a)Tipul I: curenţi care se desfac la fund. nr.6. 10. în funcţie de raportul dintre lăţimea şi adâncimea albiei.5) Fig. pe distanţe mari (fenomen numit memoria râurilor). adânci şi cu viteze mari. la nivelul albiei majore. În timpul marilor viituri. pot să apară diferenţieri între direcţiile de deplasare ale curenţilor. nr. 10. care iau naştere în zona adâncă a albiei şi se îndreaptă de la malul concav spre cel convex. cu malurile şi cu patul albiei.1. unde influenţa malurilor este slabă. adesea. Evident nu trebuie pierdut niciodată din vedere gradul deosebit de mare al complexităţii şi interdependenţei fenomenelor din natură. În ceea ce priveşte variaţiile vitezei apei pe lăţimea râului situaţiile sunt numeroase. Aceştia converg din adâncuri spre suprafaţă şi de la maluri către mijlocul râului. cât şi în adâncime există o variaţie a vitezelor de scurgere determinată de contactul masei de apă cu aerul de deasupra.5 Curenţi de tip II – convergenţi c) Tipul III: curenţi circulari cu o singură direcţie. atunci când se efectuează măsurători de debite se ţine cont de astfel de . specific albiei minore. 10.4 ) Fig. (Figura nr. Hidrometria vitezelor şi debitelor 10. Se formează la sectoare de râu meandrate. 10. În general viteza apei scade de la mijlocul (axul) râului către maluri şi de la suprafaţă către adâncime. (Figura nr. de la mijloc către maluri şi formează două circuite închise.

(Figura nr.21 – 0. 0. se pot trasa izotahe (curbe care unesc puncte cu aceeaşi viteză).2 h.viteza scade treptat de la punctul 0.40 10 40 – 60 10 – 12 60 – 80 10 – 12 80 –100 10 – 12 Peste 100 m 12 – 15 b) Pe adâncime.8 h.6 h. A. dar nu mai puţin de 4 – 5. către fundul albiei ajungând până la 0. Metoda izotahelor. 0.40 m – la supraf. în albie cu fenomene de îngheţ Fig. în albie liberă B. Pe baza rezultatelor măsurătorilor asupra vitezei efectuate în punctele standard.) formele h epurelor de viteză sunt foarte diferite. la fund. . suplimentare. 0. în caz de nevoie). 10. h reprezintă adâncimea verticalei de viteză.în cazul podului de gheaţă şi a năboiului se execută măsurarea vitezei şi la adâncimea de 0.6 h.41 – 0.peste 0. în funcţie de lăţimea râului (cca. pe adâncime se numeşte epura sau zăpadă Vsupraf hodogragul vitezelor. . deşi puţin folosită în practică.20 m – la 0.sub 0. poate fi utilizată pentru determinarea debitelor de apă. nr.8 h. Dacă avem în vedere variaţia vitezei pe adâncime.2 h. 80 m – 0. practica a demonstrat următoarele: . 8-15 verticale de viteză în medie şi altele. . cei mai mulţi autori consideră că la 0.15 m – nu se măsoară viteza sau se utilizează micromorişti: . . vegetaţie cu crengi la suprafaţa apei etc.4 h.2 h (unde h = adâncimea apei).80 m supraf. lărgiri. .. 0. gheaţă În cazul apariţiei unor obstacole în Vmax Vmax albia râului (îngustări. în practică se alege Sensul Sensul numărul de verticale de viteză în funcţie curentului curentului de lăţime. stabilindu-se un număr echitabil de verticale de măsurare a vitezei.2. fund. unde frecarea cu aerul se pune în evidenţă.0. în m: . ci ceva mai jos. aşa cum se prezintă mai jos. pe lăţime şi adâncime. Sub 1 m 4-5 1 – 10 8-9 10 .98 situaţii.7). repartiţia punctelor de măsurare a vitezelor se face astfel: În albiile libere .7 Epura (hodograful) vitezelor în albie liberă (A) şi cu fenomene de îngheţ (B) a) În ceea ce priveşte lăţimea râului.6.0. 10. Pentru urmărirea corectă a vitezelor râurilor în secţiunile staţiilor hidrometrice.viteza maximă nu este chiar la suprafaţa oglinzii apei. conform instrucţiunilor: B (m) Nr.0.vert.15 – 0. 0. Diagrama de variaţie a vitezelor..

pentru recoltarea probelor de apă. Formula generală este: V = an + b unde a şi b sunt coeficienţi numerici determinaţi de pe curba de tarare (ecuaţia acestei curbe). În practica hidrologică. ci un număr de turaţii ale paletei (rotorului) într-un anumit timp (80 – 120 secunde). care se recuperează. în principiu. integrând în acest fel viteza apei pe verticală). până la profilul de sosire (când se închide cronometrul).99 10. Pe baza unei ecuaţii de etalonare. măsoară viteza apei prin transformarea energiei hidraulice în presiune hidrostatică. navigaţie etc.2. canale Parshall. se calculează viteza apei. în secţiunea dată. În principiu o morişcă hidrometrică nu măsoară direct viteza apei. curbe prin care se determină viteza apei în funcţie de debitul de umplere: V = f (q) c. Corecţia care se aplică este de 0. . În profilul de evidenţă (de la mijloc) se consemnează distanţa la care trece flotorul faţă de mal (de un reper prestabilit). batometre.2. e. b – tahimetre – batometre.9 (Vm = 0. situate la distanţe cunoscute (de lansare – plecare. stabilită în atelierele de tarare.8 – 0. d. Tuburile hidrometrice (tubul Pitôt). orificii. mai ales. sunt mai mari decât media pe verticală. e – morişti hidrometrice. coboară în adâncime.) . respectiv un număr de rotaţii pe secundă. Cunoscând distanţa L dintre profilul de plecare şi cel de sosire şi durata parcurgerii acesteia de către flotor se determină viteza pe acel aliniament: V = L T [m s] Vitezele măsurate cu flotori sunt cele de la suprafaţa apei şi. pe măsură ce se umplu cu apă.. profile practice). ca produs al acestora. viteza apei râurilor se măsoară cu mai multe categorii de dispozitive. de evidenţă şi de sosire) situate pe un sector rectiliniu şi cu maluri simetrice. Prin cunoaşterea vitezei şi a secţiunii udate (active) se determină debitul de apă. care plutesc pe suprafaţa apei. se aleg trei profile. Dispun însă şi de curbe de etalonare. Tahimetre.9 Vsupr. Pentru efectuarea măsurătorii. instrumente şi aparatură: a – flotori sau plutitori. atunci când nu se folosesc dispozitive speciale (debitmetre. sau flotori integratori (recipiente care. Măsurarea vitezei apei se mai execută însă şi în alte scopuri: determinarea curenţilor. deversori.8 – 0. Sunt aparate mai complexe utilizate. Flotorii lansaţi puţin în amonte de profilul de plecare (în cel de lansare) sunt urmăriţi cu cronometrul (declanşat la atingerea profilului de plecare). Dinamometrele determină viteza apei prin măsurarea acţiunii sale dinamice. c – dinamometre. Moriştile hidrometrice sunt aparatele cele mai utilizate pentru măsurarea vitezei apei. unde se imprimă viteze cunoscute şi se determină numărul de turaţii pe secundă. confecţionate din materiale uşoare. măsurarea vitezei apei este absolut necesară. calcule hidrologice speciale. Se mai folosesc flotori captivi. Măsurarea şi calcularea vitezei râurilor În cadrul acţiunii de măsurare a debitelor. b. d – tuburi hidrometrice. a – Flotorii sau plutitorii reprezintă corpuri simple.

Metoda analitică constă în calcularea vitezei medii pe verticală prin medierea aritmetică.greutate lestară. grafomecanică. . becuri lanternă: Etapele măsurării vitezei cu morişca hidrometrică sunt: . rulmenţi.calculul vitezei medii pe verticală (pe baza recomandărilor din instrucţiuni).5 cm2 18. Instrucţiunile care se aplică în reţeaua hidrometrică a României elaborată de INMH Bucureşti.măsurarea numărului de turaţii (în 80 – 120”) în fiecare punct.2 x 0. recomandă următoarele formule. rotor.accesorii: . după o prealabilă aşteptare de acomodare a turaţiilor rotorului cu viteza apei. grafoanalitică etc.determinarea numărului de turaţii pe secundă „n”.100 În principiu o morişcă hidrometrică se compune din: . .2+3V0.600 0.700 S = 18.280 0.2 Vm 1. .8+Vf) /10 0.2 = 0.530 m/s 0. prin metode diferite: analitică. .6 . distanţieri. baterii.8 Se observă o relaţie de egalitate între părţile haşurate situate de o parte şi de alta a vitezei medii Figura nr. „N” . vârtej etc. .6 0.2+2V0.40 ≅ 0.1 punct: Vm = V· 0. rotiţa cu 20 dinţi şi ştift de contact.pregătirea moriştii pentru lucru.rotorul (paleta): ax.8)/4 .560 0. .şurubelniţe. .sonerie electrică sau dispozitiv luminos.2 puncte: Vm = (Vs + Vf) / 2 . .calculul vitezelor la diferite adâncimi pe baza ecuaţiei moriştii.7h / 1.carabinieră.5 puncte de măsurare: Vm = (Vs+3V0. Exemplu de calcul grafomecanic al vitezei medii pe verticală . a vitezelor măsurate în punctele standard.coada (ampenajul).74 m2 Vm = 0. .6+2V0.corpul moriştii cu dispozitivele de contact.3 puncte: Vm = (V0. etc. 10.5 x 0.40 0.) .6+V0.efectuarea sondajelor şi determinarea adâncimilor de scufundare.440 0. fir de argint. în funcţie de numărul punctelor de măsurare: .tijă (cablu gradat). ponderată. .8.

În practica hidrometrică se folosesc mai multe metode pentru măsurarea (determinarea debitelor de apă): a. având grijă că. pe care se ordonează flotorii în funcţie de distanţa faţa faţă de reper (mal). . 10. Măsurarea debitelor râurilor Debitul de apă reprezintă volumul (cantitatea) de apă care se scurge printr. Din definiţie se constată că.se completează tabelul de calcul al suprafeţelor parţiale între sondaje şi între grupele stabilite. În cazul măsurătorilor cu flotori se execută următoarele operaţii.se planimetrează suprafaţa epurei în cm2. . d. operaţiile se fac pe părţi (suprafeţe parţiale cu viteze caracteristice). de calcul: Ω.se întocmeşte graficul D-T. . determinate pe grupe. se referă la determinarea debitelor prin: . atunci când se trasează cu linie verticală viteza medie.se determină grupele de flotori. ci elemente ajutătoare. este de două ori mai mare decât cel pentru viteze. Formula generală de calcul a debitului este: Q = Ω·V. utilizarea unor construcţii şi instalaţii hidrometrice specializate (deversori. considerând ca abateri admise 10-15%.se împarte această suprafaţă la adâncime şi se obţine viteza medie pe verticală. . pe baza formulei. V = L (Etapa I de completare) T . .se completează tabelul cu vitezele. c.o secţiune activă a unui râu. b. 10. profile practice etc. pentru determinarea debitului de apă. Numărul de sondaje se alege în funcţie de lăţimea râului şi de configuraţia albiei. metoda secţiune – viteză. metoda amestecului (chimică).măsurarea vitezei apei cu morişca hidrometrică sau cu flotori (modul de măsurare a fost prezentat mai sus). să fie cronometraţi un număr suficient de flotori. Termenul de “determinarea debitelor” este mai potrivit decât cel de “măsurare” pentru că prin nici o metodă nu se obţine direct valoarea debitului.se completează etapa II a tabelului cu viteze şi debite.se desenează. constă în următoarele operaţiuni (Figura nr. pe toată lăţimea râului. pe grupe de flotori. la o scară convenabilă. dar pentru a se obţine o precizie cât mai bună. .măsurarea secţiunii de apă prin efectuarea sondajelor cu tija hidrometrică sau prin ridicare topografică. ajutaje. cel mai frecvent utilizată în practica hidrologică. . V. în unitatea de timp (o secundă). .se efectuează măsurătoarea aşa cum am prezentat în subcapitolul anterior.). metoda volumetrică.101 Metoda grafomecanică.3. care se notează pe un formular tip. a) Determinarea debitului prin metoda secţiune – viteză Această metodă.8): . . Atenţie: Pentru verificare. orificii.2. pe la care au trecut în profilul de evidenţă şi de timpul parcurs. I.m2) şi viteza apei (V. De obicei numărul verticalelor de sondaj. părţile din epură care rămân în dreapta acestei linii trebuie să fie aproximativ egale cu golul din stânga. epura vitezelor. n etc.m/s). trebuie cunoscute secţiunea activă (Ω .

Etape: . În cazul măsurării vitezelor cu morişca hidrometrică se folosesc de asemenea imprimate tip. inactivă. . activă.lăţimea râului B(m). . La maluri se consideră 2/3 din prima (ultima) verticală de viteză. . Os În cazul calcului grafomecanic (grafoanalitic) al vitezelor: . .se completează tabelul centralizator.inactivă ΩI (m2) . După determinarea epurelor (hodografelor) vitezelor şi a vitezelor medii pe verticale: .se calculează. .activă Ωa (m2) .102 .năboiului.se calculează debitele parţiale (q =ω∙v). .8 − 0. . . dus şi întors. . vitezele. epurele debitelor elementare şi a vitezelor.se efectuează sondaje conform instrucţiunilor.se calculează viteze medii. . pentru determinarea coeficientului de corecţie Ks (µ) al măsurătorilor efectuate numai la suprafaţă (în cazul viiturilor) sau a celor cu flotori: K s ( µ) O − 0. cu gheaţă.se planimetrează profilul transversal cu toate elementele sale: suprafaţa totală. pe profilul transversal.se determină debitele elementare pe epurele de viteză. . . De aici operaţiile se diferenţiază: În cazul calulului analitic: . Sondajele se efectuează de regulă în puncte fixe precizate prin gradaţii pe un cablu. etc.se trasează. .0.se planimetrează epura debitelor elementare şi se obţine debitul. între verticalele de viteză corespunzătoare suprafeţelor parţiale.aceleaşi calcule se efectuează luând în considerare numai vitezele de suprafaţă.se totalizează debitele parţiale (de suprafată) şi se obţine valoarea debitului de suprafaţă (fictiv) . .suprafaţa secţiunii de apă (Ω m2) – totală Ωt (m2). cu toate elementele măsurătorii: Imprimatele utilizate se vor prezenta şi utiliza la Lucrări practice. .lăţimea feţei inferioare a gheţei Bgh (m). apoi.9 .8 .se calculează celelalte elemente ale măsurătorii şi se completează tabelul cu rezultate.Qs. pe baza ecuaţiei de tarare. .se consemnează vitezele medii în dreptul verticalelor de viteză.se calculează adâncimile de scufundare a moriştii (conform instrucţiunilor) la verticalele de viteză desemnate. grafoanalitic sau grafomecanic). .se aplică un coeficient de corecţie: Ks = 0.se execută măsurarea impulsurilor de viteză în fiecare punct . .9 determinat pe baza unor măsurători efectuate cu morişca hidrometrică sau prin apreciere.se calculează tabelul centralizator cu rezultatele măsurătorilor. Ωnăb (m2) .se determină suprafeţele parţiale între verticalele de sondaj şi de viteză. prin însumare se obţine debitul total (Q). Elementele de calcul ale unei măsurători de debit: .Nivelul apei – atunci când ne aflăm la o staţie hidrometrică: (H cm) .a gheţii Ωgh (m2) . la distanţe corespunzătoare.se desenează profilul transversal (raportarea ridicării topo sau din sondaje).se calculează vitezele medii pe verticalele de viteză (analitic.

dar la debite mai mari necesită importante cantităţi de soluţie concentrată.103 . de regulă sare de bucătărie.8 – 0.adâncimea medie hmed =Ω/B (m).perimetrul udat P(m) P = B +2hmed P = B+2hmed +Bgh . De regulă se fac mici amenajări pentru ca apa să nu se piardă: jgheaburi. recoltarea şi analiza concentraţiei într-o altă secţiune situată la o distanţă bine determinată în aval. În teren se măsoară înălţimea coloanei de apă care trece peste pragul deversorului. În principiu.viteza maximă Vmax(m/s). pâraie foarte mici. de corecţie Ks sau µ = Q/ Qs – 0. diluţiei). metoda constă în lansarea unei cantităţi de substanţă (neotrăvitoare) într-o secţiune situată în amonte.adâncimea maximă hmax. atunci când apa cade direct în albie. . Q = debitul curentului. .coef. . K2 = concentraţia probei recoltate. restul elementelor se calculează sau sunt prezentate în tabele speciale. Între instalaţiile de măsurare menţionăm: d. atunci când în aval există o saltea de apă care influenţă asupra părţii din amonte. conducte etc. şi constă în umplerea unui vas gradat întru-un timp cronometrat. iar restul se determină după tabele sau prin calcule. barată formează o mică acumulare în spate şi curge apoi prin deschiderea respectivă. Calculul se efectuează cu formula: Q x Ko+q x K1 = Q+ ql x K2 Q=q K1 − K 2 K2 − K0 unde: q = debitul soluţiei (debit de lansare din vasul special) K1= concentraţia soluţiei lansate.debitul fictiv Qs – debitul corespunzător vitezei de suprafaţă. există anumite reguli de construcţie şi de amplasare a deversorilor. Deversorii.viteza medie Vm (m/s).raza hidraulică R = Ω/P (m).debitul de apă Q (m3/s).1. Apa. tuburi etc. . . iar nivelul din aval nu are nici o influenţă asupra celui din amonte şi în regim inundat. K0 = concentraţia apei în stare naturală. Metoda este precisă. b)Determinarea debitelor prin metoda volumetrică Se practică de obicei la izvoare. V (l ) Ql = s T (sec) Pentru debite mici metoda este foarte precisă şi comodă (operativă). Deversorii pot funcţiona în regim neinundat. Pentru a putea aplica însă formulele şi coeficienţii tabelaţi. . Deversorii se clasifică după formă şi după grosimea pereţilor. Deversorii sunt deschideri practicate în anumiţi pereţi metalici sau de beton cu care se barează cursul unui pârâu sau canal. d)Determinarea debitelor cu instalaţii hidrometrice Instalaţiile hidrometrice au o utilizare frecventă mai ales în domeniul hidrologiei tehnice. deoarece se măsoară anumite elemente. Există o literatură hidrotehnică deosebit de bogată în acest domeniu. . c) Determinarea debitelor prin metoda amestecului (chimică. .9.

cu prag subţire (lame metalice de 3 – 5 mm grosime) . b – în m. cu unghi drept sau ascuţit (300. aceştia pot fi: . 10. 450). Dacă se ia în considerare şi suprafaţa secţiunii de apă.4.trapezoidali. aceasta se numeşte ajutaj. care se numeşte planul “0” al graficului.3. Pentru a se evita valorile negative. când este vorba de un baraj de beton cu zidărie cu grosime mai mare. . unde: μ. Între acestea există multe diferenţe. De regulă se folosesc două limnigrafe care funcţionează corelat. Orificiile şi ajutajele Orificiile se practică în baraje pentru diferite interese legate de exploatarea acestora. aşa cum s-ar părea la prima vedere. Formula generală de calcul este: Q = μω 2 gH . În funcţie de grosimea peretelui (barajului) orificiile pot fi cu pereţi subţiri sau cu pereţi groşi. Observarea şi prelucrarea nivelurilor Prin nivelul apei unui râu nu se înţelege adâncimea acestuia. în natură.2 m/s Q = 1.2 m/s Q în m3/s. în formă de dreptunghi.58 h5/2 d. g – acceleraţia gravitaţională. se determină debitele. cu baza mică în jos.104 După formă deversorii sunt: .2.1. dar nu le discutăm. sunt situaţii când albia este erodată şi nivelul apei scade sub cota “0” miră stabilită.86 bh3/2 pentru viteze de apropiere < 0. În funcţie de grosimea peretelui deversorului.3. Se folosesc în general la conducte.dreptunghiulari. ci înălţimea oglinzii apei faţă de un anumit punct fix. încât nivelul apei să nu scadă niciodată sub acesta.5.3. Tubul Pitôt a fost descris la subcapitolul privind măsurarea vitezelor. Debitmetrele sunt dispozitive special construite care măsoară direct debitul de apă. Pe baza diferenţelor de contrapante de nivel care există între secţiunea din amonte de dispozitiv şi cea din aval. Pot fi aplicate şi în cazul unor barări improvizate pentru măsurarea debitului. d. pentru a se evita valorile negative atunci când se prelucrează şirurile de valori obţinute. se poate calcula debitul: Q = Ω· V (m3/s) d.96 bh3/2 pentru viteze de apropiere > 0. ω – coeficienţi.cu prag lat (profil practic). . d. Diferenţa dintre cele două planuri se numeşte ∆H (delta H). Hidrometria nivelurilor 10. Când orificiul este prevăzut cu o mică ţeavă. Dispozitivul Parshall este o construcţie care îngustează secţiunea de apă şi prezintă pante şi contrapante bine determinate. .triunghiulari. Dar. numit “0” al mirei. în formă de trapez. 2) Deversor triunghiular cu unghi α = 900 Q = 1. la prelucrări se alege un plan fictiv situat cu 1-2 m mai jos decât planul “0” miră. h – în m. Cota “0” miră se alege de regulă în aşa fel. Prezentăm mai jos câteva formule ale deversorilor: 1) Deversor trapezoidal cu unghi α = 1040 Q = 1. H – înălţimea coloanei de apă din spatele barajului.

când sunt 2 valori şi când variaţiile nu sunt prea mari. Prelucrarea nivelurilor comportă următoarele operaţiuni: . Figurile nr. . până cele mai mari. pe pilele sau culeele podurilor etc. În situaţia regimului relativ constant şi suplimentar. 10. Miră hidrometrică şi detaliu la partea inferioară Figura nr. când sunt 3 sau mai multe valori diferenţiate mai mult de 10% faţă de ecartul anual de variaţie . atunci când se folosesc piloţi de miră aceştia sunt mai mulţi şi se fixează pe mal.10. Ca şi în cazul debitelor. cu continuitatea plăcilor bine determinată. şi 10.).aritmetic. pe care se citesc valorile de nivel observate.ponderat. viteza şi direcţia vântului (aprecieri). fixat pe piloţi. Se are în vedere includerea în şirul de valori observate a nivelurilor maxime şi minime. temperatura apei şi a aerului. . . Ecartul mirei se alege în aşa fel. Pentru acces mai uşor. încât să poată fi observată toată gama de valori.se calculeză medii zilnice: .105 Observaţiile asupra nivelurilor se efectuează la mira hidrometrică.9. în fond un dispozitiv gradat (plăci de miră). Tipuri de mire hidrometrice (înclinată. Acesta este.10. starea timpului şi starea râului (liber sau cu fenomene de îngheţ. Oservaţiile de nivel se consemnează în carnete tip. de la cele mai mici. pe un singur pilot şi pe mai mulţi piloţi) Observaţiile la miră se efectuează de două ori pe zi (orele 7 şi 17). 10. în caz de variaţii semnificative. Figura nr. imprimatele tip se vor prezenta şi discuta la activităţile de lucrări practice. 10.la citirile brute (faţă de “0”miră) se aplică adaosul (∆H). în care se mai înregistrază precipitaţiile căzute. vegetaţie etc.09.

Atunci când nu se dispune de limnigrafe. . .un dispozitiv de ceasornic. Mira de maximă este o cutie de lemn cu uşiţă.Hmin).31.ecart anual de variaţie (Hmax .un rotor. pentru identificarea cel puţin a valorilor extreme se utilizează mire de maximă şi de minimă. putem vorbi.multian 10 Având în vedere variabilitatea mare a nivelurilor în timp şi imposibilitatea practică de supraveghere permanentă a mirelor hidrometrice pentru înregistrarea nivelurilor se utilizează aparate speciale numite limnigrafe. pe rigla gradată din interior. . despre: .10. în creştere spală această cretă până la nivelul maxim. cu arc. iar apa.valori medii anuale. cu sistem de reducere la scară a variaţiilor de nivel. . lunare. cu un perete interior vopsit în negru şi gradat. fenomenelor de îngheţ sau vegetaţiei. care se încordeză la 24 ore. cu albia râului şi în care nivelurile variază concomitent şi concordant cu cele ale apei din râu. . un limnigraf (Figura nr. pe acelaşi carnet se efectuează calculele asupra temperaturilor. . În principiu.11) se compune din: Figura nr. În ceea ce priveşte. Se dă cu cretă partea înnegrită. După calculul nivelurilor. se întocmesc grafice etc. . . 10. Mira de maximă este dispusă cu cote corelate cu mira de bază. săptămânal sau lunar. 31 1 / 30.hidrogradul: Hd = H max multian− H min. conform instrucţiunilor din reţeaua hidrometrică naţională.se extrag valorile extreme. . .valori multianuale. Limnigraful se instalează într-o cabină (casetă) dispusă deasupra unui puţ care are legătură..valori maxime şi minime – din fiecare lună.valori instantanee – de la orele de observaţie. pe principiul vaselor comunicante. .un tambur orizontal sau vertical pe care se fixează diagramele specifice fiecărui tip în parte. dotat cu peniţă cu tuş special sau cu creion. . Limnigrafe: orizontal şi vertical . cota maximă înregistrată.ecart multianual de variţie (din şirul de valori).se calculează media lunară ∑ 30 . . printr-o conductă.valori extreme anuale.un sistem de înregistrare.valori medii: zilnice. nivelurile.106 . care se ataşează la construcţia mirei existente. astfel că nu este greu de citit.11.

familii de curbe – în cazul fenomenelor de remu. Pluviometru automat. În ultimii ani s-au introdus şi la noi în ţară staţii hidrometrice automate care au senzori pentru măsurarea nivelurilor.12.4. Creşterile de nivel se concretizează prin creşteri corespunzătoare ale debitelor.12). 10. Cheia limnimetrică se întocmeşte pe baza măsurătorilor de debite efectuate de-a lungul anului. Figura nr. Râul Slănic la Slănic Moldova Cheile limnimetrice pot fi: .107 Mira de minimă este o construcţie din rigle prevăzute cu crestături în care alunecătorul coboară până la cotele minime.3. Analiza scurgerii apei Scurgerea apei (S) este un element al bilanţului hidrologic general şi cunoaşterea acesteia este deosebit de importantantă pentru cercetarea fundamentală şi pentru gospodărirea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă.). 10. după care nivelurile se transformă în debite. Variaţia în timp a scurgerii apei se numeşte regimul scurgerii. (Figura nr. există o legătură directă.12. Legătura debitelor cu nivelurile se numeşte cheie limnimetrică şi prezintă o importanţă deosebită pentru activitatea de hidrometrie – hidrologie. . 10. Cheie limnimetrică. în mod adecvat. Cote la mira 160 (cm) 140 120 Q = f(H) 100 80 60 40 20 0 0 10 20 30 40 50 60 Debit de apa (m3/s) Ω = f(H) V = f(H) Sectiunea (m2) 10 20 30 40 0 50 Viteza medie (m/s) 2 70 80 90 0 100 Figura nr.2 Cheia limnimetrică Între niveluri şi debite. pe un curs de apă. . Are forma unei curbe cu deschidere spre dreapta. Pentru cheile limnimetrice se determină expresiile lor tabelare. 10.curbe cu buclă – uneori.curbe unice – în cazul albiilor stabile.12. . 10.curbe periodice – în cazul albiilor care se modifică la viituri. în cazul surpării malurilor din timpul viiturilor. 10. pe fazele de regim. . precipitaţiilor şi a temperaturilor (Figura nr.

108

10.4.1. Alimentarea scurgerii. Sursele de alimentare
În alimentarea scurgerii apei, rolul factorilor climatici este determinant, dar nu singurul. Mai contribuie la aceasta factorul geologic (structura, tectonica şi litologia zonei), morfologia bazinului hidrografic, pantele de scurgere, vegetaţia, existenţa lacurilor şi a mlaştinilor etc. Omul, prin lucrările pe care le execută în bazinele hidrografice (acumulări, îndiguiri, desecări, irigaţii etc.) introduce modificări semnificative în regimul scurgerii (redistribuire, consumuri, transferuri de debite etc.). În principal, cursurile de apă au o alimentare superficială (din ploi, topirea zăpezilor şi a gheţarilor) şi subterană (din resurse freatice şi de adâncime). Alimentarea râurilor din ploi este caracteristică zonelor calde ale globului şi în cele temperate pe durata sezoanelor calde. Regimul hidrologic al râurilor alimentate din ploi reflectă caracterul precipitaţiilor, fiind mai constant în zonele ecuatoriale, variabil în zonele musonice, tropicale umede şi temperat oceanice şi foarte variabil în zonele tropicale semiaride şi temperate continentale. Alimentarea râurilor din topirea zăpezilor este specifică regiunilor temperate şi subpolare, dar se manifestă şi în regiunile calde foarte înalte (montane) unde zăpezile persistă perioade mai lungi din an sau sunt persistente. Alimentarea râurilor din topirea gheţarilor este caracteristică zonelor reci şi foarte înalte, unde sunt instalaţi gheţari de calotă sau montani. La aceste râuri caracteristica regimului hidrologic constă în faptul că scurgerea maximă şi debitele cele mai mari se produc vara, la topirea limbilor gheţarilor. (ex. râurile din Alpii înalţi – Günz, Mindel, Würn, Isar, Inn; Sf. Laurenţiu din America de Nord; Nilul superior din Africa; Angara din Siberia etc.). În funcţie de predominarea uneia sau a alteia din sursele de alimentare superficială, tipurile de alimentare se numesc: pluvială, nivală, glaciară, pluvio-nivală, nivo-pluvială etc. Alimentarea din surse subterane freatice sau de adâncime se realizează prin descărcarea pânzelor respective. Atunci când se studiază mai în amănut procesele de formare şi regimul scurgerii se procedează la separarea surselor de alimentare care se realizează prin procedee diferite (grafice şi analitice) asupra cărora nu insistăm aici. În funcţie de regimul de alimentare Voiekov separă mai multe tipuri de râuri pe baze climatice: I. Râuri care se alimentează din topirea zăpezilor, din zone cu înălţimi de până la 1000 m.(nordul Siberiei şi al Canadei). Debitul maxim este vara. II. Râuri care se alimentează din topirea zăpezilor şi din gheţari din zona montană înaltă din Asia Centrală. III. Râuri cu alimentare din ploi, cu viituri vara (zona tropicală şi musonică)Amur, Nil, Gange, Amazon; Congo. IV. Râurile din nordul şi vestul Asiei cu alimentare bogată primăvara, la topirea zăpezilor, viituri vara şi toamna din ploi. Aici se includ şi râurile din ţara noastră. V. Râurile cu alimentare din ploi, iarna (Europa centrală şi de vest). VI. Râuri cu alimentare din ploi, iarna şi aproape lipsite de precipitaţii vara (zona mediteraneană); VII. Regiunile cu climat arid, lipsite de scurgere (Asia Centrală, Sahara, Arabia, regiunea Aralo-Caspică); VIII. Râuri intermitente Mongolia, Kazahstanul de est, Crimeea de nord; IX. Regiuni lipsite de râuri din cauza îngheţului peren: Groenlanda, Antarctida; Marile fluvii se încadrează de regulă la mai multe tipuri de alimentare. Pentru România, I. Ujvari (1959) separă 4 tipuri de alimentare.

109 1. Nival moderat, cu alimentare subterană moderată zp-s în munţii cei mai înalţi: Rodna, Călimani, Făgăraş, Retezat; 2. Nivo - pluvial, subteran moderat zp-s în munţii înalţi; 3. Pluvio – nival, subteran moderat pz –s, în zona de deal şi podiş (400 – 1600 m); 4. Nivo – pluvial – subteran bogat zp- s – în depresiunile intramontane.

10.4.2. Regimul hidrologic al râurilor
Studiul regimului hidrologic al râurilor constă în cunoaşterea variaţiilor nivelurilor şi debitelor acestora pe o anumită perioadă de timp (de regulă un an), în strânsă dependenţă de sursele de alimentare. Pentru fiecare zonă climatică este caracteristic un anumit tip de regim (constant şi bogat în zona ecuatorială, sezonier bogat în zone musonice, cu variaţii diferite în zonele tropicale şi temperate). Pentru ţara noastră, în condiţiile unui climat temperat continental moderat în vest şi mai excesiv în est, de-a lungul unui an calendaristic, în regimul râurilor se constantă existenţa a patru perioade: 1. Perioada de iarnă (lunile XII-II) cu scurgere redusă, alimentată predominant din resurse subterane (mai ales în părţile estice ale ţării), caracterizată prin reţinerea precipitaţiilor pe sol sub formă de strat de zăpadă şi prezenţa fenomenelor de îngheţ pe cursurile de apă (năboi, gheaţă la maluri, poduri de gheaţă, sloiuri, zăpoare etc.). 2. Perioada de primăvară (lunile III-V), caracterizată printr-o mare bogăţie a scurgerii (30-40% şi peste, din volumul anual) datorită topirii zăpezii şi precipitaţiilor. Se produc viituri şi ape mari cu durate mai îndelungate. Cea mai bogată scurgere de primăvară se întâlneşte în zonele montane. 3. Perioada de vară (lunile VI-VIII). Procentajele de participare la volumul anual al scurgerii sunt mai mici decât cele de primăvară, dar se menţin încă ridicate (25-35%) datorită unor viituri torenţiale de amploare mare. 4. Perioada de toamnă (lunile IX-XI). Se caracterizează printr-o scurgere mai redusă (15-20% din volumul anual), prin creşterea rolului alimentării din resurse subterane. Pe acest fond de „calm” hidrologic se produc însă şi unele viituri. În profil multianual regimul scurgerii apei urmăreşte îndeaproape variaţiile climatice, în special repartiţia temporo-spaţială a precipitaţiilor. Anii medii, ploioşi sau secetoşi din regimul climatic îşi au corespondenţa în anii cu scurgere medie, respectiv bogată (maximă) sau deficitară (minimă). Pentru bazinul hidrografic Siret regimul multianual al scurgerii se caracteriză prin ani medii (1956, 1960, 1965, 1967, 1976, 1984), ani cu scurgere bogată (1932, 1955, 1969, 1970, 1975, 1991) şi ani cu scurgere redusă (1950, 1952, 1963, 1968, 1986, 1987, 1990, 1994, 2000). Acest regim multianual al scurgerii apei este caracteristic zonelor temperate cu un continentalism moderat. În zonele cu climate mai uniforme şi mai umede regimul scurgerii este, de asemenea, mai uniform în timp, după cum în regiunile tropicale scurgerea multianuală prezintă discontinuităţi şi mai mari. De asemenea şi periodizarea anuală prezintă alte caracteristici, de la o uniformitate clară, până la existenţa a numai 1-2 sezoane cu debite bogate.

110

10.4.3. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra scurgerii râurilor
În analiza regimului scurgerii unui râu se porneşte totdeauna de la ideea că acesta, într-o secţiune dată, reflectă ansamblul condiţiilor fizico-geografice din bazinul hidrografic aferent. La influenţa factorilor naturali se adaugă, tot mai pregnant, impactul antropic. Deoarece clima reprezintă principalul factor de control al scurgerii, elementele climatice (temperatura, precipitaţiile, nebulozitatea, umiditatea aerului, evaporaţia, vânturile, durata de strălucire a soarelui, radiaţia solară etc.) reprezintă factorii climatici ai scurgerii. Celelalte componente ale mediului geografic (geologia, relieful, pantele de scurgere, vegetaţia, solurile şi altele) reprezintă factorii neclimatici. La rândul lor, activităţile socio-economice se constituie în factorul antropic. Între factorii naturali ai scurgerii (climatici şi neclimatici) există legături strânse de interdependenţă, în sensul că aceştia acţionează întotdeauna interconjugat. Astfel temperatura aerului şi radiaţia solară influenţează direct asupra evapotranspiraţiei, după cum umezeala aerului şi nebulozitatea o influenţează indirect. De asemenea diferenţele termice locale, zonale sau globale condiţionează regimul vânturilor care, la rândul lor, au influenţă asupra evaporaţiei. Asupra tuturor acestor interdependenţeţe acţionează factorii neclimatici cum ar fi poziţia geografică ce se supune zonalităţii latitudinale sau relieful, care, prin altitudine, impune zonalitatea verticală. Caracteristicile geologice ale bazinului hidrografic condiţionează acumularea pânzelor de ape subterane care, la rândul lor, alimentează scurgerea râurilor. Vegetaţia şi solurile au, de asemenea, un rol important în regularizarea debitelor de apă prin intercepţia unei părţi din precipitaţii pe coronament şi acumularea apei în litieră sau în orizonturile afânate ale învelişului pedologic. Este evident că pădurile de foioase cu o litieră bogată dezvoltată pe soluri adânci se constituie în adevărate rezervoare de apă care au efect regularizator deosebit de puternic asupra scurgerii. Aceste procese vor fi înţelese mai bine pe măsură ce se vor acumula mai multe cunoştinţe de climatologie, geomorfologie, geologie, biogeografie, pedologie etc.

10.4.4. Influenţa factorului antropic
Acţiunile omului asupra mediului geografic, tot mai puternice şi mai complexe pe măsura dezvoltării activităţilor social economice, se exercită şi asupra scurgerii apei. Prin amenajarea cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice (construirea unor acumulări tot mai mari, îndiguiri, irigaţii, desecări şi prin consumurile de apă) se introduc modificări esenţiale asupra regimului scurgerii. Amplasarea lacurilor de acumulare pe cursurile de apă face ca, în aval de barajele acestora, regimul scurgerii apei să devină dependent de manevrele care se execută la uvraje. Debitele mici şi medii se acumulează în chiuvetele lacurilor, de unde sunt valorificate în scopuri complexe (hidroenergie, alimentări cu apă potabilă, industrială şi pentru agricultură, agrement etc.) iar cele maxime, care nu pot fi acumulate sunt tranzitate prin manevre prevăzute de regulamente de exploatare precise. Amenajările complexe, irigaţiile, desecările, transferurile de debite şi consumurile de apă reprezintă aspecte ale modificărilor directe pe care factorul antropic le introduce asupra regimului scurgerii apei. Alături de acestea se asociază şi multe alte activităţi cu impact indirect cum ar fi despăduririle, păşunatul intensiv, practicarea agriculturii, extinderea spaţiul clădit şi multe altele. Modificările indirecte se reflectă mai mult la impactul asupra elementelor climatice şi a schimbării condiţiilor de manifestare propriu-zisă a scurgerii (creşterea torenţialităţii, diminuarea scurgerii, procese geomorfologice active etc.).

10-35l/sec/km 2. Cel mai adesea este utilizată scurgerea specifică (q). mărimea scurgerii. Trebuie menţionat faptul că între mărimea bazinului hidrografic şi valorile scurgerii specifice există un raport de proporţionalitate inversă. Aceste limite sunt estimative. . Râurile mari ocupă teritorii situate în diferite zone geografice. Cele mai frecvente legături (corelaţii) cu care se operează sunt: q= f(F). decât în anumite cazuri. Varietatea mare a condiţiilor de formare şi de regim al scurgerii. Se constată că valorile scurgerii medii specifice sunt mai mari în zona montană. o familie de curbe de variaţie a legăturii q= f(Hmed) iar rezultatele obţinute se ordonează geografic. acestea se monitorizează prin metodologii adecvate iar valorile reale. considerate în timp şi spaţiu. au valori mijlocii în zonele de deal şi podiş 5-10l/sec/km2 şi sunt mai mici în câmpie sub 5l/sec/km 2. În felul acesta valorile medii care se calculează susţin în bună măsură o fundamentare corespunzătoare a proiectelor de valorificare a apelor. iar relaţiile de extindere şi generalizare se sprijină în mod deosebit pe aceste zonalităţi. F = suprafaţa bazinului hidrografic (km2). iar datele devin mult mai reprezentative. La nivel planetar scurgerea medie specifică prezintă variaţii cu mult mai mari. scurgerea se supune legilor zonalităţii latitudinale şi altitudinale. de fapt. Pentru ca valorile obţinute direct sau prin relaţii de generalizare să exprime cât mai fidel realităţile din teren este necesar ca şirurile de valori să aibă anumite dimensiuni statistice (2535 ani şi chiar mai mult). Pentru ca valorile să fie cât mai reprezentative nu se operează direct cu debitele de apă (Q). pe bază de corelaţii şi generalizări fundamente ştiinţific. pentru alte zone mai puţin cercetate în mod direct. Fiind strict dependentă de factorii mediului geografic. din care peste 125 numai pentru spaţiul hidrografic Siret (bazinul hidrografic Siret administrat de către Direcţia Apelor Siret) care nu include subbazinele Bârlad şi Buzău. Valorile medii ale scurgerii se obţin pe baza observaţiilor şi măsurătorilor efectuate întro reţea bine organizată de puncte de monitorizare şi a extinderii rezultatelor obţinute. În felul acesta. diferenţele introduse de mărimea bazinului hidrografic dispar. înaltă. de obicei. se corectează în mod corespunzător. iar precipitaţiile căzute pe teritoriul acestor bazine sunt foarte diferenţiate. Hmed = altitudinea medie a bazinului hidrografic (m). în principal. măsurate. F Scurgerea specifică reprezintă volumul de apă cu care participă fiecare Km 2 dintr-un bazin hidrografic la formarea scurgerii.4. În cazul existenţei influenţelor antropice.111 10. chiar pe teritorii mai reduse cum este cazul României. dar cel mai mult se operează cu valorile medii şi extreme ale acesteia (scurgerea maximă şi minimă). Elementele caracteristice ale regimului scurgerii În practica hidrologică şi în gospodărirea apelor prezintă relevanţă toate aspectele scurgerii. de amenajare şi de gospodărire a apelor. rezultată din raportul q= Q ⋅1000 care se exprimă în l/sec/km2. în practică. q = f(H med) unde q = debit specific – (l/sec/km2). Scurgerea medie este considerată ca fiind indicele cel mai general al resurselor de apă şi stă la baza tuturor proiectelor de valorificare complexă a acestora.5. Pornind de la importanţa mărimii bazinului hidrografic şi de la elementele cadrului natural care condiţionează. operaţie numită în mod curent reconstituirea regimului natural. Pe teritoriul României scurgerea este monitorizată la un număr de peste 900 staţii hidrometrice. impune. se utilizează corelaţii în care se reflectă această condiţionare.

Olt. apreciate la 10 miliarde de dolari şi 166 victime omeneşti. de asemenea. într-o reţea hidrometrică destul de bine pusă la punct a permis o cunoaştere satisfăcătoare a scurgerii maxime. Datorită faptului că măsurătorile în condiţiile scurgerii maxime se efectuează cu mare dificultate şi conţin erori importante. Expresia cea mai elocventă a scurgerii maxime o constituie viiturile. sau pot fi de provenienţă mixtă. În cazul României nu diferenţele de latitudine sunt cele care controlează formarea scurgerii maxime. însă. În condiţiile ţării noastre. viiturile produse sunt deosebit de mari. Aici. Bistriţa) care a produs pagube foarte mari. cât şi pentru proiectarea lucrărilor pe cursuri de apă. multe aproximaţii indiferent de metodele folosite. viiturile pot avea ca origine ploile.112 Scurgerea maximă reprezintă o fază deosebit de importantă a scurgerii atât prin efectele sale directe (inundaţii soldate adesea cu victime şi pagube imense). Pentru ţara noastră fondul mare de date acumulate în timp. aceasta prezintă încă o problemă delicată pentru hidrologie. ci altitudinile medii diferite ale bazinelor hidrografice. prezentăm un model de viitură. Viiturile reprezintă creşteri importante de nivel. zile pentru râurile mijlocii şi mari şi în săptămâni. contează foarte mult suprafaţa bazinului hidrografic. ca urmare a unor ploi torenţiale bogate. deoarece suprafaţa este destul de redusă. scurgerea maximă se supune legilor zonalităţii. topirea zăpezilor şi a gheţarilor. În Figura 10. pe fluviile cu bazine hidrografice de dimensiuni subcontinentale. Ca şi scurgerea medie. chiar şi pe râuri pe care nu există secţiuni de monitorizare. oricât de rapid s-ar realiza. Extrapolarea cheilor limnimetrice la ecarturi mari conţine. Atunci când peste o topire rapidă a zăpezii se suprapun ploi însemnate cantitativ. în special cele generate de ploi torenţiale şi abundente cantitativ. Este cazul viiturii de la jumătatea lunii mai 1970. produsă pe majoritatea râurilor ţării. topirea zăpezii singură. Mureş. . torenţiale. accidente hidrotehnice etc. în special pe cele cu obârşia în Carpaţii Orientali (Someş. Dacă avem în vedere modul lor de formare. în care munţii ocupă o poziţie relativ centrală. Durata unei viituri se măsoară în ore pentru râurilor mici. topirii rapide a unui strat important de zăpadă.13. nu poate produce viituri catastrofale. produse în timp scurt.

13. De exemplu.113 500 450 400 350 300 250 200 150 100 50 Cote (cm) Precipitatii 40 (mm) 20 0 -20 -40 -60 -80 29. asigurări se utilizează de regulă şi în cazul scurgerii medii sau celei minime. necesare mai ales în proiectarea acumulărilor. 10.07. Se au în vedere ploile care au produs viitura în mod efectiv. se consideră că un debit maxim cu probabilitatea de depăşire de 1% poate fi atins (depăşit). Trebuie menţionat faptul că noţiunile: coeficient de scurgere. iar stratul scurs se utilizează în analizele de bilanţ. Bacau Pentru analize şi calcule hidrologice şi pentru scurgerea maximă se întocmesc corelaţii şi generalizări având ca suport dependenţa valorilor acesteia de suprafaţă şi de altitudinea medie a bazinelor de recepţie. 1. respectiv raportul dintre volumul scurs şi suprafaţa bazinului hidrografic. qmax = f(Hmed). Viitura de la Goioasa jud.07. . 10. plecând de la faptul că precipitaţiile se măsoară de regulă sub formă de strat. Contează foarte mult capacitatea de absorbţie a precipitaţiilor de către sol.2004 17:00 Nivel (cm) Timp 0 26. Deoarece debitele maxime cele mai semnificative provin din ploi. Astfel de calcule se întocmesc şi pentru volume asigurate. 5. qmax = f Hmed F Ca şi în cazul scurgerii medii aceste legături au o repartiţie zonală pe teritoriile analizate. 0. analizele complexe şi corelaţiile care se întocmesc ţin cont şi de acest element meteorologic. Coeficientul de scurgere oferă indicii asupra eficienţei ploii pentru scurgere.5. odată la 100 ani etc.1. precum şi ploile care leau precedat pe cele care au generat viitura cu un număr de zile (de regulă 10) şi care au imprimat un anumit grad de umiditate solului (SMI). teoretic. strat scurs. qmax = f(F).2004 07:00 Precipitatii (mm) 28. În practica inginerească şi în proiectare se utilizează debite maxime cu anumite probabilităţi de depăşire (0.2004 13:15 Figura nr. Alte elemente deosebit de importante care se determină prin prelucrarea viiturilor sunt coeficientul de scurgere care reprezintă raportul dintre volumul scurs şi cel al precipitaţiilor care a generat viitura şi stratul scurs. ploile maxime căzute în 24 ore. 2.07. 3. 20%) determinate prin prelucrări statistice aplicate unor şiruri de valori.

bolilor legate de apă. X0 = S0+U0+Z0 unde X0 = precipitaţiile căzute (mm).debitul de etiaj – poate fi depăşit 355 zile an. 95%.debitul minim necesar pentru utilizatori. Dacă valoarea asigurată 95% se referă la debitul mediu lunar minim anual. În condiţiile actuale scurgerea minimă este cel mai mult afectată de activităţile antropice atât cantitativ (prin consumuri) cât şi calitativ (prin poluare). bararea cursurilor în amonte şi exploatarea defectuoasă a acumulărilor.debitul salubru (ecologic) debitul necesar pentru evitarea epidemiilor. . Cele mai importante valori asigurate. sunt de 80%.debitul mediu lunar minim din perioada VI -VIII = cea mai mică valoare medie lunară din perioada de vară (de irigaţii). Cauzele secării sunt: lipsa precipitaţiilor. . 95%. evapotranspiraţie şi infiltraţie. multianual) sau minim minimorum. .debitul mediu lunar minim anual = cea mai mică valoare medie lunară dintr-un an.5. Scurgerea minimă este dependentă de mărimea bazinului hidrografic şi de altitudinea medie a acestuia. . 97%.debitul de apă minim (lunar.114 Scurgerea minimă prezintă o importanţă practică deosebită pentru asigurarea rezervelor de apă la sursele de alimentare. . O valoare asigurată de 95% este teoretic un debit care se întâlneşte în secţiunea respectivă în 95% din durata unui an.debitul de diluţie . Pe baza şirurilor de valori selectate pe categoriile de mai sus. asig.debitul mediu zilnic minim anual = cea mai mică valoare medie zilnică din toate valorile unui an. Bilanţul hidrologic al râurilor Bilanţul hidrologic al râurilor este o ecuaţie care conţine date despre precipitaţii. . sezonier. qmin= f(Hm) se utilizează mai ales valorile specifice ale scurgerii pentru o bună comparabilitate. . În gospodărirea apelor sunt consacrate mai multe denumiri ale diferitelor categorii de debite minime.Q med lunar min. care se iau în calculele de proiectare.debitul minim minimorum (istoric) = cea mai mică valoare care a fost înregistrată într-un lung şir de observaţii. . . 90%. Pe ansamblu şi considerând evoluţia fenomenelor în timp. 10. atunci aceasta este denumită debitul de diluţie şi este cel mai frecvent luată în calculele de specialitate.debitul de servitute – debitul salubru + minim necesar. anual. se poate pune semnul egalităţii între precipitaţiile care cad pe suprafaţa scoarţei terestre. S0 = scurgerea superficială (mm). an. Secarea râurilor este un fenomen legat de scurgerea minimă. . în cercetările hidrologice şi în practică se determină anumite valori etalon: . În graficele şi corelaţiile de analiză (qmin= f(F)). existenţa unor sectoare de râu cu infiltraţii puternice. Având în vedere importanţa deosebit de mare a scurgerii minime pentru comunităţile populate şi necesitatea unei cunoaşteri cât mai bune a parametrilor acesteia. scurgere. ca aport de apă şi celelalte elemente care se consideră consumatori. Aceste legături au o valabilitate zonală. s-au întocmit curbe statistice de asigurare.

în funcţie de legile zonalităţii (latitudinale şi altitudinale) şi de influenţa factorilor locali.aluviunile contribuie la diminuarea calibrului albiilor. După filtrare şi uscare filtrele se cântăresc din nou. Scurgerea aluviunilor Aluviunile din albiile râurilor prezintă o importanţă deosebită. târâte (care se rostogolesc pe fundul albiei) şi sedimentate (depuse în patul albiei.07m). În cazul aluviunilor în suspensie se măsoară turbiditatea apei. reducând din eficienţa acestora. În principiu metodologia prevede: a) recoltarea probelor unice.apele cu grad mai mare de turbiditate sunt mai greu de tratat pentru consum. . Pentru fiecare dintre cele trei categorii de aluviuni există metodologii specifice de măsurare. se obţine debitul de aluviuni în suspensie (R) măsurat în kg/s. Regimul scurgerii aluviunilor prezintă o variabilitate mult mai mare decât cel al apei deoarece factorii locali şi în special litologia. . În acest context ecuaţia bilanţului devine: X0 = Y0+Z0 unde Y0 = scurgerea totală.viiturile cu ape foarte tulburi. . . analiza bilanţului permite evaluarea potenţialului hidrologic. deci se obţine turbiditatea. astfel că valorile acesteia se regăsesc aici. mai ales pentru gospodărirea apelor. Z0 = evapotranspiraţia (mm). Dacă probele diferă ca greutate se fac calculele respective: . De regulă probele de apă luate cu batometrul sau cu sticlele de ajutaj. Indicele 0 arată că este vorba de valori medii multianuale. reprezentând tubiditatea apei). Pentru fiecare element al bilanţului se întocmesc hărţi. cu deplasări la viituri). Hidrometria aluviunilor. 10. deoarece există numeroase particularităţi locale care imprimă adesea valori diferite. pe baza cunoaşterii bune a celorlalte. Din punct de vedere practic. iar diferenţa reprezintă cantitatea de aluviuni.115 U0 = scurgerea medie subterană (mm). Cunoaşterea bilanţului hidrologic are o mare importanţă teoretică şi practică. exprimată în gr/l sau kg/m3. Turbidităţile măsurate în verticalele de viteză se înmulţesc cu debitele parţiale şi prin însumare. Alte formule consideră că scurgerea subterană o alimentează pe cea superficială. Prin albiile râurilor trec aluviuni în suspensie (în masa de apă. din mai multe puncte de vedere: .6. Probele recoltate se filtrează prin filtre. cântărite iniţial în condiţii de laborator. Din punct de vedere teoretic este vorba de o cunoaştere mai aprofundată a proceselor de formare şi de regim ale scurgerii şi a variaţiei acesteia în timp şi spaţiu. Acestea sunt probe de apă care se prelevează de la o verticală fixă (la râurile mai mari se stabilesc 2 verticale) şi de la suprafaţă (respectiv adâncimea de 0. canalelor şi conductelor. cunoaşterea evapotranspiraţiei pentru programarea udărilor în irigaţii şi corectarea unor componente pentru care nu s-au putut efectua suficiente măsurători precise. solurile şi pantele deţin un control mult mai pregnant în formarea acestora. Elementele bilanţului se zonează pe teritoriile mai întinse. au greutatea în 1 litru. produc aluvionări pe terenurile inundate.tranzitul de aluviuni exprimă potenţialul erozional din cadrul bazinului hidrografic.aluviunile pot colmata prizele de apă.

care este un puternic absorbant. prin transformare.se notează volumul probei de apă. ρm = R ( Kg / s ) .se execută sondajele (dus-întors) la verticalele stabilite. . Volum(l .se execută măsurarea vitezei apei cu morişca în punctele standard. . cu o precizie de 4 zecimale (de gram) sunt astfel omogene şi comparabile. . pe cât posibil. . în gr/sm 2 prin înmulţirea turbidităţii cu viteza din punctul de măsurare. în kg/s.se calculează turbiditatea ρ. . diferenţele care s-ar produce prin umiditatea din aer sunt înlăturate. .se consemnează în rubrici debitele unitare pentru fiecare verticală. înţelegem faptul că filtrele goale sau pline cu aluviuni se usucă mai întâi în etuvă. În funcţie de situaţiile din teren pot fi alese verticalele cu soţ sau fără soţ pentru stabilirea numărului de probe. . Anual.probele de la 0.se determină debitul unitar de aluviuni α.se calculează debitele parţiale de aluviuni prin înmulţirea debitelor unitare medii dintre verticale cu suprafeţele corespunzătoare lor. aşa cum s-a menţionat la subcapitolul respectiv. La pagina cu sondaje şi calcule. La viituri se pot recolta şi câte 15-20 probe pe zi. m3 ) Prin cântărire. timp de 2 ore la temperatura de 105 0 C. . Dacă nu este posibil. în gr/m3.se completează tabloul cu rezultate de pe pagina din faţă a carnetului de măsurători:.se calculează media pe verticală.turbiditatea medie. Această probă ţine loc şi de probă unică. Q(m3 / s ) . în funcţie de adâncime. . în funcţie de evoluţia turbidităţii.Rkg/s.116 ρ= Greutate( gr . . iar valorile cântăririi.se recoltează probe de apă pentru turbiditate din punctele de măsurare a vitezei astfel: .6h. ca verticală şi adâncime.turbiditatea minimă (se alege din toate valorile). . La efectuarea măsurătorii se are în vedere ca un punct de recoltare să coincidă.se notează în carnet numărul probei de apă. concomitent cu măsurarea debitului lichid. se execută 12-15 măsurători de debite de aluviuni în suspensie. Calculul măsurătorii de debite de aluviuni în suspensie se face după metodologia recomandată de instrucţiuni. Kg ) (în gr/l sau Kg/m3). cu locul de recoltare al probelor unice. La verticale: .pentru cealaltă jumătate din verticalele de viteză se recoltează proba de aluviuni de la 0. Astfel. în toate punctele în care s-a măsurat viteza. b) Efectuarea măsurătorilor de debite de aluviuni în suspensie. . în condiţii de laborator. atunci se recoltează obligatoriu şi probele unice.6 h se consideră medii pe verticală şi se înmulţesc cu viteza medie pe verticală. după acelaşi principiu ca şi la viteze. Frecvenţa de recoltare a probelor unice este de una la 3-4 zile când râul este limpede şi mai dese. Pe tabloul general al măsurătorii: .se calculează punctele de scufundare a moriştii la verticalele de viteză. . .turbiditatea maximă (se alege din toate valorile). . apoi. în funcţie de regimul râului şi de posibilităţile de efectuare.pentru jumătate din verticalele de viteză. .se însumează şi se obţine debitul de aluviuni în suspensie (R) la început în gr/s. apoi se mai ţin încă 2 ore într-un exicator cu clorură de calciu.

pădurile ocupă suprafeţe reduse. pe durata unui an calendaristic există cele patru perioade caracteristice. rocile friabile. Ca şi în cazul scurgerii lichide. de asemenea. în schimb. Se extrag valorile extreme pentru fiecare lună şi anual. vegetaţie) este mai pregnantă în cazul aluviunilor.6h. iar caracterul torenţial al scurgerii de pe versanţi contribuie la creşterea turbidităţii şi implicit a debitelor de aluviuni în suspensie. Analizele multianuale şi corelaţiile care se întocmesc cu altitudinea medie a bazinului hidrografic se face pe baza scurgerii specifice de aluviuni în suspensie (r). iar prezenţa fenomenelor de îngheţ pe sol şi în albii o reduc drastic). cu care se corectează toate probele unice din timpul anului. Analiza unui şir de mai mulţi ani duce la cunoaşterea regimului scurgerii de aluviuni în suspensie. în situaţia unor debite ceva mai mici. exprimate în tone pe hectar şi an (t/ha/an). În cazuri deosebite. prin metoda corelaţiilor R = f(Q) sau R = f(T) sau prin alte metode (debitul limită) se determină valorile zilnice ale debitelor de aluviuni în suspensie. o variaţie continuă a scurgerii aluviunilor în suspensie corelată cu cea a scurgerii lichide. în bună parte asemănătoare cu cea din cazul debitelor lichide. În speţă. Se întocmeşte o corelaţie cu care se efectuează corecţiile respective.Măsurători complete. între primăvară şi vară valorile maxime se întrepătrund practic: primăvara se execută lucrări agricole iar vegetaţia încă nu este dezvoltată fapt ce conduce la o intensificare a eroziunii areale şi la turbidităţi mari. viiturile au debite foarte mari. Astfel. capătă valoarea unor măsurători complete. . Dacă între toamnă şi iarnă există anumite diferenţieri (ploile de toamnă cresc turbiditatea. dar împrăştierea punctelor în câmpul r = f(Hmed) este mult mai mare deoarece influenţa factorului local (rocă. după. ani cu scurgere de aluviuni în suspensie bogată (maximă) şi ani cu scurgere solidă redusă. calcule şi corelaţii prevăzute de instrucţiuni. vara.117 Calculul prezentat mai sus este efectuat prin metoda analitică. respectiv probele unice independente (nu cele de la măsurătorile complete). probele unice.Măsurători simple. Se constată deci că există trei tipuri de măsurători de aluviuni în suspensie. Cele mai mari turbidităţi (debite de aluviuni în suspensie) din ţara noastră se întâlnesc în zonele de dealuri şi podişuri şi în Subcarpaţi (în special în zona de Curbură) deoarece fragmentarea reliefului este mare. Există astfel ani cu scurgere medie de aluviuni (media anuală este apropiată de cea multianuală). apoi cele lunare şi anuale. . dar aici diferenţierile se fac mai pregnant pentru două sezoane: toamnă-iarnă cu debite de aluviuni reduse (aproape inexistente iarna) şi primăvara-vara cu debite mari de aluviuni în suspensie.Măsurătorile simplificate. efectuate numai la suprafaţă sau la 0. .6h. în schimb cele efectuate numai „la suprafaţă” se corectează. Pe baza unor corelaţii întocmite între turbidităţile calculate prin măsurătorile efectuate şi turbidităţile probelor unice de la măsurătorile respective se determină un coeficient de corecţie.6h se pot considera ca medii şi nu se mai corectează. Există şi în cazul măsurătorilor de aluviuni în suspensii metoda grafomecanică de calcul. În profil multianual se constantă. iar practicarea agriculturii este intensă. la care recoltarea probelor de aluviuni se face în toate punctele standard. Pe baza măsurătorilor efectuate. măsurătorile de debite de aluviuni se efectuează numai la suprafaţă sau la 0. . Măsurătorile la 0. relief. măsurătorile „complete” se calculează pe fişe separate luând în considerare numai probele de suprafaţă. Se obţine astfel fişa de debite medii de aluviuni în suspensie. Debitul mediu specific de aluviuni în suspensie se supune legilor zonalităţii verticale.

expunerea versanţilor faţă de radiaţia solară şi de mişcarea maselor de aer.2. Râul Roşu – SUA Mexic etc).64 t/ha/an. La pâraie şi râurile mai mici. instalarea fenomenelor de îngheţ are loc aproape imediat.7. sunt caracteristice fenomenele de îngheţ. evacuate de la obiectivele industriale. . . Acestea se instalează după ce temperatura aerului scade sub 00 C la intervale de timp.7. în anumite perioade ale anului. mai lungi sau mai scurte. 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 T aer T apa Figura nr.aportul apei din carst.mărimea debitului de apă din râu. în cazul apei există şi alţi factori care îi influenţează regimul termic: .14. Variaţia diurnă a temperaturii apei o urmăreşte îndeaproape pe cea a aerului. La nivelul bazinului hidrografic Siret valorile sunt: Q0 = 230 mc/s. ρ0 = 1.aportul de apă din pânza freatică. 25 20 15 10 5 0 -5 0 1 Regimul termic şi al fenomenelor de îngheţ 10.influenţa apelor uzate. dar cu o anumită întârziere şi cu oscilaţii mai mici. r0 = 2. 10. tropicală. 10. Ocna (râul Trotuş) . în funcţie de debitul de apă şi de viteza de scurgere. de asemenea o foarte mare variabilitate a scurgerii solide. subtropicală etc. Această situaţie este caracteristică pentru zonele temperate. Să menţionăm numai aluviunile fertile ale Nilului. Pentru alte regiuni. . Variaţia comparată a temperaturii apei şi aerului la Tg. faţă de temperatura aerului. La fel se petrec lucrurile şi în cazul variaţiei lunare (Figura nr. Regimul fenomenelor de îngheţ Pentru râurile din zonele temperate şi reci.1. lipsa pădurilor este cauza care a făcut ca debitele specifice de aluviuni în suspensie să fie > 25 t/ha/an. 10. La nivel planetar există. Valorile extreme (în caz că nu există îngheţ) sunt atenuate. mai mici sau mai mari.118 În Carpaţii de Curbură. . 10. regimul termic al apei este strâns legat de cel al temperaturii aerului pe zone climatice: ecuatorială.63. Regimul termic al apei râului Temperatura apei râurilor diferă în funcţie de variaţiile temperaturii aerului.14). dar oscilaţiile acesteia sunt mai reduse datorită inerţiei de încălzire şi de răcire a apei. R0 = 375 kg/s. aspectul colorat al apelor unor râuri determinat de turbidităţi (Huan He – Râul Galben în regiune cu loess.7. În plus. deoarece debitele sunt reduse şi apa preia destul de repede temperaturile negative ale aerului.

în zone cu desprimăvărare timpurie. de cele mai multe ori. De asemenea marile fluvii care curg spre N (Obi. iar gheaţa se dezlipeşte de acestea. Enisei. râul Dorna – cu bazin dezvoltat în V. la suprafaţa gheţii şi o inundă. datorită unor încălziri locale. prin forţa lor de distrugere.maluri dezgheţate – apar primăvara. Viteza mare a apei întârzie.zăpor – o aglomeraţie de sloiuri în porţiuni îngustate ale albiilor sau la poduri.la râurile de munte. unde vitezele sunt mai mici apar fâşii de gheaţă care se lăţesc încontinuu. apariţia formaţiunilor de gheaţă.ace de gheaţă . la formaţiunile existente la maluri. .gheaţă la maluri evoluată – se formează prin alipirea unor fâşii noi de gheaţă.apa peste gheaţă – de regulă apare atunci când apa de sub gheaţă.pod de gheaţă întrerupt – fenomenul se numeşte astfel atunci când pe anumite sectoare gheaţa ocupă toată lăţimea râului. gheaţa nu se poate forma în masa de apă suprarăcită. Acele de gheaţă se formează în masa de apă şi curg odată cu aceasta. . . prin acumulare în porţiunile mai înguste sau sub celelalte formaţiuni de gheaţă. destul de întinse. pe anumite grosimi. din cauza vitezei mari. . . . unde vitezele sunt mai mici se formează o gheaţă spongioasă prinsă de pietre. Năboiul influenţează mult variaţiile de nivel. care împiedică scurgerea şi produc revărsări şi inundaţii. către axul râului. Într-o ordine logică evoluţia fenomenelor de îngheţ se produce astfel: . Ex.canal dezgheţat – când evoluţia gheţii la mal continuă. Lena).gheaţă de fund . când malurile se încălzesc sub razele soarelui. reduce mult viteza râului. .reprezintă zăpada care cade pe apă şi se aglomerează fără să se dezgheţe. La fund. .gheaţă la maluri – la malurile râurilor. dezgheţate.119 De regulă fenomenele de îngheţ pe cursurile de apă apar atunci când se realizează o anumită sumă a temperaturilor negative. .pod de gheată – când toată suprafaţa apei este îngheţată. . sau grupări de ace de gheaţă. . dar rămân încă porţiuni. Zăpoarele se formează şi atunci când râurile se dezgheaţă din amonte spre aval.sunt primele formaţiuni de gheaţă care apar în apa râului.sloiuri (mari şi dese sau mici şi rare) – sunt formaţiuni de primăvară formate prin distrugerea podurilor de gheaţă şi antrenarea spre aval a bucăţilor rezultate. Se identifică prin aspect şi culoare diferită. Sunt foarte periculoase. iese prin unele crăpături sau ochiuri. uneori până la blocarea scurgerii. ca un canal. până ce rămâne un spaţiu liber spre axul râului.năboi(zai). deoarece. . destul de îngust.

eoliene. cu legătură cu Oceanul Planetar: Ladoga. Originea şi clasificarea lacurilor Terrei Lacurile reprezintă corpuri de apă stătătoare cu origini. Maracaibo (America de Sud) etc. La noi în ţară: Techirghiol. de dimensiuni mari. Poso (Sulawesi . La rândul lor.Lacuri din zone cu climă umedă şi temperată : numeroase. M. acestea pot fi generate prin acţiunea agenţilor interni (tectonice. depresiuni. falieri. Sf. Baikal. Tanganica.Superior. Hubsugul. Ontario. Aral. Winnipeg (America de Nord). Titicaca. Isâl –Kum. În principal.Indonezia). Aceste lacuri sunt foarte rare. cutări) sau de vulcanism (de regulă în cratere inactive). sunt mai rare şi adesea lipsite de scurgere. LACURILE TERREI 11. A. . Ex. L. Buta. Lacuri de origine tectonică şi vulcanică Aceste lacuri s-au format în denivelările scoarţei produse de fenomene tectonice (decroşări. Pişota şi I. Fenomenele tectonice şi vulcanice sunt deosebit de complicate în ansamblul lor şi ca urmare şi condiţiile de formare a lacurilor sunt variate. Cele mai multe lacuri de la noi fac parte din această categorie (lacurile glaciare şi limanurile fluviatile). Nyassa (Africa). facem mai jos o prezentare a principalelor formaţiuni lacustre create prin acţinea factorilor endogeni. originea lacurilor se leagă de cea a chiuvetelor lacustre. Jura). Ana. În Cuaternar astfel de lacuri erau mai numeroase. Victoria. cu tranzit important de apă (cu aport şi scurgere). Moartă. Onega. Sărat – Brăila. Lacuri tectonice a) Lacuri situate în bazine sinclinale: sinclinale: Fahlen (SUA). Balaton (Europa). Matana (Asia).I. Ele ocupă formele neregulate de relief. . Fără a intra în amănunte. Joux (M.1. 11. L.1. forme şi dimensiuni diferite. cupe sau loji care au rezultat din acţiunea factorilor interni şi externi şi s-au umplut cu apă meteorică. glaciare. adâncime 3 m). Michigan. b) Lacuri situate în bazine intramontane: Titicaca (America de Sud). 1975) 11. Geneva. Lacurile sunt răspândite în toate zonele climatice cu excepţia celor strict polare fapt ce i-a determinat pe unii geografi să le clasifice şi după acest criteriu în: . organogene şi antropice .1.Lacuri din zone aride şi uscate: au dimensiuni diferite. Caspica. Au o extindere redusă şi adâncime mică. lacurile din deşertul Victoria. vulcanice) sau a celor externi (limanuri fluviatile. PROBLEME DE LIMNOLOGIE Cap. Ciad. constituite din cuvete.120 Partea a IV-a. Erie. lacurile din Tibet. c) Lacuri situate în cuvete rezultate prin scufundarea sau ridicarea scoarţei: Okeechobee (Florida – 1840 km2. Huron.

Lacuri vulcanice a. Enisei. Eduard. Craterele s-au format. L. d’ Aydat). Gour de Tazanat (Franţa). Buzău.Africa). Toropovan. bazinul Mării Sarmatice s-a redus la două bazine: Euxin şi AraloCaspic. Australia: L. Într-o evoluţie continuă. Chambedaze. Olanda. L. Marele Lac Sărat (SUA). Magadi. Se formează prin bararea meandrelor sau a unor albii vechi părăsite.Nel). America Centrală (L. Bungoni. azi desecate. a. Tarawera (N. Isak-Kul. Nil. Zeelandă). L. Manyara. L. Lacuri din cratere de explozie: Godivell d’en Haut şi L. Baringo).Chambon. Medicine (California). (Germania. b. Nanga-Parhat (Himalaia).Virginia (SUA). Kaniasa. c. L. 11. Toyako (Japonia). numeroase ca forme şi dimensiuni. Lacuri din cratere de scufundare sau chaldeire vulcanice : L.500 Km2. Rotomahana (N.1. Grati). Natron. Albert. Naiwasha. ad = 53m). e) Lacuri din regiuni faliate: sunt cele mai numeroase. Taupo. d. De multe ori acţiunea de modelare a agenţilor externi continuă şi perfecţionează forme negative de relief create prin fenomene tectono – vulcanice. în Africa de Est: Eyassi. Franţa (L. Esclauzes (Franţa).Chanmico). Yellowstone (SUA). Myavatn (Islanda). Rotorua. Obi. L. Nyassa. Salina (Transwaal . L.Craterele de tip maare sunt de dimensiuni mici şi puţin adânci. L. apărute prin mişcări epirogenetice . B. . Marea Aral (deşi la Aral există încă discuţii).Winnemucca.Walker.Dunmore (Islanda). Franţa). Unele lacuri de acest tip se păstrează în caldeirele vechi altele pe cratere secundare sau pe formaţiuni modificate postvulcanice. Masyuko. Avergno).Roşu (România). L.2. Lacuri formate pe denivelările scurgerilor de lavă: L. Lenao). f) Lacuri formate prin baraj natural în urma prăbuşirilor provocate de cutremure sau alunecări de teren: L. L.Tuman . L.Lost (toate în California). Lacuri formate prin acţiunea factorilor externi Lacurile care s-au format prin acţiunea factorilor externi sunt.Pit. Pulvermaar. Sf. Kutyaroko. bararea gurilor de vărsare a afluenţilor – limanuri fluviatile. L. Ana – format în craterul Ciomatu). L. L.Tazwako. etc. Europa: L.Blue. Pang-gong-Tso (Tibet). Armenia (L. în Asia: Baikal (31. Balhaş. Au fost modelate ulterior şi de gheţari: L.Albert. Lacurile formate prin baraj vulcanic : Africa (L. Lacuri de tip maare în Câmpia Europei de vest. L. Japonia (L. adâncime 1435 m). Ialomiţa. Crater (Oregon . România (L. Lonar (India). L. prin erupţii de gaze. Islanda (L. Omapere). Gange etc. Indonezia (L. Lacuri formate prin acţiunea apelor curgătoare. mai ales. Penkeko).SUA). Volga. Se mai întâlnesc în Italia (Nemi.Ohrid. Siretul. Zeelandă (L. Au adâncimi foarte mari: în vestul SUA: L. L. Bourdouze. L. Mississippi. e. Toate cursurile mari de apă cu lunci foarte dezvoltate au astfel de lacuri: Dunărea – numeroase bălţi.Waikaremoana (Noua Zeelanda).Prespa. L. L=674 Km. l=74 Km. Noua Zeelandă. adâncime=1741 m).Clear. N. Zeelandă).Brenets (munţii Alpi).121 d) Lacuri relicte. L.Agua (Guatemala). Lachmaar (L = 2000m. deci ar fi Marea Neagră (într-un anumit sens) şi Marea Caspică. Vili).Torrens. Filipine (L. L. Tanganica (32900 Km2. de asemenea.

limanurile Niprului sau ale altor afluenţi direcţi în M.2. prin coroziunea şi prăbuşirea tavanelor. Complexul Razelm (M. Câmpia Europei de E.o formă alungită. d. b. Vedea. Lacuri formate prin acţiunea vânturilor (eoliene). . unele râuri se transformă în salbe de lacuri (Călmăţui. Acest lucru însă nu împiedică evoluţia unor fenomene secundare negative: colmatări. De multe ori. pentru rezolvarea unor probleme economice şi sociale (hidroenergie. g. Zănoaga). . Unele lacuri au fost construite prin acţiunea castorilor (azi aproape dispăruţi). Călţun). Atabasca. Lala).2. Onega. c. curenţii circulari sau cei care se dirijează în lungul malurilor din golfurile marine închid. La noi în M. Caracteristica acestor lacuri este aceea că ele sunt proiectate şi executate în mod conştient.lacurile glaciare au contur neregulat.Neagră). în Siberia şi SUA. Parâng (Gâlcescu). Retezat (Bucura. Rodnei (Bila. Mississippi. Amara). o parte din lacurile din marile delte (Dunăre. Lacuri formate în depresiuni meteorice. Lacuri rezultate din acţiunea de dizolvare a apei. Multe dintre aceste lacuri sunt temporare (formate în crovuri = farfurii de stepă). nordul SUA: Sclavilor. Multe lacuri au rămas prin retragerea gheţarilor cuaternari: Ladoga. În principal este vorba de oceane şi mări fără maree sau cu astfel de fenomene foarte reduse. peste unele praguri mai joase. formându-se lacuri. în doline sau în peşteri descoperite. i. de tipul genetic: . Ontario. Podragu. Foarte rare. între recifi de corali. La început. în regiuni cu dune sau nisipuri mişcătoare. Morfologia lacurilor Este determinată de numeroşi factori legaţi. Lacuri rezultate prin acţiunea gheţarilor . parţial apele râurilor. Se formează în regiunile carstice sau salifere. L. apa acestor lacuri este sărată. Ex. apoi ea se poate îndulci treptat prin aport terestru şi în cazul închiderii complete a legăturilor cu marea. prin cordoane litorale (perisipuri) anumite sectoare. Morfologia şi morfometria lacurilor 11. Lacuri rezultate din acţiunea organismelor. exfiltraţii şi înmlăştiniri laterale. eroziuni foarte active în aval de baraje. Huron). Se întâlnesc în câmpiile lumii cu formaţiuni de loess: China de NE. irigaţii. alimentări cu apă. În munţii înalţi sunt lacuri de circ glaciar.lacuri sinclinale . Câmpia Română (L.122 Vara. Făgăraş (Bâlea. alunecări de teren pe versanţi. lacurile din Câmpia Europei de NV. e. Gange etc. în regiuni mai secetoase. Nil. Sărat. Asupra acestor lacuri am făcut mai multe referiri în capitolele anterioare. Superior. Capra. .1. agrement. Sunt caracteristice zonelor montane înalte sau celor peripolare. h.lacurile vulcanice au un contur cvasicircular. f. S-au format în regiuni coraliere. lacurile din America de Nord (Canada. Avrig. Teleorman). Are loc numai o scurgere a apelor din lac în mare. Castorii rodeau copacii care cădeau şi zăgăzuiau. Volga. Lacurile antropice.). piscicultură). 11. Lacuri de tasare în loess. Erie. în special. Lacuri formate prin acţiunea apelor marine . Neagră.lacuri tectonice – o formă alungită. . Sasckatchevan.

reprezentând raportul dintre suprafaţa lacului şi lungimea sa. termic şi biologic al lacurilor sunt: P – suprafaţa. Morfometria lacurilor Prin morfometria lacurilor se înţelege ansamblul de indici şi metode de determinare cantitativă a depresiunilor (chiuvetelor) lacustre şi a volumului de apă.Ţărmul care reprezintă linia de contact dintre cele două medii: terestru şi acvatic. .2. 11.Gruiţă (2002). Conturile lacurilor sunt complexe. A . distanţa maximă între două puncte de pe malurile opuse ale lacurilor. Bm – lăţimea medie. determinate de remuu (ridicarea nivelului). Liniile care unesc puncte cu aceeaşi adâncime se numesc izobate.Adâncimea medie a lacului. mai mult sau mai puţin.Adâncimea maximă a lacului.Suprafaţa lacului. .2. . a – axul mic. adică distanţa maximă măsurată în linie dreaptă între cele mai îndepărtate două puncte de pe mal.Aspectul batimetric (harta adâncimilor). . la unele lacuri cu contur neregulat. .Deltele lacustre sau conurile de dejecţie reprezintă locurile (diferite ca aspect)în care râurile se varsă în lacuri. .zona acoperită de ape între valorile minime şi maxime ale aluviunilor. .Volumul lacului şi curba volumetrică .Zona litorală este spaţiul submers cu adâncime mică pe care se resimte acţiunea (deplasarea valurilor). Brezeanu şi Alexandra Simion. situate pe o dreaptă perpendiculară pe axul mare. Cele mai mari conuri de dejecţie se întâlnesc în coada lacurilor. reprezintă raportul dintre volum şi suprafaţă. reprezentând cea mai lungă dreaptă perpendiculară pe linia lungimii lacului.axul mare. care reprezintă cea mai scurtă distanţă măsurată pe suprafaţa apei între cele mai îndepărtate două puncte situate pe malul lacului. .principalele elemente de morfometrie a lacurilor care influenţează regimul hidric.Plaja lacustră . de la simple plaje (limanuri) până la faleze şi abrupturi (lacuri tectonice). iar înălţimea malurilor de asemenea.Perimetrul lacului reprezintă lungimea ţărmului (conturului). elementele morfometrice se măsoară sau se calculează cu formule. După Gh. . .Estuarele: zone lărgite ale gurilor unor râuri afluente în lac. Principalele elemente morfometrice sunt: . . Pornind de la ţărm către larg acestea sunt: .Golfurile sunt intrânduri spre uscat. în funcţie de oscilaţiile de nivel. Pot fi delte (Volga) sau conuri aluvio – proluvio – coluviale. Aici este zona biologică cea mai productivă.123 Părţile componente ale unui lac. . B – lăţimea maximă. În practică. Aici nu au loc procese de fotosinteză ci numai de chemiosinteză şi activităţi şi produse bacteriene.Terasa lacustră reprezintă roca de bază în care este sculptat lacul sau materialul aluvionar adus de afluenţi.Zona profondală este zona situată la adâncimi mari unde nu se resimte acţiunea valurilor şi nu pătrunde lumina. variabile. variabilă. L – lungimea lacului. . L0 – perimetrul liniei de ţărm. indiferent dacă dreapta trece numai pe apă sau taie promontorii ale malurilor. la alţi afluenţi.

În acest context.5 m. R – raza cercului având suprafaţa egală cu cea a lacului. Dimensiunile valurilor depind de mărimea lacului şi de viteza vântului: la Marile Lacuri Americane valurile ating 4 m.3. are valorile: Viteza vântului: m/s ………………… 1 3 4 4. mai ales în anotimpurile de tranziţie. P0 – suprafaţa cercului având circumferinţa egală cu perimetrul lacului. Propagarea acestora pe râu se face cu viteze tot mai mici către părţile centrale ale lacului.2 Viteza curentului de suprafaţă(m/s) ………………… 0. Baikal. Seisele pot fi longitudinale sau transversale. Mişcări mareice – foarte slabe se remarcă pe unele lacuri mari : Caspic. pe L. Hm – adâncimea medie. apele mai reci tind să coboare spre adâncime.2 0. până la adâncimea de 20 – 40 m. Onega – 2. Mişcări permanente a. reprezentând raportul dintre volumul de apă şi suprafaţa lacului. Punctul fix în jurul căruia se fac aceste basculări se numeşte nod. Diferenţele de concentraţii minerale conduc la acelaşi tip de mişcare a apei pe verticală. Diferenţele de temperatură determină deplasări verticale ale apei lacurilor.28 5 În lacurile americane. Dinamica apelor din lacuri În lacuri există mai multe feluri de mişcare. MS – suma tuturor medianelor care este lungimea medianei de bază adunată cu lungimea medianelor secundare ale golfurilor lacului. Curenţi de origine eoliană se formează pe lacurile mai mari sub acţiunea vânturilor predominante şi în condiţii morfometrice bine stabilite. fiind determinate de vânturile predominante. d. Între viteza vântului şi viteza curenţilor este un raport bine determinat care în L. B. curenţii eolieni urmăresc forma complicată a malurilor acestora. C – circumferinţa cercului având suprafaţa egală cu cea a lacului. Hmx – adâncimea maximă.03 0. Aportul de apă în lacuri determină curenţi la gurile de vărsare ale râurilor. Onega. cauzate de modificări ale presiunii în mod brusc. pe toată suprafaţa lacului. Ladoga. Mişcări temporare a. Este cunoscut faptul că apa are densitatea maximă la temperatura de 40C.7 m. Geneva – 1. fiecare având la origine cauze proprii: A.124 M – mediana de bază. Intervalul de timp în care valul parcurge o distanţă egală cu lungimea lui se numeşte perioada valului. 11. c. Aral.18 0. c) Seisele sunt mişcări oscilatorii ale oglinzii apei. până la stabilirea unui echilibru termic. b. pe L. Superior. b) Valurile se formează sub acţiunea directă a vântului şi afectează pătura de la suprafaţă a apei. linia care merge în lungul lacului la distanţa aproximativ egală de cele două maluri. această mărime exprimă cantitatea de apă ce se află pe unitatea de suprafaţă a fundului lacului. până ce devin insesizabile. .

Este fenomenul de homotermie.Perioada răcirii de toamnă. Aceste stratificaţii sunt.Perioada răcirii de iarnă. Pleacă de la fenomene de îngheţ şi ape reci) şi se continuă până la faza de homotermie de primăvară.iarna). cum ar fi: mezotermie (un strat de apă mai caldă.Lacuri meromictice. de regulă stabile şi nu sunt deranjate decât uneori şi pe durate scurte. care se realizează în condiţiile zonelor climatice respective.Perioada încălzirii de vară începe de la faza homotermiei de primăvară şi se continuă până la faza stratificaţiei termice directe. În aceste cazuri este vorba de o stratificaţie termică directă şi se întâlneşte la lacurile din zona caldă şi la cele din zona temperată – vara. zona climatică în care se află şi adâncimea sa. .4. În acest fel se poate vorbi practic de homotermie. Astfel în zonele calde. În cazul când temperatura apei creşte de la suprafaţă către adâncime (de la 0 0C la 40C) este vorba de o stratificaţie termică inversă (în zonele reci şi temperate .Lacuri dimictice situate în zona temperat continentală care au două stratificaţii termice (directă – vara şi inversă . . până la o stratificaţie termică directă. Uneori. . cu caracter stabil. sub podul de gheaţă. iar în cele reci una inversă. acestea se împart în: . În condiţii diferite (lacuri saline sau alte fenomene) apar şi situaţii termice aparte. prin curenţii termici. în jurul valorii de 00C (în scurta vară polară). comparativ cu adâncimea lacului. deoarece stratul în care temperatura creşte de la 0 0C la 4 0C este foarte subţire. cuprins între două straturi mai reci) şi dichotermie (un strat de apă mai rece situat între două straturi mai calde).Lacuri holomictice care cuprind toate tipurile de mai sus şi au o circulaţie normală. situate în regiunile ecuatoriale. în toată masa de apă.Lacuri polimictice.Lacuri monomictice calde (situate în regiunile tropicale calde şi oceanice temperate). . .iarna) şi două homotermii (toamna şi primăvara). .Lacuri amictice – în Antarctida.. în regiuni intertropicale şi în munţii din zonele calde cu o stratificaţie termică instabilă. cu o stratificaţie termică directă permanentă şi cu mici diferenţe de temperatură pe adâncime. Dacă ne referim la regimul termic al lacurilor (variaţia în timp a condiţiilor termice) există diferenţe pe zone climatice. se întâlneşte aproape permanent o stratificare termică directă. toamna şi primăvara există perioade când temperaturile se uniformizează pe verticală. începe de la stratificaţia termică directă şi ţine până la homotermia de toamnă. cu anomalii termice determinate de condiţii locale.Lacuri oligomictice. În mod normal temperatura apei lacurilor scade de la suprafaţă către adâncime. În cazul lacurilor din zonele temperate. cu o singură trecere de la stratificaţie termică inversă la o homotermie. până la 0 4 C. lacurile se împart în: . Regimul termic al apei din lacuri Temperatura apei din lacuri variază în funcţie de temperatura aerului. Astfel de fenomene sunt de scurtă durată. .125 11. mai rare. regimul termic este mai complex şi periodizat pe anotimpuri: . unde îngheţul este permanent şi profund.Lacuri monomictice reci (din zone reci). .Perioada încălzirii de primăvară începe în condiţiile stratificaţiei termice inverse. . stratul cu temperatura de 4 0C se menţine pe o grosime destul de mare ca urmare a radiaţiei solare ce pătrunde până aici.cu o singură trecere anuală de la o homotermia din anotimpul rece. . În ceea ce priveşte modul în care se face circulaţia apei în lacuri. În zonele temperate. În funcţie de stratificaţia termică.

influenţează stratificaţia termică şi dinamica curenţilor. Pătrunderea luminii în masa de apă depinde de mai mulţi factori (reflexia de la suprafaţa lacurilor. Zonarea unui lac adânc (după G. mai important decât adâncimea până la care se observă discul Secchi este coeficientul de transparenţă: Ct = T/A < 1 unde: (T = transparenţă. Nivelul până la care se observă discul se numeşte zona fotică iar cel inferior. Brezeanu şi col. 11. acestea se instalează şi dispar treptat în paralel cu scăderea sau creşterea temperaturii aerului. În general transparenţa corespunde unei adâncimi până la care luminozitatea reprezintă 16 – 20 % faţă de cea de la suprafaţă. Figura nr.1. Ordinea normală a formării lor este: particule de gheaţă – ace de gheaţă – plăci de gheaţă – sloiuri (dacă ne referim la partea centrală a lacurilor) şi gheaţă la maluri – pod de gheaţă – dacă ne referim la periferia lacurilor.20.126 Legat de regimul termic al lacurilor. macrofitele nu se mai dezvoltă. gradul de transparenţă al apei etc. Regimul fotic. zona afotică.). Ca şi în cazul râurilor. amintim aici şi câteva elemente privind fenomenele de îngheţ.5. T/A< 0. Pentru ecosistemele lacustre. Absorţia energiei solare de către masa de apă şi disiparea ei sub formă de căldură. A = adâncime) Când T/A = 1 lumina pătrunde până la fund. 11. 2002) . Uneori apare gheaţă de fund sau gheaţă de adâncime. Culoarea apei lacurilor Pătrunderea radiaţiilor solare în apa lacurilor are mare importanţă pentru dinamica ecosistemului lacustru.

.Lacuri cu ape sărate – mineralizare 27 – 47 gr/l. 1971). Sporozoare. populaţíile de plante şi animale din lacuri alcătuiesc. Zoobenthos – animale legate de suport solid: . . structura chiuvetei lacustre. Actinii.Lacuri cu ape sulfatate – predomină ionul SO4-2.Alge roşii – brune: Chryptophyceae. Cyclops. . . mineralizare şi de conţinutul de substanţe organice.Lacuri minerale. în principal. 11.7. . temperatură. de la o mineralizare foarte slabă (cca 10 mg/l). o clasificare după gradul de mineralizare: . Se poate face de asemenea. cu ape suprasaturate – mineralizare peste 47 gr/l. cât şi pe ţărmuri sau la fundul acestora.Cladocere: crustacei inferiori: Lepdodera.etc. în întreaga perioadă ontogenetică. .127 11. Fitoplanctonul cuprinde: .Copepode: Melosira.Alge galbene – verzi: Xanthophyceae.Rotifere: Brachionus. mai mult sau mai puţin pasivă. . până la valori ce depăşesc 300 gr/l (lacuri sărate). în masa apei. Gama de variaţie a chimismului este foarte variată. etc.Protozoare: Arcella. imprimă anumite caracteristici chimice specifice ale apei.Lacuri cu ape salmastre – mineralizare 1. Se poate vorbi de mai multe tipuri hidrochimice de lacuri: . . Zooplanctonul cuprinde: .Lacuri cu ape dulci – cu mineralizare de până la 1 gr/l . Odun. Se poate vorbi de fitoplancton şi de zooplancton. Polyifemus. se menţine în stare de plutire liberă.Meroplancton: ouă şi larve de moluşte. sau numai în anumite stadii ale acesteia. Amoebe. Keratella. 11. . Comunităţile planctonice Planctonul este un ansamblu de organisme vegetale şi animale care.Viermi.Protozoare: Rhizoflageleta.Lacuri cu ape bicarbonatate sau carbonatate – predomină ionul HCO3.24. crustacei.Alge verzi: Chlorophyceae. . .2. Chimismul apei lacurilor Diversitatea lacurilor naturale determinată de originea lor. 11.Ihtioplancton: icre şi larve de peşti.Lacuri cu ape clorurate – predomină ionul Cl-.7.7 gr/l. Fiecare comunitate este un ansamblu de populaţii trăind într-un teritoriu sau habitat fizic bine determinat (E. în lacuri se dezvoltă şi funcţionează comunităţi de organisme atât în masa de apă.1.. . comuniţăţi planctonice şi bentonice..7. condiţiile biotice. etc.colpoda.6. Viaţa în lacuri În funcţie de lumină. Din acest punct de vedere. .

11. adică modul de aranjare în strat. La toate acestea se adaugă resturi organice sau minerale (cochilii. sub formă de conuri de dejecţie sau delte. .Plutitoare: nuferii. grosiere (granulate) – 2 mm – 2 cm.Pietrişuri – peste 2 cm.128 . care depinde de granulometria şi de gradul lor de tasare sau chiar cimentare. odată cu reducerea vitezelor de scurgere. în funcţie de granulometrie. 11. dependentă de depărtarea faţă de ţărm şi adâncimea lacului. tasare). în cantităţi diferite. Odată acumulate sub apă sedimentele cunosc o serie de procese de natură fizică (presiune. pipirigul.Nisipuri.Argile fine. luminoasă şi biologică (în lacurile puţin adânci) şi suferă o serie de transformări numite generic diageneză. chimică sau biologică. Din acest punct de vedere se disting: . . În acest fel.Crustacei inferiori.Insecte acvatice.Submerse: Potamogeton. .7. iar cele fine sunt duse tot mai departe în larg. Se determină raportul de cântărire între proba umedă şi proba uscată (etuvată). Macrofite acvatice .Amfipode. . cu φ cuprins între 2 şi 50 microni. iar aluviunile cele mai fine sunt preluate de curenţii din lac şi dispuse practic pe întreaga lui suprafaţă în grosimi diferite. . La debuşarea în lacuri. . . sedimentele capătă proprietăţi specifice de natură fizică şi chimică. . Ceratophylum.3.Lamellibranchiate. chimică. .Odată transformate. termică. proluviile şi deluviile (provenite din alunecările de teren) care se depun în lacuri se numesc sedimente. care se realizează în timp. Aici mişcarea apei sub impulsul afluentului încetează. de natură fizică. Zonarea benthosului – zona sublitorală – adâncimi < 10 m. . Se mai adaugă şi materiale solide provenite de pe versanţii direcţi prin spălare sau eroziune torenţială şi chiar prin alunecări de teren. Sedimentele reprezintă deci o componentă importantă a structurii ecosistemelor lacustre.Granulometria.Mâluri.Ostracode.Gasteropode. în funcţie de mărimea debitelor de apă şi de condiţiile de modelare din bazinele hidrografice proprii. care reprezintă dimensiunile particulelor sedimentare. . cu φ < 2 microni. .Emergente: papura.zona profundală – adâncimi > 10 m.8. sedimentele conţin o parte minerală (predominantă) şi una organică. Între propietăţile fizice ale sedimentelor menţionăm: . . Aluviunile. coluviile. . . Sedimentele din lacuri Afluenţíi lacurilor aduc aluviuni.Textura sedimentelor. la formarea cărora participă mai mulţi factori endogeni şi exogeni.Conţinutul în apă al sedimentelor. Materialele mai grosiere rămân în preajma ţărmului. aluviunile se depun. schelete) ale vieţuitoarelor din lac.

Evoluţia curbei de capacitate a acumulării Belci de pe râul Tazlău în perioada 1962 – 1986 9 10 11 12 13 11. colmatarea accelerează procesele de eutrofizare. carbonaţii şi silicaţii. După funcţiuni acumulările sunt de mai multe tipuri: . În plus. Date generale Lacul de acumulare este un obiectiv de gospodărire a apelor. pentru regularizarea debitelor.9. la darea în exploatare.6 milioane m 3 volum. Exemple de colmatare: . mc.7 milioane m3. sedimentele prezintă un real pericol prin colmatarea acestora. în vederea utilizării acestora în condiţii cât mai bune.În 1986 acesta a coborăt până la 32. fenomen care are efecte negative asupra valorificării apei. la darea în folosinţă 39. construit în variante tehnice şi mărimi diferite. pentru acumulări. în lac (x106 mc) Cote în lac (m) În Figura nr. unde era amplasat. volum activ.0 milioane m3. Pentru lacuri şi mai ales.Lacul Belci avea un volum de 12 milioane m3. 11. prin înnisiparea unor prize şi prin reducerea volumului util. în anul 1962. la 14.2 se prezintă colmatarea lacului de acumulare Belci de pe Râul Tazlău. Un alt fenomen legat de sedimentele din lacuri este bioturbulenţa care rezultă din agitaţia apei produsă de vieţuitoare în preajma sedimentelor fine şi mobile de pe fund. în perioada 1962-1986 (25 ani). În 1991 mai dispunea de 2.9.2. 226 225 224 223 222 221 220 219 218 217 216 215 0 1 2 3 4 5 6 7 8 1986 1965 1962 Vol. Principalele elemente care caracterizează chimic sedimentele sunt substanţele organice. În prezent acest volum este de 10 milioane m3. de pe râul Siret. până la dispariţie.1. 11. LACUL DE ACUMULARE – element central în amenajarea complexă a cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice 11. iar în 1995.Lacul Galbeni.67 mil. avea în 1983. A fost distrus de viitura din 1991 de pe râul Tazlău.129 Proprietăţile chimice ale sedimentelor rezultă din compoziţia lor foarte diversă şi din reacţiile care se produc în perioada de diageneză. prin reducerea adâncimilor. Figura nr. .

Coeficientul de utilizare a resurselor hidraulice Ku = V utilizat/ V anual şi exprimă fracţiunea V utilizat în scopuri utile din volumul total mediu. dacă descărcările se fac numai prin barajul mobil.9. Va – volumul apei acumulate b) Coeficienţii funcţionali: .min= debitul mediu regularizat şi Q0 = debitul mediu anual. 11. Vb – volumul barajului .2. pentru atenuarea undelor de viitură. Va – volumul apei acumulate.  Mixte. Qr. .2. mutări de aşezări omeneşti.plin sau.costul barajului.2. o tranşă permanentă şi alta nepermanentă). . Practic fiecare acumulare reprezintă un unicat. Reprezintă gradul de valorificare al resurselor de apă. tipuri de construcţie. stăvilarul (barajul mobil). căi de comunicaţii) care condiţionează echilibrul dintre posibilităţile financiare şi tehnice ale momentului. Caracteristicile tehnice ale acumulărilor a) Niveluri . 11.3. pierderi. digurile.Costul specific al acumulării: ks = Cb/Va unde.  Nepermanente. Factorii de care se ţin cont la amplasarea acumulărilor‫׃‬ . în funcţie de morfologia de amănunt a terenului. .130  Permanente. disipatorul de energie. alte lucrări anexe.Nivelul coronamentului – nivelul peste care apa deversează peste baraj sau peste digurile lacului de acumulare.min/Q0 unde.Nivelul maxim catastrofal – nivelul la care lacul nu mai prezintă siguranţă (NMC).Coeficientul general: kg = Va/Vb unde. Cb . barajul fix. . . necesităţile de apă şi potenţialul resurselor. regimul scurgerii apei şi al aluviunilor) care condiţionează mărimea lacului. conditiile de fundare şi tehnologiile de construcţie. 11. Nu ne propunem să introducem alte detalii. creasta clapetelor sau stavilelor.9.9. Parametrii constructivi şi funcţionali ai acumulărilor şi coeficienţii constructivi: a) Coeficienţii constructivi: . precum şi numeroase alte precizări. scurs anual. Acesta reprezintă şi un nivel de bază local cu toate consecinţele de evoluţie geomorfologică ce decurg de aici. Elemente de construcţie: În ansamblu acestea sunt: lacul de acumulare.Factorii economici: (expropieri minime de teren. prizele de apă.2.Nivelul pragului deversor (descărcătorului de ape mari) – cota la care este situată creasta pragului de prea.Coeficientul de regularizare: Kr = Qr. atunci când îndeplinesc ambele condiţii (asigură consumurile sau un nivel minim şi îndeplinesc totodată şi rol de atenuare peste o anumită cotă. în cazul lipsei acesteia.2. Componentele unei acumulări şi caracterizarea eficienţei sale 11.1.Factorii hidrologici: (debite. Pentru fiecare din aceste elemente există mai multe clasificări.9. pentru satisfacerea necesităţilor de apă sau asigurării unui nivel minim.

.Volumul mort situat sub nivelul captării. Exemplu: volumul la NME.Volumul de atenuare (Vaşi Vp). . se introduc resticţii de exploatare. nivelul până la care se exploateză lacul în condiţii de siguranţă.Volumul rezervei de fier – volumul care urmează a fi folosit numai în condiţii excepţionale.Nivelul talvegului – reprezintă cota fundului lacului în valoarea sa minimă. . galerii. sau la atingerea sa. În această accepţie componentele volumului unei acumulări sunt: .131 . Volumul util este cuprins între nivelul maxim normal de exploatare (NME) şi nivelul minim normal de exploatare (NmE). la o construcţie şi/sau reconstrucţie durabilă a zonelor. industrie. . agricultură.etc. . De regulă este situat între nivelul maxim normal de exploatare şi creasta descărcătorului de ape mari (deversorului). negative să fie cât mai reduse. b) Volume În general se disting volume corespunzătoare (după curba volumetrică reactualizată) fiecăruia din nivelurile menţionate mai sus. pe scădere. . Pentru toate ţările şi în special pentru cele situate în zone hidro deficitare. în final.Curba suprafeţelor – reprezintă aceeaşi relaţie dintre nivelurile din lac şi suprafaţa corespunzătoare S = f(H). pe tot ecartul variaţiei V = f(H). piscicultură. Aceste amenajări complexe trebuie să ducă. reprezintă volumul destinat tranşelor pentru atenuarea viiturilor (la acumulările care au astfel de tranşe).Curba volumelor (de capacitate) – reprezintă relaţia dintre nivelul lacului şi volumul corespunător acestuia. NmE. c) Curbele acumulării . conducte. NNR. agrement.Valorificarea potenţialului hidrologic.Alimentarea cu apă: potabilă.Cota de fundare. la peisaje geografice proiectate. Înainte de a fi atins acest nivel..Nivelul golirii de fund – cota minimă a golirilor de fund: vane. în care elementele secundare. . Este situată sub nivelul minim. respectiv pentru realizarea scopului pentru care a fost construită acumularea. tuneluri etc.Nivelul minim minimorum.Nivelul minim de exploatare (NmE) – nivelul cel mai de jos până la care se poate exploata lacul. se impune adoptarea unor programe complexe de gospodărirea apelor în care acumulările să ocupe un loc important.Nivelul radierului canalului de aducţiune – în general la acumulările cu valorificare hidroenergetică. . . .Volumul util (Vu) – este volumul care justifică funcţiunile acumulării pentru satisfacerea folosinţelor. respectiv talvegul râului care traversează lacul golit.Apărarea de inundaţii. conform graficului dispecer şi regulamentului de exploatare. . În activitatea de exploatare însă există şi alte volume caracteristice. Depăşirea lui impune deversări. .Nivelul maxim de exploatare (NME). sau cu regim hidrologic discontinuu. . Prin astfel de amenajări complexe se urmăresc trei obiective principale: .

Datorită particularităţilor floristice şi faunistice. dar şi grinduri mai înalte. Când colmatarea (eutrofizarea) ocupă practic toată suprafaţa. Acestea sunt de regulă precizate prin diferenţierele de mediu (lacustru şi mlăştinos). Mlaştinile eutrofe (plane sau joase) sunt localizate cu precădere în lunci şi delte. comparabilă cu cea a unui lac aflat în curs de eutrofizare. stadiile diferite de evoluţie ecologică fac trecerea de la lacuri şi bălţi la mlaştini. Între acestea se întind stufărişuri cu statut practic de mlaştină. Noţiunea de “baltă” este un termen românesc. În lunca Dunării. 400 000 ha. Cele mai multe au provenit din bălţi şi lacuri care s-au colmatat cu aluviuni şi resturi vegetale macrofite. asfel că. 12. Aici. eutrofe şi distrofe. Ansamblul ecosistemelor lacustre din deltă este fragmentat în bălţi propriu-zise. În funcţie de localizarea lor. acestea pentru ca denumirile să se integreze în termenii de circulaţie internaţională. fac obiectul unei ramuri aparte a hidrologiei. papură şi vegetaţie submersă – brădiş. unde ocupă cca. Aici. care sunt foste lacuri îmbătrânite. Bălţile sunt localizate în depresiuni cu adâncime mică. de modul de alimentare. de fapt eutrofizarea. 60% din total. mlaştinile au fost împărţite în patru categorii: oligotrofe. Gâştescu (1988). Aceste mlaştini sunt invadate de stuf. Lumina şi viaţa pătrund până pe fundul bălţilor. grăbind. lipsită practic de maluri. dar lucrările intense de desecare a acestora.). pe toată suprafaţa lor. O primă etapă de tranziţie către mlaştini o reprezintă japsele. în special în luncile marilor râuri şi se caracterizează printr-o mare variabilitate morfohidrgrafică şi geoecologică. dominantă de un brâu de stuf. Dacă ne referim la aspectul lor general. Caraoman etc. dar fără a se renunţa complet la denumirea de “baltă” . invadate vara cu detritus mineral şi vegetal de macrofite.în cazul celor situate în afara luncilor (pe interfluvii sau versanţi). În Delta Dunării astfel de maluri sunt conturate de o vegetaţie emersă. grăbindu-i colmatarea totală. Asupra bălţilor am discutat mai sus. 20 000 ha. dură. Suprafeţe mari ocupate de bălţi se întâlnesc în Delta Dunării. 1 milion km 2. de componenţa vegetaţiei şi de producţia biologică. adâncimile mici permit pătrunderea luminii până la fund. în vederea redării lor circuitului agricol au redus această suprafaţă în prezent la cca. care se acumulează. Pelagicul lor constituie o zonă trofogenă. în cazul lor profondalul lipseşte. neîntâlnit în alte ţări şi se referă la o întindere de apă (sau chiar un lac) puţin adâncă. Mlaştina reprezintă o formă avansată a bălţii către stadiu de climax. mezotrofe. cu suprafeţe de câteva mii de ha şi adăncimi de 3-4 m. în Delta Dunării. Bălţile din Delta Dunării alcătuesc un sistem complex şi se deosebesc între ele prin vârsta şi evoluţia lor ecologică. încadrate generic în zone umede. cu statut practic de ştiinţă independentă (Telmatologia). fotic şi biotic din bălţi trebuie să menţionăm că acesta este foarte asemănător cu al lacurilor puţin adânci. Aceste . o formă îmbătrânită a bălţii. Pe glob. bălţile cu suprafeţe peste 2000 – 3000 ha se numesc tot lacuri. bine zvântate (Letea. mlaştinile pot fi plane (joase) cum este cazul celor din lunci şi delte şi bombate (înalte).132 Cap. sunt considerate arii protejate. iar apa are numai o prezenţă sezonieră sau terenul este aproape zvântat se trece la ultimul stadiu de evoluţie-mlaştina. Dacă ne referim la regimul termic. suprafaţa totală a mlaştinilor este apreciată la cca. până în anii ’60 bălţile ocupau cca. BĂLŢILE ŞI MLAŞTINILE Pentru cercetări mai minuţioase bălţile şi în special mlaştinile. După P. aceste mlaştini.

Turba rezultată din procesele specifice care se desfăşoară sub apă este pământoasă. sărace în săruri minerale. în special. ostracode etc. În cadrul unei mlaştini apa poate fi liberă sau legată de turbă (capilară şi coloidală. la altitudini de 1000-1600 m. Intervin azonal caracterul rocilor subiacente. active etc. evaporaţie.133 ecosisteme acvatice. pipirigul. papura. iarba mlaştinii. . nufărul galben. În stratul superior.reprezintă situaţii atipice faţă de caracterul general al zonei. restul fiind apă.0. procese biologice) şi de aceea acesta este activ. un rol important îl au apele subterane bogate în săruri minerale. Astfel de mlaştini întâlnim în ţara noastră în luncile Dunării. toate aceste elemente au o repartiţie zonală. care favorizează dezvoltarea acestei vegetaţii bogate. săgeata apei.Plante submerse: broscariţa. . ciuma bălţii. Ciuc. medicină (fizioterapie sau nămoluri de turbă). Călmăţuiului. brădişul. ca poziţie în teren şi tipologie vegetală. buzduganul (ariciul de baltă). Regimul hidrologic al mlaştinilor reprezintă multe particularităţi specifice. reprezintă o tranziţie între cele două menţionate mai sus. insecte şi larve. Mlaştinile mezotrofe. . .Plante cu flori: stuful. mai mult vegetal. troscotul de apă. agricultură (amendamente. Ţara Bârsei. ţipirigul. cum ar fi la noi în ţară. tătăneasa. rogozul.Nevertebrate: practic toate grupele acvatice care găsesc aici o hrană variată: gasteropode.8 – 1. menta de apă. piciorul cocoşului de baltă. Vegetaţia predominantă este reprezentată prin muşchi Sphangnum. crinul de baltă. tind să se transforme în uscat. scurgere. Din punct de vedere economic turbăriile prezintă importanţă energetică (combustibil). Regimul hidrologic al apei libere se caracterizează prin procesele de alimentare cu apă. inert. crustacei inferiori. osmotică). rogoaze (Depr. La noi în ţară se întâlnesc tinoave în Carpaţii Orientali (P. şi se numesc tinoave. Colentinei şi în unele depresiuni intramontane netede: Giurgeu. Infiltraţia scade de la suprafaţă către adâncime. viermi. inactiv. deoarece condiţiile ecologice sunt favorabile. ploştină (Oltenia). Apuseni. Mlaştinile oligotrofe (înalte sau bombate) sunt răspândite. Se pot întâlni: .). Harghita) M. Apa legată nu se elimină prin lucrări de desecare. Apuseni). Termene locale: bahnă (Moldova de N). condiţionarea de bază făcând-o regimul precipitaţiilor şi cel al temperaturii aerului. stânjenelul galben. deoarece în depozitele de turbă. Bârsei). densitatea şi alcătuirea păturii vegetale. ciulinul de baltă. circulaţia apei şi variaţia nivelului apei. mocire (Maramureş). Făgăraş. substanţa uscată reprezintă numai 3-13%. Siretului. Prutului. tătăneasă. Crasnei. Stampei. aflate în evoluţie. Someşului. În alimentarea lor cu apă. Structura comunităţilor de organisme din bălţi şi mlaştini este deosebit de complicată. limba broaştei. menta de apă. stânjenelul galben. plutica. Se poate constata că în mare parte. Mlaştinile distrofe . pe seama căruia se formează turba. mana apei. Oaş. în zonele montane. mârşiţă (M. ape de condensare şi suprafreatice.faţă de stratul inferior. îngrăşăminte). Alimentarea se face din precipitaţii. bazinul superior al Sebeşului etc. de la stratul de vegetaţie către rocile din bază. astfel că umiditatea oscilează între 0. cosarul. se desfăşoară toate procesele (evapotranspiraţie.Macrofite plutitoare: nufărul alb. în regiunile cu climat rece şi umed. Muşchii verzi au de asemenea o mare dezvoltare.

În contextul interdependenţei zonalităţii latitudinale cu cea altitudinală. rămânând rezerve care se acumulează.62% din total. Cu timpul. masivitatea reliefului. Ca volum de apă. fie prin precipitaţii directe. înaintarea spre poli a acestei limite depinde de relief şi de alţi factori locali: curenţii marini. Sub această limită (considerată în oC) o parte din zăpadă nu se topeşte şi se acumulează. direcţia generală a vânturilor etc. Gheţarii se formează şi există în condiţii de climat sever. limita se apropie de 60 oN. traseul limitei este mai uniform şi se menţine la cca. numită firn. La această limită există un bilanţ echilibrat între precipitaţiile solide căzute pe o anumită suprafaţă de teren şi pierderea medie anuală. în straturi suprapuse. în Alpi (46 – 47 oN) – 2700 – 2900 m. în Himalaia (27 – 34 oN) – 4900 – 5000 m. depărtarea de ocean etc.6 ori mai mari decât al restului de ape dulci din lacuri. în Munţii Caucaz (40 – 44 oN) – 2700 m pe versantul sudic şi 3700 m pe cel nordic. în timp ce în Europa. se formează gheţari continentali de până la peste 3000 m grosime. NOŢIUNI DE GLACIOLOGIE Zăpezile persistente şi formarea gheţarilor Apa acumulată în gheaţă deţine un procent de 2. rece. în Munţii Pirinei. plastică. În NV Europei. în Anzi (29 oS) – 6400 m. GLACIOLOGIE Cap. 62oS. Avalanşele se mai numesc lavine şi pot fi uscate (zăpadă aspră care alunecă sub impulsul gravitaţiei). urcă până la Cercul Polar de Nord (66 oN). Acumularea zăpezii în straturi tot mai groase duce la creşterea presiunilor şi transformarea sa într-o masă grăunţoasă. după oceane şi mări. În America de Nord. Acumularea zăpezii se face treptat. gheţarii ocupă locul II. limita urcă local. care alunecă uşor pe versanţii mai lini).134 Partea a V-a. Limita acestor climate se consideră izoterma medie multianuală de 0 oC. . Aşa se face că limita îngheţului peren este situată în Siberia la 45 – 50 oN (echivalente pe teritoriul nordic al României). În emisfera sudică. în vulcanii din Africa (0 – 3 oS) – 4400 – 5200 m. limita urcă la 2600 – 2900 m. 4. în zone în care zăpezile nu reuşesc să se topescă în întregime în timp de 1 an. aceste granule se contopesc şi se omogenizează sub impulsul apăsării şi a unor topiri parţiale şi sezoniere. mlaştini şi râuri care reprezintă 0. sau umede (zăpadă înmuiată. oceanică. Această linie este denumită “limita zăpezilor persistente” (veşnice). 13. rezervele acestora de apă fiind de cca. sub influenţa curentului cald al Golfului. bălţí. transformânduse în gheaţă cristalină. în calote uriaşe şi gheţari montani de dimensiuni mai mici.).85% din volumul total al hidrosferei. Astfel. până la peste 80 0N. Limita altitudinală variază în funcţie de zona climatică şi de multe alte influenţe locale (expoziţie. fie prin avalanşe care aduc volume mari de pe versanţi. Astfel.

O particularitate a deplasării gheţarilor o constituie faptul că aceştia se pot deplasa şi pe contrapante. fiind mai mare în apropierea punctului de topire. Excepţie fac limbile gheţarilor care coboară iarna şi se retrag vara. la pantă de 1o . Astfel de depozite se numesc fluvioglaciare. Plasticitatea ei este legată de temperatură.1. De exemplu. în funcţie de duritatea acestora. În general gheţarii din Alpi curg cu 0. iar pe coastele Groenlandei. lăsând apelor curgătoare materialele depuse şi care se pot amesteca. datorită împingerii din spate a limbilor periferice. în cazul gheţarilor acest lucru este mai puţin posibil. sau cauzate de presiunile maselor de gheaţă. la care se adaugă produse ale dezagregării şi alterării de pe versanţi.15 m/zi. Viteza de curgere în masa de gheaţă diferă: la fund şi lateral aceasta este mai mică din cauza frecării cu rocile. gheaţa se mişcă numai dacă are o grosime de 60-65 m. Spre deosebire de râuri. gheţarii se mişcă. unde se realizează amestecul aluviunilor. cu scrijelări şi dungi etc. viteza este de 10-40 m/zi. Viteza de curgere a gheţii este proporţională cu grosimea stratului şi cu panta. iar la pantă de 45o este sufientă grosimea de numai 1.135 Mişcarea gheţarilor Gheaţa este un material plastic. măresc această plasticitate şi în condiţii de înclinare. Eroziunea şi transportul glaciar Acţionând asupra rocilor peste care trece. care mulează formele de relief pe care este instalat. gheaţa exercită eroziuni mai mult sau mai puţin active. Materialul erodat de gheţari. Formele de eroziune glaciară care rămân după retragerea gheţarilor (calotelor) se prezintă ca nişte spinări de berbeci (roches moutonnes) puternic scrijelate.5-2 m. cu pante şi contrapante. Figura nr. sunt antrenate de către gheaţă spre aval şi se numesc morene. Gheţar . Eroziunea produsă de gheţari se numeşte exaraţie. unde presiunea calotei este enormă. 13. Unele încălziri temporare ale aerului. cu numeroase forme rotunjite ale rocilor care au fost supuse acţiunii gheţarilor. largi cu profiluri în U. cei din Himalaya cu 2-4 m/zi. Prin exaraţie se sculptează văi glaciare.

Depunerile gheţarilor. . Acelaşi lucru se petrece şi la gheţarii continentali. se numesc morene. la topirea gheţarilor continentali. de confluenţă (mediane sau centrale). .Icefielduri – câmpii de piatră rămase după retragerea calotelor.Crevase în gheaţă.morene frontale – situate în fruntea limbilor de gheaţă. montani. în perioadele libere de gheaţă morenele depuse sunt erodate de către acţiunea apelor curgătoare. Un exemplu tipic îl constituie existenţa celor patru faze glaciare din Alpi (Gunz. Procese de acumulare glaciară La marginea limbilor gheţarilor.morene de suprafaţă – formate prin căderea materialelor dezagregate de pe versanţi pe spinările de gheaţă. . Apele de topire transportă materialul morenaic şi îl depune în largi amfiteatre sau conuri de dejecţie aplatizate. După poziţia lor faţă de limba gheţarului morenele au nume diferite. face ca acestea să fie de mai multe feluri: . interne. Mindel. După gradul lor de stabilitate morenele pot fi mobile şi fixe.zgârieturi ale rocilor dure. . 13. Riss şi Wurn). frontale (terminale). . la limita de îngheţ peren. prin acţiunea de transport a vântului.morene de fund – situate sub masa gheţarului. . Între formele de eroziune menţionăm: . Se poate constata o multitudine de forme rezultate din exaraţie şi transport glaciar: materialele care le compun au forme şi granulometrii diferite de la blocuri de stâncă şi până la nisip şi chiar mâl. În cazul gheţarilor continentali datorită extinderii mari.morene interne – situate în masa de gheaţă.Nunnatack-uri – resturi de stânci care rămân deasupra masei de gheaţă ca nişte martori de eroziune.136 Păstrarea unor poziţii propii ale diferitelor morene. procesele de eroziune şi de acumulare glaciară sunt de fapt mai complexe. . dar aici înaintarea sau retragerea acestora se face în perioade îndelungate. Situaţia este mai evidentă în cazul gheţarilor continentali. Morenele mobile se mişcă odată cu masa gheţarului (în înaintare). conform teoriei eoliene a apariţiei acestei roci pulverulente (Figura nr. Din aceste particule fine se formează loessul. de fund.morene laterale – la contactul gheţii cu versanţii. pe care le-am menţionat deja mai sus: morene de suprafaţă. încălziri ale climatului care permit topirea unei părţi din gheţarii.morene mediane – formate la confluenţa a două limbi de gheaţă. Morenele frontale dau. . Aceste pendulări ale gheţii în plan orizontal sau pe pantele munţilor. terenul rămas liber intră sub incidenţa proceselor de modelare fluviatilă.1). La rândul lor. prin unirea a două morene laterale. sezonier.Scrijelituri . sau termen lung (în cazul tuturor gheţarilor). . face ca o parte din materialul morenaic să fie acumulat. în special a celor montani. . care se umplu cu material litic. aliniamente cu direcţii perpendiculare pe direcţia de curgere a gheţarului. rezultând procese fluvioglaciare care dau un relief de asemenea specific. se produc. numite drumline.Spinările de berbeci – ca şi în cazul gheţarilor montani. Formele fluvioglaciare de depunere sunt efectul acţiunii combinate a gheţarilor şi a cursurilor de apă şi sunt determinate de variaţiile limitei zăpezilor persistente în timp scurt (în cazul gheţarilor montani). Cu timpul se formează câmpii fluvioglaciare (sandre). Pe durata în care gheţerii se retrag.

Acestea erau purtate odată cu înaintarea sau retragerea gheţarului.Kames-uri – movile relicte. f. . rămase după retragerea calotelor sunt: . Tipuri de gheţari O primă împărţire distinge: gheţari montani şi continentali (calote glaciare). Provin din modelarea morenei de fund a calotei. respectiv cca.Tipul groenlandez.Câmpii morenaice – întinderi uşor vălurate formate pe depozitele morenaice de fund. Şi în Groenlanda apar nunatackuri. 13. Unele forme de relief se găsesc numai pe margini: nunatack-uri. . . Între ţărm şi calotă sunt bariere muntoase cu altitudini de 2000 m în vest şi 3000 m în est. . de aceea se mai numesc şi blocuri rătăcitoare. icefielduri. Relieful subiacent este ondulat. instromuri (limbi scurte).sunt gheţari extinşi pe suprafeţe mari. .Oessar – ca un fel de rambleuri în morena de fund.5. văi în canion. cu limbi care confluează în adevărate piemonturi de gheaţă. Practic este o întindere continuă de gheaţă.2. Calota antarctică ocupă 13 975 000 km2. dar de dimensiuni mai mari şi cu limbi de gheaţă mai extinse. 1 833. .1 Tipuri de gheţari de munte a. Tipul antarctic. .Salpauselka şi pradoline – aliniamente de coline şi dealuri. circ şi limbă dezvoltată. Tipuri de gheţari continentali a. în timp ce ţărmurile sunt libere. Tipul norvegian – ca o platoşă de gheaţă (icefield) cu limbi scurte (icestrom) g. care au gheţari proprii. b.Tipul Alaskian (de piemont) .Blocuri eratice – blocuri mari de piatră rămase între materialul morenaic mai fin. din cei 14 000 000 km2 cât are întregul continent. Tip alpin (gheţar de vale): prezintă bazin de alimentare.Tip pirenean (gheţar de circ): nu are limbi de gheaţă. Caracteristica: sunt gheţari de şelf care dau iceberguri. iar maximile ating 3000-4700m.Drumlinuri – relief colinar cu aceeaşi direcţie ca şi înaintarea gheţarului.Văi şi lacuri .Tipul himalaian – asemănător cu cel alpin. crevase. .Relief morenaic deluros. c. 13. înconjurată de munţi. . 900 km2. Tipul kilimangearo – situat în crater şi cu limbi în formă de stea (radiale). e. b.5.137 Formele de acumulare. Se susţine că fundamentul Groenloandei este o chiuvetă de gheaţă de3400 m grosime. d.instalate în morena de fund. specific conurilor vulcanice. Are o înălţime medie de 2250 – 2300 m. Tipul de platou: pe platouri înalte (Alpii Dauphinezi).Câmpuri de sandre – rezultate ale acţiunii fluvioglaciare. crevase. Calota se află în mijlocul insulei. perpendiculare pe direcţia de retragere a calotei rămase din morena frontală şi dispuse în mai multe aliniamente. Calota groenlandeză ocupă ¾ din suprafaţa insulei.

Tipul islandez Datorită poziţiei nordice. Unele morene de împingere opresc brusc limbile de gheaţă. câmpii de sandre. În vestul insulei apar gheţari de tip alpin (vale).138 c. drumlinuri.gheţarii determină clima din regiunile polare. paleontologie. Spre sud. kames-uri. unde s-au produs procese glaciare mai active. Importanţa gheţarilor Pe scurt.Tipul Spitzberg. Ocupă 58 000 km2. există oessar-uri. . În crevase se depun morene care. . evoluţia mediului şi a climatelor. Toată jumătatea de nord a Eurasiei şi Americii de Nord îşi datorează fizionomia geografică acţiunii ciclice a gheţarilor.Prezintă pericole în circulaţia navelor (icebergurile). Înălţimea maximă este de 2300 m. cursuri subglaciare şi intraglaciare.Prezintă un mare interes ştiinţific în cercetări de paleogeografie. . subpolare şi. Caracteristici: apariţia gheţii moarte. drenate de râuri subglaciare sau interglaciare. . munţii Islandei sunt acoperiţi cu gheţari care au aspectul unei calote şi ocupă cca. parţial a celor temperate nordice. 1/8din suprafaţa insulei. Au loc erupţii de gheizere subglaciare. formând fronturi de ablaţiune. . d. după topire rămân ca nişte pereţi.morene frontale.Au reprezentat un agent modelator foarte important.Sunt importante surse de apă potabilă. câteva aspecte: .

139 BIBLIOGRAFIE 1. (2000). ”Regularizări de râuri şi căi de comunicaţii pe apă”. (1971). Dorobăţ. 16. Creţu. C. Bucureşti. Ionescu. “Hidrologia”. în cadrul anului mediu. Bucureşti. 3. (1973). Vrabie. (1980). Ştiinţifică. Edit.. XXXI. Edit. Edit.. 17.. 13. P.. Bucureşti. ”Regularizarea albiilor de râuri”. Acad. ”Fluvii. Bucureşti. I.A.. Bucureşti..A. ”Probleme ale scurgerii de aluviuni pe râurile României”. I (traducere din limba rusă).a. Ştiinţifică. ” Hidrologia agricolă”.s. Bucureşti. Edit. Ceres.V. Rom. C. (1990).O.. XXXVI... Did. P. Diaconu. C. ” Fluviile Terrei”. Bucureşti. Bucureşti. 26.. “Hidrologia uscatului şi calculul scurgerii râurilor”. Iaşi. Edit. Edit. Hidrografia. 22. Bucureşti. I. I. Did. Edit. ”Râurile de la inundaţie la secetă”. 9. (1980). 25. ”Efectele barajelor în dinamica reliefului”. I. Edit. ş. Donisa. Diaconu. Bucureşti.. Editura Ceres . Diaconu. ”Probleme ale colmatării unor lacuri de acumulare în bazinul hidrografic Siret”. C. 19.”Analiza timpilor de propagare a viiturilor pe râurile mari”.. (1965). Furon. Alexandrescu. Lăzărescu. “Economia apelor”. 11.. Iaşi. Acad. (1988). 15. Edit. ” Hidrologie”. Bucureşti. (1973).a.. Gh. 6. “Lacurile din România”. S. (2001). (1976). Manoliu.. Bucureşti. Hâncu.Gh. 24. 9. Edit. “Prevenirea şi combaterea inundaţiilor”. 14. Edit. (1969)... 21.. Alekin. T. Chiriac. şi Ped.T. Edit. Rom.. Did. D.. (1988). Bucureşti. (1986). (1954) “Hidrochimia” I. Edit.. (1966). (2002) Limnologie generală. (1970). (1980).. Edit.. Did. 23.. Bucureşti.a. Bucureşti.. Tehnică... 28. ”Calculul debitelor maxime din ploi pe râurile din România ”. (1976).. Băcăuanu. Vol. A.. Giurma. Bucureşti. Sport-Turism. Bucureşti. vol. Diaconu. 29. Rom. Studii de hidrologie. I. Bucureşti. Rom. (1971).a. 43. Olariu. 27. Morariu. Acad. 4. Lăzărescu. (1994).V... Bucureşti. Cebotarev. Ichim. şi Ped. “Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă “. I.. 30.D. Ceres. R. Brezeanu. A.. Edit. Edit. Edit. 8. 5. Geogr. 31. 12. Edit. Edit. Bucureşti. Edit. “Podişul Moldovei”. Gâştescu. (1967). ”Repartiţia scurgerii pe sezoane şi luni. Bucureşti Baloi. Bucureşti. Studii de hidrologie. Acad. ”Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra mediului ”.G. Cermi.(1957). Şerban. V. Gâştescu... Bucureşti. ”Geomorfologia văii Bistriţa”.. D. (1987). I.. Bucureşti.. lacuri şi oameni”. cap. Al. ş.”D. ”Hidrologie generală”. C. St. ”Morfologia şi dinamica albiilor de râuri”..Tehnică... ş. Cantemir.I. Hâncu.. Did. Iaşi. Mustaţă.a. ş. şi Ped. 18.. “Problema apei în lume”. (1974). C. Rotaprint. P.Cantemir”. Bucureşti. Simion – Gruiţa. Ceres. Ichim. “Hidrometrie”. Edit. Gh. Tehnică. 2. ”Sisteme de gospodărire a apelor”.. . (1976). Hilt. 20. Studii de hidrologie. 7. Ştiinţifică.. Bucureşti. pe râurile din România”. C. R. studii de hidrologie. şi Ped. H. V. L. D. Giurma. Diaconu. Semin. Lucr. V. Bucureşti.N. ş.a. Bucureşti.. ”Sinteze şi regionalizări hidrologice”. (1973). Mociorniţă. S.. G. 10. (1989).A. Edit. şi Ped. P.. (1968). “Descriptio Moldaviae”.

(1973). Şelărescu.ş. Bucureşti. Lucr. Marosi. Reprograf. I. Tufescu.. (1973).. “Ştefan cel Mare”. Bucureşti. ”Hidrologie . Buta. Bucureşti.. Bucureşti. P. Romanescu. Trufaş. Did. Stănescu. Tehnică. şi Ped. (1973). Ştiinţifică. 38. Pişotă. 47. Edit. I. Vladimirescu. (1989). Universităţii Bucureşti. C. 44. Bucureşti. V. V. ”Hidrologia râurilor – teoretică şi aplicată”.. 40. Rosu. Acad. Edit. C.. ”Parametrii ploilor torenţiale utilizaţi în calcule hidrologice privind scurgerea maximă”. Suceava. 48.. I.. M. Univ. Teodorescu. Ceres. 37. Edit... . Craiova. (1980). Bucureşti.. Rom. (1975). Edit. Bucureşti. Bucureşti. Podani.a. Ujvari. şi Ped.. (1992).A. ”Hidrologie generală”. 34. (1993).. Pişotă. Zăvoianu. Platagea. P.. Ştiinţifică. ”Impactul antropic asupra scurgerii apei şi a aluviunilor în suspensie în bazinul hidrografic Siret”..a. Bucureşti.. Al. (1973). 49.. 36. Al. Edit. Edit. Studii de hidrologie. 33. ”Geografia apelor României”. I. 41. 50. om. I.. Olariu. Bucureşti.. R. (1996). Edit. V. Acad.. I.E...bogăţia Terrei”. Bucureşti. ”Râurile . ”Apărarea împotriva inundaţiilor”.S. (1971). Tehnică. Tufescu. (1988). 43.. Bucureşti.A. (1968). Savin. (2002).. Zăvoianu. ş. Bucureşti. I. Edit. Univ. Gh.140 32. ”Hidrologia dinamică”. M..Lucrări practice”. (2001). XVII.. Edit. 45. (1978). ”Gospodarirea apelor”. Dorobăţ. ”Hidrologie”. ”Geografia fizică a României”. Edit.. (1978). Edit. economie”. Did. Edit.. Edit. ”Hidrologie”. (1966). I. (1975). Edit. ”România.. P. M.. 35. ”Morfometria bazinelor hidrografice”. 51. Bucureşti. Natura. ş. V. ”Hidrochimie”. Preda. Gh. Did. P.. ”Principii şi metode de apărare împotriva inundaţiilor ”. 46. ”Măsuri nestructurale în gestiunea inundaţiilor” 42. Podani. Rom. Did. ”Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată ”. Edit.. Şerban. Edit. Albatros.. Edit. Piatra Neamţ. 39. IV Simpoz. Bucureşti. I. şi Ped. ”Hidrogeologie”.. şi Ped. (1992).a.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful