P. 1
Marcel Chelba - Scrisoare deschisă despre actualitatea lui Kant, către Constantin Aslam, realizatorul emisiunii Izvoare de filosofie, la Radio Romania Cultural.

Marcel Chelba - Scrisoare deschisă despre actualitatea lui Kant, către Constantin Aslam, realizatorul emisiunii Izvoare de filosofie, la Radio Romania Cultural.

|Views: 60|Likes:
Published by marcel chelba
Lista sintetică a ideilor principale din cartea lui Marcel Chelba: Introducre critică. Despre posibilitatea metafizicii, ca ştiinţă, în perspectiva filosofiei critice kantiene, Ed. Crates, Resita, 2004.
Lista sintetică a ideilor principale din cartea lui Marcel Chelba: Introducre critică. Despre posibilitatea metafizicii, ca ştiinţă, în perspectiva filosofiei critice kantiene, Ed. Crates, Resita, 2004.

More info:

Published by: marcel chelba on Jun 03, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/13/2014

pdf

text

original

Stimate domnule Constantin Aslam

,

permiteţi-mi, vă rog, să vă semnalez această carte: Marcel Chelba, Introducere critică, Editura Crates, Reşiţa, 2004 – un studiu asupra filosofiei lui Kant, în relaţie cu noua paradigmă epistemologică (de la descoperirea teoriei relativităţii şi mecanicii cuantice încoace), şi, implicit, o încercare de reevaluare a posibilităţii Metafizicii, ca Ştiinţă – tocmai în lumina acestor progrese ale cunoaşterii pozitive sau luciferice (cum ar fi spus Blaga). Lucrarea abordează, însă, pentru o mai bună contextualizare tematică, şi alte probleme de ordin metodologic. Punctez numai cîteva idei, pentru a nu vă răpi cu totul plăcerea lecturii, în cazul în care, desigur, veţi avea răgazul necesar şi curiozitatea de a parcurge această lucrare în întregime: 1. Exegeza filosofică este o formă de creaţie filosofică (de continuare a unei opere de construcţie teoretică), nu de descriere analitică a unor sisteme de gândire defuncte; 2. sistemele noastre categoriale (de categorii sintetice a priori), indiferent câte vor fi fiind (mono, penta sau dodecaedrice), nu sunt altceva decât nişte sisteme de coordonate (nişte matrici de transformare, nişte coduri de interpretare a datelor experienţei noastre sensibile în termenii facultăţii noastre de reprezentare); 3. fizica modernă lucrează cu o realitate ascunsă (misterioasă) – ca lucrul în sine, la Kant – nu explicită, ca în mecanica lui Newton – şi că, de fapt, întreaga ştiinţă modernă s-a situat în perspectiva epistemologică a esteticii transcendentale kantiene; 4. fizica modernă este mai degrabă o hermeneutică a experienţei empirice, decât o descriere analitică a „realităţii obiective” – respectiv, ideea că estetica transcendentală a lui Kant este de fapt o hermeneutică a experienţei, că facultatea noastră sensibilă, ca facultate a reprezentării, nu este altceva decât facultatea noastră de a interpreta datele primite pe calea organelor noastre de simţ, adică de a recunoaşte în ele formele a priori posibile ale propriei noastre imaginaţii productive; 5. toate teoriile mai vechi se regăsesc, într-un fel sau altul, în cele mai noi – că noutatea sau progresul unei teorii ştiinţifice (sau sistem filosofic) nu trebuie să conducă neapărat la casarea celor anterioare (în spiritul lui Occam), ci, în depăşirea pe care o reprezintă (în spiritul lui Dilthey, Windelband sau Kuhn), noile teorii trebuie să le resemnifice pe cele vechi, să le reveleze adevăratul lor domeniu de valabilitate şi să le poarte către o perspectivă mai largă de cunoaştere – pe scurt, trebuie să le găsească locul în ansamblul cunoaşterii ştiinţifice;

6. Metafizica, în evoluţia ei istorică, nu este altceva decât limita superioară a cunoaşterii ştiinţifice, la care, printr-un paradox al Naturii, putem accede şi prin mijloace sintetice (a priori); 7. toate filosofiile sunt adevărate (nu false sau lipsite de sens, cum susţin „analiştii”) şi că filosofiile mai noi nu sunt superioare decât în măsura în care reuşesc să le facă inteligibile pe cele vechi, adică să le reconstituie („reconstruiască”) în nişte contexte mai largi şi mai bine articulate (mai consistente) de idei; 8. în înşiruirea lor istorică, filosofiile, tocmai în măsura în care reprezintă un progres al cunoaşterii filosofice, nu sunt altceva decât nişte Propedeutici (Prolegomene) la filosofiile anterioare (nişte Introduceri la alte Introduceri); 9. marea tradiţie a gândirii filosofice este un fel de expediţie alpinistică pe o magistrală imuabilă de întrebări, în care poate intra şi ajunge la performanţă oricine, în orice moment al Istoriei, fără a depinde în mod ineluctabil de ajutorul unui iniţiat (ca sclavul Menon, de Socrate) sau de cunoaşterea (scolastică) a tradiţiei; 10. idealismul transcendental kantian, ca viziune arhitecturală asupra gândirii, este un sistem al reconcilierii perspectivelor noastre fundamentale de cunoaştere; 11. odată cu soluţia critică la problema antinomiilor cosmologice, Kant a inaugurat noua paradigmă epistemologică a ştiinţelor moderne – viziunea dualistă şi relativistă asupra unei realităţi veşnic ascunse – şi că, odată cu aceasta, Kant a racordat gândirea analitică occidentală la tradiţia filosofică orientală; 12. Blaga s-a întâlnit cu Kant (şi a fost confirmat odată cu el) tocmai în această viziune modernă asupra ştiinţei: în ideea că noua „gândire ştiinţifică” nu îşi mai revendică competenţe absolute asupra realităţii fizice, ci, dimpotrivă, acceptă a priori, axiomatic, existenţa unor parametri ascunşi – adevărul că noua „realitate obiectivă” este una misterioasă, care va scăpa întotdeauna „vederii” (determinării empirice complete); 13. ştiinţa modernă are o viziune critică asupra Naturii, nu pozitivă; 14. geometriile neeuclidiene, teorema de indecidabilitate a lui Gödel, viziunea dualistă a Şcolii de la Copenhaga, principiul de incertitudine al lui Heisenberg şi fizica relativistă a lui Einstein i-au adus lui Kant confirmarea supremă, nu infirmarea; 15. logica transcendentală a lui Kant este o logică aplicată a paraconsistenţei; 16. în conceptul de lucru în sine, ca Gegenstand, Kant are intuiţia unui obsatcol originar, a unei surprize ontologice generice, adică a unei precarităţi fundamentale a aparatului nostru de cunoaştere, deductibilă a priori; 17. aşa-numita cunoaştere empirică a realităţii este o decunoaştere (deconstrucţie) a cunoaşterii noastre transcendentale, adică o cunoaştere recurentă (retrospectivă) şi apofatică a unei prezenţe misterioase de afară – deci, experienţa ne prilejuieşte mai degrabă cunoaşterea a ceea ce nu cunoaştem decât a ceea ce cunoaştem cu certitudine (paradoxul epistemologic al lui Einstein); 2

18. problema epistemologică fundamentrală a lui Kant nu este cunoaşterea, ci recunoaşterea adevărului – erkennen, nu kennen; 19. metoda critică („socratică”), a lui Kant, metoda cunoaşterii apofatice, din teologia creştină (şi nu numai), metoda sofianică, a lui Blaga, şi metoda reducţiei fenomenologice, a lui Husserl, sunt, în esenţă, expresii ale uneia şi aceleiaşi paradigme epistemologice; 20. filosofia critică a lui Kant nu este altceva decât o încercare de descriere analitică şi de justificare ontologică a viziunii orbului lui Cheselden asupra lumii – că acest ilustru caz patologic a constituit pentru Kant un veritabil experimentum crucis (cum, pentru fizica modernă, au fost radiaţia corpului negru, în experienţele lui Kirchhoff şi Plank, şi spontaneitatea luminii, în experimentul lui Michelson şi Morley); 21. distincţia analitic-sintetic, la Kant, surprinde, de fapt, existenţa a două perspective fundamentale de gândire (numite de mine, plastic, perspectiva cârtiţei şi perspectiva păsării) – care se sprijină, una, pe criteriul consistenţei, cealaltă, pe criteriul completitudinii; Iar în Argumentul lucrării veţi putea găsi următoarele idei: 22. modelul hermeneutic al oricărei opere filosofice (ca operă de interpretare a tradiţiei filosofice) – adică structura hermeneutică însăşi a istoriei filosofiei – un model inspirat, cum spuneam, de estetica transcendentală kantiană – pe care eu nu am făcut decât să îl reiterez în termenii şi pe tărâmul problematic al semioticii; 23. dilema sistemului metafizicii, la Kant, era similară cu aceea a lui Gödel, privitoare la consistenţa şi completitudinea sistemelor logico-matematice de tipul Principia Mathematica, şi că, dacă ştiinţele pozitive optează pentru consistenţa sitemelor ei teoretice (trăsătura fundamentală a raţionalismului dogmatic), Kant şi filosofia, în general, optează pentru completitudinea sistemelor de idei – de unde şi paradoxismul funciar al filosofiei; 24. ştiinţele pozitive, pe măsură ce se apropie de “unificare” (de o viziune globală asupra Naturii), nu fac decât să se apropie de Metafizică şi de viziunea ei dialectică (paradoxală, ubicuă, indiscernabilă) – că, altfel spus, Ştiinţa Metafizicii, aşa cum şi-a imaginat-o Kant, nu este însăşi cunoaşterea, ci doar modelul a priori al oricărei cunoaşteri posibile; 25. obiectul ştiinţelor (aşa cum şi le-a imaginat Aristotel) se găseşte mereu în afara lor, pe când obiectul Metafizicii se găseşte mereu în interiorul ei – Metafizica, în viziunea lui Kant, este ştiinţa propriei sale posibilităţi; 26. întreaga viziune filosofică kantiană este polarizată de o paradigmă juridică – totul, la Kant, este un proces care vizează instaurarea unei păci durabile (eterne) între acele două tabere inamice care îşi dispută supremaţia, de la începuturi, pe tărâmul gândirii filosofice tradiţionale (raţionaliştii şi empiriştii, realiştii şi nominaliştii, idealiştii şi materialiştii etc.); 27. sub această paradigmă juridică, întreaga Critică îmbracă aspectul unei psihodrame – a unui conflict controlat între două perspective fundamentale de 3

gândire – şi că, prin aceasta, Kant reiterează stilistic (metodologic) întreaga dialectică a dialogurilor socratice; 28. raţiunea, la Kant, nu îşi pierde complet credibilitatea (cum cred unii sau cum ar vrea alţii), ci doar dreptul de a judeca – raţiunea, la Kant, nu şi-a pierdut decât competenţele executive (în favoarea conştiinţei noastre morale), nu şi pe cele legislative – rolul raţiunii, la Kant, nu mai este acela de a da verdicte (de a se pronunţa asupra Adevărului), ci doar acela de a pune la dispoziţia combatanţilor instrumentele gândirii corecte (de a le revela arhitectura lăuntrică a Adevărului), pentru a-i lăsa pe ei înşişi să decidă cine are dreptate; 29. regele de la Königsberg (cum îmi place mie să-i spun) pleacă (în Estetica transcendentală) de la problema adevărului clasic, ca formă a unei anumite certitudini empirice pe care sensibilitatea noastră ne-o poate procura în cadrul experienţei şi ajunge, prin ideea schematismului conceptelor noastre sintetice, ca mecanism a priori al apercepţiei, la problema certitudinii logice (a condiţiilor în care adevărul este posibil) – adică tocmai în miezul cercetărilor fundaţionale moderne; 30. orice sistem filosofic, pentru a fi autentic, trebuie să fie unul complet (în sens logic, nu enciclopedist) – adică un sistem care să îşi conţină şi propriile sale limite – un sistem care să poată vorbi raţional inclusiv despre iraţional – un sistem care să lucreze cu transcendentul, care să poată opera cu mistere, care să posede cel puţin un parametru ascuns; orice sistem filosofic care îşi refuză precaritatea acestei incertitudini ontologice originare din motive pretins ştiinţifice (de consistenţă logică) este unul dogmatic, condamnat a priori a fi depăşit şi aruncat de Istorie la coşul de gunoi; 31. relaţia dintre geometria noneuclidiană (generic vorbind) şi geometria lui Euclid este reprodusă paradigmatic în relaţia dintre fizica relativistă şi cea newtoniană, în relaţia dintre idealismul transcendental kantian şi viziunea empiristă asupra Naturii şi că, în principiu, această relaţie configurează relaţia standard dintre nou şi vechi în materie de cunoaştere, dintre orice nouă teorie ştiinţifică şi tradiţie; 32. historismul, deconstructivismul şi hermetismul logicist al filosofiei analitice nu reprezintă un progres autentic al cunoaşterii filosofice decât în măsura în care se înscrie în acest tipar hermeneutic, revelator, al relaţiei dintre teoria relativităţii şi mecanica lui Newton; 33. progresul – sau criteriul progresului (în ştiinţă sau filosofie) – nu constă în repudierea tradiţiei, ci într-o interpretare mai adecvată a rezultatelor ei – în aşezarea tradiţiei în interiorul propriilor ei limite – în redimensionarea pretenţiilor ei ştiinţifice după mărimea propriei sale plapume de argumente şi aplicaţii practice. *

4

Nu vreau să vă mai spun decât că am început să vă scriu această scrisoare în 23 ianuarie 2008, după emisiunea dvs. (Izvoare de filosofie) din 12 sau 19 ianuarie 2008, dar am ezitat să v-o trimit, pentru că, atunci, aş fi făcut-o din indignare. Acum o fac numai şi numai din interes ştiinţific. Nu mă mai interesează demult viaţa publică în România – o ţară care nu a ştiut niciodată să trateze cu respect filosofia şi care, din pricina asta, nu a avut parte niciodată de un dialog filosofic autentic. Grosul culturii noastre, în afara celor câteva valori omologate (şi confiscate) de Occident, s-a hrănit întotdeauna, copios, din pastişă – glosând duios la marginea culturii Occidentale. Cultura noastră naţională este plină până la refuz de destine neîmplinite şi de colportori – de mari rataţi sau morţi înainte de vreme şi de mari impostori acoperiţi de glorie, care au parcurs ca din puşcă toate treptele recunoaşterii academice, fără nici o idee în buzunar. Voi fi fericit să ştiu că, în România, în acest anotimp al impostorilor, măcar domnia voastră veţi şti de existenţa Introducerii critice. Şi asta mi-e de ajuns. Nu încercaţi să vorbiţi despre Introducere cu analiştii de la Facultatea de filosofie căci veţi vedea numai strâmbături de nas. Filosofia poate avea uneori, într-adevăr, un rol antiseptic – cum cred analiştii, în frunte cu Wittgenstein, Russell şi ceilalţi – dar ideile nu sunt nişte detergenţi sau nişte obiecte de unică folosinţă ale societăţii de consum. La ce fel de respect public ar mai putea spera Filosofia (disciplina sincerităţii absolute) într-o eră în care propoziţiile sunt adevărate sau false după gura (grupul de interese) care le rosteşte? Aceasta este noua pardigmă ştiinţifică a şcolii analitice şi fenomenologice de la Bucureşti?

Cu stimă, Marcel Chelba

PS: Din păcare nu ajung întotdeauna să prind Izvoare de filosofie şi îmi pare nespus de rău că Radio Cultural nu are încă disponibilă pe Net o arhivă sau măcar o reluare a Izvoarelor de filosofie după miezul nopţii. Oricum, până una-alta, emisiunea dvs. (în afară de librării, desigur) rămâne singura mea legătură cu actualitatea filosofică din România. Şi încă ceva: este prea scurtă. Încercaţi să mai obţineţi măcar încă vreo 30 de minute. Mult succes în continuare în activitatea dvs. filosofică şi profesorală! Dacă nu aş fi fost prea bătrân m-aş fi înscris la Arte numai ca să audiez cursul dvs. de Estetică. (L-am găsit pe Net şi l-am citi deja, parţial, cu mult folos.)

5

M-am decis de curând să postez Introducerea pe Net – pentru că tot nu s-au vândut, în patru ani, decât vreo zece exemplare. Am tipărit o mie, am făcut cadou vreo trei sute şi mai am încă vreo şapte sute. Aşa că, dacă doriţi un exemplar, vă rog doar să îmi indicaţi adresa unde să vi-l trimit.

*

Nota Bene: Scrisoarea aceasta a fost transmisa prin e-mail în 21 ianuarie 2009. În urma ei a sosit invitaţia d-lui Constantin Aslam de a vorbi despre cartea mea la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Izvoare de filosofie. Iar invitaţia aceasta s-a concretizat în 22 mai 2010. Emisiunea respectivă poate fi audiată la: http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/izvoare-de-filosofie-22-mai-2010marcel-chelba

6

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->