CAPITOLUL IV METODE KINETOLOGICE SPECIALE

În această categorie sunt cuprinse acele metode cu tehnologii mai complicate, care necesită instalaţii diverse, sau complexe de exerciţii speciale, cum sunt: mecanoterapia, scripetoterapia, hidrokinetoterapia, ergoterapia, sportul terapeutic etc. IV.1. MECANOTERAPIA Medicul suedez I. W. Zander (1835 – 1920) a fondat în 1857, la Stockholm, Institutul de gimnastico-medico-mecanică. Mecanoterapia, în concepţia autorului Zander, reprezintă un tip de gimnastică medicală, bazată pe folosirea unor aparate mecanice care, prin sistemul pârghiilor micşorează sau măresc travaliul muscular. Aparatele concepute în acest scop sunt acţionate de forţa musculară a pacientului sau de o forţă externă (contragreutăţi, motoraşe, forţa unei persoane – kinetoterapeutului). Şcoala medicală franceză include în noţiunea de mecanoterapie toate metodele care utilizează diferite aparate şi instalaţii: scripeţii, arcurile, cuştile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice, plaşetele etc. De-a lungul timpului, ele au fost introduse în serviciile de recuperare (şi în România încă înainte de primul război mondial). În prezent, din tehnologia acestei metode mecanice, se regăsesc unele părţi incluse în aparatura modernă pentru kinetoterapia de recuperare (metoda tradiţională fiind abandonată). “Metoda Zander” se baza pe patru tipuri principale de aparate: ¾ aparate pentru mişcări active (pentru membrul superior, inferior, trunchi şi pentru mişcări de balans); ¾ aparate pentru mişcări pasive; ¾ aparate pentru masaj mecanic; ¾ aparate ortopedice (pentru redresarea pasivă şi activă, pentru măsurători în scolioze). Metoda a fost un timp “la modă”, ulterior fiind controversată de specialişti, criticile pertinente ducând la scoaterea din uz a aparatelor respective, în marea lor majoritate. Inconvenientele metodei erau: ¾ aparatura era costisitoare, rezultatele fiind posibile şi fără aceasta; ¾ nu stimulau efortul voluntar; ¾ monotonia sistemului de lucru nu antrena interesul bolnavului; ¾ manevrarea unor angrenaje era periculoasă (puteau provoca accidente);

121

¾ rezultatele erau modeste faţă de cele obţinute prin programele de gimnastică; ¾ mişcare obţinută era numai segmentară, niciodată generală. IV.2. SCRIPETOTERAPIA În practică există două sisteme de realizare a scripetoterapiei: ¾ sistemul scripete – greutate; ¾ sistemul scripete reciproc; Sistemul scripete – greutate în kinetoterapie urmăreşte realizarea unei mişcări printr-o greutate situată la capătul unei corzi, care trece peste un scripete, iar la capătul opus coarda este prinsă de segmentul în mişcare. Avantajul scripetoterapiei constă în posibilitatea modificării direcţiei unei forţe, fără a modifica mărimea forţei respective. Acest sistem “scripete – greutate” în practică este cel mai frecvent folosit în exerciţiile kinetice ale membrelor, dar el poate fi aplicat şi altor segmente ale corpului (cap, trunchi). Rezistenţa opusă muşchiului este în funcţie de mărimea greutăţii aplicate şi de unghiul făcut de vectorul forţei cu axa lungă a segmentului mobilizat. Astfel, cu cât acest unghi este mai aproape de valoare de 90°, rezistenţa va fi mai mare, iar cu cât vectorul forţă va fi mai în prelungirea axei segmentului, rezistenţa va fi mai redusă. Specific sistemului scripete – greutate este menţinerea aceleaşi forţe pentru o greutate (rezistenţă), pe tot parcursul mişcării, ceea ce nu se realizează la montajele cu arcuri sau benzi elastice. Montajele cu scripeţi pot avea 1-3 scripeţi şi se realizează după necesităţi, adaptându-se fiecărui caz în parte. Primul scripete, care este în legătură cu segmentul de corp se numeşte scripete de recepţie, iar ceilalţi sunt numiţi scripeţi de transmisie. Metoda “scripete – greutate” se aplică urmărind diferite obiective terapeutice, recuperatorii sau profilactice, dar şi ca metodă de antrenament sportiv. Scopurile utilizării pot fi: ¾ creşterea amplitudinii mişcării articulare; ¾ realizarea tracţiunilor continue sau discontiune (prin broşe transosoase la membre; căpăstrul Glisson – pentru rahis). În vederea aplicării corecte a metodei se impune respectarea următoarelor cerinţe: ¾ aplicarea corzii pe segmentul mobilizat – cu cât locul de fixare va fi mai distal faţă de articulaţia mobilizată, cu atât va solicita o forţă musculară mai mare; ¾ montarea cea mai corectă se realizează în cuşca Rocher, unde se permit acroşaje în cel puţin trei planuri şi se oferă posibilitatea suspendării membrului mobilizat, iar prin poziţionarea pacientului

122

Şedinţa de scripetoterapie va fi individualizată. realizat printr-un montaj în care se valorifică forţa de revenire a arcului. ca rezistenţă sau forţă de tracţiune. 123 . după muzică (cu ritmuri variabile). IV. ¾ aprecierea solicitării în cazul în care se urmăreşte creşterea forţei – se testează rezistenţa mecanică maximă (RM). sau după ritmul respirator. în kilograme. 25 kg. la forţe de 10. Lucrul se poate desfăşura prin imprimarea ritmului de un metronom. SISTEMUL GUTHRIE SMITH Caracteristica acestei metode este folosirea arcurilor. (acroşare = punctul fix al capătului opus celui în legătură cu segmentul de tratat). un ritm mai rapid. grosimea sârmei. Variaţia acestor scheme este dată de scopul urmărit. se începe lucrul cu 1/3 din RM.şedinţele se execută de mai multe ori pe zi (1 – 3). resorturilor. putându-se folosi şi alte scheme. Sistemul Guthrie Smith cu arcuri se utilizează pentru: ¾ creşterea forţei musculare. la capătul căreia să se obţină o tracţiune la nivelul articulaţiei (decontracturarea musculară şi decoaptarea articulară reduce durerea).se permite antrenamentul segmentului pe orizontală. .…. Schema de lucru în patru timpi determină un timp lent. capacitatea de solicitarea a arcului depinzând de materialului din care este confecţionat. 1 RM. cu avantajul reducerii spasticităţii şi a decontracturării musculare. a lanţului muscular ce urmează a fi antrenat. iar la finalul şedinţei – solicitarea poate fi integrală.. 20. Arcurile utilizate sunt etalonate să realizeze întinderi până la o lungime anumită. cu alte subdiviziuni din RM. benzilor şi cordoanelor elastice. apoi se trece la ¾ din RM. ¾ creşterea amplitudinii mişcării este unul dintre obiectivele kinetice ale sistemului cu arcuri şi corzi elastice. ajutată de resorturi. Sistemul scripete reciproc are drept caracteristică mişcarea autopasivă (acţionarea cu segmentul sănătos asupra celui bolnav). diametrul spiralei şi numărul de spire. atât în sala de kinetoterapie cât şi la patul bolnavului. iar cea în doi timpi.3. ¾ ritmul mişcării poate fi în patru timpi sau în doi timpi. ¾ suspendarea unui membru (suspendarea pendulară obţinută în acest sistem face posibilă şi executarea mobilizărilor pasive sau active. pentru a facilita o anumită direcţie de mişcare. RM se testează săptămânal.

Se recomandă pentru: 124 . Metoda se bazează pe aceleaşi principii mecanice şi fiziologice stabilite de Guthrie Smith şi anume. eşarfe). chingi. altele pentru exerciţii adresate piciorului. suspendările pot să fie fixe sau nu. Există mai multe moduri de suspendare: I. pe care s-a efectuat suspendarea. scoaterea corpului sau segmentului de sub influenţa gravitaţiei. Cu cât direcţia de tracţiune a corzii face un unghi mai obtuz cu forţa de gravitaţie. inele de cauciuc) pentru exerciţii ale mâinii.4. ¾ rezultanta dintre forţa de tracţiune a corzii şi forţa de gravitaţie depinde de locul de amplasare al punctului de suspensie şi se calculează după regula paralelogramului. în funcţie de efectele care trebuie obţinute prin suspendare asupra unei/unor articulaţii. bureţi. ¾ fixarea punctului de suspensie să fie plasată deasupra segmentului suspendat. În kinetologie există o gamă foarte variată de sisteme (orteze cu arcuri pentru mână. cu atât tracţiunea este mai mică. Pentru realizarea suspendării instalaţia necesită: ¾ puncte fixe de suspensie şi cârlige pentru agăţare. care fac parte din sistemul Guthrie Smith. Pentru realizarea corectă a suspensiei se impune respectarea următoarelor cerinţe metodice: ¾ suspendarea în poziţie orizontală pentru mobilizarea segmentului într-un plan paralel cu suprafaţa de sprijin. benzi elastice). În cazul în care se urmăreşte mobilizarea segmentului suspendat. IV. articulaţiile mobilizate trebuie să prezinte cel puţin două grade de libertate. Suspendarea pendulară – sau verticală – chinga de prindere este orientată vertical. în diverse unghiuri.Dificultatea constă în alegerea direcţiei de mişcare corecte şi alegerea unui arc cu solicitare potrivită scopului urmărit. În funcţie de scopul urmărit. SUSPENSOTERAPIA Această metodă kinetologică se poate aplica întregului corp sau numai unor segmente. ¾ suporturi de susţinere a segmentului suspendat sau a corpului (benzi. Acest fapt este necesar întrucât menţinerea şi mobilizarea implică şi o mişcare de „ridicare” a segmentului într-un plan perpendicular pe planul mişcării. deasupra segmentului suspendat. ¾ elemente de suspensie nereglabile (corzi) şi reglabile (arcuri elastice. la nivelul distal al acestuia. Segmentul este menţinut în poziţie de echilibru orizontal.

poziţie din care se pot realiza mobilizări în plan paralel cu suprafaţa de sprijin. HIDROKINETOTERAPIA Hidrokinetoterapia reprezintă metoda exerciţiilor kinetice în apă. În funcţie de obiectivul urmărit în kinetoterapie se alege una dintre formele de suspendare prezentate. Se realizează distal de articulaţia asupra căreia acţionăm. ¾ menţinerea sau creşterea mobilităţii articulare. excentrică). IV. 125 . cu efect coaptant. în afecţiunile neurologice centrale şi periferice. Indicaţiile acestui mod de suspendare sunt: ¾ fracturi cu înfundare. cu direcţie oblică. ¾ relaxare musculară – prin oscilaţii de mică amplitudine. Este mult folosită în recuperarea funcţională a sechelelor posttraumatice. Acest tip de suspendare se recomandă pentru: ¾ reantrenarea neuromusculară. Unghiul realizat între forţa de tracţiune a corzii şi forţa gravitaţiei are valoare maximă. III. Din această poziţie. ¾ fracturi cu deplasare. II. coarda are direcţie oblică cu acroşare deasupra articulaţiei de mobilizat. când forţa musculară este în jurul valorii 2. când forţa are valoarea 0 – 2. ¾ mobilizări active consecutive traumatismelor aparatului locomotor. Efectul este de decoaptare a articulaţiei în cauză. ¾ relaxare musculară. de compresiune axială şi este calculată după regula paralelogramului. se poate creşte rezistenţa şi alterna tipul de contracţie musculară (concentrică.¾ reantrenarea neuromusculară. Forţa acţionează centripet asupra articulaţiei. tracţiunea este mică şi posibilitatea de mişcare redusă. extremitatea segmentului tinzând să se deplaseze spre verticală din punctul de acroşaj (posibilitatea de fixare este destul de redusă).5. Hidrokinetoterapia are două modalităţi distincte: ¾ imersia parţială (a unui segment). ¾ imersia generală (a întregului corp). Suspendarea axială – chinga este aplicată pe extremitatea distală. forţa acţionând centrifug asupra acesteia. mişcările îşi pot mări amplitudinea. izometrică. Segmentul este menţinut în poziţie orizontală. afecţiunile reumatismale şi cardiorespiratorii. Suspendarea excentrică Punctul de fixare al corzii este în afara segmentului de mobilizat.

suporturi). Altele au adâncime mai mare. este de 0. micşorând forţa gravitaţională. sunt înguste. Contraindicaţiile hidrokinetoterapiei se adresează unor afecţiuni. diferite sisteme de elevaţie pentru accesul în bazin al bolnavului cu handicap motor sever. colective sau în piscine. leziunile cutanate cu întrerupere a continuităţii de orice natură ar fi. de la 10 – 15 min. Temperatura ridicată scade în acelaşi timp şi vâscozitatea apei. cu bare laterale pentru sprijin (sub formă de şanţ). cu fundul plat sau ondulat. mese scaune. necesită utilizarea unei forţei reduse pentru mobilizarea articulară. cu aer în plămâni. precum: dermatitele. Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie este variabilă. creştere a complianţei ţesuturilor moi. pasivo-active sau active executate în apă. O rezistenţă mai mare se obţine şi prin folosirea unor obiecte sau poziţii ale corpului. s-au conceput o serie de “piese de mobilier” (baze de susţinere fixe sau mobile. Aceste fapt uşurează mult mişcarea în apă. ¾ rezistenţa opusă de apă pe anumite direcţii de mişcare. 126 . sau pentru uşurarea execuţiei unor mişcări. Imersia generală se realizează în bazine individuale. planşete înclinate. exerciţiile executate în apă au la bază aceleaşi tehnici ca şi cele executate în mediu obişnuit. sau pe planşete cu înclinaţie oblică. diminuează durerea articulară. a distensibilităţii acestora.Imersia parţială se utilizează în scopul creşterii mobilităţii articulare prin mişcări pasive. prin adăugarea unor substanţe (metilceluloza sau methocelul). Efectele apei calde sunt de: sedare (scădere) a durerii. Dupertins şi Pitts au precizat: greutatea specifică a corpului uman. care să îngreuneze mişcarea în apă. prin scăderea presiunii intraarticulare. la 1 oră.026 este forţa care asigură plutirea. relaxare musculară.974. cu diverse pante. Plutirea corpului. Pentru anumite situaţii. care este 1 şi greutatea specifică (sau densitatea relativă) a corpului.. având efecte favorabile asupra contracturilor musculare şi formaţiunilor aderenţiale. sunt de asemenea înguste şi prevăzute cu instalaţii pentru elongaţii pe verticală. În general. prin descărcare de greutate (legea lui Arhimede) este determinată de raportul dintre greutatea specifică (sau densitatea) apei. în care se întâmpină dificultăţi în poziţionarea bolnavului. Kinetoterapia în apă se bazează pe două fenomene: ¾ plutirea corpului. Apa caldă scade vâscozitatea tisulară. cu adâncimi variabile. Diferenţa de 0. Unele bazine au o construcţie specială – bazinele pentru reeducarea mersului. Utilizarea apei ca metodă de creştere a efortului muscular impune creşterea vâscozităţii apei.

Mişcarea creşte nevoia de oxigen a organismului progresiv cu solicitarea. IV. 127 . în hidrokinetoterapie se utilizează apa la o temperatură de 33°36°C. prin care se obţin multiple influenţe fiziologice pozitive. Olivia Newton-John. Iniţiatorul acestei metode a fost Kennet Cooper. unde are loc primul schimb de gaze. medic al aviaţiei americane. ambelor sexe. Succesul s-a datorat modului plăcut şi accesibil de antrenare în mişcare a corpului. întreg organismul. necesarul de oxigen creşte la 600-900 ml oxigen pe minut.unele afecţiuni cardiovasculare. temperatura apei). la crearea unei ambianţe plăcute. prevenirea afecţiunilor cardiace şi circulatorii. unde se produce al doilea schimb de gaze. Contraindicaţiile pot fi totale sau parţiale. Literatura de specialitate indică un consum de aproximativ 200-300 ml oxigen pe minut în condiţii de repaus (şezând. Exerciţiile se execută pe muzică ritmată. În solicitările de tip „gimnastică aerobică” cantitatea de aer inspirat creşte proporţional cu efortul depus. oamenilor obişnuiţi. în tot organismul. pentru care sunt necesari 710 litri de aer pe minut. accesibilă tuturor categoriilor de vârstă. Acesta a conceput un test de pregătire fizică pentru piloţii de la Air Force prin care măsura creşterea rezistenţei generale a organismului la efort aerobic. Metoda s-a extins repede in toată lumea (după 1960). ritm şi muzica respectivă. Diana Ross). cu unele precauţii suplimentare (nivel de imersie a copului. pentru care este necesar un volum de 15-20 l de aer pe minut. până la nivel celular. de asemenea. a unei stări de confort fizic şi psihic. Ulterior metoda a fost preluată şi mediatizată de către actriţe americane celebre (Jane Fonda. este apoi transportat prin căile sanguine. datorată concordanţei dintre mişcare. durata programului. Astfel. devenind o formă de practicare a mişcării foarte îndrăgită. comiţialitatea. este contraindicată pentru persoanele cu vârstă înaintată şi cele cu tulburări ale controlului sfincterian. introducându-se apoi în şcoli şi facultăţi. cardio-vascular. în condiţiile respectării multiplelor reguli metodice impuse. intensitatea exerciţiilor. locomotor. Antrenamentul respectiv urmărea. care contribuie la susţinerea efortului. De asemenea. (temperatura de confort a organismului). a infarctului. GIMNASTICA AEROBICĂ Gimnastica aerobică de întreţinere este o formă de practicare a mişcării. Astfel. respirator. Oxigenul transportat prin căile respiratorii la plămâni.6. prin intensificarea consumului de oxigen. În general. sunt stimulate sistemele: nervos. culcat). menţinerea stării de sănătate. pentru un exerciţiu fizic uşor sau o plimbare. prin intermediul sălilor particulare.

gresie. Exerciţiile cu mare varietate de mişcări solicită întreg aparatul locomotor prin: variate forme de mers şi alergare (din gimnastica ritmică sportivă). uşoară şi comodă. sol). (învăţarea acestora de a-şi înregistra valorile frecvenţei cardiace proprii pe parcursul desfăşurării programului). sau 1 oră după o masă mai uşoară). Aparatul locomotor. din bumbac (absorbant). Este necesară corelarea (timpului) orelor de desfăşurare a programului cu ora meselor importante (cel puţin 2 ore după masa de prânz. Lucrul în faţa oglinzii. Acompaniamentul muzical adecvat (colaj) pentru a susţine execuţia corectă şi coordonată a mişcărilor. prin care cresc posibilităţile de efort dinamic de rezistenţă ale acestuia. execuţia în grup sunt deosebit de apreciate şi dorite de practicanţi. parchet. contribuie în acelaşi timp la crearea unei stări psihice şi emoţionale favorabile activităţii. Aparatul cardio-vascular este solicitat mai mult în condiţiile practicării gimnasticii aerobice. Desfăşurarea programului constă într-o înlănţuire firească a mişcărilor (poziţia finală a unui exerciţiu devine poziţie iniţială pentru următorul). exerciţii de prelucrare analitică din stând. Cantitatea de sânge pompată de inimă creşte odată cu creşterea frecvenţei cardiace (FC). modern (cha-cha. şezând. Prin solicitarea crescută a aparatului respirator creşte capacitatea vitală. Sintetizând. mecanism repetat perpetuu. culcat. sau unele în legătură cu altele. facilitând astfel transportul către ţesuturi şi organe (previne infarctul miocardic). încălţăminte de sport. pe genunchi. paşi de dans clasic. deoarece prin transpiraţie se elimină o cantitate sporită de apă şi săruri minerale. Solicitarea la efort trebuie să aibă în vedere şi posibilităţile de efort ale persoanelor respective. Creşterea parametrilor funcţionali ai aparatelor respirator şi cardiovascular conduce spre îmbunătăţirea nivelului aerobic al organismului. paşi de bază specifici în combinaţii diverse. în ambianţa plăcută a sălii de gimnastică. Metodica desfăşurării acestui tip de antrenament aerob se bazează pe cunoaşterea stării de sănătatea a celor care o practică. îmbunătăţind elasticitatea pereţilor vaselor sanguine. dar complexe ale exerciţiilor cuprinse în programele de gimnastică aerobică de întreţinere este angrenat în mobilizarea diverselor segmente separat. în care sunt angrenate membrele inferioare şi superioare (antrenează toate articulaţiile membrelor). prin control medical. rock). pentru toate segmentele corpului. caracteristicile metodei sunt: 128 . prim solicitările armonioase.Prin acest circuit este asigurat necesarul de oxigen şi substanţe nutritive pentru ţesuturi şi preluate reziduurile şi CO2. care sunt transportate pe cale inversă către plămâni şi eliminate prin expiraţie. Echipamentul trebuie fie comod. Se recomandă consumul de apă minerală sau suc de fructe cu 20-30 minute înainte de efortul respectiv. mambo. adecvată suprafeţei pe care se lucrează (mochetă.

sunt componente strict legate de conceperea şi executarea programului. îmbunătăţirea unor funcţii. gimnastica aerobică de întreţinere este recomandată atât în scop profilactic. Intensitatea. ca metodă kinetologică. solicitarea unor segmente – cap. fiecare complex având un scop anume (încălzire. vârstă. ¾ o atenţie deosebită se acordă respiraţiei. după care se mai repetă de 2 – 3 ori. de revenire după efort. respectând cerinţa metodică de solicitare gradată a organismului. precauţiile trebuie să fie şi mai sporite. trunchi. În aceste situaţii. oameni obişnuiţi). execuţia necesită prezenţa unui monitor coordonator. 129 . odihna. ¾ utilizat sub formă de terapie ocupaţională (întregul complex de mişcare specifică unui sport). volumul. Gimnastica aerobică de întreţinere este o formă de activitate fizică pentru menţinerea condiţiei fizice şi a tonusului psihic. abdomen etc. metodica de lucru să respecte indicaţiile. pentru unele afecţiuni. ¾ programele sunt diferenţiate pentru începători şi pentru avansaţi. cu vârste şi grad de antrenament diferit.). cât şi terapeutic. Ca metodă kinetologică. Prin practicarea ei se poate realiza reantrenarea la efort după repausul prelungit impus de anumite afecţiuni. ritmul muzicii determinând intensitatea eforului. urmărind în principal efectul profilactic în privinţa stării de sănătate. cu gamă largă de cuprindere (practicanţi de toate vârstele. membre superioare. principiile şi regulile terapeutice. Instructorul (profesorul sau kinetoterapeutul) trebuie să respecte cu stricteţe principiile şi regulile privind solicitarea la efort. de care cel care conduce o astfel de activitate trebuie să ţină seama cu mare stricteţe. 6-10 tipuri de mişcări. ¾ repetările se execută până la apariţia oboselii musculare. IV.¾ programul se desfăşoară pe muzică. gât. ¾ exerciţiile sunt grupate. Durata unui program. SPORTUL TERAPEUTIC Sportul terapeutic. inferioare. prevenirea şi tratarea supraponderabilităţii şi reducerea sedentarismului. în funcţie de nivelul de pregătire. este utilizat sub mai multe forme: ¾ elemente de mişcare din diferite sporturi. având obligatoriu o parte de pregătire pentru efort şi o parte de încheiere. ¾ individual sau în grup. cu atât mai mult cu cât în grup pot exista persoane cu posibilităţi fizice diferite. durata şi complexitatea efortului. grad de antrenament durează între 20-40 minute.7.

Editura Medicală. 14) Accidentele de muncă. Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi politice). Sportul terapeutic are campionate proprii. condiţiile de viaţă. îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe" (Alex. ergoterapia şi studiul muncii. sănătatea este expresia relaţiilor interne. terapia ocupaţională. schiul fond. a coordonării şi antrenării la efort dozat. este domeniul de studiu şi activitate al multor ştiinţe. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA Sănătatea omului. conflictele armate prezente în unele zone ale lumii. baschetul. chiar productivă acolo unde este posibil. înotul. care era considerat subiect de caritate sau/şi filantropie. prin participare activă. trebuie tratat ca oricare om valid. a stării de sănătate. din ce în ce mai mare a numărului de persoane cu handicapuri de diferite feluri (în întreaga lume). sunt: tenisul de masă. Practica sportului terapeutic în mod regulat. în timpul liber şi cu caracter competiţional. Al. îndreptată spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi mijloacele de muncă. determină creşterea. dar şi un 130 . deficienţe dobândite în cursul vieţii). Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii omului. pag. Concepută ca o stare dinamică. omul acţionează asupra naturii . unele discipline ca psihologia socială. Editura Medicală. patinajul." (Alex. bolile. pe lângă măsurile profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a celor care din anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale. 14). are influenţe benefice foarte importante: fiziologice.Cele mai accesibile pentru creşterea controlului motor. pe linia realizării unui echilibru activ cu acesta sau. accidentele rutiere. deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii. Popescu. tenisul de câmp. este capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare corespunzătoare. Popescu. până la nivelul jocurilor olimpice (pentru persoanele cu handicap). de către persoanele cu handicap. În prezent. altfel exprimat. ergonomia. Al. în a căror componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei. golful.8. în principal al celor medicale şi sociale.. Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului. Pentru realizarea acestui echilibru. cu perspectiva reluării locului în societate. psihice şi sociale. badmintonul. 1986. concrete ale organismului cu mediul ambiant.. 1986. IV. pag. Recuperarea prezintă un aspect umanitar. invalidul sau handicapatul. stress-ul. fiind considerat o activitate cu impact deosebit asupra vieţii acestor persoane.

Astfel. Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de realizare a acestui scop. termenul de reabilitare este folosit de anglo-americani. reluarea muncii să fie posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic. Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg. cât şi de interesele societăţii. agricole (legumicultura. procesul fiind foarte complex. Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea capacităţii de efort şi a aptitudinilor psihomotorii.caracter economic. după aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic. activităţile zootehnice. Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate. kinetoterapia. prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă. evidenţiindu-se în acest context playterapia. de preferinţă remunerată. iar în acest domeniu munca este considerată metodă de tratament. etc. Printre activităţile frecvent adoptate de către bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor. dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi. în mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care urmăresc ca bolnavul. cultterapia. prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi societăţii. indiferent de terminologia folosită. indiferent de natura acestora. poartă denumiri diferite. artterapia. cu toate că urmăreşte acelaşi scop comun. activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte refacerea deficientului şi transformarea sa într-un membru activ al comunităţii în care trăieşte. pentru formarea unor stereotipuri dinamice. munca. În această 131 . iar mai apoi să conducă la o recuperare socială. se compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului uman. urmăresc să trezească interesul pentru muncă. necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun. el finalizându-se odată cu încadrarea subiectului recuperat într-o ocupaţie. confecţionarea articolelor de croitorie. Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu. incluzând aplicarea procesului medical cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială. organizarea timpului liber al bolnavilor face ca. Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă. începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă” (Copenhaga 1963 . „Recuperarea este un proces continuu. exercitate prin reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Dar. prin stimuli corespunzători. Acestea. iar cei de readaptare şi reeducare sunt folosiţi în ţările francofone. Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor. floricultura şi pomicultura). scopul medical fiind cel iniţial. Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor. Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru activităţi oarecare. Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de foarte mult timp. broderie. cunoscute de mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe care ni-l oferă natura este activitatea. iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc terapeutic. etc.al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor").

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută de către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă. Şcolarizarea. Aspectele implicate. dificultatea fizică nu trebuie să-l excludă din comunitate. geriatrie. inserţia profesională şi socială a persoanelor deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării. ci urmăreşte să-l menţină în cadrul acesteia. în afara obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea muncii prestate). recuperarea stării de sănătate este primordială. problemele specifice fiecărei specialităţi. O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru unităţile sanitare de profil. Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază realitatea handicapului. posibilităţile de adaptare ale bolnavului la efort şi metodele kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită cunoaşterea lor aprofundată. Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical. încă din perioada spitalizării. care să asigure condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt 132 . Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori. Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient în societate.idee. medicină internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă). dar şi cei în cauză. bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu este posibil. ¾ valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a bolnavilor. În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. atât sub aspectul factorului uman cât şi sub aspectul factorului economic pe care îl determină. trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile stării lor actuale. ¾ reducerea numărului de zile de concediu medical. cele interdisciplinare. de ordin fiziologic şi fiziopatologic. În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate. dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o mare importanţă prin: ¾ reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii. cel mai important fiind introducerea lor în toate unităţile de recuperare indiferent de profilul medical al acestora. care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor metode terapeutice. are atât efecte morale cât şi materiale. în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. cât şi în unităţile de ocrotire socială. dar pot fi extinse ca metode terapeutice şi la alte profile precum: neurologie. pe gradul de autonomie dobândit. Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil.

Tissot. În acest sens se remarcă Adolphe Mayer.necesare. dar în egală măsură depind de posibilităţile economice. în tratamentul bolilor psihice. Beers a promovat ideea creării 133 . Pary Petter Brooks. de finanţare.. un alt medic al antichităţii. Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate. Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa divertismentelor (muzică. în America. Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. dans. au stabilite metode de finanţare. Sollea. la cercetările căruia a contribuit semnificativ soţia sa. s-a preocupat de studiul şi ameliorarea situaţiei bolnavilor psihici. spunea că un medic complet nu trebuie să ignore rolul gimnasticii.U. dansul. în lucrarea “Raţiuni care te descoperă pe tine însuţi”. ocupaţii sau meşteşuguri.A. Pinel critică practica epocii de punere în lanţuri sau a maltratării bolnavilor psihici. condamnând metodele folosite atunci în spitalele respective. Pitagora recomanda formule muzicale calmante. iar instituţiile de stat şi particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate posibilităţilor lor. mai greu de realizat în prezent. precizează indicaţiile şi modalităţile de reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin mii de jocuri. apoi de către medici de seamă ai antichităţii precum Herodicos. speranţă şi mulţumire. menţionează folosirea unor activităţi lucrative în vindecarea bolnavilor psihici. exprimă acelaşi punct de vedere cu a renumitului psihiatru francez Pinel. al cărui principiu terapeutic avea la bază gimnastica. băile şi dieta. Acestea induceau suferinzilor linişte. Benjamin Ruch (1798). iar Benjamin Ruch le introduce în spitalul din Pensylvania. Hipocrate. J. care este considerată prima asistentă socială. În secolul al XIX-lea. care în 1809 a publicat “Tratat MedicoFilosofic asupra Alienării Mintale”. rolul terapeutic al mişcării a fost formulat de Herodicus. Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica. Cu mult timp înainte. în “Tratat Privind Tratamentul Moral al Demenţei” (1791). Phillipe Pinel. În acel tratat. organizare şi desfăşurare specifice. Valoarea medicală a muncii a fost subliniată la chinezii antici. aceste idei au fost puse mai activ în practică. forma organizată a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită prin înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti pentru bolnavii psihici. Se poate spune că originea ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în trecutul îndepărtat. pictură) asupra spiritului şi organismului uman. Aceasta recomanda o înţelegere socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită a cauzelor bolilor în familie şi societate. în lucrarea intitulată “Gimnastica medicală şi chirurgicală” (1780). relaxante sau stimulatoare. Metodele recomandate de acesta au fost puse în aplicare în spitalul Salpêtrière. în Anglia şi S. bucurie. Clifford Beers.C. Pe parcursul istoriei. renumit chirurg. Galenus. exerciţiile fizice. care el însuşi a suferit mai multe episoade psihotice şi a fost tratat în spitale psihiatrice. pe măsură ce civilizaţia a evoluat. recomandând “exerciţii ale corpului sau recurgerea la o muncă mecanică: lege fundamentală a oricărui spital de alienaţi”.

care trebuie să fie un produs concret. Unităţile de psihiatrie organizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în România. Bucureşti. Oradea. de la ei fiind preluat şi la noi. considerat de francezi că le aparţine. George Edward Boston înfiinţează „Casa de consolare” în New York pentru tratarea bolnavilor şi deficienţilor prin munci manuale. Barton (New York. au avut loc cursuri. în paralel înmulţindu-se şcolile de ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate pentru toate domeniile medicale. precum şi în multe alte ţări europene. Termenul de “ocupational therapy” a fost introdus de E. iar cel de “ergoterapie”. în ţările europene (provine din limba greacă . activităţile esenţiale devenind încă de la începuturile terapiei ocupaţionale un concept de bază al unui sistem terapeutic. 134 . S-au organizat asociaţii internaţionale. Ulterior importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a crescut. înlocuind denumirea de ergoterapie cu cea de terapie ocupaţională. dând amploare acestui mod de terapie. au apărut publicaţii. aveau în împrejurimi mari suprafeţe agricole pentru activităţile terapeutice prin muncă. Terapia ocupaţională în SUA este organizată prin Asociaţia Americană de Terapie Ocupaţională (AOTA). chiar vandabil. terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat şi organizat în principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse nici alte profile în care spitalizarea este de lungă durată. Perfecţionarea acestor metode terapeutice. Târnăveni. din necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi invalizilor de război. iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă. în Anglia şi Danemarca. care include psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală. Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi. s-au pus bazele unor şcoli pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu. de asemenea unor reglementări prin acte normative. Metodele (activităţile) esenţiale au fost teoretizate de Dunton (1918).ergon=muncă). Jimbolia-Timiş. în Europa s-a dezvoltat continuu ergoterapia.instituţiilor civilizate de astăzi şi a psihiatriei “extra muros”. Craiova. între care Federaţia Internaţională de Terapie Ocupaţională (1951). Sibiu. cum este şi firesc. Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi a avut loc în toată lumea. Sighet. 1915). Justificarea denumirii de terapie ocupaţională după Dunton rezidă în scopul final. In anul 1915. Aşa cum am mai amintit.C. care realizează acest scop”. În perioada ce a urmat primului război mondial. Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. În 1935. Acesta spunea: „ceea ce contează este scopul final al activităţii şi nu activitatea motorie. uneori bolnavul fiind nevoit a se reorienta profesional. conferinţe. încă din 1923. a fost şi este menţinut de către aceştia. Reil în 1914. propus de E. se datorează unor şcoli cu tradiţie în domeniu şi unor specialişti de renume. Termenul de ergoterapie. Lugoj. util.

Ionescu. se diferenţiază clar. In timp. Există şi situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie se suprapun.de la eficacitate terapeutică. la eficienţă economică” este chiar cel economic. Brânzei. Tot în SUA în prima jumătate a sec. Terapia Ocupaţională în SUA. înregistrarea a numeroase accidente de muncă. terapie care produce bunuri şi servicii. datorită modului de organizare. În alte situaţii însă. Popescu. în funcţie de scopul şi mijloacele folosite. Acesta presupunea includerea muncii. îmbrăcând o formă distinctă în cadrul intreprinderilor instituţionalizate. ca fiind metoda care are şi un scop productiv. amintim: Cl. durata ei şi scopul urmărit. parţial sau total. C. individualizat. 135 . După 1970. Work Hardening-ul a devenit sinonim cu terapia prin muncă. fapt ce a determinat instituirea unui program (1923) „Work Hardening” (WH). Terapia Ocupaţională şi Ergoterapia în ţările europene. specialiştii definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda terapeutică cu semnificaţie mai largă. credem că se va ajunge la o terminologie unitară. au impus recuperarea lor. al căror scop nu este obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale. în viitor. după opinia aceluiaşi autor. V. în felul următor: „programul de tratament bine structurat. în privinţa termenilor. prezentate pe larg de Al. având drept obiectiv maximalizarea abilitaţilor unei persoane pentru a se putea întoarce la muncă”. Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara noastră. cu scop precis. care include şi terapia prin muncă. Berlescu. La noi.Activităţile de muncă folosite ca modalităţi terapeutice fac parte din activităţile esenţiale ale terapiei ocupaţionale. activitate finanţată de la bugetul de stat. motivaţia constând în modul diferit de organizare şi desfăşurare. WH a devenit în SUA program obligatoriu pentru recuperarea accidentelor de muncă. chiar dacă sunt diferiţi. Aşadar. Al. Astfel. E. cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat. deşi au puncte comune. În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul bolnavilor prin cele două metode depinde în mare măsură de natura afecţiunii. desfăşurare şi posibilităţile de finanţare. Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi ergoterapia . în perioada explozivă a industrializării. Unul din aspectele de diferenţiere. cu valoare materială bine definită. exprimă în principal acelaşi tip de activitate. Autorul consideră terapia ocupaţională ca o metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii pentru muncă. Baciu. în care se includ activităţi variate. specialiştii delimitând clar caracteristicile fiecărei metode. Prin evoluţia domeniului. Comisia americană de acreditare a facilităţilor de reabilitare defineşte WH. Ergoterapia se desprinde. Predescu. Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu. XX. P. ca metodă terapeutică. prin intermediul unităţilor sanitare sau de asistenţă socială.

. comportament). iar ergoterapia. complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de recuperare a bolnavului. în care este necesară reeducarea gestuală sau recuperarea unui deficit motor. neurologie şi recuperare neuro-motorie. o metodă specifică readaptării socio-profesionale a bolnavului. să-l redai vieţii sociale este totul” Pearl Buck Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privind aspectul fizic. menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală. iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-sociale individualizate. În unităţile sanitare cu aceste profile se pot introduce activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei economice. pediatric şi afecţiunile care sunt tratate în cadrul balneofizioterapiei. în ateliere. Acţiunile bolnavilor întreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au valoare pentru aceştia “. numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin). geriatric.În acest cadru. Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte restabilirea capacităţii funcţionale. cu alternative acceptabile. ergoterapia poate fi autofinanţată. să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine. ¾ restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic. În concluzie. atitudine. realizate din activităţi de întreţinere. psihic. 136 . pulmonar.. îşi poate acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial. la integrarea lui în societate. Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este bine. în ferme. ¾ reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire. profesional şi social Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie. prin venituri proprii. reumatologic. etc. Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă a fiecărui caz. Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste domenii medicale urmăresc: ¾ înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni simple sau complexe. suple. cardiovascular.

În acest fel. accesul la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile publice). de a fi util lui însuşi. copii). Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a colaborării active a pacientului. toate acestea contribuind la activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante. cu viaţa. Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii şi situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. culturalerecreative-distractive). scurtarea perioadei de incapacitate de muncă. ¾ uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate. alimentaţia.educaţie şi formare. Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru readaptarea profesională a persoanelor cu handicap. Activitatea constituie şi un mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii. iar valoarea economică a acestei terapii se situează pe plan secundar. Relaţiile lor cu pacienţii trebuie să fie bazate pe încredere şi competenţă profesională. Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului. elastic şi să evite stagnarea. servicii publice (ex. situaţie economică (compensarea 137 . să se integreze în societate. La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de acest gen cunoştinţele din domeniul sociologic. În această direcţie. propuse de Einar Helander: viaţa familială (cămin. Scopul acestei readaptări este orientat spre: ¾ obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă. constituie deocamdată unica posibilitate pentru persoanele din această categorie. Problema productivităţii. să-i redea posibilitatea de a fi din nou activ.Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist. petrecerea timpului liber. loisir (dreptul de a participa la activităţi speciale. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme care ţin de readaptarea profesională. dar şi pentru societate. fără normalizare. De asemenea este foarte importantă cunoaşterea mediului social şi profesional al pacientului. asociaţie. cu efort de voinţă şi din propriul său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi normale. trebuie respectate (avute în vedere) cele 10 comandamente ale existenţei integrate a handicapatului. relaţiile sale de muncă şi cele familiale. instrucţia . din convingere. sociometric şi ergonomic. Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea. Atelierele protejate. ¾ progresul profesional. cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei handicapate de a o realiza. rămâne încă discutabilă. locuinţa. prin relaţiile de încredere care se stabilesc între terapeutul ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate eforturile de a extinde în cât mai multe direcţii activităţile creatoare ale pacienţilor. regresiunea sau eşecul. a celui căruia urmează a se integra.

Aceştia sunt: 1. dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică). ¾ vârsta. Factori psihologici: ¾ personalitatea. În acelaşi timp ei trebuie ocrotiţi. ¾ nivelul profesional şi cultural. capacitatea de reantrenare a persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic. ajutaţi. Participarea bolnavilor nu se 138 . pasivităţii. 3. Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii. Mihăilă. ¾ exerciţiul şi antrenamentul. ¾ vibraţiile. ¾ zgomotul. ¾ emotivitatea. ¾ cromatica. Factori fiziologici: ¾ starea sănătăţii. ¾ microclimatul. îndrumaţi. Condiţiile sociale ¾ regimul de muncă. activităţi publice (ex. ¾ condiţiile igienico-sanitare. ¾ interesul (motivaţia). care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată. ¾ sexul. ¾ relaţiile interpersonale. mobilizează energia acestora. dorinţa de recuperare. 4. Factori fizici şi mediul de muncă: ¾ iluminatul. 2. ¾ noxele. Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează. ¾ temperamentul. renunţării. ¾ organizarea activităţii. Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi factori care au influenţă asupra capacităţii de muncă (I. nervos sau cerebral. ¾ muzica. voinţa. ¾ aptitudinile de muncă. munca fiind un proces complex care implică în proporţii diferite toate cele trei tipuri de solicitare. În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate. 1982).pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii). Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia. ¾ consumul energetic.

cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative. rezistenţa la oboseală.se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare. care ajută eventual pacienţii să participe material la întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale. se dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării. ¾ din punct de vedere intelectual . se crează obişnuinţe industriale. Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea de autoservire sau de muncă. se favorizează contactele sociale. informării. 139 . terapia ocupaţională şi ergoterapia. încrederea în sine. sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut. de deplasare autonomă.realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării.se constată o influenţă normalizatoare.se descoperă vocaţii personale. se micşorează emotivitatea. se eliberează energia potenţială. numărul invalizilor şi deficienţilor. Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina profilactică. pe plan mondial creşte continuu. de medicul care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de recuperare. se dezvoltă iniţiativa. Volumul mare al solicitărilor de asistenţă medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări. se dezvoltă atenţia. Aceasta include un complex de măsuri pentru redobândirea posibilităţilor de autoservire a bolnavilor. de realizare a activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi profesională. reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele. ¾ din punct de vedere social . Uneori acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Din diferite cauze. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor: ¾ din punct de vedere fizic . Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale şi dobândite). depăşind 10% din totalul populaţiei. medicina curativă şi medicina recuperatorie . Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici. tehnici de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor). psihice şi psiho-sociale. prin boală sau accident. se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale. Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice.de diminuare până la anulare a deficienţelor funcţionale restante după o îmbolnăvire. ¾ din punct de vedere economic . Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu profesionalizarea.creşte forţa musculară.

psiholog. folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite segmente (membre. Activitatea complexă de recuperare. psihopedagogi. implică specialişti din diverse domenii: medici. jurist. psihiatru. coloană vertebrală). fotolii rulante. sisteme de comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte). gătit. cârje. greutate. recuperarea. călcat. pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii. ¾ dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca formă. biotehnician. terapist ocupaţional/ ergoterapist. 140 . diferite aparate şi dispozitive ingenioase. mod de acţionare. toaletă. economişti. logoped. se realizează prin munca în echipă a tuturor specialiştilor. biciclete.Dintre mijloacele recuperatorii folosite. spălat. servirea mesei. care cuprinde măsuri medicale. ¾ dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-dezbrăcare. Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe în centrul de reeducare şi se finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap. fac parte ortezele (corsete. automobile speciale. economist. kinetoterapeuţi. atele). ¾ mijloace audio-vizuale şi recreative. gerontolog). ergonomi. mişcarea fiind elementul principal care vizează următoarele aspecte: ¾ posibilitatea de a deplasa segmentul. culcare. triciclete. Ca formă modernă şi interdisciplinară. Recuperarea aspectului fizic Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală a unei funcţii deficitare. protezist şi ortezist. pentru a le asigura autonomia. etc. inclusiv sportul şi dansul. protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor). recuperator. cardiolog. la spălare. pentru persoanele cu diferite handicapuri. pediatru. sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare. sociale şi profesionale.). bioingineri. Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive tehnice auxiliare. etc. din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în: ¾ mijloace de deplasare (bastoane. sociolog. neurolog. amenajarea interioarelor). prin preocupările ei faţă de individ şi prin scopul final urmărit. ¾ dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut. Dispozitivele. asistent social. curăţat. prin colaborarea între medicul specialist (chirurg. dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun).

Când acest scop nu mai poate fi realizat. folosirea gestualităţii specifice acesteia. diferite. ¾ coordonarea mişcărilor. teama pierderii potenţialului său funcţional creând importante manifestări psihice şi comportamentale. Uneori se apelează la alte activităţi. Recuperarea aspectului profesional În stadiul iniţial al recuperării. dar şi de consiliere a membrilor familiei în care aceştia se reîntorc.¾ amplitudinea. implică libera opţiune a bolnavului. ¾ rezistenţa la efort. naturală şi liberă a etapelor de readaptare la munca pacientului. urmând ca pe parcurs obiectivul de bază să devină reluarea activităţii profesionale anterioare. sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi socială. Se impune solicitarea acestor bolnavi în direcţia captării interesului şi cooperării la propria vindecare. aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii sale psihice şi fizice de moment. Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de mare importanţă pentru practicienii respectivi. subiectul este testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul posibilităţilor sale psihotehnice. în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu. Recuperarea aspectului psihic Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage importante modificări ale psihicului bolnavului. de pregătire propriu-zisă a bolnavului. 141 . acolo unde este posibil. Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la activităţile menajere. Executarea unor acţiuni sau angrenarea în activităţi. Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă. aspectul profesional nu include obligatoriu apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. servirea mesei). Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii. când se impune reorientarea profesională. care să faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia. Recuperarea aspectului social Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală. Pierderea încrederii în sine este frecvent întâlnită.

¾ personal pentru activităţi de administraţie care pot fi implicaţi în desfăşurarea activităţilor de ergoterapie. 142 . altele pentru durată mai mare ca timp de folosire. exemplificări.Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele auxiliare realizate în atelierul de ergoterapie. Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea capacităţilor restante. mişcările contraindicate. maiştri. după caz. De asemenea cunoaşterea cazului clinic. îl instruieşte şi supraveghează pe parcursul activităţii. pentru ca aceste activităţi să fie aplicate individualizat sau în grup. Ergoterapeutul. în privinţa contraindicaţiilor care există. corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă. după cunoaşterea pe toate planurile a pacientului. adaptabile. muncitori calificaţi pentru diferite meserii. în prezent. Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare funcţională. după multiple încercări. urmărind poziţiile corecte. pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. metal) şi sunt corelate strict cu infirmitatea de moment. despre posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona. lemn. sociale sau de ocrotire. Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a muncii. personalul este pregătit prin cursuri de scurtă durată şi poate fi din următoarele domenii: ¾ asistente şi surori medicale. de psihologie. desfăşoară activitatea practică pornind de la demonstraţii. până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte. Este de dorit ca terapeutul din acest domeniu să aibă cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de lucru. Instruirea personalului de specialitate Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în unităţile sanitare şi de asistenţă socială este condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare. Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită funcţia afectată prin mişcări repetate. modificarea opticii omului bolnav faţă de munca prescrisă în scop medical şi existenţa unui personal pregătit pentru aceste activităţi. execuţia. ¾ infirmieri. material plastic. la noi. pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt confecţionate din diverse materiale (piele. să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii sale. Pregătirea personalului de specialitate pentru acest domeniu se poate realiza prin: a) organizarea unor cursuri de scurtă durată. unele provizorii.

studenţii acestei forme superioare de pregătire trebuie să aibă o practică de cel puţin un an în unităţile sanitare şi de protecţie socială. La Universitatea din Oradea. ¾ cunoaşterea componentelor kinetice şi biomecanice ale diverselor activităţi. ¾ învăţarea şi antrenarea în unele tehnici profesionale .special înfiinţate în majoritatea ţărilor în scopul formării şi perfecţionării cadrelor de specialitate în domeniu. Prin comparaţie. ¾ Israel . De asemenea. Exemple de forme de învăţământ de lungă durată pentru domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei: ¾ Canada . ¾ S.U. ¾ studiul omului în activitate. sau organizat cursuri de Terapie Ocupaţională cu durata de 1 an pentru absolvenţii de Kinetoterapie. . ¾ studiul organismului uman la nivel psihic şi intelectual (dezvoltare psihomotorie. funcţii mentale.Învăţământul superior de kinetoterapie cuprinde în planurile de învăţământ disciplina “Terapia Ocupaţională şi Ergoterapia”. ¾ România .competenţa practică şi posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse activităţi.A. viaţa de relaţie şi comunicarea). ¾ Olanda . la Universitatea din Bacău.Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste persoane se pregătesc instructori de ergoterapie care pot lucra sub directa îndrumare a medicilor. ¾ Franţa . b) organizarea unor cursuri de lungă durată . 143 . kinetoterapeuţilor sau ergoterapeuţilor formaţi prin cursuri de lungă durată. între anii 1999-2000 şi 2000-2001. în aceeaşi perioadă s-au organizat cursuri de Masterat în Terapie Ocupaţională. se observă că pregătirea în acest domeniu în ţara noastră ar trebui extinsă prin crearea unor specializări cu durată de instruire mai mare decât cea alocată unei singure discipline.aceeaşi organizare ca în Anglia.ergoterpie”.Universitate de terapie ocupaţională şi ergoterapie.la Universitatea din Boston.în cadrul Şcolii superioare există un “Departament de terapie ocupaţională şi ergoterapie”.în cadrul Facultăţii de medicină există un “Departament de terapie ocupaţională . ¾ Anglia .studiile de terapie ocupaţională şi ergoterapie durează 3 ani. Conţinutul pregătirii trebuie să se axeze pe următoarele aspecte: ¾ studiul organismului uman la nivel somatic (anatomie şi fiziologie).

¾ diviziunea muncii pe obiecte. Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de tratament prin ocupaţie şi muncă. cât şi însuşirea tehnicii de confecţionare a unor dispozitive ajutătoare (orteze. Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea executantului o singură operaţie sau un număr mic de acţiuni asemănătoare. al utilajelor. Împreună cu kinetoterapia. Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. terapeutice. Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali trebuie îndreptată spre organizarea acestei activităţi sub aspectul diversificării atelierelor. terapia educaţională. psihice. ¾ diviziunea muncii în funcţie de calificare. 144 . psihoterapia.¾ studiul diferitelor patologii şi handicapuri (fizice. alegerea şi dozarea metodelor. componente ale procesului complex de recuperare ce utilizează toate formele de activitate recreativă sau productivă prescrise de medic în scop terapeutic. ¾ cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său. în forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin cursuri. profesionalizarea sau reprofesionalizarea. Diviziunea muncii se realizează în mai multe feluri: ¾ diviziunea muncii pe operaţii. electroterapia. sunt reglate ca mod de organizare prin “Normele tehnice privind organizarea activităţilor de ergoterapie în unităţile sanitare”. cât şi a posibilităţii de a stabili unele gradaţii şi eşalonări a muncii de la simplu la complex şi invers. masoterapia. ajutor tehnic). ¾ cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare pe care le presupun aceste metode. al posibilităţilor de realizare. organice). al efortului bolnavului participant la procesul de recuperare. logopedia. ortezarea şi protezarea. culturale şi economice. Pentru buna desfăşurare a activităţii în atelierele de ergoterapie trebuie avute în vedere măsuri ce au drept scop folosirea raţională a exerciţiilor din punct de vedere al tratamentului medical. activităţi practice şi stagii clinice. amplasarea în funcţie de suprafaţa disponibilă şi realizarea planurilor de muncă. hidroterapia. ¾ cunoaşterea şi folosirea aparaturii. la un singur tip de unealtă sau maşină. terapia ocupaţională şi ergoterapia reprezintă forme de integrare în cadrul asistenţei instituţionale cu multiple aspecte profilactice. socio-familiale. Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi sau metode are în vedere următoarele aspecte: studiul locurilor de muncă.

dar şi sculele şi materialele. Plasarea pacientului într-o anumită formă de activitate se face ţinând cont de opţiunea acestuia.F. Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de asigurarea factorilor de ambianţă fizică. Condiţiile privind utilarea depind de numărul de persoane incluse în activitate. de posibilităţile lui prezente. 145 . tipul de handicap ce urmează a fi tratat şi nu în ultimul rând de posibilităţile financiare. fiind apropiate sau asemănătoare celor create pentru persoanele fără probleme de sănătate. evoluţia medicală obţinută. pacientul va fi supravegheat în activitatea prestată de către ergoterapeut şi psihoterapeut.H. cromatica. temporar sau definitiv. Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea gradului de calificare al pacientului. Numai în condiţiile unui microclimat şi a unei ambianţe psihice şi sociale corespunzătoare. capacitatea de muncă a bolnavului poate fi solicitată în limite fiziologice. ameliorarea condiţiilor de muncă fiind benefică atât în direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la munca sa. liniştea. este cu atât mai importantă în situaţia persoanelor cu un potenţial biologic redus. tipul de deficit. mediul include nu numai mediul înconjurător în care lucrează. cu abilitatea. conducând la însuşirea în scurt timp a unui meşteşug folositor (posibil cel avut anterior îmbolnăvirii). capacitatea şi limitele sale” (K. În acest sens. fiind dirijat metodic până la obţinerea unei autonomii în activitatea prestată şi până la obţinerea unor rezultate bune. Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu handicap au în vedere adaptarea la situaţia fizică şi psihică a acestora. condiţiile igienice). vechimea în muncă. fie ca membru al unui colectiv de muncă. spaţiul în sine. anterior îmbolnăvirii sale. Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. de calificarea profesională. fie ca individ. Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă. Odată plasat conform acestor criterii obiective (fişa personală cu aceste date). debutul bolii. sarcinile propuse pentru a fi rezolvate. psihică şi socială. metodele sale de lucru şi organizarea activităţii sale. Murrel). Calitatea şi cantitatea muncii depind de condiţiile în care bolnavul este solicitat. Toate acestea sunt corelate cu natura omului însăşi.Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor lucrări în funcţie de posibilităţile fizice şi psihice ale pacientului. Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale). Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o componentă importantă organizarea locului de muncă. înlăturarea cauzelor care conduc la un grad ridicat de oboseală. ele constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea.

clasificate în: ¾ tehnici de exprimare (desen. confecţionarea unor obiecte.“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este necesară tuturor acelora care proiectează şi construiesc instalaţii. Sbenghe consideră că “Ergoterapia se preocupă de integrarea familială. care cere o participare comandată şi întreţinută psihic”. iar “terapia ocupaţională este metoda care face indisolubilă legătura dintre recuperarea medicală şi recuperarea socio-profesională”. activităţi agrozootehnice. ocuparea timpului liber are menirea să deştepte interesul bolnavului pentru activităţi oarecare. scule. globală. este o metodă specială a kinetoterapiei. Anghelescu). dispozitive. Analizând aceste păreri putem constata că obiectivele şi scopurile stabilite nu diferă. scris. kinetoterapia. Există interes şi încercări de organizare a unor cercuri de ergoterapie pentru vârstnicii aflaţi în tratament ambulator cât şi în unităţi de ocrotire şi asistenţă socială pentru bătrâni. O altă clasificare acceptată şi în alte ţări este următoarea: 1.care are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate în procesul de reinserţie profesională şi socială a bolnavului . pictură. etc. artterapia. În prezent în România sunt puţine servicii de terapie ocupaţională şi ergoterapie şi acelea sunt organizate numai în spitalele cu profil psihiatric şi în unele unităţi medicale pentru bolnavii somatici. Popescu arată că “deosebirea între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor. o metodă sintetică. pe acest principiu edificându-se playterapia. domeniile medicale în care terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt necesare ca metode terapeutice bazate pe ocupaţie şi muncă. Acelaşi autor afirmă că “în terapia ocupaţională. mânuirea păpuşilor).).acesta participă la activităţi ca: ţesutul. T. cei doi termeni practic definind acelaşi lucru.” şi că “în ergoterapie . senzoriale. Aria largă de aplicabilitate a acestor metode kinetologice a condus la formularea unor clasificări raportate în principal la scopul şi obiectivele lor. Al. mai mult sau mai puţin complexe. În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”. cultura plantelor şi florilor. conduc la ideea valorii lor în completarea actului medical recuperator. utilaje. aria largă de tehnici folosite fiind greu de împărţit. ¾ tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale jocurilor sportive). sculptură. cât şi celor care conduc şi organizează munca” (V. etc. lărgimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode în care îngrijirea medicală ajută bolnavul să se realizeze ca element folositor societăţii”. etc. că finalitatea este aceeaşi.”. O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este cea inclusă în planurile de învăţământ în şcolile speciale în care sunt cuprinşi copiii şi adolescenţii cu diferite afecţiuni (motorii. socială şi profesională a handicapaţilor. 146 . Ergoterapia recreativă .cuprinde o serie de activităţi atractive. În concluzie. cultterapia.

2. Specifică acestei forme de ergoterapie. dactilografie. marochinărie. ¾ ergoterapia de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor (pentru reintegrarea în munca practicată anterior îmbolnăvirii sau a reorientării profesionale). în activităţi ca olăritul.o formă de ergoterapie dirijată în care se urmăreşte executarea anumitor mişcări în cadrul unor activităţi de muncă sau ocupaţie cum ar fi: ¾ tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea materiei prime .totalitatea activităţilor lucrative umane (ex. Ergoterapia profesională . ţesutul). prin reîncadrarea bolnavului în circuitul economico-social normal. 4.lut. ¾ tehnici complementare . fibre naturale. Ergoterapia retribuită . În cadrul acestei forme de ergoterapie profesională se disting două subcategorii: ¾ ergoterapia pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea profesională a copiilor.care poate completa din toate punctele de vedere pierderile materiale datorate pensionării medicale timpurii. 147 . Ergoterapia funcţională . etc.). 3. tâmplăria. ţintar). lemn.¾ tehnici recreative (jocuri distractive adaptate posibilităţilor persoanelor cu handicap . spitale cu profil ergoterapeutic. tipografie. şah. pe lângă tehnicile de bază şi cele complementare este folosirea unor “tehnici de readaptare”.practicată în centre de recuperare special utilate. tehnici care adaptează mediul ambiant al persoanelor cu handicap la capacităţile lor funcţionale. şcoli profesionale speciale (ateliere şcoală). cartonaj.fotbal. popice.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful