CONSIDERAŢII PRIVIND CONCORDANŢA CURSULUI DE CRIMINOLOGIE CU CELELALTE DISCIPLINE DIN PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

I. Locul Criminologiei în ierarhia disciplinelor prevăzute în planul de învăţământ
Criminologia are cele mai strânse legături cu Dreptul penal, deoarece, mai întâi, a constituit un capitol important din Dreptul penal – partea generală, apoi s-a dezvoltat atât de mult, încât s-a desprins din Dreptul penal, devenind o ştiinţă autonomă. Este de necontestat faptul că Criminologia ocupă un loc secundar, după Dreptul penal, însă tot atât de adevărat este că ea are un loc şi funcţii specifice în formarea multilaterală şi completă a viitorului practician al Dreptului, indiferent de domeniul în care va lucra acesta. Dreptul penal studiază infracţiunea şi infractorul, ca pe nişte noţiuni abstracte. La fel se întâmplă şi cu pedeapsa, ce poate fi aplicată persoanelor vinovate de săvârşirea unei fapte penale. Criminologia operează cu elemente de detaliu, de fineţe, dând posibilitatea organelor judiciare să afle cât mai multe date despre persoana cercetată sau judecată, pentru că, potrivit dispoziţiilor art. 72 Cod penal, pedeapsa cuprinsă între minim şi maxim va fi aplicată, în mod diferit, de la un inculpat la alt inculpat, ţinându-se seama atât de gradul concret de pericol social al faptei, cât şi de persoana făptuitorului. Dar Criminologia nu oferă numai date privitoare la o faptă concretă şi la un făptuitor concret, ci oferă elemente şi criterii teoretice şi practice de stabilire, pentru fiecare caz în parte, a cauzelor care au determinat şi a condiţiilor care au favorizat sau înlesnit săvârşirea infracţiunii.

II. Structura cursului de Criminologie
Cursul de Criminologie este structurat pe câteva module sau părţi importante, care corespund studiului faptei, studiului făptuitorului şi studiului victimei, activităţi ce au scopul de a stabili cele mai potrivite metode de reacţie socială (de reeducare a celor condamnaţi) şi de prevenire a săvârşirii altor fapte penale. Fapta (crima, infracţiunea) este abordată mai întâi ca faptă singulară, apoi ca totalitate de fapte, ceea ce constituie criminalitatea. Obiectul de studiu al Criminologiei este focalizat asupra făptuitorului, cu scopul de a se da explicaţii cât mai convingătoare comportamentului deviant al omului. Primele cercetări făcute în acest scop, încă de la începuturile Criminologiei, sunt cunoscute sub denumirea de şcoli criminologice, iar cercetările mai noi, care continuă şi în prezent, sunt denumite teorii criminologice.
1

În ordine cronologică, studiul victimei a fost făcut mult mai târziu decât cel al făptuitorului şi de aceea – în structura cursului de Criminologie – studiul victimei se face după acela al făptuitorului. Tot atât de firească este şi lăsarea ultimelor două module – reacţia socială faţă de criminalitate şi prevenirea infracţiunilor – după studiul primelor trei module.

III. Procedee didactice folosite pentru expunerea cunoştinţelor
Temele sunt prezentate sintetic, într-un Suport de curs, cu indicarea unei bibliografii pentru fiecare temă, precum şi a unei bibliografii generale. Procedeul are în vedere specificul cursurilor cu frecvenţă redusă, unde baza o constituie studiul individual. Cunoştinţele dobândite la studiul individual vor fi sistematizate şi clarificate cu prilejul lecţiilor de sinteză ce au loc cu studenţii cursurilor cu frecvenţă redusă, conform planului de învăţământ.

IV. Modalităţi de verificare a cunoştinţelor
La întâlnirile periodice cu studenţii pentru lecţii de sinteză se verifică nivelul de cunoştinţe al acestora în cadrul unor teme de control. În acest scop, au fost menţionate pentru fiecare temă din Suportul de curs, subiectele ce ar putea figura în temele de control scrise ce se vor da cu prilejul întâlnirilor periodice. Modalitatea de verificare a nivelului de cunoştinţe al studenţilor care are eficienţa cea mai ridicată o constituie examenul ce se susţine la încheierea semestrului, cunoscând că, potrivit planului de învăţământ, Criminologia este materie de un singur semestru. Examenul constă într-o probă scrisă la care studenţii trebuie să răspundă la un număr de trei întrebări, precum şi în comentarea unui caz practic publicat într-o Culegere separată.

Conf. Dr. Ioan Iacobuţă

2

CRIMINOLOGIE - SUPORT DE CURS -

3

TEMA I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Secţiunea I – Formarea criminologiei ca ştiinţă
§1. Originea criminologiei Termenul de criminologie a fost folosit pentru prima oară de Paul Topinard în anul 1879. Derivă din latinescul crimen (crimă, cu sensul de infracţiune) şi grecescul logos (cuvânt, cu sensul de ştiinţă). O lucrare intitulată Criminologie a apărut mai târziu (1885) şi aparţine lui Raffaele Garofalo. La formarea criminologiei ca ştiinţă şi-au adus contribuţia nume precum Cesare Beccaria şi Jeremy Bentham (întemeietorii şcolii clasice), iar la consacrarea ei între ştiinţele pozitiviste: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo (în Italia) sau Alexandre Lacassagne, Gabriel Tarde, Emile Durkheim etc. (în Franţa). §2. Evoluţia criminologiei Criminologia s-a dezvoltat mai întâi în cadrul altor discipline ştiinţifice: statistica, sociologia, antropologia, psihologia, psihiatria etc. Noua ştiinţă întemeiată de Cesare Lombroso nu se numea criminologie, ci antropologie criminală. Consacrarea criminologiei ca ştiinţă se face în mod treptat, o dată cu apariţia lucrărilor de specialitate şi cu înfiinţarea unor instituţii internaţionale care au ca obiect studiul criminalităţii (exemplu, Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris – 1934). Un rol important l-a avut şi activitatea desfăşurată în cadrul ONU, precum şi cea din Consiliul Europei.

Secţiunea a II-a – Obiectul criminologiei
§1. Consideraţii generale În contextul existenţei unor opinii variate, adesea contradictorii, în ceea ce priveşte stabilirea obiectului de studiu al criminologiei, în cele din urmă se pare că au devenit dominante concepţiile sectoriale, care admit că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penală (crima), ca fapt unic, şi criminalitatea, ca totalitate de fapte penale, făptuitorul, victima, reacţia socială faţă de criminalitate, precum şi mijloacele de prevenire a infracţiunilor. §2. Fapta (infracţiunea) În ordine cronologică, studiul criminologiei s-a făcut în cadrul dreptului penal, mai întâi cu privire la faptă şi, după aproape un secol, cu privire la făptuitor. Noţiunea de crimă ca faptă penală are sfere diferite: în limbaj comun, desemnează o faptă împotriva vieţii; în limbaj penal, se are în vedere împărţirea faptelor penale, în funcţie de gradul lor de pericol social‚ în crime (cele mai grave) şi delicte, iar în limbaj criminologic are o accepţiune mai largă, cuprinzând orice faptă
4

care prezintă un grad de pericol social mai ridicat faţă de abateri sau contravenţii, indiferent dacă făptuitorul nu răspunde penal, cum este în caz de legitimă apărare, minor sub 14 ani, bolnav psihic etc. §3. Făptuitorul Se foloseşte termenul de făptuitor, deoarece are o sferă mai largă decât cel de infractor. În acest sens, René Gassin afirma că nu este nevoie ca delincventul să fi fost condamnat sau măcar urmărit ori cunoscut de autorităţile de poliţie sau justiţie. În sens invers, condamnarea nu este întotdeauna suficientă, ştiut fiind că mai există şi erori judiciare. §4. Criminalitatea ca fenomen social Într-o formulare foarte sintetică se consideră că obiectul de studiu al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global. În funcţie de existenţa obiectivă a unor grade de cunoaştere a faptelor penale de către organele de justiţie, se disting: criminalitatea reală (totalitatea faptelor obiectiv comise, cunoscute ori necunoscute organelor judiciare), criminalitatea aparentă (totalitatea faptelor cu aparenţă penală, ajunse la cunoştinţa organelor de justiţie) şi criminalitatea legală sau judecată, care reprezintă cea mai restrânsă categorie din cele analizate. În concret, aceasta cuprinde numai faptele penale pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. §5. Victima Victima constituie obiect de studiu pentru criminologie pentru o multitudine de infracţiuni, în special acelea de violenţă, care privesc viaţa sau integritatea corporală, când cunoaşterea raportului dintre făptuitor şi victimă oferă un model cauzal complex, cum este în caz de provocare, legitimă apărare etc. §6. Reacţia socială faţă de criminalitate a constituit obiect de studiu pentru criminalitate încă de la întemeierea şcolii clasice şi a fost bine conturată în cadrul şcolii pozitiviste italiene prin Enrico Ferri, care recomanda folosirea în locul pedepsei cu închisoarea a ceea ce el numea substitutive penale, pentru combaterea şi prevenirea criminalităţii. §7. Cauzalitatea în criminologie Există răspunsuri diferite la problema cauzalităţii în criminalitate, în sensul de a şti dacă aceasta reprezintă obiect de studiu sau scop al criminologiei. Se pare că opinia dominantă, pe care o îmbrăţişăm, este aceea care priveşte cauzalitatea ca un scop şi nu ca obiect de studiu, deoarece criminalitatea studiază fapta, făptuitorul şi victima cu scopul de a cunoaşte cauzele care au determinat şi condiţiile care au favorizat sau înlesnit săvârşirea faptei penale.

5

§3. Un punct comun al tuturor definiţiilor întâlnite în lucrările de specialitate îl reprezintă faptul că în majoritatea definiţiilor se face referire la cel puţin un reper care se regăseşte în obiectul de studiu al criminologiei (criminalul. adaptată la specificul unei epoci istorice. marcată de întemeierea psihanalizei de către Sigmund Freud şi colaboratorii acestuia. cunoscând că una din cele trei orientări fundamentale în explicarea comportamentului deviant al omului l-a constituit orientarea psihologico-psihiatrică. iar alţii o consideră drept o ştiinţă a ştiinţelor. Între cele două ştiinţe continuă să existe relaţii de influenţă reciprocă. Aceste legături continuă şi astăzi în cadrul dezvoltării unor noi teorii criminologice cu orientări neolombroziene. Nu din dorinţa de a fi neapărat original şi de a adăuga o definiţie la cele cunoscute. iar legislaţia penală. aceste raporturi sunt dezvoltate de adepţii teoriilor de orientare sociologică. aceste legături sunt confirmate de cercetările făcute de către adepţii teoriilor numite şi teorii neofreudianiste. prin cercetările şcolii pozitiviste italiene. ci pentru a respecta modul de sistematizare a obiectului de studiu al criminologiei şi structura cursului. Între criminologie şi dreptul penal există o foarte strânsă legătură. având o multitudine de conexiuni cu alte ştiinţe sau domenii ale ştiinţei. Antropologia şi criminologia au strânse legături. Secţiunea a IV-a – Definiţia criminologiei Ni se pare foarte plastică formularea potrivit căreia în domeniul criminologiei numărul definiţiilor îl egalează sau chiar îl depăşeşte pe cel al criminologilor. crima. În prezent. pentru a stabili cauzele care determină şi condiţiile care favorizează sau înlesnesc săvârşirea faptelor penale şi a recomanda măsuri de reeducare a infractorilor şi de prevenire a 6 . reacţia socială faţă de criminalitate etc. În prezent. înlesneşte studiul criminologiei. propunem următoarea definiţie: Criminologia este ştiinţa care studiază fapta. dinamica actului criminal. cu obiect de studiu propriu şi metode de cercetare specifice. Criminologia are strânse legături cu psihologia şi psihiatria. deoarece din antropologia generală s-a desprins antropologia criminală. în sensul că cercetările din criminologie sunt avute în vedere la îmbunătăţirea legislaţiei penale. criminalitatea. §2. făptuitorul şi victima. cu reprezentantul ei de seamă – Cesare Lombroso. apoi a devenit o ştiinţă autonomă. §4. §1.). criminologia este o ştiinţă autonomă. Criminologia şi sociologia au strânse legături chiar mai dinainte de întemeierea şcolii sociologice franceze. deoarece mai întâi criminologia a constituit un capitol important al dreptului penal.Secţiunea a III-a – Legătura dintre criminologie şi alte ştiinţe Chiar dacă unii cercetători îi contestă caracterul de ştiinţă autonomă.

N. 3. Subiecte pentru temele de control 1.infracţiunilor. 1992. 7 . Criminologie. Criminologie. Stănoiu. 4. Giurgiu. C. Nistoreanu. Criminologie. Păun. Iaşi. I. 1998. I. Iacobuţă şi colaboratorii. Iacobuţă. 5. BIBLIOGRAFIE 1. 2002. Elemente de criminologie. Criminologie. Gh. Legătura dintre criminologie şi dreptul penal. 2. Iaşi. Bucureşti. Cauzalitatea este obiect de studiu sau scop în criminologie? 3. Bucureşti. Iaşi.M. 1996. R. Istoricul criminologiei 2. 2007.

întâlnit în diferite formulări ca: „Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracţiuni”. chiar privată. De aceea. Secţiunea a II-a – Cesare Beccaria (1738-1794) Numele său complet este Cesare Bonesana. el cerea ca „pedepsele să fie aceleaşi pentru primul şi pentru ultimul cetăţean”. Legalitatea pedepselor. A absolvit cursurile Universităţii din Pavia cu titlul de doctor în dreptul economic şi în dreptul roman. Consacră principiul nulla poena sine lege. c. În lucrările de criminologie de la noi se admite că principalul întemeietor al acestei şcoli este Cesare Beccaria. pentru care avea aptitudini deosebite. încât ideile sale au revoluţionat dreptul penal şi continuă să-şi păstreze actualitatea. sub titlul Dei delitti e delle pene (tradusă la noi sub titlul de Despre infracţiuni şi pedepse). Este o lucrare de mici proporţii.. b. pedepsele difereau după rangul social al infractorilor. Cea mai importantă dintre lucrările sale este publicată în anul 1764. A fost preocupat şi de studiul matematicii. ci a fost profesor de economie politică. sunt reduse numeric. Idei care au contribuit la întemeierea criminologiei a. de aceea mai este denumită şi şcoala beccariană. care grupează în jurul ei un număr de adepţi. Idei care au revoluţionat dreptul penal a.TEMA A II-A – ŞCOALA CLASICĂ Secţiunea I – Consideraţii generale Şcoala reprezintă un curent. Cunoscând că legislaţiile feudale consacrau forme ale responsabilităţii colective. 8 . Principalele idei ale lucrării au legătură cu dreptul penal. A. iar lucrările recente admit că un rol important la întemeierea ei l-a avut şi filosoful englez Jeremy Bentham. Personalitatea pedepselor. În epocă. lezează societatea”. O şcoală criminologică reprezintă un mod de orientare într-un domeniu al criminologiei. susţinea că pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă direct alte persoane: familia sau persoanele din oraşul în care locuieşte făptuitorul. deoarece problemele de criminologie erau rezumate la câteva idei întâlnite în lucrările consacrate studiului dreptului penal. în jurul căruia se grupează un număr de adepţi cu opinii asemănătoare. dar nu neapărat identice. B. Nu a activat în domeniul juridic. iar cele care au contribuit la crearea criminologiei. dar este atât de importantă. Denumirea corectă a acestei teme este aceea de şcoală clasică a dreptului penal. o mişcare ştiinţifică. cuprinzând câteva zeci de pagini. Studiul faptei Găsim idei dispersate în cuprinsul lucrării sub formulări ca: „acţiuni potrivnice binelui public” sau „orice infracţiune. literară etc. deşi foarte importante. marchiz de Beccaria.

ideea liberului arbitru. Secţiunea a IV-a – Şcoala neoclasică Adepţii şi continuatorii şcolii clasice susţin că această orientare are baze temeinice şi corecte. Cauzalitatea în criminologie Definind furtul ca infracţiune a mizeriei. era adeptul unei proporţii între natura şi durata pedepsei aplicate celui vinovat de săvârşirea unei fapte penale şi gravitatea faptei săvârşite. idee sintetizată prin cuvintele Let the Punishment fit the Crime. De aceea. în special în Ţările Nordice. considerând că oamenii acţionează sub impulsul unei conştiinţe libere. la fel ca Beccaria. 9 . şi dacă a ales calea răului. precum şi pentru o amplă reformă a modului de executare a pedepselor. Prevenirea faptelor penale Ideea de prevenire este frecvent întâlnită sub diverse formulări: „Vreţi să preveniţi infracţiunile? Faceţi ca legile să fie clare. chiar dacă sunt necesare câteva precizări. în care dezvoltă principiul utilitarismului şi pledează pentru o umanizare a sistemului penal. Considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane Beccaria era un bun cunoscător al principalelor curente filosofice ale vremii. Se are în vedere existenţa liberului arbitru la majoritatea persoanelor. d. comportamentul deviant al omului. b. în care face propuneri de reformare a sistemului de legi şi pedepse. c. măcar în parte. Dintre lucrările sale cunoscute la noi. se referă doar la fapta de furt. menţionăm: Panopticon or The Inspection House (1787). trebuie să suporte consecinţele faptei sale. simple şi toată forţa naţiunii să fie concentrată pentru a le apăra”. şi anume: „de a-l împiedica pe infractor să aducă concetăţenilor săi noi prejudicii şi de a-i abate pe alţii de la săvârşirea unor fapte asemănătoare”. Centrul filosofiei sale îl constituie existenţa voinţei libere (liberul arbitru). putem deduce faptul că Beccaria a întrevăzut că sărăcia şi condiţiile de viaţă în care trăiesc oamenii pot explica. Susţinea şi el. El susţinea că omul poate alege dintre acele acţiuni care îi convin şi acelea care îi pot dăuna. cu excepţia copiilor sub şapte ani şi a celor care suferă de boli psihice. Acest curent denumit neoclasicismul sau şcoala neoclasică are mulţi adepţi în Europa. pe care o considera „infracţiunea mizeriei şi a disperării”. care constau în aplicarea şi executarea unei pedepse. Fragment on Government. De asemenea. deci a săvârşit o faptă penală. Tot el recunoştea că pedeapsa are un dublu rol preventiv. iar Finlanda a adoptat recent un nou Cod penal care are la bază ideile şcolii neoclasice.Dintre infracţiuni. dacă omul are posibilitatea să aleagă între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. în ansamblul său. Secţiunea a III-a – Jeremy Bentham (1748-1832) Jeremy Bentham a fost un renumit filosof britanic care s-a preocupat în mod deosebit de studiul dreptului.

Subiecte pentru teme de control 1. 2. I. Iacobuţă. R. Iacobuţă. 1969. 1995. Oscilaţia criminalităţii. 2. Bucureşti. 5. Stănoiu. 10 . Criminologie. Iaşi. Cesare Beccaria. I. I. Bucureşti. Criminologie. 3. I.M. 6. Idei care au contribuit la dezvoltarea criminologiei întâlnite în lucrarea Despre infracţiuni şi pedepse. Comparaţie între şcoala clasică şi şcoala neoclasică. 1998. Criminologie. Iacobuţă şi colaboratorii. Iaşi.BIBLIOGRAFIE 1. Contribuţia lui Jeremy Bentham la întemeierea şcolii clasice. Bucureşti. Radiografia crimei. Iaşi. 3. 4. 1995. 2007. Oancea. 2007. Despre infracţiuni şi pedepse.

Secţiunea a II-a – Cesare Lombroso (1835-1909) §1. susţine că. Date biografice Născut la Viena. a fost numit medic militar. Un loc important îl ocupă medicul francez Paul Broca. Franz Joseph Gall. care îi deosebesc de indivizii de tip normal şi care stau la baza comportamentului criminal. Absolvind cursurile Facultăţii de Medicină. au apărut lucrări precum Despre originea speciilor a lui Charles Darwin. putem determina şi comportamentul unui individ. De asemenea. pornind de la plante. Cea mai importantă dintre lucrările sale este L’uomo delinquente (Omul delincvent). reţine că există plante insectivore. carnivore. ceea ce implică necesitatea şi posibilitatea tratării acestuia. Acumulările ştiinţifice ale vremii care au premers şcolii pozitiviste sunt remarcabile în anatomia şi fiziologia omului. Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo. acest curent criminologic mai este denumit şcoala pozitivistă italiană. morale). §2. sălbatic. începe studiul embrionului. Ajunge profesor de medicină legală la Universitatea din Torino şi medic al unei închisori. noul curent criminologic este cunoscut sub denumirea de şcoală pozitivistă. care a deschis calea cercetărilor spre antropologia criminală. apoi predă şi cursul de psihologie şi pe cel de antropologie bazat pe studii experimentale. care au marcat puternice schimbări ale gândirii. s-a trecut la orientări concrete. De la consideraţii abstracte. Principalii întemeietori ai şcolii pozitiviste sunt italienii Cesare Lombroso. dacă cunoaştem structura cutiei craniene. El este considerat autorul Frenologiei. cercetând anatomia creierului. După aproape o sută de ani de la întemeierea şcolii clasice. publicată în 1876. Crima în regnul vegetal şi animal Pentru a stabili originea crimei. De aceea. într-o familie de evrei foarte numeroasă. 11 . intelectuale. De aceea. Astfel. ajungând la omul civilizat din acei ani.TEMA A III-A – ŞCOALA POZITIVISTĂ ITALIANĂ Secţiunea I – Consideraţii generale Progresele făcute în multiple domenii ale ştiinţei au influenţat şi evoluţia criminologiei. apoi a devenit profesor de psihiatrie la Universitatea din Pavia. apoi cu copilul. Adept al curentului alieniştilor. pretindea că infractorul este un bolnav. trecând apoi la animale şi continuând cu omul primitiv. Astfel. Principalele idei ale lucrării L’uomo delinquente A. considerat iniţiatorul antropologiei generale. Benedict Morell susţine că există indivizi care prezintă unele degenerescenţe (fizice.

Homicidul. Sociologia criminală. a insensibilităţii fizice. condiţii de locuit şi de viaţă demne etc. uciderea bătrânilor sau a copiilor handicapaţi erau socotite lucruri normale. alcoolismul. organizarea socială). Infracţiunile îmbracă o paletă foarte largă. este inferior biologic faţă de omul onest. anotimpurile etc. 2. minciună. înnăscuţi.anatomice: asimetria craniului şi a feţei. Oscilaţia criminalităţii: se înregistrează creşteri. De asemenea. nebuni. lungimea şi forma mâinilor.) şi factori de mediu social (familia. timp de un an. 5.. din pasiune. E. anormalitatea capacităţii craniene. care face ca criminalitatea să nu poată depăşi anumite limite. Varietatea infracţiunilor. distructive. Opera lui Enrico Ferri poate fi sintetizată în câteva idei: 1.B. . A studiat mai întâi în Franţa. Multitudinea factorilor criminogeni. Consideră că pedeapsa cu închisoarea nu este eficientă şi propune să fie înlocuită cu aceea ce el numea substitutive penale cu caracter economic: libertatea comerţului şi a emigraţiei. Crima la omul sălbatic La sălbatici. D. obscenităţi.fiziologice: tatuajul. ca dovadă a analgeziei. ale criminalului şi se clasifică în: . împărţiţi în: . stagnări sau descreşteri. dar şi morale. sunt: Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru. viaţa desfrânată. . Nebunia morală şi crima la copii Lombroso susţine că germenii crimei se regăsesc în primii ani de viaţă ai copilului. 4. A devenit om cu pregătire multilaterală.psihologice: privesc inteligenţa redusă. Ideea de substitutive penale. Stigmatele Stigmatele sunt anomalii caracteristice. 3. Inferioritatea criminalului faţă de omul normal Criminalul moşteneşte anormalităţi biologice şi. C.Factori exogeni. retribuţie corespunzătoare. din acest motiv. profesor universitar şi avocat celebru. ceea ce impune şi o varietate a pedepselor. ceea ce confirmă o lege a saturaţiei. prostituţia la primitivi nu era o faptă imorală.Factori endogeni (antropologici). fiind jurist. Dintre lucrările sale cel mai importante. din obişnuinţă. în care include factori fizici (climatul. . fruntea îngustă etc. pasiune pentru băuturi etc. pe care îi împarte în cinci categorii: criminali de ocazie. 12 . sociolog. lenevia. apoi a ajuns student al lui Lombroso. Secţiunea a III-a – Enrico Ferri (1856-1929) Este principalul adept şi continuator al lui Lombroso. Varietatea criminalilor.

13 . Cesare Lombroso. Oscilaţia criminalităţii. Bucureşti. 1998.Secţiunea a IV-a – Raffaele Garofalo (1857-1934) A fost profesor de drept penal. a avut o viziune originală privind natura pedepsei. Importanţa factorului sociologic în opera lui Enrico Ferri. BIBLIOGRAFIE 1. Criminologie. I. Iacobuţă. fiind rezultatul încălcării unor norme de conduită socială convenţională. Bucureşti. 4. Între lucrările sale. Valerian Cioclei. 2007. Iaşi. Bucureşti. Tudor Amza.parţială: închisoarea pe timp limitat. precum şi Criminologia (1885). Garofalo împarte delictele în două grupe: . care este prima lucrare cu acest titlu. 3. Iacobuţă şi colaboratorii. Precursorii şcolii pozitiviste. Principalele idei din lucrarea Omul delincvent de Cesare Lombroso. 5. apoi procuror general şi prim-vicepreşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie din Roma. menţionăm: Identificarea persoanelor acuzate de crimă. Iaşi. . 1998. 6. Garofalo se preocupă şi de latura psihologică a crimei şi chiar de o definiţie psihologică a crimei. Criminologie. 2007. Criminalul este un om care decade din specia umană în cea animală. vol. Subiecte pentru teme de control 1. Dată fiind orientarea sa politică în calitate de membru al Partidului Socialist. I.repararea forţată pentru cei care au comis crime în circumstanţe excepţionale. I. Mijloacele de eliminare erau de trei categorii: . 1992. Iaşi. . 2. se pedepsesc în mod variabil şi diferit de la o ţară la alta. Iacobuţă. Criminologie. .naturale. I.totală: moartea. ca un corp natural. Manual de criminologie.juridice. care încalcă simţul moral al comunităţii umane şi se pedepsesc din toate timpurile şi în toate ţările. 2002. 2. 3. El spunea că societatea este ca un organism viu. care trebuie să-i elimine pe cei incapabili să se adapteze. Omul delincvent.

Alexandre Lacassagne (1843-1924) A fost profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon. şi factorului psihologic) şi atribuia un rol principal factorului social. în special iluminismul. în care face cunoscute publicului problemele criminalităţii şi cheamă la intervenţie socială. §2. Secţiunea a III-a – Contribuţia cercetătorilor francezi §1.TEMA A IV-A – ŞCOALA SOCIOLOGICĂ FRANCEZĂ Secţiunea I – Consideraţii generale Întemeierea şcolii sociologice poate fi înţeleasă mai bine dacă vom cunoaşte epoca istorică în care a apărut şi stadiul de dezvoltare a ştiinţelor vremii. autor al lucrării în patru volume London Labour and the London Poor. marcate de apariţia sociologiei. Quetelet (1796-1874) Matematician şi astronom belgian. „harta criminalităţii”. autor al lucrării Eseu asupra statisticii morale în Franţa. Pentru a înţelege ideile şcolii sociologice. Henry Mayhew Cercetător englez. Rousseau raportul dintre condiţiile sociale de viaţă ale omului şi comportamentul acestuia. El a formulat legea termică a criminalităţii. cu cel mai important reprezentant al său. Adolphe J. comparată cu cea din Anglia. de altfel. considera că există o anumită constanţă în săvârşirea infracţiunilor. 14 . trebuie să remarcăm modul cum explica J. dar îi acorda un rol secundar (ca. André Michel Guerry (1802-1866) Avocat francez. Secţiunea a II-a – Precursori ai orientării sociologice §1. formând o nouă şcoală criminologică denumită Şcoala de la Lyon. Aici foloseşte pentru prima dată termeni ca: „factor geografic”. pentru a explica legătura ce există între anotimpuri şi criminalitate. „geografia crimei”. Jean Jacques Rousseau. iar cele contra proprietăţii predomină în regiunile din nord şi se comit în sezonul rece. Admitea rolul factorului biologic în explicarea comportamentului criminal. fiind de părere că infracţiunile contra persoanei predomină în regiunile din sud şi se comit în special în sezonul cald. precum şi de influenţa curentelor filosofice dominante în Franţa acelor ani. El a grupat în jurul său mulţi discipoli. §3.J.

încercând să demonstreze că infracţiunile contra proprietăţii cresc în timpul iernii. Legile imitaţiei. Societatea nu are decât criminalii pe care îi merită. în funcţie de cât de strâns este contactul dintre ei. 3. Imitaţia se propagă de sus în jos şi mai rar invers. Imitaţia este ca o modă. §2. Orice act dăunător unei societăţi este o crimă. combate ideea existenţei criminalului înnăscut. Astfel încearcă să explice influenţa factorului social asupra comportamentului criminal şi chiar dezvoltă ideea de răspundere socială. prin imitaţie. prin excelenţă. ca orice meserie. de la naştere. Omul este comparat cu microbul.Sub influenţa lui Guerry şi Quetelet. Gabriel Tarde (1834-1904) A fost magistrat de carieră. iar criminalul. în sensul că oamenii caută în permanenţă să adopte ceea ce este nou la un moment dat. 3. Deci crima este. deoarece susţine că nu există criminal înnăscut. Leonce Manouvrier (1850-1922) Combătând ideile lui Lombroso cu privire la criminalul înnăscut. 2. figurează: Criminalitatea comparată. Pe Alexandre Lacassagne îl critică pentru netemeinicia ideilor sale privind influenţa factorilor geografici asupra comportamentului deviant al omului. Pentru criminologie prezintă interes doar lucrarea Legile imitaţiei. Imitaţia descrisă de Gabriel Tarde are câteva trăsături caracteristice care capătă putere de lege: 1. Orice crimă este un obstacol în calea progresului. Filosofia penală. 2. tinerii învaţă de la bătrâni. a demonstrat că. susţinând că. dar întotdeauna apare ceva nou şi de aceea se renunţă la moda rămasă veche. admite influenţa factorilor climatici asupra evoluţiei criminalităţii şi a întocmit chiar un „calendar al crimei”. 15 . Între lucrările sale cele mai importante. Opera sa poate fi rezumată în patru aforisme rămase celebre: 1. dar ne avertizează asupra relativităţii datelor statistice. dar s-a remarcat şi ca filosof. Oamenii se imită unii pe alţii. Acest mod de explicare a rolului factorilor sociali în influenţarea comportamentului criminal îl deosebeşte de ceilalţi sociologi francezi. În lucrarea Criminalitatea comparată reţine că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Franţa se constată o creştere alarmantă a criminalităţii. în calitatea sa de recunoscut antropolog. care pot înregistra scăderi şi creşteri care nu corespund realităţii. Este originală şi interesantă comparaţia pe care o face el între mediul social şi comportamentul deviant al omului când susţine că „omul nu este decât instrumentul muzical pe care cântă mediul social”. iar societatea cu mediul de cultură în care se dezvoltă microbul. omul are doar anumite tendinţe spre criminalitate. ci crima se învaţă. un produs social. sociolog şi psiholog. §3. care se vor manifesta numai în raport de condiţiile materiale de existenţă. 4. Astfel. iar cele contra persoanei cresc în timpul verii. poate susţine că antropologia nu deţine vreo cheie cu care să se poată descifra trăsăturile omului criminal. materie sociologică.

T. Bucureşti. Pentru a dezvolta conceptul de anomie. caracterizat printr-o dereglare a normelor sociale datorată unor schimbări bruşte (războaie. Între cele mai importante lucrări. Prohibirea incestului şi originile sale. Bucureşti. Amza. pe cât cineva are mai mult. 3. Emile Durkheim (1858-1917) Născut din părinţi evrei. revoluţii. În 1892 primeşte primul titlu de doctor în sociologie acordat de Universitatea din Paris. Durkheim. hotarul dintre bine şi rău fixându-se cu mai multă claritate. Regulile metodei sociologice. Regulile metodei sociologice. 1974.M. Cu alte cuvinte. Contribuţia iluminismului francez la formarea şcolii sociologice 2. Bucureşti. pe cel care urmăreşte să ne convingă că criminalitatea a existat dintotdeauna şi va continua să existe. 1996. BIBLIOGRAFIE 1. Gh. Care sunt „legile imitaţiei” descrise de Gabriel Tarde? 3. pe atât doreşte mai mult. Dezvoltarea conceptului de crimă ca normalitate Consideră că crima constituie un factor de sănătate publică. criminalitatea poate avea şi funcţii pozitive: aceea de promovare a schimbărilor şi progresului şi aceea de consolidare a raporturilor sociale de integrare. E. 2. pe măsură ce sunt satisfăcute unele năzuinţe ale omului. Criminologie. prin combaterea criminalităţii. Stănoiu. făcând diferenţa între bine şi rău şi atrăgând atenţia asupra stării sociale precare a naţiunii. 1998. R. Introduce conceptul de anomie Ea desemnează o stare obiectivă a mediului social. În ce constă anomia descrisă de Emile Durkheim? 16 .§4. deoarece satisfacţiile primite doar stimulează şi nu satisfac nevoile. Nistoreanu. Suicidul. apoi ocupă funcţia de profesor la această universitate. Principalele idei din opera lui Emile Durkheim considerăm a fi următoarele: 1. C. Păun. trebuie menţionate: Despre diviziunea muncii în societate. 4. în primul rând. în afara daunelor de moment aduse organismului social. Criminologie teoretică. Criminologie. Aceasta poate duce la o discrepanţă între nevoile individului şi mijloacele disponibile pentru a le satisface. crize economice). într-un orăşel de pe graniţa cu Germania. Subiecte pentru teme de control 1. apar altele noi. Bucureşti. 2000. Avem în vedere. Durkheim aduce interesante şi multiple argumente. pentru că. 2. Cu alte cuvinte.

demenţe.). 2. Behaviorismul (behavior = comportament) Este un curent psihologic american care a pus la baza studierii comportamentului uman relaţia de tip stimul-răspuns. 17 . c. folosind obiecte dure. mai cunoscute fiind: .Trepanarea înseamnă practicarea unei deschideri în craniul bolnavului. care considera că bolnavul psihic este posedat de diavol şi se practicau metode rudimentare de scoatere a diavolului din corpul omului. metodă de analiză psihologică şi psihoterapeutică corespunzătoare acestei concepţii. independent de voinţa acestuia. Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul. care susţine că orice proces psihic este o structură sau o configuraţie integrală. . al voinţei şi al întregului comportament. trebuie să explicăm sensul corect al unor termeni folosiţi în cuprinsul expunerii: 1.Exorcismul presupune obligaţia bolnavului de a bea preparate culinare neplăcute. precum: a. se produceau zgomote.Demonologia. Adler. b. Metodele de tratament al bolilor psihice au evoluat de la cele mai primitive până la cele contemporane. Asociaţionismul care pune la baza fenomenelor psihice procesul de asociere. fără a mai fi nevoie să se apeleze la conştiinţă. inspirată de unele date ale neurofiziologiei.TEMA A V-A – ORIENTAREA PSIHIATRICO-PSIHOLOGICĂ §1. iar mai târziu se practica metoda de insultare a bolnavului sau lovirea cu corpuri dure. susţinând că fiecare proces psihic.G. care-i produceau grave suferinţe şi chiar moartea. se făceau rugăciuni.a. Jung ş. metode întâlnite şi astăzi la unele secte religioase. 3. Consideraţii generale Pentru o mai bună înţelegere a acestei noi orientări în explicarea comportamentului deviant al omului. Apariţia psihanalizei a fost precedată de cuceriri în multe domenii ale ştiinţei. gen) Este un curent psihologic apărut ca o reacţie faţă de cele menţionate mai sus. C. Psihanaliza reprezintă concepţia psihologică a lui Sigmund Freud şi a adepţilor săi (A. Adepţii behaviorismului consideră că pentru cunoaşterea. . fiecare însuşire este un lanţ sau compoziţii asociative formate în conştiinţa individului normal sau criminal. legitatea proceselor psihice şi însuşirilor psihice ale omului. psihopatii şi nevroze) şi cu tratamentul lor. pentru ca spiritul rău să iasă din om. al inteligenţei. Gestaltismul (gestalt = structură. Metoda structuralistă s-a extins la studiul intelectului. înţelegerea şi prevederea comportamentului uman este suficientă studierea relaţiei dintre stimul şi răspuns. Psihiatria este o disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice (psihoze.

Secţiunea a II-a – Psihanaliza. menţionăm: Introducere în psihanaliză. metodă nouă de tratament a bolilor psihice Sigmund Freud (1856-1939) a studiat medicina la Viena. Prin exploatarea acestei asocieri. nucleul personalităţii. C – conştientul este treapta superioară. în următoarele: Pacientul se relaxează complet şi vorbeşte despre orice îi vine în minte. dintre care cele mai importante sunt: complexul oedipian. Apariţia unei stări tensionale între cele trei nivele ale personalităţii duce la conflict. pe scurt. dorinţelor neplăcute din sfera conştientului în inconştient. B – Supraeul (Super Ego) este conştiinţa morală şi constituie expresia individului în mediul social. creându-se astfel un nou conflict inconştient). ele îşi pierd puterea lor inconştientă. Freud şi-a elaborat opera în două etape: În prima etapă constată că în evoluţia omului psihicul uman a parcurs trei etape: A – inconştientul – formează cel mai larg şi cel mai puternic sector al minţii noastre. purtător al normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. inconştient şi preconştient (subconştient). Totem şi Tabu. dacă pacientul devine conştient de aceste evenimente. întâlnind tot trei trepte (nivele) corespunzătoare celor trei trepte ale psihicului: A – Sinele (Id) constituie un complex de instincte şi tendinţe refulate care are caracter personal şi nu este trăit în mod conştient. B – preconştientul (subconştientul) este cel mai apropiat de inconştient. ca de exemplu. apoi s-a specializat în neurologie. Ca tehnică de tratament al bolilor psihice. Energiile sexuale şi cele distructive se manifestă sub forma unor complexe. în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine. complexul Cain. Interpretarea viselor. dar poate fi stimulat prin mijloacele gândirii şi deveni conştient. Lecţii de psihanaliză. C – Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine. întâlnită la omul evoluat sub aspect psihic. Nucleul psihanalizei îl constituie teoria despre raportul dintre conştient. Căile de rezolvare a conflictului sunt: sublimarea (redirecţionarea energiilor sexuale de la scopul primar către alte scopuri. iar pacientul câştigă un grad mai mare de control asupra conştientului. Ideea de bază este aceea a liberei asocieri. Se susţine că. 18 . iar mai târziu în psihiatrie. individul devine capabil să reconstruiască evenimentele petrecute cu mai mult timp în urmă şi să le aducă în conştient. Între cele mai importante lucrări. ideilor. creaţii artistice) şi refularea (respingerea imaginilor. precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante valori. În a doua etapă a trecut la studiul personalităţii. psihanaliza constă. aflându-se la treapta cea mai de jos a evoluţiei spiritului (corespunzător inconştientului). complexul de vinovăţie. sport. Psihanaliză şi sexualitate etc.

este potrivită prezentarea lui în acest cadru. sentimentul de inferioritate poate degenera în complex de inferioritate. El consideră că diferenţa între infractori şi noninfractori s-ar situa la nivelul Supraeului. Probabil că astfel se explică şi numărul mare de omoruri săvârşite şi astăzi în familie: între soţi sau rude apropiate. la fete. deoarece face trimitere tot la argumente de natură psihologică. * 19 . Când individul devine conştient de carenţele sale. vor compensa psihologic propria inferioritate. reuşind să atragă. Complexul de inferioritate este descris ca fiind starea psihică în care se află o persoană cuprinsă de dorinţa de a-şi depăşi condiţia proprie în contextul unor relaţii de compensare şi supracompensare. ci de medicul psihiatru german Alfred Adler (1870-1937). ajungând. deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăţie atât de puternic. pentru a fi cât mai repede descoperiţi şi de ce mărturisesc uşor fapte pe care nu le-au comis. 2. Cain. Pulsiunile organice antisociale sunt prezente la toţi indivizii. fără să existe împotriva lor vreo probă de vinovăţie sau a celor care pretind că au săvârşit o faptă cu care nu au nici o legătură. Complexul Cain Aminteşte de prima faptă de omor descrisă de Cartea Cărţilor.Secţiunea a III-a – Dimensiunea criminologică a psihanalizei Sigmund Freud face puţine referiri directe la fenomenul criminal. devenind insuportabil. Diferenţa specifică care separă infractorul de noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului şi s-ar datora unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian. uciderea lui Abel de către fratele său. 1. la supracompensare. face ca pedeapsa să fie aşteptată ca o eliberare. Persoanele dominate de complexul de inferioritate pot alege calea săvârşirii unor fapte penale. În acest sens sunt amintite reuşitele lui Demostene (bâlbâit) şi Ludwig van Beethoven (surd). dar rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalităţii individului fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia şi trecerii la faza adultă a Eului care se desăvârşeşte în permanenţă. Complexul oedipian Are la bază atracţia sexuală manifestată de individ. în primele faze ale copilăriei. 3. Mai deosebită este situaţia persoanelor care se autodenunţă autorităţilor după săvârşirea faptei. încât. Aceasta ar explica de ce unii infractori „îşi semnează” crima. uneori. în sensul art. în acest mod atenţia opiniei publice asupra lor. încearcă să le compenseze. În cazul în care deficienţa nu este depăşită. 149 Cod penal. 4. pentru că. Complexul de inferioritate Deşi nu a fost descris de Sigmund Freud. faţă de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex. Complexul oedipian este întâlnit la băieţi şi corespunde. Complexul de vinovăţie Se consideră că acest complex favorizează comiterea crimei. cu complexul Electra.

Elemente de criminologie. R. Complexul de inferioritate descris de Alfred Adler. 1992. Bucureşti. Lecţii de psihanaliză. N. Sigmund Freud. 2002. 2. 3. 3.* * Tehnica psihanalizei lansată de Freud poate fi aplicată în criminologie. BIBLIOGRAFIE 1. 1980. Iaşi. ar putea depăşi capacitatea de cenzură a conştientului şi s-ar materializa în fapte negative şi criminale. Stănoiu. 20 . care. I. în absenţa medicului psihanalist. Dimensiunea criminologică a psihanalizei. Bucureşti. Criminologie. Iaşi. 1998. 4. Această tehnică poate fi folosită şi în scopul prevenirii faptelor de violenţă. Subiecte pentru teme de control 1.M. Iacobuţă. Giurgiu. de natură a preîntâmpina izbucnirile anarhice. deoarece foloseşte o metodă de sondare şi de descărcare a inconştientului. Criminologie. Contribuţia psihanalizei la tratarea bolilor psihice. 2.

dar scunzi. A fost preocupat de gradul de corelare ori de asemănare a membrilor descendenţi din aceeaşi familie şi a reţinut că factori genetici trebuie cercetaţi în corelare cu factorii de mediu. tipul atletic.). 21 . c. Ernst Kretschmer (1888-1964) În cursul tratării bolilor psihice a constat că există o strânsă legătură între unele boli psihice şi tipurile morfologice ale bolnavului. tipul ectomorf. iar sub aspect psihic sunt debili mintal şi schizofreni. tipul mezomorf. tipul displastic. În baza acestor observaţii. cu tendinţă spre infracţiuni privind viaţa sexuală. binevoitori şi cu tendinţă spre infracţiuni ce presupun viclenie (în special înşelăciuni). Adepţii acestei teorii au fost preocupaţi şi de studiul gemenilor. cu tendinţă spre infracţiuni împotriva patrimoniului (furt. şi caracterul acestuia. dezvoltare bună a organelor interne. reţinând că cei mai mulţi aparţin tipului mezomorf. veseli. calmi. Charles Goring Este psihiatru şi filosof englez. grad de inteligenţă etc. cu corp scurt şi gras. c. Constatările au fost făcute pe două sute de delincvenţi minori. retras şi imprevizibil. tipul picnic. în trei categorii: a. tâlhărie). în raport de cele trei foiţe embrionare. §4. tipul endomorf.TEMA A VI-A – TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ (NEOLOMBROZIENE) Secţiunea I – Teoria biotipurilor criminale Are mulţi adepţi. împărţiţi pe subgrupe după: vârstă. cu musculatură puternic dezvoltată. William Sheldon Criminolog american. precum şi de cel al copiilor adoptaţi. §3. §2. indivizi corpolenţi. Soţii Eleanor şi Sheldon Glueck Cercetători americani de origine germană. împarte criminalii. competitiv şi nemilos. a clasificat oamenii în patru grupe: a. b. dar cei mai cunoscuţi sunt: §1. pe de o parte. pe de altă parte. indivizi cu dizarmonii în dezvoltarea corporală. abuz de încredere etc. înalţi şi slabi. Au cercetat două loturi de câte 500 de tineri (un lot de delincvenţi şi altul de nondelincvenţi). deci criminalitatea are cauze biologice. au bună dezvoltare a sistemului osteomuscular şi tendinţă spre fapte grave (omor. b. d. înalt şi slab. Au reţinut că peste 60% din ei aparţin tipului mezomorf. tipul astenic. energici.

ei au aceeaşi mărime şi sunt denumiţi după forma lor „XX”.§5. ce formează 23 de perechi distincte. un ovul şi un spermatozoid. Anomaliile genetice privind surplusul de cromozomi pot îmbrăca forme diferite: surplusul de cromozomi „X” şi surplusul de cromozomi „Y”. a. El a conchis că nu trebuie neglijat factorul genetic. Aplicarea descoperirilor din genetică în criminologie se datorează cercetărilor făcute în Marea Britanie de Patricia Jacobs şi colaboratorii săi. Studiul gemenilor S-au făcut cercetări pe grupe de 5000-13000 de perechi de gemeni şi a rezultat că există deosebiri între monozigotici şi dizigotici. care poate cunoaşte în evoluţia lui unele anomalii genetice. se unesc şi formează o singură celulă. pentru femei „46. §2. Surplusul de cromozomi „Y” Această anomalie este denumită sindromul Klinefelter. s-a constatat că Richard Spec. folosind 72000 persoane. Se întâmplă însă şi diviziuni celulare anormale. unul dintre cei doi cromozomi este mai mic şi diferit ca formă. cromozomul Y. Noţiuni de genetică Specialiştii din acest domeniu au constatat că celula organismului uman are 46 de cromozomi. în peste 60% din cazuri au comportament asemănător. iar în criminologie este cunoscută sub formulări ca: tripleta cromozomică. Toţi aceştia aveau o constituţie fizică robustă.XX”. după numele celui care l-a descoperit. a rezultat că şapte dintre ei aveau cariotipul „XYY”. Aceasta începe să se dezvolte sub forma unui embrion. când ovulul sau spermatozoidul ajung să conţină fie un cromozom sexual în plus. în fiecare pereche omologă existând un cromozom matern şi unul patern. Surplusul de cromozomi „X” Nu are legătură cu persoanele predispuse să săvârşească fapte penale. Minusul de cromozomi sexuali nu are importanţă în studiul criminalităţii. §6. De aceea cromozomii masculini sunt denumiţi „XY”. cromozomul crimei. în 1966. Secţiunea a II-a – Teoria anomaliilor cromozomilor §1. La bărbaţi. La femei. „46XY”. ci mai degrabă cu personalitatea lor anormală psihiatric. Ulterior. Studiul copiilor adoptaţi S-a remarcat Sarnof Mednik în studiul adopţiilor înregistrate în Danemarca. fiecare conţinând 23 de cromozomi. Au fost urmăriţi copiii luaţi din familii neorganizate de către familii organizate şi au reţinut că există multe legături între factorul genetic şi comportamentul criminal. care a ucis opt surori medicale 22 . La concepţie. fie unul în minus. în cazul primilor. La examinarea unui grup de 197 delincvenţi dintr-o închisoare din Edinburgh. ultima pereche fiind cromozomi ai sexului. Anomaliile genetice şi importanţa lor în studiul criminalităţii La omul normal. formula genetică este. iar pentru bărbaţi. b.

I. Criminologie. Bucureşti. Criminologie. Kretschmer şi W. în cea mai mare parte. Iaşi. Benigno di Tullio şi teoria constituţiilor delincvente. Nistoreanu. infirmată şi că prezintă mai mult un interes istoric pe calea urmată pentru încercarea de a se găsi o explicaţie credibilă pentru comportamentul deviant al omului. 23 . 5. 2. faptă cu grave consecinţe medicale. Iaşi. R. au fost semnalate asemenea modificări la două cazuri de agresiuni grave. Iacobuţă şi colaboratorii. 1998. 3. la un grup de tineri negri care au comis grave acte de violenţă în Parcul Central din New York. Bucureşti. Cercetări ulterioare făcute în Danemarca pe un grup de 4139 subiecţi au reţinut că numai 12 aveau anomalii genetice şi doar unul din ei fusese condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri. şi la un alt agresor de culoare. Oscilaţia criminalităţii. Iaşi.M. avea modificată formula genetică. 1996. care a sodomizat un tânăr alb. Amza. Criminologie.de la un spital din Chicago. Subiecte pentru teme de control 1. iar în 1989. Bucureşti. 3. 4. 6. Gh. I. În 1986. Se pare că teoria a fost. BIBLIOGRAFIE 1. Iacobuţă. Sheldon la dezvoltarea teoriei biotipurilor criminale. T. Contribuţiile lui E. C. Iacobuţă. 1998. Teoria anomaliilor cromozomilor. Păun. 2002. cu multe victime. Criminologie. I. 2007. 2. Stănoiu. Criminologie. 2007.

Individul devine criminal când în microgrup prevalează valorile care favorizează lipsa de respect faţă de lege.. Împarte oraşul Chicago în cinci zone concentrice: 1 – centrul de afaceri sau Loop 2 – o arie de tranziţie – zona industrială. Relaţia dintre om şi natură este examinată prin particularităţile spaţiului ecologic. S-a calculat delincvenţa în fiecare zonă. colegi. educaţie şi cultură precare etc. Distinge între structura socială şi cea culturală. după limitele oraşului. azi – fără frontiere. 24 . evadaţi din zona 2 4 – zonă rezidenţială. cel mai important scop este banul. iar cei ce nu reuşesc sunt leneşi sau lipsiţi de ambiţie. Pentru americani. Critici: observaţii bune pentru anii 1920-1930.. loc de muncă etc. prieteni. Crima se învaţă în raport de intensitatea. se extinde şi la noi. care preia idei de la Durkheim şi le adaptează la condiţiile societăţii americane. care susţine că comportamentul criminal nu este înnăscut. cu apartamente foarte scumpe 5 – zona navetiştilor. Stilul de viaţă „american” s-a extins în vestul Europei. Formulează ideea de zonă criminologică specifică. Caracterizează clasa defavorizată sau minorităţile prin salarii mici. Secţiunea a III-a – Teoria asocierii diferenţiate Elaborată de Edwin Sutherland (1883-1950). ocupată de săraci 3 – clasa muncitorilor. contează mai mult scopul decât mijloacele. simbolul prestigiului. Temei: analogia între ecologia umană şi ecologia vegetală. Secţiunea a II-a – Teoria anomiei sociale Întemeiată de Robert Merton. Pune bază pe cultura americană: toţi au şanse de îmbogăţire.TEMA A VII-A – TEORII NEOSOCIOLOGICE Secţiunea I – Teoria ecologică (Şcoala de la Chicago) Întemeiată de profesorii de la Universitatea din Chicago: Ernest Burgess şi Robert Park. Individul acţionează după locul pe care-l ocupă în structura socială. adică acţionează sau nu conform normelor prescrise de societate. ci învăţat prin contactul nemijlocit pe care individul îl are în decursul existenţei sale cu diferite microgrupuri sociale: familia. locuită de săraci.

în procesul comunicării. aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane. Învăţarea include: .frecvenţa şi durata asocierii. 6. Principii de criminologie. Asocierile diferenţiate pot varia în frecvenţă. obligatorii. fenomenul de migraţie la Chicago. cât şi pe cei personali. Norme de conduită: reguli pe care o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.direcţia motivelor. durată etc. tipuri de cultură raţională etc. . 1947. 5. Critici: pune prea mare accent pe influenţa grupului. impulsurilor. Principalele idei: 1. Comportamentul criminal este învăţat. de această dată. A. Lucrări: Criminologie. Direcţiile şi motivele impulsurilor. din conţinutul legilor care sunt favorabile sau nefavorabile. Învăţarea comportamentului criminal. nu este imitat comportamentul individului. constatând că delincvenţa este mai frecventă la săracii imigranţi. în detrimentul celor nefavorabile. Secţiunea a IV-a – Teoria conflictelor de culturi Întemeiată de Thorsten Sellin. Conflict de cultură: lupta între valori morale ori norme de conduită aflate în dezacord. în special în grupuri personale intime (familie). Contribuţia lui Frederich M. 4. permit a se vorbi de: regiuni culturale. atitudinilor. care.tehnici de comitere (simple sau foarte complicate). Dar fiecare grup are norme proprii. Aceasta este principala idee a teoriei. 7. Comportamentul criminal este învăţat în interacţiunea cu alte persoane. 3. 2. Thrasher Are în vedere. minimalizând factorii sociali din afara grupului. Cultura înseamnă totalitatea ideilor. O persoană devine infractor când există exces de definiţii favorabile violării legii. în special. nu. instituţilor şi produselor muncii. „Codul de conduită al gangsterilor este un cod moral în aceeaşi măsură ca decalogul ori legea penală”. Delincvenţa intelectuală. 1934. 1924. îndeosebi la copiii născuţi din 25 . Nu spune de ce unii inivizi învaţă comportamentul criminal. unde imitaţia presupune însuşirea comportamentului unui individ. 1940 (foloseşte pentru prima dată sintagma „gulere albe”) În comparaţie cu Gabriel Tarde. iar alţii. ci al grupului.

Se dau exemple cu polonezii imigranţi şi copiii lor. Criminologie. Subiecte pentru teme de control 1. 3. Wolfgang şi F. grupuri şi subgrupuri sociale. Criminologie.A. Iaşi. B. Normele penale sunt expresia sistemelor culturii dominante în societate. 2. Manual de criminologie. ori el. Stănoiu. 3. La noi. b.M. BIBLIOGRAFIE 1. Apoi. Criminologie. I.părinţi imigranţi. Clasificare: a. Exemplu: un tată sicilian ucide un tânăr de 16 ani care i-a sedus fata. Contribuţia lui Thorsten Sellin Este redată în lucrarea Culture Conflict and Crime (1938). doi chinezi îşi ucid soţiile surprinse în flagrant delict de adulter. 26 . Teoria ecologică (Şcoala de la Chicago). subcultura violenţei este o stare de război în care se verifică deviza: ori eu. Bucureşti. Orice societate este eterogenă şi are culturi diferite: localnici şi imigranţi. bogaţi şi săraci. Cohen susţine că faptele tinerilor din clasele defavorizate reprezintă un protest împotriva normelor culturale dominante în S. Teoria conflictelor de culturi. Amza.U. cultură negativistă – neagă regulile de convieţuire socială. 1998. motivând că a apărat astfel onoarea familiei într-o manieră tradiţională. R. C. Bucureşti. 2. 1998. 2002. 4. 1995. subcultură nonutilitară – pentru faimă. Valerian Cioclei. T. După M. Iacobuţă. Diferenţa de cultură o văd copiii când merg la şcoală. cultură maliţioasă – plăcerea de a face rău altora. c. Robert Merton şi teoria anomiei sociale. vezi cazurile Grajduri şi Mirosloveşti. Subculturi delincvente Albert K. Bucureşti. Ferracuti.

cu care omul se întâlneşte de timpuriu. La fel ca şi Freud. Abrahamsen admite şi manifestarea altor instincte. În timp ce unii adepţi ai lui Freud consideră că hotărâtoare pentru viaţa omului este prima jumătate a primului an de viaţă. adică de gradul de dezvoltare a „Supraeului”. la rândul său. sportiv. dar poate fi superioară în alte domenii de comparaţie. iar această agresiune. depinde conduita delictuoasă sau nedelictuoasă a individului. Reamintim doar că sentimentul de inferioritate este întâlnit la majoritatea persoanelor şi se poate exterioriza prin două modalităţi diferite. să se manifeste sub o altă formă. după cum condiţia de inferioritate este sau nu este depăşită. 27 . susţine că fiecare instinct posedă o anumită rezervă de energie constantă şi că dacă. psiholog psihanalist cu practică în instituţiile pentru delincvenţi minori.A. susţinând că până la vârsta de doi ani copiii nu se supun măsurilor educative ale părinţilor. iar alţii că ar fi hotărâtoare cea de-a doua jumătate a primului an de viaţă. el susţine că orice conduită criminală este o manifestare directă sau indirectă a agresiunii. contemporan cu Sigmund Freud. deoarece orice persoană poate fi inferioară alteia într-un domeniu (artistic. de exemplu. instinctul sexual este înăbuşit. Secţiunea a III-a – Teoria criminalului nevrotic A fost dezvoltată de August Aichhorn.) este observaţia potrivit căreia explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele biosexuale. la unii însă rămâne pentru toată viaţa şi dintre aceştia se formează rândurile viitorilor delincvenţi.). Spre deosebire de Freud. Pentru a-şi argumenta opinia. dar. profesor la Universitatea din Columbia (S. de la vârsta de patru ani. la libido. el trebuie. El a descris complexul de inferioritate pe care l-am examinat în cadrul şcolii psihologice (vezi supra. Dintre lucrările sale. al frumuseţii etc. în copilărie. Tot el conchide că de capacitatea omului de a controla această agresiune.U. Abrahamsen prelungeşte această perioadă. merită a fi menţionată Wayward Youth (Tânărul fugar). în mod inevitabil. această conduită dispare la majoritatea copiilor. Conceptul de inferioritate este un concept relativ. care a redus „Sinele” numai la instinctul sexual. Capitolul al V-lea). poate fi exprimarea instinctelor sexuale sau a altor instincte. Secţiunea a II-a – Teoria lui Abrahamsen Ideea de bază din opera lui Abrahamsen.TEMA A VIII-A – TEORII DE ORIENTARE PSIHOLOGICO-PSIHIATRICĂ Secţiunea I – Teoria lui Alfred Adler (1870-1937) Adler este un medic psihiatru german.

28 . Criminologie etiologică. De asemenea. Cioclei. admite că pentru declanşarea actului criminal este necesară existenţa mai multor surse alternative. expresia unui Sine dereglat. T. Amza. A observat că mulţi copii din instituţia sa aveau Supraeul subdezvoltat. 1998. în principal. BIBLIOGRAFIE 1. R. Bucureşti. 1996. Criminologie teoretică. 1996. El atribuia aceasta faptului că părinţii copiilor respectivi ori lipseau din viaţa lor. Aichhorn consideră că. Stănoiu. îşi baza tehnicile de tratament pentru aceşti copii pe crearea unui mediu plăcut. 2.publicată la New York. Teoria lui Alfed Adler. Bucureşti. Bucureşti. Teoria lui Abrahamsen. în aşa fel încât să promoveze tipul de adult. Criminologie. Bucureşti. acesta nu trece la săvârşirea faptelor penale decât dacă este predispus la aceasta. din punctul său de vedere. Acestora le recomanda un tratament diferit de al celor lipsiţi de părinţi.M. astfel că. Păun. 4. Nistoreanu. pe care ei eşuaseră să-l experimenteze mai devreme. în 1925. Teoria criminalului nevrotic. ori nu-i iubeau. menţionaţi mai sus. 2. Subiecte pentru teme de control 1. Gh. 3. deşi mediul social îl influenţează pe individ. 3. De aceea. V. C. astfel încât aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supraeului. Tot el admite că există şi alte tipuri de delincvenţi care au la bază o superabundenţă de dragoste părintească şi cărora le este permis să facă orice. Criminologie. 2000. criminalitatea este.

după cum desemnează însuşirile spirituale ale omului sau meritele deosebite ale acestuia. Astfel. În Codul penal întâlnim numeroase texte referitoare la aceste obligaţii. Studiul infractorului reprezintă un obiectiv de seamă al criminologiei. proprie. 72 prevede că la individualizarea pedepsei se ţine seama şi de persoana infractorului. Astfel. 70 Cod de procedură penală. 62 face referire directă la persoana condamnatului. Secţiunea a IV-a – Repere bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului §1. Secţiunea a II-a – Consideraţii privind persoana infractorului Noţiunea de personalitate are sfere diferite. prevăd că inculpatul trebuie ascultat şi în legătură cu date necesare stabilirii situaţiei personale. este prevăzută obligaţia de a determina cauzele infracţiunii. faptele de violenţă se comit 29 . care defineşte infracţiunea ca o faptă a omului ajuns la o anumită limită de vârstă şi care este sănătos şi responsabil sub aspect psihic. 17 Cod penal. Vârsta Este studiată la criminologie. art. iar art. şcoala şi mediul socio-profesional. dispoziţiile art.TEMA A IX-A – CUNOAŞTEREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI DE CĂTRE ORGANELE JUDICIARE Secţiunea I – Obligaţia organelor judiciare de a cunoaşte personalitatea infractorului Această obligaţie rezultă din numeroase texte de lege. Personalitatea infractorului are o sferă mai restrânsă. Astfel. De asemenea. 482 Cod de procedură penală privind ancheta socială pentru minori. Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art. în care se precizează că în rechizitoriu trebuie să se se expună şi date privitoare la persoana inculpatului. iar factorii subiectivi sunt temperamentul şi caracterul. în art. Considerăm că aici sunt incluse şi datele privitoare la persoana făptuitorului. Pe lângă aceste texte cu aplicare generală. Secţiunea a III-a – Factorii care influenţează formarea personalităţii Sunt grupaţi în două categorii: obiectivi şi subiectivi. deoarece este cunoscut că anumite fapte se săvârşesc cu precădere la anumite grupe de vârstă. le menţionîm şi pe cele ale art. rezultată din cuprinsul art. precum şi „orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei”. 202 Cod de procedură penală. alături de studiul infracţiunii şi al criminalităţii. 263. Dintre factorii obiectivi fac parte: familia.

§5. potrivit art. cu deosebire că cei cu pregătire inferioară sunt mai frecvent implicaţi în fapte de violenţă. §2. Republica Sud-Africană etc. iresponsabilitatea constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. delapidare. efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Problema alcoolismului şi a raporturilor sale cu criminalitatea este deosebit de amplă şi necesită abordări corespunzătoare.U. numărul acestora este în continuă creştere şi. pruncuciderea). Nivelul de şcolarizare al făptuitorului Este greşit să se afirme că persoanele cu un nivel de şcolarizare redus comit mai frecvent infracţiuni decât cele cu pregătire şcolară medie sau superioară. toate categoriile de persoane săvârşesc fapte penale. 176 Cod penal. Sexul Este cercetat acest criteriu. O altă mare categorie de boli psihice – psihozele – constituie obiect de studiu doar pentru psihiatrie. La noi. o dată cu 30 . În România. Organele judiciare sunt obligate să ceară. neputând fi rezolvată în afara unui sistem garantat de protecţie socială a individului. Criminologia studiază numai nevrozele şi psihozele care gravitează la limita dintre licitul şi ilicitul penal. prevăzut de art. pe lângă numărul faptelor comise. 48 Cod penal.. Deficienţe de natură psihică Potrivit art. iar altele numai de către femei (prostituţia. deoarece copiii şi bătrânii nu dispun de forţa fizică necesară pentru a se implica în comiterea unor fapte de acest fel. cum este cazul omorului deosebit de grav. §3. infracţiuni la regim fiscal şi chiar fapte ce presupun folosirea tehnicii de calcul. §6. şi însuşirile specifice diferitelor rase. Situaţia consumului de droguri şi de băuturi alcoolice a. Altele pot fi săvârşite numai de către bărbaţi (violul). iar altele de către femei (înşelăciunea). efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice este obligatorie. Consumul de droguri Poate constitui un factor care favorizează sau înlesneşte săvârşirea de fapte penale. b.de persoanele adulte. Aceste preocupări există în special în ţările cu populaţii compacte aparţinând unor rase diferite: S. §4. Consumul de băuturi alcoolice Alcoolismul continuă să rămână una din cele mai primejdioase plăgi sociale şi constituie un factor criminogen mai ales pentru infracţiuni de violenţă. faptele săvârşite în aceste condiţii sunt încă destul de rar întâlnite. După 1990. iar cei cu pregătire superioară comit fapte ce presupun cunoştinţe de specialitate: fals. deoarece există infracţiuni care se săvârşesc cu precădere de către bărbaţi (faptele de violenţă). Există şi situaţii când. din oficiu sau la solicitarea făptuitorului. Particularităţi etnice şi rasiale Studiul criminalităţii include. persoanele aparţinând altor rase sunt într-un număr nesemnificativ. 117 Cod de procedură penală. În realitate.A.

Popa. Iaşi. Modul de petrecere a timpului liber este în strânsă legătură cu gradul de civilizaţie. N. pedagogia admit că timpul liber înseamnă odihnă. Nistoreanu. obiceiurile lor. anume de trei ori mai multe fapte decât într-o zi lucrătoare. care atestă că cele mai multe fapte se săvârşesc duminica şi în sărbătorile legale sau religioase. Organele judiciare întâmpină dificultăţi în cazul faptelor săvârşite de ţigani. existenţa unor instanţe de judecată proprii etc. deoarece nu cunosc legile după care ei se conduc. 2000. arabi. Iacobuţă. Conceptul de personalitate. 1989. Bucureşti. Giurgiu. 1996. creşte şi numărul faptelor specifice rasei sau etniei: chinezi. 1992. 1995. Radiografia crimei. Conceptul de personalitate a infractorului. I. Factori care influenţează formarea personalităţii. Subiecte pentru teme de control 1.aceasta. Iaşi. Criminologie. BIBLIOGRAFIE 1. Bucureşti. 3. 4. §7. C. O confirmare a faptului că oamenii nu ştiu să-şi folosească timpul liber o constituie şi rezultatele unui studiu criminologic privind faptele de omor săvârşite în judeţul Iaşi pe o perioadă de 20 de ani (1 ianuarie 1969-31 decembrie 1988). divertisment şi preocupări pentru dezvoltarea personalităţii. 5. 2.M. Repere criminologice. cu concepţiile despre viaţă ale omului. Modul de ocupare a timpului liber Sociologia. Introducere în criminologie. Gh. Păun. Mihai. Elemente de criminologie. 3. africani. V. 31 . Gh. turci etc. Stănoiu. Bucureşti. R. 2. cu aspiraţiile şi idealurile sale.

este organizat pe zone geografice. Criminalitatea legală sau judiciară cuprinde: . În sens concret există criminalitate de epocă. Sub aspect cantitativ a. într-o reţea complicată prin mărimea ei. criminalitatea reprezintă o totalitate de fapte penale.se extind grupările crimei organizate. În sens general sau în sens concret În sens general. de grup etc. de gen. Tipuri de criminalitate 1. În rândul prostituatelor există o anumită clasificare: cele din gări. Traficul de carne vie Prostituţia este considerată „cea mai veche meserie”. ca atare. Traficul de droguri: . adaptate sistemului etatic. iar ca un fenomen adiacent acesteia a apărut proxenetismul. 3. c. 32 .criminalitatea definitivă (fapte judecate prin hotărâri definitive). cele din hoteluri şi cele „de trotuar”. Forme de manifestare 1. Criminalitatea reală – totalitatea faptelor săvârşite într-o perioadă de timp şi într-un teritoriu dat. inferioare. §2. . desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracţiuni încriminate şi sancţionate. Secţiunea a II-a – Criminalitatea organizată §1.criminalitatea judecată. Criminalitatea reclamată sau relevată reprezintă totalitatea faptelor reclamate sau constatate din oficiu. . La fel şi proxeneţii au clasificări pe nivele diferite. Sub aspect calitativ distingem: criminalitatea organizată. în anumite condiţii în cadrul unui stat de drept penal.TEMA A X-A – STUDIUL CRIMINALITĂŢII Secţiunea I – Consideraţii generale §1. Noţiune O formă gravă. b. 2. 2. Diferenţa dintre faptele săvârşite şi cele reclamate sau constatate din oficiu reprezintă cifra neagră a criminalităţii.are dimensiuni internaţionale. §2. Conceptul de criminalitate Ca fenomen juridic. transnaţională etc. . implicând o conducere la vârful sistemului planificat de acţiuni criminale şi structuri corespunzătoare.

Traficul de maşini furate Se admite că traficul de maşini furate a ajuns pe locul doi după cel de droguri. 3. De asemenea.  grupa de transport. apărând noi şi noi „oportunităţi de afaceri” pentru crima organizată. Relaţia dintre sexe şi criminalitate Există o criminalitate specifică femeii şi cuprinde: pruncuciderea. 33 . prostituţia. §2. psihologic.  grupa tehnică. Deosebirile dintre cele două sexe rezultă din misiunile lor diferite. abandonarea copilului etc. în special cu traficul de droguri.virarea fondurilor colectate în conturi din ţări străine. Este cunoscut că factorii-cheie ai traficului cu armament nu au acţionat şi nu acţionează separat. „Spălarea” banilor „Spălarea” banilor reprezintă operaţiunile de tranzacţionare a banilor „murdari” pe pieţele financiar-bancare. ci se interferează în funcţie de evoluţiile politice de pe toate meridianele globuiui. .  grupa de valorificare – comercializare. avortul. . Această formă de manifestare a crimei organizate are ramificaţii internaţionale şi preocupă întreaga lume civilizată. prin mijloace violente.întoarcerea în afaceri licite a capitalului virat şi colectarea profitului.  grupa de siguranţă. Tehnica de spălare a banilor cuprinde câteva etape: . Bandele organizate se împart în grupări specializate:  grupa de recunoaştere. în scopul ascunderii sursei de provenienţă a acestora.Cea mai alarmantă situaţie în acest domeniu priveşte implicarea minorilor în prostituţie. Secţiunea a III-a – Criminalitatea feminină §1. materialele radioactive au devenit o monedă de schimb foarte căutată. deosebirile dintre sexe sunt numai cantitative şi pot fi înlăturate prin instrucţia femeii. Traficul de armament şi materiale radioactive Vânzările ilegale de arme se dezvoltă în strânsă relaţie cu alte ramuri ale crimei organizate. 6. 5. intelectual şi moral determinate de sex au influenţă şi asupra criminalităţii. Terorismul Este definit ca fiind comportamentul unui grup care. Majoritatea cercetătorilor consideră că sub raport intelectual. Caracteristicile criminalităţii feminine bazate pe deosebirea dintre sexe Diferenţele de ordin anatomic. 4.înfiinţarea conturilor colectoare. încearcă să-şi impună voinţa în faţa persoanelor sau proprietăţii. fiziologic.

în urma trecerii de la o etapă la alta. adică are nevoie de o perioadă de adaptare. potrivit art.Statisticile atestă că criminalitatea feminină este inferioară numeric criminalităţii masculine. Sunt şi cazuri când femeia participă la infracţini în calitate de complice. Prostituţia Este considerată o formă mai uşoară de criminalitate. prin deschiderea graniţelor şi garantarea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români. Pruncuciderea Constituie una din infracţiunile specifice criminalităţii feminine. prostituţia a fost o stare normală. atunci. Dacă o definim ca fiind săvârşirea actului sexual în afara căsătoriei. Este admis că societatea reacţionează la schimbare întocmai ca un organism. iar tranziţia nu se manifestă numai pe plan economic. prostituţia şi concubinajul au constituit complementul căsătoriei legale. cu închisoare de la doi la şapte ani. Constatarea şi sancţionarea acestor tipuri de infracţiuni este îngreuiată de lipsa 34 . Sunt cunoscute modurile de recrutare a victimelor. ci şi la nivel social. Cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt multiple: constituţia fizică mai puţin robustă. Lupta împotriva ei este veche şi s-a dus pe două planuri: reglementarea oficială şi sistemul aboliţionist. datorită situaţiei psihice speciale în care se află mama imediat după naştere. de scoatere din ţară şi de introducerea în alte ţări unde urmează să practice prostituţia. în special după 1989. ambele prezentând atât avantaje. Statisticile care arată creşteri sau descreşteri ale criminalităţii trebuie privite cu multe rezerve. Printre cele mai grave infracţiuni săvârşite în perioada de tranziţie se află cele săvârşite prin calculator sau cele legate de internet. mai puţină dispoziţie pentru infracţiunile care reclamă forţă. energie fizică. o fire mai timidă. Traficul de carne vie este în continuă creştere. la început. 177 Cod penal. În favoarea acestui mod de pedepsire au fost aduse argumente pertinente chiar de Cesare Beccaria. acesta luând asupra sa întreaga răspundere. Cauzele prostituţiei sunt multiple: ereditare. multe dintre ele sunt muşamalizate de organele de control din cauza corupţiei existente la toate nivelurile. cât şi dezavantaje. În dreptul penal este considerată o formă de omor pedepsită mai blând. §4. sociale etc. În reglementarea actuală este pedepsită. moral şi psihologic. §3. chiar dacă sunt descoperite. de la un sistem poitic la altul. legislativ şi politic. fără ca bărbatul să o trădeze. În toate civilizaţiile. deoarece tranziţia este un fenomen care favorizează redescoperirea faptelor şi. Secţiunea a IV-a – Criminalitatea în perioada de tranziţie Perioada de tranziţie este acea perioadă de timp necesară societăţii pentru adaptare.

devianţa pozitivă.) d. presupunând analiza pe mai multe nivele. când individul se abate de la stereotipurile sociale şi adoptă norme şi valori sociale superioare. impactul mijloacelor de informare în masă §4. precocitatea pubertăţii sexuale d. Factori interni individuali: a.climat familial hiperautoritar .). tulburări caracteriale 2. al poliţiştilor. grupuri stradale predelincvente etc. Toate actele tinerilor neconforme cu legea sunt considerate acţiuni deviante. şi . din cauza frecventelor perturbări fiziologice afective.familii dezorganizate . cât şi al procurorilor şi judecătorilor. devieri caracteriale şi de comportament. Factori externi sociali a. când individul încalcă.devianţa negativă. Cauzalitatea în delincvenţa juvenilă Se propune ca studiul cauzalităţii delincvenţei juvenile să fie de natură pluridisciplinară.climat familial conflictual . recunoscute în societate. Este etapa în care se întâmpină cele mai multe dificultăţi în procesul educativ.unor organe specializate. Factori psihologici şi sociali implicaţi în fenomenul devianţei juvenile 1.. §3. Structura şi dinamica personalităţii minorului deviant Adolescenţa este caracterizată printr-un ansamblu de trăsături evolutive. impactul activităţilor din timpul liber (grupuri de la marginea străzii. §2. nivelul de instruire socială c. tulburări ale afectivităţii c. atât la nivelul organelor financiare de control. factori neuropsihici b. 35 . Secţiunea a V-a – Delincvenţa juvenilă §1. modele educaţionale din familie şi comportament deviant: . Trebuie avute în vedere disfuncţiile unor procese din cadrul unor medii subculturale ocazionale (anturaje de prieteni.climat familial hiperpermisiv b. urbanizarea şi stresul din oraşe e. de natură bio-psiho-socială care marchează încheierea heteronomiei morale şi dobândirea unei creativităţi personale. refuză sau eludează indicaţiile normei. adică să facem deosebire între: .. în scopul identificării elementelor structurii specifice ale determinismului complex al delincvenţei juvenile. Noţiunea de devianţă trebuie bine înţeleasă. Consideraţii generale Delincvenţa juvenilă desemnează ansamblul comportamentelor ilicit penale săvârşite de minori (care răspund penal) şi de tineri în vârstă de 18-35 de ani.

I. A. 3. Cauzele specifice perioadei de tranziţie: scăderea nivelului de trai. Cauze psihosociale generale care pot aduce copilul sau adolescentul în postura de delincvent. Criminologie. 4. Iaşi. Delincvenţa juvenilă. Al III-lea Război Mondial – Crima organizată. Traian Pop. Dincu. Cluj. Bucureşti. 2007. Criminologie teoretică. 2. Păun. Bazele criminologiei. Oscilaţia criminalităţii. 3. Iacobuţă. 1993. 5. Criminalitatea feminină. BIBLIOGRAFIE 1. Amza. 1996.Cauzele creşterii delincvenţei juvenile în România pot fi urmărite pe câteva coordonate principale: 1. Cauze specifice unor tone ale ţării: creşterea numărului de divorţuri. Consumul de droguri. consumul de băuturi alcoolice. 6. 2000. Bucureşti. 5. 36 . 1928. Nistoreanu. Bucureşti. Pitulescu. 4. 1996. Gh. 2. 2. Forme de manifestare a crimei organizate. creşterea ratei şomajului. Exploatarea sexuală a minorilor. Curs de criminologie. Bucureşti. Subiecte pentru temele de control 1. asistenţa socială precară. I. 3. C. T.

care poate fi o persoană sau un factor natural. în ordinea vârstei. Stephen Schafer. dar cea mai mult acceptată rămâne aceea făcută de Hans von Hentig. o ştiinţă autonomă. în comparaţie cu studiul făptuitorului. stabilit în Franţa din 1948. rămâne şi astăzi o lucrare de referinţă. publicată în 1948. sunt: Mina Minovici. În sens mai larg. care. în mod special. care este încă foarte puţin cunoscută la noi. Stanciu. mai trebuie menţionaţi Thorsten Sellin. Studiul victimei s-a amplificat atât de mult. organizaţii sau societăţi. atât victima. Dintre cercetătorii străini. fără să intervină. unde şi-a scris întreaga operă.V. Criminalul şi victima acestuia. s-a refugiat în S.A. În sens restrâns. cât şi cercetători români. c. Noţiune Noţiunea de victimă are sfere diferite: a.. Evoluţia victimologiei Studiul victimei a început mult mai târziu. Benjamin Mendelsohn şi. La apariţia şi dezvoltarea victimologiei au contribuit atât cercetători străini. Cel de-al treilea factor poate fi o persoană juridică şi chiar statul. pentru aplanarea sau atenuarea incidentului. propune 13 categorii de victime: 37 . Cei mai de seamă cercetători români. Într-o altă accepţiune. O lucrare importantă a acestuia. trebuie avut în vedere şi al treilea factor. grupuri.U. d. V. în deceniile 3-4 ale secolului al XX-lea. unde şi-a scris cea mai mare parte a operei sale. Secţiunea a II-a – Principalele tipologii victimale Clasificarea victimelor a fost făcută după multiple criterii. victima este o persoană fizică ce a suferit material sau moral (sau numai sub unul dintre cele două aspecte) de pe urma unei acţiuni sau inacţiuni voit criminale a unei (sau a altor) persoane fizice.TEMA A XI-A – ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE Secţiunea I – Consideraţii generale §1. întreaga societate. b. victima este o persoană care suferă de pe urma unui agent victimizator. cât şi agentul victimizator pot fi mai multe persoane. în accepţiunea actuală. denumită victimologie. din cauza persecuţiilor lui Hitler. Filippo Gramatica etc. În sensul cel mai restrâns. în 1936. încât se admite că astăzi a devenit dintr-un capitol important al criminologiei. Un rol important l-a avut profesorul german Hans von Hentig. având în vedere o multitudine de factori psihologici şi sociali. care poate fi o persoană ce asistă pasiv la conflictul dintre agresor şi victimă. care. §2.

Un capitol aparte îl constituie victimizarea prostituatelor. legal. 6. Indivizii desfrânaţi şi destrăbălaţi – persoane cu viaţă dezorganizată. politic. Secţiunea a III-a – Victimizarea femeii Pentru a înţelege mai bine cauzele victimizării femeii. Consumatorii de alcool şi de stupefiante. Victimele nevârstnice – cele mai expuse violenţelor psihice şi fizice. sunt frecvent întâlnite bătaia şi incestul. 10. căzând uşor pradă „binevoitorilor“ care le oferă soluţii. 3. mai ales când rămân singure. 8. 7. Lovirile copilului au adesea consecinţe grave şi chiar moartea. Copilul crescut în familie este supus victimizării în două situaţii extreme: din prea multă dragoste se ajunge la incest. cât şi dependenţei economice şi socialmorale faţă de bărbat. datorită exemplului negativ al părinţilor. legile şi obiceiurile locului. violate şi chiar ucise. Copilul nou-născut este cea mai neajutorată fiinţă. 9. dar numai în ceea ce priveşte drepturile politice. fiind apoi ucis de acesta). 11. O altă categorie de victime o constituie femeile în vârstă de peste 60 de ani. în cele mai multe ţări civilizate este recunoscută. fie datorită dependenţei materiale faţă de acesta. alegerea şi exercitarea unei profesii etc. Indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi” – încurcaţi în tot felul de datorii. Minorităţile etnice – mai ales în ţările în care nu sunt protejate legislativ. 12. Unele femei acceptă situaţia de inferioritate alături de suportarea brutalizării. Imigranţii – pentru că nu cunosc bine limba. 2.. care se dovedesc contrafăcute sau furate.. el ar pieri în decurs de câteva ore. 5. lovite. 13. victime ale proxeneţilor sau ale unor clienţi. Soţia nu reclamă autorităţilor brutalizările soţului. religios. dar cu o inteligenţă scăzută. Indivizii normali. trebuie să căutăm explicaţii pe mai multe planuri: istoric. Indivizii achizitivi – cumpără lucruri ieftine. Indivizii singuratici şi cu „inima zdrobită”. evitând să-şi etaleze nenorocirea în public. fie de ruşine. Astăzi. sunt jefuite. Fără ajutorul adultului. Femeile – expuse mai ales la crime de ordin sexual.. Chinuitorii (tată alcoolic care îşi chinuie copilul. Indivizii (temporar) deprimaţi. Vârstnicii – expuşi din motive asemănătoare copiilor: fizic şi psihic. În cadrul familiei. care.1. moral. egalitatea femeii cu bărbatul. Secţiunea a IV-a – Victimizarea copilului Copilul ajunge victimă din cauza particularităţilor specifice vârstei: lipsa aproape completă a posibilităţilor fizice şi psihice de apărare. în comparaţie cu puii celorlalte vieţuitoare. iar din prea multă severitate se ajunge la loviri şi chiar la ucidere din cauza unei greşite 38 . însă în familie se ajunge până la o strictă dependenţă faţă de bărbat. 4.

Secţiunea a V-a – Victimizarea persoanelor în vârstă Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenenţă. Legea apără pe copii împotriva abuzului de drept de corecţie încriminând în art. diverse stări conflictuale sau. sociologice ori psihologice etc. fiica. formă extremă a victimizării O categorie aparte de victime o constituie persoanele care orientează procesul victimizării faţă de sine. cei care victimizează fiind rudele sau persoanele străine care le poartă de grijă. în cercetarea sinuciderii pot fi avute în vedere multiple aspecte: . Günther Kaiser arată că suicidul este o acţiune voluntară.interpretări a zicalei „bătaia este ruptă din rai”. Există o multitudine de definiţii date suicidului. acţiuni de jaf ori de vătămare. confuzie etc. uitare. 306 Cod penal.. Secţiunea a VI-a – Autovictimizarea. Astfel. adeseori. în mod conştient. pot comite acte infracţionale grave.o dimensiune morală. Actele de sinucidere constituie obiectul unor cercetări transdisciplinare. de cele mai multe ori. iniţiatorii acţiunii victimizante fiind. neglijenţă. nepoţii etc. cei care victimizează persoanele în vârstă sunt cei cu care acestea locuiesc: fiul. îndreptată spre scopul suprimării propriei vieţi. motive de ordin sexual. pedepsită cu 3-12 ani închisoare. . Întrucât constituie un obiect de studiu pluridisciplinar. Deoarece suicidul impune cercetarea unui act de agresivitate. faptul că persoana. sau în afara acestuia. Sinuciderea. profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra. deoarece trebuie rezolvate probleme medico-legale. Copiii din instituţiile de ocrotire sau cei din crescuţi de alte persoane decât părinţii sunt supuşi adesea violenţelor fizice sau psihice. fapta de „rele tratamente aplicate minorului”. îşi suprimă viaţa. În cadrul familiei. comise de persoane total străine. Cercetătorii din domeniu admit două categorii de victimizare: . persoanele obligate prin lege de a-i îngriji. precum şi de alte caracteristici specifice acestora (credulitate. care.maltratarea bătrânilor de către persoane cunoscute. infractori. mai rar. Pentru a-şi arăta dezaprobarea faţă de asemenea acte de disperare. cel care află de un astfel de mod de a scăpa de greutăţile vieţii spune: „am şi eu necazuri şi greutăţi mai mari decât ale acestuia. dar toate scot în evidenţă elementul intenţional. iar în instituţiile de asistenţă socială. Orice om de rând comentează negativ actul unui sinucigaş. cunoscând că morala condamnă sinuciderea. dar 39 . Victimizarea persoanelor în vârstă de peste 61 de ani are la origine. se justifică includerea sa într-o prezentare criminologică.crime de stradă. inclusiv crime.).

Andrew Henry şi James Short formulează teoria trifactorială. este încriminată fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Astfel. în art. . cum este stoicismul. Morgen demonstrează cu cifre foarte sugestive.o dimensiune juridică. ci chiar o încurajează. concluzia fiind aceea că. De aceea. se enumeră: boli cronice. mai ales cele mari. dezamăgire în viaţă. Durkheim distinge patru tipuri de suicid: .nu aceasta este rezolvarea”. cu scopul de a avea o moarte mai uşoară. dau o rată mai mare de sinucigaşi decât aşezările cu caracter tipic rural. pedeapsa este închisoarea de la trei la zece ani. economici. Suicidul. 179 Cod penal.o dimensiune filosofică. că rata sinuciderilor creşte o dată cu creşterea nivelului de civilizaţie. iar femeile la mijloace benigne (substanţe toxice). . iar acolo să fie înmormântat în loc separat şi fără cruce pe mormânt. Pe de altă parte. dezagregare familială. de regulă.egoist. dacă aceasta a avut ca rezultat moartea. Totodată. De asemenea. pedepsind cu închisoare de la doi la şapte ani fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane. adică numai Dumnezeu. teama de pedeapsă etc. aminteşte şi de zicala: „să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce!”. Printre motivele de suicid. au fost continuate cercetările în acest domeniu de către cei care au emis unele teorii originale. . Enrico Ferri observă că acolo unde numărul sinuciderilor creşte scade numărul infracţiunilor de omor. ca act agresiv consecutiv unei tulburări a comportamentului 40 . După Durkheim. argumentând că numai cine poate da viaţa. iar unele. Ca modalităţi de suicid. invalidităţi. iar dacă sinucigaşul este un minor sau o persoană bolnavă mintal. neadmiţându-i să fie condus de preot la cimitir. . boli psihice. iar omul nu are dreptul de a dispune nici de propria viaţă. Totuşi. .anomic.fatalist.altruist. conflicte de la şcoală sau de la locul de muncă. nu numai că nu o condamnă. prima lucrare de mari proporţii consacrată sinuciderii aparţine lui Emile Durkheim. oraşele. o poate curma. bărbaţii recurg mai frecvent la mijloace dure (spânzurare). Religia creştină condamnă sinuciderea. Istoriceşte vorbind. sinucigaşul este pedepsit de Biserică şi după moarte. b. susţinând că suicidul este determinat de trei categorii de factori: a. sociologici. c. psihologici. . Tot astfel.o dimensiune religioasă. Gibbs şi Martin formulează teoria integrării statutului. Dreptul nu încriminează sinuciderea. pentru că răspunderea penală priveşte numai persoana rămasă în viaţă. Majoritatea curentelor filosofice dezaprobă sinuciderea. potrivit căreia „Rata suicidului unei populaţii variază invers proporţional cu nivelul integrării statutului în acea populaţie”.

Gh. 1994. 4. Bogdan. Analiza psihologică a victimei. de 2000 de cazuri zilnic. Radiografia crimei. pentru a evita apariţia unor noi mode. Criminologie clinică şi relaţională. Iaşi. I. Iacobuţă. Psihologie judiciară. Sântea. că societatea trebuie să ia măsuri de prevenire. 2. Bucureşti. şi anume. potrivit celor mai recente date statistice. 1995. Rolul ei în procesul judiciar. Bucureşti. Scripcaru şi colaboratorii. 3. Mitrofan şi colaboratorii. Noţiunea de victimă. N. I. 41 . Clasificare. Subiecte pentru temele de control 1. Victimizarea femeii. 2. 3. un lucru este cert. 1998. Victimizarea copilului.relaţional. T. oricât ar fi de relative datele statistice. Iaşi. are o frecvenţă pe glob. BIBLIOGRAFIE 1. Dar. 1995.

De-a lungul timpului. reacţia socială a constituit câteva modele importante: modelul represiv. trib). de inspiraţie bizantină. 42 . fiind aplicată şi în cazuri de omor. Răzbunarea privată nelimitată Este cunoscută din cele mai vechi timpuri. pentru prima dată. când avea doar 27 de ani). Enrico Ferri (Homicidul şi Sociologia criminală. Compoziţia Este tot o pedeapsă echivalentă şi reprezintă o compensare în bani sau în alte valori a pagubei suferite de victimă (sau de urmaşii acesteia.TEMA A XII-A – CRIMINOLOGIA REACŢIEI SOCIALE Secţiunea I – Consideraţii introductive Ideea de apăarre socială este cunoscută din cele mai vechi timpuri. modelul preventiv. clan. lucrări publicate în anul 1884. fiind denumită şi legea junglei sau legea celui mai tare. unde exista o autoritate care-şi impunea prin forţă normele de conduită. iar conţinutul şi sfera de aplicare a acesteia s-au schimbat o dată cu evoluţia societăţii. deoarece grupul renunţa cu greu la un membru al său. Răzbunarea privată limitată Este o modalitate evoluată şi cunoaşte mai multe forme: a. A fost consacrată şi în vechile legiuri româneşti. este primul din cele mai cunoscute şi a evoluat de la răzbunare până la represiunea etatizată. §2. Secţiunea a II-a – Modelul represiv Sub aspect cronologic. Despre dreptul societăţii de a se apăra împotriva celor care încalcă normele de conduită general aplicabile s-a preocupat. Între grupuri. c. modelul mixt şi modelul curativ. reacţia socială avea un caracter colectiv. b. în caz de deces al victimei). A fost aplicată în cazuri extreme. Pedeapsa (răzbunarea) echivalentă Acţionează potrivit principiului cunoscut încă în Vechiul Testament sub denumirea de Legea talionului şi formulat prin sintagma „ochi pentru ochi. §1. Predarea vinovatului Consta în abandonarea vinovatului clanului sau grupului care a fost păgubit prin fapta sa. Ea acţiona în interesul grupului social (familie. dinte pentru dinte”.

care o dezvoltă în lucrarea Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru (1878). Doctrina modelului mixt a fost consacrată legislativ în Codul penal norvegian din 1902. ci prevenirea. După Al Doilea Război Mondial. prima având rolul decisiv. Enrico Ferri. În viziunea şcolii pozitiviste. c. apoi a fost consacrată de Codul penal italian din 1930. ea a stat la baza operei lui Cesare Beccaria.§3. în 1889. prevenirea trebuie să fie îmbinată cu represiunea. apărută în 1764. în special în lucrarea sa Dei delitti e delle pene. adoptat printr-o lege din luna iunie 1968 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. iar cel represiv nu era lipsit de critici. Belgia nici nu-şi mai numeşte Codul penal în aceşti termeni. proporţionalizarea tuturor măsurilor punitive şi curative în raport cu gradul concret de periculozitate a făptuitorului. Thomas d’Aquino arăta: „Când se aplică pedeapsa cu spânzurătoarea unui criminal. bazată pe ideea retributivă a pedepsei. foloseşte chiar denumirea de Legea de apărare naţională. Secţiunea a V-a – Modelul mixt Modelul preventiv s-a dovedit a fi prea idealist. prevenirea consta în: a. se face pentru alţii. De aceea. pentru ca teama de pedeapsă să-i oprească a comite fapte penale”. Până la Beccaria. apoi a fost preluat de actualul Cod penal. ci sub influenţa ideilor de apărare socială. represiunea avea la bază idea de expiaţiune (suferinţă). Ideea creării unui model mixt a fost promovată în cursul lucrărilor de constituire a Uniunii Internaţionale de Drept Penal. Secţiunea a III – Modelul preventiv A fost fundamentat de doctrina pozitivistă. Modelul mixt a fost adoptat şi de legiuitorul român. Astfel. în Codul penal din 1936 (Codul penal Carol al II-lea). b. abolirea sistemului represiv şi înlocuirea lui treptată cu substitutive de natură preventivă. cu principalul său susţinător. Ferri susţinea că scopul principal al pedepsei trebuie să fie nu suferinţa. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. s-a impus ideea de utilitate socială a pedepsei şi de rol preventiv al acesteia. Ulterior. Ideea de utilitate socială este îmbrăţişată de iluminiştii italieni şi de cei francezi. iar el introduce şi ideea de utilitate socială. 43 . preconizată încă de Platon. În acelaşi an. în special cele care priveau abuzuri şi excese în aplicarea pedepsei cu moartea. a fost necesar să se reunească ceea ce s-a dovedit viabil şi eficient în primele două modele de reacţie socială. Represiunea etatizată Reprezintă forma cea mai evoluată a reacţiei represive şi corespunde gândirii filosofice a vremii. Uniunea a fost reorganizată sub denumirea de asociaţia Internaţională de Drept Penal.

Cuprinde mai multe proceduri. Mijloacele prevăzute pentru înfăptuirea acestei politici sunt cele ale tratamentului pluridisciplinar. Metode terapeutice 1.A. Doctrina apărării sociale a apărut în 1945. Între altele. psihoterapia raţională. §3. prin care înţelege să apere societatea. În această optică. în Suedia. şi în Europa. La congresul de la Anvers. în Italia. prin reprezentanţii săi cei mai de seamă: Filippo Gramatica. delict şi delincvent. în acelaşi timp. cum ar fi centrul agresivităţii). Marc Ancel (decedat în 1990) are în vedere o politică activă de prevenire. s-a produs o sciziune a acestora. din cauza unor opinii ireconciliabile ale membrilor Societăţii de Apărare Socială. adresată unui grup. Psihoterapia este o metodă de tratament psihologic care vizează o relaţie specială de comunicare. S-a recurs frecvent la ea în S. Nu a fost publicat nici un caz de aplicare a ei. în cadrul Centrului de Studii de Apărare Socială de la Geneva şi al Societăţii Internaţionale de Apărare Socială. în scopul influenţării lui sistematice. Lobotomia (extirparea porţiunii din creier ce adăposteşte centrii nervoşi care răspund de conduita omului. până în 1990. 3. se propunea înlocuirea termenilor de pedeapsă. delincventul apare ca „o fiinţă bolnavă”. în 1954. a.U. e. fiinţă căreia societatea îi datorează asistenţă medicală şi educativă. în Franţa. şi Marc Ancel. în special în Ţările Nordice. şi delinventul. d. c. psihanaliza. S-a ajuns până acolo încât în lucrările recente de criminologie nici nu se mai descriu 44 . adaptat la cazul individual. bazată pe studiul personalităţii criminalului. specific verbală. fusese aplicată faţă de 12. suscitând înţelegere şi compasiune.000 condamnaţi (9000 de bărbaţi şi 3000 de femei). §2. Această modalitate de reacţie socială mai este cunoscută sub denumirea de criminologie clinică. Critici la adresa modelului curativ Pe cât de puternic a fost entuziasmul celor care au promovat şi aplicat modelul curativ. cu sintagma „măsuri de apărare socială”. metoda relaţiilor de grup. Sterilizarea apare ca pedeapsă complementară aplicată inculpaţilor care au în antecedente două generaţii de persoane condamnate. Spre exemplu. Contribuţia teoriilor de apărare socială la fundamentarea acestui model Şcoala apărării sociale în dreptul penal a luat amploare după cel de-Al Doilea Război Mondial. psihodrama. psihoterapia de grup.Secţiunea a V-a – Modelul curativ §1. b. care a fondat ceea ce el a numit Noua Apărare Socială. Sciziunea a fost iniţiată de Marc Ancel. pe atât de severe au fost criticile aduse chiar în ţările de origine ale acestuia. 2. de regulă mic. protejând.

BIBLIOGRAFIE 1. Nistoreanu. Iaşi. unde se prezintă singur.U. 2007. De asemenea. Giurgiu. Bucureşti. Introducere în criminologie. până duminică seara.principiile care stau la baza acestui model de reacţie socială. şi a fost adoptată şi la noi. după prânz..U. ci se acordă spaţii largi doar criticilor care i-au fost aduse. Iacobuţă şi colaboratorii. 1992. este folosit modelul numit „week-end-ul în închisoare”. 32 din 29 august 2000. Secţiunea a VI-a – Influenţa modelelor de reacţie socială asupra dreptului penal Modelel de reacţie socială folosite pentru reeducarea făptuitorilor au impus şi modificări ale legislaţiei penale. 1989. Criminologie.A. R. Stănoiu. Probaţiunea Cunoaşte o largă aplicare în S. Iaşi.A. C. s-a susţinut că modelul nu a avut nici un impact asupra recidivei şi nici o eficacitate asupra modelării comportamentului deviant. 2002. Tratamentul postpenal Adepţii acestei metode pledează pentru continuarea tratamentului instituţional cu o perioadă ce depăşeşte durata pedepsei. 2. cele mai cunoscute fiind: 1. 1996. 2. Criminologie. Criminologie. Gh. în câteva judeţe. 45 . potrivit căruia condamnatul rămâne în familie şi la locul de muncă primele cinci zile ale săptămânii. Executarea pedepsei în regim de semilibertate În S. Ordonanţa prevede organizarea unor Servicii de reintegrare socială şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate care funcţionează pe lângă fiecare tribunal. N. I. I. se află în penitenciar. Elemente de criminologie. 4.U. căutându-se explicaţii pentru eşecul suferit.M. tendinţă care capătă contur şi în penitenciarele din România. apoi generalizată în baza Ordonanţei de Guvern nr. Bucureşti. 3. Iacobuţă. 5. s-a considerat că folosirea sterilizării reprezintă o modalitate brutală de încălcare a drepturilor omului (cu referire la dreptul de a avea urmaşi). Astfel. Germania. 4. deoarece condamnatul este mereu în atenţia unor organizaţii neguvernamentale cu profil educativ. mai întâi experimental. Iaşi. iar de vineri. Păun. şi în unele ţări europene ca Belgia. 3. Umanizarea regimului de executare a pedepselor Este o tendinţă generală de ameliorare a condiţiilor de detenţie în multe ţări din Europa şi în S. Metoda este criticată pentru că aduce o ştirbire libertăţilor omului. iar organele de poliţie ţin evidenţa cetăţenilor care au executat o pedeapsă şi le urmăresc permanent modul de viaţă.A.

Modele de reacţie socială cunoscute în criminologie. 3. 46 . Modelul curativ.Subiecte pentru teme de control 1. 2. Influenţa modelelor de reacţie socială asupra legislaţei penale. Criminologia clinică.

Bucureşti. Durkheim E. 1998. Manual de criminologie. Bucureşti. Bucureşti. Iacobuţă I.. Iaşi. 1995. Regulile metodei sociologice. Prelegeri de criminologie. 1994. Lombroso Cesare. Iaşi. Conf. Bucureşti. Iaşi. I. şi colaboratorii. Amza Tudor. Lăzărescu Dinu. Ungureanu Augustin. 9. Iaşi. 1993. 2002. 1994.. Amza Tudor. Scripcaru Gh. Iaşi. Dr. Bucureşti. 17.. 1992. 15. Introducere în psihologie. 1980. NOTĂ Lucrările sunt menţionate cu titlu exemplificativ. 1969. 22. 8. Bazele criminologiei. Criminologie. Bucureşti. Pop Traian. 1992. 16. Dincu A. 20. 19. 1995. 1998. 4.. 18. 10. 1928. Iacobuţă I. Oscilaţia criminalităţii. Lecţii de psihanaliză. 2007. Ioan Iacobuţă 47 . 14. Iacobuţă I. 12. Criminologie. Iacobuţă Iulia. 21. Bucureşti. Stănoiu R. 1995. Ursa Victor.. Bucureşti.. Bucureşti. Iaşi.M. Beccaria Cesare. vol. Bucureşti. 3. 2000. Criminologie. 11.. Curs de criminologie.. Elemente de criminologie. Criminologie. Criminologie. 7. Bucureşti. Păun C. Probleme de criminologie. 1995. Oancea I. 1998. Prună Tiberiu. 1974. Iacobuţă I. Pot fi consultate orice alte lucrări de criminologie. Omul delincvent. Despre infracţiuni şi pedepse. Criminologie clinică şi relaţională. 2. Criminologie. Cluj. Cioclei Valerian. 1996. 6.. Nistoreanu Gh. Iaşi. Iaşi. Cluj. Freud Sigmund. Radiografia crimei. Giurgiu Narcis. Bucureşti. 13. 5. 1999. 2007.. Psihologie judiciară. Freud Sigmund. Criminologie teoretică.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1.

....................................................... Structura cursului de Criminologie ........................................................................................................ Originea criminologiei .........................................................8 Secţiunea a II-a – Cesare Beccaria (1738-1794)............... André Michel Guerry (1802-1866)................................................................................................... Alexandre Lacassagne (1843-1924).............................................6 TEMA a II-a – ŞCOALA CLASICĂ..............................................1 III.....11 Secţiunea a II-a – Cesare Lombroso (1835-1909)....................................................................................................12 Secţiunea a IV-a – Raffaele Garofalo (1857-1934).............................................4 Secţiunea a II-a – Obiectul criminologiei...................................................................................................................................... Gabriel Tarde (1834-1904)........ Victima............................................................................................................................................... Date biografice............8 Secţiunea a III-a – Jeremy Bentham (1748-1832)........4 §1......................................................................................14 Secţiunea a III-a – Contribuţia cercetătorilor francezi..............................................................................................................5 §4................................................................................................................17 48 .....6 Secţiunea a IV-a – Definiţia criminologiei ...................8 Secţiunea I – Consideraţii generale...............................................................................................9 TEMA a III-a – ŞCOALA POZITIVISTĂ ITALIANĂ.............................................9 Secţiunea a IV-a – Şcoala neoclasică.........................................................14 §1...................................2 CRIMINOLOGIE .....................4 §3........................15 §3............11 §2......................... Adolphe J......... Cauzalitatea în criminologie.1 I.........................................................SUPORT DE CURS -.....................................................................................................................................................................14 §2...17 §1.......................................................................................14 §1.......................................................................................11 Secţiunea a III-a – Enrico Ferri (1856-1929).............14 §3............. Criminalitatea ca fenomen social......................................................................................................4 §2.............................................................................................. Fapta (infracţiunea)......................................................................14 Secţiunea I – Consideraţii generale................................................... Locul Criminologiei în ierarhia disciplinelor prevăzute în planul de învăţământ................. Făptuitorul.......4 §1......... Evoluţia criminologiei ........... Emile Durkheim (1858-1917)..........................................................................................................................................................................................................5 Secţiunea a III-a – Legătura dintre criminologie şi alte ştiinţe...2 IV. Consideraţii generale.........................................................13 TEMA a IV-a – ŞCOALA SOCIOLOGICĂ FRANCEZĂ............................................................................................................................... Consideraţii generale.............................................. Quetelet (1796-1874)........5 §5.............................1 II. Henry Mayhew.. Modalităţi de verificare a cunoştinţelor....14 §2........... Procedee didactice folosite pentru expunerea cunoştinţelor.............5 §7......................4 §2.....................................................................................................11 Secţiunea I – Consideraţii generale.........11 §1.........................................................4 Secţiunea I – Formarea criminologiei ca ştiinţă.......................................... Principalele idei ale lucrării L’uomo delinquente........................................................................14 Secţiunea a II-a – Precursori ai orientării sociologice...............16 TEMA a V-a – ORIENTAREA PSIHIATRICO-PSIHOLOGICĂ ...........................................CUPRINS Consideraţii privind concordanţa cursului de Criminologie cu celelalte discipline din planul de învăţământ......................................3 TEMA I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE...............................15 §4.......... Leonce Manouvrier (1850-1922)..........

........... Nivelul de şcolarizare al făptuitorului................................... Studiul copiilor adoptaţi............. Charles Goring.................... Vârsta...................................... Situaţia consumului de droguri şi de băuturi alcoolice...................................................................................25 TEMA a VIII-A – TEORII DE ORIENTARE PSIHOLOGICO-PSIHIATRICĂ.............................................. Anomaliile genetice şi importanţa lor în studiul criminalităţii ..........31 TEMA a X-a – STUDIUL CRIMINALITĂŢII ................................................32 §2......................................32 Secţiunea a III-a – Criminalitatea feminină.................29 §2.............27 Secţiunea a II-a – Teoria lui Abrahamsen............................................................................................................................................................21 Secţiunea I – Teoria biotipurilor criminale.........................32 Secţiunea I – Consideraţii generale..................................24 Secţiunea I – Teoria ecologică (Şcoala de la Chicago).................... Studiul gemenilor.........................................................................30 §7...........................................................................................................................................................33 §1...........................22 Secţiunea a II-a – Teoria anomaliilor cromozomilor............................................................... Tipuri de criminalitate .........32 Secţiunea a II-a – Criminalitatea organizată............................34 49 ............................................... Ernst Kretschmer (1888-1964)......................30 §4.....................................................22 §1..........29 Secţiunea I – Obligaţia organelor judiciare de a cunoaşte personalitatea infractorului.......33 §3...................................................22 §2.......................................33 §2....................................................................................................................................................................................................34 §4...............................................................Secţiunea a II-a – Psihanaliza......................29 §1.................................................................................24 Secţiunea a IV-a – Teoria conflictelor de culturi.......................................................................................................... Particularităţi etnice şi rasiale... Caracteristicile criminalităţii feminine bazate pe deosebirea dintre sexe........ Pruncuciderea...................29 Secţiunea a IV-a – Repere bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului.................................... Soţii Eleanor şi Sheldon Glueck.............................................................21 §2...............29 Secţiunea a II-a – Consideraţii privind persoana infractorului.................................. Forme de manifestare............... Deficienţe de natură psihică.................................................34 Secţiunea a IV-a – Criminalitatea în perioada de tranziţie................................30 §6....................................................................................................................................... Noţiuni de genetică.........................................32 §2...... William Sheldon.................................. Sexul.............................................................................................24 Secţiunea a II-a – Teoria anomiei sociale.....................................................................................................................22 §6.......21 §3........................................................................................................32 §1.........................21 §5..............................................................................18 Secţiunea a III-a – Dimensiunea criminologică a psihanalizei.......................................27 TEMA a IX-a – CUNOAŞTEREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI DE CĂTRE ORGANELE JUDICIARE...................................................................................... Modul de ocupare a timpului liber......................................................................................... metodă nouă de tratament a bolilor psihice........................................ Relaţia dintre sexe şi criminalitate ............24 Secţiunea a III-a – Teoria asocierii diferenţiate...................................................32 §1.............................................................................30 §3.... Prostituţia...................................................21 §4........ Noţiune.......................................21 §1........................................................22 TEMA a VII-a – TEORII NEOSOCIOLOGICE..................................................................27 Secţiunea I – Teoria lui Alfred Adler (1870-1937)......30 §5.......................... Conceptul de criminalitate ...................27 Secţiunea a III-a – Teoria criminalului nevrotic..............19 TEMA a VI-a – TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ (NEOLOMBROZIENE)........................29 Secţiunea a III-a – Factorii care influenţează formarea personalităţii................................................................................................................................

................................................................................................44 §1.................................................. Structura şi dinamica personalităţii minorului deviant......................................................................................................39 TEMA a XII-a – Criminologia reacţiei sociale.......38 Secţiunea a V-a – Victimizarea persoanelor în vârstă..........................................................38 Secţiunea a IV-a – Victimizarea copilului.................................................37 Secţiunea a III-a – Victimizarea femeii...42 §1................................................................35 TEMA a XI-a – ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE...........................................................................................43 Secţiunea a III – Modelul preventiv.....48 50 ................................................... Consideraţii generale.............................................................................37 §2......44 §3......................39 Secţiunea a VI-a – Autovictimizarea... Cauzalitatea în delincvenţa juvenilă .............45 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ..37 Secţiunea a II-a – Principalele tipologii victimale... Contribuţia teoriilor de apărare socială la fundamentarea acestui model.............42 §3.........................................................................Secţiunea a V-a – Delincvenţa juvenilă...................................44 §2............................................43 Secţiunea a V-a – Modelul mixt................... Evoluţia victimologiei.............................................35 §2.......................................................43 Secţiunea a V-a – Modelul curativ................ Sinuciderea..44 Secţiunea a VI-a – Influenţa modelelor de reacţie socială asupra dreptului penal...............................................................................................................................42 Secţiunea I – Consideraţii introductive........................35 §1........................47 CUPRINS.................................................................................................................................................37 §1....................................................................................................................................................................................................... Metode terapeutice.....................................................37 Secţiunea I – Consideraţii generale......35 §4.................... formă extremă a victimizării..................................................................... Represiunea etatizată......................... Noţiune......................................................................................................... Răzbunarea privată nelimitată...................................................................35 §3................................ Factori psihologici şi sociali implicaţi în fenomenul devianţei juvenile........................................................................................... Critici la adresa modelului curativ....................................................42 Secţiunea a II-a – Modelul represiv.........................................................

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful